Patologia Vegetala

Această lucrare a fost concepută pentru dorința de a avea grijă de plante, pentru a avea un aspect frumos în mediu și înțelegând cum sunt afectate plantele de mediul în care trăiesc și cunoscând care sunt plantele sensibile la anumite boli sau dăunători, am decis să intervenim cu grijă atunci când este cazul, să combatem și să distrugem atât dăunătorii plantelor cât și agenții patogeni ai acestora.

Patologia vegetală, studiu anomaliilor plantelor este un subiect vast și complex, care se află în atenția cercetărilor academici. Confruntarea unui grădinar obișnuit cu insectele dăunătoare și cu agenții patogeni poate fi ușor derutat de complexitatea regnului animal.

Multe insecte au același aspect și totuși daunele pe care acestea le pot produce pot fi extrem de diferite. Primi pași făcuți în învățarea ocrotirii și îmbunătățirii sănătății plantelor, este puterea de a putea deosebi insectele folositoare de cele dăunătoare. În această lucrare, dăunătorii sunt descriși în raport cu planta pe care o atacă, astfel încât lucrarea nu reprezintă un ghid al insectelor sau al nevertebratelor.

Micoza reprezintă principala problemă a plantelor. El este un organism mai primitiv decât plantele și majoritatea au dimensiuni microscopice. Bacteria, o altă potențială problemă, nu poate fi văzută cu ochiul liber și trăiește de obicei în țesutul plantei. Multe dintre aceste organisme sunt folositoare și joacă un rol foarte important în descompunerea în sol a materiei vegetale moarte, oferind astfel plantei nutrienții necesari.

Realitatea ne arată că, din cauza încălzirii globale și a schimbărilor de climă, a aprovizionării pieței cu alimente proaspete, dăunătorii și bolile pot fi răspândite la nivel global într-un ritm alarmant. Un astfel de caz a fost epidemia provocată de ciuperca Phytophthora ramorum, care a distrus pe întinderi mari stejarii din California, boala sa răspândit foarte repede în împrejurimi, în Oregon fiind oprită cu succes, iar în Europa a fost adusă, se presupune, o dată cu plantele importate din America. Speciile europene de stejar sunt aparent imune, dar boala afectează călinul și rododendronul de grădină, dar cea ce este mai îngrijorător, boala poate afecta fagul, un arbore comun în pădurile europene.

Nevertebratele dăunătoare pot fi la fel de ușor să treacă dintr-o țară în alta (în ciuda legilor stricte de carantină) prin intermediul fructelor și plantelor rădăcinoase (chiar și a florilor tăiate), uneori chiar și în stadiu de ou. Multe molii și insecte zburătoare pot parcurge distanțe mari, iar dacă sunt deviate de pe traseu, pot ajunge și mai departe de la locul lor de origine.

Atunci când condițiile de viață din regiune sunt prielnice, chiar și pe un termen scurt, ele se pot înmulți și pot produce pagube mari. O problemă a reprezentat-o apariția în Europa a viermilor lați din Australia și [NUME_REDACTAT], paraziți asemănători cu lipitorile, care devorează râmele, afectând structura solului și sănătatea plantei.

Îngrijitorii plantelor joacă un rol important în oprirea răspândirii unor dăunători sau boli. În anumite zone, apariția unor dăunători sau izbucnirea anumitor boli, trebuie raportată departamentului local.

Majoritatea îngrijitorilor reușesc să combată sau să conviețuiască cu o mulțime de dăunători sau de boli. Grădinăritul înseamnă să crești plante puternice și sănătoase, în ciuda numeroaselor probleme ce apar pe parcurs.

CAP. 1. STADIU ACTUAL AL CUNOAȘTERII

Scurt istoric al trandafirului

Încă de pe timpuri, omul a simțit nevoia de a avea în preajma sa plante decorative, dovedind acest lucru prin descoperirea unei medalie într-un mormânt din Altai, cu o vechime de 7000 de ani, care avea pe una din fețe un trandafir [Cantor, 2009].

Așadar, deși cunoscut și cultivat din vechime, istoria antică a trandafirului se pierde în negura timpului, fiind obscură și controversată chiar și astăzi.

Dintre toate florile cunoscute de omenire, trandafirul este acela care a rămas statornic în grațiile ei. Floarea a tuturor timpurilor, simbol al florii prin excelență, trandafirul are o origine modestă: măceșul cel cu 5 petale. Atât se știe astăzi precis, dar și acest lucru este pus în discuție uneori.

Căutând să lămurească delicata problemă a originii trandafirului, biologii de prestigiu n-au reușit să dezlege enigma: „câte specii de trandafir cunoștea antichitatea greacă”, adică pe vremea când începe să se vorbească mai pe larg despre trandafir. Unii consideră că ar fi fost două – sprezece, alți numai patru.

Sigur, nu se știe decât că specia Rosa centifolia – „trandafirul cu o sută de petale”, singura floare involtă cunoscută de lumea atică. Alături de ea se mai cultiva Rosa damascena – „trandafirul de Damasc” și Rosa gallica – „trandafirul răspândit în localitatea Provins de Franța. Mai mult nu s-a reușit să se știe despre trandafirii cultivați de antici. Cu un lucru au căzut de acord, anume floarea – florilor are trei centre de origine, de unde s-a răspândit apoi în lumea întreagă: [NUME_REDACTAT] (Persia, Siria), bazinul nord-mediteranean (Grecia și Roma), [NUME_REDACTAT] (China, Japonia, India).

Mergându-se pe „firul apei”, s-a dovedit că dintre cele trei specii cunoscute de greci și romani, doar Rosa gallica se întâlnește sălbatică în Europa, dar unii autori contestă afirmația că ar fi autohtonă, deoarece apare în grădini doar după primele cruciade. Ei motivează prin presupunerea că Rosa gallica a poposit în Europa după ce fost adusă din Orient, o dată cu trandafirul de Damasc, care se pare, după unii autori nu este decât o varietate a speciei „trandafirului cu o sută de flori” (Rosa centifolia).

Una dintre primele semnalări scrise despre trandafiri ne este furnizată de tăblițele de lut cu scriere cuneiformă rămase de la vechii locuitori ai Mesopotamiei, pământul dintre fluviile Tigru și Eufrat. Una dintre ele spune că pe la 2 350 de ani î.e.n. regele Sargon al Akkandului întorcându-se dintr-un război purtat în nord, a adus de peste [NUME_REDACTAT] viță-de-vie, smochinii și trandafiri. Așadar, în Mesopotamia, până în Sargon, nu existau trandafiri, existau însă în nord.

Trandafirii nu apar nici în scrierile religioase indiene (Vedele, Calidasa) și nici în manualul de terapeutică al lui Susruta renumit înțelept și vraci indian. Deci o altă concluzie nu crește nici în India.

Așa cum reiese din scrierile sumeriene, trandafirul viețuiește la nord, în podișul iranian. Aici în Caucazul răsăritean și în Kurdistan crește în stare sălbatică Rosa centifolia, specia care a creat trandafirul, mult cântat de poeți. Așadar, aici este patria trandafirului și de aici s-a răspândit în lume.

În continuare, folosind doar opere literare sau științifice putem să-i trasăm cursa prin Europa. Renumita poetesă Sappho din Lesbos preamărește trandafirul din Macedonia, acordându-i superlativul de „floare a florilor”, de „regină a florilor”. De la Herodot ne parvine legenda care spune că regele Midas, silit să-și părăsească însoritele ținuturi natale din Frigia și să se stabilească în întunecoasa Tracie, a pus să se înființeze întinse grădini cu trandafiri în nordul Eladei. Așa ar fi ajuns trandafirii din [NUME_REDACTAT] pe continentul european. În tratatul său, intitulat „Cercetarea plantelor”, Theophrast (370 – 283 î.e.n.) descrie (în cartea a VI-a) trandafirii din Cirene, despre care zice că în cele mai multe cazuri au 5 petale, mai puțini au 15 – 20 de petale și foarte puțini chiar 100 de petale. Descrie de asemenea metodele de înmulțire prin semințe și butași, accentuând că înmulțirea prin butași este cea mai lesnicioasă.

Dar cultura trandafirului nu s-a limitat doar la arealul [NUME_REDACTAT] și al Greciei, ci s-a răspândit, prin coloniști și negustorii fenicieni și greci, în toate locurile unde aceștia poposeau.

Legende frumoase povestesc despre trandafir cele mai fantastice întâmplări. [NUME_REDACTAT] închipuie nașterea trandafirului din aceeași spumă albă din care s-a născut și Venus. Ovidiu, cel surghiunit pe țărmul [NUME_REDACTAT], la Tomis, Constanța de azi, spunea acum aproape două milenii, că Persefona, fiica Demetrei, zeița agriculturii culegea trandafiri când a răpit-o pe Pluton, zeul infernului.

[NUME_REDACTAT], respectiv Egiptul, cunoaște trandafirii mai târziu decât Europa. Se pare că aici au fost aduși din sudul Italiei, dar este foarte posibil ca să fi fost aduși direct din Orient. Când în [NUME_REDACTAT] utilizarea trandafirului și a apei de trandafir s-a transformat într-o adevărată furie, locul grânelor în culturi fiind luat de trandafiri, Egiptul antic avea să satisfacă poftele patricienilor bogați.

Curând trandafirul apare în toate locurile unde cultura îi priește. Firesc, apar și sfaturi scrise privitoare la cultivarea lui. Primele date ni le oferă Theophrast. Martial ne informează că grădinarii cunoșteau metoda de forțat trandafirul, determinându-l să înflorească la epoci diferite de cele obișnuite. De la mari învățați precum: Columella, Varro, [NUME_REDACTAT] și alții ne-au parvenit învățături privind cultura intensivă a trandafirului.

Trandafirul devenise floarea numărul unu în toate statele antice din Europa, Asia și Africa. El prezenta atât valoare materială cât și valoare spirituală, căci simboliza grația și puritatea. Se spune că în trecut dacă un mahomedan găsea pe jos o floare sau chiar o petală de trandafir, se grăbea s-o așeze la loc ferit, pentru ca să nu fie călcată în picioare, profanând memoria profetului, din sudoarea căruia spune legenda s-ar fi născut „floarea florilor”.

Trandafirul fusese adus în Anglia pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, din Provis (Franța), de către fiul regelui Suveran peste Provis și alte domenii era contele de Champagne. Acesta adusese din Siria un frumos trandafir roșu. Pentru a imortaliza frumusețea lui, prințul ordonă să-i fie pictat un trandafir roșu pe blazonul său. În același timp membrii casei York și-au pictat pe blazon un trandafir alb. În 1452 pe tronul Angliei se urcă Henric al VI-lea din casa Lancaster. Eduard de York consideră că ar avea mai mult drept la domnie.

Dacă îl luăm în serios pe Shakespeare, tragedia „Richard al IV-lea” ne lămurește cum s-a ajuns la „Războiul celor două roze”: în [NUME_REDACTAT] din Londra s-a adunat în 1455 floarea nobilimii engleze care urma să aleagă dintre reprezentații celor două case pe viitorul rege. Fiind ales reprezentantul casei Lancaster, cel al casei York declară, după ce rupe un trandafir alb și și-l prinde pe piept: „Nu mă voi liniști până când trandafirul meu alb nu va fi colorat în roșu de sângele celor din casa Lancaster”. Partizanii lui și-au împodobit și ei pălăriile cu trandafiri albi. Reprezentantul casei Lancaster și prietenii său se împodobiseră cu o roză roșie. Așa se iscă lungul și sângerosul război al rozelor. Țară a tradițiilor, multă vreme în [NUME_REDACTAT] s-au păstrat două tufe de trandafir. Războiul s-a încheiat printr-o alianță între cele două familii, moment sărbătorit de grădinari prin crearea unui soi de trandafiri: soiul York-Lancaster.

De-a lungul timpului și în diverse țări, roza s-a bucurat atât de atenția laicilor, cât și cea a membrilor bisericii. Totuși în Europa, ca și în lume, de-altfel florile trandafirului aveau câteva culori și forme. Acesta determină specialiștii să exploreze și să obțină noi specii din import.

În afara trandafirilor albi și roșii, apare în cultură, pe la 1601, specia Rosa elganterina, cu flori galbene. În anul menționat, învățatul [NUME_REDACTAT] (numele latinizat al lui Charles de l´Ecluse) a achiziționat un exemplar din această specie rară, care a stat la baza răspândirii rozei în întreaga Europă.

În același timp în grădinile nobililor apar forme exotice, curiozității: roza cu miros de scorțișoară (Rosa cinnamonea), roza cu frunze ca de mărar (Rosa spinosissima), roza cu frunze ne-căzătoare (Rosa sempervirens), roza moscată (Rosa moschata), roza cu frunze mărunte (Rosa microphylla) și multe alte roze vin în Europa și complică determinarea genului Rosa din familia Rosaceae.

[NUME_REDACTAT], cultura floricolă a fost întotdeauna la ea acasă, pierzându-și în antichitate începuturile, în care dacii cultivau plante din flora spontană având ca scop de ornament. Cultura floricolă al țării noastre este alcătuită din flori autohtone (cimbrul, lăcrămioara etc.), și flori aduse din lumea întreagă.

Așadar, putem afirma cu fermitate, că trandafirii au o istorie lungă, antică, iar prin descoperirile arheologice s-a ajuns la concluzia că trandafirul are o vechime de peste 35 milioane de ani. Astăzi există în lume peste 200 de specii și 20.000 de soiuri, fiind una dintre cele mai complexe specii floricole. Zona favorabilă trandafirilor este cea din emisfera nordică, clima fiind temperată, iar zona defavorabilă speciei se află în emisfera sudică.

Desigur controversata și zbuciumata istorie a trandafirului poate fi dezvoltată foarte mult, fi agrementată cu expresii și citate celebre, dar tot n-am putea-o cuprinde.

Importanța studierii insectelor

Insectele reprezintă cel mai numeros grup de viețuitoare de pe Terra, cu peste 1 milion de specii descrise până în prezent, estimându-se numărul total de specii actuale de insecte la peste 3 milioane, fiind totuși dificil de făcut o aproximare apropiată de realitate, foarte multe specii dispărând zilnic fără a fi cunoscute și descrise, majoritatea speciilor fosile fiind de asemenea definitiv pierdute cunoașterii umane. Ca diversitate taxonomică insectele reprezintă aproape două treimi din totalul de specii descrise. În prezent sunt descrise aproximativ 6.000 de specii de virusuri și bacterii, 40.000 de protozoare, 43.000 de cordate, 70.000 de fungi, 110.000 de alte nevertebrate (fără insecte) și 300.000 de specii de plante (E.Wilson 1992).

Insectele reprezintă majoritatea speciilor din ecosistemele terestre și acvatice dulcicole, fiind de asemenea componente importante și în zonele costiere ale ecosistemelor marine. Imensa diversitate a insectelor provine din larga lor varietate de adaptări la condițiile variabile ale mediului înconjurător. Insectele afectează în mod major celelalte specii din natură, inclusiv omul, precum și parametrii ecosistemelor într-o largă varietate de moduri. Marea capacitate a insectelor de a răspunde rapid la schimbările de mediu face din insecte niște utili indicatori ai schimbărilor din natură, niște creatori și regulatori ai condițiilor din ecosisteme și niște competitori ai oamenilor pentru resursele ecosistemelor, insectele fiind și niște vectori pentru diverse boli ale plantelor și animalelor, inclusiv omul.

Insectele joacă un rol major în funcționarea ecosistemelor. Ele reprezintă baza trofică sau sunt vectori ai bolilor pentru multe grupe de organisme, având capacitatea de a modifica ratele și direcțiile fluxurilor de materie și energie, de exemplu ca specii fitofage, polenizatoare, detritivore sau prădătoare, afectând la nivel global procesele din cadrul ecosistemelor. În multe ecosisteme insectele reprezintă căi de circulație a materiei și energiei, biomasa lor fiind mult mai mare ca a altor animale, de exemplu a vertebratelor (Whitford 1986). Unele specii de insecte sunt capabile să înlăture aproape total vegetația dintr-o zonă. Insectele afectează și sunt afectate de variate schimbări din mediu, precum alterarea sănătății ecosistemelor, calitatea aerului și a apei, culturile modificate genetic, epidemiile, frecvența și severitatea incendiilor, dinamica speciilor invazive, folosirea terenurilor și schimbările climatice. Schimbările de mediu, mai ales acelea care rezultă din activitățile antropice, afectează abundența multor specii, alterând atât ecosistemele cât și procesele globale.

Studierea ecologiei insectelor trebuie făcută prin plasarea insectelor în cadrul ecosistemelor și evidențierea efectelor insectelor asupra proprietăților ecosistemelor, cu accentul și pe marea diversitate de adaptări și răspunsuri ale insectelor la condițiile de mediu. Până relativ recent, studierea ecologiei insectelor a fost concentrată pe semnificația evolutivă a modului de viață a insectelor, a biologiei lor și a interacțiunilor cu alte specii, în special ca specii polenizatoare, fitofage și prădătoare (Price 1997). Această abordare a adus informații foarte valoroase despre ecologia speciilor și a asociațiilor de specii și a pus bazele managementului populațiilor de insecte dăunătoare culturilor agricole. Totuși, relativ puțină atenție a fost acordată rolului important al insectelor ca ingineri ai ecosistemelor, cu excepția efectelor insectelor asupra vegetației, în special asupra culturilor agricole, și a efectelor insectelor asupra dinamicii altor animale, în special asupra animalelor domestice și asupra oamenilor. O analiză ecosistemică presupune existența unei rețele pentru a integra ecologia insectelor cu schimbările de tipare ale structurii și funcționării ecosistemelor, schimbării peisajelor și ale problemelor globale precum schimbările climatice și sustenabilitatea resurselor ecosistemelor.

Ecologia insectelor se referă la studierea interacțiunilor dintre insecte și mediul lor înconjurător. Ecologia, ca știință, este, prin chiar natura sa, integrativă, necesitând contribuții din partea biologilor, chimiștilor, geologilor, climatologilor, pedologilor, geografilor, matematicienilor și a altor specialiști care pot ajuta la înțelegerea felului cum mediul influențează organismele, populațiile și comunitățile de viețuitoare, precum și a felului cum mediul este afectat de activitatea organismelor vii printr-o varietate de cercuri de feedback. Ecologia insectelor presupune atât scopuri fundamentale cât și practice. Scopurile fundamentale sunt de a înțelege aceste interacțiuni și feedback-uri și de a concepe niște modele funcționale abstracte integratoare ale acestora (Price 1997). Scopurile practice, aplicative, se referă la evaluarea gradului în care insectele răspund la schimbările de mediu, incluzând aici modificările rezultate din activitățile antropice care afectează mai mult sau mai puțin exacerbat schimbările din cadrul ecosistemelor (Croft & Gutierrez 1991, Kogan 1998), mai ales în ecosistemele controlate.

Insectele îndeplinesc o largă varietate de roluri ecologice. Multe specii de insecte sunt polenizatori cheie. Polenizatorii și plantele și-au dezvoltat o varietate de mecanisme pentru a asigura transferul polenului, mai ales în ecosistemele tropicale unde distribuția uniformă pe suprafețe mari a speciilor de plante, necesită un înalt grad de fidelitate a speciilor polenizatoare pentru a asigura polenizarea în cadrul unor comunități conspecifice de plante (Feinsinger 1983). Multe specii de insecte sunt agenți importanți pentru răspândirea semințelor plantelor, sporilor fungilor, bacteriilor, virusurilor sau altor nevertebrate (Moser 1985, Nault & Ammar 1989, Sallabanks & Courtney 1992). Speciile fitofage de insecte sunt în mod particular bine cunoscute drept dăunători ai culturilor agricole și forestiere, însă rolul lor ecologic este mult mai complex, adesea aceste specii stimulând creșterea plantelor, ele afectând fluxurile de nutrienți și modificând rata și direcția succesiunilor ecologice (MacMahon 1981, Maschinski & Whitham 1989, Mattson & Addy 1975, Schowalter & Lowman 1999, Schowalter et al. 1986, Trumble et al. 1993). Insectele și artropodele asociate cu ele au un rol major în procesarea detritusului organic în cadrul ecosistemelor terestre și acvatice, influențând fertilitatea solului și calitatea apelor (Kitchell et al. 1979, Seastedt & Crossley 1984). Descompunerea litierei este în general întârziată până când insectele penetrează țesuturile lemnoase și inoculează lemnul cu specii saprofie de fungi și alte microorganisme (Ausmus 1977, Dowding 1984, Swift 1977). Insectele reprezintă o importantă bază trofică pentru specii de pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere, precum și pentru alte specii prădătoare și parazite de nevertebrate. Unele insecte sunt vectori importanți pentru bolile plantelor și animalelor, incluzând boli precum tifosul (păduchii), ciuma bubonică (puricii) și malaria (țânțarii), care au afectat dinamica populațională a oamenilor și a altor animale.

Semnificativa importanță economică, medicală și veterinară a multor specii de insecte este motivația pentru existența a numeroase programe de cercetare a insectelor în cadrul universităților și agențiilor guvernamentale din toată lumea. Pagubele produse culturilor agricole și transmiterea către oameni și animalele domestice a variate boli a stimulat interesul pentru studierea acestor specii și a factorilor care afectează abundența lor. Multe dintre aceste cercetări sunt concentrate asupra evoluției strategiilor de supraviețuire a acestor insecte, și asupra interacțiunilor cu chimia plantelor gazdă și a interacțiunilor pradă-prădător, în măsura în care ne ajută să înțelegem dinamica populațiilor de dăunători, în special reglarea populațiilor de către factorii biotici și abiotici. Totuși, erorile de înțelegere a acestor aspecte ale ecologiei insectelor, în contextul integrării în cadrul existenței complexe a ecosistemelor, erodează abilitatea noastră efectivă de a prezice și de a controla dinamica populațiilor de insecte și a resurselor ecosistemelor (Kogan 1998). Încercările de suprimare ale exploziilor populaționale ale insectelor pot fi neproductive pentru că insectele pot reprezenta nivele de reglare a multor procese majore în cadrul ecosistemelor.

Ideea că insectele funcționează ca regulatori cibernetici care stabilizează proprietățile ecosistemelor (M. Hunter 2001b, Mattson & Addy 1975, Schowalter 1981) a fost una dintre cele mai importante și controversate concepții care au prins viață odată cu studierea ecologiei insectelor. Concepția cibernetică asupra ecosistemelor și imaginarea de modele funcționale a facilitat foarte mult înțelegerea complexității și consecințelor interacțiunilor și legăturilor dintre nivelele de organizare ale ecosistemelor, nivelele ierarhice structurale și funcționale din punct de vedere ecologic fiind: individul, populația, comunitatea (biocenoza), ecosistemul, peisajul (landscape), biomul, Terra (biosfera, ecosfera). Cele mai importante provocări ale înțelegerii funcționării ecosistemelor sub aspect cibernetic, modelator, sunt integrarea sub-modelelor detaliate corespunzătoare fiecărui nivel pentru a îmbunătăți prezicerea cauzelor și consecințelor schimbărilor de mediu, și evaluarea contribuției diferitelor grupe taxonomice, a insectelor în mod particular, ori a grupelor funcționale, la structura și funcționarea ecosistemelor. Unele specii sau structuri au un efect disproporționat comparativ cu abundența sau biomasa lor. Studiile axate asupra celor mai abundente sau mai vizibile specii sau structuri eșuează în înțelegerea rolului substanțial a multor specii mai rare sau mai puțin vizibile, cum ar fi multe specii de insecte. Insectele pot fi privite ca niște mecanisme importante de reglare datorită faptului că o biomasă în general mică necesită relativ puțină energie sau materie pentru a o menține, iar rapidul lor răspuns populațional la schimbările de mediu constituie un eficient mecanism pentru a reduce deviațiile din structura și funcțiile ecosistemelor. Acest concept al autoreglării ecosistemelor are implicații majore pentru cunoașterea mecanismelor de răspuns ale ecosistemelor la schimbările antropogene ale condițiilor de mediu și pentru înțelegerea căilor prin care putem controla populațiile de insecte și resursele ecosistemelor.

Schimbările de mediu de-a lungul gradienților temporali și spațiali reprezintă aspecte cheie în înțelegerea ecologiei insectelor în cadrul ecosistemelor. Insectele răspund foarte ușor la schimbările de mediu, inclusiv schimbările antropice. Multe insecte au o considerabilă capacitate pentru o dispersie pe distanțe foarte mari, fiind capabile să localizeze și să colonizeze zone cu resurse izolate, atunci când acestea devin disponibile. Alte insecte sunt aptere și foarte vulnerabile la schimbările de mediu sau fragmentarea habitatelor. Datorită dimensiunilor lor mici, duratei lor scurte de viață și a ratei mari de reproducere, abundența multor specii de insecte poate varia mult de-a lungul unui sezon sau a unui an, minimalizând perioadele dintre schimbările de mediu și ajustările populaționale la noile condiții de mediu. Asemenea schimbări sunt ușor de sesizat și fac din insecte niște foarte utili indicatori ai schimbărilor de mediu, prin comparație cu organismele care au perioade de viață mult mai lungi. Răspunsul insectelor la schimbările de mediu poate însă afecta dramatic procesele și tiparele funcționale ale ecosistemelor. Multe specii fitofage sunt cunoscute pentru marea lor capacitate populațională de a reduce densitatea și productivitatea speciilor de plante gazdă pe suprafețe foarte întinse. Efectul asupra altor specii poate fi mult mai subtil, dar la fel de semnificativ dacă privim structura și funcționarea ecosistemelor la o scară mai amplă de timp.

Deși viziunea evolutivă oferă explicații valoroase pentru cum au evoluat interrelațiile complexe dintre specii, înțelegerea actuală a mediului necesită cunoașterea felului cum rolurile funcționale ale insectelor afectează ecosistemele, peisajele și procesele globale. Studierea ecologiei insectelor a arătat cât de importante sunt insectele ca parte a componentelor ecosistemelor, însă abia au început să fie explorate rolurile cheie jucate de insecte în cadrul proceselor din cadrul ecosistemelor. Insectele afectează productivitatea primară și circuitele substanțelor organice în moduri care pot modifica radical sau controla succesiunile ecologice, ciclurile biogeochimice, fluxurile de energie și de carbon, albedoul, hidrologia, și chiar pot afecta schimbările climatice regionale și globale. Aceste acțiuni pot fi complementare sau pot accentua schimbările asociate cu activitățile umane. Unul din scopurile fundamentale ale ecologiei insectelor este să înțeleagă cum insectele afectează funcționarea ecosistemelor, a peisajelor și a proceselor globale.

CAP. 2. DESCRIEREA CADRULUI NATURAL

2.1. Așezare geografică

[NUME_REDACTAT], este poziționat în vestul Moldovei, având o distanță de 9,6 km în amonte cu Siret – Bistrița. Valea cea comună are aspectul unui uluc depresionar cu orientare la nord – sud, și are o deschidere laterală spre Bistrița și o îngustare în sud spre Siret.

[NUME_REDACTAT] are o longitudine etică de 26°55´ cu paralela de 46°35´ latitudine nordică.

Se învecinează în nord cu comunele Hemeiuși și Săucești, în est cu [NUME_REDACTAT], în sud cu [NUME_REDACTAT], iar în vest cu Luizi, Călugăra, Măgura și Mărgineni. Suprafața ocupată de oraș este de 4 186,23 ha, având altitudini de circa 151 – 181 m.

Încă din [NUME_REDACTAT] municipiul a devenit un nod important de intersecție al principalelor artere comerciale. Drumul moldovenesc se intersectează cu drumul păcurii, care vine de la Moinești, cu drumul sării, care începea de la [NUME_REDACTAT], cu drumul de jos al Brașovului, cu drumurile Transilvaniei care traversau [NUME_REDACTAT] prin pasurile Bicaz, Tulgheș, Ghimeș și cu drumul Bistriței. Toate arterele se îndreptau spre bazinele Prutului și Bârladului.

Bacăul este străbătut de un nod rutier asigurând legătura între localități, drumul european E85 (44 km până la Roman și 87 km până la Adjud); drumul național DN15 [NUME_REDACTAT], Ștefan cel Mare, 9 Mai (58 km până la [NUME_REDACTAT]); drumul național DN 2F [NUME_REDACTAT] (83 km până la Vaslui), drumul național DN 2G [NUME_REDACTAT], str. Energiei, str. G. Bacovia, B-dul Unirii (45 km până la Moinești), dar străbate și rețeaua feroviară pe tronsoanele Bacău – Roman, Bacău – Adjud, Bacău – Bicaz, Bacău – Pașcani. Transportul aerian are obiectivul de a asigura transportul de pasageri și de mărfuri, precum și asigurarea de protecție a navigației aeriene.

2.2. Principalele unități de relief

Suprafața teritoriului este reprezentată de o treime ca fiind o zonă montană, fiind caracterizată de păduri întinse și pajiști naturale, având o resursă balneo – terapeutică bogată.

O altă treime este prezentată de suprafețe joase, având terase și lunci joase, iar principala caracteristică este întinderea nivelului de apă freatică , având zone cu exces de umiditate ridicat.

Zonele subcarpatice și terasele înalte ale râurilor reprezintă treapta intermediară, care s-au dezvoltat localitățile, fiind ferite de condițiile nefavorabile (inundații, exces de umiditate).

2.3. [NUME_REDACTAT] depresionară și deschiderea largă a zonei atât spre relieful montan înalt cât și spre câmpie și podiș au contribuit la crearea unui microclimat. Circulația atmosferei este generată de frecvența mare a maselor de aer care sunt de origine euro-asiatică, a celor est mediteraneene și a celor nord atlantice.

[NUME_REDACTAT] Orientali modifică ușor circulația atmosferei, iarna domină invazia maselor de aer rece, iar vara domină masele de aer cald și uscat. Orografia zonei de confluență amplifică circulația atmosferei la nivelurile inferioare accentuând gradul de continentalitate al microclimatului Bacău. Factorii locali își pun amprenta asupra stărilor de vreme.

Temperatura aerului imprimă Bacăului o caracteristică prin care se diferențiază de regimurile termice ale regiunilor vecine. Analiza mediilor lunare calculate pentru stațiile Bacău, Roman, Bârlad și [NUME_REDACTAT] pe perioada 1896 – 1975 ne conduc la concluzia, că regimul termic al atmosferei la Bacău prezintă unele particularități specifice unui microclimat mixt, ce caracterizează o depresiune de contact dintre [NUME_REDACTAT] și Subcarpați. Temperatura medie anuală la Bacău atinge 9°C, mai mică decât la Bârlad (9,8°C) și mai mare decât la [NUME_REDACTAT] (8,4°C).

Temperaturile medii anuale la Bacău au variat între 10,7°C în 1968 și 7°C în 1940. Temperaturile lunare au înregistrat valorile medii cele mai coborâte în lunile ianuarie (-4,3°C), februarie (-1,7°C) și cele mai ridicate în iulie (20,4°C), august (19,9°C), iar amplitudinea medie anuală fiind de 24,7°C mai mică decât la Bârlad (25,2°C) și mai mare decât la [NUME_REDACTAT] (22,8°C).

Aceste diferențe apar și în repartiția temperaturilor extreme. Temperatura maximă absolută lunară la Bacău este mai ridicată în lunile februarie – martie decât la Bârlad, dar mai coborâtă decât la Roman.

Extrema absolută maximă la Bacău a atins 38,8°C în august 1952, cu 0,9°C mai coborâtă decât la Bârlad, iar extrema minimă a fost de -32°C în februarie 1954. Condițiile locale fac ca răcirea să se accentueze iarna mai mult decât la Bârlad sau [NUME_REDACTAT]. Zilele geroase sunt mai frecvente între 11 decembrie și 23 februarie. [NUME_REDACTAT] prima zi de îngheț, dată mijlocie a fost pe 16 octombrie, cea mai timpurie pe 23 noiembrie și cea mai târzie pe 5 decembrie. (1896)

Cantitatea medie anuală de precipitații este de 541 mm/m²/an, existând diferențe între sezonul cald (82,8 mm – luna iunie) și cel rece (24 mm – luna februarie). Fenomenele orajoase și aversele sunt frecvente în lunile iulie – august. Prezența zonei de confluență favorizează canalizarea maselor de aer în lungul culoarelor de vale, fiind mai frecvente vânturile de nord și de nord-vest.

2.4. Rețeaua hidrografică

[NUME_REDACTAT] și Bistrița reprezintă rețeaua hidrografică a municipiului, având afluenți ca Bahna, Cleja –pentru Siret, [NUME_REDACTAT], Izvoarele, respectiv Trebeșul cu afluenții săi Bârnat și Negel – pentru Bistrița. Influențele tropice au modificat complet cele două râuri contribuind la regularizarea scurgerii, iar pe Bistrița au fost create lacuri de acumulare Lilieci și Șerbănești cu rol complex, asigurând energie electrică, alimentarea cu apă potabilă și industrială, combaterea inundațiilor și chiar practicarea sporturilor nautice

2.5. [NUME_REDACTAT] pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune și

brune argiloiluviale, cu un conținut de humus de 1-5%, ce asigură o fertilitate medie bună

pentru terenurile agricole. Între solurile intrazonale se remarcă cele hidromorfe, lăcoviștile și

solurile aluviale în diferite stadii de evoluție.

Succesiunea tipurilor genetice de sol este în raport de condițiile de relief și de sedimentele de solificare care sunt reprezentate în principal prin depozite loessoide de terasă și prin aluviunile corespondente albiei majore. Din rapoartele și lucrările de pedologie rezultă că în zona de confluență solurile de pădure au ce mai mare întindere, după care urmează solurile de luncă.

Solurile se grupează din punct de vedere pedogeaografic în două mari categorii: soluri de luncă care s-au format din treptele din albia majoră și ele variază de la litosoluri la cernoziomul de luncă, și solurile automorfe ale căror însușiri depind de roca mamă s-au format pe formele de relief acumulative și sculpturale de versant.

CAP.3. OBIECTIVELE STUDIULUI, CONDIȚIILE DE EXPERIMENTARE, MATERIALUL ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Scopul și obiectivele generale ale studiului

Scopul acestei lucrări reprezintă cadru de reglementare asupra florilor, având la bază cunoașterea biologiei, ecologiei și combaterii integrate a dăunătorilor și agenților patogeni.

Studiul a avut ca obiectiv identificarea principalilor dăunători și agenți patogeni din culturile de trandafir, care s-au efectuat în cadrul Parcului de Trandafiri din Bacău, în perioada 23 – 25 iunie, 2012 – 2014.

Florile prezintă un rol important în natură, contribuind în mod natural la oxigenarea aerului și la menținerea umidității atmosferice. Florile sunt reprezentate în natură prin fitoindivizi, având anumite preferințe ecologice, o anumită scară filogenetică și funcții bine definite în rețelele trofice.

Studiile floristice analizează idiotaxonomica plantelor care cresc într-o regiune, care urmărește evidențierea și inventarierea taxonilor vegetali, dar și interpretarea diversităților floristice în funcție de comportamentul ecologic al speciilor.

Așadar studiile floristice au la bază cercetări sistematice care sunt organizate în teritoriu, observațiile sunt făcute la nivel populațional, iar prelucrările sunt complexe conținând informații și interpretări sintetice și sistemice.

Reunind caracteristicile tuturor fitocenozelor cu grad ridicat de asemănare, în urma unor generalizări și abstractizări (tipizare) vom obține o noțiune nouă, numită asociație vegetală, care, pentru studiile de vegetație constituie unitatea cenotaxonomică de bază La cel de-al III-lea [NUME_REDACTAT] de Botanică de la Bruxellles (1910) a fost adoptată definiția propusă de Flauhalt și Schröter, care considerau că „asociația vegetală este o întovărășire de plante cu o anumită compoziție floristică, prezentând o fizionomie uniformă și vegetând în condiții staționale uniforme”.

Datorită faptului că această definiție nu era foarte precisă au apărut două direcții principale de cercetare.

1. Fizionomic-structurală ce pornește de la combinațiile realizate de speciile dominante în diverse strate ale fitocenozelor, fapt care a condus la o puternică fărmițare a asociațiilor descrise și la o diminuare a conținutului acestei noțiuni

2. Ecologic-floristică absolutiza rolul biotopului și cel al speciilor fidele asociația devenind „o pură ficțiune convențională, lipsită de orice conținut biologic care i-ar putea atribui o anumită coeziune cenotică” [Borza et Boșcaiu, 1965].

În natură, organismele, fie ele animale ori vegetale, nu pot trăi izolat ci se asociază în comunități cu grade diferite de complexitate și într-un echilibru dinamic cu ansamblul factorilor de mediu.

Asocierea organismelor nu se realizează la întâmplare, ci pe baza unor legități perfectate în timp, verificate de mecanismele co-evolutive și de integrare, descifrate apoi de o serie de discipline, între care un rol de bază îl are cadrul biocenozei.

Studiile biocenozei urmăresc elucidarea relațiilor de intercondiționare și influențare reciprocă dintre fitocenoze, zoocenoze și microbiocenoze. Rezultatul acestor interacțiuni este reprezentat de conturarea anumitor sisteme biologice suprapopulaționale care, în dinamica lor, evoluează spre o optimizare structurală și funcțională, spre realizarea unei homeostazii ridicate, procese coordonate de sistemele ierarhic superioare.

Scopul acestui obiectiv s-a amplificat pe măsură ce ea și-a îmbogățit bagajul de date faptice, și-a perfecționat metodele investigare, dar și paralel cu diversificarea problemelor practice ce necesitau o urgentă rezolvare.

Acest scop poate fi rezumat astfel:

urmărirea insectelor dăunătoare și agenților patogeni din [NUME_REDACTAT] Bacău;

analiza speciilor de dăunători și agenților patogeni din culturile de trandafir;

observații privind daunele produse de către dăunători și agenți patogeni;

prevenirea și combaterea integrată a principalilor dăunători și agenți patogeni.

3.2. Materialul și metoda de cercetare

3.2.1. Metodologia cercetări

Omul, prin măsurile sale, poate interveni în mărirea productivității biocenozelor naturale și seminaturale fie prin lucrări menite să contribuie la îmbunătățirea structurii acestora (supra-însămânțări, plantații, lucrări de îngrijire etc.), fie prin ameliorarea factorului edafic (aport de elemente minerale și organice etc.), ori a celui climatic (perdele de protecție), fie prin reducerea consumatorilor primari (acțiune făcută fără respectarea principiilor biologice).

Fiecare fitoindivid se caracterizează printr-un anumit habitus, rezultat în urma interacțiunii genotip – fenotip – mediu și care se păstrează atât timp cât specia își menține integralitatea și condițiile de mediu nu se modifică radical.

În cadrul de față iau naștere o multitudine de interacțiuni între speciile componente, între mediu, între rezervorul genetic al unei populații și ansamblul factorilor staționali, rezultatul fiind concretizat și în apariția unei fizionomii.

Cunoașterea fizionomiei este importantă pe teren pentru a stabili traseele de urmat și în alegerea suprafețelor de probă. Uneori, fizionomia este imprimată de specia sau de speciile edificatoare, de formele biologice dominante. Dar în oricare punct al arealului de răspândire al unei asociații, complexul de specii își va pune amprenta, ajustând caracteristicile întregului.

Pentru o cercetare completă este utilă formarea în ansamblu asupra terenului ce urmează a fi studiat, iar în acest scop se vor efectua următoarele operațiuni:

alegerea și delimitarea terenului, folosind în acest scop material cartografic, constând în hărți topografice la scară mare (1:5.000 până la 1:50.000) sau mijlocie (1:100.000 până la 1:200.000), cât mai recente posibil;

consultarea bibliografiei referitoare la cadrul fizico-geografic al regiunii respective (relief, litologie, hidrografie, climatul general, tipurile de sol, densitatea așezărilor umane, etc.) și la studiile botanice din regiune și din zonele învecinate;

reactualizarea cunoștințelor privitoare la metodologia de studiu fitocenologic și entomologic, la tipurile de vegetație posibilă din zona respectivă, la caracterele morfologice distinctive ale speciilor mai dificil de recunoscut;

pregătirea și verificarea materialelor necesare investigațiilor practice.

3.2.2. Tehnici de colectare

Observațiile entomologice presupune investigarea insectelor nu doar din punct de vedere taxonomic, ce trebuie să conțină informații ce au un grad de interpretare. O formă simplă de studiu este reprezentată de inventariere, o metodă care depistează indivizii pe o anumită suprafață, ce identifică taxonii și abundența acestora. Dacă această inventariere se repetă într-un timp regulat, ea va deveni monitorizare.

Materialul studiat poate fi o insectă întreagă sau chiar părți din ea precum și urme lăsată de aceasta (exhuvii), o larvă, precum și o pontă. Toate acestea ajută cercetătorul să obțină informații concrete legate de specie. Este important ca la fiecare început de studiu să existe un plan elaborat, care să fie format din obiective clare, scurte și concise, deoarece o informație care nu poate fi interpretată prezintă valoare zero.

Pentru o depistare reușită, este important ca cercetătorul să știe despre ce grupă de insectă va studia, trecând prin literatură și să obțină informații ecologice specifice speciei.

Observarea și capturarea insectelor se face prin tinerea lor în mână sau prin diferite accesorii, iar mișcările trebuie executate cu finețe, fără a fi afectată mecanic insecta. Metoda cea mai simplă de capturare este acea cu fileul, ea prezentând diferite mărimi și lungimi. Pentru insectele fragile este folosit fileul fin de mătase, iar pentru insectele rigide este recomandat fileul mai aspru.

Colectarea insectelor se fac într-o ordine, și vor fi alese specimenele întregi, adulte, iar apoi părțile descompuse. Materialul entomologic este conservat din starea biodegradabilă într-o stare care se păstrează în timp, prin folosirea soluției de acetat de etil, substanță ce conservă insecta.

3.2.3. Generalități privind prelevarea probelor

Studiu unei populații ale unei specii sau a unei comunități de populații de specii diferite debutează cu prelevarea probelor dintr-o suprafață de studiu.

Prelevarea probelor poate fi abordată în două moduri:

abordarea extensivă sau calitativă;

abordarea intensivă sau cantitativă.

Abordarea extensivă sau calitativă constă în realizarea unor investigații care să pună în evidență prezența sau absența unor elemente în zona de studiu. În cazul unei singure populații, abordarea poate servi la stabilirea distribuției speciei în zone de studiu, identificarea unor aspecte propice a speciei respective. În cazul unei comunități studiul calitativ are rolul de a identifica speciile ce intră în componența populației. Această abordare poate reprezenta un studiu calitativ complet sau o etapă preliminară care să permită familiarizarea cu zona de studiu. În cadrul acestei abordări se pot realiza observații vizuale, auditive prin capturare (directă sau indirectă), prin investigarea unor indicii din zona de studiu.

Abordarea intensivă sau cantitativă are rolul de a furniza date privind cantitatea în care sunt prezente în zona de studiu elementele urmărite. Observația datelor cantitative se realizează respectând principiul unității egale de efort, care permite efectuarea comparațiilor. Efortul se referă la intensitatea cu care se realizează investigațiile.

În funcție de particularitățile din zonele de studiu pot fi utilizate mai multe tipuri de unități de probă:

pătratul de probă (poligon) – datele cantitative se realizează la suprafața poligonului investigat, iar în pătrat se poate face observații vizuale auditive prin capturare directă sau indirectă

transect (traseu) – constă în realizarea unei deplasări cu lungime și durată cunoscută pe parcursul căruia se pot face observații vizuale, auditive. Suprafața de raportare a datelor este suprafața fâșiei cu lungimea egală cu lungimea transectului și cu lățimea prestabilită sau egală cu dublul destinației maxime de identificare a speciei.

punctul de jos – se face dintr-o poziție fixă, suprafața de raportare a datelor, se află pornindu-se de la suprafața cercului cu centrul în punctul de observație și cu raza prestabilită sau egală cu distanța maximă de identificare a speciei.

Dimensiunea unității de probă se alege în funcție de talia și mobilitatea speciilor investigate. Frecvența observațiilor depinde de vizibilitatea indivizilor speciei respective. Suprafața totală de probă trebuie să fie minim 5 – 10% din suprafața de studiu. De asemenea suprafața de probă se face în habitatele propice când se studiază o singură specie. În habitate uniforme se folosește soluția aleatoare simplă. În habitate heterogene se folosesc soluții aleatoare stratificate. Descrierea probelor se face sub formă de formular sau fișă care se completează.

CAP.4. REZULTATELE PROPRII

4.1. Rezultate obținute privind măsurătorile materialului săditor al trandafirului ([NUME_REDACTAT].)

Măsurătorile necesare privind stabilirea calității materialului sădăritor al trandafirului s-au făcut atât la portaltoi cât și la planta altoită.

4.1.1. Cercetări asupra portaltoiului de trandafir

Măsurătorile asupra portaltoiului în anii 2012 – 2014 sau făcut în perioada 23 – 25 iunie, înainte de a începe activitatea de altoire. Cea mai mică valoare a diametrului înregistrată în [NUME_REDACTAT] a fost în anul 2012 fiind de 6,15 mm, iar cea mai mare valoare a diametrului a fost în anul 2013 fiind de 28,52 mm. În cazul lungimii, valoarea cea mai mare a fost în anul 2014 fiind de 14,50, iar cea mai mică valoare a fost înregistrată în anul 2012 fiind de 4 cm.

[NUME_REDACTAT] Trandafirilor, majoritatea valorilor înregistrate sunt grupate în intervalul 16-24 mm în cazul diametrului și în intervalul 8 – 12 cm în cazul lungimii.

4.1.2. Cercetări asupra altoiului la trandafir

Măsurătorile efectuate în perioada de vegetație a plantelor sunt: diametrul altoirii, lungimea portaltoiului, număr de ramuri, lungimea ramurilor și creșterea medie. Ca să se definească mai bine calitatea materialului, s-au făcut aceste măsurători.

Tabelul 4.1. Valori medii ale măsurătorilor asupra altoiului în 2012, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] arată că în anul 2012, soiul [NUME_REDACTAT] înregistrează cel mai mare diametru. Lungimea portaltoiului, numărul de ramuri și lungimea ramurilor este înregistrată de către soiul Monika, iar creșterea medie este reprezentată de [NUME_REDACTAT] (Tabelul 4.1.).

Tabelul 4.2. Valori medii ale măsurătorilor asupra altoiului în 2013, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] arată că în anul 2013, soiul [NUME_REDACTAT] înregistrează cel mai mare diametru și o creștere medie, iar soiul Monika înregistrează lungimea portaltoiului, numărul de ramuri și lungimea ramurilor (Tabelul 4.2.)

Tabelul 4.3. Valori medii ale măsurătorilor asupra altoiului în 2014, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] arată că în anul 2014, soiul Monik înregistrează valoarea ce mai mare a diametrului, atât și numărul de ramuri cât și lungimea ramurilor. [NUME_REDACTAT] Thomas înregistrează o valoare mare a lungimii portaltoiului, iar soiul [NUME_REDACTAT] înregistrează o creștere medie (Tabelul 4.3.).

4.2. Prezentarea principalilor dăunători din plantațiile de trandafir și combaterea lor

Cercetările s-au desfășurat în [NUME_REDACTAT] din Bacău, iar sondajele au avut drept ca scop stabilirea biologiei și densitățile numerice a fitofagilor ce se dezvoltă în teritoriu.

Structura faunei fitofage întâlnite în plantațiile de trandafir în anul 2012 a cuprins 118 de indivizi, reprezentând 53% din totalul faunei colectate, aparținând o singură clasă (Insecta), 3 ordine (Heteroptera, Homoptera, Hymenoptera), 5 familii (Miridae, Diaspididae, Aphididae, Tenthredinidae, Argidae) și 5 specii (Lygocoris pabulinus, Aulacaspis rosae, Macrosiphum rosae, Ardis bipunctata, Arge ochropus).

Structura faunei fitofage întâlnite în plantațiile de trandafir în anul 2013 a cuprins 157 de indivizi, reprezentând 58% din totalul faunei colectate, aparținând o singură clasă (Insecta), 5 ordine (Coleptera, Heteroptera, Homoptera, Hymenoptera, Lepidoptera), 6 familii (Scarabaeidae, Miridae, Diaspididae, Aphididae, Tenthredinidae, Arctiidae) și 8 specii (Melolontha melolontha, Lygocoris pabulinus, Aulacaspis rosae, Acyrthosiphon pisum, Macrosiphum rosae, Blennocampa pusilla, Ardis bipunctata, Endelomyia aethiops.

Structura faunei fitofage întâlnite în plantațiile de trandafir în anul 2014 a cuprins 183 de indivizi, reprezentând 65% din totalul faunei colectate, aparținând o singură clasă (Insecta), 5 ordine (Coleoptera, Heteroptera, Homoptera, Hymenoptera, Lepidoptera), 6 familii (Miridae, Diaspididae, Aphididae, Argidae, Arctiidae, Noctuidae) și 10 specii (Lygocoris pabulinus, Aulacaspis rosae, Macrosiphum rosae, Aonidiella aurantii, Ardis bipunctata, Endelomyia aethiops, Arge ochropus, Helicoverpa spp.).

4.2.1. Prezentarea principalelor specii din [NUME_REDACTAT] în plantațiile de trandafir

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au dimensiuni de la câțiva milimetri până la peste 20 de centimetrii lungime, de exemplu unele scarabeide și cerambicide (Scarabaeidae, Cerambycidae) exotice. Capul este în general prognat, mai rar ortogonat, la unele cerambicide și la buprestide (Buprestidae). Aparatul bucal este de tip ortopteroid, cu mandibule puternice. Antenele au maxim 11 articule, ele având forme variate (filiforme, măciucate, geniculate, serate, pectinate, lamelate). Protoracele este mare și articulat mobil cu mezotoracele. Pronotul are forma unui scut, fiind foarte bine dezvoltat. Mezotoracele este unit cu metatoracele. Legătura dintre abdomen și torace este făcută printr-o bază lată, primul segment abdominal fiind sudat la metatorace. Abdomenul este aplatizat și lățit, la femele terminat uneori cu un ovipozitor vizibil, de exemplu la unele scarabeide și cerambicide.

Picioarele sunt în general tipice pentru mers. Ele pot fi uneori adaptate pentru înot, la unele coleoptere acvatice, având perișori pe picioarele posterioare, de exemplu la unele ditiscide (Dytiscidae) sau picioarele medii și posterioare au articule lățite, de exemplu la girinide (Gyrinidae). Tibiile anterioare pot fi lățite, adaptate pentru săpat, de exemplu la unele scarabeidae și histeride (Histeridae), articulele tarsale putând fi reduse până la dispariție, de exemplu la unele scarabeide. La ditiscide, la masculi, picioarele anterioare au tarsele lățite și prezintă niște ventuze ventral care ajută la fixarea de corpul femelei în timpul împerecherii. Picioarele posterioare sunt uneori adaptate pentru sărit, la unele crisomelide (Chrysomelidae). Coxele posterioare sunt late și sudate la metastern.

Aripile anterioare sunt puternic chitinizate, numite elitre. Nervațiunea primară nu mai este observabilă, reliefurile existente (striuri, rugozități, carene, canale, etc.) fiind secundare. Elitrele pot fi uneori moi, de exemplu la cantaride, lampiride, oedemeride (Cantharidae, Lampyridae, Oedemeridae). Elitrele au rol de protejare a corpului, în mod normal acoperind cea mai mare parte a mezonotului, tot metanotul și tot abdomenul dorsal. Din mezonot puteam observa în general doar un mic scutel triunghiular. Elitrele pot fi sudate median, longitudinal, de exemplu la unele carabide (Carabidae), carabeide, tenebrionide (Tenebrionidae), curculionide (Curculionidae), cerambicide, etc., în aceste situații aripile posterioare lipsind în general sau fiind rudimentare. Elitrele au rol și de echilibru în timpul zborului, în mod normal ele fiind ținute ridicate în timpul zborului, cu excepția cetoniidelor dintre scarabeide și a unor curculionide. Aripile posterioare sunt membranoase, folosite pentru zbor. Ele pot lipsi de exemplu la unele carabide, scarabeide, tenebrionide, curculionide, cerambicide, etc.. Uneori pot lipsi ambele perechi de aripi, de exemplu la unele femele de lampiride.

Metamorfaza este completă, holometabolă, meloidele dezvoltându-se prin hipermetamorfoză, la acetea apărând și un stadiu de pupă falsă. Larvele sunt în general oligopode, având doar picioare toracice, articulate. Larvele pot fi apode, fiind lipsite de picioare , de exemplu la curculionide, cerambicide, buprestide, mai rar larvele fiind polipode (au și picioare abdominale, veziculoase), de exemplu la unele crisomelide. Pupa este liberă doar la coccinelide (Coccinellidae) este obtectă.

Melolontha melolontha (Cărăbușul de mai)

Este o specie polifagă, întâlnite în regiunile de fag, stepă dar și în cele de anstepă.

Corpul adultului are o culoare neagră – lucioasă, iar antenele, elitrele și picioarele sunt de culoare castanii – deschise. Abdomenul prezintă o colorație închisă, iar pe părțile laterale prezintă pete albe triunghiulare. Ouăle sunt de culoare alb – gălbuie, având formă ovală, iar larva este denumită popular vierme alb și are o lungime de 40 – 50 mm.

Adulții atacă frunzele diferitelor specii de arbori (fag, stejar etc.), pomi fructiferi (cireș etc.), arbuști (trandafir) dar și plante ierboase, iar larvele atacă rădăcinile plantelor.

Tratamentele chimice se aplică, până la faza zborului în cazul adulților, iar împotriva larvelor se face prin tratarea solului cu produse granulate.

Foto: Melolontha melolontha (Cărăbușul de mai)

4.2.2. Prezentarea principalelor specii din [NUME_REDACTAT] în plantațiile de trandafir

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] prezintă dimensiuni diferite, de la câțiva mm până la 9 – 10 în lungime, spre exemplu: la unele specii acvatice precum Lethocerus (Belostoma). Cele mai multe specii au în jur de 1 cm lungime și sunt ușor vizibile atât în mediu terestru cât și cel acvatic. Capul este de tip hipognat, dar la unele specii acvatice este prognat, prezentând antene cu 4 – 5 articule, vizibile, de diferite forme (filiforme, măciucate, setiforme). Aparatul bucal este adaptat pentru supt și înțepat, iar capul se termină cu un rostru mic, care se continuă cu o trompă lungă iar în repaus este ținută pliată ventral. Majoritatea ploșnițelor sunt fitofage, ele sug seva plantelor și pot fi dăunătoare culturilor agricole.

Pronotul prezintă o formă patrulateră sau trapezoidală, pe lateral există niște expansiuni rotunjite (Stephanitis pyri) sau o prelungire ca un dinte (Pentatoma rufipes). Din mezonot se poate observa dorsal un mic scut de formă triunghiulară, care sunt prelungite de la posterior până la partea terminală a abdomenului.

Heteropterele prezintă două perechi de aripi, cele anterioare sunt de tip hemielitră, pe partea bazală fiind chitinizate, iar partea distală mai membranoasă. Aripile anterioare au rol și de protecție, acoperind atât aripile posterioare cât și abdomenul dorsal. Cele posterioare sunt membranoase și sunt folosite la zbor. Speciile acvatice pot zbura seara și sunt observate venind de la diverse surse de lumină. La unele specii aripile anterioare pot fi scurte, iar la cele posterioare pot lipsi, sau chiar pot lipsi ambele aripi la unele specii. Picioarele sunt adaptate pentru mers, la unele specii acvatice tibiile și tarsele picioarelor posterioare pot prezenta perișori care ajută la înot, iar la unele picioarele anterioare sunt adaptate pentru prins pradă de tip prehensil.

Abdomenul prezintă 6 segmente care sunt vizibile ventral. Marginile sunt ascuțite, formând un aspect lameliform. Unele heteroptere au glande odorante ce se deschid ventral la nivelul toracelui și pot elimina substanțe cu miros neplăcut ce au rol de apărare. Metamorfoza este incompletă.

Lygocoris pabulinus (Ploșnița capsidă)

Adultul este de culoare verde și are o lungime de 6 mm. Ploșnița capsidă extrage seva din plante și secretă o salivă toxică, care poate să ucidă celulele plantei. Ele sunt active de la sfârșitul primăverii până la sfârșitul verii.

Pagubele produse de ploșnițe arată că frunzele care cresc pe lăstari sunt găurite. Florile se deschid inegal sau nu se deschid, asta înseamnă că insectele se hrănesc și cu fructele aflate în dezvoltare.

Numeroase plante sunt afectate, printre care caryopteris (Caryopteris), dalia (Dahlia), forsythia (Forsythia), crizantema (Chrysantemum), fuchsia (Fuchsia), hortensia (Hidrangya) și trandafirul (Rosa).

Prevenirea și combateea se poate realiza chimic cu un spray cu dimethoate, fenitrothion sau pirimiphor-metil.

Foto: Lygocoris pabulinus (Ploșnița capsidă)

4.2.3. Prezentarea principalelor specii din [NUME_REDACTAT] în plantațiile de trandafir

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au dimensiuni mici, chiar de la sub un milimetru până la 8 cm lungime, iar la unele specii anvergura aripilor prezintă până la 20 cm. Capul este hipognat, aparatul bucal este în formă de trompă fiind adaptat pentru supt și înțepat, iar când trompa se află în repaus, ea este pliată între coxe lângă stern.

Homopterele sunt fitofage, fiind capabile să sugă seva plantelor, dar în același timp ele pot fi dăunători periculoși al plantelor de culturi, transportând agenți diverși, ca de exemplu virusuri sau bacterii, iar pagubele culturilor pot fi în general vizibile. Antenele sunt vizibile, având forme diferite, la unele specii filiforme și la altele setiforme.

Pronotul este dezvoltat, picioarele sunt adaptate pentru mers, la unele specii cele posterioare sunt folosite la sărit, iar la unele specii cele anterioare pot fi folosite pentru săpat sau apucat. Homopterele prezintă două perechi de aripi care sunt membranoase, transparente și colorate. La păduchii țestoși, mai exact la masculi, aripile posterioare sunt transformate în balansiere, iar la unele specii le sunt lipsite aripile.

Femele prezintă un abdomen terminat cu un ovipozitor, care ajută la depunerea ouălor pe plante sau în țesuturile acestora. Masculii prezintă pe abdomen membrane vibratoare, care produc sunete. Majoritatea homopterelor produc secreții ceroase acoperindu-le corpul. Metamorfoza este incompletă.

Aulacaspis rosae (Păduchele țestos)

Adultul femelă prezintă un corp piriform de o culoare rozie. Pigidiul portocaliu prezintă trei perechi de palete. Masculul prezintă o culoare roșcată, iar aripile sunt albe. Adulții ajung la o lungime de 3 mm și acoperă tulpinile cu o crustă. Păduchele țestos are o singură generație pe an.

Femelele și larvele ocupă ramurile și tulpinile prin care apoi sug sucul celular. Frunzele plantelor sunt oprite din creștere, se îngălbenesc, se usucă apoi cad, iar bobocii florali nu se mai deschid, se necrozează apoi scoarța se exfoliază.

Prevenirea și combaterea poate realiza chimic și se face în perioada de repaus, la începutul toamnei se folosește un spray cu malothion.

Foto: Aulacaspis rosae (Păduchele țestos)

Acyrthosiphon pisum (Păduchele de flori)

Păduchele de flori, este insectă mică, verde, cu o lungime de 3 mm, este activă în grupuri, din primăvară în vară extrăgând seva din plante, răspândind boli virali, iar în cazul unor infestări severe, plantele pot deveni sterile.

În timpul atacului frunzele sunt răsucite și deformate, creșterea este încetinită, iar producția de fructe și legume va deveni redusă.

Numeroase plante sunt afectate, printre care mazărea pitică și cea cățărătoare, în special trandafirul (Rosa).

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic cu spray bifenthrin, pirimicarb, dimethoate, heptenophos sau permethrin.

Foto: Acyrthosiphon pisum (Păduchele de flori)

Aonidiella aurantii (Păduchele roșu de California)

Adultul este portocaliu spre roz – portocaliu și are în jur de 1,5 mm. Este întâlnit pe acele porțiuni ale plantei care primesc cea mai multă lumină.

În timpul atacului, ramurile se usucă, frunzele se îngălbenesc și se scutur, iar fructele sunt acoperite cu o crustă.

Numeroase plante sunt afectate, printre care lămâiul, acacia (Acacia), iedera (Hedera), laurul (Ilex), mangotierul, dudul, fructul pasiunii, trandafirul (Rosa) și salcia (Salix).

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic cu spray mlathion.

Foto: Aonidiella aurantii (Păduchele roșu de California)

Macrosiphum rosae (Păduchele verde al trandafirului)

Adultul are corpul de culoare verde, mai rar brun și prezintă o dezvoltare dioecică, deoarece planta gazdă primară se află trandafirul, iar planta gazdă secundară sunt diferite specii ierboase din genul Dipsacus, etc..

În timpul atacului, adulții colonizează frunzele, bobocii, formând colonii compacte. Frunzele se gofrează, se îngălbenesc, se usucă, apoi cad, iar bobocii de deschid greu sau deloc.

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic cu Polisulfură de calciu.

Foto: Macrosiphum rosae (Păduchele verde al trandafirului)

4.2.4. Prezentarea principalelor specii din [NUME_REDACTAT] în plantațiile de trandafir

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au dimensiuni mici, de la sub un milimetru, cum ar fi unele calcidoide, până la 5 cm lungime. Capul este ortognat, aparatul bucal este ortopteroid, are mandibule puternice, adaptate pentru lins și supt, fiind bine dezvoltate. Antenele sunt vizibile și pot fi filiforme, măciucate, pectinate, etc. Ochii sunt mari, proeminenți foarte bine dezvoltați, prezentând 3 oceli.

Protoracele și metatoracele sunt mai puțin dezvoltate și sunt mici, în schimb mezotoracele este mai dezvoltat. Picioarele sunt adaptate pentru mers, la unele specii cele anterioare sunt folosite uneori pentru curățarea antenelor (albine), la unele specii sunt folosite pentru apucat, formând un clește mic pentru a se prinde de pe corpul cicadelor pentru a le parazita. Picioarele posterioare sunt în general adaptate pentru colecta și transporta polenul.

Himenopterele prezintă două perechi de aripi membranoase. Aripile anterioare sunt mai mari, iar aripile posterioare prezintă la marginea anterioară câteva cârlige care se prind de cele anterioare, care în timpul zborului formează o paletă unică. Uneori paleta se reduce și apar perișori lungi pe margine, cum ar fi la unele calcidoide.

Femelele au un abdomen prevăzut cu ovipozitor, care poate fi lung și evident, alteori mic. El este folosit pentru depunerea ouălor pe corpul gazdelor sau în țesutul plantelor. Ovipozitorul se află în legătură cu o glandă de venin și poate fi transformată într-un ac.

Metamorfoza este completă. La unele specii dezvoltarea are loc prin poliembrionie, dintr-un ou poate ieși mai multe larve. La speciile inferioare larvele sunt polipode, iar la speciile superioare sunt apode. Pupa este liberă, iar formarea ei poate să aibă loc în sol, în corpul plantelor, celuloză sau ceară.

Blennocampa pusilla (Viespea sucitoare a trandafirului)

Adultul este de culoare neagră, iar femelele își depune ouăle pe frunzele trandafirilor, spre sfârșitul primăverii. Secrețiile frunzelor provoacă rularea frunzelor în jurul ouălor, iar din ouă vor ieși omizi având o culoare verde – pal și prezintă o singură generație pe an.

În timpul atacului frunzele sunt rulate, iar omizile se dezvoltă în interiorul frunzelor care se hrănesc cu acestea. Planta frecvent atacată este trandafirul (Rosa).

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic folosind sprayul cu pirimiphos-metil.

Foto: Blennocampa pusilla (Viespea sucitoare a trandafirului)

Ardis bipunctata (Viespea sfredelitoare a trandafirului)

Adultul este de culoare neagră și este acoperit de o pubescență fină, de culoare cenușie. Larva este de culoare albă – crem, având stigmele brun – roșcate, iar abdomenul este prevăzut cu 8 perechi de picioare.

Prezintă o singură generație pe an, iernarea având loc în sol, la o adâncime de 10 cm, acoperit de un cocon de mătase. Dezvoltarea în pupă se face primăvara, în timp ce adulții își i-au zborul în luna aprilie.

În timpul atacului, larvele rod galerii drepte, descendente, aproximativ 3 – 4 cm în lungime, iar lăstari atacați se vor îndoii, se veștejesc apoi se usucă.

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic folosind tratamente cu diferite produse carbamice, organofosforice.

Foto: Ardis bipunctata (Viespea sfredelitoare a trandafirului)

Arge ochropus (Viespea galbenă a trandafirului)

Adultul este de culoare galben – roșcat, având capul negru și lucios. Aripile sunt de tipul hialine, gălbui. Larva este de culoare verde – gălbuie, având capul și placa anală de culoare neagră. Pupa prezintă o culoare roșcată închisă, fiind protejată de un cocon galben – roșcat pergamentos.

Prezintă două generații pe an, iernând în stadiul de larvă sau pupă. Pe florile de trandafir pot fi observate la sfârșitul lunii mai sau la începutul lunii iunie. Femele depun ouăle în lăstarii fragezi chiar sub coaja acestora.

În timpul atacului adulții produc pagube indirecte în zona inciziilor făcute de către femele pentru pontă. Lăstarii se curbează, iar florile nu se dezvoltă normal. Larvele rod limbul foliar până ce îl distrug complet.

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic aplicând produse organofosforice.

Foto: Arge ochropus (Viespea galbenă a trandafirului)

Endelomyia aethiops (Omida limax a trandafirului)

Adultul seamănă cu o albină sau cu o viespe. Larvele sunt omizi de un verde – pal, având o lungime de 1,4 cm, capul este de culoare maro, și se hrănesc cu partea inferioară a frunzelor lăsând nervurile. În zonele umbroase pot apărea și pe partea superioară a frunzelor. Ele prezintă două generații pe an.

În timpul atacului, frunzele se usucă și pe măsură ce partea de jos este mâncată devin albe sau maro. Cea dea doua generație apare pe la mijlocul verii și este mai numeroasă, producând astfel mai multe pagube. Planta afectată este trandafirul (Rosa).

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic folosind sprayul cu fenitrothion, pirimiphos-metil, bifenthrin sau permethin.

Foto: Endelomyia aethiops (Omida limax a trandafirului)

4.2.5. Prezentarea principalelor specii din [NUME_REDACTAT] în plantațiile

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au corpul acoperit cu solzi mărunți, alungiți, lați, sau este acoperit cu peri deși și lungi, care au origine epidermică. Capul este de mărime mică în comparație cu corpul, dar în mare parte este acoperită de ochi. Restul capului este acoperit cu peri, iar între ochi se poate observa fruntea, care poartă antenele lungi, având diverse forme. În general antenele sunt turtite sau cilindrice. Aparatul bucal este adaptat pentru supt, având formă de trompă când acționează și în formă de spirală când stă în repaus.

Toracele prezintă o segmentație heteronomă, așadar protoracele este întotdeauna mic, iar mezotoracele și metatoracele sunt sudate și puternice fiind întotdeauna mai mare. În general picioarele sunt homonome. Tibiile poartă în jumătatea lor distală câte un spin, iar tibiile posterioare și cele mijlocii poartă unu sau doi spini terminali. Picioarele mici și subțiri servesc pentru așezare și mai puțin la mers. Aripile sunt în număr de două perechi, iar la unele specii aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare, dar sunt și specii care prezintă aripi aproximativ egale. Colorația aripilor sunt atrăgătoare, prezentând diferite colorații.

Abdomenul femelelor este mai bombat prezentând 7 segmente vizibile, dintre care segmentul 8, 9 și 10 sunt restrânse în segmentul 7, iar abdomenul masculilor este mai suplu, prezentând 8 segmente vizibile, dintre care 9 și 10 formează aparatul copulator.

Lepidopterele au metamorfoză completă, prezentând patru stadii. Femela depune ouăle pe frunzele plantelor. Larvele care se dezvoltă în ou poartă numele de omizi. Omida intră în stadiul de crisalidă (pupă) și în final crisalida se crapă, ieșind fluturele din pupă.

Helicoverpa spp. (Viermele bobocilor)

Sunt larvele unor molii. Moliile își depun ouăle individual pe lăstării anumitor plante. În funcție de specie, cresc până la 4 cm și sunt galbene – verzui, galben – închis sau brune roșiatice, cu dungi sau semne de culoare închisă.

În timpul atacului, frunzele sunt găurite, iar florile și fructele sunt distruse.

Numeroase plante sunt afectate, precum roșiile, porumbul, mazărea, fasolea, fructe cu sâmburi, dar și plante ornamentale precum garndenia (Gardenia), trandafiri (Rosa) și garoafele (Dianthus).

Prevenirea și combaterea se poate realiza chimic folosind sprayul cu carboryl.

Foto: Helicoverpa spp. (Viermele bobocilor)

4.3. Prezentarea principalilor agenții patogeni din plantațiile de trandafir și combaterea lor

Culturile de trandafiri din spațiile protejate sunt atacate frecvent de agenții patogeni, determinate de factori abiotici cât și biotici, care influențează în mod neplăcut starea lor de sănătate, uneori periclitând viața acestora.

În urma cercetărilor mai profunde am înregistrat boli cu o evoluție mai rapidă.

Leptosphaeria coniothyrium (Cangrena trandafirului)

Este micoza care provoacă pagube trandafirilor, uneori apare dintr-o tăiere neadecvată sau din alte răni. Infecțiile pot apărea în orice perioadă a anului și poate probabil să provoace mari pagube plantelor mai slabe și lipsite de vigoare.

Această micoză acționează pe mlădițele trandafirului, apărând pete maro după care se usucă. În cazuri severe, cangrena se dezvoltă la nivelul solului, tulpinile se umflă, iar scoarța capră. Vara cangrena formează puncte albe ale sporilor de micoză, iar după hibernare formează micelii roșii. Principala plantă afectată sunt trandafirii.

Pentru a preveni și a combate micoza, lemnul afectat trebuie tăiat. Se practică o bună cultivare și tăiere a materiei afectate sau acelei moarte. Îmbunătățirea plantelor slabe se face cu ajutorul fertilizatorilor, udare, iar dacă este necesar trebuie îmbunătățită irigarea.

Foto: Leptosphaeria coniothyrium (Cangrena trandafirului)

Diplocarpon rosae (Pătarea neagră)

Este o boală a trandafirilor lipsiți de vigoare (de obicei este rezultatul al unei cultivări inadecvate) deși unele soiuri sunt vulnerabile. Pătarea neagră are un impact variabil, soiurile pot ceda într-un loc iar în altul să reziste. Condițiile climatice influențează apariția acestei infecții.

Simptomele cele mai frecvente apar pe frunze ca fiind pete circulare, maronii spre negru, cu margini zdrențuite. În jurul petalelor apare o culoare galbenă, iar în final ele se decolorează și se scutură. În cele mai servere cazuri planta este deteriorată complet. Foarte rar apar pete pe fructul trandafirului, tulpini și petale.

Pentru a preveni și a combate această boală trandafirii trebuie tăiați astfel încât să nu se distrugă părțile afectate. O îngrijire preventivă este necesară pentru ca Micozacidele să fie eficiente (spray cu monocozeb, miclobutanil, penconazol, trifosin cu bupirimat sau trifosin cu sulf). Recuperarea rapidă se face cu ajutorul unui îngrășământ foliar, care se aplică în zonele unde apare pata neagră.

Foto: Diplocarpon rosae (Pătarea neagră)

Peronospora sparsa (Mana trandafirului)

Este o micoză care afectează planta (trandafirul) în condiții de umiditate ridicată.

Ele apar sub forma unor pete brun închise sau roșu purpurii, alături de un puf care crește de obicei pe partea inferioară a frunzei. Tulpinile și florile se pot despica, iar pe petale apar pete brune. Lăstarii tineri mor, iar bobocii infestați pot forma flori deformate.

Pentru a preveni și a combate eficient, este recomandat folosirea unu spray cu zineb sau oxiclorură de cupru. Părțile afectate trebuie tăiate și distruse.

Foto: Peronospora sparsa (Mana trandafirului)

CONCLUZII

Cultivarea plantelor ornamentale este o activitate încă de pe timpuri, atât în lume (prin descoperirea medaliei veche de 7000 de ani), cât și în România, când dacii cultivau plante din flora spontană (lăcrămioare, cimbru).

Trandafirul este unul dintre cele mai importante plante ornamentale, care reprezintă și în prezent un punct de interes pentru om (estetic, economic, alimentar, medical).

Veniturile substanțiale a culturilor de trandafir au crescut la nivel mondial, astfel în 2003, 100 de plante costau 28 de euro, în 2007, 100 de plante costau 36 de euro, iar în România prețurile au crescut peste măsură ajungând în 2003, 100 de plante 66 de euro, în 2007, 100 de plante costau 132 de euro [www.epp.eurostat.ec.europa].

Clasificările cele mai numeroase ale trandafirilor, sunt reprezentate după talie, modul de întrebuințare și al portului. Pentru a evidenția clasificările s-au ales 3 grupe de soiuri, Monika, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], acestea fiind prezente în [NUME_REDACTAT] din Bacău. Măsurătorile au fost făcute în perioada 2012 – 2014.

Analiza arată că în anul 2012, soiul [NUME_REDACTAT] înregistrează cel mai mare diametru. Lungimea portaltoiului, numărul de ramuri și lungimea ramurilor este înregistrată de către soiul Monika, iar creșterea medie este reprezentată de [NUME_REDACTAT].

Analiza arată că în anul 2013, soiul [NUME_REDACTAT] înregistrează cel mai mare diametru și o creștere medie, iar soiul Monika înregistrează lungimea portaltoiului, numărul de ramuri și lungimea ramurilor.

Analiza arată că în anul 2014, soiul Monik înregistrează valoarea ce mai mare a diametrului, atât și numărul de ramuri cât și lungimea ramurilor. [NUME_REDACTAT] Thomas înregistrează o valoare mare a lungimii portaltoiului, iar soiul [NUME_REDACTAT] înregistrează o creștere medie.

În plantațiile de trandafir din [NUME_REDACTAT] din Bacău, în perioada 2012 – 2014, au fost semnalate insecte dăunătoare: Melolontha melolontha (Cărăbușul de mai), Lygocoris pabulinus (Ploșnița capsidă), Aulacaspis rosae (Păduchele țestos), Acyrthosiphon pisum (Păduchele de flori), Aonidiella aurantii (Păduchele roșu de California), Macrosiphum rosae (Păduchele verde al trandafirului), Blennocampa pusilla (Viespea sucitoare a trandafirului), Ardis bipunctata (Viespea sfredelitoare a trandafirului), Arge ochropus (Viespea galbenă a trandafirului), (Endelomyia aethiops Omida limax a trandafirului), Helicoverpa spp (Viermele bobocilor).

În 2012 specia Aulacapsis rosae (Păduchele țestos) domină plantațiile de trandafiri, având 41% din totalul dăunătorilor. În 2013 specia Macrosiphum rosae (Păduchele verde al trandafirului) domină plantațiile de trandafiri, având 28% din totalul dăunătorilor.În 2014 specia Aulacapsis rosae (Păduchele țestos) domină plantațiile de trandafiri, având 25% din totalul dăunătorilor.

În plantațiile de trandafir din [NUME_REDACTAT] din Bacău, în perioada 2012 – 2014 au fost semnalate boli, care au avut o evoluție rapidă: Leptosphaeria coniothyrium (Cangrena trandafirului), Diplocarpon rosae (Pătarea neagră), Peronospora sparsa (Mana trandafirului).

Dăunătorii pot fi combătuți în multe feluri, pot fi uciși, prinși în capcane sau împiedicați să între în culturi. Una dintre cele mai eficiente este de fapt cea mai simplă și cea mai ecologică: adunarea manuală a insectelor. Este mai ușor atunci când ele se află în stadiu de larvă, când se deplasează lent. Unele insecte au un sistem defensiv, cum ar fi unele omizi păroase care irită pielea.

Dăunătorii și bolile pot fi combătuți și cu ajutorul produselor chimice.

Pesticidele organice provin de la plante sau din alte materiale organice. Ele includ acizii grași, derris, nicotina, pyrethrum, sulf și diferite uleiuri vegetale.

Produse ca pyrethrum-ul nu sunt în totalitate organice, dar au la bază produse natural obținute din plante. Razele soarelui le neutralizează și de aceea trebuie utilizate doar seara.

Majoritatea insectelor au un simț al mirosului care le ghidează în alegerea hranei. Anumite spray-uri nu sunt făcute să ucidă insectele, ci să dea plantei un miros neplăcut care să îndepărteze insectele. Această metodă prin care funcționează acizii grași, săpunurile lichide sau uleiurile vegetale, ambele fiind aplicate pe plante atunci când dăunătorii sunt activi.

Insectele pot dezvolta rapid o imunitate împotriva insecticidelor, în special cele care se înmulțesc rapid și pot produce mai multe generații într-un sezon. Dacă un pesticid nu dă un rezultat un, este necesar schimbarea lui.

Majoritatea metodelor de combatere biologică se bazează pe introducerea în mediu a unui organism care este un parazit sau prădător al dăunătorilor. Sunt eficiente într-o zona închisă precum sera, deși unele sunt eficiente și în spațiile deschise.

Atacurile micozelor pot fi controlate cu ajutorul unor micozacide. Pentru a opri boala, s-ar putea să fie necesare mai multe utilizări ale micozacidelor.

BILIOGRAFIE

1. [NUME_REDACTAT] Ltd. 2004, 2008, How to get ride of garden pests and diseases, Ed. Aquila 1993;

2. [NUME_REDACTAT], 1992, Floricultură generală, Curs, [NUME_REDACTAT]. din Craiova;

3. [NUME_REDACTAT], 1993, Floricultură specială, Curs, [NUME_REDACTAT]. din Craiova;

4. [NUME_REDACTAT], 1993, Floricultură, Lucrări practice, [NUME_REDACTAT]. din Craiova;

5. Atanasiu, L. și colab., 1985, Temperatura și înflorirea plantelor, Ed. Ceres, București;

6. Baicu T., Săvescu A., 1978 – Combaterea integrată în protecția plantelor, [NUME_REDACTAT], București;

7. Bălțărețu A., 1980, Florile, parfum și culoare, Ed. Albatros, București;

8. Bradlez S., 2005, Tăierea plantelor ornamentale, Enciclopedia R.A.O.;

9. [NUME_REDACTAT] și colab., 2005, Floricultură specială, baza de date, Ed. Academicpress, Cluj – Napoca;

10. [NUME_REDACTAT], 2003, Enciclopedia florilor, calendar practic de grădinărit, [NUME_REDACTAT] și tipografie;

11. [NUME_REDACTAT], 2003, Floricultură generală și specială, Ed. Risoprint, Cluj – Napoca;

12. [NUME_REDACTAT], 2004, Floricultură și aranjamente florale, Ed. AcademicPres, Cluj – Napoca;

13. Enculescu P., 1990, Cercetari agrogeaologice în regiunea Bacău, raport, S.G.R. pag. XXVIII;

14. Gugiuman I., Ergan E., 1975, Contribuții la studiu climei orașului Bacău, Lucr. stațiunii „Stejarului” Pângărați;

15. Ionescu M. A., Lăcătușu M., 1971 – Entomologie, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București;

16. Manoliu A. și colab., 1993, Bolile și dăunătorii plantelor ornamentale, Ed. Ceres, București;

17. [NUME_REDACTAT]., Mitituic M., Petcu I., Georgescu T., 1993 – Bolile și dăunătorii plantelor ornamentale, [NUME_REDACTAT], București;

18. [NUME_REDACTAT] și colab., 2005, Tehnică experimentală horticolă, Ed. AcademicPres, Cluj – Napoca;

19. Sandru I., Rusenescu C., 1961, [NUME_REDACTAT], o regiune în plin cuvânt de dezvoltare, „Natura”, 2, București;

20. [NUME_REDACTAT] și colab., 2006, Lucrări practice, morfologia și anatomia plantelor, Ed. [NUME_REDACTAT] – Napoca.