Patimile Si Invierea Domnului Dupa Sfintele Evanghelii

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………….. 5

CAPITOLUL I. PATIMILE ȘI MOARTEA DOMNULUI IISUS HRISTOS…………….. 7

Prezicerea Sfintelor Patimi……………………………………………………………………… 7

Complotul sinedriului……………………………………………………………………………… 7

Ungerea din Betania………………………………………………………………………………… 8

Trădarea lui Iuda…………………………………………………………………………………….. 9

Pregătirile pentru Cina cea de Taină………………………………………………………. 10

Cina cea de Taină…………………………………………………………………………………… 12

Demascarea trădătorului………………………………………………………………………… 14

CAPITOLUL II. INSTITUIREA SFINTEI EUHARISTII………………………………………. 15

2.1. Marea cuvântare catehetică…………………………………………………………………… 16

2.2. Prezicerea lepădării lui Petru………………………………………………………………… 17

CAPITOLUL III. MÂNTUITORUL ÎN GRĂDINA GHETSIMANI. ARESTAREA MÂNTUITORULUI………………………………………………………………………………………………. 21

3.1. Rugăciunea din Ghetsimani……………………………………………………………………. 23

3.2. Arestarea lui Iisus………………………………………………………………………………….. 25

3.3. Procesul Mântuitorului………………………………………………………………………….. 27

3.4. Lepădarea lui Petru……………………………………………………………………………….. 28

3.5. Sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul………………………………………………………….. 29

3.6. Procesul înaintea lui Ponțiu Pilat……………………………………………………………. 30

3.7. Cununa de spini și batjocorirea Mântuitorului……………………………………….. 32

CAPITOLUL IV. RĂSTIGNIREA………………………………………………………………………….. 35

4.1. Înmormântarea Domnului……………………………………………………………………… 40

4.2. Paza și sigilarea mormântului…………………………………………………………………. 43

CAPITOLUL V. ÎNVIEREA DOMNULUI……………………………………………………………… 45

5.1. Realitatea Învierii Domnului………………………………………………………………….. 45

5.2. Problema Învierii…………………………………………………………………………………… 46

5.3. Arătările Mântuitorului de după Înviere………………………………………………… 51

5.4. Combaterea ipotezelor negative despre Înviere………………………………………. 69

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………. 75

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………. 78

CURRICULUM VITAE…………………………………………………………………………………………. 81

DECLARAȚIE……………………………………………………………………………………………………….. 82

INTRODUCERE

„În cadrul larg al iconomiei mântuirii neamului omenesc, crucea, răstignirea și învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au o importanță deosebită.. Fără răstignire și înviere, întruparea Fiului lui Dumnezeu ar fi fost fără sens și de neînțeles pentru oameni.

Prin moartea pe cruce a Mântuitorului se pune capăt vechii stări în care ajunsese neamul omenesc în urma păcatului neascultării; prin Înviere se pune începutul unei ere noi, erei ascultării de Dumnezeu, erei harului și a vieții.

Întruparea, moartea și Învierea Mântuitorului aveau să ducă la o re-creare a omului, o creare din nou a lui, la readucerea acestuia în starea de a împlini menirea pentru care a fost făcut.”

Am ales această temă deoarece Moartea și Învierea sunt două momente principale prin care Mântuitorul a trecut, aducând lumii întregi iertarea și viața veșnică.

Lucrarea de față este structurată în cinci capitole. În primul capitol Mântuitorul arată ucenicilor Săi că momentul Sfintelor Patimi este foarte aproape și că merge de bună voie spre patimă, împlinind voia Tatălui.

Capitolul al doilea este intitulat „Instituirea Sfintei Euharistii”. Acest moment constituie centrul Cinei celei de Taină. Cuvintele de instituire ne arată că Mântuitorul a prefăcut pâinea dospită în însuși Trupul Său iar vinul în însuși Sângele Său, rostind o rugăciune de binecuvântare pentru fiecare și împărtășindu-i pe ucenici. Aici se disting două momente: momentul prefacerii și momentul împărtășirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea rostită de Domnul asupra pâinii mai întâi si apoi asupra vinului. Prefacerea are loc înaintea împărtășirii. După prefacere, ucenicii au fost împărtășiți de Domnul nu cu pâine și vin, ci cu Trupul și Sângele Său.

Capitolul al treilea este intitulat „Mântuitorul în grădina Ghetsimani. Arestarea Mântuitorului”. Acest capitol cuprinde rugăciunea Mântuitorului rostită în grădina Ghetsimani. Este cea mai înaltă rugăciune rostită vreodată, ca fapt istoric ea nu a durat mult, însă ca act duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu ea a început mai înainte de întemeierea lumii și nu încetează până astăzi.

Tot aici este prezentată și prinderea Domnului care a avut loc în grădina Ghetsimani.

Capitolul al patrulea se referă la Răstignirea Domnului, unul din cele mai însemnate momente din activitatea Sa mesianică. Prin moartea Sa, Mântuitorul a refăcut din nou legătura noastră cu Tatăl și ne-a dăruit viața veșnică.

Ultimul capitol, intitulat „Învierea Domnului” cuprinde realitatea Învierii Domnului, problema Învierii, arătările Sale și ipotezele care tăgăduiesc Învierea.

CAPITOLUL I.

PATIMILE ȘI MOARTEA DOMNULUI IISUS HRISTOS.

1.1. Prezicerea Sfintelor Patimi.

Evanghelistul Matei ne informează că, după rostirea învățăturii eshatologice, Mântuitorul a zis ucenicilor Săi: „Știți că peste două zile vor fi Paștile și Fiul Omului se va da să se răstignească” (26, 1-2). Aceste cuvinte au fost rostite în dimineața zilei de Miercuri, pe când Domnul se afla în Betania în casa lui Lazăr, pe care-l înviase din morți. În acel an (30), Paștile iudaice, instituite de Moise ca să amintească poporului evreu de eliberarea minunată din robia egipteană, cădeau într-o zi de sâmbătă. Praznicul se începea însă de vineri seara, căci iudeii nu socoteau zilele de la răsăritul soarelui, ca celelalte popoare, și nici de la miezul nopții la miezul nopții, cum se socotesc mai pretutindeni în vremea noastră, ci de la apusul la apusul soarelui. Domnul arată sfinților Săi Apostoli că drumul Crucii, despre care le vorbise în atâtea împrejurări, este acum foarte aproape și că El, Mesia cel adevărat merge de bună voie spre moarte.

1.2. Complotul sinedriului.

Vorbind despre complotul iudeilor împotriva Mântuitorului, Sfântul Evanghelist Matei spune: „Atunci s-au adunat arhiereii și cărturarii și bătrânii poporului în curtea arhiereului ce se numea Caiafa și împreună s-au sfătuit ca prin vicleșug să-L prindă pe Iisus și să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor” (Mt. 26, 3-5). Cu acest moment se face începutul sfintelor Patimi. De aceea Biserica nu a putut da uitării nicio clipă acest moment important, ci l-a imprimat cu durere în amintirea ei, când a hotărât ca ziua de miercuri să fie zi de post și de pocăință pentru toți creștinii.

Sinedriul era senatul și tribunalul religios al iudeilor. El se compunea din 70 de membri recrutați dintre bătrânii poporului, dintre saduchei, farisei și cărturari. Majoritatea o dețineau saducheii, mai toți preoți. Lucra sub președinția arhiereului în funcțiune. De obicei, ședințele sale se țineau în templu, într-o sală specială. Acum, el se întrunește în casa lui Caiafa, spre a se asigura secretul absolut al discuțiilor și spre a se evita orice intervenție inoportună în favoarea lui Iisus. Caiafa era mare preot de doisprezece ani și a rămas încă șapte ani în această deminitate. Era un om arogant, ipocrit și crud și se lăsa condus din umbră de socrul său Ana, care fusese mare preot între anii 6 și 15 și care-și păstrase încă o influență determinantă asupra hotărârilor mai însemnate ale sinedriului.

De fapt, sinedriul mai luase în discuție problema lui Iisus și hotărâse de mult că trebuie să-L prindă (In. 7,44; 8,59; 10,39; 11,46-57). Acum, el se întrunește în ședință extraordinară și stabilește amănuntele arestării și uciderii Lui, care trebuiau făcute în ascuns. Dar, de teama poporului, se hotărăște amânarea acestei probleme până după trecerea praznicului.

1.3. Ungerea din Betania.

Evanghelistul Matei întrerupe pentru moment, descrierea complotului, ca să intercaleze aici o scenă petrecută în Betania, cu câteva zile mai înainte, și anume: ungerea cu mir, de către Maria, sora lui Lazăr. Venind în Betania, „cu șase zile înainte de Paști” (In. 12,1), Domnul va fi găzduit în casa lui Lazăr, cel înviat din morți. În seara zilei următoare, în ajunul intrării solemne în Ierusalim, ia parte la o masă dată în cinstea Lui de către Simon Leprosul, pe care îl vindecase mai înainte Domnul. La această masa era de față Lazăr și surorile lui, Marta și Maria. La un moment dat, Maria aducând un vas de alabastru plin cu mir de nard, îl toarnă pe capul lui Iisus, în semn de venerație (In. 12,3).

Mirul de nard era un parfum extrem de scump și se importa din regiunea munților Himalaia. El se păstra în vase speciale, cu gâtul foarte strâmt, spre a se evita evaporarea și risipa. Gestul Mariei exprimă deci spontaneitatea unei neasemuite generozități față de Acela care-i făcuse atâta bine, înviindu-i fratele și vestindu-i cuvintele vieții veșnice (Lc. 10,42). Gestul Mariei nu este înțeles de ucenici și în special de Iuda, care spune: „pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?” (In. 12,4). Evanghelistul Marcu ne arată că, după aprecierea celor de față, mirul turnat de Maria pe capul lui Iisus valora peste trei sute de dinari (14, 4-5). Cu această sumă, care reprezenta salariul unui lucrător pe un an întreg, se puteau cumpăra șapte mii de rații de pâine pentru îndestularea săracilor la o masă. Iuda nu se gândea însă la săraci cand facea această remarcă. Domnul, însă, ia apărarea femeii și spune: „pentru ce faceți supărare femeii? Că lucru bun a făcut ea pentru Mine. Pe săraci pururea îi aveți cu voi…, ea însă a turnat mirul acesta pe trupul Meu, pentru înmormântarea Mea?” Ucenicii înțeleg acum că gestul Mariei avea o seminficație adâncă, numai Iuda nu înțelege gestul Mariei, dezaprobând și cuvintele Mântuitorului.

1.4. Trădarea lui Iuda.

Iuda era singurul ucenic din Iudeea, ceilalți apostoli fiind toți galileeni. El continuă să-L urmeze pe Hristos, nădăjduind mereu că Domnul va întemeia până la urmă mult așteptata împărăție mesianică a lui Israel, pe care el și mulți alții o înțelegeau ca având caracter politic-pământesc. Ce dezamăgit se va fi simțit Iuda Iscarioteanul, când Domnul refuzase ofertele mulțimilor de a-L proclama rege și când îl auzea vorbind de drumul Crucii! Iuda regreta adesea, în adâncul sufletului său, că nu reușise să abată pe Iisus spre idealul său inferior și spre preocupările sale terestre. Încetul cu încetul, diavolul pusese astfel stăpânire pe inima lui. Acum el îl împinge în prăpastia pierzării, punându-i în suflet gândul trădării.

De acum Iuda nu mai era un anonim; de acum Iuda e o mare putere: a devenit o minte satanică. „Marele” Iuda. De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădărilor. Iuda va avea ucenicii lui până la sfârșitul lumii, care, aceeași treabă o vor face: vânzând, reclamând mincinos stăpânirilor, trădând, dând la moarte. Iuda multiplicat vinde pe Iisus mereu.

Iuda se întâlnește cu adversarii Mântuitorului, făcând sinedriștilor următoarea propunere: „Ce-mi veți da mie, și eu îl voi da pe El vouă?Iar ei s-au învoit cu el pe 30 de arginți. Și de atunci căuta un prilej ca să-l dea în mâinile lor” (Mt. 26, 14-16). Această înțelegere trebuie să fi avut loc tot miercuri, 12 nisan, și anume după ce sinerdriul luase hotărârea de a-l prinde pe Mântuitorul, pentru că, din cele ce urmează, aflăm că Domnul petrece ziua de joi până seara , împreună cu apostolii Săi, inclusiv cu Iuda, în Betania.

Deși vânzarea Mântuitorului a fost prezisă în Vechiul Testament și deși Domnul cunoștea mai demult pe trădător, Iuda nu trebuie considerat predestinat, cum îl prezintă anumiți teologi protestanți, care manifestă față de el o oarecare compătimire și care încearcă să susțină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii. Sfintele Evanghelii ne arată că nici o circumstanță atenuantă nu se poate invoca în favoarea lui, ca să fie iertat, ori ca să i se micșoreze vina. Ele ni-l înfățișază lucrând din proprie inițiativă și ne arată că prinderea Mântuitorului, care fusese hotărâtă irevocabil de sinedriu, se putea face și fără el. Fapta lui servește doar ca să grăbească arestarea Domnului.

Trădarea săvârșită de Iuda este deosebit de gravă, având la bază pierderea credinței în Domnul. Izvorul ei nu stă însă numai în pierderea credinței, cum cred câțiva comentatori, ci și în iubirea de arginți, această cumplită patimă a caracterului omenesc. Evangheliile ne spun deci cu drept cuvânt că Iuda a vândut, pentru agonisire de câștig urât, pe Cel fără de preț și că pentru aceasta a dobândit el osânda cea veșnică. Iuda își vinde fără trebuință Învățătorul și primește în schimb 30 de arginți. Când oferă lui Iuda această sumă, sinedriul crede că respectă porunca lui Moise, care stabilise ca cel care va ucide fără voie un sclav aparținând unui iudeu, să-și răscumpere greșeala achitând stăpânului păgubit prin fapta sa, 30 de arginți (Exod 21,32). Sinedriul împlinește prin aceasta profeția făcută de Zaharia, care anunțase că Hristos va fi vândut pentru această sumă neînsemnată (11, 12-13). După Sfântul Marcu (14,11) și după Sfântul Luca (22,5), sinedriul promite această sumă; după Sfântul Matei (26,15), ei o achită chiar în ședință, desigur însă numai parțial, sub forma unei arvune.

1.5. Pregătirile pentru Cina cea de Taină.

După descrierea ospățului din Betania și a complotului pus la cale de sinedriu cu complicitatea lui Iuda, Evanghelistul Matei, la fel cu Sf. Marcu și cu Sf. Luca, istorisește pregătirile în vederea Paștilor, astfel: „Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, au venit Ucenicii la Iisus, întrebându-L: Unde voiești să-Ți gătim să mănânci Paștile? Iar El a zis: Mergeți în cetate la cutare și-i spuneți: Învățătorul zice: Vremea Mea s-a apropiat; la tine voiesc să fac Paștile cu Ucenicii Mei. Și au făcut Ucenicii precum le-a poruncit lor Iisus și au pregătit Paștile” (Mt. 26, 17-19). Discuția cu privire la pregătirile de Paști se petrece în Betania. Ea este provocată de ucenici, care se miră oarecum de neglijerea pregătirilor gospodărești în vederea Praznicului celui mare. Domnul alege doi dintre ucenici – pe Ioan și pe Petru – și-i trimite în Ierusalim, spunându-le că vor fi așteptați de un tânăr purtând un urcior cu apă (Mc. 14,13), care-i va conduce într-un foișor gata pregătit pentru festivitate (Mc. 14,15; Lc. 22,12). Acolo, cei doi ucenici vor face ultimele pregătiri în vederea mesei, conformându-se întru totul îndrumărilor primite de la Domnul și păstrând cu strictețe secretul acelui loc, ca să asigure liniștea Cinei și să preîntâmpine întreruperea ei de către cei ce voiau să-L prindă. Această casă aparținea după o veche tradiție, Mariei, mama autorului Evangheliei a doua, iar tânărul cu urciorul, pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (F. Ap. 12,12; 15,37). Era o casă înstărită și încăpătoare. Având deasupra, la etaj, un salon sau foișor special, destinat anumitor reuniuni solemne.

O problemă care se ridică este aceea referitoare la ziua în care s-au petrecut acestea? După sinoptici, pregătirile pentru Cina cea de Taină și cina însăși s-au petrecut în „prima zi a azimelor”. Bazându-se pe aceste cuvinte, comentatorii romano-catolici pretind că Mântuitorul a serbat, cu ucenicii, un adevărat Paște iudaic, așa cum cereau prescripțiile Legii mozaice și că, din această cauză, Sfânta Euharistie s-a instituit nu cu pâine dospită, cum învață din vechime Biserica Ortodoxă, ci cu azimă. Adevărul este însă altul, Cina cea de Taină nu s-a prăznuit odată cu Paștile iudaice, ci cu 24 de ore înainte, adică în seara zilei de joi 13 Nisan, cum precizează Evanghelistul Ioan (23,1), la fel și evangheliștii sinoptici (Mt. 26,26; Mc. 16,22 și Lc. 22,19).

Pentru a pune de acord raportul evangheliei a patra cu rapoartele sinopticilor, cât și pentru a fundamenta interpretarea și practica lor, teologii occidentali (romano-catolici și protestanți) au recurs la unele ipoteze: ipoteza anticipării, ipoteza dublei serbări, ipoteza strămutării.

Astfel, unii dintre ei susțin că Domnul a murit, într-adevăr, vineri 14 Nisan și și-a serbat Cina cea de Taină „o zi înainte de Paști” , după cum ne spune evanghelistul Ioan, dar, dacă sinopticii ne vorbesc altfel, ei cred că sinopticii diferă, pentru că Domnul ar fi anticipat serbarea Paștilor cu o zi. El ar fi serbat, adică, Paștile iudeilor încă în seara zilei de joi. Această seară era pentru El și pentru apostolii Săi seara de Paști și totodată și seara primei zile a Azimilor. Aceasta se numește ipoteza anticipării.

Această ipoteză se lovește însă de următoarele observații:

a) Dacă Mântuitorul ar fi sărbătorit Paștile mai înainte cu o zi, acest fapt ar fi constituit un cap de acuzare gravă împotriva Sa la procesul la care a fost supus. Dar, nici Iuda Iscarioteanul, nici ceilalți martori, care au fost interogați, n-au mărturisit în fața sinedriului că Domnul ar fi comis o asemenea faptă.

b) Anticiparea nici nu ar fi avut vreun rost, întrucât, conform spuselor Talmudului, dacă mielul pascal se înjunghia mai înainte decât în după amiaza zilei de 14 nisan, atunci sacrificiul nu era bun.

c) Dacă Domnul ar fi anticipat Paștile, s-ar fi arătat nestatornic, s-ar fi contrazis pe sine însuși, întrucât numai cu o zi înainte El făcuse în prezența tuturor apostolilor constatarea, că mai sunt încă două zile până la Paști (Mt. 26,2).

Alții zic, că pe vremea Domnului Iisus Hristos iudeii ar fi avut obiceiul de a serba sărbătorile mari de peste an în două zile consecutive. În cazul nostru, galileenii, deci și Domnul Iisus Hristos, ar fi serbat Paștile cu o zi mai înainte decât cei din Ierusalim. Aceasta este ipoteza dublei serbări.

Împotriva acestei ipoteze arătăm, că iudeii de pe atunci știau să calculeze destul de precis, pe cale astronomică, data lunilor noi, iar comunicarea vie a celor din diaspora cu Ierusalimul făcea să dispară orice discordanță de calcul calendaristic, dacă s-ar fi ivit undeva. Istoria iudaică nu cunoaște nici un unic caz de dublă serbare, iar presupunerea că galileenii ar fi avut obiceiul să serbeze Paștile în seara zilei de 13 spre 14 nisan, deci cu 24 de ore mai înainte, nu se poate întemeia pe nici un fapt concret istoric. Cu atât mai mult, o astfel de impietate nu s-ar fi admis chiar în Ierusalim. Doar pentru cei care se aflau departe în călătorie, printre neamuri străine, ori erau în stare de necurăție prin atingerea de un trup mort, Legea mozaică prevedea, ca și aceștia să prăznuiască Paștile, însă în luna următoare și tot în seara zilei de 14 spre 15 (Num. 9, 10-11). Alte cazuri de dublă serbare istoria nu cunoaște.

Alții, în sfârșit, adepții ipotezei strămutării, susțin că în anul morții Domnului nostru Iisus Hristos, Paștile trebuiau să cadă vineri, iar sinedriștii le-au mutat să se serbeze sâmbătă, pentru a evita succedarea mai multor sărbători una după alta. Evanghelistul Ioan, zic aceștia, ține seama de această mutare, pe care, însă, Domnul Iisus nu a admis-o. Nici ipoteza aceasta nu poate fi acceptată. Că Mântuitorul și ucenicii Săi au prăznuit Cina cea de Taină nu o dată cu Paștile iudaice, ci cu 24 de ore înainte, se vede din următoarele constatări. Toți evangheliștii ne informează că răstignirea Mântuitorului s-a făcut în cursul zilei de vineri, 14 nisan, mai înainte de sosirea praznicului Paștilor iudaice, care aveau să înceapă numai după apusul soarelui. Ei arată că Domnul n-a fost răstignit chiar în ziua de Paști, căci Simon din Cirene este descris ca venind de la lucrul câmpului, cu o povară în spate, soldații sunt arătați purtând arme, iar magazinele sunt încă deschise, putându-se face în grabă cumpărarea giulgiului necesare înmormântării Domnului.

Din cele de mai sus, rezultă, deci, că Cina cea de Taină n-a fost un Paște iudaic, ci un Paște cu totul nou și deosebit, care desființează pe cel iudaic și-l înlocuiește cu Sfânta Euharistie, jertfă și taină în același timp.

1.6. Cina cea de Taină.

Cina cea de Taină este istorisită în cuvinte asemănătoare de către evangheliștii sinoptici și ocupă un loc însemnat și în Evanghelia după Ioan (cap. 13-17). Mântuitorul vine, cu ucenicii Săi, din Betania în Ierusalim. Acum Iuda se află din nou lângă Domnul, ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. El își ascunde gândul trădării și urmărește momentul prielnic pentru a pune în aplicare cele stabilite cu siedriștii.

Această Cină este cea mai solemnă masă luată de Iisus în timpul activității Sale pământești. Domnul știa că peste câteva ore se va despărți de ucenici și de aceea o transformă într-un ultim prilej de dumnezeiască învățătură și comuniune. Sfântul Evanghelist Ioan (13,1-20), ne informează că Domnul, înainte de a se așeza la masă, oferă ucenicilor un semn de supremă smerenie, servire și dragoste, spălându-le picioarele. Sfântul Luca (22, 24-30) ne spune la rândul său, că ucenicii au întristat și acum pe Domnul, provocând o nouă discuție despre întâietate, cu prilejul ocupărilor locurilor la masă, și făcându-L să repete care este adevărata demnitate în împărăția lui Dumnezeu. Stând la masă, Domnul are în dreapta pe Sfântul Ioan, iar în stânga fie pe Sfântul Iacob, fie mai probabil pe Iuda Iscarioteanul. Părerea că Iuda se afla în imediata vecinătate a lui Iisus se întemeiază pe faptul că el primea adesea dispoziții gospodărești de la Domnul, iar la Cina Domnului îi întinde direct o îmbucătură muiată în blid și-i adresează câteva cuvinte fără a fi auzit de ceilalți ucenici.

Spălarea picioarelor făcea parte din ceremonialul ospitalității iudaice și orientale. Era era cerută și de o elementară regulă igenică, deoarece comesenii se așezau la masă într-o intimitate pe care noi n-o cunoaștem și nu era plăcut să ai în apropiere un vecin cu picioarele prăfuite, cu părul îmbâcsit de transpirație și cu mâinile nespălate. Din această cauză, când masa avea un caracter mai intim și mai solemn și când era mai prelungită, invitații își spălau nu numai mâinile, cum cerea Legea mozaică, ci și picioarele și capul. Spălarea picioarelor este așadar, exemplu personal de slujire, de iubire și de smerenie, iar tâlcul ei grăiește mai mult decât cuvintele înseși. De aceea Evanghelistul Ioan notează cu duioșie toate amănuntele acestei admirabile scene, în care Apostolii văd pe Domnul ridicându-se de la masă, înainte de aducerea bucatelor, scoțându-și haina, luând un ștergar și încingându-se cu el, turnând apă în lighean și aplecându-se cu nețărmurită iubire de oameni la picioarele fiecărui ucenic, spălându-le cu propriile Sale mâini. Și Sfântul Ioan nu poate uita, în această descriere, că Iuda Iscarioteanul, căruia Domnul îi arată aceeași dragoste, nutrea gândul diabolic al trădării și că, pentru aceasta, spălarea picioarelor trebuia să însemne mai mult decât pentru oricare apostol.

Când lămurește sensul spălării picioarelor, Mântuitorul arată din nou că unul din ucenici îl va vinde. În acest scop, El rostește un verset din Psalmul XLI,8 zicând: „Cel ce mănâncă cu Mine, a ridicat călcâiul asupra Mea” (In. 13,18). Prin aceasta, îndeamnă din nou pe Iuda la analizarea conștiinței proprii și previne pe ucenici ca să nu-și slăbească credința în El, când toate acestea se vor sfârși, deoarece El merge spre Patimi cu deplină știință și de bună voie.

1.7. Demascarea trădătorului.

Evanghelistul Matei intră direct în miezul discuțiilor și faptelor de la Cină, spunând: „Iar făcându-se seară, s-a așezat Iisus la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Și pe când mâncau ei, a zis: Adevăr grăiesc vouă: Unul din voi mă va vinde. Iar ei, întristându-se foarte, au început a-l întreba fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El răspunzând a zis: cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Ci Fiul omului va merge, precum este scris pentru El dar vai aceluia prin care Fiul Omului se vinde. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, a întrebat: Nu cumva sunt eu, Învățătorule? Zis-a lui: tu ai zis!” (Mt. 26, 20-25; Mc. 14, 17-21).

Domnul prezisese de mult trădarea unuia dintre ucenicii Săi și arătase că drumul Crucii constituie singura cale pentru împlinirea planului divin de mântuire a lumii. Acum, El arată din nou că trădarea nu era necesară și face o ultimă încercare pentru convertirea lui Iuda. Nu vrea să-i dea pe față gândurile ascunse cu glas tare, ca să nu-l umilească în fața celorlalți ucenici și să nu-i facă dificilă mărturisirea păcatului. Îl demască deci în chip indirect, preferând să întristeze pe ceilalți unsprezece ucenici. În același timp îi atrage atenția asupra înfricoșatei pedepse divine ce-l așteaptă. Având conștiința curată, toți ucenicii se întristează și se dezvinovățesc rând pe rând. Același lucru face și Iuda, cu nerușinare, dar nu fiindcă se credea nevinovat, ci pentru că voia să nu fie descoperit. Iar Domnul îi răspunde în șoaptă, dându-i pe față gândul și încercând să-i schimbe hotărârea.

Gestul Mântuitorului față de Iuda, arătând iubire, cinstire și prietenie, este încă o încercare de a-i deschide sufletul spre pocăință. Dacă Iuda și-ar fi revenit măcar în acest moment, el ar fi fost salvat. Dar el refuza și această șansă de salvare. În loc de căință și părere de rău, se simte umilit, căci nimic nu-i mai supărător pentru cei răi, decât să primească dovezi de iubire de la cei pe care îi urăsc pe nedrept. Iuda se simte învins. În loc de căință, are nerușinarea să întrebe: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” (Mt. 26,25) și să audă din gura lui Iisus răspunsul: „Tu ai zis”, apoi îndemnul: „Ce vrei să faci, fă mai curând!”. Și Iuda se desparte pentru totdeauna de Domnul, trecând de partea adversarilor Săi, pierzând cu desăvârșire calea spre mântuire și afundându-se în bezna nopții și a pedepsei celei veșnice.

CAPITOLUL II.

INSTITUIREA SFINTEI EUHARISTII.

Reprezintă centrul Cinei celei de Taină. Ea este istorisită de evangheliștii sinoptici (Mt. 26, 26-29; Mc. 14, 22-25; Lc. 22, 16-20) și de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 11, 23-25), constituind încă de la început centrul cultului creștin. Expunerea ei lipsește în Evanghelia a patra, deoarece Sfântul Ioan nu mai găsește necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar și de complet la sinoptici și ceea ce se practica în chip uniform și constant în toate adunările de cult ale comunităților creștine de la sfârșitul veacului apostolic. La evanghelistul Ioan găsim, însă, cuvântarea Mântuitorului despre „pâinea vieții”, adică despre împărtășirea credincioșilor cu însuși Trupul și Sângele Său, rostită după minunea înmulțirii pâinilor (In. 6, 48-59).

Iată cum ne înfățișază evanghelistul Matei momentul instituirii Sfintei Euharistii: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor, zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Cuvinte aproape identice găsim și în celelalte relatări paralele, cu mențiunea că Sfântul Luca (22,19) și Sfântul Pavel (I Cor. 11,24) ne informează că Domnul, îndată după cuvintele de instituire, a adăugat: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”.

Peste câteva momente, Mântuitorul avea să se despartă de ucenicii Săi; avea să meargă spre Patimi și mormânt pentru a împlini scopul pentru care venise pe lume. Se despărțea într-o anumită măsură de ucenicii Săi, pentru că înceta modul de viață pe care-l petrecuseră împreună. Dar nu se despărțeau definitiv. Cu puțin înainte le promisese că acolo unde vor fi adunați doi sau trei în numele Său, va fi și El cu ei (Mt. 28, 19-20). Dovada concretă a acestei prezențe era trupul și sângele Său pe care-l lăsa, adică Sfânta Euharistie, prin intermediul căreia intrau în comuniune tainică cu El, îl asimilau în trupul lor și deveneau una cu El.

Cuvintele de instituire ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită în însuși Trupul Său, iar vinul în însuși Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială de binecuvântare și împărtășind apoi cu fiecare pe ucenici. Era un mijloc nou și supranatural de comnuniune cu El. Sfânta Euharistie nu este deci numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, cum învață de obicei teologii protestanți, ci constituie cu adevărat o jertfă și o Taină. Ea înlocuiește jertfele Vechiului Testament, Pasha iudaică și tot cultul Legii Vechi și inaugurează cultul cel desăvârșit al religiei creștine. De aceea toate sfintele noastre slujbe s-au concentrat de la început în jurul Sfintei Liturghii, în cadrul căreia se săvârșește Jertfa și Taina euharistică.

În interpretarea sensului înalt al Sfintei Euharistii, între ortodocși și romano-catolici nu există deosebiri. Deosebiri există în modul de celebrare a ei. În primul rând, pe când ortodocșii o săvârșesc cu pâine dospită, catolicii o săvârșesc cu azimă. Din punct de vedere nou-testamentar, noi am văzut că dreptatea înclină de partea tradiției ortodoxe.

În al doilea rând, teologii catolici spun că prefacerea elementelor euharistice are loc în momentul în care preotul spune cuvintele: „Luați, mâncați…, beți dintru acesta toți…”. După teologii ortodocși aceste cuvinte sunt doar o invitare la Comuniune, pe când prefacerea darurilor are loc în timpul epiclezei, a rugăciunii de invocare a harului Sfântului Duh. Epicleza corespunde momentului în care Mântuitorul „a binecuvântat” pâinea și „a mulțumit” pentru vin, prefăcându-le în Trupul și Sângele Său.

Distingem aici două momente: momentul prefacerii și momentul împărtășirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială rostită de Domnul mai întâi asupra pâinii și apoi asupra vinului. Prefacerea este anterioară împărtășirii. După săvârșirea prefacerii, Domnul oferă ucenicilor Săi, nu pâine și vin, ci însuși Trupul și Sângele Său. Greșesc, deci, protestanții când pun tot accentul numai pe momentul împărtășirii; greșesc, cum am văzut, și romano-catolicii, care socotesc că prefacerea elementelor euharistice nu s-a făcut de Domnul în clipa binecuvântării, ci în momentul când îi invită pe ucenici să se împărtășească. Romano-catolicii greșesc, de asemenea, și când împărtășesc pe credincioșii lor laici numai cu trupul Domnului, rezervând împărtășirea sub ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericești. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sfântului Apostol Pavel nu pot fi invocate în sprijinul unor astfel de practici.

2.1. Marea cuvântare catehetică.

Această cuvântare a fost rostită de Domnul la Cina cea de Taină. Evanghelistul Ioan, completând pe sinoptici, ne informează că Mântuitorul, după instituirea Sfintei Euharistii și după împărtășirea celor unsprezece ucenici cu Trupul și Sângele Său, a rostit o lungă și însemnată cuvântare, care cuprinde ultimele Sale sfaturi, făgăduințe și îndemnuri și care se încheie cu o rugăciune fierbinte pentru Sine, pentru Apostoli și pentru întreaga creștinătate (In. 13,31 – 17,26). Această cuvântare reprezintă, în Evanghelia a patra, ceea ce reprezintă Predica de pe Munte în Evanghelia după Matei: rezumatul întregii învățături a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul se adresează, când o rostește, numai celor unsprezece ucenici; cuvintele Sale depășesc însă acest cerc restrâns de ascultători, adresându-se întregii lumi creștine, de la Cincizecime până la sfârșitul veacurilor.

Conținutul acestei dumnezeiești cuvântări e greu de rezumat. Trei idei centrale o străbat de la început până la sfârșit: a) Iisus Hristos, viața, lumina și iubirea cea desvăvârșită si mai presus de fire, s-a întrupat pentru mântuirea lumii; b) Iisus Hristos se desparte acum de Biserica pe care a întemeiat-o în lume, dar n-o lasă singură, ci-i făgăduiește trimiterea Sfântului Duh-Mângâietorul; c) semnul caracteristic al ucenicilor lui Hristos în lume este iubirea de aproapele, virtutea care sintetizează toată morala creștină. Cuvântarea Mântuitorului începe cu evidențierea caracterului soteriologic al Morții, Învierii și Înălțării Sale (In. 13, 31-32), cu anunțarea apropierii despărțirii de ucenici și cu expunerea celei mai de seamă dorințe ale Sale: „Fiilor, încă puțin sunt cu voi. Mă veți căuta și, precum am zis iudeilor, că unde merg Eu, voi nu puteți veni, vă zic vouă acum. Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unii pe alții! Precum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unul pe altul! După aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste între voi” (In. 13, 33-35). Aceste câteva cuvinte reflectă, pe scurt, tot conținutul cuvântării Mântuitorului. În același timp, ele servesc ca introducere pentru ideile următoare.

Micii Sale turme cuvântătoare, Iisus Hristos îi încredințează, acum, la despărțire, supremul Său testament: porunca cea nouă a iubirii creștine. Poruncă nouă, pentru trei motive mai de seamă: a) ea stabilește relații noi între oameni; b) ea propune omenirii un ideal moral nou; c) ea constituie particularitatea după care poti fi recunoscuți creștinii între ceilalți oameni. Criteriul acestei iubiri este însăși măsura iubirii lui Iisus Hristos pentru noi oamenii; îndeplinirea ei echivalează așadar cu jertfa de sine pentru binele aproapelui. Din contră, lipsa acestei fundamentale virtuți evanghelice trădează lipsa unei convingeri creștine sincere, profunde și trainice, după cum prezența ei confirmă în chip incontestabil adevărata credință și evlavie creștină, în mijlocul celorlalți oameni de pe pământ.

2.2. Prezicerea lepădării lui Petru.

Apostolii înțeleg cu greu cuvântarea Mântuitorului. Nefiind încă Duhul Sfânt coborât asupra lor, ca să le descopere tot adevărul, ei nu sunt în stare să pătrundă cu mintea profeția Mântuitorului despre Patimile care vor începe peste câteva ore și mai ales despre Învierea și Înălțarea Sa la cer. De aceea, când Domnul le spune: „Fiilor, încă puțin sunt cu voi. Mă veți căuta și precum am zis iudeilor că unde merg Eu voi nu puteți veni, vă zic și vouă acum” (In. 13,33), Sfântul Apostol Petru intervine întrebând: „Doamne, unde mergi?” (In. 13,36). a) Simon Petru credea poate că Iisus va merge cumva în afară de Palestina, cum făceau rabinii care plecau să convertească pe păgâni, ori că se va ascunde undeva, ca sa nu fie prins de către cei ce-I voiau moartea. Domnul îi răspunde: „Unde merg Eu, tu nu poți veni acum după Mine, dar mai pe urmă vei veni” (In. 13,36) b) Acest răspuns umple de bucurie inima Sfântului Petru, deși mintea lui e încă departe de a-l înțelege cum se cuvine. Totuși spre a-și arăta iubirea și atașamentul sincer față de Domnul, zice: „Doamne, pentru ce nu pot veni acum? Sufletul îmi voi pune pentru Tine” (In. 13,37). Și Simon Petru s-a ținut de această promisiune, dar nu „acum”, cum promite lăudându-se, ci abia după treizeci și șapte de ani și în Roma, când va fi răstignit, plin de umilință, cu capul în jos, ca să nu se asemene el cu Domnul. „Acum”, Simon Petru este mai aproape de lepădare decât de moartea pentru Domnul. De aceea Mântuitorul îi spune, privindu-l cu întristare: „Sufletul îți vei pune pentru Mine? Amin, amin grăiesc ție: Nu va cânta cocoșul până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori” (In. 13,38).

După prevestirea lepădării lui Petru, enunțarea poruncii iubirii creștine și vestirea Răstignirii, o atmosferă de legitimă tristețe și descurajare se revarsă peste sufletele celor unsprezece Apostoli. Pentru împrăștierea ei, Domnul rostește următoarea îmbărbătare: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și în Mine credeți!” (In. 14,1), apoi face Apostolilor trei făgăduințe: a) că nu-i va părăsi pentru totdeauna; b) că nu-i va lăsa singuri până la reîntoarcerea Sa, ci le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul; c) că-i va pune în comuniune directă cu Dumnezeu-Tatăl, care le va împlini toate rugăciunile.

a) În prima făgăduință, Mântuitorul spune: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt; iar de n-ar fi, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Și de Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca unde sunt Eu să fiți și voi. Și unde merg Eu știți și cale o știți.” (In. 14, 2-4). Din aceste cuvinte, rezultă următoarele adevăruri dogmatice: în cer, locuința Tatălui, există loc pentru toți ucenicii lui Hristos și locurile diferă după vrednicia fiecăruia; după Învierea din morți, Iisus Hristos se înalță la Tatăl și pregătește bună primirea tuturor celor ce vor păstra credința în El și în Dumnezeu Tatăl; Domnul are să vină a doua oară, ca să conducă pe ucenici spre fericirea cerească; calea spre această fericire este cea arătată de Domnul în predica Sa mesianică.

Dar inima ucenicilor, cuprinsă de întristare, încă-i ținută să nu înțeleagă dintr-odată cuvintele Domnului. De aceea Toma, unul din cei doisprezece reia întrebarea pusă mai înainte de Simon Petru și zice: „Doamne, nu știm unde mergi, și cum putem să știm calea?” (In. 14,5). Domnul îi răspunde: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine. De m-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; și de acum îl cunoașteți și L-ați văzut” (In. 14,6-7). Acest răspuns sintetizează toată hristologia Evangheliei a patra: Iisus Hristos este calea pe care trebuie să mergem, adevărul în care trebuie să credem, viața în care trebuie să nădăjduim. În afară de Hristos, nimeni nu poate cunoaște sau dobândi pe Tatăl; prin Iisus Hristos, cunoaștem pe însuși Dumnezeu-Tatăl, dobândim viața cerească și ne împărtășim din fericirea cea veșnică. Iisus Hristos nu-i numai un model de urmat, ci este Învățătorul, Mijlocitorul și Izbăvitorul nostru.

Dar Apostolii nu înțeleg cuvintele Mântuitorului. De aceea Apostolul Filip întrerupe iarăși pe Mântuitorul și-i zice: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne va ajunge” (In. 14,8). De data aceasta, Domnul se mâhnește și răspunde cu părintească mustrare: „Atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Și cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, iar Tatăl care locuiește în Mine, Acela face lucrurile Lui. Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; iar de nu, credeți-Mă pentru lucrurile acestea. Amin, amin grăiesc vouă, cel ce crede în Mine va face și el lucrurile pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, că Eu Mă duc la Tatăl Meu și ori ce veți cere în numele Meu, aceea voi face, ca să se preaslăvească Tatăl în Fiul. De veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (In. 14,9-15). Aici, Mântuitorul descoperă un aspect al dogmei despre Sfânta Treime. Desigur, cunoașterea raportului dintre persoanele Sfintei Treimi face parte din domeniul credinței, depășind posibilitățile de informare de care dispunem cu ajutorul simțurilor și minții trupului. Dar cunoașterea prin credință are temeiuri sigure, fiindcă este luminată de revelația divină, supranaturală, și este confirmată de minunile săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos și de ucenicii Săi.

b) A doua făgăduință este cuprinsă în cuvintele: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac: Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; iar voi îl cunoașteți, căci cu voi este și în voi va fi” (In. 14,16-17), precum și în cuvintele: „Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte toate câte v-am spus” (In. 14,26). Așadar, ajutorul acordat de Iisus Hrisos ucenicilor Lui nu v-a consta numai în ascultarea rugăciunilor lor, ci și în trimiterea unui mângâietor, care să-i întărească în necazuri, să le lumineze mintea pentru înțelegerea Evangheliei și să rămână cu ei pururea.

c) A treia făgăduință, nu mai puțin însemnată, este arătată în versetele următoare: „În acea zi veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește: și cel ce Mă iubește pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu și îl voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. Zis-a Iuda Lui, nu Iscarioteanul: Doamne, ce s-a întâmplat că vrei să te arăți nouă și nu lumii? Răspuns-a Iisus și i-a zis: De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și locaș la el vom face. Cel ce nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele, și cuvântul pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis. Acestea vi le-am spus, fiind cu voi” (In. 14, 20-25). Această promisiune este foarte importantă, arătând că ucenicii lui Hristos stau în comuniune directă cu fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi și că cea dintâi condiție pentru a intra și a rămâne în comuniune cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt este paza poruncilor lui Hristos.

După această întreită făgăduință, Mântuitorul spune: „Pace vă las, pacea Mea vă dau. Nu precum vă dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se înspăimânte… Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia și în Mine n-are nimic. Dar ca să cunoască lumea că iubesc pe Tatăl și precum Mi-a poruncit Tatăl așa fac. Sculați-vă să mergem de aici!” (In. 14, 27,30-31). Sunt cuvinte finale, cuprinzând o binecuvântare și un îndemn. Domnul dăruiește ucenicilor Săi pacea Sa proprie, adică, după spusele Fericitului Augustin, „seninătatea gândului, liniștea sufletului, curăția inimii, legătura dragostei, comuniunea iubirii”. E pacea interioară, trainică, adevărată, care n-are nimic comun cu pacea exterioară pe care o promite lumea. Este pacea religioasă care ne dă încredere neclintită în biruința binelui asupra răului, a adevărului asupra minciunii, a vieții asupra morții. Și zicând acestea, Mântuitorul anunță pe ucenici că Iuda este de acum pregătit să vină, cu ostași și făcători de rele înarmați, spre locul în care aveau să-L aresteze. De aceea El își întrerupe cuvântarea și se pregătește să meargă de bună voie spre grădina Ghetsimani, unde avea să fie căutat, nu după multă vreme, chiar în acea dramatică noapte.

CAPITOLUL III.

MÂNTUITORUL ÎN GRĂDINA GHETSIMANI. ARESTAREA MÂNTUITORULUI.

Evanghelistul Matei spune foarte succint: „Și după ce au cântat laude, au ieșit la muntele Măslinilor” (Mt. 26,30). Sfântul Ioan, mai detaliat, notează: „Și acestea zicând, Iisus a ieșit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care au intrat El și ucenicii Lui” (In. 28,1).

Muntele Măslinilor se afla în partea de răsărit și miazănoapte a cetății Ierusalimului, la o distanță de cca. un km. de oraș. Îl despărțea de Ierusalim valea adâncă a Chidronului sau pârâul cedrilor. Pârâul Cedrilor curge numai în lunile de iarnă, când plouă sau chiar ninge; în timpul verii nu are nici un pic de apă. Apa lui este tulbure și murdară.

Dincolo de pârâul Cedrilor era o grădină cu măslini, numită „grădina Ghetsimani”, locul preferat de rugăciune al Mântuitorului. Cuvântul „Ghetsimani” înseamnă „teasc de măsline” și se numea așa pentru că era înzestrată cu un teasc pentru strivitul măslinelor, din care se obținea untdelemnul. Pare să fi aparținut unuia dintre prietenii Domnului, pentru că Domnul venise de multe ori aici, cu ucenicii Săi (In. 28,2; Lc. 22,39). Astăzi, pe locul acestei tainice grădini, au mai rămas doar câțiva măslini uriași, despre care se crede că au fost martori ai rugăciunii și prinderii lui Iisus Hristos. De altfel, pe tot muntele Măslinilor, acoperit odinioară cu grădini de măslini, astăzi se mai găsesc doar puțini măslini pe coastele lui. În schimb, este acoperit cu clădiri, cu ruine și cu deosebit de multe morminte.

Faptul, că Domnul și cu Apostolii Săi părăsesc încă în puterea nopții camera în care au cinat, este, cum am spus, o dovadă că Cina cea de Taină n-a fost cina de Paști a iudeilor, pentru că iudeilor le era interzis să părăsească încăperea în care au mâncat cina pascală, până în dimineața zilei următoare.

Pe drum, spre muntele Măslinilor, Mântuitorul îi avertizează pe ucenici că, date fiind necazurile prin care El va trece, vor fi și ei puși la grele încercări și necazuri; că îl vor părăsi, așa cum prezisese Zaharia, zicând: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei” (Zah. 13,7; Mt. 26,31). Pentru a nu-i lăsa pradă deznădejdii, le spune că încercarea lor va fi doar de moment, că în cele din urmă El va învia și-i va reîntâlni în Galileea. Petru, înflăcărat cum era, se grăbește să afirme că el nu-L va părăsi niciodată. Provocat de ucenicul Său, Domnul îi spune chiar și momentul când îl va părăsi: „mai înainte de a cânta cocoșul tu de trei ori te vei lepăda de Mine” (vers. 33-34).

De la podul care duce peste pârâul Cedrilor, calea coboară puțin, apoi urcă din nou, pe coasta Muntelui Măslinilor. La o distanță cam de 100 m se găsește grădina Ghetsimani, unde Domnul obișnuia adeseori să vină cu ucenicii Săi. Locul acesta îl știa și Iuda. Zbuciumat de gândul morții Sale, Domnul simte nevoia să rămână câteva clipe singur. Ia cu Sine pe cei mai apropiați dintre ucenici: Petru, Iacob și Ioan, iar pe ceilalți îi lasă la intrare. Aceștia cunoșteau taina Lui și nu se puteau abate de la convingerile lor. Cei trei fuseseră martorii Învierii din morți a fiicei lui Iair, ai Schimbării la față și se convinseseră că este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, așa că puteau să aibă mai multă bunăvoință pentru zbuciumul Său.

Se duceau tăcuți și obosiți de puternicele emoții din seara de taină. Luna plină de pe cer, care se vedea printre crengile umbroase ale măslinilor, le va fi luminat calea. Chinuit de gânduri, Domnul întrerupse tăcerea și, vrând să-i facă pe cei trei apostoli să-L înțeleagă, le dezvăluie tot zbuciumul care-I cuprinde sufletul. El rostește „Întristat de moarte îmi este sufletul” (Mt. 26,38). Mântuitorul ne arată, acum, mai ales, firea Sa omenească. El nu vrea să se abată de la drumu Crucii, pe care Tatăl l-a rânduit din veac pentru mântuirea lumii, dar se cutremura în fața morții pe care, neavând păcat, nici ca om nu trebuia să o guste.

Ca om, El știe că numai prin rugăciune poate fi întărit sufletește. Îi lasă, deci, pe cei trei ucenici, „să privegheze împreună cu El” , „înaintează câțiva pași și cade cu fața la pământ” (Mt. 26,39). Luca ne spune că a înaintat „ca la o aruncătură de piatră” (Lc. 22,41). După o veche tradiție, se zice, că depărtarea era cam de 70 m. Căderea cu fața la pământ era un gest care dovedea ascultarea totală față de voia Tatălui Său ceresc. După câteva clipe se ridică în genunchi (Lc. 22,41) și înălțându-și ochii spre cer, rostește: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești!” (Mt. 26,39).

Iisus a trăit frica omenească de moarte cu toată intensitatea. Dar, în același timp, voința i se încorda în hotărârea de-a nu se lăsa doborât de frică și de-a nu căuta să scape de moarte. Îl întărea în aceasta voința de-a împlini voia Tatălui. El cerea să treacă acest pahar de la EL, numai „de este cu putință”. Firește că nu înțelegea prin aceasta că Tatăl n-are putere să-L ferească de moarte. „De este cu putință” însemna numai: de vrea Tatăl să renunțe la mântuirea oamenilor prin moartea Fiului Său ca om; sau de vrea să se folosească de vreun alt mijloc pentru mântuirea lor. Lăsa totul în voia Tatălui. De voiește Tatăl ca să se folosească de moartea Lui pentru mântuirea oamenilor, El primește moartea cu toată frica de ea. Nu voia să se folosească de puterea lui ca Dumnezeu contrar voii Tatălui. Era hotărât să-și pună de acord voia Sa cu voia Tatălui. Era o luptă în El între frica omului, care mergea până la vărsarea unor picături de sânge amestecate cu sudoarea Lui, și hotărârea de a-și pune de acord voia lui dumnezeiască ce voia această moarte și nu accepta să fie evitată.

Nu putea ști Iisus că în starea de păcat în care se găseau oamenii nu puteau fi ridicați decât dându-li-se pilda iubirii Sale de Dumnezeu și de oameni cu prețul răbdării pentru ei și chiar și a morții? Că nu se putea renunța la o astfel de iubire pentru salvarea vieții lor? Ar fi putut Iisus lăsa firea Sa omenească să accepte un astfel de compromis? Nu se putea! Fizic putea scăpa, plecând din Ghetsimani, unde știa că va veni Iuda cu garda arhiereilor, în Galileea, sau dincolo de hotarele ei. Dar acesta era un compromis, care nu putea mântui nici firea Lui omenească, nici pe oameni.

Totuși frica de moarte i-a fost așa de mare, că a putut ruga pe Tatăl de e cu putință să-L scape de ea, deși știa că nu e cu putință fără să renunțe la mântuirea oamenilor. Dar faptul că nu fuge din frica de moarte pur și simplu, ci-L roagă pe Tatăl să-L scape de ea, de e cu putință, arată că e mai tare decât această frică și nu se lasă dus de puterea ei la fuga de moarte, ci se supune voii lui Dumnezeu, de care știe că-I cere să moară.

„Paharul” este icoana menirii omului. La cei vechi era obiceiul, că stăpânul casei umplea fiecărui oaspete paharul cu vin. Și nu odată se întâmpla, ca unul sau altul dintre oaspeți își găsea moartea, dacă în pahar i se turna cumva otravă. „Paharul” care i se pregătea Domnului era foarte amar. Domnul ar fi dorit „să treacă de la El” , să nu fie silit „să-l bea” ; de este cu putință, să împlinească planul mântuirii în alt fel, fără a trece prin moarte. Însă, nu uită să adauge: „dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Mt. 26,39).

3.1. Rugăciunea din Ghetsimani.

Este cea mai înaltă dintre toate rugăciunile, după vrednicia sa lăuntrică și după puterea sa răscumpărătoare a lumii. În același timp este una dintre cele mai insestimabile descoperiri despre Dumnezeu și despre Om. Adusă lui Dumnezeu-Tatăl în Duhul Dumnezeieștii iubiri, ea, ca Lumină ce niciodată nu se împuținează, veșnic rămâne lucrătoare în ființarea lumii. Ca fapt istoric, ea nu a durat mult; însă ca act duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu ea a început mai înainte de întemeierea lumii (cf. 1 Pt. 1,20) și nu încetează până în ziua de azi. Prezența puterii ei o simțim în ceasurile rugăciunii pentru lumea întreagă și cu precădere în vremea săvârșirii Liturghiei. Sfințenia ei și măreția ei atrag inima celor ce au păzit în sine chipul Dumnezeului celui Viu.

Drept răspuns la această rugăciune, Sfântul Luca ne spune că „s-a arătat un înger care îl întărea” (Lc. 22,43). Cum și cu ce cuvinte îl va fi întărit îngerul, nu ni se spune. Probabil, îi va fi spus că dreptatea lui Dumnezeu cere ca ispășirea pentru păcat să fie deplină, prin moartea Sa reală, și că Tatăl Îl va învrednici de mare slavă. După ce îngerul și-a îndeplinit misiunea a dispărut.

Domnul se întoarce la ucenicii Săi pentru a găsi îmbărbătare, dar nu-i află priveghind. Îi îndeamnă să privegheze, să se roage, pentru a fi întăriți în încercările la care urmau să fie supuși. Retrăgându-se a doua oară și a treia oară, nu mai insistă „să nu bea paharul” ce I s-a pregătit. Ține numai să afirme că este gata să facă voia Tatălui. Sfântul Luca notează: „și-n lupta cu moartea fiind, cu mai mare stăruință se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge ce cădeau pe pământ” (Lc. 22,44).Unii au zis că aici ar fi vorba de o metaforă, ca în zicerea: „a plânge cu lacrimi de sânge”. Alții cred că este vorba de adevărate picături de sânge.

Extenuat de puteri, în urma grelei lupte sufletești, până a se împăca cu gândul morții, Domnul se încredințează cu totul lui Dumnezeu-Tatăl. Este gata pentru patimi. Zbuciumul firii Sale umane a încetat. El se supune de bună voie morții pe care n-o merita. De aceea, când se înoarce pentru ultima oară lângă ucenici și-i găsește cuprinși de somn, nu-i mai mustră, ci-i lasă cu bunătate să se odihnească, priveghind asupra lor ca un părinte înțelegător și bun. Vremea este, însă, extrem de scurtă. Dinspre valea Chidronului, pe aleea ce duce în Ghetsimani, cei nelegiuiți vin spre Dânsul cu arme, lumini de torțe și făclii. Sosise ora ca Fiul Omului să se dea în mâinile păcătoșilor spre a fi osândit la moarte pe Cruce. Domnul trezește pe ucenici, spunându-le: „Sculați-vă, să mergem! Iată, s-a apropiat cel ce M-a vândut” (Mc. 14,42). De notat că rugăciunea din Grădina Ghetsimani ne este descrisă numai de evangheliile sinoptice.

3.2. Arestarea lui Iisus.

Este istorisită de către toți evangheliștii (Mt. 26,47-56; Mc. 14, 43-50; Lc. 22, 47-53; In. 18, 1-2). Ea se face în toiul nopții, în grădina Ghetsimani, și este condusă de Iuda Iscarioteanul. După ce părăsise sala Cinei, Iuda luase legătura cu Caiafa, cu arhiereii, cu cărturarii și cu bătrânii poporului și stabiliseră arestarea Mântuitorului chiar în acea noapte. Aceștia i-au pus la dispoziție o parte din garda templului, care era alcătuită din leviți; acestora li s-au atașat și o ceată de soldați romani din garnizoana locală, care staționa chiar în apropierea templului, în fortăreața Antonia și care sta sub comanda supremă a lui Pilat, procuratorul Iudeii, de curând sosit în Ierusalim. Cu ei se unesc servitorii sinedriștilor și pornesc spre Ghetsimani, purtând sulițe de lemn, făclii și felinare. Nu lipseau, desigur, nici câțiva membrii ai sinedriului care aveau mandatul să încurajeze pe ostași și să asigure reușita planului.

Cei mai mulți, și mai cu seamă soldații romani, nu văzuseră niciodată pe Iisus. Ca să-L poată identifica, le dă concursul printr-un consemn: când se apropie de Domnul, vine la El, Îl sărută și îi spune cu glas tare: „Bucură-te Învățătorule!” (Mt. 26,49). Sărutarea este cel mai delicat semn de iubire. Cu Iuda și-a arătat, însă, o altă față. „Sărutul lui Iuda” a devenit, de atunci, semnul trădării.

La gestul duplicitar al lui Iuda, Domnul răspunde cu toată blândețea: „Prietene, pentru ce ai venit?” (Mt. 26,50). Și neprimind răspuns, adaugă: „Iuda, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” (Lc. 22,48). Sunt cuvinte de mustrare la adresa lui Iuda, pentru că a îndrăznit să se folosească de acest semn de iubire și să ascundă fapta lui de trădare sub acest semn, care este menit să exprime cu totul alte sentimente. Cuvintele acestea voiau, totodată, să-i atragă atenția, încă o dată, că Cel pe care-L vinde cu o sărutare este chiar Fiul Omului, adică Mesia.

Evanghelistul Ioan notează că Domnul, arătându-și Dumnezeirea, săvârșește o minune: face pe soldați să cadă cu fețele la pământ (In. 18, 4-6). El este, deci, stăpân pe soarta Sa și, darcă ar voi, ar putea scăpa și acum din mâinile dușmanilor Săi. Sosise însă vremea împlinirii misiunii Sale. De aceea, se predă de bunăvoie, lăsând pe ostași să se apropie de El și să-L aresteze. Cel dintâi care se grăbește să-L lege este Malhus, sluga lui Caiafa. Petru scoate sabia și-l lovește, tăindu-i urechea (Lc. 22,50; In. 18,10). Petru ar fi voit să-i crape capul, dar, neobișnuit cu manevrarea sabiei, n-a nimerit bine și i-a retezat numai urechea dreaptă.

Iisus nu îngăduie ucenicilor folosirea violenței; nici n-ar fi avut sorți de izbândă. El vindecă urechea lui Malhus și spune lui Petru: „Întoarce sabia la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Mt. 26,52). Așa se începe șirul martirilor Legii celei noi, care și-au dat fără împotrivire viața pentru credința lor în Dumnezeu și pentru împlinirea voii Sale în lume.

Apoi spune lui Petru în auzul tuturor: „Sau crezi cumva că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu să-mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că așa ar trebui să fie!”. Iar ostașilor și celor de față, după ce le poruncește cu autoritate să lase în pace pe ucenici, le spune, cu reproș: „Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și ciomege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi ședeam în templu învățând și n-ați pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor” (Mt. 26, 53-56).

Nu îndrăzneau să-L prindă în public de frica mulțimii care ținea la El pentru vindecarea bolnavilor ei și pentru iubirea ce-o arăta celor săraci și necăjiți. S-au folosit de stăpânirea întunericului nopții, dar și de stăpânirea întunericului diavolesc ca rău care i-a învins total și de faptul că se afla singur, având în preajma-I doar pe Apostolii Săi cu ochii îngreuiați de somn. Și veneau să-L prindă ca pe tâlharul cel mai periculos, pe El care nu predica și nu făcea decât binele. Dar veneau chiar unii din conducătorii iudeilor, înconjurați de o mare mulțime înarmată, temându-se ca nu cumva să fie împiedicați de vreo mulțime din popor să-L prindă. Îl tratau ca pe un tâlhar, dar se temeau de mulțimea ce ținea la El. Tratau pe Fiul lui Dumnezeu care venise la oameni blând și smerit și propovăduia iubirea și smerenia, ca pe un tâlhar. Se arăta și în aceasta extrema inversare mincinoasă a valorilor de către capeteniile iudeilor. Dar chiar faptul că se foloseau de întunericul nopții ca de ceasul potrivit acestei fapte urâte, arăta pe adevărații răufăcători.

Apostolii, văzând cu îngrozire, că Domnul a fost prins, îl părăsesc cu toții și fug, lăsându-L pe Domnul în mâinile dușmanilor Săi.

Evanghelistul Marcu (14,51 ș.u.) adaugă amănuntul că, la prinderea Domnului Iisus Hristos a fost prezent și un tânăr, care venise îmbrăcat numai cu giulgiu pe corpul gol. Când au încercat ostașii să-l prindă, a fugit, lăsând giulgiul în mâinile lor. Vechii Părinți ai Bisericii afirmă că acest tânăr n-a fost altul, decât evanghelistul Marcu, fiul acelor părinți în casa cărora Domnul își serbase Cina cea de Taină, căci numai el putea ști încotro s-a dus Domnul, după ce a părăsit foișorul Cinei.

3.3. Procesul Mântuitorului.

Este istorisit de către toți evangheliștii și se împarte în două. El este la început religios, înaintea sinedriului iudaic (Mt. 26,57 – 27,1; Mc. 14,53 – 15,1; Lc. 22,54-71; In. 18, 13-28) și după aceea politic, înaintea lui Poțiu Pilat și, în parte, înaintea lui Irod Antipa (Mt. 27, 2-26; Mc. 15, 2-15; Lc. 23, 1-25; In. 18,28 – 19,16).

Evanghelistul Ioan ne informează că Domnul, după arestare, a fost condus mai întâi în casa lui Ana, socrul lui Caiafa, situată în apropiere de Muntele Măslinilor. Ana avea aici o casă rustică și o fermă în care creștea și vindea porumbei pentru jertfele oferite templului de oamenii nevoiași. El pierduse de cincisprezece ani scaunul de președinte al sinedriului iudaic, dar se bucura încă de o mare putere și influență. După îndepărtarea sa din postul de mare-preot al iudeilor, reușise să transmită această funcțiune fiului său Eleazar (16-17) și apoi ginerelui său Caiafa (18-36). După Caiafa, care părăsește postul de mare-preot la câțiva ani de la răstignirea Mântuitorului (36), Ana izbutește să impună numirea ca arhierei a încă patru dintre fiii săi: Ionathan (36), Teofil (37), Mathias (43) și Ana cel Tânăr (62). Caiafa locuia cu el, într-un apartament situat în același imobil. Aici se strânge în grabă sinedriul, pentru a scrie cea mai tristă pagină din istoria omenirii corupte de păcat.

Procesul religios se împarte în două: o parte sub președinția lui Ana, alta sub președinția lui Caiafa, ambele săvârșite în timpul nopții și urmate, la ziuă, de o ședință pur formală, în care sinedriul votează condamnarea Mântuitorului la moarte și hotărăște modalitatea obținerii confirmării ei de către Ponțiu Pilat. Evanghelistul Matei, ca de altfel și ceilalți evangheliști, ne dă o descriere sumară a acestui dezgustător proces, când spune: „Iar mai-marii preoților și bătrânii și tot sinedriul căutau martori mincinoși împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, și n-au aflat, deși veniseră mulți martori mincinoși. Iar mai pe urmă venind doi, au zis: Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu și în trei zile să-l zidesc. Și sculându-se marele preot a zis Lui: „Nu răspunzi nimic la cele ce mărturisesc aceștia împotriva Ta?”. Iar Iisus tăcea. Și răspunzând marele preot, a zis Lui: Juru-Te pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui de ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu! Zis-a Iisus lui: Tu ai zis! Ci vă spun vouă, că de acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului. Atunci marele preot și-a sfâșiat veșmintele, zicând: A hulit! Ce mai avem nevoie de martori? Iată, acum ați auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei răspunzând au zis: Vinovat este de moarte… Iar dacă s-a făcut ziuă, sfat au făcut toți mai-marii preoților și bătrânii poporului asupra Lui, ca să-L omoare și, legându-L, L-au dat lui Ponțiu Pilat, dregătorul.”

Domnul este deci condamnat ca Mesia și ca Fiu al lui Dumnezeu. Neputându-se întemeia pe declarațiile martorilor mincinoși aduși în ședință, sinedriul, după cum notează și

Sfântul Marcu și Sfântul Luca, condamnă pe Domnul pe baza propriei Sale mărturisiri: s-a numit pe Sine Dumnezeu. Legea interzicea însă condamnarea cuiva la moarte, pe baza propriei sale mărturii și impunea categoric o procedură cu totul specială în judecarea proceselor capitale. În procesul religios al Mântuitorului, această procedură a fost încălcată de la început până la sfârșit. Totul s-a făcut în grabă, din ură și cu răutate. În plus, Domnul a fost supus celei mai umilitoare batjocuri din partea servitorilor sinedriului, care-L scuipă în obraz, îl bat și „acoperindu-I fața, îl întreabă zicând: Ghicește, cine este cel ce te-a lovit? Și multe altele ziceau, hulind împotriva Lui.” O, nemăsurată umilință a Fiului Omului! O, adâncă rătăcire a celor vânduți păcatului și nedreptății!

3.4. Lepădarea lui Petru.

Aceasta lepădare este relatată de toți evangheliștii (Mt. 26,69-75; Mc. 14, 66-72; Lc. 22, 54-62; In. 18, 15-18, 25-27). După arestarea Mântuitorului, Petru se furișase în mulțime și venise până în curtea arhiereului, ca să urmărească desfășurarea procesului. Aici l-a introdus fie Ioan Evanghelistul, cum socotesc unii, fie Ioan-Marcu, cum cred alții, care cunoștea pe sluga lui Caiafa, dacă nu pe Caiafa însuși (In. 18,16). Pe când Petru ședea afară în curte, „a venit la el o slujnică, zicând: Și tu erai cu Iisus Galileianul. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu știu ce zici. Și ieșind el la poartă, l-a văzut alta și a zis celor de acolo: Și acesta era cu Iisus Nazarineanul. Și iarăși s-a lepădat el cu jurământ: Nu cunosc pe Omul Acesta. Iar după puțin, apropiindu-se cei ce stăteau în preajmă, au zis lui Petru: Cu adevărat și tu ești dintre ei, căci și graiul tău te vădește. Atunci el a început să se blesteme și să se jure: Nu cunosc pe Omul Acesta. Și îndată a cântat cocoșul. Și și-a adus aminte Petru de cuvântul lui Iisus, Care-i zisese: Mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plâns cu amar.” Lepădarea lui Petru este deci treptată și lașă. El tăgăduiește pe Domnul. Se leapădă de El cu jurământ. De acum, Petru nu mai este Apostol. Sfântul Luca ne informează că, după cea de a treia lepădare, Domnul, pe când era dus de la Ana la Caiafa, s-a întros spre Petru și l-a privit, mustrându-l și amintindu-i de prezicerea ce-i făcuse și de făgăduința lui. Iar când a auzit cocoșul, Petru a ieșit afară, s-a umplut de întristare și a plâns cu lacrimi de pocăință. La ziuă, condamnarea Mântuitorului de către sinedriu era definitivă. El a fost deci trimis înaintea lui Pilat, pentru confirmarea sentinței și executarea ei.

3.5. Sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul.

Este intercalată de Sfântul Matei (28, 3-10) între procesul religios și procesul politic la care a fost supus Domnul. Iuda asistă la judecarea Mântuitorului de către sinedriu. El se convinge imediat că a vândut sânge nevinovat și remarcă de la început că toți judecătorii lui Iisus sunt oameni perverși până în măduva oaselor. Când vede că Iisus este trimis înaintea lui Pilat spre a fi ucis, conștiința lui se trezește dintr-odată, sub loviturile celei mai nemiloase remușcări. Iuda este însă incapabil de pocăință. Dacă, în această clipă hotărâtoare, el ar fi pornit spre Domnul, sufletul său era salvat. Dacă și-ar fi topit inima în lacrimile regretului, ca Petru, încă putea găsi iertare. Dar el se îndreaptă tot spre templul iudaic, ca să încerce acolo repararea greșelii. Căci atunci când declară că a greșit vânzând sânge nevinovat, i se răspunde cu cinism că aceasta îl privește numai pe el. Atunci Iuda aruncă banii în templu și, ca un deznădăjduit, merge de se spânzură.

Așa se încheie, după Sfintele Evanghelii, viața acestui fiu al Gheenei. În cartea Faptele Apostolilor, Sfântul Luca ne spune însă că Iuda Iscarioteanul nu și-a găsit sfârșitul numai prin simplă spânzurare. După cuvintele Sfântului Petru, el a căzut de la înălțime în adâncul prăpastiei și, plesnind de la mijloc, i s-au vărsat toate măruntaiele (Fapt. Ap. 1, 16-19). „Iar arhiereii, luând arginții, au zis: Nu se cuvine a-i pune în vistieria templului, de vreme ce sunt preț de sânge. Și, sfătuindu-se, au cumpărat cu ei țarina olarului, pentru îngroparea străinilor. De aceea s-a numit locul acela Țarina sângelui, până în ziua de azi. Atunci s-a împlinit ceea ce s-a spus prin proorocul Ieremia, ce zice: Și au luat treizeci de arginți, prețul celui prețuit, care s-a prețuit de fiii lui Israel; și i-au dat pe țarina olarului, precum mi-a spus mie Domnul. Iar Iisus sta înaintea procuratorului…” (Mt. 27, 6-11). Ce cumplită fățărnicie religioasă! Cei ce condamnă la moarte pe cel fără de vină, se arată plini de scrupule în utilizarea celor treizeci de arginți!

3.6. Procesul înaintea lui Ponțiu Pilat.

Începe în dimineața zilei de Vineri, 14 Nisan (7 Aprilie). El se desfășoară în pretoriu, adică în sala de judecată, aflată fie în vechiul palat al lui Irod Idumeul, din partea de sud-vest a orașului, fie în fortăreața Antonia, din vecinătatea nord-vestică a templului. Pretoriul avea o curte încăpătoare și era prevăzut cu o estradă pardosită cu pietre, – Litostratos, sau Gabatha – , pe care se afla scaunul de judecată. Iisus este adus aici sub stare de arest, adică legat și păzit de ostași, cau un răufăcător de rând. Pe biroul tribunalului lui Pilat s-a depus, fără îndoială, actul de condamnare redactat de mai-marii preoților, în frunte cu Ana și Caiafa, și semnat de membrii sinedriului. Aceștia n-au vrut să intre în pretoriu, instituție păgână, ca să nu contracteze o impuritate care, după credința lor, i-ar fi făcut nedemni de participarea la masa pascală din seara aceleiași zile.

Procesul înaintea procuratorului se desfășoară într-o atmosferă cu totul diferită de aceea dinaintea sinedriului. Pilat cercetează pe Iisus cu răbdare și, negăsindu-L vinovat, încearcă să-L achite. Mulțimea-i cere însă răstignirea, sub influența fariseilor, a saducheilor, a cărturarilor și a bătrânilor poporului. Membrii sinedriului substituie învinuirile religioase ridicate cu rea credință împotriva lui Iisus cu învinuiri politice. Evanghelistul Ioan notează că, la început, Pilat a încercat să se debaraseze de acest process penibil, zicând iudeilor: “Luați-L voi și după legea voastră judecați-L”. Iudeii îi atrag însă atenția asupra pretinsei gravități politice a procesului si-i răspund: “Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”. (18,31). În fața acestei insistențe, Pilat cedează cu lașitate. Sfântul Luca ne arată, la rândul său, că trei învinuiri politice invocă cu rea credință iudeii împotriva lui Iisus: a răsculat poporul, a împiedicat a se da dajdie Cezarului și s-a intitulat rege al iudeilor (Lc. 23,2 și urm.). Sfântul Luca ne înștiințează, totodată, că Iisus este condus și înaintea lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii și Pereii, care-L batjocorește și-L trimite înapoi la Pilat, ca să fie răgstignit (Lc. 23, 6-12). Apoi, el istorisește din nou procesul înaintea lui Pilat, care încearcă iarăși să-L elibereze, dar fără curajul și bărbăția necesară unui adevărat magistrat roman (Lc. 23,13-16).

Evanghelistul Matei este mai scurt. El rezumă toate aspectele procesului astfel: „Iar Iisus sta înaintea dregătorului și l-a întrebat dregătorul, zicând: Tu ești împăratul Iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu zici! Iar când grăiau împotriva Lui mai-marii preoților și bătrânii, nimic nu răspundea. Atunci a zis Pilat Lui: Nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? Și nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât se mira dregătorul foarte. Iar la praznicul Paștelui avea obiceiul dregătorul să slobozească poporului un vinovat, pe care-l vreau ei. Și aveau atunci un vinovat vestit, ce se numea Varava. Deci, adunați fiind, le-a zis Pilat: Pe cine vreți să vă slobozesc? Pe Varava, sau pe Iisus, care se cheama Hristos? Că știa că din ură L-au dat lui. Și șezând el în scaunul de judecată, i-a trimis vorbă soția lui, zicând: Nimic să nu faci Dreptului Acestiua, că multe am pătimit azi în vis pentru El. Iar mai-marii preoților și bătrânii au înduplecat gloatele să ceară pe Varava, iar pe Iisus să-L piardă. Și răspunzând dregătorul, le-a zis: Pe care voiți din amândoi să vă slobozesc?Iar ei au zis: pe Varava. Zis-a lor Pilat: Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Zis-au toți: Să se răstignească! Iar el a zis: Dar ce rău a făcu? Și ei mai vârtos strigau, zicând: Să se răstignească! Deci văzând Pilat că nimic nu folosește, ci mai multă tulburare se face, luând apă și-a spălat mâinile înaintea poporului, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia; voi veți vedea. Și răspunzând tot poporul, a zis: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri. Atunci le-a slobozit pe Varava, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat să fie răstignit.”

Varava fusese încarcerat pentru rebeliune împreunată cu omucidere. Fărădelegea lui urma să-l coste viața. Pilat s-a gândit la el cu buna intenție de a-l elibera pe Iisus. Își închipuia că rememorarea fărădelegilor acestui criminal periculos o să ușureze soluționarea conflictului în sensul voit de el: poporul, comparându-l pe Varava cu Iisus, nu va ezita să prefere eliberarea acestuia din urmă. Procuratorul roman s-a înșelat, însă amarnic: el nesocotise dimensiunile extreme ale întărâtării sinedriștilor, împotriva lui Iisus. Spre marea lui surprindere, poporul, convins de căpeteniile iudeilor, cere grațierea tâlharului Varava.

Sfântul Nicolae Cabasila explică motivul pentru care Pilat nu a avut acel vis, ci femeia lui, astfel: Din ce pricină a văzut visul femeia, iar nu Pilat? Nu vezi că aceea a fost mai vrednică decât el, care și dacă l-ar fi văzut, nu l-ar fi crezut, sau și dacă l-ar fi crezut, n-ar fi spus-o? De aceea a fost economia lui Dumnezeu ca să-l vadă femeia lui.

Referitor la biciuirea suferită de Domnulul, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: Și pentru ce L-a biciuit? Sau pentru că Îl socotea ca osândit, sau pentru că voia să dea judecății o înfățișare de judecată, sau pentru că voia să facă plăcere iudeilor. Și totuși Pilat ar fi trebuit să li se împotrivească. Spusese, doar, mai înainte: „Luați-L voi și după legea voastră judecați-L”. Și erau încă multe cele care puteau să oprească și pe Pilat și pe iudei: și semnele și minunile și multa răbdare a Celui ce suferea acestea și, mai cu seamă, tăcerea cea nespusă. Dar pentru că Își arătase firea Sa omenească, și prin apărarea Sa și prin rugăciunea Sa, Și-a arătat iarăși Dumnezeirea Sa și înălțimea Sa și prin tăcerea Sa și prin disprețul arătat spuselor arhiereilor și bătrânilor, ca prin toate să-i facă să se minuneze. Dar nimic din acestea nu i-a înduplecat.

Cu aceasta, procesul este încheiat. Pilat lucrează împotriva datoriei sale. El se declară nevinovat când ucide un nevinovat. El nu ascultă nici de propria sa conștiință, nici de sfatul soției sale, care era, după tradiție, prozelită iudaică și se numea Claudia Procula sau Procla. El rămâne deci părtaș la răstignirea Mântuitorului, având a primi aceeași grea osândă și în cer, și pe pământ. Pedeapsa primită de Pilat de la oameni se cunoaște. Istoria ne spune că a fost depus din treapta de procurator al Iudeii, în anul 36 și că Vitellius, legatul Siriei, l-a trimis la Roma, ca să dea seamă de cruzimile, abuzurile și nedreptățile pe care le săvârșise în Iudeia și Samaria. Împăratul Calligula, găsindu-l vinovat, l-a exilat în Galia. Acolo, el s-a sinucis de disperare, apucând calea lui Iuda Iscarioteanul.

3.7. Cununa de spini și batjocorirea Mântuitorului.

Aceasta urmează îndată după pronunțarea sentinței de condamnare la moarte prin răstignire (Mt. 27, 27-31; Mc. 15, 16-21; In. 19, 2-3). Scena se petrece după flagelarea sau biciuirea lui Iisus. Flagelarea era un supliciu oribil și rușinos, rezervat numai sclavilor și răsvrătiților politici. Era o pedeapsă îngrozitoare. Adesea provoca singură moartea victimelor. Domnul a suferit-o în pretoriu, înainte de pronunțarea sentinței de condamnare la moarte pe Cruce. Apoi ostașii L-au dezbrăcat, L-au îmbrăcat cu o hlamidă roșie, cum purtau regii și împărații orientali, I-au pus pe cap o cunună de spini, I-au dat în mână o trestie drept sceptru și, înghenunchind înaintea Lui, își băteau joc de El, zicând: „Bucură-te, împăratul iudeilor! Și scuipându-L, au luat trestia și-L băteau peste cap. Și după ce L-au batjocorit, L-au dezbăcat de hlamidă și L-au îmbrăcat în hainele Sale și L-au dus să-L răstignească.” Soldații reținuseră bine vina capitală imputată lui Iisus: Se considerase regele iudeilor! Sfântul Evanghelist Ioan notează că, după pronunțarea sentinței, Pilat poruncise să se scrie, pe o tăbliță, motivul pedepsei: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Prin aceasta, el ironiza pe aceia care-l siliseră oarecum să condamne un vinovat. Simțind ofensa, mai-marii preoților i-au cerut să schimbe inscripția. Cererea lor mergea însă prea departe și nu convenea nicidecum lui Pilat. De aceea el le-a răspuns sec: „Ce am scris, am scris”. Pilat poruncește așadar ostașilor să execute sentința, dând pe Domnul spre chinuri și moarte. Iată pentru ce numele lui Ponțiu Pilat rămâne veșnic legat de amintirea Sfintelor Patimi și pentru ce întreaga creștinătate repetă, cu durere, ori de câte ori rostește simbolul de credință: „Și s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponțiu Pilat, și a pătimit și s-a îngropat”.

Momentul culminant al activității pământești a Mântuitorului se apropie. El este precedat de „Drumul Crucii” (Via dolorosa), adică de calea străbătută de Domnul din pretoriu până la locul răstignirii. Sfântul Matei îi dedică un singur verset: „Și ieșind afară, au aflat pe un om din Cirene, cu numele Simon. Pe acela l-au silit să ducă Crucea lui” (27,32). Sfântul Marcu spune același lucru: „Și după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de porfiră și L-au îmbrăcat cu hainele Sale și L-au dus să-L răstignească. Și au silit pe un trecător care venea din țarină, Simon Cirineanul, tatăl lui Alexandru și a lui Ruf, ca să-I ducă Crucea” (15, 20-21). Sfântul Luca, după ce istorisește această scenă în cuvinte asemănătoare, adaugă: „Și mergea după El mulțime multă de popor și de femei, care se tânguiau și-L plângeau. Și întorcându-se către ele, a zis Iisus: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi și pe copiii voștri. Căci iată vin zile, în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe și pântelece care n-au născut și sânii care n-au alăptat. Atunci vor începe a zice munților: Cădeți peste noi, și dealurilor: Acoperiți-ne; că de fac acestea cu copacul verde, dar cu cel uscat ce va fi? Și duceau cu El pe doi făcători de rele, ca să-i răstignească împreună cu El”. (23, 26-32). Iar Sfântul Ioan, care nu vrea să repete cele scrise mai înainte de către sinoptici, spune, pe scurt: „Și au luat pe Iisus și L-au dus să-L răstignească. Și ducându-și Crucea, au ieșit la locul ce se cheamă al Căpățânii, care se zice evreiește Golgota” (19, 16-17). Acestea sunt toate informațiile evanghelice despre Drumul Crucii.

Sfântul Chiril al Alexandriei dă o tâlcuire acestei scene, spunând: „Eu socot că Hristos vrea să înțeleagă următoarele: El se numește pe Sine Însuși pom verde adică pom înverzit și roditor și înflorit. Roadele acestui pom sunt învățăturile Sale cele tainice și îndemnurile Sale, și arătările puterilor Sale celor dumnezeiești dovedite prin minuni mai presus de cuvânt. Dar pe Acela care avea aceste însușiri, căpeteniile de ostași ai romanilor, sau cel ce L-a judecat pe El, Pilat, L-au înconjurat cu necinstiri grozav de cumplite. De aceea Hristos spune: „Dacă ei au săvârșit fapte atât de cumplite față de Mine, ce vor face oare pomului aceluia uscat și lipsit de roade adică lui Israel când vor lupta împotriva lui? Căci nu vor vedea în el nimic vrednic de admirat, sau astfel de fapte cărora să fie probabil că le acordă ei cinste și respect. De aceea îl vor arde pe el, adică vor pedepsi nelegiuirea săvârșită împotriva lui Hristos.”

Tradiția creștină, care s-a aplecat cu deosebită evlavie asupra Sfintelor Patimi, împarte Drumul Crucii în douăsprezece stări sau trepte, și anume: 1. Domnul este batjocorit și supus chinurilor în pretoriu. 2. Domnul ia crucea în spate și pornește spre Golgota. 3. Epuizat de chinuri și zdrobit de greutatea Crucii, Domnul cade. 4. Maica Domnului își face loc prin mulțime și încearcă să-și ajute Fiul. 5. Simon Cirineul este silit de ostași să ducă Crucea lui Iisus. 6. O femeie bună la suflet, Veronica, oferă Mântuitorului o mahramă, ca să-și șteargă fața. 7. Domnul cade din nou, la ieșirea din cetate. 8. Spre dealul Golgotei, fiicele Ierusalimului plâng pe Domnul. 9. Aproape de locul Răstignirii, Domnul cade pentru a treia oară. 10. Când ajunge la locul Răstignirii, Domnul este dezbrăcat și pregătit pentru crucificare. 11. Domnul este pironit pe Cruce. 12. Domnul își dă viața pentru mântuirea lumii.

CAPITOLUL IV.

RĂSTIGNIREA.

Este cel mai însemnat moment din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos. Ea constituie jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat ia asupra Sa păcatele lumii și împacă pe om cu Creatorul. Este deci firesc ca toți evangheliștii să-i consacre un loc considerabil în scrierile lor (Mt. 27, 33-56; Mc. 15, 20-41; Lc. 23, 32-49; In. 19, 16-37).

Crucea era cel mai crud instrument de tortură și de pedeapsă în lumea veche. Din această cauză, romanii o rezervaseră numai rebelilor și sclavilor. Iudeii o considerau un adevărat blestem dumnezeiesc (Deut. 11,23; Gal. 3,13), o adevărată sminteală, un scandal (I Cor. 1,23). Răstignirea era precedată, din oficiu, de flagelare, adică de o cruntă biciuire, care rănea până la desfigurare trupul condamnaților. Se foloseau, în acest scop, mănunchi de bice prevăzute cu noduri, cu bucăți de lemn, de os sau chiar de metal, care răneau profund țesuturile și provocau hemoragii puternice. Adesea victimile sucombau sub loviturile lor, sau mureau după aceea din cauza rănilor provocate de ele. Legea mozaică, ceva mai umanitară decât legile popoarelor păgâne, interzicea a se aplica cuiva mai mult de patruzeci de lovituri; ca să nu se depășească cumva acest număr, se dădeau, în practică, numai treizeci și nouă. La romani, numărul loviturilor depindea de cruzimea și bunul plac al călăilor. După flagelare, osândiții erau siliți să-și ducă singuri crucea până la locul răstignirii. Supliciul crucii era socotit pedeapsă exemplară. El trebuia să înspăimânte pe toți aceia care s-ar mai fi putut gândi să calce legile romane. De aceea se alegeau întotdeauna, pentru răstignire, locurile cele mai frecventate și zilele de târg sau de sărbătoare.După legea romană nu era îngăduită înmormântarea celor răstigniți. După legea mozaică, ei trebuiau neapărat îngropați îndată ce se constata că au murit și în cursul aceleiași zile. În Palestina, romanii respectau obiceiurile locale, care aveau și caracter religios. Răstigniții erau fixați pe cruce cu ajutorul cuielor, câte unul pentru fiecare mână și pentru fiecare picior. Adesea, amândouă picioarele erau prinse de lemn cu același cui. Pentru susținerea greutății trupului, partea verticală a crucii era prevăzută uneori cu un suport special sau cu un căluș care consta dintr-un cui mai mare, înfipt în așa fel, încât să vină între coapsele victimei. Alte ori, răstigniții erau legați de cruce înainte de pironire.

Inscripția de pe cruce, „împăratul iudeilor”, se referă la motivul răstignirii. Cei condamnați la moarte, în timp ce mergeau spre locul de execuție, purtau asupra lor o inscripție în care era scris motivul condamnării, iar după executarea pedepsei, inscripția era așezată ca un semn văzut sus pe cruce ca să poată fi citită cu ușurință. Aici, inscripția este redactată de romani în mod ironic, în raport cu așteptările mesianice iudaice. Iconografia ortodoxă, în locul acestei inscripții ironice, scrie pe cruce cuvintele „Împăratul slavei”, redând astfel credința Bisericii despre Hristos.

De asemenea, titlul pus pe cruce în cele trei limbi exprimă universalitatea regalității Mântuitorului.

Mântuitorul a fost răstignit în locul numit Golgota, cuvânt ebraic care înseamnă „Căpățână”. Golgota era o înălțime calcaroasă, care semăna, de la distanță, cu o țeastă. Era situată în afara cetății, în partea de nord-vest a orașului. O legendă pioasă ne spune că în locul răstignirii Mântuitorului sălășluiau osemintele strămoșului nostru Adam și că crucea s-a înfipt tocmai acolo unde stătuse cândva craniul primului om. Această legendă vrea să ilustreze adevărul dogmatic că Iisus Hristos a șters, prin Cruce, osânda lui Adam. Ea nu are însă temei istoric sau biblic.

Sfântul Matei și Sfântul Marcu notează că de la început s-a dat lui Iisus o băutură amețitoare, alcătuită din vin și smirnă, menită să-i ușureze oarecum suportarea chinurilor. Domnul a gustat din această băutură, dar a refuzat să o bea, pentru că voia să sufere moartea de pe Cruce, cu deplina conștiință, în toată cruzimea ei.

Cele din urmă clipe ale Mântuitorului pe cruce sunt arătate de Sfântul Matei prin cuvintele: „Iar de la al șaselea ceas, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la al nouălea ceas. Iar în al nouălea ceas a strigat Iisus cu glas mare, zicând: „Eoli, eloi, lamma sabahtani!”, adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii din cei ce stau acolo, ziceau: Pe Ilie strigă acesta. Și îndată alergând unul dintre ei și luând un burete, l-a umplut de oțet și punându-l într-o trestie, I-a dat să bea. Iar ceilalți ziceau: Lasă să vedem, veni-va Ilie să-L mântuiască? Iar Iisus iarăși strigând cu glas mare, și-a dat duhul” (27, 45-50).

Prin ascultarea Sa până la moartea pe cruce, Hristos a luat asupra Sa, prin firea umană asumată, în mod real și deplin tot blestemul, făcându-se pentru noi blestem, tot păcatul și neascultarea omului și a recapitulat în Sine întreaga creație, nu numai pe om. Căci toată creația, din cauza omului care adusese asupra ei blestemul, avea nevoie de Cruce, adică de restaurare și înnoire.

Jertfa supremă a lui Hristos pe cruce a fost necesară omului. Sfântul Chiril al Alexandriei reia și dezvoltă această idee a Sfântului Apostol Pavel după care omul nu poate să intre la Tatăl decât în stare de jertfă curată. Dar noi nu eram în stare să aducem o astfel de jertfă curată Tatălui. De aceea Hristos ca om s-a adus Tatălui ca o asemenea jertfă curată. Dar nu pentru a oferi Tatălui un echivalent juridic, ci ca să ne imprime și nouă puterea stării de jertfă, prin unirea Lui cu noi, pentru ca astfel să putem și noi intra cu El la Tatăl. De aceea noi avem aducerea la Tatăl prin Crucea lui Hristos, prin trupul Lui răstignit pe cruce.

Domnul este aproape de moarte. Ultimele Sale clipe, mai grele, sunt însoțite de semne supranaturale. Sinopticii ne informează că, timp de trei ore, cât au durat chinurile lui Iisus pe Cruce, s-a făcut întuneric peste tot pământul acela, adică în Ierusalim, în Iudeea și în toate ținuturile. Nu știm dacă întunericul a fost provocat de o slăbire parțială și trecătoare a luminii soarelui, sau de o îngrămădire neobișnuită de nori grei. Acest fenomen fusese prezis în Vechiul Testament (Amos 8,9). El era un semn special voit de Dumnezeu pentru arătarea puterii Sale și pentru mustrarea orbirii sufletești a acelora care au răstignit pe Fiul Său.

În acest timp, puterile trupești ale Mântuitorului scad tot mai mult. Mulțimea ațâțată vociferează, proferând insulte. Mântuitorul privește, aude și… tace. Dar iată că-și ridică ochii și inima spre cer și gura Sa rostește cuvinte. Ultimele cuvinte ale unui muribund au întotdeauna semnificație deosebită, constituie un testament scump pentru ai săi. Ele pornesc din profunzimile sufletului, descoperă esența structurii sale morale și preocupările intime de ultimă oră. Cuvintele rostite de Mântuitorul pe Cruce au semnificație superioară celor rostite cândva de cineva. Fără vină condamnat la moarte, Mântuitorul nu se vaită, nu cere ajutor; gura Sa nu murmură împotriva lui Dumnezeu, căci nici în clipa morții iubirea Sa n-a slăbit pentru Părintele ceresc. El nu acuză pe nimeni și nu urăște pe nimeni. A rostit șapte cuvinte, pe care sfinții evangheliști le-au notat cu grijă.

Cel dintâi cuvânt este transmis de către Sfântul Luca: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (23,34). Acest cuvânt a fost rostit de Mântuitorul în momentul în care se mistuia pe altarul sfânt al jertfei de împăcare a noastră cu Dumnezeu. Astfel, în loc de pârâș, Mântuitorul se face apărătorul nostru!

Rugă mai dumnezeiască decât aceasta nicicând s-a înălțat la cer, de când trăiesc oamenii și se închină. Nu e ruga unui om, ci a unui Dumnezeu către Dumnezeu. Oamenii care nu iartă nici nevinovăția nevinovaților, nu și-au închipuit vreodată, mai înainte de ziua aceea, că s-ar putea implora iertarea celor ce ne ucid.

Al doilea cuvânt se află tot în Evanghelia după Sfântul Luca: „Adevăr îți spun ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (23,34). Cumpăna dreaptă era crucea Mântuitorului pe Golgota. Cumpănă dreaptă în care se cântăreau două lumi. De-a stânga, se adâncea, întunericul pieirii, cei ce piereau în decădere religios-morală. De-a dreapta, prin lacrimi și căință, se înălța prin zările senine ale nemuririi și fericirii vremelnice și veșnice neamul tuturor celor întorși de la întuneric la lumină, de la rău la bine, de la nedreptate la adevăr. Ușile care fuseseră păzite cu strășnicie de arhanghelul cu sabie de văpaie, acum se deschid larg, lăsând să le treacă pragul toți cei ce prin căință au aflat calea vieții.

Tâlharul care a fost răstignit de-a dreapta Domnului Hristos, a fost primul dintre fiii oamenilor, care a cerut un loc în Împărăția Sa cea dincolo de interesele mărginite și egoiste lumești pe care nici chiar Apostolii Săi nu o înțeleseseră. A fost cel dintâi care a avut tăria să-L propovăduiască pe Hristos ca Stăpân și Domn al unei veșnice împărății, atunci când Apostolii mureau de frică. Acest tâlhar, pe bună dreptate osândit, dar care cu adevărat s-a pocăit, a fost și cel dintâi care s-a învrednicit să audă glasul Mântuitorului rostind sentința izbăvitoare: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Al treilea cuvânt ne este transmis de către Sfântul Evanghelist Ioan: „Femeie, iată fiul tău; iată mama ta” (19,26,27). Prea puțini dintre cei ce iubeau erau de față pe dealul Căpățânii. Cei mai mulți stăteau departe, ascunși de frică. Îl uitaseră cei pe care-i hrănise cu pâine în pustie. Orbii ce-și primiseră vederea, surzii și muții, ca și îndrăciții pe care-i vindecase, își vedeau liniștiți de treburi, cine știe prin ce sate din Galileia, sau de pe Valea Iordanului.

În afară de unul, apostolii erau răzleți pe undeva, așteptând cu groază sfârșitul dureros, iar lângă cruce era Mama Lui! Ea, cea care a stat alăturea de el, din peștera Betleemului și până aici! Alături de ea mai era și ucenicul cel iubit, Ioan, aproape un copilandru când începuse să-i urmeze, dar care nici acum nu-l părăsise. Această încredințare a Maicii Sale în grija „ucenicului pe care-l iubea Iisus”, care devine de acum fiul Sfintei Fecioare, are pentru noi cei de astăzi o adâncă semnificație, el rămânând pentru noi un simbol. De acum înainte, Maica Domnului va fi întotdeauna mama tuturor celor ce iubesc cu adevărat pe Fiul ei, Iisus Hristos, urmându-l și rămânându-i fideli totdeauna.

Al patrulea cuvânt este reprodus de către Sfântul Matei și de către Sfântul Marcu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27,46; Mc. 15,34). Păcatele noastre apăsau greu asupra lui Iisus cel răstignit și de aceea se părea că Tatăl își întoarce privirea de la Fiul răstignit pe cruce, nesuferind să privească mulțimea fărădelegilor noastre, pentru răscumpărarea cărora dăduse ca jertfă pe însuși Fiul Său cel iubit. E un strigăt de profundă durere. E strigătul lui Hristos omul, dar prin gura Lui strigă tot neamul omenesc ce se simțea străin și părăsit pe acest pământ. E strigătul deznădăjduit al omului care și-a văzut neputința. E strigătul plin de focul remușcării, al tuturor celor de pe pământ, care își mărturisesc astfel credința că fără ajutorul divin nu sunt în stare să facă nimic bun.

Al cincilea cuvânt se află în Evanghelia a patra: „Mi-e sete” (19,28). Notând aceste cuvinte, Sfântul Evanghelist Ioan vrea să ne facă cunoscut că episodul adăpării Domnului cu oțet, pe care primii doi sinoptici îl istorisesc în legătură cu cuvintele „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, și interpretarea lor tendențioasă de către iudei (Mt. 27, 46-49; Mc. 15, 34-36), au avut loc după ce Mântuitorul a spus: „Mi-e sete”. Dacă Sfinții evangheliști Matei și Marcu istorisesc episodul oțetului în legătură cu cea de a patra grupă de cuvinte rostite de Domnul pe cruce, este că așa au fost ei informați de către acei martori ai răstignirii, care, din cauza fremătării zgomotoase a iudeilor, n-au auzit strigătul: „Mi-e sete”, dar au văzut cum Domnul era îmbiat cu oțet.

Al șaselea cuvânt este notat tot de către Sfântul Ioan: „Săvârșitu-s-a” (19,30). Arată că în Hristos s-au împlinit toate profețiile Scripturii și că opera Sa de mântuire a lumii este acum terminată.

Al șaptelea cuvânt se află în evanghelia Sfântului Luca: „Părinte, în mâinile Tale dau duhul Meu” (23,46). Acesta e cel din urmă cuvânt rostit de Mântuitorul pe cruce, prin care se încredințează Tatălui de la care venise. Deoarece a venit de la Tatăl ca să ne mântuiască, și acum se întoarce în sânurile Părintelui ceresc de unde a plecat.

Cu acestea, activitatea Sa pământească de Învățător, de Profet și de Preot se încheie. Evangheliștii sinoptici ne informează că, în clipa când Mântuitorul și-a dat duhul, „pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis, trupurile multor drepți din Ierusalim au înviat și catapeteasma templului s-a rupt în două” (Mt. 27, 51-53; Mc. 15,38 și Lc. 23,45). Ruperea catapetesmei, adică a bogatei draperii care despărțea Sfânta Sfintelor de restul templului, simbolizează desființarea Legii mozaice, reprezentată în special prin jertfele de la templu. Învierea trupurilor sfinților decedați este cel dintâi rezultat al jertfei de pe Golgota și ei se vor arăta multora din Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Deschiderea mormintelor, despicarea pietrelor și cutremurul de pământ, care le-a provocat, sunt, ca și întunericul, fenomene extraordinare menite să arate Dumnezeirea Celui pironit pe Cruce.

Fără Hristos – teologic vorbind – umanitatea era cufundată în umbra morții (Mt. 4,16; Lc. 17,9; Isaia, 9,1). Făcându-se asemenea nouă, muritor, prin venirea Sa în trup, Hristos își asumă moartea noastră, pentru a-i lua morții drepturile sale și pentru a o învinge definitiv. Fiind născut sub Lege (Gal. 4,4) și luând un trup asemănător trupului păcatului (Rom. 8,3). El se face solidar cu toată făptura rațională. Pedeapsa pentru păcatul strămoșesc și-o ia asupra Lui, căci murind pentru păcatele noastre (I Cor. 15,3), El ne-a împăcat cu Dumnezeu prin moartea Sa (Rom. 5,10), trecându-ne și pe noi de la moarte la viață (Col. 2,12; In. 5,24).

Mântuirea obiectivă a fost înfăptuită pentru toți prin răscumpărarea săvârșită de Mântuitorul Hristos pe cruce. Ideea de mântuire este legată ontologic de eliberarea tuturor din „robia păcatului” și a morții.

Moartea trupească a Mântuitorului este un fapt petrecut în după amiaza zilei de vineri, 14 nisan, anul 30. Se aflau lângă Cruce, când Domnul și-a dat duhul, soldații romani și centurionul care îl răstignise și care Îl păzeau, leviți din garda templului, numeroși bărbați, femei și copii din popor, farisei, cărturari și sinedriști, precum și câțiva prieteni și cunoscuți ai Mântuitorului, din Iudeea și mai ales din Galileea. Dintre aceștia din urmă, nu lipseau sfintele femei: Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob și a lui Iosi, Salomeea mama fiilor lui Zevedu și Maria, soția lui Cleopa, ruda Maicii Domnului. Între ele, desigur, Prea Curata Fecioara Născătoare de Dumnezeu. Dintre apostoli era Ioan Evanghelistul. Ceilalți stau încă departe, de frica iudeilor. Ei nu mai sunt însă înspăimântați, ca în momentul arestării Domnului. Câțiva dintre ei erau poate de față, privind de la distanță sfârșitul Învățătorului lor (Mt. 27, 55-56; Mc. 15,40-41; Lc. 23, 48-49; In. 19, 25-27).

4.1. Înmormântarea Domnului.

Este istorisită de către toți evangheliștii (Mt. 27, 57-60; Mc. 15, 42-47; Lc. 23, 50-56; In. 19, 31-42). Ea este precedată de următoarele momente istorice:

a) Iudeii iau măsuri pentru îngroparea răstigniților. Legea romană ordona, în general, ca trupurile răstigniților să rămână pe cruce, spre a servi ca hrană fiarelor și păsărilor de pradă. Legea mozaică, pe care romanii o îngăduiau iudeilor, oprea însă acest obicei, poruncind ca trupurile celor spânzurați pe lemn să fie îngropate în aceeași zi, înainte de apusul soarelui (Deut. 21,23). În plus, niciun trup nu trebuia să fie spânzurat pe lemn în zi de sărbătoare, ca să n-o spurce. Graba iudeilor de a lua primele măsuri pentru înmormântarea răstigniților nu pornește însă numai din scrupule religioase, ci și din motive de ordin psihologic: Dacă nu elimină cât mai curând orice urmă a exsitenței lui Iisus, s-ar putea ca, din cauza semnelor și minunilor săvârșite în timpul agoniei Sale, poporul să revină și să creadă într-însul. De aceea, după cum ne informează autorul Evangheliei a patra, sinedriștii trimit îndată o delegație la Pilat și-l roagă să îngăduie ca cei răstigniți să fie îngropați înainte de apusul soarelui, după care începea sărbătoarea Paștilor (In. 19,31).

b) Pilat îngăduie îngroparea victimelor, dar ordonă verificarea prealabilă a decesului. În acest scop, el trimite ostași pe Golgota – alții decât aceia care păzeau crucile. Ostașii aplică celor doi tâlhari răstigniți împreună cu Domnul pedeapsa zdrobirii fluierelor picioarelor, care grăbește procesul morții și face cu neputință reîntoarcerea vieții. Zdrobirea fluierelor picioarelor era ultimul și cel mai îngrozitor act de cruzime față de ce răstigniți. Ea era de prisos pentru Iisus, care murise de câteva minute. Ca să-I asigure totuși o moarte definitivă, sutașul înfige sulița în coasta lui Iisus străpungându-i inima. Din rană, a ieșit sânge și apă, ceea ce arată evidența decesului. Este limpere: din coasta străpunsă a Domnului Hristos izvorăște apa Botezului și sângele Sfintei Cuminecături. Botezul ne naște din nou, iar Sfânta Cuminecătură ne nutrește și ne crește din punct de vedere spiritual.

c) Iosif din Arimatea, membru al sinedriului și prieten într-ascuns al Mântuitorului, vine la Pilat și cere trupul lui Iisus. Pilat se miră când află că Iisus a murit atât de curând. Centurionul e însă de față și confirmă spusele lui Iosif. Legea iudaică interzicea înmormântarea onorabilă a răstigniților. Legea romană îngăduia însă, în anumite cazuri și numai pe baza unei autorizații speciale date de către autoritatea locală supremă, ca victimele să fie cedate rudelor sau cunoscuțiilor în vederea înmormântării. Pilat aprobă deci cererea lui Iosif, conformându-se datinilor romane. Altfel, trupul Domnului urma să fie aruncat de ostași în groapa comună pregătită pentru cei răstigniți (In. 19,38).

Impulsul care l-a determinat pe Iosif, să ceară trupul lui Iisus în vederea înmormântării, a fost de natură sufletească. „Patimile și moartea profetului galileian scot și mai mult în relief trăsăturile mesianice ale lui Iisus. Chipul Mântuitorului, cu fruntea încoronată de spini, cu trupul țintuit pe cruce, cu sângele care curge șiroaie din răni, e mereu prezent în mintea și sufletul lui Iosif din Arimateea. Regrete și remușcări îi dau târcoale și-l hărțuiesc. Sub ghimpele lor, simte nevoia să-și ușureze vina, pentru greșelile trecutului, în gesturi pioase și o atitudine mai bărbătească în prezent. Această stare sufletească îl determină pe Iosif din Arimateea să facă pe lângă Pila, demersurile necesare pentru obținerea trupului lui Iisus, îngrijindu-se totodată de înmormântarea Lui.”

Dacă Iisus n-ar fi fost mort în realitate, sutașul n-ar fi îndrăznit să raporteze un neadevăr superiorului său, soldații n-ar fi permis luarea lui de pe cruce nefiind încă mort, ori daca ar fi voit s-o facă, iudeii, care erau în mare număr de față și care doriseră și obținuseră condamnarea lui la moarte, ar fi protestat. Nimic din toate acestea nu se petrece însă.

d) Coborârea lui Iisus de pe Cruce și pregătirile de înmormântare se fac de către Iosif din Arimatea, ajutat de Nicodim și de femeile mironosițe. Nicodim era, ca și Iosif, membru al siedriului. El făcuse parte dintre ucenicii ascunși ai Mântuitorului. Acum, se dă pe față cu curaj și aduce pentru înmormântarea Domnului ca la o sută de litre (aproape 30 litri) amestecătură de smirnă și de aloe. Iosif aduce un giullgiu de in de mare preț și oferă Mântuitorului mormântul pregătit pentru sine și situat în grădina sa din vecinătatea Golgotei. Tradiția ne spune că, de pe Cruce, Domnul a fost coborât în brațele Maicii Sale, care asistă la îmbălsămare și înmormântare. După obiceiul vremii, Trupul lui Iisus a fost spălat, uns cu smirnă și aloe și înfășurat în giulgiuri. Aromatele se turnau pe trup, pe giulgiuri și în mormânt; de aceea s-au adus în cantitate atât de mare (circa 30 kgr.). Dintre pregătirile de înmormântare, a lipsit doar ungerea cu mir. Mironosițele n-au mai avut vreme să pregătească după rânduială mirul, deoarece se apropiase momentul începerii praznicului Paștilor iudaice. Ele se gândeau să completeze îmbălsămarea Mântuitorului îndată după trecerea primei zile de Paști, când trebuiau să se odihnească, potrivit prescripțiunilor Legii mozaice (Mc. 16,1 și Lc. 24,1). Mirungerea fusese primită însă de Domnul, în chip profetic, cu câteva zile mai înainte (Mt. 26, 6-13). El a primit deci în întregime ceremonialul unei înmormântări onorabile. În plus, a fost învelit într-un giulgiu de in, făcut adică din pânza folosită pentru confecționarea veșmintelor preoțești, arătându-ni-se și prin aceasta că El este veșnicul nostru Arhiereu la Tatăl (Evr. 5,1 și urm. 7, 24, 27).

e) Înmormântarea Domnului s-a făcut de către Iosif și Nicodim, spre asfințitul soarelui. Femeile nu participau la acest act funerar, rezervat numai bărbaților. Ele stăteau deoparte, privind totul în tăcere. Mormântul era săpat pieziș în stâncă și consta dintr-o criptă precedată de un mic vestibu, care se închidea cu o piatră verticală grea de clintit. Era un mormânt nou, în care nu fusese așezat nimeni până atunci. Acolo au așezat deci Trupul Domnului și, după ce au prăvălit piatra la ușa lui, Iosif, Nicodim și sfintele femei, s-au înapoiat în oraș, ca să respecte odihna Sabatului și a Paștelui iudaic. Era ultimul Sabat și ultimul Paște prăznuit de Ucenicii Domnului după Legea Veche. Așa se încheie, după Sfintele Evanghelii, Patimile Mântuitorului.

Și „mormântul” era „nou, întru care nimeni niciodată nu se pusese”, ca să nu se năpăstuiască (defaime) Învierea, ca și cum altul ar fi înviat și nu Iisus. Încă și în alt chip: „nou” era „mormântul”, cu închipuire arătându-se aceasta: că se va face prefacere nouă prin îngroparea Domnului, împotriva morții și a stricăciunii, și ne vom înnoi toți întru Dânsul.

Și vezi și bogăția sărăciei Domnului celei pentru noi, căci Acela, Care nu avea casă în viață, nici după moarte mormânt nu are, ci în (unul) străin se pune și, gol fiind (El), de Iosif este îmbrăcat.

4.2. Paza și sigilarea mormântului.

Sfântul Evanghelist Matei ne informează că sinedriștii nu s-au mulțumit cu ceea ce se făcuse. Ei constată cu surprindere că Iisus are adepți chiar între dânșii. Ei află că poporul, văzând minunile care însoțiseră moartea lui Iisus, regretă cele întâmplate și-i gata să creadă în El. Ei își amintesc, în sfârșit, că Nazarineanul pe care-L răstigniseră anunțase că a treia zi va învia din morți. Pentru toate acestea, ei cad pe gânduri, se întrunesc în grabă și trimit o delegație la Pilat, cerându-i pază în jurul mormântului. Plictisit de cazul lui Iisus, care-l tulburase atâta, și ostil credinței în posibilitatea învierii unui mort, Pilat răspunde ironic: „Aveți strajă! Mergeți de întăriți cum știți”. Mulțumiți de acest răspuns, delegații sinedriului iau deci câțiva ostași romani – cel puțin patru – și merg de sigilează mormântul, după ce se asigură, în fața străjerilor, că Trupul lui Iisus se află acolo. După o veche tradiție, garda era comandată de centurionul Petronius și primise ordin să păzească mormântul timp de trei zile și trei nopți. Pecetluirea făcută de iudei în fața lor trebuia să garanteze că mormântul se va păstra neatins. Comentatorii notează, pe bună dreptate, că niciun răstignit n-a fost urmărit și după moarte cu atâta furie și că niciun mort n-a primit vreodată atâta cinstire din partea adversarilor săi. Fără să-și dea seama, sinedriștii îndeplineau însă un act cu totul providențial pentru credința noastră: stabileau realitatea istorică a morții și a Învierii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Căci așa ne arată Sfântul Matei, când scrie: „Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat mai-marii preoților și fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu: După trei zile Mă voi scula. Deci poruncește să fie păzit mormântul până a treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii Lui noaptea, să-L fure și să spună poporului că s-a sculat din morți și să fie astfel rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Zis-a lor Pilat: Aveți strajă, mergeți de întăriți cum știți. Iar ei mergând, au întărit mormântul cu strajă și au pecetluit piatra” (Mt. 27, 62-66).

CAPITOLUL V.

ÎNVIEREA DOMNULUI.

5.1. Realitatea Învierii Mântuitorului.

În timp ce femeile mironosițe duceau miresmele pregătite, la mormântul lui Iisus, se întâmplase ceva extraordinar, la care nimeni – și cu atât mai puțin, aceste femei – nu se aștepta. Ce se întâmplase? Domnul a înviat din morți! Așa rezultă din contextul evangheliilor sinoptice, care nu descriu Învierea propriu-zisă, ci istorisesc evenimentele extraordinare ulterioare. Ca și coborârea la iad, săvârșită de Hristos dincolo de pragul morții. Învierea cea de a treia zi, minune ce aureolează opera de Răscumpărare, are un caracter de adâncă taină.

Ținea desigur de o rânduială tainică să nu-i fie îngăduit nici unui ochi omenesc a privi cum Fiul lui Dumnezeu a pășit biruitor din moarte la viață. Ar fi fost o experiență uluitoare, deoarece Învierea a implicat trecerea din lumea supusă stricăciunii într-un univers înzestrat cu alt chip și înscris pe alte coordonate. Ea a însemnat de fapt începutul prefacerii întregii zidiri, și ca atare nu putea fi percepută de cei care viețuiau încă în lumea cu trei dimensiuni.

Despre faptul propriu-zis al Învierii nu istorisește nici un Evanghelist și nici o altă scriere noutestamentară, pentru motivul că minunea nu a avut nici un martor ocular. „Nu există martori direcți ai momentului respectiv, astfel încât modul în care s-a produs învierea rămâne o taină. Dar aceasta nu înseamnă că învierea nu este un fapt real”.

Spre deosebire de Răstignire, despre care dispunem de detalii precise și abundente, evangheliștii nu spun nimic despre momentul exact al Învierii lui Iisus… Eveniment nemăsurabil și, prin urmare, impropriu pentru o analiză științifică, Învierea lui Hristos rămâne cu toate acestea un fapt istoric real, reper esențial pentru istoria noastră.

Învierea este răspunsul Tatălui de primire a jertfei lui Hristos pe cruce, ca jertfă a Lui și a întregii umanități pe care El o aduce împreună cu El în starea Sa de jertfă. Dar și mai mult decât aceasta, Învierea pecetluiește jertfa și desăvârșește opera de răscumpărare a neamului omenesc prin înnoirea și îndumnezeirea firii umane aduse de Înviere. Chipul lui Dumnezeu din om, stricat de păcat, a fost acum, după restaurarea și întărirea lui, prin Întrupare și Cruce, înnoit total și făcut un transparent deplin al Duhului

5.2. Problema Învierii.

A) La păgâni

Problema existenței de după moarte a frământat mintea omului de totdeauna mai mult chiar decât problemele legate de viața sa de pe pământ. Nu există nici o epocă din istoria omenirii – și nici în preistorie – în care problema aceasta să fie absentă, iar de aceasta e legată în chip iremediabil ideea învierii, ca o dramatică încercare de a găsi o soluție apăsătoarei și crudei realități care este moartea.

În vechile credințe păgâne, după mărturisirea Sfântului Apostol Pavel în epistola sa către Romani, oamenii care n-au cunoscut o lege inspirată de Dumnezeu, „au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nesctricăcios în asemănarea și în înfățișarea omului stricăcios, a păsărilor, a dobitoacelor cu patru picioare și a târâtoarelor” (Rom. 1,23), au căutat să învestească cu atributele dumnezeirii necreate natura cea creată și pieritoare, confundând, în orbirea păcatului, pe Creator cu stihiile lumii acesteia. Ei, cei ce n-aveau Lege, au făcut din fire ceea ce poruncește Legea, în virtutea unei legi scrisă în inimile lor prin mărturia propriului cuget și prin cercetarea de sine (Rom. 2, 14-15). Și astfel, cu posibilitățile lor naturale, păgânii au căutat să lămurească și ei problema învăluită în atâta taină, a învierii. Observând succesiunea regulată a anotimpurilor, apariția regulată a frumoasei primăveri cu natura plină de viață, după amorțita și cumplita iarnă cu aripile reci ale morții, și văzând în stihiile acestea ale lumii pe însuși Dumnezeu, vechii egipteni, mesopotamienii și mai târziu vechii greci, au ajuns la credința într-un Dumnezeu care moare iarna și învie primăvara, dar puterea de a învia îi aparține lui exclusiv și nicidecum vreunui muritor, oricare ar fi fost el. După credința veche a acestor neamuri, soarta omului era destul de tristă. Chiar dacă își dădeau și ei seama că sufletul omului e nemuritor, situația lui în Hadesul păgân nu putea să mângâie pe nici un om în viață. Cu trupul pe care l-a avut, sufletul nu avea să se mai întâlnească niciodată. Nemurirea omului era deci concepută doar parțială, și învierea lui la fel.

Din această cauză marele Pavel, „Apostolul neamurilor”, le scrie celor din Tesalonic: „despre cei ce au adormit nu vreau să fiți în neștiință, fraților, ca să nu vă întristați în rând cu ceilalți, care nu au nădejde” (I Tes. 4,13).

B) În Vechiul Testament

Cu totul deosebit apare ideea învierii în Sf. Scriptură a Vechiului Testament, și nici nu se putea altfel, dată fiind originea divină a acestuia, ca produs al Revelației Duhului lui Dumnezeu.

În sfintele cărți ale Legii Vechi, Dumnezeu este Creatorul lumii și Stăpânul vieții și al morții. În spiritul învățăturilor Vechiului Testament, natura întreagă se bucură de purtarea de grijă și de bunătatea lui Dumnezeu-Creatorul ei, iar omul, creatura Lui cea mai aleasă, e obiectul principal al Providenței. De aceea, nici iadul – cel de care la păgâni se temeau și zeii – nu constituie pentru Iahve Creatorul lumii un obstacol, atunci când este vorba de mântuirea omului. Acest lucru îl face pe Psalmistul David să scrie profeticele cuvinte ce prevesteau și pe Domnul Hristos cel mort și îngropat: „Tu nu vei lăsa Doamne, sufletul meu în împărăția morții și nici nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putreziciunea” (Ps. 16,10). Cuvintele acestea inspirate ale marelui rege David, sunt doar schițarea timidă a marelui adevăr ce va fi dat mai târziu la lumină, anume că omul întreg, suflet și trup, va beneficia de marele dar al Făcătorului său: Învierea.

Ca să întărească și mai mult această speranță îndreptățită a omului Legii Vechi, Dumnezeu ascultă rugăciunile celor doi mari aleși ai săi, proorocul Ilie și Elisei și face să învie din morți pe cei doi copii, ai văduvei din Sarepta Sidonului și Șunamitei din Sunem (I Regi 17, 17-24; II Regi 4, 8-37). Aceste minuni au fost primele semnale date de Domnul în lume, că prin puterea și bunătatea Lui, cumplita moarte va fi și ea biruită definitiv odată cu păcatul care a făcut-o să apară în lume.

Poporul ales trăia sub imperiul păcatului, amenințat în permanență din cauza neascultării, nu numai de moartea fizică, naturală, ci și de moartea morală, colectivă. E deosebit de importantă infiorătoarea priveliște a câmpului acoperit de oase de om uscate, din viziunea proorocului Iezechiel. Purtându-l pe acest teren macabru, Duhul Domnului îl întreabă pe profet dacă vor mai învia vreodată aceste oase uscate, iar Iezechiel răspunde: „Doamne, Dumnezeule, tu știi!” Îi răspunde atunci Duhul: „Proorocește pentru oasele acestea și zi: Oase uscate ascultați cuvântul Domnului! Așa rostește Domnul Dumnezeu către oasele acestea: Iată, voi aduce în voi duh de viață și veți învia și voi face să crească pe voi vine și carne și cu piele vă voi îmbrăca și vă voi da suflare de viață și veți fi vii, ca să știți că Eu sunt Domnul!” Duhul lui Dumnezeu îl pune pe om, pe proorocul Iezechiel, să rostească, repetând cu gura lui, cuvintele acestea, ca omul să apară și el colaborator supus lui Dumnezeu în minunea ce va urma. În timp ce Iezechiel rostea aceste cuvinte: „vuie și zarvă mare se făcea, oasele se încheiau unele cu altele, carnea și vinele se înfiripau și pielea începea să le îmbrace”. Erau acum trupuri întregi, dar lipsea duhul din ele. Iezechiel e pus să repete din nou cuvintele Domnului: „Din cele patru vânturi ale lumii, vino, duhule, și suflă peste acești morți ca să învieze!…” La aceste cuvinte, duhul intră în trupurile morților și le înviază, iar ele se ridică în picioare, ca o oștire mare.

Capitolul acesta din Iezechiel e foarte important pentru înțelegerea Învierii în perioada Legii Vechi. Sensul direct, imediat, urmărit de Sfânta carte este prezentarea aspectului sumbru al morții morale colective, în care alunecase poporul lui Dumnezeu. Dar ar însemna să ciuntim adevărul dacă nu am raporta viziunea aceasta și la destinul final al omenirii întregi. Și sensul ei îndepărtat este acesta: Biruind păcatul, omenirea va birui și moartea!

Învierea nu apare în Legea veche doar sub aspectul acesta de înviere a poporului ales. Alături de învierea poporului este atestată și învierea individuală, pe care și-o poate câștiga fiecare persoană.

În vremea proorocului Daniil, ca și mai târziu, în preajma apariției Mântuitorului, mai precis sub Macabei, poporul evreu a trecut prin perioade de grea și amară robie. Credința multora din ei a început să slăbească și lepădările de Dumnezeu erau frecvente. Trimișii Domnului atrag atunci atenția poporului asupra fericirii sau nefericirii fiecărui om în parte, la momentul care va veni odată cu certitudine, atunci când Domnul va judeca pe fiecare după faptele sale.

Adevărul acesta al învierii individulae a constituit piatra de temelie a credinței aleșilor Domnului dintre evrei, până la venirea Domnului Hristos. Iată cuvintele celui de al patrulea Macabeu, adresate de acesta călăului său, înainte de a-și da duhul în mâinile lui: „Fericiți sunt cei ce mor de mâna oamenilor cu nădejdea în Dumnezeu, că El iarăși ne va învia!” „Dar tu, spune el călăului, tu nu vei avea parte de învierea cea spre viață!” (II Mac. 7,17).

C) Învierea în Noul Testament

În momentul intrării lui Hristos în arena istoriei lumii, credința evreilor în înviere trecea printr-o perioadă de criză. O sectă constituită din elita poporului, secta saducheilor, respingea categoric ideea de înviere, bătându-și joc de ea și de cei care încă o susțineau. Alții, cum erau fariseii și cea mai mare parte din popor, credeau în ea.

Acum apare Fiul lui Dumnezeu în lume, sub aspectul umil al Fiului Omului. El, Dumnezeu și Om îmbinați într-o singură persoană Iisus Nazarineanul, singurul în măsură să aducă lumină în această problemă a misterului învierii, dezlegând definitiv această problemă atât pentru poporul evreu cât și pentru întreaga omenire și pentru toate veacurile.

Iisus Hristos spune despre Sine că i s-a dat de către Tatăl „toată puterea în cer și pe pământ” (Mt. 28,18). El este prin urmare, Stăpânul absolut al vieții și al morții; și viața și moartea, Lui i se supun. Aceste cuvinte nu au fost rostite fără un temei, deoarece Hristos încă din timpul anilor săi de propovăduire săvârșește trei învieri cutremurătoare din morți: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și prietenul său Lazăr, cel mort de patru zile (Mc. 5, 21-42; Lc. 7, 11-17 și In. cap. 11). Rezolvarea acestui mister al învierii noastre nu se găsește în minunile acestea și nici în cele făcute de cei doi profeți ai Legii Vechi. Rezolvarea acestui mister este învierea lui Hristos din morți, la trei zile după patimile și moartea Sa. Prin învierea Sa, Hristos devine începutul sau pârga învierii noastre, zdrobind puterea morții și a iadului. Hristos i-a pregătit pe oameni și pe Apostoli ca să înțeleagă sensul morții și învierii Sale încă din timpul vieții, dar nimeni nu L-a înțeles. Le-a amintit de semnul lui Iona, care a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, simbolizând cele trei zile si trei nopți pe care le va petrece Fiul Omului în inima pământului (Mt. 12,40).

Și-a asemănat trupul Său cu Templul Ierusalimului, dar abia după învierea Sa din morți apostolii și-au dat seama că despre „Templul trupului Său vorbea” (In. 2,19). A încercat să le vorbească despre Învierea Sa celor trei apostoli aleși pe Muntele Tabor, unde S-a schimbat la față, dar și aceștia, când li s-a spus să nu spună nimănui nimic despre ceea ce au văzut, până după Învierea Sa din morți, au ridicat nedumeriți din umeri întrebându-se în sine: „ce înseamnă oare, a învia din morți?” (Mc. 9,10).

Apostolii s-au convins de Învierea Învățătorului lor, abia prin arătările Sale în cele 40 de zile petrecute cu ei până la înălțarea la cer. Toți aceștia au fost declarați de însuși Domnul, martorii Învierii lui, iar mărturia lor va sfârși pentru toți, fără excepție în cel mai crunt martiraj, dar nimeni nu se va clinti în susținerea adevărului ei. Învierea devine astfel tema principală a predicii Apostolilor. Ei vor dovedi lumii că în ea s-au împlinit toate profețiile Legii Vechi.

Cel înviat din morți, biruitorul iadului și al morții ne dă și nouă posibilitatea să participăm în egală măsură la înviere, prin Învierea Sa și prin credința în El. Învierea Lui nu poate fi despărțită de a noastră și nici a noastră de a Lui, alcătuind laolaltă un singur tot, de nedespărțit. Apostolul neamurilor, cu sufletul arzând ca o văpaie, caută să ne convingă de acest minunat adevăr. „Dacă nu există o înviere a morților, spune el, atunci nici Hristos n-a înviat, iar dacă Hristos n-a înviat, deșartă este predica noastră, deșartă și credința noastră.. Și dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viața aceasta, sîntem mai de plâns decât toți oamenii”. Dar cu sufletul senin al omului ce nu cunoaște îndoieli, marele Apostol încheie: „Acum însă, Hristos a înviat din morți, fiind pârga învierii celor adormiți, că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit și învierea morților. Și precum toți mor întru Adam, tot așa toți vor învia întru Hristos!” (I Cor. 15,33).

Învierea aceasta de obște va fi desigur la sfârșitul lumii acesteia, în ceasul acela „neștiut nici de îngerii din ceruri și nici de Fiul, ci numai de Tatăl” (Mc. 13,32). Domnul însuși ne spune că vor învia toți, cu deosebirea esențială însă, că cei ce au făcut bine se vor bucura de învierea vieții, dar cei ce au făcut rele, vor primi învierea osândirii (cf. In. 5,29). În cartea Apocalipsei, Ioan, arată amănunțit care va fi soarta celor două cete, a celor buni și a celor răi. Pentru primii, Domnul va face un cer nou, un pământ nou, un nou Ierusalim (Apoc. 22), și viața lor va fi tot una cu fericirea eternă a creaturii de a contempla în eternitate fața lui Dumnezeu. Pentru ceilalți, sfârșitul este aruncarea pe vecie în „iezerul de foc”, al celui mai cumplit infern. (Apoc. 20, 13-14).

Dar pentru că ceasul tuturor acestor minunate transformări nu este cunoscut, creștinul e dator să trăiască într-o așteptare permanentă, într-o alertă continuă „pentru ca momentul acela înfricoșător, să nu-l găsească nepregătit”.

5.3. Arătările Mântuitorului de după Înviere.

Cele douăsprezece arătări ale Domnului înviat, despre care ne dau date scrierile noutestamentare, au o mare importanță, efectul lor răsfrângându-se în viața și propovăduirea apostolică. Ele au avut loc în intervalul cuprins între Înviere și Înălțare; cu o singură excepție: cea către Saul, pe drumul Damascului.

Toate arătările Domnului de după înviere au avut un caracter demonstrativ: să-i încredințeze pe cei ce se îndoiseră de adevărul învierii..

1. Iisus înviat se arată Mariei Magdalena (Mc. 16, 9-11; In. 20, 11-18).

Maria Magdalena făcea parte din grupul femeilor mironosițe care-L urmau pe Hristos și pe apostolii Săi în cursul misiunii lor evanghelice. Ea a fost vindecată de demonizare de Mântuitorul Hristos care scosese din ea șapte demoni (Mc. 16,9).

Este prezentă în momentul răstignirii lui Iisus alături de celelalte femei care au urmat pe Domnul și înaintea mormântului în dimineața învierii, fiind amintită în toate cele patru evanghelii. Numai Sfântul Evanghelist Ioan, însă, descrie o arătare a Mântuitorului înaintea Mariei Magdalena în particular.

În prezentarea sosirii femeilor la mormânt apar mici diferențe. Conform evangheliștilor Matei 28,1 și Marcu 16,1, Maria Magdalena a venit la mormânt în același timp cu celelalte femei, dar Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că a alergat înainte, ajungând prima la mormânt (Ioan 20,1).

În ziua întâi a săptămânii, foarte de dimineață, Maria Magdalena a mers la mormântul Domnului, văzând de departe că piatra era răsturnată de la ușa mormântului. Mirată de cele ce a văzut, se întoarce în cetate și anunță pe apostolii Petru și Ioan, spunându-le că cineva a luat trupul Domnului, mutându-l în alt loc (Ioan 20, 1-2). Speriați de această veste, cei doi ucenici aleargă la mormânt . Ioan fugind mai repede, vede mormântul gol și giulgiurile puse jos, dar nu intră. Petru, venind după el a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos și mahrama cu care fusese legat capul Domnului deosebit învelite, ca și când Domnul ar fi ieșit din ele. Apoi a intrat și „celălalt ucenic”, adică Ioan, și a văzut la fel si a crezut. Această stare a giulgiurilor îi determină pe cei doi apostoli să creadă, că Domnul trebuie să fi înviat din morți, pentru că „încă nu știau că Scriptura profețise acest lucru” (Ioan 20,9). Cu această convingere, ei se reîntorc în cetate.

După plecarea acestora, Maria Magdalena a rămas lângă mormânt și plângea (Ioan 20,11). Aplecându-se spre mormânt, la fel cum făcuseră și cei doi ucenici, ea vede doi îngeri în veșminte albe, șezând unul către cap și altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Deci, rolul îngerilor, prin poziționarea lor, este de a indica într-o formă vizualizată absența trupului Domnului Iisus. Ei sunt precum paznicii unui mormânt intact, dar gol. Dacă la sinoptici rolul îngerilor este acela de a descoperi femeilor vestea pascală că „A înviat!”, în schimb în versiunea Sfântului Evanghelist Ioan ei se limitează să o întrebe pe Maria de ce plânge. Răspunsul este aproape identic cu cel din versetul 2 „Că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”, cu adăugarea pronumelui meu titlului Domnul, ceea ce exprimă atașamentul său încă prea pământesc față de Iisus, unit și cu o dorință posesivă față de El. Prezența celor doi îngeri în mormântul gol este o invitație tacită de a-L căuta altundeva. La puțin timp i se arată însuși Domnul întrebând-o: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” , ea necunoscându-L, i-a zis: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și eu Îl voi ridica.” Ea se află în aceeași condiție în care se aflau ucenicii care au alergat și au văzut mormântul lui Iisus, deoarece „nu știau” încă valoarea profetică a Scripturii despre învierea Sa din morți. Maria „nu știe” unde au pus pe Domnul său. Iisus i se adresează din nou: „Marie!”. Era un mod mai convingător de a o face să creadă că a înviat. Recunoscându-L, Maria exclamă în evreiește: „Rabbuni” , adică „Învățătorule”.

În rostirea numelui ei, Maria, a cunoscut accentul ce-l punea El pe când îi rostea numele înainte de răstignire. Se convingea prin aceasta că El a înviat de fapt, după cum nu putuse cugeta că El a înviat atunci când a întrebat unde I-a pus trupul, căci ea Îl va ridica. Ea vrea să cuprindă picioarele Domnului, însă Domnul o oprește zicându-i: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (In. 20, 17). Cuvintele „Nu mă atinge, că nu M-am suit la Tatăl Meu”, au constituit și constituie un semn de întrebare, pentru exegeți, privind înțelesul lor. De ce Mântuitorul o oprește pe Maria Magdalena „de a-L atinge”, de vreme ce în altă împrejurare, tot după Înviere, pe Toma chiar îl invită să verifice personal realitatea învierii Sale? (In. 20,27). Acestor cuvinte li s-au dat diverse interpretări: După unii, ele ar avea sensul: Nu mai zăbovi, îmbrățișându-Mă, „pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu” deci va mai fi timp și pentru manifestarea sentimentelor, dar acum mergi cât mai degrabă și du „fraților Mei” vestea cea mare a Învierii.

După alții, Mântuitorul răspunde sentimentelor intime ale Mariei. Este evident, că Maria se grăbise la picioarele Mântuitorului, pentru a le săruta cu toată iubirea sufletului ei; părea că vrea să-L rețină pentru totdeauna pe pământ, în aceleași condiții ale vieții omenești, de mai înainte. Domnul pare a-i răspunde: nu căuta să mă reții, gândind că voi continua alături de voi modul de viață din trecut. Cuvintele „nu mă atinge” (noli me tangere) par să aibă, deci sensul: noli mihi adhaerere, adică: nu căuta să Mă reții, căci nu M-am suit încă la Tatăl Meu; înainte ca Eu să pot să revin aici jos și să vă aduc pe toți cu Mine, în patria prea fericită, trebuie să se scurgă încă un timp considerabil.

Prin cuvintele „frații Mei” , Mântuitorul îi înțelege pe Apostolii Săi, pe cei care în urmă cu trei zile îl părăsiseră. De remarcat, de asemenea, cuvintele: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” este același Tată și Dumnezeu pentru Iisus și pentru ucenicii Săi, dar nu în același mod și nu sub aceleași raporturi. Iisus este Fiu în înțelesul propriu după fire de o ființă cu Tatăl; învățăceii Săi sunt: „fii ai lui Dumnezeu” după har, prin adopțiune. De aceea , nu zice: Mă sui la „Tatăl nostru” și la „Dumnezeul nostru” , ci în forma reprodusă de către evanghelist.

Maria Magdalena s-a dus și a vestit ucenicilor „că a văzut pe Domnul și ceea ce i-a spus ei” (In. 20,18), fiind prima mesageră a Învierii Domnului. Evanghelistul Ioan nu ne spune dacă ucenicii au crezut sau nu spusele ei, așa cum procedează Evanghelistul Marcu, care spune că apostolii n-au crezut-o. Evanghelistul Marcu, însă, se referă la ceilalți apostoli când spune că „n-au crezut” , nu la Petru și Ioan care fuseseră la mormânt si care au crezut cuvintele Mariei.

După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Maria Magdalena s-a alăturat Apostolilor, contribuind la răspândirea credinței creștine, ca una ce a avut privilegiul să-L vadă prima pe Hristos înviat. A murit la Efes, în Asia Mică, fiind înmormântată de Evanghelistul Ioan. Biserica Ortodoxă o prăznuiește în 22 iulie, fiind numită: „Sfânta Mironosiță și întocmai cu Apostolii”.

2. Hristos înviat se arată femeilor mironosițe (Mt. 28.9-10).

Mironosițele au rămas în Istoria Bisericii sub acest nume, pentru că ele s-au dus a treia zi după îngropare, la mormânt, potrivit obiceiului timpului, ca să ungă cu mir trupul lui Iisus, erau deci purtătoare de mir. De altfel, după sinoptici primii martori ai Învierii sunt femeile mironosițe, cele dintâi cărora Iisus li s-a arătat, cele dintâi care L-au recunoscut și cu care a stat de vorbă, cele dintâi care au dus vestea Apostolilor. Cuvintele „Hristos a înviat!” au fost rostite pentru prima oară de către una din Mironosițe.

Evangheliștii nu ne descriu faptul în sine al Învierii Domnului, miracolul, însă cu toții își încep relatarea acestui fapt uimitor cu ducerea la mormânt a grupului de femei mironosițe. Toți țin să fixeze, înainte de toate, timpul acestui eveniment și anume: prima zi a saptămânii, adică duminica, cum numărau evreii; mai precis „foarte de dimineață” (Lc. 24,1); „pe când răsărea soarele” (Mc. 16,2).

În ceea ce privește numărul femeilor care s-au dus la mormânt, se pare că există anumite deosebiri între sinoptici. Dar acestea sunt doar aparente. Ei au enumerat diferit pe femeile care au mers la mormânt, considerând că nu este atât de important a aminti pe toate aceste femei, după nume. Adevărul este, că la mormântul Domnului, au plecat mai multe femei. Ele au fost acelea care devotate lui Iisus, L-au slujit până în clipa din urmă.

Cine erau aceste femei? Maria Magdalena, originară din Magdala (de unde îi provine și numele), din provincia Galileea, fiind vindecată de Mântuitorul, care a scos din ea șapte demoni. (Mc. 16,9). Ea a fost învrednicită să vadă prima pe Mântuitorul, fiind prima vestitoare a Învierii (Mc. 16,11). Cealaltă femeie amintită, Maria, mama lui Iacov, „cealaltă Marie”, sau Maria lui Cleopa este probabil aceeași persoană. Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif apare în lista cu femeile care au fost prezente în drumul spre Răstignire, alături de Maria Magdalena (Mt. 27, 55 ș.u.). În versetul 61, după înmormântare, se pare că „cealaltă Marie” care stătea în fața mormântului cu Maria Magdalena este una și aceeași cu mama lui Iacov. Ceilalți sinoptici ne oferă și alte amănunte: Evanghelistul Marcu se referă la ea în 15, 40 numind-o mama lui Iacov – fără să amintească pe celălalt fiu Iosif – care a fost prezentă la Răstignire alături de Maria Magdalena și Salomeea. În Mc. 16,1 este amintită alături de Salomeea și Maria Magdalena care au adus miresme la mormânt în dimineața Învierii să ungă trupul lui Iisus. Evanghelistul Ioan folosește termenul descriptiv Klopa (a lui Cleopa) pentru această Marie, care stătea la picioarele Crucii, cu mama Sa, sora mamei sale și Maria Magdalena (19,25). Mai corect este să traducem genitivul Klopa ca „soția lui Cleopa” , iar nu „fiica lui Cleopa”. Așadar, rezultă că Maria lui Cleopa este aceeași persoană cu Maria, mama lui Iacov. Sfântul Teofilact arhiepiscopul Bulgariei este însă de altă părere: „Iar „Maria a lui Iacov” pe Născătoarea de Dumnezeu să o înțelegi, căci așa o numeau pe dânsa, ca pe cea care se părea că este maică a lui Iacov, fiul lui Iosif, pe care și „cel Mic” îl numeau (Marcu 15,40) – pe fratele Domnului, zic. Căci era și unul numit „cel Mare”, unul din cei doisprezece, fiul lui Zevedeu (Mc. 3,17).” Sfântul Luca o menționează și pe Ioana care făcea parte din grupul mironosițelor. Din Luca 8,3 știm că era soția unui iconom al lui Irod, care și ea, ca și Maria Magdalena a fost vindecată de demonizare, cum reiese din Luca 8,2.

În drumul lor spre mormânt, femeile mironosițe erau chinuite de o întrebare obsesivă: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Mc. 16,3) însă, ajunse la mormânt, uimirea si spaima le-a cuprins când au văzut că piatra era dată la o parte de la intrarea mormântului. Evanghelistul Matei ne spune că aceste sfinte femei nu vin să ungă trupul Domnului, cum precizează Evanghelistul Marcu (16,1), ci pentru a vedea mormântul. (Mt. 28,1). Rezumarea femeilor doar la a vedea se poate explica prin faptul că aveau cunoștință de pecetluirea și păzirea mormântului, care constituiau pentru ele două mari piedici.

Evanghelistul Matei menționează câteva evenimente extraordinare, care au avut loc, imediat, după învierea Domnului: cutremur, prezența îngerului, rostogolirea pietrei, spaima care i-a cuprins pe străjeri. Ieșirea din mormânt a Mântuitorului nu trebuie privită ca o eliberare din partea îngerului, prin înlăturarea pietrei, căci Iisus, Dumnezeu fiind a fost capabil de mărețul act al Învierii și a ieșirii din mormânt. Avea oare Iisus Biruitorul morții, nevoie de ajutorul îngerilor ca să învieze? Desigur că nu. Dar piatra trebuia înlăturată, tocmai pentru ca ucenicii Săi să se convingă de realitatea Învierii care s-a produs, deși modul și timpul precis, când ea a avut loc, rămâne învăluit în mare taină. De aceea Biserica în cântarea ei, întreabă: „Să spună iudeii: în ce chip ostașii străjuind, au pierdut pe Împăratul? Pentru ce piatra n-a păzit pe Piatra vieții?”

Evangheliștii Marcu și Luca, menționează , că în momentul sosirii femeilor la mormânt, străjerii care păzeau trupul Domnului nu erau acolo iar piatra mormântului era răsturnată, deoarece Învierea și coborârea îngerului din cer, au fost anterioare sosirii femeilor la mormânt. Micile contradicții dintre sinoptici, se pot explica prin faptul că ei înregistrează momente diferite din relatarea Învierii. Sfântul Evanghelist Matei, spune că mironosițele au fost întâmpinate de înger la intrarea în mormânt. Sunt trimise apoi să ducă vestea Învierii ucenicilor, specificându-se că pe Domnul înviat îl vor putea vedea în Galileea, asa cum proorocise El (Mt. 26,32; Mc. 14,28). Îndată ele „cu frică și cu bucurie mare”, au alergat la Sfinții Apostoli. Dar, pe când se grăbeau ele să îndeplinească porunca îngerului, li S-a arătat Iisus adresându-le salutul: „Bucurați-vă!”, iar ele s-au închinat cuprinzându-I picioarele. Mântuitorul reia cuvintele îngerului referitoare la înștiințarea apostolilor spunându-le că va merge înaintea lor în Galileea. Ceilalți doi sinoptici, istorisesc că sfintele femei au intrat în mormânt și „nu au găsit trupul Domnului Iisus” (Lc. 24,3), fiind aici întâmpinate de îngerii vestitori ai Învierii.Evanghelistul Marcu accentuează faptul că vestea Învierii trebuie adusă la cunoștința ucenicilor, în general, și lui Petru, în special (Mc. 16,7).

Menționarea specială a lui Petru denota, după numeroși comentatori, că el, prin lepădarea de Iisus, căzuse din apostolat și nu mai făcea parte din colegiul celor 11. Chiar dacă sintagma „și lui Petru” (literal) ar însemna (inclusiv lui Petru), accentul rămâne același. Ca atare, episodul relatat pe larg de Evanghelistul Ioan (20, 15-17) semnifică reabilitarea lui Petru, reașezarea lui în demnitatea și prerogativele apostolice.

În legătură cu numărul îngerilor, observăm, că relatările sinopticilor diferă. Evangheliștii Matei și Marcu vorbesc de un înger, iar Luca de doi. Acest amănunt nu are nici o relevanță, iar exegeza noutestamentară nu face din aceasta o problemă. Dacă Evangheliștii sinoptici se deosebesc în amănunte neesențiale în relatarea momentului principal, care este vestirea Învierii către mironosițe, nu există nici o deosebire, folosindu-se expresii aproape identice: „Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut” (Mt. 28,6); „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Mc. 16,6); „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat” (Lc. 24,5-6).

Scopul coborârii îngerului din cer, a fost acela de a vesti Învierea; el a rostogolit piatra de la ușa mormântului, pentru a convinge că mormântul e gol și Domnul a înviat. Dar si de a-i îngrozi pe ostașii care păzeau mormântul. Acești soldați romani, ar fi putut fi martorii oculari ai Învierii, dar, așa cum relatează Evanghelistul Matei, la izbucnirea cutremurului și la apariția îngerului, ei „s-au făcut ca morți” (Mt. 28,4). Ei rămân însă primii martori ai Învierii, nu în sensul că au văzut minunea, ci în acela că au fost martori ai împrejurărilor când s-a produs.

3. Arătarea Domnului în ziua Învierii, către Apostolul Petru (Lc. 24,34; I Cor. 15,5).

În ceea ce privește arătarea lui Hristos către Apostolul Petru, în prima zi a Învierii, aceasta are un caracter tainic, ca și arătarea către Iacov, „fratele Domnului”.

Despre această arătare nu avem decât două scurte mențiuni (Lc. 24,34; I Cor. 15,5). Nu cunoaștem locul și nici împrejurările când s-a petrecut. Din context, reiese că aceasta a avut loc în Duminica Învierii, după ce Apostolii Petru și Ioan se întorc de la mormântul Domnului, pe care-l găsiseră gol, în urma vestirii lor de către Maria Magdalena.

Această arătare este amterioară celei care a avut loc la Emaus, căci seara târziu, când cei doi ucenici se reîntorc la Ierusalim, în comunitatea apostolică, ei sunt întâmpinați de Apostoli, „care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și s-a arătat lui Simon (Petru)” (Lc. 24,34).

Mărturia Apostolilor, înainte de a-L vedea ei înșiși pe Hristos înviat, este de mare importanță. Ea dovedește că dacă spusele femeilor mironosițe n-au fost crezute, sau au fost puse la îndoială, ceea ce le-a comunicat Apostolul Petru, despre arătarea lui Iisus înviat, a fost determinant pentru ca ei să creadă în realitatea Învierii.

Desigur, descrierea acestei arătări și mărturia vârstnicului Apostol, care se bucura de autoritate în colegiul apostolic, au atârnat greu, deschizând drumul credinței apostolice în Înviere. Așadar, deși cunoaștem foarte puțin despre această arătare, n-avem nici un motiv pentru a contesta realitatea ei. Sfântul Apostol Pavel o cunoaște, se pare chiar de la Apostolul Petru, pe care l-a întâlnit la Ierusalim (Gal. 1,18), și pe care îl menționează primul în lista celor care L-au văzut pe Domnul înviat (I Cor. 15,5).

4. Arătarea lui Iisus la doi din ucenicii Săi, în drum spre Emaus (Mc. 16, 12-13; Lc. 24, 13-35).

Această arătare a Mântuitorului este istorisită de Evangheliștii Marcu și Luca, primul o notează foarte pe scurt, Evanghelistul Luca însă, o descrie amănunțit, fiind martor ocular al acestei arătări minunate.

Doi dintre ucenicii Domnului, nu dintre cei 12, mergeau de la Ierusalim spre Emaus, o localitate „ca la 60 de stadii”, nord-vest, spre coasta Mediteranei. Unul din ei era însuși Evanghelistul Luca, cel care relatează întâmplarea, iar celălalt era Cleopa, probabil soțul Mariei, cumnata Sfintei Fecioare Maria. Acești ucenici făceau parte din rândul celor 70 de ucenici ai Domnului.

Timpul acestei arătări este prima zi a Învierii. În drumul lor spre Emaus, aceștia discutau despre cele petrecute în urmă cu trei zile, adică despre arestarea, condamnarea și răstignirea lui Hristos. Ucenicii au văzut în Iisus un „prooroc, puternic cu fapta și cu cuvântul înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul”. Le părea sincer rău că nu li se confirmaseră speranțele că El ar fi putut fi Mesia, cel profețit de prooroci și așteptat cu nerăbdare de tot poporul: „Noi nădăjduiam că El este Acela Care trebuia să izbăvească pe Israel”. Până a treia zi mai așteptaseră să se petreacă o minune, probabil amintindu-și și unele cuvinte taince ale Lui. „Și totuși astăzi este a treia zi”, se lamentau ei, și nimic nu s-a petrecut. E drept că niște femei, mergând dis-de-dimineață la mormânt, L-au găsit gol și spuseseră că doi îngeri le-ar fi spus „că El ar fi viu”, dar au mers după aceea și unii dintre apostoli să verifice faptul. Au găsit mormântul gol, dar n-au mai găsit nici îngerii, nici „pe El nu L-au văzut”.

Toată această discuție nu se purta însă numai între cei doi călători. Pe drum îi ajunsese din urmă un al treilea care mergea în aceeași direcție. Adânciți în discuția lor, ucenicii nu-L recunosc pe Hristos. Despre această nerecunoaștere, Evanghelistul Marcu spune că Hristos înviat, „s-a arătat în alt chip” (Mc. 16,12), adică sub o altă înfățișare, diferită de aceea sub care S-a arătat femeilor mironosițe, sau Mariei Magdalena. Iar Evanghelistul Luca zice că cei doi ucenici aveau ochii „ținuți ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16), adică, a fost voia lui Dumnezeu ca inițial Hristos înviat să nu fie recunoscut. Străinul a intrat în vorbă cu ei: „Despre ce grăiți voi unul cu altul mergând, și pentru ce sunteți triști?” Cleopa i-a răspuns într-un fel din care putem înțelege că era de neconceput o altă temă de discuție în zilele acelea, decât cea despre Hristos. „Au numai tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au petrecut în el în zilele acestea?”

Dar călătorul insistă, spunând: „Care?” Atunci cei doi ucenici Îi povestesc despre judecata, moartea și îngroparea lui Iisus, despre minunile și învățăturile Lui, despre speranțele ce-și puseră în El că ar fi Mesia și despre dezamăgirea finală, deoarece Iisus a fost osândit la moarte și răstignit, ceea ce nu corespundea cu gloria în care trebuia să-și termine Mesia misiunea. Străinul intervine în discuție, iritat de felul în care ucenicii interpretază evenimentele, dovedindu-le că nu era străin de cele întâmplate în Ierusalim, dar chiar știa despre evenimente mai mult decât știau ei, știind și tâlcul lor adevărat. „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa? Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.”

Ajunși la Emaus, ucenicii Îl roagă să rămână cu dânșii la cină, deoarece era târziu. Aici are loc un eveniment neașteptat: „luând El pâinea, a binecuvântat și frângând le-a dat lor și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; si El s-a făcut nevăzut de ei” (Lc. 24, 30-31), abia acum ucenicii Îl recunosc pe Iisus. Evanghelistul Luca ne spune că „în ceasul acela” ucenicii s-au întors la Ierusalim ca să le vestească și celorlalți ucenici că au văzut pe Domnul. Ajunși la Ierusalim, apostolii si ceilalți ucenici le comunică celor doi că Hristos a înviat și s-a arătat lui Petru. La rândul lor, Luca și Cleopa le spun cum au călătorit cu El spre Emaus și „cum L-au recunoscut la frângerea pâinii”.

5. Arătarea lui Hristos înviat în fața Apostolilor, fără Toma (In. 20, 19-24; Lc. 24, 36-43; Mc. 16,14).

În timp ce apostolii ascultau cele petrecute cu ucenicii întorși de la Emaus, Hristos înviat apare în mijlocul lor. Această arătare are loc în prima zi a Învierii, adică duminica, în Ierusalim. Apostolii și ucenicii, în afară de Toma (In. 20,24), se aflau la cină, într-o încăpere cu ușile încuiate, de frica iudeilor (In. 20,19). Hristos intră la ei prin ușile încuiate, ceea ce înseamnă că trupul Său fusese înviat și nu mai este supus materiei.

Hristos le adresează ucenicilor salutul: „Pace vouă!” , pentru a fi recunoscut; veche salutare evreiască pe care Învierea o umple cu un nou sens și pe care liturghiile euharistice o folosesc și astăzi. Iisus înviat răspândește o pace „care covârșește toată mintea” (Fil. 4,7; Col. 3,15) și pe care „lumea aceasta” n-o poate oferi (In. 14,27).

Pentru a convinge ucenicii de prezența Sa reală, le arată „mâinile și coasta Sa” (In. 20,20), adică urmele rănilor provocate de piroane și suliță, convingându-i că înaintea lor este acel Iisus care a fost răstignit.Evanghelistul Luca menționează că Apostolii nici după aceste dovezi nu au crezut (Lc. 24,41). Atunci, Hristos dorind să-i convingă de realitatea Învierii Sale, le cere ceva de mâncare: „Iar ei i-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere. Și luând, a mâncat înaintea lor.” (Lc. 24,43).

Sfântul Teofilact arhiepiscopul Bulgariei, explica simbolul „peștelui fript” și al „fagurelui de miere” astfel: „prin „peștele fript” pe fapta bună cea lucrătoare, care ridică de la noi multa umezeală și îngroșare, prin ajutorul cărbunilor celor pustnicești și sihăstrești; iar pe cunoștință, adică videnia (vederea dumnezeiască), prin „fagurele de miere”, fiindcă dulci sunt cuvintele lui Dumnezeu (Ps. 18,11; 118,103).”

În urma celor văzute, apostolii și ucenicii care erau prezenți, s-au convins definitiv de adevărul Învierii „Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (In. 20,20). Acum Mântuitorul îi consacră pentru apostolat, instituind așa cum spun Sfinții Părinți, Taina Preoției și a Pocăinței: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți iera păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. 20,21-23).

Acest text a ridicat două probleme: 1. Cui i-a fost dată puterea de a ierta sau ține păcatele?; 2. Cum se actualizează aceasta? La prima problemă au fost date de către exegeți două răspunsuri diferite: cei care afirmă că puterea ar fi fost dată întregii Biserici, reprezentată de Apostoli; și cei care susțin, în schimb, că puterea a fost dată numai grupului apostolic al celor unsprezece (și urmașilor lo). Că există o distincție de puteri și de misiune între credincioși și Apostoli se poate vedea din 17,20 și din contextul imediat anterior și următor textului din 20,22, unde se vorbește numai de grupul apostolic. Tradiția Bisericii a întemeiat pe acest text Taina Preoției, potrivit căreia Apostolilor și urmașilor acestora le-a fost dată această putere, însă care trebuie văzută tot timpul în interiorul comunității bisericești.

În cazul celei de-a doua probleme, diversitatea răspunsurilor este și mai mare: cei care cred că se referă la practica botezului (puterea de a accepta sau refuza pe cel care cere botezul), cei care susțin faptul că textul s-ar referi la propovăduirea Evangheliei însoțită de iertarea păcatelor și cei care justifică Taina Spovedaniei. În sinoptici misiunea, dată de Domnul înviat apostolilor, este aceea de a propovădui și a boteza. La Evanghelistul Ioan, expresia este mai generică: puterea de a ierta sau ține păcatele. Este deci, o expresie largă, care indică puterea de a ierta păcatele în Biserică, putere cu care sunt înzestrate persoanele care participă la misiunea și harisma apostolică. În această putere generală este inclusă și puterea de a ierta păcatele săvârșite după botez, prin Taina Spovedaniei.

Cu acest episod se încheie seria arătărilor din prima zi a Învierii.

6. Iisus se arată Apostolilor împreună cu Toma (In. 20, 24-29).

Arătarea lui Hristos Apostolului Toma împreună cu ceilalți este specifică Evanghelistului Ioan. Timpul când ea a avut loc este „după opt zile” adică la opt zile după Înviere. Evanghelistul Ioan nu precizează locul unde s-a petrecut, însă cuvintele „erau iarăși înăuntru”, ne determină să credem că era vorba de aceeași casă din Ierusalim, unde s-a arătat Hristos Apostolilor fără Toma. El nu s-a învrednicit de vederea lui Iisus înviat, așa cum L-au văzut ceilalți Apostoli, care i-au spus: „Am văzut pe Domnul!” (In. 20,25), apoi i-au descris și modul cum li S-a arătat Domnul. Toma le spune hotărât: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In. 20,25). El vrea nu numai să vadă pe Domnul înviat, ci și să pipăie urma rănilor Sale, răni despre care îi spuseseră Apostolii că le văzuseră la Domnul înviat. Iisus intră în casa unde erau adunați Apostolii, prin ușile încuiate, la fel ca în prima zi a Învierii, adresându-le același salut: „Pace vouă!”

Apoi îi spune lui Toma: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios” (In. 20,27). Toma este chemat de Domnul să se convingă de realitatea prezenței Sale, fiind în același timp, dojenit pentru necredința sa. Subliniem că atunci când Domnul îi spune: „nu fi necredincios” – și de la această sintagmă, tradiția l-a catalogat cu prea mare ușurință a fi „Toma necredinciosul”, făcând din el un prototip al necredincioșilor – Iisus nu l-a clasat între necredincioși. Că este așa, ne dovedesc versetele 28 și 29. Domnul a enunțat doar un principiu, arătând că de cele mai multe ori proba empirică nu se poate realiza, fiind puși în situația de a crede în baza mărturiei altora. Copleșit de evidență, Toma va fi îngenunchiat și n-a mai putut articula decât cuvintele de recunoaștere neîndoielnică a lui Iisus, a Aceluiași Iisus care fusese răstignit pe cruce, mort și îngropat: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Dându-și seama că într-adevăr a înviat, Toma necredinciosul, zdrobit de evidența faptului pe care-l constata uluit, a mers chiar mai departe acum decât merseseră ceilalți apostoli. Nu numai că a recunoscut învierea, dar a tras și concluzia spontană, marea concluzie că un astfel de om înviat nu mai putea fi numit om, și el îl mărturisește și ca Dumnezeu. A fost cea mai firească dintre concluziile posibile, pe care, de altfel, o vor trage de îndată și ceilalți Apostoli.

Ultimele cuvinte ale lui Iisus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” sunt o fericire care precizează cele două moduri pentru a avea acces la credință: cel al lui Toma și cel al viitorilor ucenici. Contrastul nu este între a vedea și a crede, mai ales că credința autentică trebuie să nu se bazeze pe vedere, ci între a vedea și a nu vedea. Deci, fericirea se referă la credința (și a lui Toma), o credință la care trebuie să se ajungă însă fără pretențiile lui Toma. Și sunt credincioșii viitori, care vor crede prin intermediul cuvântului primilor martori oficiali (In. 17,20).

Episodul cu Toma demonstrează dificultatea ucenicilor de a se convinge de realitatea Învierii, căci Apostolii nu au fost niște creduli, fără simț critic, ei recunoscând Învierea numai după ce Domnul le-a oferit dovezi reale, concrete. Realitatea Învierii l-a marcat profund pe Apostolul Toma până la moarte. Întâlnirea cu Hristos înviat a făcut din Toma „necredinciosul” Toma „credinciosul”. Tradiția bisericească menționează că acest Apostol a propovăduit în Orient, la parți în sud-estul Mării Caspice, la perși și apoi în India, unde înființează la Malabar prima comunitate creștină, care și astăzi îi poartă numele. A murit ca martir la 6 octombrie, când este sărbătorit de Biserică, care îi consacră și Duminica a doua după Paști. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost: „Hristos a înviat!”.

7. Arătarea Domnului la Marea Tiberiadei (In. 21, 1-14).

Această arătare este istorisită doar de Evanghelistul Ioan, fiind a treia arătare a lui Iisus în fața Apostolilor și prima în Galileea. La această arătare au fost prezenți doar șapte dintre ucenici și anume: Simon-Petru, Toma, Natanael, Ioan și Iacob, fii lui Zevedeu, și alți „doi din ucenicii Lui” (In. 21,2). Această arătare, confirmă profeția Mântuitorului, care a spus că se va arăta ucenicilor în Galileea.

De ce Mântuitorul a ales Galileea? Poate pentru că aici Iisus și-a petrecut copilăria și adolescența; aici a început propovăduirea Sa; aici și-a ales Apostolii și pe cei șaptezeci de ucenici; și aici a făcut cele mai multe minuni.

Cuvintele „după acestea” de la începutul pericopei evanghelice, cât și contextul, indică faptul că această arătare a lui Iisus înviat, a avut loc la un interval de timp de la arătările anterioare, către Apostoli din prima zi a Învierii și către Toma. Iisus se arată dimineața în zorii zilei; este Lumina cea care pune capăt unei lungi nopți sterile: „și în noaptea aceea n-au prins nimic” (In. 21,3). Însă ucenicii nu-l recunosc. Contrastul dintre noapte – dimineață, indică că începe o zi nouă, cea a întâlnirii cu Domnul Înviat. Iisus îi întreabă pe ucenici: „Fiilor, nu cumva aveți ceva de mâncare?”, ei răspund negativ. Atunci Mântuitorul intervine și le poruncește să arunce mrejele. Cuvântul Său este o invitație – poruncă, urmată de o făgăduință și o încurajare: „aruncați mreaja… și veți afla”. Ascultând sfatul Său, mreaja s-a umplut de pești, fiind foarte grea. Elementul decisiv este deci, cuvântul Mântuitorului Hristos. El dă acelei pescuiri un semnificat nou. Mulțimea peștilor prefigurează mulțimea credincioșilor care vor adera la Biserică. Naratorul pune astfel în evidență că lucrarea de evanghelizare este rezultatul prezenței Domnului înviat, singurul care poate să facă eficientă strădania ucenicilor. Lucrătorii apostolici aduc roadă numai atunci când sunt în legătură cu Mântuitorul Hristos. Astfel se concretizează sinergia dintre Dumnezeu și oameni. În urma acestei minuni, Apostolul Ioan este primul care-L recunoaște pe Hristos, adresându-se lui Petru cu cuvintele: „Domnul este!”.

La țărm Mântuitorul Hristos pregătise un jeratec și un pește pus deasupra. „Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum” (In. 21,10). Petru se întoarce la barcă, trage mreaja care conținea 153 de pești. Mântuitorul le spune: „Veniți de prânziți”, însă nici unul dintre ucenici nu îndrăznește să-L întrebe pe Iisus cine este El, știind că este Domnul. Pâinea și peștele sunt primite de Apostoli direct de la Hristos înviat: „deci a venit Iisus și a luat pâinea și le-a dat lor, asemenea și peștele”. Gestul Mântuitorului amintește de cel de la Emaus, când a frânt și a dat pâinea ucenicilor.

După prânzul pregătit de Mântuitorul are loc întâlnirea și dialogul dintre El și Petru. Apostolul este întrebat de trei ori de Mântuitorul dacă-L iubește, Petru răspunzând la primele două întrebări „Da, Doamne. Tu știi că Te iubesc.” Când a fost întrebat a treia oară, Petru s-a mâhnit spunând: „Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc”. Mântuitorul îi spune: „Paște mielușeii Mei, Păstorește oile Mele; Paște oile mele” (v. 15,16,17); și Petru înțlege că a fost iertat în urma mărturisirii sale de iubire, opusă întreitei lepădări, căci Domnul nu-i aduce aminte de ea, nu-l mustră, nu-l ceartă.

Petru este însărcinat să aibă grijă și să călăuzească turma lui Hristos, „miei și oi”, pe cei mici și pe cei adulți. Mieii și oile încredințate lui Petru sunt credincioșii viitori, care aparțin unicului și adevăratului Păstor, Iisus Hristos. Nu este întâmplător faptul că în cazul acestei reabilitări lipsește titlul de „păstor”, pe care Evanghelia a patra îl rezervă lui Iisus (In. 10,11. 14. 16). Prin această reintegrare nu i se conferă vreun primat cum susțin romano-catolicii.

După acestea, Mântuitorul îi prezice Apostolului Petru, moarte martirică „când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu” (v. 18 și 19). Tradiția creștină menționează acest martiraj în data de 29 iunie, când alături de Sfântul Apostol Pavel a primit cununa muceniciei.

În versetele 20-22, Evanghelistul Ioan vorbește în mod indirect despre sine spunând „ucenicul pe care-l iubea Iisus; care la cină s-a rezemat de pieptul lui”. Pe acesta îl vede Petru venind în urmă și-L întreabă pe Hristos: „Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?”, vrând să știe cu ce primejdii se va confrunta, sau ce sfârșit va avea Apostolul Ioan.. Mântuitorul îi răspunde indirect: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie” (v.22). Răspunsul Mântuitorului, stă la baza zvonului care era deja răspândit în Biserica primară din secolul întâi, conform căruia Apostolul Ioan nu va mai muri. De aceea, ca să combată acest zvon, Evanghelistul Ioan ține să precizeze mai departe: „De aceea a ieșit cuvântul acesta între frați, că ucenicul acela nu va muri; dar Iisus nu i-a spus că nu va muri ci: „dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” (In. 21,23).

8. Arătarea Domnului pe un munte în Galileea (Mt. 28, 16-20).

Această arătare este descrisă doar de Evanghelistul Matei și are loc cu puțin timp înainte de Înălțarea Mântuitorului la cer. După tradiția Bisericii, această arătare a avut loc pe muntele Tabor. În drum spre grădina Ghetsimani, Hristos le spusese apostolilor: „Dar după învierea mea, Mă voi duce înainte de voi în Galileea” (Mt. 26,32, iar în dimineața Învierii, El poruncește femeilor mironisițe să spună apostolilor Săi, să meargă în Galileea , unde Îl vor vedea (Mt. 28,10).

La această arătare iau parte cei unsprezece Apostoli, care „văzându-l, I s-au închinat, ei care se îndoiseră”. Iisus se apropie de ucenicii Săi, spunându-le: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Mt. 28, 18-20).

Prin cuvintele „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” Domnul aduce la cunoștința apostolilor rezultatul final al întregii Sale activități mesianice. Hristos-Domnul este acum Împărat, stăpânind peste o împărăție care „nu este din lumea aceasta” (In. 18,36), fiind o „împărăție a cerurilor”. Versetele 18-20 au caracter de instituire a Taine Sf. Botez. De misiunea ucenicilor și a urmașilor nu ține numai vestirea împărăției lui Hristos, ci mai ales datoria de a face ucenici din toate neamurile, botezându-le și învățându-le să asculte de toate cele învățate de Iisus Hristos. Neamurile desemnează nu doar pe păgâni, ci în egală măsură pe iudei (cf. 24,9.14; 25,32). Ultimele cuvinte ale Evangheliei trebuie înțelese ca o făgăduință despre ajutorul permanent și suveran conferit trimișilor lui Hristos în lume. „Cu voi” se referă în primul rând la Sfinții Apostoli (cei unsprezece), dar nu mai puțin la Biserica pe care aceștia o conduc și la cea care va exista până la sfârșitul veacurilor, pe care „nici porțile iadului” (Mt. 16,18) nu vor putea s-o biruie datorită asistenței continue de care se bucură din partea lui Hristos. Nu mai puțin, aceste cuvinte de încheiere privesc pe credincioșii care se împărtășesc de Sfânta Euharistie, în acest mod Domnul fiind „cu ei”, ca și odinioară cu Sfinții Apostoli.

9. Arătarea lui Hristos celor cinci sute de creștini (I Cor. 15,6).

Această arătare este de mare importanță, deși este menționată numai de Sfântul Apostol Pavel: „În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au adormit” (I Cor. 15,6). Epistola întâi către Corinteni a fost scrisă în anul 56 d. Hr., în acestă perioadă majoritatea acestor martori se găseau în viață, putând depune mărturie despre caracterul real al acestei arătări a lui Hristos.

Se nasc totuși două întrebări: de ce această arătare nu este amintită și de Evangheliști? Și: nu este exagerată cifra de cinci sute de frați?

Referitor la prima întrebare răspundem: Evangheliștii și-au concentrat atenția pentru a înregistra și descrie arătările și numărul lor, iar Apostolul Pavel enumeră în I Cor. 15, 5-8, persoanele, care L-au văzut pe Domnul înviat. Observăm că nici Evangheliștii nu au menționat cu toții aceleași arătări. Unele sunt descrise de sinoptici, sau de unul din ei, iar altele sunt descrise atât de sinoptici cât și de Ioan, sau numai de Ioan, ceea ce nu înseamnă că între ei există contradicție. Apostolul Pavel, vrând să dovedească corintenilor realitatea Învierii, operează o selecție a acestor arătări, considerând că au mai multă greutate cele făcute Apostolilor și ucenicilor, fără a aminti de arătările către femeile mironosițe sau către Maria Magdalena.

Răspunsul la cea de-a doua întrebare este următorul: cifra de cinci sute de creștini, este doar la prima vedere exagerată, căci după trei ani și jumătate de propovăduire, numărul celor care credeau în Hristos, putea să fie foarte ușor de ordinul sutelor, dacă nu mai mare. Să nu uităm că Persoana și minunile Mântuitorului au atras mii de oameni, ca în cazul celor peste cinci mii, săturați în pustie (Mt. 14,21).

10. Aătarea lui Hristos înviat către Iacov „fratele Domnului” (I Cor. 15,7)

Este amintită numai de Apostolul Pavel: „După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor” (I Cor. 15,7). Ca și arătarea către Petru, în ziua Învierii, și această arătare a avut un caracter tainic, ceea ce nu înseamnă că ea nu a fost reală. Apostolul Pavel deține această informație chiar de la cel care L-a văzut pe Hristos înviat,adică de la Iacob însuși, pe care l-a întâlnit în Ierusalim (Gal. 1,19). Transformarea totală a vieții lui Iacov, care va ajunge mai târziu primul episcop al Ierusalimului, fiind martirizat pentru credința sa, prin lapidare, pe la anul 63 d. Hr., vine în sprijinul caracterului real al acestei arătări.

11. Arătarea lui Iisus Apostolilor la Ierusalim, pe muntele Eleon (Mc. 16, 15-20; Lc. 24, 44-53; F.A. 1, 4-12).

Această arătare are loc la patruzeci de zile de la Înviere și coincide cu Înălțarea la cer a Mântuitorului, fiind cea mai solemnă dintre toate.

Analiza comparativă a acestei arătări, ne arată că acum Mântuitorul reînoiește trimiterea Apostolilor la propovăduire: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 15-16), afirmându-se încă odată universalismul Evangheliei și al mântuirii prin credință și Botez.. Răspândirea credinței va fi însoțită de semne minunate: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Mc. 16, 17-18). La Evanghelistul Luca, cu prilejul acestei arătări, Iisus arată împlinirea profețiilor în Persoana Sa, așa cum le spusese celor doi ucenici spre Emaus (cf. Lc. 24, 44-46). Iisus spune că Apostolii o să „propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Lc. 24, 47). Evanghelistul Luca, menționează prin aceste cuvinte că răspândirea credinței va începe de la Ierusalim și va cuprinde toate popoarele. Apostolilor li se conferă calitatea de martori, ca unora care au fost alături de Mântuitorul de la începutul propovăduirii Sale și până la Înălțare: „Voi sunteți martorii acestora” (Lc. 24,48).

Evanghelistul Marcu spune că Iisus înălțându-se la cer, „a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc. 16,19). Prin aceasta, opera de Răscumpărare săvârșită de Hristos, este încununată de Înălțarea Sa la cer, de intrarea lui Iisus înviat în sânul Treimii, având menirea de a aduce întreaga creație la starea de înviere. În descrierea Înălțării Mântuitorului la cer, cartea Faptele Apostolilor, menționează prezența a doi îngeri sub înfățișarea unor bărbați, îmbrăcați în haine albe, care-i anunță pe ucenici că așa cum S-a înălțat în slavă, tot așa va și veni, la sfârșitul veacului (F.A. 1,11).

După Înălțarea la cer a lui Hristos , Apostolii „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24,52), ceea ce demonstrează că despărțirea de Iisus nu a fost considerată definitivă, căci conform celor promise, Hristos va fi prezent, în mod tainic în viața lor (ca și în viața fiecărui credincios), susținându-i în propovăduire (Mt. 28,28; Mc. 16,20).

12. Iisus înviat și preamărit, se arată lui Saul, pe drumul Damascului (F.A. 9, 1-9; 22, 3-11; 26, 9-19; I Cor. 15,8).

Această arătare ocupă locul cel mai deosebit în cadrul celorlalte arătări; în primul rând, prin faptul că ea a avut loc la câțiva ani după Înălțarea Domnului la cer. Din această cauză teologia raționalistă a contestat caracterul real al acestei arătări, considerând că ea are un caracter subiectiv-psihologic. Total opusă acestei concepții, teologia ortodoxă, bazată pe izvoarele istorice noutestamentare, susține contrariul, și anume că, arătarea respectivă a avut caracter real-istoric, cum însuși Pavel afirmă.

Saul era din orașul Tars, din provincia nordică Cilicia, din Asia Mică. Numele său apare pentru prima oară în legătură cu uciderea cu pietre a arhidiaconului Ștefan (F.A. 7,58). El a fost încredințat cu paza hainelor celor ce aruncau cu pietre, având aceleași sentimente ca și ceilalți (F.A. 8,1). Cartea Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca pe un mare prigonitor al creștinilor: „Saul însă pustia Biserica, pătrunzând prin case și, tîrând bărbați și femei, îi arunca în temniță” (F.A. 8,3).

Prin împuternicirile primite din partea Sinedriului, vrea să desființeze comunitatea creștină din Damasc. Este nimerit să notăm că Saul, pornind spre Damasc și întorcând spatele către Ierusalim, ne face să înțelegem că toată truda lui inchizitorială, de până acum, a fost nulă. Cu o expresie judecătorească de azi, am zice că Saul iscălește pentru urmăriții săi din Ierusalim o scrisoare de neurmărire. Însoțit de o gardă militară, el se apropia de Damasc, caând deodată, o lumină puternică, mai strălucitoare decât soarele, l-a învăluit, și un glas îi spune: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești? iar el răspunzând a zis „Cine ești, Doamne?” – Zis-a Domnul: „Eu sânt Iisus pe care tu Îl prigonești” (F.A. 9,5). Și Iisus a adăugat, folosind o metaforă, sau poate o zicală a vremii: „Cu greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”, cu alte cuvinte: să te lupți cu adevărul. E cu neputință. Împotriva evidenței nu mai poți face nimic! Iată evidența: „Eu sânt Iisus”. Era ca și cum i-ar fi spus: Eu sînt Cel pe care tu Îl crezi mort. Sînt viu. Am înviat. Toți cei ce cred în Înviere cred într-un fapt adevărat. Aceasta este noua religie pe care o voiește Dumnezeu, nu cea pe care o aperi tu. Eu sînt Cel promis: Mesia, despre care au vorbit profeții. Te crezi învățat, cinstește-i cum trebuie! Dar Iisus nu i-a spus toate acestea, pentru că pentru o minte ca a lui Saul toate se cuprindeau în afirmația simplă și zdrobitoare: „Eu sînt Iisus”. În fața evidenței, Saul a cedat. În fața evidenței se cedează. Orice minte sănătoasă procedează așa. Pentru Saul era acum evident: Hristos a înviat! Există. E viu. Vorbește cu el. În clipa aceea a mai avut doar tăria să mai pună singura întrebare care își mai avea rost: „Doamne, ce voiești să fac?” (F.A. 9,6). I s-a spus ce trebuie să facă și a făcut precum i s-a poruncit.

Și așa Saul a devenit Pavel, Sfântul Apostol Pavel, cel intrat în ceata Apostolilor, martor al Învierii, pe baza acestei întâlniri cu Iisus, marele Apostol al neamurilor, cel care a convertit la creștinism toată Asia Mică și sudul Europei, cel care a prins în forumle geniale învățătura lui Iisus, distanțând-o de iudaism, cel care a scris cunoscutele Epistole care fac parte din Noul Testament, și care sînt citite împreună cu Evangheliile la toate slujbele creștine.

5.4. Combaterea ipotezelor negative despre Înviere.

Dacă moartea Mântuitorului, pentru mulți din contemporanii Săi, a fost prilej de poticnire (I Cor. 1,23), la fel și Învierea a fost controversată și contestată, cu atât mai mult cu cât ea încununează activitatea mesianică a Domnului și este dovada cea mai evidentă a dumnezeirii Sale. Cu ea stă sau cade însăși credința creștină (I Cor. XV, 17). De aceea, ea a constituit, pe de o parte, tema centrală a predicii apostolice, a fost mărturisită și apărată cu prețul vieții de apostolii și ucenicii Domnului, afirmată, apoi, de conștiința creștină prin veacuri, până în vremea noastră; pe de altă parte, adversarii creștinismului au făcut cele mai mari eforturi să zdruncine credința creștină în Învierea și, implicit, în divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos.

Aceștia au emis mai multe ipoteze sau încercări de mistificare a Învierii Domnului, care se pot reduce la patru, dat fiind că ele se aseamănă. Și anume:

a. ipoteza înșelăciunii;

b. ipoteza halucinației;

c. ipoteza morții aparente;

d. ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului.

a. Ipoteza înșelăciunii susține că trupul lui Hristos a dispărut din mormânt, nu în urma evenimentului miraculos al Învierii, ci a fost luat de Apostoli, de conducătorii religioși ai evreilor, sau de soldații romani, din ordinul lui Pilat. Învierea nu ar fi decât o înșelăciune, predicată de Apostoli. La originea acestei ipoteze se află relatarea mateiană, conform căreia sinedriștii neputând explica minunea Învierii, „adunându-se ei împreună cu bătrânii și ținând sfat, au dat bani mulți ostașilor, zicând: Spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam. Iar ei, luând arginții, au făcut precum au fost învățați. Și s-a răspândit cuvântul acesta între iudei, până în ziua de azi (Mt. 28, 12-13,15).

Această părere neglijează următoarele aspecte:

Ucenicii s-au arătat fricoși în momentele de încercare ale Mântuitorului și L-au părăsit cu toții chiar din grădina Ghetsimani. Este imposibil să-și fi schimbat atât de mult atitudinea mai târziu, când Dascălul lor era mort, încă să sfideze paza mormântului și să-și riște viața. Ce și cine le-a dat acest curaj?

Dacă Apostolii ar fi furat trupul Domnului, ar fi făcut aceasta în grabă și n-ar fi dat atenție giulgiurilor (In. 20, 5-7). Ar fi făcut acest lucru în prima noapte, când nu era pază la mormânt și nu a doua noapte când era pază.

Dacă Apostolii ar fi furat trupul Domnului și ar fi scornit povestea învierii Lui, ar fi fost imposibil să moară, mai târziu, pentru o minciună scornită de ei.

Dacă Apostolii ar fi fost bănuiți, cu adevărat, că au furat trupul Domnului, ar fi trebuit prinși și pedepsiți. Dar, atunci când predică învierea și sînt interogați, li se interzice doar să mai predice numele lui Iisus și sînt lăsați liberi (Fapte 4,18). Mai mult, învățatul Gamaliel dă sfat sinedriștilor să nu persecute pe Apostoli, ca nu cumva să contravină voii lui Dumnezeu (Fapte 5, 38-39).

Este greu de acceptat ca soldații romani, renumiți pentru disciplina lor, să nu-și fi făcut datoria. Dacă au adormit, de unde știau că trupul păzit de ei a fost furat de Apostoli și nu de altcineva, sau că a avut loc evenimentul minunat relatat de evangheliști?

Dacă nu și-au făcut datoria, de ce n-au fost pedepsiți? În Faptele Apostolilor (12, 19) se spune că Irod a dat ordin să fie uciși străjerii care păzeau pe Petru, după eliberarea acestuia în chip minunat.

Dacă trupul Domnului ar fi fost luat din mormânt de Iosif și dus în Arimateea, acest lucru ar fi fost cunoscut în cercul Apostolilor și aceștia nu s-ar fi mirat de dispariția Lui. În plus, aceștia nu și-ar fi pus viața pentru ideea că Iisus a înviat, atâta timp cât Îl știau mort.

b. Ipoteza halucinației susține că arătările lui Iisus Hristos după Înviere, nu au fost reale, ci viziuni subiective sau colective, datorate unor stări psihopatice ale mironosițelor, Apostolilor și ale unor ucenici. Deci, toate arătările lui Iisus nu ar fi fost decât simple halucinații. Aceasta este părerea filozofului păgân Cels, reluată și dezvoltată, mai târziu, de criticii raționaliști, din secolul al XIX-lea.

Adepții acestei ipoteze au susținut că de fapt trupul lui Iisus a rămas în mormânt, deci învierea nu a fost reală, iar așa zisele arătări ale Lui au fost viziuni ale celor care pretindeau că L-au văzut înviat. Ei au fost sinceri în această convingere, inducând în eroare pe primii creștini. Pentru argumentarea acestei ipoteze, adepții ei au atribuit femeilor mironosițe, Apostolilor și ucenicilor, diferite boli, psihoze, halucinații etc. Este însă cu totul fals a atribui tuturor acestor martori ai Învierii, boli de natură psihică, despre care nu există nici un indiciu în scrierile noutestamentare. Aceștia s-au comportat normal în timpul Patimilor, morții, înmormântării, ca de altfel și după Înviere.

Este adevărat că în propovăduirea apostolică, prin intervenția Divinului, întâlnim vise, descoperiri, vedenii și extaz, dar acestea sunt cu totul deosebite de caracterul aparițiilor lui Hristos înviat, fiind de altă natură. Toate arătările lui Iisus înviat au fost reale, obiective, chiar dacă despre unele din ele nu deținem mai multe detalii. Aceste apariții nu sunt prezentate sistematic de autorii noutestamentari, nu au un caracter apologetic și nici nu s-a încercat o „sincronizare” a lor, ceea ce le conferă autoritate și credibilitate.

Această ipoteză, neglijează următoarele aspecte:

În acele momente, Apostolii „plângeau și se tânguiau” (Mc. 16,10; Lc. 24,17; In. 20,17), pentru că pierduseră orice speranță de a mai avea pe Iisus printre ei. Dovadă este faptul că atunci când femeile purtătoare de mir le vestesc învierea lui Iisus, „cuvintele acestora li se păreau a fi basme și nu le credeau” (Lc. 24,11). Pentru ei, care nu-L pricepuseră pe Iisus când le vorbise despre înviere și-l întrebaseră: „Ce este aceea a învia din morți?” (Mc. 9,10), „tot nu pricepeau că, după Scriptură, Iisus trebuia să învieze din morți” (In. 20,9).

Aceeași convingere se degajă și din faptul că în ziua învierii, când Mântuitorul se arată Apostolilor, pe când se aflau în casă cu ușile încuiate, surprinși, în primul moment au crezut că văd un duh (Lc. 24,7).

Atitudinea lui Toma este și mai sugestivă în legătură cu lipsa speranței apostolilor de a mai vedea pe Iisus viu (In. 20,25).

Nici femeile mironosițe nu erau stăpânite de ideea învierii. Maria Magdalena, aflând mormântul gol, a alergat la Apostoli și le-a spus: „Au luat pe Domnul și nu știu unde L-au pus pe El” (In. 20,2).

Când Iisus se arată femeilor mironosițe, acestea s-au înspăimântat și n-au spus nimănui acest fapt, „pentru că se temeau” (Mc. 16,8).

c. Ipoteza morții aparente. S-a spus, de asemenea, că Mântuitorul nu a murit cu adevărat pe Cruce, ci a avut numai o hemoragie puternică, și a căzut într-o stare de letargie, de moarte aparentă. Fiind pus în mormânt, El se trezește, datorită răcelii și iese afară în grădină, dând la o parte piatra și înspăimântând ostașii care au fugit la apariția spectrului.

Mai întâi de toate, din datele evanghelice, vedem că Mântuitorul pe Cruce a murit real, după natura Sa umană, iar moartea Sa reală este adeverită de o mulțime de martori și de realități fiziologice. Suferințele îndurate, hemoragia provocată de spargerea mâinilor și picioarelor cu piroane, au fost mortale. Tâlharilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor; în cazul Mântuitorului nu a mai fost nevoie, pentru că murise. Pentru o mai mare siguranță, unul din ostași L-a împuns cu sulița în coastă, străpungându-i inima, „din care a curs sânge și apă” (In. 19,34). Era semnul fiziologic al morții reale. Numai în starea aceasta s-a dat poruncă să fie coborât de pe Cruce și dat lui Iosif din Arimateea, ca să-L îngroape într-un mormânt nou, săpat în stâncă, într-o grădină aproape de cetate.

Din acest moment, trupul răstignit a trecut prin toate fazele ritualului înmormântării, așa cum se practica pe vremea aceea, la iudei (In. 19,40), Iosif și Nicodim au cumpărat giulgiu nou și aromate, necesare ungerii și înfășurării trupului celui mort. Aceste aromate erau un amestec de smirnă, aloe, mir și alte ingrediente, care astupau toți porii pielii și întărindu-se ca piatra lipeau giulgiurile, încât nu mai puteau fi smulse. Înfășurarea trupului se făcea, rotindu-se giulgiurile de la creștetul capului până la tălpile picioarelor, așa cum mai vedem la mumiile egiptene.

După ce a fost spălat și învelit în giulgiuri, trupul Domnului a fost așezat în mormântul de stâncă, la ușă s-a prăvălit o piatră foarte grea și au fost puse străji din armata romană. Toate aceste măsuri au fost luate, ca nici un eveniment neplăcut să nu se poată întâmpla.

Într-adevăr, chiar dacă Domnul Hristos nu ar fi murit pe Cruce, l-ar fi ucis condițiile neprielnice din mormânt: aromatele, asfixiantele giulgiuri care cu timpul deveneau rigide și împiedicau orice mișcare, inclusiv respirația; calcarul în care era săpat mormântul. Dincolo de toate acestea, dacă și-ar fi revenit în mormânt ar fi fost imposibil, cu puținele Sale puteri, după suferințele morții, să dea la o parte piatra uriașă (Mc. 14,4) de la ușa mormântului. Și tot imposibil, să facă în aceeași zi călătoria destul de lungă ca cea spre Emaus și înapoi.

d. Ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului a fost formulată de adepții școlii mitologice, în frunte cu H. Bultmann. După părerea acestuia, despre viața lui Iisus nu știm aproape nimic sigur, mesajul Său a fost expus mitic de către evangheliști, sub influența literaturii iudaice și a mitului gnostic al mântuirii. Cât privește învierea de care vorbesc evangheliștii, aceasta este, după Bultmann, decât o reprezentare mitică dată de apostolii valorii triumfătoare a Crucii.

Teoria mitologică a lui Bultmann și a școlii pe care o reprezintă respinge aprioric orice minuni și profeții. Ei au cerut „demitizarea” sau „demitologizarea” Scripturii, adică să scoată dintr-însa tot ce înseamnă miracol. „Teologia” lui poartă specificul criticii prostestante raționaliste și are destule idei prea puțin creștine.

În cazul de față, rostul lui Hristos, după Bultmann, a fost de a face cunoscută oamenilor mântuirea, adică iertarea care vine ca dar din partea lui Dumnezeu. El este instrumentul Logosului lui Dumnezeu și nimic mai mult. Persoana Sa n-are nimic misterios și nu se găsește în vreun raport deosebit cu Dumnezeu. Răstignirea a fost un fapt real. Acest fapt interesează omenirea pentru că, în acel moment, s-a realizat judecata eliberatoare a lui Dumnezeu asupra oamenilor, care se aflau departe de El, „înrobiți puterilor lumii”. Sentința de condamnare rostită de Dumnezeu împotriva lumii păcătoase, sentință care se rotise dincolo de timp, capătă expresie temporală în răstignirea lui Hristos. În momentul răstignirii se aduce la cunoștință omenirii starea de păcătoșenie în care se afla și condamnarea pe care o merită.

Răstignirea lui Hristos este mai puțin o împlinire și mai mult o încunoștințare. Este momentul în care omul este făcut conștient de neputința de a se mântui singur și i se promite în dar mântuirea. Momentul răstignirii capătă importanță și dimensiuni cosmice în măsura în care este actualizat continuu, mai întâi prin predica apostolilor, apoi prin predica Bisericii. Prin această predică continuă, oamenii sunt făcuți conștienți de starea lor și participă la crucea lui Hristos prin viață departe de păcat și de faptele întunericului. Hristos nu este mântuitorul; este numai începutul mântuirii. Meritul Lui este de a fi pentru omenire un exemplu de ascultare față de Dumnezeu.

Teoria lui Bultmann poartă, cum am spus, specificul teologiei protestante. El greșește când afirmă că Hristos nu este Mântuitorul, ci „numai începutul mântuirii”, subestimând valoarea ontologică și expiatoare a Jertfei de pe Cruce. Greșește și atunci când exagerează rolul comunității creștine primare în elaborarea evangheliilor, evangheliști au fost, doi dintre ei, ucenici ai Domnului, și alți doi, ucenici ai acestora, așa că cele relatate de ei provin de la martori direcți, uneori chiar oculari, ai celor întâmplate. Mărturisirile lor sunt mărturii istorice. Dacă s-ar accepta teoria lui Bultmann, ar fi de neînțeles faptul cum apostolii, oameni simpli, dar realiști, constatând moartea lui Iisus, au putut inventa istoria Învierii și după aceea să-și dea și viața pentru născocirea lor.

Învierea Domnului rămâne un fapt istoric, cu neputință de tăgăduit. Ea este confirmată de martorii oculari, de mulțimea arătărilor, verificată și mărturisită, apoi, de conștiința creștină de 2000 de ani. Ea încununează cu coroana dumnezeirii activitatea mesianică a Domnului nostru Iisus Hristos; adeverește nu numai activitatea Mântuitorului, dar și divinitatea învățăturii Sale, a credinței creștine. Numai realitatea Învierii a făcut din apostoli, înfricoșați de cele întâmplate Învățătorului lor, oameni neînfricați, capabili să înfrunte ostilitatea lumii iudiaice și păgâne. Și tot ea a făcut din prigonitorul Saul pe marele Pavel, Apostolul Neamurilor.

CONCLUZII

Creștinătatea apuseană pune accentul în opera de mântuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mântuit, după ea, pentru că a plătit, prin moarte, prețul de răscumpărare pentru păcatele noastre. Noi suntem mântuiți pentru moartea Lui. Actele ulterioare ale Mântuitorului nu mai contribuie la mântuirea noastră. Ele ne arată cel mult răsplata pe care a primit-o El ca om pentru moartea Lui și pe care o pune la dispoziția noastră sub forma grației.

Dimpotrivă, unii scriitori răsăriteni accentuează atât de mult bucuria învierii, încât nu mai văd în toată importanța ei taina crucii.

În realitate, moartea și învierea Domnului trebuie privite împreună, ca un întreg. Așa le-au privit Sfinții Părinți ai Bisericii, așa le privește Biserica în viața ei ierurgică și de rugăciune. Când pomenește de cruce, ea nu uită de înviere și când se bucură de înviere, se gândește totodată la cruce.

Dar în ce constă această unitate? Ea trebuie văzută nu numai ca o succesiune necesară, dar externă, a celor două momente în opera mântuirii, ci ca o anumită prezență a fiecărui moment în celălalt. Moartea Domnului cuprinde în sine începutul învierii și starea de înviere a Domnului nu e golită de o anumită prezență a crucii. Moartea și învierea Domnului constituie împreună un paradox, nu numai prin aceea că, deși sînt două momente contrare, ele totuși se succed, ci și prin aceea că, deși sînt contrare, ele totuși se cuprind într-un anumit sens una în alta.

Crucea lui Hristos este manifestarea negrăitei și nemărginitei iubiri și puteri a lui Dumnezeu, față de omul supus morții din pricina păcatului, afirmarea vieții împotriva morții care a fost desființată. Pe cruce în modul cel mai deplin, după Întrupare, Hristos întemeiază Biserica, Trupul Său tainic, ca una ce este atrasă în jertfa lui Hristos și care va aduce în veac jertfă Tatălui, prin Duhul Sfânt pe Hristos, dar și pe ea însăși o dată cu Hristos. Pe cruce, firea umană a fost eliberată de sclavia păcatului și a morții, întărită și deschisă lucrării Duhului Sfânt asupra ei prin Sfintele Taine care izvorăsc din Hristos Cel răstignit și înviat.

Moartea pe cruce este strâns legată de Înviere ca și de Întrupare și se desăvârșește în Înviere. Dacă Întruparea este rodul iubirii divine față de umanitatea cu care se unește indisolubil și definitiv, iar această iubire merge mai departe în moarte, care desăvârșește pentru veci, unirea Sa cu noi.

Potrivit învățăturii ortodoxe în crucea însăși e o putere care produce înviere și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern crucea. Crucea are în ea însăși o forță de biruire a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere. În crucea sau în moartea lui Hristos se cuprinde virtual învierea Lui și în învierea Lui continuă să fie prezenză puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce. De aceea învierea în sensul creștin nu este lipsită de puterea lui Hristos care s-a manifestat în acceptarea și suportarea crucii, suportarea care este prin ea însăși și biruire a morții.

Prin Învierea Sa din morți, Hristos a înnoit și îndumnezeit firea umană întărită și restaurată prin jertfa de pe cruce. O dată cu ea, Hristos a înnoit întreaga fire cu care omul este în legătură ontologică, și care prin omul înnoit prin Înviere, se ridică iarăși spre Dumnezeu, datorită energiilor divine necreate, care prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, influențează întreaga creație

Prin același Hristos înviat avem puterea să murim și noi patimilor și poftelor egoiste, să murim npuă înșine și să trăim o viață nouă, biruitoare ăn toată ființa noastră, de dăruire cu Hristos lui Dumnezeu. Puterea de dăruire lui Dumnezeu ne vine de la Hristos care iradiază în noi prin umanitatea Sa, pe Duhul Său.

Învierea este răspunsul Tatălui de primire a jertfei lui Hristos pe cruce, ca jertfă a Lui și a întregii umanități pe care El o aduce împreună cu El în starea Sa de jertfă. Dar și mai mult decât aceasta, Învierea pecetluiește jertfa și desăvârșește opera de răscumpărare a neamului omenesc prin înnoirea și îndumnezeirea firii umane aduse de Înviere. Chipul lui Dumnezeu din om, stricat de păcat, a fost acum, după restaurarea și întărirea lui, prin Întrupare și Cruce, înnoit total și făcut un transparent deplin al Duhului.

Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre înviere și spre viața de veci, „mai bine zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice în lumina descoperită a Învierii.

Învierea lui Hristos este „începătura” vieții celei veșnice (I Cor. 15,20). „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 21-22). Învierea este trecerea spre o altă existență. Acesta este și sensul cuvântului de „Paști”; Învierea lui Hristos este trecerea noastră desăvârșită de la moarte la viață, de la pământ la cer. Și fiindcă moartea adusă de păcat cuprinsese toată crreația, Învierea lui Hristos a însemnat trecerea definitivă și totală a întregii creații de la moarte la viață, la viața și lumina lui Hristos Cel înviat, plin de Duhul Său.

Toată creația tinde spre învierea generală ca spre sensul ei deplin și spre desăvârșirea ei în Dumnezeu. Revelația clară a lui Dumnezeu în creație și revelația sensului creației coincid și ea va atinge deplinătatea în învierea generală.

Învierea noastră se află în strânsă legătură de învierea lui Hristos. „Hristos a înviat din morți și s-a făcut începătură a învierii celor adromiți” (I Cor. 15,20). „El este capul Trupului, adică al Bisericii, Cel ce este începutul, Întâiul născut din morți, ca să fie El, Cel dintâi întru toate” (Col. 1,18; Efes. 1,22; 4,15).

Învierea Domnului precede și demonstrează învierea credincioșilor. Învierea Sa este premisa și garanția învierii morților. „Dacă nu este învierea morților, nici Hristos n-a înviat”(I. Cor. 15, 13, 16). „Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul ne va învia și pe noi prin puterea Sa” (I Cor. 6,14; Rom. 6,5; II Cor. 4,14; II Tes. 4,14).

Unite într-o tainică simbioză, crucea și Învierea lui Hristos se descoperă credincioșilor ca două râuri de apă vie, pornite din același izvor, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul nostru, din care se adapă neîncetat Trupul tainci al Domnului, Biserica Sa cea sfântă.

BIBLIOGRAFIE

I. Texte biblice

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

2. Mica Biblie, EIBMBOR, București, 1972.

3. Noul Testament comentat, versiune revizuită, redactată și comentată de I.P.S. Arhiep. Bartolomeu Valeriu Anania, București, 1995.

II. Concordanțe, dicționare, atlase

4. Dicționar biblic, Oradea, 1998.

5. Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.

III. Cărți, studii, articole

6. Anania, Bartolomeu Valeriu, Apa cea vie a ortodoxiei, Cluj-Napoca, 2002.

7. Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creștină, Alba Iulia, 2002.

8. Boca, Arsenie, Cuvinte vii, Deva, 2006.

9. Bria, Ioan, Iisus Hristos, București, 1992.

10. Chira, Iustinian, Cele șapte cuvinte rostite de Mântuitorul Hristos pe Cruce, în “Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12, 1977.

11. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, 1998.

12. Chițescu, Nicolae, Cele trei cruci de pe Golgota, în “Glasul Bisericii”, nr. 5, 1958.

13. Ciobotea, Dan-Ilie, Legătura interioară dintre Cruce și Înviere în Ortodoxie, în “Mitropolia Banatului”, nr. 3-4, 1984.

14. Cîrstoiu, Ioan, Crucea și Învierea Domnului în lumina Noului Testament, în “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1985.

15. Cornițescu, Constantin, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în “Ortodoxia”, nr. 2, 1983.

16. Dimandi, Sterie, Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului: Patimile, Moartea, Învierea, vol. III, București, 1943.

17. Dragoman, Ioan, Învierea Mântuitorului, Alba Iulia, 2003.

18. Fruma, Ioan și Grigorie T. Marcu, Procesul Mântuitorului, Sibiu, 1945.

19. Galaction, Gala, De la “mormântul gol” la porțile Damascului, în “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1951.

20. Galeriu, Constantin, Jertfă și răscumpărare, teză de doctorat, București, 1991.

21. Gheorghe, I. Constantin, Moarte și înviere după Sfânta Scriptură, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, 1978.

22. Gheorghe, Sîrbu, Cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos pe Cruce, în “B.O.R.”, nr. 2, 1959.

23. Harghel, Antonie, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Apologie istorică, Chișinău, 1928.

24. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Oradea, 1998.

25. Idem, Omilii la Matei, PSB 23, București, 1994.

26. Karavidopoulos, Ioannis, Evanghelia după Marcu, București, 2001.

27. Manoilescu-Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul, în lumina Sfintelor Evanghelii, vol. II, București, 2001.

28. Manolache, Anca, Învierea și Înălțarea Domnului, încununarea operei de Răscumpărare, în “Ortodoxia”, nr. 2, 1969.

29. Mihălcescu, Irineu, Istoria religiunilor lumii, București, 1946.

30. Mihoc, Ioan, Învierea Domnului după Evanghelia de la Matei, în “Revista Teologică”, nr. 2, 2004.

31. Mircea, Ioan, Coborârea la iad a lui Iisus Hristos, în “Studii Teologice”, nr. 3-4, 1972.

32. Sfântul Nicoale Cabasila, Cuvântările teologice, Sibiu, 2010.

33. Nicolaescu, Nicolae, Cadrul problemei sinoptice, în “Studii Teologice”, nr. 3-4, 1954.

34. Idem, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, 1953.

35. Papacosta, Serafim, Minunile Domnului, Alba Iulia, 2001.

36. Papini, Giovanni, Viața lui Iisus, Bistrița, 2007.

37. Plămădeală, Antonie, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989.

38. Popescu, Teodor M., Moartea și Învierea Mântuitorului în credința vechilor creștini, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1955.

39. Idem, Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1951.

40. Proloagele, vol. II, Bacău, 1999.

41. Preda, Constantin, Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului Ioan, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-8, 2002.

42. Idem, Arătarea Mântuitorului Hristos înviat la țărmul Mării Tiberiadei, în „Mitropolia Oltenie”, nr. 5-6, 2001.

43. Idem, Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-4, 2003.

44. Quenot, Michel, Icoana. Fereastră spre absolut, București, 1993.

45. Radu, D., Învierea Domnului, pârga învierii noastre, în „B.O.R.”, nr. 3-4, 1978.

46. Radu, Gh. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sf. Taine și problema intercomuniunii, teză de doctorat, în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978.

47. Rezuș, Petru, Temeiurile Învieri, în „Glasul Bisericii”, nr.4, 1958.

48. Remete, George, Dogmatica ortodoxa, Alba Iulia, 2000.

49. Sofronie, arhimadritul, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Alba Iulia, 2006.

50. Stamatoiu, Dionisie, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 2000.

51. Idem, Învierea Domnului, adevărul de temelie al credinței noastre, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4, 2000.

52. Stăniloae, Dumitru, Chipul evanghelic al lui Hristos, Sibiu, 1991.

53. Idem, Legătura interioară dintre moartea și Învierea Domnului, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1956.

54. Idem, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1972.

55. Idem, Crucea în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1975.

56. Idem, Paștile, sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie, în “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1975.

57. Idem, Învățătura Sfântului Atanasie cel mare despre mântuire, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1973.

58. Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea sfintei Evanghelii de la Luca, București, 2007.

59. Idem, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan, București, 2009.

60. Idem, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, București, 2002.

61. Valerian, episcopul Oradiei, Problema învierii, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 4-6, 1968.

62. Viezuianu, Dumitru, Moartea și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos în lumina epistolelor pauline, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1977.

CURRICULUM VITAE

M-am născut în data de 08.04.1990, în orașul Alba Iulia. Am urmat Școala Generală Nr. 7 „Mihai Eminescu” din Alba Iulia.

Din anul 2005 am fost elev al Seminarului Teologic Ortodox „Mitropolit Simion Ștefan” din Alba Iulia până în anul 2009.

În anul 2009 am fost admis ca student al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul „Universității 1 Decembrie 1918” Alba Iulia.

Am absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă în anul 2013.

Data:

Semnătura:

DECLARAȚIE:

Subsemnatul, Târnăvean Marius Constantin, declar pe propria răspundere că lucrarea îmi aparține în întregime, iar la elaborarea ei nu am utilizat alte surse bibliografice decât cele menționate în bibliografie.

Data:

Semnătura: