Patologia Discursului Politic

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Patologia discursului politic

CUPRINS

ARGUMENT: De ce ‘patologia discursului politic’

CAPITOLUL I: COMUNICAREA: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Ce este comunicarea și cum poate ea dicta tendințe

Secțiunea a II-a – Modele ale comunicării

CAPITOLUL II: CONSIDERAȚII LINGVISTICE

Secțiunea I – Limbajul politic

Secțiunea a II-a – Limbaj și politică

CAPITOLUL III: RETORICA DISCURSULUI POLITIC

CAPITOLUL IV: DIMENSIUNEA POLITICĂ A COMUNICARII

Secțiunea I – Cultul personalității și rolul politic al mass-media

Secțiunea a II-a – Limbajul politic al perioadei comuniste

Secțiunea a III-a – Democrația și rolul mass-media în propagarea mesajului politic

CAPITOLUL V: PÂRGHII ALE MANIPULĂRII PRIN DISCURS – ȚESÂND ILUZIA

Secțiunea I – Fundația iluziei politice: sentimentul

Secțiunea a II-a – Sloganul politic și forța prestigiului

Secțiunea a III-a – Sloganul motivațional – începutul influenței reale

CAPITOLUL VI: DOMINOUL MANIPULĂRII – DE LA LIMBAJ LA IDEI, SENTIMENTE, PASIUNI

CAPITOLUL VII: CĂDEREA ÎN IMAGINARUL SOCIAL: CONTAGIUNEA

Secțiunea I – Imaginar social, imaginar colectiv. Proiecția iluziei în viitor

Secțiunea a – II-a – Contagiune socială. Idealul colectiv și victoria politică

CAPITOLUL VIII: STUDIU DE CAZ – BUSH VS. DUKAKIS

CONCLUZII

LISTĂ DE ABREVIERI

Alin. – alineat

Art. – articol

Ed. – editura

Etc. – etcetera

Lit. – litera

Nr. – numărul

P. – pagina

Pct. – punctul

Ș.A.- și altele

ARGUMENT

De ce ‘patologia discursului politic’?

Pentru deconspirarea unei patologii a comunicării, factorul decizional este, în mod incontestabil, gândirea. Gândirea este influențată nu atât de inteligență, cât de limbaj. Cu cât cuvintele sunt mai bine alese și mai des repetate, cu atât inocularea mesajului în mintea ascultătorului are un efect mai rapid.

Limbajul este pilonul comunicării, iar comunicarea este menită să transmită informație.

Patologia se înfățișază ascultătorului în momentul contextualizarii ideilor, unde individul separă ideile de gândirea proprie pentru a le integra în contextul oferit.

Ni se înfățișază un context politic, o campanie, un potențial lider, sau, de ce nu, un lider înscăunat, căutător de validare.

Cum definim patologia comunicaii în acest context politic?

Este necesară o scurtă incursiune în imaginarul social și teoria oglinzilor: individul se privește pe sine în ideile societății și se construiește pe sine în conformitate cu ele. Individul nu apelează la imposibilă dedublare pentru a-și stabili slăbiciunile și pentru corectarea defectelor cauzate de acestea, iar defectele sale de gândire și comportament devin cu atât mai vizibile ochiului analitic.

”Variațiile posibile ale personalității, care împiedică cunoașterea temeinică a semenilor noștri, împiedică și cunoașterea de sine. Adagiul ‘Nosce te ipsum’ al filosofilor din Antichitate constituie un sfat irealizabil. Eul exteriorizat reprezintă de obicei un personaj de împrumut, mincinos. Și este așa nu numai pentru că ne atribuim multe calități și nu ne recunoaștem câtuși de puțin defectele, ci și pentru că dacă Eul cuprinde o neînsemnată parte de elemente de conștiința, cognoscibile în cazul cel mai rău, în cea mai mare parte este format din elemente ale incosntientului, aproape inaccesibile observației.”

La nivel de popor, unde individul, ca parte integrată a comunității, subscrie comportamental unui anumit grup social, poporul, împărțit în clase sociale și culturi, agregat pur și simplu ideatic, reușește să devină controlabil.

Întotdeauna, etichetele cele mai vizibile vor izvorî din patriotismul provocat de sentimentul istoric și de apartenența la trecut și prezent ca formator al viitorului.

Poporul va deveni astfel un organism de sine stătător. Cultura îi va crea identitatea, trecutul îi va pune pecetea, iar schimbarea va fi predictibilă în funcție de trecutul istoric oglindit în cultură.

Patriotismul, izvorât din sentiment, va reda privitorului/ascultătorului slăbiciunile necesare manipulării întregului organism. Manipularea se va face la nivel conversațional, unde limbajul va dicta comportamente, iar comportamentele vor dicta viitorul, având ca fond al acțiunii ideile induse prin limbaj.

Implicarea politicii în această manipulare, precum și utilizarea manipulării ca scurtătură către succesul politic, scoate în relief multele substraturi ale complexității lingvistice.

Evident, chiar și în lipsa implicării factorilor de interes politic, limbajul joacă un rol important în dirijarea comportamentală a indivizilor, de unde putem deduce că discursul politic, ca act de manipulare, trădează nereguli ce țin nu atât de satisfacerea propriilor nevoi de conducere, cât de influențarea subconștientului individual și colectiv în mod inuman și de dirijarea comportamentelor maselor, uneori chiar în direcția propriei decăderi.

2

CAPITOLUL I

COMUNICAREA: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Ce este comunicarea și cum poate ea dicta tendințe?

Comunicarea este ansamblul de actiuni cu scopul transmiterii informatiilor sub forma mesajelor, a stirilor, semnelor sau a gesturilor simbolice, a textelor scrise intre indivizi, numiti si interlocutori, sau, formal, emitator si receptor.

Termenul in sine tine de existenta umana, dar si de apartenenta sociala. Ființele umane și comunicarea sunt interdependente: fără comunicare și limbaj, noi, ființe supuse constant interactiunii și relationării prin actul comunicării, am avea o existență inutilă. Comunicarea este un proces dinamic, aflat într-o permanentă transformare.

Nu ne referim aici numai la procesul comunicării raportat la teoriile si modelele dezvoltate pe parcursul timpului, ci inclusiv la transformarea efectivă a semnificației mesajelor transmise de catre emițători receptorilor, care sunt procesate la diferite viteze de fiecare individ înainte ca emițătorul să poate stabili dacă transmiterea mesajului s-a soldat cu un eșec sau nu. Această constatare finală se va face pe baza feedback-ului primit.

Daca, bruiat de mediul în care comunicarea are loc, individul va presupune că acesta – mesajul – a pornit de la un emițător constrâns de aceleași împrejurari sociale și de aceleasi limite auto-impuse, mesajul va fi asimilat în mod eronat.

Societatea există datorită comunicării, fiind văzută ca un proces ce implică participare din partea membrilor ei. Comunicarea îmbracă forme variate, dintre care ne vom opri la comunicarea de masă și la comunicarea mediatică. Destinate unor mase mari de indivizi, ele pot avea o formă subiectivă, având ca scop manipularea opiniei publice, și/sau una obiectivă, care dorește simpla informare a persoanelor. În situații aparte, prima poate prelua rolul celei de-a doua, producându-se astfel o mutație a rolului comunicării mediatice demnă de regimurile totalitare.

În ceea ce priveste comunicarea de tip mediatic, putem spune că un jurnalist corect și incoruptibil va ține în permanența cont de obiectivitatea cu care mesajul trebuie transmis. Scopul lui este acela de a media între realitatea concretă, efectivă și populatie.

Este posibil oare ca această mediere între cele doua să se producă într-un mod nealterat de percepția proprie jurnalistului care transmite mesajul? Și oare vor înțelege cei aflati la baza piramidei comunicarii mediatice mesajul exact în intenția în care este transmis de către jurnalist?

În câte dintre revoltele politice la nivel global a jucat presa un rol de informator al maselor fără a impregna informația cu tendințele unui jurnalism de opinie, subiectiv, capabil să înflăcăreze masele, posibil condus de propria percepție?

Ne punem acest semn de întrebare deoarece mesajele politice transmise de presa partizană sunt adesea preluate de simpatizanții publicațiilor/ televiziunilor respective ca atare, în condiția în care individul de rând nu poate intotdeauna să diferențieze opinia de fapt, mai ales în cazul unor informații lacunare. Se poate astfel facilita simpatia pentru un apartenent anume la sfera politică.

Cu atât mai interesant este pluripartidismul postcomunist, împreună cu explozia de televiziuni și publicații. În condițiile în care marile trusturi de presă din România sunt deținute de politicieni, iar comunicarea mediatică prinde formă unei comunicări politice mascată, lipsa cenzurii oferă posibilitatea susținerii cetățenilor printr-o constanța punere în lumina pozitivă a partidului finanțator.

Odată cu căderea comunismului, se promitea democrație, libertate, deschidere către noi orizonturi. Cultul personalității a fost desființat, iar comunicarea liberă și dreptul la opinie au devenit puncte de referință ale unei Românii democratice.

În schimb, pentru că indivizii sunt în general îmbătați de recunoaștere într-o așa manieră încât sunt în stare să își renege dreptul la originalitate, rezumându-și viața la a prelua și propaga ideile altora, acest foc al realității dorite a fost înabușit destul de repede. Libertatea de exprimare a devenit libertatea promisiunii deșarte pentru politicieni, și libertatea propagării – de data aceasta dorită – a mesajului politic de către cetațenii fanatici.

Secțiunea a II-a – Modele ale comunicării

Yves le Coadic arăta că utilizarea modelelor poate să blocheze dezvoltarea unei științe. Reprezentarea comunicării sub forma procesului unidirecțional este un bun exemplu pentru afirmația precedentă. În acest caz, emițătorul pare să caute în mod deliberat a-l influența pe receptor în condițiile în care lipsa feed-back-ului, ignorarea contextului și a semnificațiilor neagă interacțiunea celor două părți în procesul comunicării.

John Fiske arată că orice tip de comunicare face uz semne și coduri, unde “semnele sunt acte ce se referă la altceva decât la ele însele”, fiind prin construcție semnificative. Codurile, în schimb, sunt sisteme în care sunt organizate semnele cu precizările de rigoare în ceea ce privește libertatea de corelare a acestora. Semnele și codurile sunt transmise celor implicați în comunicare. Bineînțeles, transmiterea cât și receptarea acestora se înscriu in rândul practicilor sociale, de vreme ce, în orice cultură, comunicarea este esențială.

După cum am menționat mai sus, comunicarea (termen ce poate fi substituit și de conceptul de “interacțiune socială” ) este definită ca proces prin intermediul căruia persoanele relaționează sau își afectează una alteia comportamentul sau starea emoțională, având transmiterea mesajului și receptarea acestuia în mod corect ca desiderat principal.

Sursa joacă rolul factorului decizional, oferind posibilitatea alegerii anumitor elemente originale, posibil influențate de starea de spirit a privitorului, în construirea mesajului. Ulterior, mesajul devenit semnal este transmis receptorului. Mesajul este o simplă succesiune de semnale, iar ansamblul din care este extras este denumit repertoriu.

“Informația este maximă când toate elementele mesajului sunt “echiprobabile”; un răspuns la fiecare alternativă elimină jumătate din incertitudine” Cand mesajul are o structura rigidă, corectă, acesta devine mai putin informativ. În schimb, în lipsa unei structurări bune, există posibilitatea alegerii, cantitatea informațională crescand și putând oferi efecte de surpriză.

În teoria infomației, entropia masoară informația pornită de la sursă, dar și libertatea cu care emițătorul alege să își contruiască mesajul. “Canalul este suportul fizic al mesajului, unde de lumină, de sunet, hertziene, fibre optice, sistemul nervos, etc.”

Shannon și-a adus contribuția în teoria informației demonstrând necesitatea de a codifica mesajul în funcție de capacitatea adevarată a canalului folosit, aceasta din urmă fiind definită inclusiv prin nivelul zgomotului. El a utilizat noțiunea de redundanță, a cărei expresie este repetiția. Astfel, combaterea zgomotului se poate realiza prin introducerea redundanței în mesaj, transmițându-se un număr mai mare de semnale decât ar fi necesar.

Shannon a identificat trei nivele de abordare a problemelor din domeniul comunicării, după c succesiune de semnale, iar ansamblul din care este extras este denumit repertoriu.

“Informația este maximă când toate elementele mesajului sunt “echiprobabile”; un răspuns la fiecare alternativă elimină jumătate din incertitudine” Cand mesajul are o structura rigidă, corectă, acesta devine mai putin informativ. În schimb, în lipsa unei structurări bune, există posibilitatea alegerii, cantitatea informațională crescand și putând oferi efecte de surpriză.

În teoria infomației, entropia masoară informația pornită de la sursă, dar și libertatea cu care emițătorul alege să își contruiască mesajul. “Canalul este suportul fizic al mesajului, unde de lumină, de sunet, hertziene, fibre optice, sistemul nervos, etc.”

Shannon și-a adus contribuția în teoria informației demonstrând necesitatea de a codifica mesajul în funcție de capacitatea adevarată a canalului folosit, aceasta din urmă fiind definită inclusiv prin nivelul zgomotului. El a utilizat noțiunea de redundanță, a cărei expresie este repetiția. Astfel, combaterea zgomotului se poate realiza prin introducerea redundanței în mesaj, transmițându-se un număr mai mare de semnale decât ar fi necesar.

Shannon a identificat trei nivele de abordare a problemelor din domeniul comunicării, după cum urmează să vedem.

Cu cîtă exactitate pot fi transmise simbolurile în procesul comunicării? Această problemă de ordin tehnic vizează exactitatea transmisiei seriei de simboluri de la emițător pînă la receptor.

Cu cîtă precizie pot simbolurile să transmită semnificațiile dorite? Această problemă de ordin semantic se referă la consonanța dintre interpretările receptorului în raport cu intențiile emițătorului. Pentru Shannon și Weaver, semnificația este încorporată în mesaj, astfel că analiza semantică este indispensabilă. În procesul decodificării mesajului factorii culturali intervin într-un grad semnificativ.

Cu ce eficacitate afectează mesajul emis comportamentul receptorului? Problema eficacității vizează aspectul pragmatic al comunicării, în măsura în care obiectivul comunicării este fie informarea, fie convingerea, fie îndemnul la acțiune dinspre emițător înspre receptor. Un mesaj eficace transmis își atinge obiectivul.

Cele trei nivele ale comunicării sunt, conform modelului Shannon – Weaver, independente și inter-relaționate. Sursa este considerată factorul-cheie, întrucît este instanța ce selectează mesajul ce urmează a fi transmis. Semnalul este vulnerabil, deoarece poate fi afectat de „zgomot”, adică de factorii ce pot perturba sau chiar împiedica trecerea mesajului de la emițător la receptor. În asemenea cazuri, comunicarea eșuează, adesea fără ca partenerii să realizeze acest lucru.

Am putea presupune o dualitate a zgomotului care intra în conflict cu buna înțelegere a mesajului, așa cum o percepe emițătorul, oferindu-i acestuia o valența intrinseca și una extrinseca. Astfel, valența intrinsecă se va ocupa cu stările emoționale ale receptorului care vor modifica înțelesul cuvintelor pe care este nevoit să le proceseze într-un fel complet diferit de cel în care le-ar asimila și înțelege într-o situație în care numai zgomotul exterior, social le-ar afecta. În acest fel, mesajul va suferi o dublă perturbare în receptarea sa de către destinatar pe lângă înțelegerea personală a cuvintelor simbol utilizate.

O schemă care s-ar aplica mai bine acestei situații corespunde modelului Ogden-Richards.

În această schemă, ideea reprezentării simbolice presupune următoarea definiție:

1. Idei (noțiuni);

2. Cuvinte (simbol);

3. Lucruri (realități de referință).

Aceasta schemă a luat nastere după ce teoria informației a reținut atenția lingviștilor în ceea ce privește problema comunicării umane.

2

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII LINGVISTICE

Secțiunea I – Limbajul politic

Conform lui Luke, noțiunea de "ideologie" face referire la sistemele de idei, credințe, practici și reprezentări care operează în interesul unei clase sociale sau al unui grup cultural ușor de identificat.

În teoriile lingvistice, ideologia a fost privită din perspectiva lingvisticii descriptive, a sociolingvisticii și a etnografiei comunicării. La nivel pur teoretic, lingvistica descriptivă tratează investigarea limbajului politic ca un "obiect sincron de studiu", fără a privi ideologia ca posedarea minților oamenilor sau ca și cumul al ideilor abstracte prezente în subconștientul acestora. În schimb, lingvistica descriptivă tratează ideologia ca obiect cu o existență socială materială datorată limbii, textului și discursului.

Diverse teorii sociolingvistice privesc limbajul politic ca sursă a vorbirii, a discursului și a textului. Influențată de contextul social, o exprimare și/sau un text reprezintă expunerea unor țeluri individuale, cu tendința de a reflecta reguli sociale unanim acceptate, precum și norme și proceduri. În cele mai multe modele, sociolingvistica examinează "rolul ideologic al discursului în formarea emițătorului."

Lingvistica sistemică privește limba ca sistem semiotic, punând accentul pe de o parte pe relația între structura socială și limbă, și, pe de altă parte, pe relația dintre dezvoltarea limbajului și utilizarea sa. Lingvistul consideră că "nu doar textul ci și sistemul semantic caracterizează sistemul social și structura socială."

În lucrarea Limbă, semantică și ideologie, Pecheux oferă analiză relației directe dintre ideologie, discurs și limbaj. Kress și Fairclough susțin că discursul politic ar fi "mediat de instituții care, în schimb, poziționează cititorii și scriitorii, vorbitorii și ascultătorii pe diverse niveluri de putere și cunoaștere".

Mai mult, Fairclough susține că ideologia este reprezentată prin discurs, și că "discursul este dialogic, produs și producător de relații între cei ce se adresează și cei cărora li se adresează." (ibid.)

Astfel, putem conchide că politicienii sunt și trebuie să fie preocupați de folosirea limbajului pentru a comunica cu audiența prospectată, utilizând speech-uri și adresându-se electoratului prin intermediul ziarelor. Cu alte cuvinte, un regim, fie el democratic sau totalitar, trebuie să comunice pentru a informa, convinge, face reclamă, propaga regulile și pedepsele, pentru a aplica legea.

Secțiunea a II-a – Limbaj și politică

În contextul diferențierii terminologice a noțiunilor "limbaj" și "politică", vom arunca o privire la definițiile oferite de Chilton, unde "limbajul" este "capacitatea universală a oamenilor din toate societățile de a comunica", iar "politica" este "actul de a guverna". Astfel, privim limbajul ca instrument de interacțiune și tranzacționare în situații diverse, și/sau în diferite organizații recunoscute în mod convențional ca mediu politic.

Strategia utilizată de un grup oarecare pentru a convinge un alt grup să acționeze într-un mod dezirabil este cunoscută sub denumirea de strategie lingvistică, folosind aplicabilitatea manipulatoare a limbajului. Astfel, "manipularea lingvistică" este utilizarea conștientă a limbajului alterat în vederea controlării celorlalți.”

Din punct de vedere pragmatic, manipularea lingvistică se bazează pe acte de vorbire indirectă, focusate pe efectele a ceea ce este transmis.

Manipularea lingvistică poate fi de asemenea considerată un instrument influent al retoricii politice, deoarece discursul politic este concentrat în jurul nevoii de a convinge electoratul să ia fie atitudini politice specificate, fie decizii politice esențiale. Pentru a convinge electoratul potențial al societăților moderne și contemporane, politica domină mass media, dând naștere unor noi forme de manipulare lingvistică, cum ar fi modificări în discursul conferințelor de presă, slogane updatate, aluzii frazale, semnificații conotative ale cuvintelor, combinații între limbaj și imagini vizuale. Cu alte cuvinte, limbajul joacă un rol ideologic semnificativ, fiind un instrument cu ajutorul căruia intențiile manipulatoare ale politicienilor devin vizibile.

Un aspect evident al modului în care limbajul operează în interacțiunea socială este relația sa, fie de influență, fie instrumentală cu Puterea.

Este general acceptat că puterea influentă înclină oamenii spre a adopta anumite opinii/atitudini, fără a exercita forță fizică asupra lor, operând în sfere sociale ca advertising-ul, cultura, media și politica. Cu alte cuvinte, dacă rezistăm puterii influente, nu suntem supuși penalizărilor de orice fel, cum ar fi apartenența la un partid politic în detrimentul altuia.

Prin contrast, puterea instrumentală este puterea explicită, impusă de stat, de legi și convenții, și de instituții și organizații pentru care lucrăm.

Impunând legi, taxe și sisteme birocratice, politicienii își exercită puterea instrumentală. Totuși, aceștia caută să ne influențeze în acceptarea planurilor lor de acțiune, sau solicită eventuala loialitate politică a votanților, impunându-și astfel puterea influentă. Pot astfel să influențeze electoratul întru utilizarea puterii colective pentru a-i reînscăună în cadrul instituțiilor guvernamentale, de unde, în cele din urmă, își vor folosi puterea executivă pentru a direcționa sau influența aspecte importante ale vieții cetățenilor. Cu alte cuvinte, politicienii doresc puterea necesară pentru a spune oamenilor ce să facă și cum să trăiască.

Aparent, caracteristicile discursului politic variază în funcție de scopuri, și, în situația în care politicianul interacționează cu societatea, acestea ar putea fi:

– să convingă votanții să fie loiali partidului și să se prezinte la vot

– să modifice preferințele votanților

– să convingă oamenii să adopte atitudini generale politice sau sociale pentru a atrage suportul necesar unui anume plan de acțiune.

Totodată, politicienii pot adopta diverse forme ale limbajului atunci când răspund întrebărilor adresate de jurnaliști. Acolo unde politicienii interacționează între ei la nivel lingvistic, discursul lor diferă considerabil.

Astfel, devine clar faptul că limbajul joacă un rol esențial în politică, deoarece funcțiile sale principale, raportate la diferite situații politice, caută să ofere politicienilor ocazia de a lega relații stucturale stabile din punct de vedere social.

După cum arătăm mai sus, o ramură esențială a discursului politic este manipularea lingvistică. Din acest motiv, analiza discursului, deși privită inițial că studiu al lingvisticii, a căpătat o natură multidisciplinară. Astfel, unul dintre principalele puncte de interes ale limbajului în politică a devenit textul lingvistic cu grade variate ale contextului socio-cultural. Devine clar faptul că discursul implică atât text cât și context. Analizând discursul politic, teoreticienii lingvisticii aplicate sunt interesați de natura interacțională sau tranzacțională a discursului, din moment ce una dintre funcțiile de bază ale limbajului este transmiterea informației, fie ea factuală sau incertă.

După Atkinson, manipularea lingvistică este o caracteristică distinctivă a retoricii politice, bazată fiind pe ideea persuasiunii – să convingă indivizii să acționeze politic sau să susțină un anume partid sau individ. În societățile moderne, politica se face prin intermediul mass-media, conducând la noi forme de manipulare lingvistică. În acest fel, limbajul aplicat în discursul politic folosește o serie de metode retorice la nivel fonologic, sintactic, lexical, semantic, pragmatic și textual, cu scopul de a produce tipul de adresare ușor adoptată de mass-media și memorată de audiența targetată.

2

CAPITOLUL III

RETORICA DISCURSULUI POLITIC

Conform lui Aristotel, “retorica poate fi definită că facultatea de a observă, în orice situație dată, modalitățile de convingere disponibile”, o funcție ce lipsește oricărei alte arte, condiție în care retorică însăși este privită că o artă, iar orice altă artă poate instrui sau convinge prin subiectul abordat și abordarea subiectului în cauza

“În ceea ce privește modalitățile de persuadare,” spune Aristotel, “ acestea depind de trei factori.”

Prima depinde de caracterul vorbitorului, a doua de necesitatea de a crea o stare generală în rândul mulțimii, iar a treia de dovezile oferite prin cuvinte, în cadrul discursului, “fie ele doar aparențe.”

Putem vorbi de persuasiune atunci când discursul este atât de bine țesut încât oferă credibilitate vorbitorului, chiar și în lipsa prestigiului amintit de Gustave Le Bon ca piatră de căpătâi în crearea unei imagini puetrnice pentru lider. Deoarece avem tendința de a crede oamenii buni/ aparent buni în detrimentul celor sinceri, acest tip de persuasiune tinde să fie împlinită nu datorită imaginii prezente în mintea electoratului, creată prin modul de acțiune în societate al caracterului vorbitorului, ci prin cuvintele utilizate.

Vom face astfel abstracție de caracter, nu pentru că acesta va fi curățat prin cuvântare, ci pentru că, prin discurs, caracterul va fi acoperit de noul veșmânt imprimat cu promisiuni posibile și probabile.

În cel de-al doilea caz, persuasiunea se poate înfăptui cu ajutorul spectatorilor, atunci când discursul provoacă emoțiile să iasă la suprafață. Judecățile noastre în momente de fericire sunt profund diferite de cele generate de momentele de durere și ostilitate.

În al treilea caz, persuasiunea este înfăptuită prin discurs, atunci când un adevăr sau un adevăr aparent sunt demonstrate prin argumente persuasive potrivite momentului vorbirii.

Astfel ies în evidență cele trei modalități de exercitare a persuasiunii, și, este de la sine înțeles faptul că, pentru a le putea pune în aplicare, vorbitorul trebuie să fie capabil să gândească logic, să înțeleagă caracterul uman și bunătatea în nenumăratele lor forme, și, nu în ultimul rând, să înțeleagă emoțiile, mai exact să le poată numi și descrie, să cunoască atât cauzele cât și modul în care sunt ațâțate.

Un bun vorbitor va știi că emoțiile mulțimii trebuie excitate într-o așa natură încât să faciliteze acceptarea adevărului, fie el pur și simplu aparent, permițând declanșarea înfiripării unui ideal colectiv.

”Emoția,” spune Gustave Le Bon, “este o stare afectivă instantanee, mai mult sau mai puțin efemeră. Este generată de un fenomen brusc…”, cum ar fi o dovadă lingvistică a simpatiei față de problemele poporului sau ale unui anumit grup. Luând naștere într-un vertij al cuvintelor, această emoție va oferi recunoaștere vorbitorului, creându-i o imagine pozitivă, pe măsură ce discursul va săpa mai adânc motivațiile și conduitele la nivel de individ și de grup. Spectatorii îl vor identifica drept parte integrată a comunității, ca anexă în situații de criză, ca sprijin viitor, căutând să îi ofere o alură mesianică retorului ce le promite mântuirea.

"Oricât de egoist ar fi omul, există totuși, în natura sa, anumite principii care îi stârnesc interesul pentru destinele semenilor, făcând fericirea lor un fapt necesar individului chiar în lipsa avantajelor derivate din aceasta. (…) Adesea, tristețea altora ne provoacă tristețe, lucru evident în lipsa oricărei dovezi palpabile – aceasta datorită faptului că sentimentul, asemenea oricăror alte pasiuni originare ale naturii umane, nu este dependent de cei virtuoși (…) Individul cel mai lipsit de scrupule, cel mai mare violator al legilor societății, nu se poate lipsi întru totul de acest sentiment.”

În contextul discursului politic, această preocupare pentru bunăstarea semenilor poate fi, în fond, inițiatoarea actului discursiv. Însă, faptul că individul nu este de la natură privat de acest sentiment al empatiei, nu înseamnă că omul nu se va pune pe sine înaintea semenilor. Astfel, conflictul de interese stârnit în forul lăuntric al vorbitorului va da câștig de cauza acelor obiective ce promit binele personal.

Trebuie menționat faptul că, deși la nivel de grup cerințele și doleanțele capătă o uniformitate aparentă, la nivel individual egoismul împiedică omul să privească dincolo de propriile lipsuri, dar și dincolo de propriile calități. Dacă vorbitorul va reuși să creeze impresia asemănării cu fiecare dintre cei mulți, oricât de mică ar fi această, simpatia electoratului va crește considerabil, sub influență iluziei acestei asemănări rudimentare.

Ulterior, în contextul discursiv, amintind subiectul sus-menționat, vorbitorul va excita interesul audienței, urmând ca, mai apoi, exploatând subiectul în vederea propriului câștig, să își apropie potențialii susținători. Acestora din urmă li se poate crea o falsă impresie a simpatiei totale cu foarte mare ușurință. Politicianul – în acest caz – va deveni reprezentantul suprem al unui grup oarecare stăpânit de interesele de autoconservare, urmând ca, același politician, să exploateze aceste instincte ale grupului.

Urmându-se acești pași psihologico-naturali, ideile se vor înrădăcina în mintea electoratului, născând adevărate pasiuni pentru prospectele și persoana politicianului.

După Gustave Le Bon, “o pasiune poate lua naștere brusc, ca o lovitură de trăsnet, ori printr-o incubație lentă.” Cu alte cuvinte, putem discuta, în acest context, despre o atracție fulger către ideile propuse, prin ideile generate, sau despre o atracție gradată, construită pe întreaga durata a unei campanii politice. “O dată constituită, ea (n.r. pasiunea ) domină întreaga viață afectivă, precum și viața intelectuală. Rațiunea, în genere, nu o poate influența, ba chiar se pune în serviciul ei.”

Conform lui Adam Smith, în lipsa experienței imediate a trăirilor semenilor noștri, nu ne putem forma o idee clară a modului în care aceștia sunt afectați de evenimente, decât imaginându-ne propriile noastre reacții într-o situație similară. Simțurile noastre nu ne vor oferi explicația corectă a suferințelor lui, așa cum nu au reușit și nu vor reuși niciodată să ne ridice deasupra propriei persoane.

"În orice pasiune căreia mintea umană îi este susceptibilă,” spune autorul, “emoțiile privitorului vor corespunde întotdeauna senzațiilor pe care privitorul și le va imagina, după încercarea de a reproduce suferința celuilalt, ajutându-se tot de imaginație.”

Putem deci conchide că, în lipsa rațiunii – situație indusă de nașterea pasiunii – jocul retorului este strict dependent de buna manipulare a sforilor imaginației individuale și colective.

CAPITOLUL IV

DIMENSIUNEA POLITICĂ A COMUNICARII

Secțiunea I – Cultul personalității și rolul politic al mass-media

Cultul personalității se impune atunci când un anume individ se folosește de mass-media, propagandă și alte metode pentru a-și crea o imagine idealizată, eroică, demnă de venerare, adesea prin flatare și laudă de nechestionat. Sociologul Max Weber a dezvoltat o clasificare tripartită a autorității, unde cultul personalității este paralel cu ceea ce Weber denumea ‘autoritate carismatică’. Un cult al personalității este similar venerării unui erou, cu excepția că este impus prin mass-media și propagandă la nivel de stat, regăsite adesea în statele totalitare.

Apărut în perioada 1800-1850, termenul de “cult al personalității” era, la început, lipsit de conotații poltice, apropiindu-se de cultul romantic al geniului. A fost utilizat în scopuri politice pentru prima dată în 1877, fiind popularizat de Nikita Khrushchev prin “Discursul Secret” din 1956.

În decursul istoriei, monarhii, precum și alte capete de stat au fost întotdeauna venerate pe baza principiului dreptului divin al regilor. Astfel, conducătorii erau priviți ca oameni înscăunați prin voința Divinității.

Propagarea ideilor democratice și seculare în Europa și America de Nord în secolele XVIII-XIX au îngreunat probabilitatea că monarhii să își păstreze această aura. Totuși, dezvoltarea ulterioară a fotografiei, aparaturii pentru înregistrare, a filmului și a producțiilor în masă, precum și a educației publice și a tehnicilor utilizate în advertising-ul comercial, au dat liderilor politici posibilitatea fără precedent de a proiecta o imagine pozitivă apropiată de utopie.

În aceste condiții, în secolul XX, s-au putut impune cele mai cunoscute culte ale personalității, adesea nimic mai mult decât forme de religie politică. Aceasta din urmă se poate întrevedea în momentul substituirii credinței în autoritatea divină sau în reprezentații ei cu doctrina partidului, formă de venerare întâlnită, de asemenea, în cadrul regimurilor totalitare.

În România, în timpul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu era subiectul celui mai pătrunzător cult al personalității din blocul estic. Inspirat de cultul personalității din jurul lui Kim II-Sung al Coreei de Nord, cultul ceaușist începea prin Teza din Iulie, 1971, care cauta inversarea liberalizării din 1960, impunând o ideologie strict naționalistă. Deși, inițial, cultul personalității al lui Nicolae Ceaușescu se concentra doar pe conducător, la începutul anilor 1980, soția sa, Elena, fusese atrasă în jocul imaginii politice idealizate.

Secțiunea a II-a – Limbajul politic al perioadei comuniste

Politica și comunicarea sunt două lucruri pe cât de strâns legate pe atât de dezlănțuite una în cealaltă. Atunci când vorbim despre politică vorbim despre comunicare și, mai clar decât atât, despre o comunicare dictată de regimul momentului.

În democrație se presupune că poporul domină Puterea, deținând libertatea de comunicare, în vreme ce, în cadrul unui regim dictatorial, cenzura este litera de lege, căutând înăbușirea tuturor tendințelor individualiste .

Orice comportament este declanșat întâi în gândire prin răzvrătirea mentală împotriva subiectului propus urmând să se răsfrângă ulterior în exterior, indiferent că facem referire la psihologie inversă intenționată sau neintenționată (rezultat al comunicării incorecte).

Vorbeam despre democrație în sensul în care un astfel de regim permite orice în limitele bunului simț. Realitatea este că un atare regim nu a existat vreodată pentru că idealul democratic este o utopie. Libertatea de exprimare garantată prin Constituție este adesea înțeleasă greșit, și adesea utilizată că pârghie a manipulării.

La polul opus aminteam dictatura, un regim la fel de maladiv precum și ideea democrației aplicate.

Am putea presupune că un singur conducător cu idei clare cu privire la schimbare ar putea să urce o țară pe culmile gloriei. Paradoxal însă, în majoritatea regimurilor de dictatură, oamenii trăiesc în cele mai mizere condiții. Astfel ia naștere o nouă întrebare: oare în cazul grupărilor politice aflate la conducere, în funcție de tendințe și scopuri, indivizii tind să se modereze unul pe altul tocmai prin interacțiune?

Dacă aruncăm o privire la regimul dictatorial din România de până în anul 1989 și la ceea ce a ieșit la suprafață că urmare a înăbușirii sale, trebuie să analizăm înclinarea către o comunicare bolnăvicioasă la care se aștepta în permanență un răspuns aprobator și de iubire față de conducător.

Când proiecția individului asupra lui însuși este una care îl face să necesite laudă necontenită, intervine problema stimei de sine, care, conform piramidei lui Maslow, deși este una dintre cele mai puțin importante în cadrul social și cotidian, este a doua cea mai importantă necesitate care trebuie satisfăcută pentru ca individul să poată accede la ultima și, în cele din urmă, pentru a-și putea păstra sănătatea mentală.

Într-o notă similară, în cartea sa, Nebunii istoriei, Paul Ștefănescu argumentează cultul personalității impus de Nicolae Ceaușescu printr-o serie de afecțiuni mintale, de la afazia Broca și până la schizofrenie.

“Psihopații paranoici,” afirmă autorul, “se remarcă prin orgoliu excesiv, stimă nejustificată față de sine, neîncredere în oameni, idei preconcepute, fanatism în idei politice, pot gândi și comite crime politice.”

“Paranoia la Nicolae Ceaușescu, ca și schizofrenia și psihopatia isterică, a evoluat treptat (…) Psihiatrii definesc paranoia ca o psihopatie cu o evoluție continuă a unui sistem delirant durabil, sistematizat, nehalucinator și imposibil de zdruncinat. (…)

Individul are idei delirante de mărire și persecuție.”

Faptul că dictatorul impune un limbaj de lemn care nu permite interpretări de o complexitate inutilă în comunicarea sa față de popor, denotă dorința de suprimare a spiritului individualist.

“Remodelarea limbajului are ca obiect condensarea întregii complexități a problematicii umane într-un număr redus de categorii, strict delimitate, curățate de nuanțe, conform principiului purității, exprimate prin clișee verbale ușor de rostit și de memorat, care vor fi repetate la infinit, până ce vor pătrunde în mintea individului drept concepte ale științei ‘sacre’.”

Alternativ, cenzura aplicată mai ales oamenilor de litere și jurnaliștilor care ar fi putut îndemna la revoltă denotă o teamă morbidă față de posibilitatea de a pierde poziția socială dobândită.

Mass-media joacă un rol deosebit de important în cadrul unei dictaturi, fiind privită ca mijloc de propagare a doctrinei. Cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu din 1971 impunea limite clare utilității mijloacelor de informare: “…radioteleviziunea trebuie să pună în centrul emisiunilor problemele educației socialiste (…) pe această cale să fie biciuite fără cruțare moravurile retrograde, să fie promovate normele socialiste de conviețuire. (…) Ziarele și revistele trebuie să deschidă larg paginile lor problemelor educației socialiste. (…) Ele trebuie să promoveze cu curaj experiență înaintată, să critice obiceiurile și moravurile înapoiate.”

În cartea Structura minciunii, Piotr Wierzbicki împărțea rolul cenzurii aplicate presei în scindarea informației în două mari categorii: “ce trebuie să știe poporul” și “ce nu trebuie să știe poporul”. Presa își joacă astfel rolul de manipulat manipulator al maselor. Subiect al cenzurii, aceasta împarte idei doctrinare, țesând idealul discursului politic sub controlul atent al cenzorilor.

Limbajul de lemn, în schimb, poate supune individul de rând unor presiuni psihice năucitoare. “Efortul interior de analizare a acestor noțiuni va fi într-o eternă contradicție cu presiunile din lumea exterioară, unde este permisă numai folosirea “clișeelor”, fără greșeli de exprimare ce ar putea atrage după sine diverse pedepse,”argumentează Bogdan Ficeac. Chiar dacă rezistența internă nu este anihilată, folosirea respectivelor ‘noțiuni’ la nesfârșit, în viața de zi cu zi, de către individ, are un efect considerabil asupra subconștientului. Astfel, individul va înceta să gândească, în încercarea constantă de a se adapta folosirii unor termeni abstracți, care reduc întreaga complexitate a lumii exterioare la câteva noțiuni.

Treptat, ‘limba de lemn’ devine mijlocul oficial de comunicare, ale cărui clișee ar putea fi exemplificate la nesfârșit. O importantă deosebită o are în schimb gravitatea efectelor utilizării permanente a acestor clișee în comunicarea cotidiană.

Limbajul este principalul mijloc de comunicare al omului, modalitatea lui de a interacționa cu semenii și de a se face înțeles, un mijloc principal pentru perceperea și interpretarea experienței exterioare. “Îngustarea limbajului, rigidizarea lui, reducerea la câteva noțiuni ce exprimă doar ‘binele’ și ‘răul’ fără posibilități de nuanțare, sunt percepute de individ că o permanentă amenințare la adresa intimității sale. Din nou se poate produce o dedublare a personalității, în sensul că, în interior dilemele iau amploare, iar în exterior omul încearcă permanent să-și adapteze limbajul și chiar gândirea noilor reguli. Rezultatul este un profund sentiment de frustrare care accentuează vulnerabilitatea individului.”

Secțiunea a III-a – Democrația și rolul mass-media în propagarea mesajului politic

Mijloacele de comunicare în masă joacă adesea un rol deosebit de important în propagarea mesajului politic. Dincolo de pluripartidismul care a condus la partizanat politic odată cu căderea comunismului, ne confruntăm, în momentul de față, cu o tabloidizare în masă a televiziunilor și a presei scrise.

Deși subiectul aduce atingere mai ales problemei culturale a națiunii, numeroase teorii susțin ideea că tabloidizarea excesivă joacă rol politic, prin distragerea atenției publicului larg de la problemele cu adevărat importante ale țării.

În cartea sa, Reforma gândirii și psihologia totalitarismului, R.J. Lifton identifica opt căi de acțiune pentru remodelarea gândirii, în scopul obținerii controlului asupra minții maselor de oameni. Acestea sunt: “controlul comunicațiilor umane, manipularea “mistică”, cerința de puritate, cultul confesiunii, știința sacră, remodelarea limbajului, doctrina mai presus de oameni, și delimitarea socială.” Deși Lifton făcea referire strict la regimurile totalitare, trei dintre cele opt căi de acțiune se aplică încă în societate.

În România, marile trusturi de televiziune sunt deținute de politicieni. Controlul comunicațiilor umane este astfel asigurat, și, într-o notă asemănătoare candidatului politic cu un plan ascuns și ambiții proprii, trebuie să ne așteptăm la același lucru din partea presei. “Bătălia pentru audiență, influența prejudecăților și convingerilor de natură editorialistică, sau ambițiile personale ale jurnaliștilor au atras atenția asupra acestora. Un singur punct în procentajul de audiență la un program de știri de seară poate să valoreze mai mult de 10 milioane de dolari în veniturile anuale din publicitate.”

Un tip de manipulare mistică s-a putut vedea în timpul campaniei prezidențiale din 2009. Flacăra violet, împreună cu energiile pozitive atrase, a lucrat subconștientul uman nu doar al maselor, ci și al oponenților politici.

Cerința de puritate, privită de Lifton ca și condiție a membrului de partid în regimul totalitar, este demonstrată de fanaticii politici în discursul cotidian. Ura față de opoziție cât și repetarea mecanică a acelorași idei propuse de liderul de partid demonstrează o persuadare auto-inoculată. În acest sens, Bogdan Ficeac argumentează că “crearea reflexelor mentale are ca scop aducerea indivizilor în situația de a respinge din start orice idee ce vine în contradicție cu doctrina sistemului, orice critică la adresa conducătorului sau a grupului. Astfel de indivizi vor fi incapabili să raționeze cu detașare, să evalueze și să interpreteze obiectiv situațiile sociale. (…) Ei vor fi sincer convinși că sunt posesorii adevărului absolut.”

Mass media au devenit principalele cai de influență. Imperiul televiziunii a câștigat în ultimele decenii o întindere atât de mare încât televiziunea însăși a ajuns în rolul dictatorului. “Sursele eficienței televiziunii”, spune Paul Dobrescu, “sunt: caracterul repetitiv și continuu al mesajului, amploarea audienței, realismul artificial, producerea și difuzarea centralizată a acestui mesaj.”Astfel, în situații în care mass-media preiau declarații politice, difuzându-le ulterior cu titlu de știre sau dezbătându-le în studio, acestea se adresează unei audiențe ridicate, pe care o pot influența inoculandu-i, în funcție de mediul de dezvoltare al fiecărui individ, fie simpatie pentru personajul politic în cauza, fie repulsie.

Crearea de simpatii aduce presă în poziția susținătorului din umbră al unui politician, fără că jurnaliștii să realizeze măcar capcană în care cad.

“În pofida importanței presei ca principal mijloc de transmitere a informațiilor politice către electorat, prea puțini reporteri știu tot ce trebuie să știe despre problemele și tehnicile electorale pe care le prezintă.“

Luând că exemplu Antena 3, vom observa o cădere în totală dizgrație a postului datorită permanentelor atacuri la adresa președintelui Băsescu. În același timp, o mare parte din audiență a sesizat simpatia postului amintit pentru Partidul Social Democrat, ca urmare a luminii favorabile în care social democrații au fost și continuă să fie prezentați. Blamând greșelile premierului și pozitionand Antena 3 sub semnul unei orientări comuniste, mulți dintre indivizi s-au reorientat către alte televiziuni.

Sursele cele mai importante de informare politică ale alegătorilor rămân, probabil, ziarele, televiziunea și radioul. Politica este o afacere la scară largă nu numai pentru candidați, ci și pentru organizațiile de presă care urmăresc activitatea guvernului sau procesele electorale. “Sunt rare campaniile în care nu se face apel la ‘evenimente mediatice’ pentru conștientizarea alegătorilor.

2

CAPITOLUL V

PÂRGHII ALE MANIPULĂRII PRIN DISCURS – ȚESÂND ILUZIA

Secțiunea I – Fundația iluziei politice: sentimentul

“Cel mai puternic instrument de manipulare a individului este apelul la sentimentele sale. Artizanii manipulării elaborează strategii, uneori extrem de complexe, pentru a trece de bariera rațiunii către emoțiile individului, pentru a-i exploata cele mai ascunse dorințe sau temeri, mergând până la activarea instinctului fundamental de conservare. Ei urmăresc cu atenție ce anume așteaptă subiecții într-o anume situație socială, care sunt sursele de teamă sau de inducere a unui sentiment de vinovăție, ce interese sau dorințe intime se manifestă (…) Cunoscând toate acestea, este foarte ușor apoi pentru manipulatori să vină în întâmpinarea necesităților emoționale ale indivizilor, să le cucerească încrederea și să-i subjuge, fără ca ei să își dea seama. ”

Sentimentele umane devin astfel sforile perfecte pentru păpușarul iscusit. Omul, prin natura sa, țintește fericirea, iar în cadrul social, fericirea înseamnă, de cele mai multe ori, apartenență, recunoaștere, poziție socială bună, după cum Abraham Maslow identifica în schema să, Piramida trebuintelor umane.

“Oricare ar fi rasa sau epoca luată în considerare, scopul constant al activității umane a fost întotdeauna căutarea fericirii; aceasta constă, în ultima analiză, în fuga după plăcere și fuga de durere.”

Fericirea este un sentiment aparte, care necesită satisfacerea tuturor nevoilor amintite de Maslow. În caz contrar, omul va fi parțial fericit, sau, după caz, va substitui o trebuință împlinită uneia neîmplinite, acordându-i primeia o importanță sporită pentru a umple golul celei din urmă.

După cum Bogdan Ficeac amintea în citatul sus-menționat, un bun arhitect al manipulării va face uz de aceste lipsuri, proiectandu-le în planul mental viitor al ascultătorilor. O promisiune survenită în urma discursului politic va umple în mod voit golul prospectiv din mintea individului. Acesta din urmă va realiza, adesea în mod inconștient, ierarhia trebuintelor și lipsurilor.

O campanie electorală este menită tocmai să provoace existența acestor lipsuri, reflectându-le în viitor într-o formă complet diferită, ca trebuințe satisfăcute care duc, în timp, la satisfacerea ierarhică a tuturor trebuintelor individului, indiferent de acuratețea oglindirii promisiunilor în produsul finit – câștigarea bătăliei politice.

“Realizare a unei dorințe sau simplă speranța, fericirea este întotdeauna un fenomen subiectiv. De îndată ce contururile visului s-au fixat puțin în spirit, îl urmărim cu ardoare.” Pentru acest motiv, omul politic își permite o simplă și tot atât de amplă victorie asupra minților credule ale potențialilor alegători. Credulitatea nu izvorăște în acest caz din nimic mai mult sau mai puțin decât simplă ignoranță, însă ignoranța aceasta tacită este provocată tocmai de posibilitatea împlinirii unor trebuințe ca rezultat al înscăunării unui politician în detrimentul altuia.

În cazul unei campanii electorale, sloganul, aplicat precum o mănușă situației naționale generale, poate modifica percepția oamenilor atunci când este plasat în contextul unui discurs politic bine făurit întru satisfacerea nevoilor de victorie ale politicianului.

Secțiunea a II-a – Sloganul politic și forța prestigiului

“Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi, și, într-o mare măsură, prezența celorlalți, sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijandu-i reacțiile și comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să își dea seama.”

După cum Gustave Le Bon observă, omul este o ființă socială. “Pentru a se dezvolta, el are nevoie de ceilalți. (…) Oamenii au nevoie de oameni pentru a se susține reciproc, pentru a evolua, pentru a rezista pericolelor.” Desigur, validarea unei opinii de către un grup oarecare de indivizi oferă impresia acceptării.

Orice individ, împreună cu tendințele, credințele și conduită sa actuală, este un produs al societății din care face parte, al culturii căreia societatea în sine îi aparține și care a modelat-o pe această din urmă.

Totodată, nu trebuie trecut cu vederea faptul că tendințele sociale ale prezentului sunt întotdeauna cele care dictează schimbări de comportament. Indivizii simbol pe care mass media îi promovează și pe care societatea îi acceptă și imită sunt actorii publici care, cu ajutorul discursului lor, pot modifica cursul vieților oamenilor.

Cultura joacă aici un rol important. Cu cât mai strânsă este relația individului cu propriile rădăcini, cu atât mai dificilă va fi transformarea sa. De aceea, atunci când discursul politic face apel la valori naționale devenite personale, individul este cu atât mai ușor de prins în mrejele sale.

Cultura este prin ea însăși pilonul de bază al educației, iar educația este formatoare de caractere puternice în așa fel încât ideea sus amintită este una pur pertinentă. Identitatea culturală a unui grup sau societate este o imagine a caracteristicilor externe dar și interne ale grupului respectiv, a societății căreia fiecare individ în parte îi este subiect. Totuși, cultura trebuie localizată în timp și spațiu pentru a fi ancorată în ceea ce privește trecutul, prezentul, viitorul și locația, și pentru a indica sau compara schimbările ce au survenit în interiorul ei, care vor afecta fiecare apartenent la aceasta în mod diferit. În accord cu Askegaard (1991: 12) “încadrarea unui spațiu constă în crearea unui punct fix în univers“ care, treptat, va deveni centrul activităților culturii respective.

Astfel, în situația unei stări naționale precare, grupuri întregi se vor uni pentru a servi un țel stipulat prin însăși Constituția României, la Articolul 4, alin. 1: “statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi,” și la Articolul 55, alin. 1, “cetățenii au dreptul și obligația să apere România.“ Pe măsură ce numărul indivizilor crește, înverșunarea lor sporește. Li se creează sentimentul de apartenența la grup, dar și rolul important de apărători ai națiunii.

“Nenumărate caracteristici comportamentale,” argumentează Bogdan Ficeac, “îi sunt induse individului în urmă presiunii exercitate permanent asupra sa de cei din jur, de tradiții, obiceiuri, rutine.”

Un experiment renumit al doctorului Solomon Asch, demonstrează felul în care marea majoritate a indivizilor ajung să se îndoiască de cunoștințele proprii, puși fiind într-o situație socială în care componenții cei mai respectați ai grupului din care fac parte dau răspunsuri greșite chiar și la întrebări simple.

Pentru realizarea experimentului, Asch a utilizat studenți ai unei universități de prestigiu și o întrebare simplă: “Care este formula chimică a apei?”. După venirea răspunsului, “H2O”, profesorul a reluat întrebarea, cu atâta sobrietate și insistență încât întregul grup a fost redus la tăcere. În ciuda siguranței cu privire la un răspuns corect, individul, în fața autorității, cât și în fața reticenței generale a grupului de apartenența, va păstra tăcerea.

Solomon Asch a dovedit astfel importanța prestigiului unui potențial lider. Acesta va inspira teamă izvorâtă din respect, fie ea teama de a da greș sau teama de a dezamăgi.

"Dacă opiniile răspândite prin afirmație, repetiție și contagiune posedă o mare forță, faptul se datorește acelei puteri misterioase, dobândită de ele, numită prestigiu. Tot ceea ce a dominat lumea, fie idei, fie oameni, s-a impus în primul rând prin forța irezistibilă a prestigiului"

Secțiunea a III-a – Sloganul motivațional – începutul influenței reale

"Încă din zorii civilizațiilor, popoarele au căzut pradă influenței iluziilor. Făuritorilor de himere le-a înălțat omenirea cele mai multe temple, statui și altare. Iluzii religioase odinioară, iluzii filosofice și sociale astăzi, formidabilele închipuiri au domnit dintotdeauna în capetele oamenilor"

Nenumărate slogane politice fac uz de afirmații pline de motivație în vederea convingerii electoratului. Fie că este vorba despre o situație națională tensionată care solicită implicarea cetățeanului, creându-i impresia unui rol individual foarte important la scară politico-socială, punându-l pe individ în poziția de a gândi la o falsă putere proprie în modificarea direcției în care merge poporul, fie că este vorba despre afirmații de reprezentare sau care, printr-un imperativ hotărât, printr-o repetare permanentă, reușesc să modifice impresiile prospective ale omului.

Exemple nenumărate ne aduc aminte de politicieni care, pe bună dreptate, au favorizat căderea comunismului, facilitând totodată intrarea în vârtejul pluripartidist al vânzătorilor de iluzii:

Alegerile prezidențiale din anul 1992 îl înfățișau pe Ion Iliescu sub titulatura de aducător al liniștii, și ce altă promisiune ar fi putut țese victoria electorală decât una a înăbușirii totale a incertitudinii și agitației de după căderea comunismului în iarna lui 1989, la Revoluție? – “Un președinte pentru liniștea noastră!”

În 1996, Ion Iliescu era înlăturat de la putere de către Convenția Democratică. Alegerile parlamentare dădeau atunci ocazia Convenției Democratice să își susțină cauza printr-un slogan aparent banal, aparent lipsit de încărcătură emoțională, dar care, prin însuși îndemnul utilizat, excita mințile alegătorilor, făcându-i părtași la schimbarea salvatoare.- “Votează schimbarea!”

După ce, cu 9 ani înainte, Ion Iliescu promitea să rămână “Aproape de oameni, împreună cu ei!”, Mircea Geoană aducea poporul în bătălia politică, în 2009, punând accentul pe importanța susținerii venite din partea electoratului pentru propria victorie – “Învingem împreună!”

Deși pentru mulți, sloganul lui Crin Antonescu pentru prezidențialele din 2009 părea să se abată de la promisiunile legate de nivelul de trai/prosperitate, încercând să aducă electoratul împreună în numele valorii comune care este bunul simț, realitatea este că sintagma amintită are conotații diferite într-un context atât de larg ca “România”. “Bunul simt” poate însemna un trai decent, o populație educată, o promisiune a repunerii în valoare a tot ceea ce a fost uitat între granițele unei Românii deculturalizate – “România bunului simt!”

"PNL. Bani pentru români. Bani europeni"

Foarte dur criticat de analiștii politici pentru excesul de cuvinte și aparenta slabă înțelegere a circuitului banilor europeni la nivel de țară, acest slogan face de fapt legătura între problemele financiare ale românilor și victoria politică dorită. Cristian Pârvulescu este de părere că sloganul în cauză pornește de la cercetări clare de teren, care "au indicat problema financiară ca o problema crucială pentru români." Analistul politic a pus accent pe faptul că, în opinia sa, sloganul PNL "speculează obsesia românilor" cu privire la atragerea fondurilor europene.

“Mi se pare că se speculează o obsesie, cea a fondurilor structurale și a banilor europeni. Liberalii se prezintă a fi cei mai pregătiți pentru a aduce bani europeni în România, însă accesarea de fonduri depinde foarte mult de capacitățile locale ale partidelor, iar PNL este al treilea partid din acest punct de vedere", a fost de părere Cristian Pârvulescu.

Pe de altă parte, nu putem știi în ce măsură omul de rând poate înțelege legătura fondurilor europene cu viața de zi cu zi. Omul cunoaște forța banului și situația financiară precară a țării, judecând nu neapărat în urma unui studiu complex al poziției partidului în cauză, ci după conturul pe care promisiunea și-l formează în mintea sa.

2

CAPITOLUL VI

DOMINOUL MANIPULĂRII – DE LA LIMBAJ LA IDEI, SENTIMENTE, PASIUNI

În cadrul alegerilor americane din anul 1990, o broșură intitulată Language: A Key Mechanism of Control, venea în întâmpinarea tuturor candidaților republicani, având menirea de a desemna cuvintele optime în referirea la campania proprie dar și la oponenți, după cum se poate observa în figura 3.1, respectiv 3.2.

Termenii recomandați de creatorul broșurii, Newt Gingrich, politician, istoric, autor și consultant politic american, sunt cât se poate de utili într-o campanie electorală pozitivă/negativă ( după caz ).

În timp ce termenii recomandați pentru referirea la propria persoană sau campanie sunt cât se poate de pozitivi, susținând valorile morale ( bun simț ), valorile principale ale vieții umane ( familia ), și inoculând o serie de promisiuni izvorâte din simpla punere într-o lumină pozitivă a propriei candidaturi și potențiale victorii, termenii sugerați în referirea la adversarii politici sunt înfiorători prin propria natură,. Ei atacă atât valorile personale cât și valorile naționale, țesând o imagine inumană adversarului.

Richard Weaver argumentează puterea termenilor folosiți în juxtapunere cu alți termeni cu sens opus: "un singur termen este o propunere incipientă, așteptând cuplarea necesară cu un altul."

Termenii opuși capătă putere tocmai prin antonimie. Termenii aceștia supremi nu sunt folositori doar prin prisma mesajelor descriptive, dar și în cele persuasive, cum ar fi propaganda. Datorită extremelor contrastante, cuvintele capătă puterea de a trage linia între bine și rău, între eroi și inamici.

Exemple ale acestor termeni supremi sunt termenii-dumnezeu și termenii – diavol. Termenii-dumnezeu sunt aceia care definesc concepte într-o lumină cât mai pozitivă, ridicând standardele vertiginos în fața termenilor opuși. Weaver definește superioritatea termenilor-dumnezeu astfel: "Forța ei conferă celorlalți termeni un grad scăzut al propriei forțe, fixând scara la care sunt înțelese gradele de comparație." Autorul continuă cu numirea câtorva termeni și idei privite ca termeni – dumnezeu: "’progresiv’, ‘fapt’, ‘știință’ sunt toți termeni – dumnezeu deoarece satisfac o nevoie primară pentru direcționare și adevăr."

Așa cum progresul, știința și faptul sunt puternice pentru că semnalează adevăr, termenul 'modern' este deosebit de influent pentru că este rezultatul progresului, după cum explică Weaver: "unde progresul este real, există presupoziția naturală că cel mai din urmă fapt va fi cel mai bun."

Devine astfel evident, prin definiția lui Weaver dată termenilor – dumnezeu, că orice act retoric ce vizează un adevăr, cunoștinte, sau o existență eventuală va avea o putere persuasivă mai mare decât orice alt act retoric.

Există însă și termenii-diavol, pe care Weaver îi explică drept adversari ai termenilor-dumnezeu.

Pare să existe o lege psihică obscură care generează în imaginarul național al fiecărui stat un inamic anume. “Poate că aceasta este o versiune a necesității tribale a țapului ispășitor, sau pentru ceva ce va fi ulterior personificat că ‘adversar’.

Dacă o națiune nu ar avea un dușman, atunci unul ar trebui inventat pentru a prelua emoțiile negative de ură și invidie ale oamenilor. În lipsa unui alt partid politic, va fi aleasă o clasă socială, o rasă, sau un fapt politic, iar 'țapul ispășitor', de orice natură ar fi el, va fi ridicat la rang standardizat de indignare.”

Conform acestei definții, termenii-diavol includ 'neprogresiv', 'mincinos', și 'primitv'. În plus, orice act retoric ce face uz de termeni-diavol va sugera o afectare a progresului și o lipsă de adevăr. Termenii diavol își trag puterea tocmai din opoziția cu termenii-dumnezeu. Dacă aceștia din urmă subliniază cel mai înalt standard al perfecțiunii, termenii-diavol vor sugera, în mod evident, cea mai slabă calitate și existență a 'țapului ispășitor', dezumanizandu-l.

Ca exemplu, “împotriva steagului” denotă cea mai cruntă lipsa de patriotism din partea unui cetățean.

“Asupra individului din sânul maselor are efect exaltarea sentimentelor generate de invocarea gloriei, onoarei, religiei ori patriei.” Din acest motiv, acuzația însăși poate scrjijeli o stigmată adâncă în imaginea unui poltician. Steagul este emblema țării. A fi împotriva steagului înseamnă a fi împotriva poporului.

‘Împotriva copiilor’ este probabil cea mai șocantă sintagmă. Să ne amintim felul în care, în România anului 2013, o țară întreagă a fost scindată în urma morții unui copil aparent ucis de un câine vagabond – Ionuț Anghel. La nivel de capitală, Sorin Oprescu a fost învinuit de părinți pentru lipsa de atitudine în problema prezenței animalelor pe străzi. La polul opus, același Sorin Oprescu, încercând să satisfacă furia părinților acuzatori, a fost îmbrăcat în straie de monstru de către iubitorii de animale. S-a demonstrat clar felul în care un iubitor de animale ar alege rareori să situeze un câine pe aceeași treaptă cu propria progenitură.

Ne interesează acest aspect pe fondul dezumanizării amintite în contextul opoziției dintre termenii-dumnezeu și termenii-diavol, ca punct crucial al patologiei discursului politic. Într-o atare situație, țapul ispășitor va pierde orice fel de admirație și respect, poate chiar mila eventualului electorat.

Dezumanizarea, așa cum a fost demonstrată de regimul nazist, poate fi atât verbală cât și fizică, cu singura diferența a țapului ispășitor: naționalitatea, în contrast cu idealul politic.

2

CAPITOLUL VII

CĂDEREA ÎN IMAGINARUL SOCIAL: CONTAGIUNEA

Secțiunea I – Imaginar social, imaginar colectiv. Proiecția iluziei în viitor

Când vorbim despre imaginar vom face referire inclusiv la modul în care individul își utilizează percepția și imaginația pentru a picta o lume numai a sa. Imaginarul personal este, am putea spune, ansamblul tuturor ideilor și al tuturor imaginilor pe care omul și le crează atât cât trăiește, dar și tiparul comportamental al fiecăruia în societate, creat în urma percepțiilor extrase din lumea exterioară.

În principiu, noțiunea de reprezentare este utilizată pentru a exprima două relații psihice relativ distincte dintre care una ține de produs iar cealaltă de proces. Astfel, ca și produs, reprezentarea este imaginea sau modelul informațional intern și actualizat al unor obiecte, fenomene, situații anterior percepute care la momentul prezent pot lipsi din câmpul nostru senzorial, această relaționând în mod direct și dicret cu memoria de lungă durată. Reprezentarea ca proces însă este definită ca și producere și utilizare mentală a imaginilor unor obiecte în absența lor, fiind explicația ușor sintetizată a procesului de reproducere.

Atât reprezentarea ca produs, cât și reprezentarea ca proces au aceleași surse: memoria de lungă durată și imaginația. Memoria este cea care înmagazinează, păstrează și reactualizează informația conturată inițial în imaginile perceptive.

Astfel, încă înainte de dezvoltarea imaginației, reprezentarea devine posibilă datorită fixării mai mult sau mai puțin fidele și durabile a conținutului informațional furnizat de percepție. Potrivit ipotezei cognitiviste, avansate de cercetătorii H. Simon, N. Chomsky, M. Minskysi J. Mccarthy, reprezentarea este parte integrantă a inteligenței și ea poate fi interpretată ca procesare și operare cu simboluri Prin simbol, în acest caz, se întelege un element sau o mulțime de elemente care reprezintă ceea ce le este pus în corespondentă. Existența conștientizării relației de corespondentă face ca, atât procesul cât și produsul reprezentațional să se asocieze cu intenționalitatea.

Inteligent este considerat acel comportament în care se realizează reprezentarea internă a lumii externe, Într-un anume fel, în măsura în care reprezentarea internă a situației externe este fidelă, comportamentul subiectului va fi adecvat, toate celelalte condiții fiind egale. Ipoteza cognitivistă arata ca acestea apar cu o pregnanță deosebită în mintea celui care, pentru scurt timp, a privit un obiect foarte complicat.

Imaginarul colectiv nu este ceva ce poate fi conștientizat deoarece toate procesele care se desfășoară la nivel de mentalitate individuala în cadrul colectivității, și care țes de fapt realitatea socială relativă, sunt transpuse în colectivitate tocmai prin tendința oamenilor de a crede că realitatea și comportamentele celorlalți așa cum le văd la un anumit moment sunt în esență realitate efectivă.

Realitatea efectivă nu există atunci când discutăm despre om, pentru că realitatea este diferită pentru fiecare în parte. Astfel, imaginarul social nu este nimic mai mult decât falsa impresie conform căreia realitatea relativă este cea efectivă, senzația de normalitate într-un cadru sufocat de false personalități si atitudini.

Secțiunea a – II-a – Contagiune socială. Idealul colectiv și victoria politică

Aminteam în capitolul al doilea un model de comunicare ce punea ‘zgomotul’ în rol de vinovat pentru înțelegerea corectă sau incorectă a unui mesaj. Dacă privim zgomotul din punct de vedere societal, ca modificare a impresiilor ca urmare a propagării unor sentimente favorabile unui politician /partid, putem observa că individul este afectat în mod similar.

Situațiile sociale adesea exercită control asupra comportamentului uman, în sensul în care atât acțiunile cât și reacțiile individului la stimuli dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forțe și constrângeri specifice mediului în cauza. Aspectele cele mai banale, poate chiar lipsite de importanță, sunt capabile să determine schimbări majore în conduita indivizilor aflați în diverse situații sociale.

Contagiunea este un termen vechi al științelor sociale, utilizat de teoreticienii mulțimii pentru a explica preluarea spontană a anumitor stări emoționale sau comportamente.

În domeniul sociologiei, contagiunea comportamentală este singura noțiune acceptată, în condiția în care majoritatea comportamentelor sunt declanșate prin imitarea unui comportament anterior. Că autor reprezentativ al domeniului, Wheeler oferă patru condiții pentru realizarea contagiunii comportamentale:

1. observatorul este motivat să se comporte într-un anumit fel;

2. observatorul știe foarte bine cum să realizeze comportamentul în cauză, dar nu-l realizează;

3. observatorul vede un model desfășurând comportamentul;

4. după ce a observat modelul, observatorul efectuează el însuși comportamentul.

După Gustave Le Bon, contagiunea nu presupune cu necesitate prezența simultană a mai multor indivizi în același loc,; “ea se poate exercita la distanță sub influența anumitor evenimente care dirijează spiritele în aceeași direcție (…) Imitația, căreia i se atribuie o mare influență în cadrul fenomenelor sociale, nu este în realitate decât un simplu efect al contagiunii."

Pentru un popor aflat în declin, actul retoric al politicianului va suna precum promisiunea salvatoare, iar politicianul în cauza va capăta aura de Mesia.

“Asocierea noțiunilor unite doar de raporturi aparente și generalizarea acestor cazuri particulare – iată caracteristicile logicii colective. Asemenea asociații de idei prezintă întotdeauna oratorii care știu să le manipulze în fața mulțimilor. (…) Oratorul, într-o comuniune intimă cu masa de oameni, caută să evoce imaginile care o seduc.”Atingând prin discurs probleme ce afectează bunăstarea națională, omul politic va câștigă acoliți, asigurându-și, cu fiecare discurs, un număr crescând de votanți.

Departe de orice acuzație nefondată, majoritatea promisiunilor electorale nu își văd împlinirea. Candidatul poate porni la drum cu intenții cât se poate de pozitive, însă, la sfârșitul mandatului, muncă să va fi etichetată în conformitate cu promisiunile inițiale. Cel mai adesea, electoratul va invocă minciună că principal defect. Astfel, putem susține că, în situația unei promisiuni electorale dominată de la bun început de chintesența unei minciuni, rezultatul scontat este manipularea electoratului.

”Minciuna este instrumentul folosit în restructurarea concepțiilor, în modificarea experiențelor, în deformarea relațiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea sistemelor de norme morale și etice, în rescrieea istoriei, în dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, în remodelarea sentimentelor.“

2

CAPITOLUL VIII

STUDIU DE CAZ – BUSH VS. DUKAKIS

Nimic nu ilustrează schimbarea de orientare a mass media cu privire la reclamele de atac mai bine decât reclama lui George Bush – Ușa rotativă – din 1988.

Reclama a fost primită bine. CBS a pus în discuție imaginile în data de 7 octombrie 1988, după ce, în data de 22 septembrie, știrile naționale acoperiseră subiectul “Willie Horton”. Reportajul CBS-ului le descria ca pe o reclamă la crimă, care avea să scoată în evidență politica permisiilor condusă de guvernatorul Michael Dukakis.

În dată de 18 septembrie 1988, într-un articol apărut în New York Times, se discuta rolul publicității în campaniile contemporane. Fostul guvernator Brown declarase că media și consultanții profesioniști consideră că reclama negativă este mult mai eficientă.

După opt ani de zile sub Reagan, vicepreședintele lui, George H.W. Bush, câștigase nominalizările, situându-se totuși cu 17 procente în urma democratului Dukakis.

Willie Horton, unul dintre deținuții închisorii Massachusetts, beneficiind de o permisie pe timp de weekend, își reluase obiceiurile criminale. Echipa de campanie a lui Bush, condusă de Lee Atwater, a transformat ulterior incidentul în material de campanie, reclamele amintite răscolind temerile rasiste ale americanilor.

　　　Textul primei reclame:

　　“Bush și Dukakis abordează crimele.

　　Bush susține pedeapsa cu moartea pentru criminalii vinovați de omor premeditat.

　　Dukakis nu numai că s-a opus pedepsei cu moartea, dar a și oferit criminalilor vinovați de omor premeditat permisii pe timp de weekend.

　　Unul dintre criminali a fost Willie Horton, responsabil de uciderea unui copil în timpul unui jaf, injunghiindu-l de 19 ori.

　　În ciuda sentinței pe viață, Horton a primit 10 permisii pe timp de weekend. Horton a fugit, a răpit un cuplu tânăr, a înjunghiat bărbatul, violandu-i partenera în mod repetat.

　　Permisii pe timp de weekend: Dukakis abordează crimele “

După cum se poate observa în graficul de mai jos, textul reclamei este pe cât de simplu, pe atât de alarmant.

Dacă Bush este menționat doar în primele două fraze, Dukakis este prezentat o dată în opoziție cu acesta, a doua oară ca opozant al pedepsei cu moartea și susținător al eliberării criminalilor, și a treia oară în încheiere. Textul este construit cu iscusința necesară distragerii atenției ascultătorului de la tot ceea ce George H.W. Bush nu promite, către abordarea foarte lejeră a crimelor a lui Michael Dukakis.

După cum se poate vedea, textul oferă o abordare gradată a problemei:

– Bush, Dukakis, Crimă – doi oponenți politici adopta atitudini diferite

– Bush, pedeapsa cu moartea, crimă – Bush susține pedeapsa cu moartea pentru criminali. Nenumărate cazuri de crimă s-au soldat cu uciderea criminalului de către un membru al familiei victimei. Principiul “ochi pentru ochi” este aici confruntat cu promisiunea morții legale a agresorului la schimb.

– Dukakis, permisii, pedeapsa cu moartea, crimă – cunoscând deja conținutul precedentei premise, se pun față în față termenii “permisie” și “pedeapsa cu moartea”. Ni se arată faptul că Michael Dukakis favorizează eliberarea temporară a deținuților vinovați de omor deosebit de grav. Un exemplu al termenilor diavol vs. termeni dumnezeu dus la extrem, în care “pedeapsa cu moartea” preia rolul termenului dumnezeu. Un exemplu clar al modificării percepțiilor și al manipulării emoționale.

– Horton, crimă – ne este prezentat cazul singular care a atras atenția cetățenilor în ceea ce-l privește pe Dukakis – un individ de culoare responsabil de omor premeditat.

– Horton, permisii, crimă.

– Dukakis, permisii, crimă.

Elementele cheie ale ultimelor două fraze trag oare semnul egal între cel care a beneficiat de permisii făcându-se responsabil de crimă și cel care i-a oferit permisii, trecând cu vederea o posibilă recidivă? Pare că vină este atât a fostului guvernator de Massachusetts pe cât este a criminalului William “Willie” Horton.

　Cea de-a doua reclamă (a ușii rotative) :

“În timp ce guvernatorul Michael Dukakis a respins sentințele obligatorii pentru traficanții de droguri, el a respins și pedeapsa cu moartea.

Politică sa, a ușii rotative, a oferit permisii pe timp de weekend unor criminali vinovați de omor premeditat, neeligibili pentru suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Aflați afară, mulți dintre ei au comis crime precum răpire și viol, și mulți sunt încă liberi.

Acum, Michael Dukakis vrea să facă pentru America ceea ce a făcut pentru Massachusetts.

America nu își permite asumarea acestui risc!”

Astfel, cea de-a doua reclamă de campanie elimină elementul “Horton”. Utilizarea este inutilă deoarece percepțiile au fost deja modificate. Dukakis este la fel de vinovat precum Willie Horton iar problema trebuie aprofundată și de cei care au trecut-o cu vederea. Prezența lui Horton ar fi împiedicat dramatizarea situației, ocazie cu care se pluralizează faptele lui.

– Dukakis, America

– Criminali, crima

– Crima

– Dukakis, America

– America

Bush este înlocuit cu America, pentru că trebuie înțeles faptul că Bush reprezintă America. Victoria trebuie să îi aparțină. Cei doi termeni vin față în față pentru a dramatiza poziția adversarului, pentru ca Dukakis să fie din nou pus față în față cu America. America devine astfel elementul cheie pentru cetățenii ei.

În ambele cazuri, impactul a fost unul copleșitor. Inițial, ambele oferă impresia unei politici indiscutabil mai stricte a campaniei Bush în ceea ce îi privește pe criminali.

Problema pedepsei capitale a fost pusă în dezbaterea din 13 octombrie 1988. Pentru că managerul de campanie al lui Dukakis știa că subiectul va fi pus în discuție, aceasta i-a pregătit un discurs în care accentul cădea pe milă și suportul lui Dukakis pentru victime, scoțând în evidență atât bătaia cruntă primită de tatăl senatorului în timpul unui jaf, cât și moartea fratelui sau într-un accident de mașină al cărui vinovat a fugit de la locul accidentului.

Totuși, atunci când Bernard Shaw, moderatorul dezbaterii, l-a întrebat: “În situația în care Kitty Dukakis ( soția lui ) ar fi violată și ucisă, ati aproba o pedeapsa cu moartea irevocabilă pentru ucigaș?”

Dukakis a răspuns: “Nu, nu aș face-o, și cred că știi foarte bine că m-am opus pedepsei cu moartea toată viața.”

După dezbatere, mulți spectatori au considerat că Dukakis dovedise o lipsă a motivației și pasiunii în discuția potențialei morți a unui apropiat în urma agresiunii fizice.

Mulți – chiar și Michael Dukakis însuși – consideră că acesta a fost unul dintre punctele critice ale bătăliei pentru președenție, pierzând 7 procente la nivel național doar în acea noapte.

După cum se arată într-un articol din 13 octombrie 1988, aceasta era prima dată când candidații folosiseră mai multe reclame pentru a-și critica oponenții decât pentru a se promova pe sine.Analiști numeroși au atribuit victoria lui Bush succesului reclamelor negative la adresa lui Dukakis, și totodată lipsei unui răspuns pe măsură al celui din urmă.

Toleranța presei față de acest trend al campaniei negative a creat un tipar benefic lui Bush. În loc să condamne reclama, reporterii nu au avut obiecții nici atunci când reclama a fost reluată pe tot parcursul ultimei luni de campanie. Publicitatea astfel câștigată i-a adus un plus de credibilitate lui Bush, în ceea ce poate fi considerată una dintre cele mai de efect campanii de publicitate din ultimii 26 de ani.

În 1988, CBS/ New York Times au adresat, în cadrul unui sondaj de opinie, următoarea întrebare: Care este reclama care ți-a lăsat cea mai puternică impresie?”

“Ușa rotativă” a câștigat locul I.

Femeile au fost afectate în mod special. Managerul de campanie al lui Dukakis, Susan Estrich, declara atunci că “simbolismul a fost foarte puternic… Nu poți găsi o metaforă mai înfiorătoare, cu sau fără intenție, pentru ura rasială din această țară (n.r. America) decât un negru care violează o femeie albă… Am vorbit cu oamenii după înfrângere. Femeile spuneau că ideea însăși era terifiantă.”

În timpul campaniei, inclusiv sănătatea mentală a lui Dukakis a devenit o problema atunci când acesta a refuzat să își facă publică istoria medicală. New York Times recunoștea primirea de “sugestii persistente” care ar fi arătat că Dukakis beneficiase de tratament psihiatric în trecut. În filmul “Boogie man: The Lee Atwater Story” din 2008, jurnalistul Robert Novak declara că strategistul republican Lee Atwater încercase personal să îl convingă să împrăștie aceste zvonuri.

În 1991, înainte să moară datorită unei tumori cerebrale, Atwater i-a cerut scuze lui Dukakis pentru cruzimea cu care își jucase rolul de manager de campanie cu trei ani înainte.

2

CONCLUZII

"Fiindcă iluziile le sunt de neînlocuit, popoarele se duc din instinct – ca albina după sucul florilor- către retorii ce le înfățișează dulci năuciri."

Conform lui Gustave Le Bon, “idealul, oricare ar fi, înzestrează poporul care îl adoptă cu o forță uriașă. Forța este de așa natură încât idealul acționează chiar și atunci când nu promite mare lucru.” Patologia discursului politic constă tocmai în declanșarea acestei forțe capabile să provoace comportamente favorabile omului politic, forță capabilă de modificarea percepțiilor și de crearea unor opinii iluzorii fondate pe baza necesităților nesatisfăcute ale lui Maslow, aduse la nivelul unei întregi națiuni.

În cazurile de admirație, declanșate atât de retorica discursului cât și de prestigiul retorului, este sociologic dovedită supunerea totală a inferiorului. “Esența supunerii”, argumentează Bogdan Ficeac, “constă în faptul că o persoană ajunge să se considere pe sine însăși ca fiind un instrument al îndeplinirii dorințelor și ordinelor unei alte persoane și, ca urmare, nu se mai consideră responsabilă pentru propriile sale acțiuni.”

Supunerea totală a individului în fața unei idei este ușor observabilă odată cu reacțiile declanșate de fenomenul disonanței cognitive. “Națiunile reacționare sunt făcute în așa fel încât atacă un cuvânt fără că măcar să-i cunoască înțelesul.”

Deresponsabilizarea – întâlnită cel mai adesea în religie – duce cu gândul la ‘poziția divină’ a monarhilor secolelor trecute, punând sub semnul întrebării întregi sisteme. Aparent, fostul ‘drept divin al regilor’ rămâne însămânțat în politica modernă prin însăși natura slabă și constanta nevoie de a fi guvernat a individului.

Patologia discursului politic constă astfel în capacitatea sa de a afecta dezvoltarea unei națiuni, prin modificare comportamentală, făcând apel la sentimente pozitive individuale față de semeni și față de patrie. Atacă adesea problema stării economice naționale, plasând vina asupra regimului precedent. Astfel, fiecare nou conducător este un vânzător de iluzii ale schimbării, ale progresului, ale modernității și ale gloriei naționale, și fiecare actual perdant, fost lider, devine cel care a împedicat progresul națiunii, un mincinos corupt, doritor de manipulare a maselor de oameni. A se observa aici contrastul în termeni, opoziția termeni-dumnezeu – termeni-diavol, amintindu-ne în același timp constatarea de mai sus cu privire la deresponsabilizare.

Atenția indivizilor este adesea îndreptată în mod voit către subiecte tabloidizate în cazul promulgării de legi care deranjează opinia publică, în timp ce jurnalistul, cu sau fără voie, este angrenat în jocul poltic. Oamenii de rând sunt absorbiți de același joc poltic, în deplină necunostința de cauză, declanșând contagiunea comportamentală în urma reacțiilor la actul retoric.

Aruncând o privire la această incredibilă putere a cuvintelor, devine clar faptul că o mișcare de așa amploare, declanșată de un simplu act de comunicare unidirecțional, fie el repetitiv – cu atât mai mult într-o atare condiție – curbează cursul istoriei, precum și cursul destinelor individuale.

2

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

1. ATKINSON, Max, Our Master’s Voices. The Language and Body Language of Politics. Methuen, Londra, 2004.

2. CHILTON, Paul Anthony, Politics and Language.In Concise Encyclopaedia of Pragmatics, Elsevier, Londra, 1998.

3. DOBRESCU, PAUL; BÂRGAOANU, ALINA, Mass Media și societatea, București, Comunicare.ro, 2003.

4. FAIRCLOUGH, Norman. Language and Power, Longman, Londra, 1989.

5. FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2004.

6. FISKE, John, Introduction to Communication Studies, Methuen, New York, 1982.

7. GROSSU, Sergiu, Spălarea creierului – Complotul psihopolitic al comunismului, Ed. Duh și Adevăr, București, 1998.

8. HALLIDAY, Michael. Language as Social Semiotic, Londra, Edvard Arnold, 1978.

9. KRESS, Gunther. Linguistic Processes in Sociocultural Practices, Oxford, Oxford University Press, 1989

10. LE BON, Gustave, Opiniile și credintele, Editura Științifică, București, 1995.

11. LE BON, Gustave, Psihologia mulțimilor, Ed. Antet XX Press, Prahova.

12. LUKE, Allan, Ideology. In Concise Encyclopaedia of Pragmatics, Elsevier, Londra, 1998.

13. MEY, Jacob. Whose Language?, Benjamins, Amsterdam, 1986.

14. OGDEN, C.K.; RICHARDS, I. A.; The meaning of meaning – A study of the influence of language upon thought and of the science of symbolism, Harcourt, Brace and World Inc., New York, 1923.

15. POP, Doru, Mass media și democrația, Iasi, Polirom, 2001.

16. SEARLE, John, R., Foundations of Illocutionary Logic, Cambridge University Press, 1985.

17. SFEZ, Lucien, Dictionnaire critique de la communication, P.U.F., Paris, 1993.

18. SMITH, Adam, The Theory of Moral Sentiments, Metalibri, Sao Paulo, 2006.

29. ȘTEFANESCU, Paul, Nebunii istoriei, Editura Saeculum Vizual, București, 2007.

20. THERBORN, Goran, The Ideology of Power and the Power of Ideology, Polity Press, Cambridge, 1980.

21. WEAVER, R.M., The ethics of rhetoric. Davis, Hermagoras Press, California, 1985.

II. Articole și studii de specialitate

1. COTOARĂ, Daniela; TÎRZIMAN, Elena; Aspecte ale comunicării în domeniul socio-uman, Editura Universității București, 2004.

2. www.Machiavelli.ro, Sloganurile de campanie in viziunea analistilor politici

3. Cuvantare a lui Nicolae Ceausescu din 1971: “Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii “

4. WHEELER, L. Toward a theory of behavioral contagion. Psychological Review.

III. Surse internet

1. ARISTOTEL, Rhetoric, University of Adelaide, http://ebooks.adelaide.edu.au/

2. a/aristotle/a8rh/contents.html.

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare.

4. http://en.wikipedia.org/wiki/GOPAC.

5. http://en.wikipedia.org/wiki/Newt_Gingrich#Early_political_career.

6. http://www.southalabama.edu/oll/mobile/theory_workbook/communication.htm.

7. http://my-moral-compass.com/bushdukakis/#.

8. https://campaignrhetoric.wordpress.com/category/1968-2008-campaigns/1988-cam

paign/.

9. http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Dukakis.

10.http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_presidential_election,_1988.

11.http://www.insidepolitics.org/ps111/candidateads.html.

12.http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_presidential_election,_1988]

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

1. ATKINSON, Max, Our Master’s Voices. The Language and Body Language of Politics. Methuen, Londra, 2004.

2. CHILTON, Paul Anthony, Politics and Language.In Concise Encyclopaedia of Pragmatics, Elsevier, Londra, 1998.

3. DOBRESCU, PAUL; BÂRGAOANU, ALINA, Mass Media și societatea, București, Comunicare.ro, 2003.

4. FAIRCLOUGH, Norman. Language and Power, Longman, Londra, 1989.

5. FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2004.

6. FISKE, John, Introduction to Communication Studies, Methuen, New York, 1982.

7. GROSSU, Sergiu, Spălarea creierului – Complotul psihopolitic al comunismului, Ed. Duh și Adevăr, București, 1998.

8. HALLIDAY, Michael. Language as Social Semiotic, Londra, Edvard Arnold, 1978.

9. KRESS, Gunther. Linguistic Processes in Sociocultural Practices, Oxford, Oxford University Press, 1989

10. LE BON, Gustave, Opiniile și credintele, Editura Științifică, București, 1995.

11. LE BON, Gustave, Psihologia mulțimilor, Ed. Antet XX Press, Prahova.

12. LUKE, Allan, Ideology. In Concise Encyclopaedia of Pragmatics, Elsevier, Londra, 1998.

13. MEY, Jacob. Whose Language?, Benjamins, Amsterdam, 1986.

14. OGDEN, C.K.; RICHARDS, I. A.; The meaning of meaning – A study of the influence of language upon thought and of the science of symbolism, Harcourt, Brace and World Inc., New York, 1923.

15. POP, Doru, Mass media și democrația, Iasi, Polirom, 2001.

16. SEARLE, John, R., Foundations of Illocutionary Logic, Cambridge University Press, 1985.

17. SFEZ, Lucien, Dictionnaire critique de la communication, P.U.F., Paris, 1993.

18. SMITH, Adam, The Theory of Moral Sentiments, Metalibri, Sao Paulo, 2006.

29. ȘTEFANESCU, Paul, Nebunii istoriei, Editura Saeculum Vizual, București, 2007.

20. THERBORN, Goran, The Ideology of Power and the Power of Ideology, Polity Press, Cambridge, 1980.

21. WEAVER, R.M., The ethics of rhetoric. Davis, Hermagoras Press, California, 1985.

II. Articole și studii de specialitate

1. COTOARĂ, Daniela; TÎRZIMAN, Elena; Aspecte ale comunicării în domeniul socio-uman, Editura Universității București, 2004.

2. www.Machiavelli.ro, Sloganurile de campanie in viziunea analistilor politici

3. Cuvantare a lui Nicolae Ceausescu din 1971: “Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii “

4. WHEELER, L. Toward a theory of behavioral contagion. Psychological Review.

III. Surse internet

1. ARISTOTEL, Rhetoric, University of Adelaide, http://ebooks.adelaide.edu.au/

2. a/aristotle/a8rh/contents.html.

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare.

4. http://en.wikipedia.org/wiki/GOPAC.

5. http://en.wikipedia.org/wiki/Newt_Gingrich#Early_political_career.

6. http://www.southalabama.edu/oll/mobile/theory_workbook/communication.htm.

7. http://my-moral-compass.com/bushdukakis/#.

8. https://campaignrhetoric.wordpress.com/category/1968-2008-campaigns/1988-cam

paign/.

9. http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Dukakis.

10.http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_presidential_election,_1988.

11.http://www.insidepolitics.org/ps111/candidateads.html.

12.http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_presidential_election,_1988]