Paternitatea Mozaica a Pentateuhului de la Moise la Juliul Wellhausen

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………….4

Motivația subiectului…………………………………………………………………………………………..4

Metodologia aplicată…………………………………………………………………………………………..5

Paternitatea mozaică afirmată………………………………………………………………………………..6

Definiție……………………………………………………………………………………………………………6

Mărturii interne………………………………………………………………………………………………….6

Mărturia Pentateuhului………………………………………………………………………………..6

Mărtia Vechiului Testament…………………………………………………………………………8

Mărturia Noului Testament………………………………………………………………………….8

Mărturii externe…………………………………………………………………………………………………8

Mărturia tradiției iudaice……………………………………………………………………………..8

Mărturia tradiției creștine timpurii………………………………………………………………..9

Mărturia listelor canonice ale Bisericii timpurii………………………………………………9

Paternitatea mozaică contestată………………………………………………………………………………10

Introducere în criticismul Pentateuhului……………………………………………………………….10

Critica surselor…………………………………………………………………………………………..11

Critica formelor…………………………………………………………………………………………11

Critica tradiției…………………………………………………………………………………………..12

Critica literară……………………………………………………………………………………………12

Concluzie………………………………………………………………………………………………….13

Scurt istoric a contestării paternității mozaice……………………………………………………….14

Primele două veacuri………………………………………………………………………………….14

Din secolul III până în zorii Reformei…………………………………………………………..17

De la Reformă la Jean Astruc………………………………………………………………………20

Ipoteza documentară primitivă…………………………………………………………………….23

Ipoteza fragmentaristă………………………………………………………………………………..26

Ipoteza suplimentaristă……………………………………………………………………………….28

Ipoteza cristalizării……………………………………………………………………………………..29

Noua ipoteză documentară………………………………………………………………………….30

Rezumat……………………………………………………………………………………………………33

Paternitatea mozaică apărată…………………………………………………………………………………35

Prezentarea criterilor documentare……………………………………………………………………..35

Contraargumentarea criterilor documentare…………………………………………………………37

Fenomenul numelor divine………………………………………………………………………….37

Recurența narațiunilor…………………………………………………………………………………39

Prezumtive contradicții……………………………………………………………………………….42

Anacronisme……………………………………………………………………………………………..46

Incongruență……………………………………………………………………………………………..49

Diversitate internă………………………………………………………………………………………50

Concluzie…………………………………………………………………………………………………………………….54

Anexe………………………………………………………………………………………………………………………….56

1. Criticismul Vechiului Testament……………………………………………………………………………56

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………60

Introducere

„Pentateuhul trebuie definit ca un document prin care îl înțelegem pe Israel, care îi conferă acestuia etiologia vieții. Prin narațiuni, poezie, prorocie și Lege, voia lui Dumnezeu cu privire la rolul lui Israel în lume este descoperită în el" (A. Bentzen, IOT, 1952, 2, p. 77).

Ca un document ce conține revelația lui Dumnezeu și răspunsul lui Israel la această revelație, Pentateuhul depune mărturie cu privire la acțiunile mântuitoare ale lui Dumnezeu care este Domn suveran al istoriei și al naturii.

Actul central al lui Dumnezeu în Pentateuh este exodul din Egipt. Prin acest act, Dumnezeu S-a întipărit în conștiința lui Israel și S-a descoperit pe Sine ca un Dumnezeu care izbăvește. Înțelegerea pe care au dobândit-o ei din această revelație le-a dat posibilitatea ca, sub conducerea lui Moise, să reevalueze tradițiile strămoșilor lor și să vadă în ele începuturile legăturii pe care a stabilit-o Dumnezeu cu ei și care a culminat atât de strălucitor în eliberarea lor din Egipt.

Pentateuhul este un document ce posedă un conținut bogat și unitar; consemnarea revelației lui Dumnezeu în istorie și a conducerii istoriei de către El. Primele cinci cărți constituie o mărturie atât cu privire la răspunsul lui Israel cât și cu privire la incapacitatea lui de a răspunde pozitiv. El mărturisește despre sfințenia lui Dumnezeu, lucru ce îl pune pe El în contrast cu oamenii, și despre dragostea Lui binevoitoare, care îl „obligă” față de Israel conform condițiilor impuse de El Însuși.

Adepții ipotezei documentare susțin că primele cinci cărți ale Bibliei au fost scrise cu aproape o mie de ani mai târziu după moartea lui Moise, constituind rezultatul unui lung proces de elaborare, revizuire, editare și compilare atribuit unor redactori anonimi.

Motivația selecției subiectului prezentat în lucrarea de față s-a originat ca o sinteză a trei factori principali:

a) factorul personal: autorul lucrării de față este pasionat de istorie, arheologie și teologie biblică. Aceste pasiuni l-au condus la un studiu mai profund al primelor cinci cărți canonice, explorând metodologia și cercetările cele mai seminificative pentru a obține o panoramă substanțială a ceea ce reprezintă Pentateuhul.

b) factorul didactic: de asemenea, necesitatea de-a fi la zi cu progresul din cadrul cercetăriilor pentateuhale este mai mult decât evidentă. Atât în cadrul unui context ecleziastic, cât și unul laic trebuie să fim pregătiți pentru a prezenta cu claritate și eficacitate mesajul și relevanța Pentateuhului.

c) factorul apologetic: scepticismul inerent ipotezei documentare produce, în privința credibilității, o asemenea ruptură față de lumea laică încât Pentateuhul îi devine acesteia practic lipsit de orice utilitate, iar realitatea unui Dumnezeu personal care intervine în istoriei, care relaționează cu creația Sa, este pusă sub semnul îndoielii. Trebuie să fim gata să prezentăm mărturii credibile, clarificări necesare și răspunsuri pertinente la toate obiecțiile ridicate împotriva Scripturilor.

Lucrarea de față, Paternitatea mozaică a Pentateuhului – de la Moise la Wellhausen, urmărește să prezinte o panoramă a întregii problematici sfârșind în oferirea unui răspuns adecvat, bazat pe evidențe istorice credibile, logic și coerent.

În capitolul I, intitulat „Paternitatea mozaică afirmată”, vom prezenta principalele motive care conduc la afirmarea lui Moise ca autor al primelor cinci cărți canonice din iudaism și creștinism.

În cel de-al doilea capitol, „Paternitatea mozaică contestată”, va fi prezentată o scurtă introducere în criticismul Pentateuhului, urmată de un istoric al contestării și negării paternității mozaice, începând cu primele veacuri ale creștinătății și culminând cu Ipoteza Documentară în forma ei clasică, enunțată de Julius Wellhausen.

În ultimul capitol al lucrării, „Paternitatea mozaică apărată”, se va încerca oferirea unui răspuns pertinent și ancorat în istorie la principalele obiecții aduse de Ipoteza Documentară paternității mozaice a Pentateuhului. Vom analiza, în primă instanță, criteriile folosite de documentariști în cercetarea textului biblic și vom oferi, în final, o replică pentru acestea.

Pentateuhul este o introducere esențială pentru întreg Cuvântul lui Dumnezeu. El deschide ceea ce va fi apoi desfășurat pe larg, conducându-ne mereu întru nădejdea unei împliniri care, deși îndepărtată, este sigură – afirmă Samuel Ridout, de aici și necesitea cunoașterii și apărării a ceea ce este punctul de plecare a tuturor adevărurilor fundamentale de credință.

Capitolul I

Paternitatea mozaică afirmată

Definiție

Primele cinci cărți ale Vechiului Testament – Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronomul – sunt cunoscute sub numele de Pentateuhul. Termenul pentateuh derivă din grecescul pentateuchos, însemnând „o culegere de cinci” sau „în cinci volume”.

Tradiția iudaică a reunit aceste cinci cărți sub denumirea de Tora, Cartea Legii, Legea lui Moise sau, pur și simplu, Legea. Primul care s-a referit la aceste cinci cărți ale lui Moise cu termenul Pentateuh a fost Origen, părinte al Bisericii din secolul al III-lea.

Robert Dick Wilson definea paternitatea mozaică în felul următor:

„Poziția este că Pentateuhul, în forma lui actuală, este istoric și din vremea lui Moise; și că Moise a fost autorul lui real, deși este posibil să fi fost revizuit și editat de redactori mai târziu, completările fiind la fel de inspirate și adevărate ca și restul.”

Până în secolele XV-XVI tradiția iudeo-creștină l-a considerat pe Moise ca autor substanțial al Pentateuhului.

Afirmarea paternității mozaice se bazează pe următoarele mărturii:

Mărturii interne

Mărturia Pentateuhului:

Cartea Legământului (Exod 20:22-23:33). „Moise a scris toate cuvintele Domnului […] a luat cartea legământului, și a citit-o în fața poporului.” (Exod 24:4, 7).

Înnoirea legământului (Exod 34:10-26). „Domnul a zis lui Moise: «Scrie-ți cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine și cu Israel!»” (Exod 34:27).

Codul Deuteronomic (Deuteronom 5-30). „După ce a isprăvit în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia, a dat următoarea poruncă Leviților, care duceau chivotul legământului Domnului: «Luați cartea aceasta a legii, și puneți-o lângă chivotul legământului Domnului…»” (Deuteronom 31:24-26).

Judecata lui Dumnezeu asupra lui Amalec (Exod 17:14). „Domnul a zis lui Moise: «Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.»” (Exod 17:14).

Itinerariul israeliților de la Ramses la Moab (Numeri 33:2). „Moise a scris călătoriile lor din popas în popas, după porunca Domnului. Și iată popasurile lor, după călătoriile lor.” (Numeri 33:2).

Cântarea lui Moise (Deuteronom 32:19-21). „«Acum, scrieți-vă cântarea aceasta. Învață pe copiii lui Israel s-o cânte, pune-le-o în gură, și cântarea aceasta să-Mi fie martoră împotriva copiilor lui Israel.»” (Deuteronom 32:19).

Documentele legale din următoarele pasaje își atribuie paternitatea lui Moise fie în note de antet, fie în note de subsol:

Exod: 12:1-28; 20-24; 25-31; 34

Levitic: 1-7; 8; 13; 16; 17-26; 27

Numeri: 1; 2; 4; 6:1-21; 8:1-4; 8:5-22; 15; 19; 27:6-23; 28; 29; 30; 35

Deuteronom: 1-33

Persoana lui Moise. El a avut toate datele necesare pentru a scrie Pentateuhul:

Educația: a fost instruit în disciplinele de înaltă factură academică predate la curtea egipteană.

Tradiția: a avut acces la tradițiile orale ale strămoșilor poporului.

Contextul geografic familiar: cunoștea în detaliu climatul și geografia atât a Egiptului cât și a Sinaiului.

Motivația: ca întemeietor al confederației tribale israeliene a resimțit nevoia de a pune bazele acesteia pe un fundament moral concret.

Dimensiunea temporală: cei 40 de ani cât a durat rătăcirea din pustiu i-au oferit spațiul necesar pentru redactarea lucrării.

Mărturia Vechiului Testament:

Aceste versete din Vechiul Testament consemnează că Tora sau „Legea” provine de la Moise: Iosua 1:7, 8; 8:31, 34; 23:6; 1 Regi 2:3; 2 Regi 14:6; 23:25; 1 Cronici 22:13; 2 Cronici 5:10; 23:18; 25:4; 30:16; 33:8; 34:14; 35:12; Ezra 3:2; 6:18; 7:6; Neemia 1:7, 8; 8:1, 14; 9:14; 10:29; 13:1; Daniel 9:11, 13; Maleahi 4:4.

Mărturia Noului Testament:

De asemenea, autorii Noului Testament afirmă că Legea vine de la Moise: Marcu 12:19; Luca 2:22; 20:28; Ioan 1:17; 1:45; 8:5; 9:29; Fapte 3:22, 6:14, 13:39; 15:1, 21; 26:22; 28:33; Romani 10:5; 1 Corinteni 9:9; 2 Corinteni 3:15; Evrei 9:19; Apocalipsa 15:3. Cel mai important pasaj este Ioan 5:45-47 în care regăsim afirmația lui Isus conform căreia Moise a scris.

Mărturii externe

Mărturia tradiției iudaice.

O serie de texte din context iudaic subliniază paternitatea mozaică a primelor cinci cărți din canonul biblic evreiesc; Eclesiasticul 24:22, 2 relatări din Talmud și anume Baba Bathra (aproximativ 200.î.Hr) și Pirqe Aboth (aproximativ 100.î.Hr) și afirmațiile lui Filon din Alexandria. De mare importanță este consemnarea istoricului evreu Flavius Josephus în lucrarea sa, Contra lui Apion:

„Căci noi nu avem o mulțime nenumărată de cărți, care se ceartă una cu alta și-și stau împotrivă (ca și grecii), ci numai douăzeci și două, în care se găsesc hrisoavele trecutului; despre care se crede cu îndreptățire că sunt divine; și dintre care, cinci sunt ale lui Moise, unde se află legile sale și tradițiile omenirii de la facere până la moartea lui.”

Mărturia tradiției creștine timpurii.

Iuniliu, un dregător la curtea împăratului bizantin, Iustinian I, apară paternitatea mozaică într-un dialog cu discipolii săi, consemnat în De Partibus Divinae Legis.

Leonțiu Bizantinul, în tratatul Contra Nestorianos: „Cât despre aceste cinci cărți, toate mărturisesc că sunt (lucrări) ale lui Moise.”

Alți părinți ai bisericii care atribuie Pentateuhul lui Moise sunt: Meliton – episcop de Sardes, Chiril din Ierusalim, Ilarie, Rufin și Augustin.

Mărturia listelor canonice ale Bisericii timpurii.

a. Dialogul lui Timotei cu Acuila

b. Sinopsa (revizuită de Lagarde)

c. Lista canoanelor apostolice

Inocențiu (417 d. Cr.)

Aceste mărturii confirmă faptul că în perioada nașterii lui Isus Cristos tradiția iudaică prezenta în unanimitate următoarele lucruri:

Cărțile fundamentale ale Legii sunt în număr de cinci.

Aceste cărți au ca autor pe Moise.

Autoritatea acestor cinci cărți este superioară celei atribuite cărților restante din canonul Bibliei Ebraice.

Întreg Pentateuhul se clădește pe o unitate structurală, vădind coeziunea unui ansamblu organic, arareori punctată de suprapuneri și recurențe datorate naturii progresive a revelației lui Dumnezeu în lucrarea lui Moise.

Capitolul II

Paternitatea mozaică contestată

2.1. Introducere în criticismul Pentateuhului

În ultimii 250 ani, cercetarea științifică pe Pentateuh s-a dezvoltat în jurul a patru metode principale: critica surselor, critica formei, critica tradiția istorie, și critica literară. Fiindcă fiecare dintre ele abordează un anumit set de probleme specifice le vom trece în revistă separat.

Critica surselor

Această metodă, care într-o anumită măsură a apărut din întâmplare, încearcă să descopere sursele literare care au putut fi utilizate în compoziția cărților Genesa până la Deuteronom.

Când profilul unei surse poate fi stabilit într-o oarecare măsură, este posibil datarea acestui document și să analizarea genurilor literare, ideologiilor dominante și proveniențelor. Criteriile pentru izolarea fragmentelor dintr-o narațiune provin din caracteristicile specifice textului ebraic și pot fi grupate în trei categorii: aporiae sau inconsecvențe, dublete și variații stilistice.

În ce privește Pentateuhul, cea mai importantă teorie la ora actuală în ce privește critica surselor este Ipoteza documentară propusă de Graf, Vatke și finisată de Wellhausen. Aceasta propune existența unor patru surse principale care au fost reunite într-o perioadă de cinci-șase secole pentru a forma Pentateuhul așa cum îl avem în actualitate. Acest proces s-a finalizat spre finalul secolului V î.Hr.

Critica formelor

În timp ce școlile principale de critică a sursei biblice au avut un interes predominant literar, alții au insistat asupra importanței determinării preistoriei orale a surselor scrise și asupra clasificării materialului sursei în „formele" sau categoriile adecvate de narațiuni, cuvântări, etc. Această abordare caută să identifice diferite genuri literare și funcțiile lor în viața religioasă antică. Prin izolarea și analizarea pericopei în particular, critica formei încearcă să descopere istoria ei preliterară, cadrul de viață (Sitz im Leben) și funcția deținută. Această metodă lasă loc mai mult pentru transmiterea orală, în paralel cu sursele documentare, și pune accentul pe credibilitatea mare a materialului transmis pe cale orală. Principalii promotori ai acestei metode au fost Hermann Gunkel și Hugo Gressmann. Gunkel a crezut că Geneza era formată din numeroase episoade scurte care au circulat oral și independente unele față de altele.

Numărul formelor este foarte mare; de exemplu George Coats ajung să enumere 89 de forme doar în primele 18 capitole din Exod. Câteva exemple ar fi: mitul, povestea, saga, legenda, novella, crezul istoric, legea sau legământul.

Critica Tradiției (sau istoria tradiției)

Critica tradiției presupune că o mare parte a materialului – atât narativ cât și legal – a trecut printr-un proces de alcătuire și transmitere orală, însoțit de modificări înainte ca acesta să fie scris. Prin aplicarea acestei metode se încearcă descoperirea tradițiilor populare ce se află în spatele textului biblic. O analiză trebuie să demonstreze cum relatări orale au fost transformate în texte scrise și redactate în documentele biblice actuale. Principalii cercetători asociați cu această metodă au fost germanii Martin Noth și Gerhard von Rad.

Așadar, critica formei identifică cele mai timpurii stadii orale ale textului, critica tradiției descrie procesul care a condus la scrierea acestor tradiții în anumite documente, iar critica sursei explică cum au fost aduse împreună pentru a crea Pentateuhul așa cum îl observăm astăzi.

Critica literară

Dacă metoda criticii istorice abordează textul într-o manieră diacronică, adică perspectiva care se concentrează pe evoluția dinamică a textelor care au dus la formarea Pentateuhului, metoda criticii literare privește textul în maniera sincronică, adică la forma lui actuală. Deși este un domeniu complex, putem recunoaște câteva preocupări centrale cum ar fi: fiabilitatea naratorului, intenția autorului (exprimată în termenii contextului în care a fost scris textul și presupusa audiență), precum și implicația unor multiple interpretări – de exemplu, o conștientizare a faptului că o narațiune are mai multe interpretări posibile.

În loc să localizeze porțiuni mici de text din diferite perioade istorice, critica literară încearcă să înțeleagă Pentateuhul ca o lucrare holistică într-un punct determinat din istorie. Trebuie subliniate 2 dimensiuni ale criticii literare; prima, denumirea de critică literară cuprinde o gamă largă de abordări diferite care pot fi utilizate pentru interpretarea textelor (de exemplu: structuralismul, deconstructivismul, lector-răspuns, retorica, narativa, feministă), a doua, câțiva proponenți ai criticismului literar adoptă o atitudine ambivalentă în abordarea chestiunilor istorice. Ei sunt interesați în primul rând doar de text, privind ca irelevante chestiunile legate de evoluția textului sau contextul istoric.

În teorie, aceste 4 metode rezumate mai sus sunt complementare, căutând să abordeze diferite chestiuni legate de Pentateuh. În practică însă, critica literară, dezvăluind mai clar modul în care este construit textul biblic, a contestat multe dintre rezultatele obținute prin celelalte metode.

Concluzie

Acceptarea unor teorii precum este cea propusă de ipoteza documentară pot fi urmate de câteva consecințe serioase:

Paternitatea mozaică iese din discuție, păstrându-se doar câteva fragmente din Pentateuh ca provenind din perioada lui Moise.

Din perspectiva multor cercetători, personajele textului biblic din Pentateuh nu au fost istorice, ci mai degrabă o serie de eroi idealizați.

Pentateuhul nu ne prezintă o istorie propriu-zisă a Antichității.

Niciun personaj din Pentateuh n-a fost monoteist, și numai preoții postexilici i-au făcut să pară că nutresc o credință într-un singur Dumnezeu.

Dumnezeu n-a vorbit niciodată unor indivizi în vremurile antice.

Foarte puține legi din Pentateuh au avut o origine premergătoare regatului.

Foarte puține dintre practicile cultice consemnate provin de dinaintea regatului.

Israeliții timpurii nu au avut niciodată un cort ca cel descris în Exod.

Informațiile conform cărora Dumnezeu s-a manifestat răscumpărător în sprijinul lui Israel sunt eronate.

Orice opinie cum că unitatea structurală actuală a celor cinci cărți este contemporană epocii lui Moise este nejustificată.

Scepticismul inerent teoriei produce, în privința credibilității, o asemenea ruptură față de lumea laică încât Pentateuhul îi devine acesteia practic lipsit de orice utilitate.

După prezentarea metodologiei din cadrul studiului Pentateuhului, vom trece la o analiză istorică a paternității mozaice contestate de-a lungul istoriei, începând cu primele două veacuri ale creștinismului și culminând în epoca lui Julius Wellhausen.

Scurt istoric al contestării paternității mozaice: de la Moise la Wellhausen

Primele două veacuri ale creștinismului

a) Sectele gnostice

Sistemul gnostic era ostil Vechiului Testament și manifesta o puternică antipatie spre iudaism. În conformitatea cu doctrina gnostică, spiritul și materia sunt opuse unul alteia. Lumea materială datorează existența sa actuală spiritului sau lumii spirituale. Cauza imediată a acesteia era Demiurgul, o emanație a Dumnezeului suprem. Demiurgul era considerat o ființă inferioară și era privit ca zeul suprem al iudeilor. Probabil din aceste motive putem înțelege critica ostilă a gnosticilor împotriva Vechiului Testament.

Simon Magul. În Fapte 8:10 citim despre acest personaj care este privit de samariteni ca „puterea lui Dumnezeu care este mare”. Epifanie menționează un anume Simon – că acesta ar fi cel din Fapte 8:10 sau nu este încă temă de dezbatere – care nega sursa și inspirația divină a Legii și a Profeților. În Clementine Homilies îl vedem din nou pe Simon care critică câteva pasaje antropomorfice ale Vechiului Testament: Geneza 3:22, 18:21 demonstrează că Dumnezeu este ignorant, Geneza 3:22 arată că El este invidios și Geneza 22:1 prezintă răutatea și ignoranța Lui față de oameni.

Ofiții. Această sectă își are originile într-o perioadă anterioară apariției creștinismului și a fost precursoarea principalelor școli gnostice. Din perspectiva lor, șarpele (ophis, șarpe) a fost cel care a dat omului cunoștiința binelui și răului, și din acest motiv trebuie adorat șarpele și Dumnezeul Vechiului Testament disprețuit.

Cainiții. Grup ce adorau pe Cain, Esau, Core, sodomiții recunoscându-i ca strămoșii lor. Cain era văzut ca un martir care a fost sacrificat pentru a stinge mânia Demiurgului.

Școala siriacă: Satornilus și Tatian. Satornilus susținea că anumite profeții erau date de îngeri sau proveneau direct de la Diavolul. Pe de altă parte, Tatian, autorul binecunoscutei lucrări, Diatessaron, considera Vechiul Testament ca lucrarea unui zeu inferior și nega mântuirea lui Adam.

Școala egipteană. Deși a fost educat în Alexandria, locul în care Valentin a câștigat influență și putere a fost cetatea Romei. El a modificat și a cenzurat anumite porțiuni de text din Pentateuh (de exemplu textele în care este prezentată activitatea creatoare a lui Yahweh) cu scopul de a corecta și a îmbunătății textul sacru, acțiune considerată de Irineu drept o înșelăciune.

Școala italiană. Epistola lui Ptolemeu către Flora. Deși se cunosc foarte puține date biografice despre Ptolemeu, se presupune că acesta a activat între 145-180 d.Cr, iar scrisoarea a fost păstrată de Epifanie. El afirmă că Legea are 3 autori: Dumnezeu (Legea care vine de la Dumnezeu se divide în 3 părți de asemenea; Decalogul, partea abolită de Isus Cristos și legile simbolice) Moise și bătrânii lui Israel. Ptolemeu nu respinge paternitatea mozaică a Pentateuhului, dar îl vede pe Moise mai mult ca pe un compilator decât un autor.

Marcion. Nativ din Pont și fiu de episcop creștin, Marcion ajunge în Roma în jurul anului 138 d. Cr. unde studiază cu un profesor gnostic și dezvoltă un sistem intelectual complicat bazat pe conceptele dualismului său filozofic. El a ajuns la concluzia că există 2 Dumnezei; primul, Dumnezeul Vechiului Testament, care este corupt, rău, nedrept și necredincios principiilor Lui și Dumnezeul Noului Testament, care este dragoste și bunătate. Marcion prezintă toate imperfecțiunile și defectele Dumnezeului Vechiului Testament în lucrarea sa Antithesis și respinge Vechiul Testament acuzându-L pe Dumnezeu de înșelăciune.

b) Sectele non-gnostice din primele două secole ale creștinismului

Alte secte care deși nu erau gnostice, au avut o atitudine ostilă față de Vechiul Testament sunt:

Nazirenii. Acest grup era format din creștini de etnie iudaică care trăiau în felul evreilor. În conformitate cu spusele lui Ioan din Damasc, ei negau paternitatea literară a Pentateuhului. Se pare că este prima negare atestată a paternității mozaice a primelor cinci cărți ale Scripturii.

Ebioniții. Cunoscut uneori ca și ebioniții fariseici detestau profeții negându-i pe majoritatea dintre ei. În același mod negau anumite pasaje ale Pentateuhului argumentând imposibilitatea ca acestea să fie de origine mozaică.

Omiliile (Pseudo) Clementine. Aceste omilii prezentau o formă de ebionism cu câteva similitudini din gândirea gnostică. În ele se afirma că Moise a dat Legea unor șaptezeci de aleși din popor, dar mai târziu au fost adăugate idei false din partea celui rău. De exemplu, conform acestor omilii, Adam nu a fost un încălcător de lege, Noe nu s-a îmbătat, Avraam nu a avut trei soții deodată, Iacov nu avuse nici el 4 soții în același timp iar Moise nu era un asasin.

Alte secte. Ale grupări secundare cum ar fi Ossenoii, care refuzau autenticitatea profeților sau Valessii, care negau atât profeții cât și Legea au avut o atitudine ostilă îndreptată împotriva Vechiului Testament.

Celsus. Unul din cele mai puternice atacuri pe care a trebuit să le suporte Biserica Creștină nou înființată a venit din partea lui Celsus. Despre acesta nu există aproape nicio informație biografică sigură, însuși Origen era nesigur cu privire la identitatea acestuia. Atacurile lui nu bazau pe o investigație atentă și minuțioasă ci reflectau o minte plină de prejudecăți. El afirma că poporul iudeu are origini egiptene și s-a format ca grup etnic în timpul unei revolte contra Egiptului. Celsus afirma că poporul iudeu nu a avut prestigiu și nicio bună reputație de-a lungul istoriei. Alte atacuri sunt îndreptate împotriva doctrinei creației din Geneza fiind considerată o istorie foarte stupidă și impotriva persoanei lui Dumnezeu care este considerat o ființă obosită și depășită. Atacurile lui prezente în lucrarea Adevăratul Cuvânt au fost respinse de Origen în faimosul său tratat Contra Celsum. Totuși, el nu nega paternitatea mozaică a Pentateuhului, așa cum credeau unii cercetători.

De-a lungul primelor două veacuri de creștinătate nu a existat nicio critică ostilă adresată Bibliei, nici în Biserica Creștină, nici între Părinții Bisericii. Atât Părinții Apostolici cât și cei Ante-Niceeni credeau în inspirația Vechiului Testament și în paternitatea mozaică a Pentateuhului. Exemplele de atacuri împotriva textului biblic provin din grupuri care erau considerate deja eretice sau din rândul păgânilor.

În plus, această critică manifesta anumite presupoziții filozofice, parțiale și nu aveau caracter științific. Datorită tuturor dovezilor de care dispunem în moment în legătură cu această perioadă putem afirma că Biserica însăși considera Vechiul Testament de origine divină și implicit afirma paternitatea mozaică a primelor cinci cărți din canon.

Din secolul al III – lea până în zorii Reformei

Datorită unui verset din cartea 4 Ezra a circulat ideea conform căreia cărțile originale ale Vechiului Testament au fost arse sau au fost declarate pierdute în urma distrugerii Templului. Cel care s-a ocupat de rescrierea acestora având călăuzire divină a fost Ezra. Ea a fost adoptată de mulți din Părinții Bisericii cum ar fi: Irineu, Tertulian, Clement Alexandrinul, Ieronim sau Vasile cel Mare. Este foarte probabil ca ei să fi făcut referire la faptul că Ezra a editat sau a reprodus cărțile Scripturii cu ajutorul unor surse necunoscute nouă astăzi. Oricare ar fi adevărul exact, acești părinți nu au folosit această situație pentru a nega paternitatea mozaică a Legii.

Porfirie. Născut în ajurul anului 232 – 233 d.Cr în Tir, Porfirie a fost unul din cei mai notabili adversari ai creștinismului din acea epocă. A studiat în Atena și mai târziu în Roma la picioarele marelui neo-platonist Plotin. La vârsta de 40 de ani a scris lucrarea lui de căpătâi, Împotriva Creștinilor. A douăsprezecea parte a lucrării s-a concentrat asupra negării paternității danielice a cărții Daniel, propunând o dată târzie pentru ea (în timpul domniei lui Antioch Epifanes, 175-163 î.Cr.). Acest lucru l-a condus pe cercetătorul Edward Young să presupună că a fost foarte probabil ca Porfirie să nege și paternitatea mozaică a Pentateuhului.

Iulian Apostatul. Nepotul împăratului Constantin, născut în 331 d.Cr. și educat de episcopul Eusebiu al Nicomediei, Iulian a renunțat la creștinism și i-a considerat pe Moise și Solomon ca persoane care se aflau sub nivelul filozofilor și legiuitorilor păgâni. El susținea că istoria mozaică pe tema creației era alterată și Moise era considerat ca susținător atât al monoteismului cât și al politeismului.

Ieronim. Discutând despre expresia „până în ziua de azi” din Geneza 35:20 și Deuteronom 34:5-6 el afirmă: „noi trebuie să înțelegem că «până în ziua de azi » se referă la momentul redactării istoriei, fie că se preferă perspectiva conform căreia Moise era autorul Pentateuhului, fie că Ezra l-a editat.” Acest lucru i-a condus pe unii la părerea că Ieronim ar fi negat paternitatea mozaică dar nu este cazul. Probabil că el nu a vrut să se pronunțe decisiv în privința acestei expresii. Ceea ce el a afirmat totuși, este faptul că Deuteronomul se afla în Templu în timpul celui de-al doisprezecelea an al domniei lui Iosia.

Teodor de Mopsuestia. Teolog în școala din Antiohia și adept la principiului de exegeză gramatical-istorică, Teodor susținea că anumite părți din cartea Iov nu puteau fi scrise de un om neprihănit și critica puternic interpretarea alegorică a Cântării Cântărilor. De asemenea a refuzat titlul psalmilor și atribuise anumiți psalmi chiar perioadei macabeilor.

Anastasie Sinaitul. Patriarh al Antiohiei înspre finalul secolului VII, Anastasie a scris o lucrare intitulată Hodegos, adică „Ghidul”, în care prezintă anumite dificultăți prezentate de acei care au părăsit Biserica Creștină. Printre ele putem enumera atribuirea paternității literare a unor anumite materiale biblice în perioada lui Ezechia sau Zorobabel.

Hiwi al Balkhi. Era un raționalist al celui de-al nouălea secol, originar din Balkh, Persia. A scris un tratat în care prezenta aproximativ 200 de dificultăți cu privire la materialul Scripturii. Încerca să demonstreze că Dumnezeu este injust, ignorant și că e schimbabil în caracterul Lui. Pe lângă dorința de a demonstra contradicțiile prezente din textul Vechiului Testament, el afirma că Biblia încurajează și învață politeismul.

Ibn Hazam din Cordoba. A trăit în Spania între 994 – 1064 și a încercat să apere autenticitatea Islamului în fața doctrinelor creștine. Pentru aceasta a pornit la o critică a Sfintelor Scripturi cu scopul de a demonstra failibitatea acestora. Susținea că Biblia prezintă politeismul și conține erori în cronologia evenimentelor prezentate. În fine, multe texte din corpul Pentateuhului erau atribuite lui Ezra ca autor, și nu editor.

Abu Ibrahim Isaac ibn Yashush, cunoscut și ca Isaac ben Jasos (982-1054) posibil medic și gramatician spaniol. El considera că Geneza 36 nu putea fi scris înainte de domnia lui Iosafat, deoarece Adad din Geneza 36:35 trebuie să fie același cu Adad din 1 Regi 11:14. A fost aspru criticat de Ibn Ezra, care a considerat că lucrarea lui merită arsă în foc.

Abraham ben Meir ibn Ezra, mai cunoscut sub numele de Ibn Ezra (1092-1167), a fost un exeget spaniol care a scris foarte multe comentarii valoroase pe Vechiul Testament. Nu există îndoieli cu privire la faptul că Ibn Ezra a apărat paternitatea mozaică a Pentateuhului, dar el credea că este evident faptul că anumite texte erau post-mozaice. Câteva exemple sunt: Geneza 12:6, Geneza 22:14, Deuteronom 1:1, 3:11. De asemenea a sugerat o dată târzie pentru Isaia 40-66. Această mentalitate critică va influența teologii creștini care vor păstra contactul cu iudeii. Alfonso de Madrigal (1410-1455) recunoaște că mulți se îndoiesc de paternitatea mozaică. El se mulțumește să atribuie finalul Deuteronomului lui Iosua.

Andreas Rudolf Bodenstein. Mai cunoscut sub numele locului său de origine, Karlstadt, Bodenstein (1480-1541) a fost contemporan cu Luther. El a negat paternitatea mozaică a Pentateuhului pornind de la textul din Deuteronom 34 în care este relatată moartea lui Moise. Bodenstein a considerat că stilul pasajului respectiv seamănă foarte mult cu restul Pentateuhului, deci Moise nu poate fi autorul primelor cinci cărți canonice și nici a relatării morții sale.

De la Reformă la Jean Astruc

O abordare critică mai ostilă a textului Vechiului Testament s-a reflectat în lucrările câtorva persoane care nu erau teologi profesionali:

Andreas Masius (decedat în 1573). Deși era de profesie avocat, acest catolic belgian a scris un comentariu pe cartea Iosua (Josuae Imperatoris Historia, 1574) în care își expunea punctul de vedere cu privire la anumite interpolări în cărțile lui Moise. Deși nu a negat paternitatea literară mozaică a Pentateuhului, el presupune existența unei activități editoriale care i-o atribuie lui Ezra.

Thomas Hobbes (1588-1679). Filozof deist, el a examinat textul Scripturii în căutarea unei surse care să servească ca ultimă autoritate pentru stat. Folosind dovezile interne ca și criteriu pentru determinarea paternității și a datei de redactare, el ajunge la concluzia că doar pasajele care îi sunt atribuite direct și în mod clar lui Moise sunt mozaice. Celelalte sunt adăugări literare ulterioare. Mai mult decât respingerea paternității mozaice, el subscrie unei paternități mozaice parțiale.

Isaac Peyrerius. Era un cleric francez, inițial reformat dar mai târziu s-a convertit la romano-catolicism. Principala lui lucrare a fost Systema Theologicum ex prae-Adamitorium Hypothesi, scrisă în 1665. El credea că Moise a păstrat o specie de jurnal în care erau notate principalele evenimente, persoane, rute și la începutul acestui jurnal s-a scris o istorie a creației. Peyrerius crede că acest jurnal s-a pierdut iar Pentateuhul actual constituie un extract derivat din acel jurnal. Prin urmare, primele cinci cărți nu sunt mozaice, ci aparțin unei epoci ulterioare. Mai târziu a retractat aceste opinii.

Benedict Spinoza. Provenind dintr-o familie iudeo-olandeză și născut în Amsterdam, Spinoza a primit o educație evreiască, a studiat latina, matematica și medicina iar mai târziu a devenit ucenicul lui Descartes. Și el atribuie lui Moise doar ceea ce textul scriptural îi atribuie express. Autorul părții legislative în special a trăit într-o perioadă mult ulterioară lui Moise, cel mai probabil fiind Ezra.

În lucrarea sa, Tractatus Theologico-Politicus, publicată în 1670, el a reluat versetele amintite de Ibn Ezra și a ajuns la concluzia că nu putea fi scrise de Moise. El a afirmat: „e mai clar ca lumina zilei că Pentateuhul nu a fost scris de Moise, ci de cineva care a trăit mult mai târziu.” Spinoza propunea un gen de reducționism de la teologie la Scriptură, citită în cheie inmanentă și rațională, în care credința este redusă la imperativul dreptății și a carității, tocmai pentru a putea coincide cu fundamentul vieții politice.

Richard Simon. Contemporan cu Spinoza, cercetătorul francez Richard Simon era un jurist și specialist în limbi semitice. În lucrarea sa fundamentală, Histoire critique du Vieux Testament va fi publicată în Rotterdam (1685) și Paris (1678). El admite că Moise a scris partea legislativă din Geneza, bazându-se pe documente anterioare, dar restul textului Vechiului Testament era opera unor scriitori publici activi până în perioada lui Ezra.

Motivele pentru care Simon ajunge la această concluzie sunt:

Repetarea unor narațiuni

Dezordinea logică a textului

Contradicții

Diferență de stil

Anacronisme

Alte anomalii inexplicabile dacă Pentateuhul are un singur autor

Richard Simon stabilește un model foarte original: încă din epoca lui Moise ar fi existat oameni inspirați (oratori, rapsozi sau cântăreți de acte eroice naționale) care au scris sau au transmis pe cale orală, la început din ordinul lui Moise, povestea evenimentelor din diferite epoci istorice ale lui Israel. Tot materialul de tradiții scrise sau orale au convers în formarea actuală a Pentateuhului, în perioada post-exilică.

Datorită procesului complex de transmitere, Pentateuhul prezintă defectele unei redactări ce a dorit să păstreze cât mai intacte textele inițiale. Opera lui a fost distrusă aproape în întregime de Biserica Catolică, dar câteva exemplare vor supraviețui și vor fi traduse în germană de Johann Salomo Semler, profesor protestant la Universitatea Halle.

Jean Le Clerc. Profesor arminian în Amsterdam, el scrie o lucrare în care răspunde atitudinii malițioase pe care Richard Simon a manifestat-o față de scriitorii protestanți. Lucrarea sa, Sentiments de quelques Theologiens de Hollande sur l’Historie Critique du Vieux Testament par Richard Simon (1685) contestă concluziile criticului francez cu privire la formarea cărților istorice, însă propunerea lui Le Clerc este și mai interesantă; el datează cărțile istorice și Pentateuhul chiar mai târziu decât Richard Simon.

Campegius Vitringa. În lucrarea sa, Observationes Sacrae, 1650, Vitringa sugerează că Moise ar fi utilizat surse antice care conțineau narațiuni despre viața patriarhilor la care s-au adăugat descrierile lui. Această idee de a utiliza documente sau surse anterioare lui Moise a fost cea care l-a condus pe Astruc să-și dezvolte propria lui teorie.

Antony van Dale. Și el sugerează că Ezra ar fi restauratorul Pentateuhului și el este cel care a inserat așa numitele pasaje post-mozaice care au dat bătăi de cap unor persoane ca Spinoza sau Richard Simon.

Henning Bernhard Witter. Pastor în biserica luterană din Hildesheim, a fost primul care folosit criteriul numelor divine, Yahweh și Elohim, pentru a distinge surse paralele în cadrul Pentateuhului. El se limitează doar la primele 3 capitole din Geneza. Totuși lucrarea lui nu a ieșit deloc în evidență și meritele i-au fost recunoscute abia în 1925, când autorul francez Adolphe Lods o recuperează.

De-a lungul unei anumite perioade de timp după Reformă, pe unii cercetători îi preocupă prezența unor pasaje în Pentateuh care nu puteau fi scrise de Moise. De aici s-a dedus că Moise nu poate fi autorul total al primelor cinci cărți canonice. Totuși acești cercetători erau în minoritate; majoritatea încă apărau paternitatea mozaică a Pentateuhului.

Vitringa, un teolog conservator, doar a sugerat că Moise ar fi putut folosi anumite surse ce conțineau relatări din viața patriarhilor. Deși Witter este cel care a avut ideea originală de a separa documentele paralele din text folosind distribuția numelor divine în text, cel care va da startul erei critice va fi francezul Jean Astruc, cu faimoasa sa lucrare, Conjectures sur le memoires originaux dont il paroit que Moyse s’est servi pour composer le Livre de la Genese.

Ipoteza documentară primitivă

Originile studiului critic al Bibliei datorează mult climatului intelectual al Iluminismului, care a fost însoțit, de obicei, de o serioasă rezervă față de orice concepții tradiționale. Majoritatea cercetătorilor plasează la originile ipotezei documentare un profesor de medicină francez, pe nume Jean Astruc.

Jean Astruc s-a născut în 19 martie 1684 în Suave, Languedoc, Franța. A studiat la Montpelier într-un centru de studii medicale, obținând titlul de doctor în 1703. Și-a continuat studiile în Montpelier apoi Toulouse până în 1729 când s-a mutat la Paris unde a trăit până la finalul vieții.

În 1753 apare lucrarea lui pe Geneza, Conjectures sur les memoires originaux dont il paroit que Moyse s’est servi pour composer le Livre de la Genese. Avec des Remarques, qui appuient ou qui eclaircissent ces Conjectures. El a presupus că Moise poseda câteva memorii antice care conțineau istoria predecesorilor săi începând cu creația lumii. Pentru a le conserva le-a împărțit în diverse părți care au rezultat mai târziu în cartea Geneza.

Putem sublinia 4 motive principale care au dus la teza lui Astruc:

Cartea Geneza conține câteva evenimente repetitive cum ar fi creația sau potopul.

Dumnezeu apare prezentat cu 2 nume: Elohim, care indică că El e Ființa Supremă și Yahwe, numele care exprimă esența Lui.

Această distincție a numelor divine apare doar în cartea Geneza și primele 2 capitole ale cărții Exod.

Succesiunea evenimentelor din Biblie, așa cum apare în text, adesea nu urmează ordinea cronologică.

Jean Astruc credea că autorul Genezei a fost Moise, care a compilat cartea din documente mai timpurii, dar a lăsat moștenire ideea că materialele din Geneza ar putea fi așezate pe patru coloane, numindu-le A, B, C, D. În coloana A, a plasat toate textele care folosesc numele Elohim. În coloana B, a plasat toate textele care conțin numele Yahwe. Coloana C a rezervat-o evenimentelor care erau repetiții ale narațiunilor relatate deja în A și B. În coloana D, Astruc a plasat tot ceea ce era străin de istoria evreilor. Astruc a conchis că Moise a așezat aceste patru coloane una lângă alta, însă un copist de mai târziu le-a pus împreună în mod incorect, într-o singură narațiune continuă, cunoscută acum drept cartea Geneza. Totuși, mai târziu, a fost nevoit să plaseze anumite narațiuni în alte coloane decât cele menționate deja.

De asemenea el a recunoscut ceea ce majoritatea succesorilor lui au eșuat și anume: distincția numelor divine nu putea fi folosit cu succes ca și criteriu pentru analizarea întregului Pentateuh.

Trebuie să subliniem câteva aspecte importante în ce privește lucrarea lui Astruc:

Astruc nu a negat paternitatea mozaică a Pentateuhului. De fapt, în anumite puncte, a depus eforturi pentru a o întări.

Astruc a recunoscut că numele divine nu erau un criteriu pentru studiul întregului Pentateuh.

Lucrarea lui Astruc însăși demonstrează că numele divine nu sunt un criteriu suficient pentru a împărți cartea Geneza în documente. De exemplu: Geneza 14, nu se modelează în niciun fel în analiza lui.

Presupunerea lui că Moise ar fi folosit memorii scrise pentru redactarea Genezei poate fi adevărată. Eroarea lui Astruc a fost ipoteza lui conform căreia noi putem descoperi acele documente inițiale.

Johann Gottfried Eichhorn și-a afirmat independența de lucrarea lui Jean Astruc, dar a dezvoltat practic aceași metodă, deși mult mai completă. El este primul cercetător care a scris o introducere la Vechiul Testament; Einleitung in das Alte Testament (1780-1783), o lucrare care i-a adus titlul de „părinte al criticismului Vechiului Testament.” În aceasta el a analizat cartea Geneza și Exodul 1-2 din perspectiva unor surse diferite, pe care le-a numit J și E, litere derivate de la numele divine. El a crezut că aceste tradiții scrise datau dinaintea perioadei mozaice, dar au fost recopilate de Moise. Ceva mai târziu a abandonat această ipoteză declarând că ele au fost reunite de un redactor necunoscut.

Karl David Ilgen. A fost succesorul lui Eichhorn la catedra de limbi orientale a Universității din Jena. În 1798 a publicat o lucrare cu titlul Die Urkunden des jerusalemischem Tempelarchius in ihrer Urgestalt als Beitrag zur Berichtigung der Geschichte der Religion und Politik. Pentru a scrie istoria israeliților, Ilgen dorea să prezinte documentele lor literare. El a ajuns la concluzia că Geneza era formată din 17 documente distincte ce aparțineau unor trei autori diferiți; un yahvist și 2 elohiști. Ca și Astruc, Ilgen a dovedit că distincția numelor divine nu folosește ca și criteriu eficient pentru analiza cărții Geneza. Împărțirea și atribuirea unor texte celor 2 surse elohiste anticipează perspectiva lui Hupfeld (1853).

Considerații generale asupra ipotezei documentare primitive

Astruc a apărat paternitatea literară a Pentateuhului; el doar a crezut că Moise a folosit documente preexistente și că numele divine ar fi fost rețeta pentru identificarea acestora. În esență aceasta a fost și perspectiva inițială a lui Eichhorn, care s-a răzgândit începând cu cea de-a 5-a ediție a lucrării sale. Acești cercetărori, împreună cu Illgen, pot fi considerați ca reprezentanții Ipotezei Documentare Primitive.

Ipoteza fragmentaristă

În lucrările primilor simpatizanți ai ipotezei documentare apar deja foarte clar punctele slabe ale ei. Numele divine propuse de Astruc s-au demonstrat a fi insatisfactorii pentru analiza documentelor din cartea Genezei.

Vechea ipoteză a fost urmată de cea fragmentaristă, când atenția s-a îndreptat de la Geneza către întreg Pentateuhul. Argumentele aduse de preotul romano-catolic Alexander Geddes (1737-1802) și de Johann Severin Vater (1771-1826) au fost:

Sursele folosite în alcătuirea primelor cinci cărți ale Bibliei au fost atât de fragmentare, încât nu pot fi considerate documente-sursă.

Fragmentele provin din două cercuri diferite, unul care folosea numele divin Elohim, și altul care folosea numele divin Yahwe.

Moise n-a fost considerat autorul acestor cărți, ci s-a considerat că ele au fost compuse de un editor care trăia în Ierusalim, probabil în vremea lui Solomon, editor care a reunit numeroasele fragmente într-o narațiune unitară.

Alexander Geddes, preot scoțian din Biserica Romano-Catolică, s-a ocupat de traducerea Bibliei publicând o traducere a primelor 6 cărți în anul 1792. La aceasta se adaugă Critical Remarks, lucrare în care el își expune perspectiva cu privire la cărțile Pentateuhului. El a refuzat teoria documentelor lui Astruc și Eichhorn, considerând-o ca o operă a imaginației. De asemenea a sugerat că Iosua trebuie alipit Pentateuhului, anticipând viitorul punct de vedere modern cu privire la un posibil Hexateuh.

Johann Severin Vater în lucrarea sa, Commentar uber den Pentateuch (1802-1805) a dezvoltat pe larg ipoteza fragmentară propusă de Geddes. A încercat să demonstreze creșterea graduală a Pentateuhului începând de la câteva fragmente individuale numărând aproximativ 38. Unele erau din epoca lui Moise, dar Pentateuhul în forma lui prezentă datează din epoca exilică. Demn de menționat este faptul că până acum analiza documentelor s-a rezumat doar la cartea Genezei, dar Vater a continuat pe întreg Pentateuhul ajungând la concluzia că Deuteronomul aparținea perioadei davidice sau solomonice.

Anton Theodor Hartmann a pus la îndoială posibilitatea ca scrisul să fi existat deja în vremea lui Moise, datându-l în perioada judecătorilor. Din perspectiva lui, cea mai mare parte a Pentateuhului s-a format în timpul lui Solomon și în perioada exilică, iar forma lui prezentă este rezultatul exilului.

Wilhelm Martin Lebrecht de Wette. În lucrarea sa, Beitriige zur Einleitung ins at, (1806-1807), afirmă că părțile cele mai vechi ale Pentateuhului datează din perioada monarhiei davidice. La început ele au fost niște fragmente individuale și independente, care au fost recopilate de redactori diferiți. El a emis faimoasa teză că Deuteronomul este Cartea Legii regăsită în Templu, în perioada împăratului Iosia (621 î.Hr.). În privința Genezei, De Wette s-a întors la ipoteza documentară primitivă, considerând că era formată dintr-un document elohist plus câteva adăugiri yahviste. El a negat istoricitatea mozaică și a considerat prima carte canonică plină de poeme epice.

Considerații generale despre ipoteza fragmentaristă

Ipoteza fragmentaristă este un reductio ad absurdum ale principiilor și metodelor aplicate celor 2 documente anterioare.

Este de neconceput ca o operă ce prezintă o asemenea coeziune și armonie internă să fie formată dintr-o acumulare de fragmente independente și risipite.

Aluziile dintr-o parte a Pentateuhului către altă parte demonstrează clar că ipoteza fragmentaristă este incorectă.

Partidarii ipotezei fragmentariste nu au negat doar paternitatea literară mozaică a Pentateuhului ci și istoricitatea lui esențială.

Ipoteza suplimentaristă

Heinrich Georg August Ewald a susținut că lucrarea elohistă a constituit documentul de bază a primelor șase cărți ale Bibliei, cărți în care au fost incorporate secțiuni mai vechi, ca Decalogul și Cartea Legământului (Exod 21-23), împreună cu sursa yahvistă. Toate acestea au suplimentat narațiunea de bază.

P. von Bohlen a susținut ceva similar cu Ewald. Von Bohlen credea în existența unui material original care a fost preluat de un autor israelit și prelucrat după propriu-i plac. A considerat Deuteronomul ca cea mai recentă carte din Pentateuh și a datat editarea finală în perioada exilică.

Friedrich Bleek a subscris la o formă de ipoteză suplimentaristă în lucrarea lui pe cartea Genezei intitulată De libri Geneseos origine atque indole historica observationes quaedam contra Boh/.enum (1836). Plecând de la o sursă elohistă a considerat că redactorul care a suplimentat textul a fost chiar yahvistul. De asemenea a susținut că multe pasaje din Pentateuh erau de origine mozaică și a subliniat legătura existentă dintre Deuteronom și Ieremia. Din perspectiva lui Bleek avem 2 redactări principale ale Pentateuhului; una în timpul monarhiei unite și a fost realizată de redactorul Genezei și una a fost realizată de redactorul Deuteronomului spre finalul Regatului de Sud, incluzând cartea Iosua.

Johann Joachim Staehelin a publicat Critical Investigatiom (1843) în care declara că Pentateuhul a fost redactat de către Samuel în perioada lui Saul.

Cesar von Lengerke a subscris la o redactare triplă a Hexateuhului. Textul de bază era elohistic, compus în prima parte a domniei lui Solomon. Acesta a fost editat de un yahvist, a cărui lucrare conținea cea mai mare parte a Pentateuhului, undeva în timpul domniei lui Ezechia, în timp ce marea parte a Deuteronomului și a cărții Iosua au fost scrise în timpul domniei lui Iosia.

Franz Delitzsch în faimosul comentariu pe Geneza din 1852 a afirmat că toate porțiunile care îi erau atribuite lui Moise (Deuteronom și Exod 19-24) au fost scrise în realitate de Moise. Restul legilor erau mozaice dar au suferit codificări și editări din partea preoților, după momentul cuceririi Canaanului. Se presupune că Eleazar a scris documentul elohistic și a incorporat Cartea Legământului. Cineva mai târziu a suplimentat această lucrare adăugând și Deuteronomul.

Friedrich Tuch a fost cel care a dat conturul clasic al ipotezei suplimentariste; pleacă de la ipoteza că în Pentateuh au existat două documente care puteau fi distinse datorită numelor divine. Dintre acestea 2, textul elohist este cel de bază, care cuprinde întreaga perioadă mozaică și continuă până în cartea lui Iosua. Cel care a suplimentat este autorul yahvist care a inserat material propriu în documentul elohist. Din perspectiva lui Tuch, elohistul aparținea perioadei lui Saul, iar yahvistul perioadei salomonice.

Considerații generale asupra ipotezei suplimentariste

Principala problemă a ipotezei suplimentariste este următoarea: din moment ce yahvistul era cel care suplimenta textul de bază elohist se înțelege cu ușurință de ce pasaje din J conțin aluzii la pasaje din E, dar nu se poate explica cum pasaje din textul elohist, care se presupune că a existat înaintea contribuției aduse de yahvist, conține aluzii sau presupune conținutul lui J. Există și alte dificultăți, dar aceasta este principala, remarcată de J. H. Kurtz în comentariul său pe Geneza.

Ipoteza cristalizării

Heinrich Ewald, în faimoasa sa lucrare, History of the People of Israel (1840-1845), a declarat că există în Pentateuh fragmente care nu aparțin nici lui E, nici lui J, nici Deuteronomului. El a atribuit lui Moise Decalogul și câteva legi. De asemenea a considerat că lista din Numeri 33, Geneza 14 erau texte destul de vechi. A găsit și o carte, Cartea Legământului, care a presupus că a fost scrisă de vreun locuitor din Iudea în timpul judecătorilor. O altă carte pe care el a presupus-o în Pentateuh este Cartea Originilor, scrisă probabil de vreun levit la începutul domniei lui Solomon. Pe lângă aceste 2 cărți au mai existat încă 3 naratori care au adăugat și au editat textul aducându-l la forma lui finală în perioada post-exilică.

August Knobel a urmărit această ipoteză într-o formă mai simplă. El pleca de la existența unui document de bază, E, care aparținea perioadei lui Saul, la care s-a adăugat un alt document, Cartea Drepturilor. Pe lângă acestea au existat și documentul yahvist, Cartea Războaielor, iar autorul ultimei a fost cel care a făcut suplimentările. Ultima parte a fost Deuteronomul care a fost considerat contemporan cu Ieremia.

Eberhard Schraeder a încercat să unească diferite ipoteze; considera că Pentateuhul era format din 2 documente originale, E și un narator teocratic, un al doilea E. Aceștia au fost aranjați și editați de către un yahvist și de către deuteronomist.

Noua ipoteză documentară

La o sută de ani după publicarea faimoasei teorii a lui Astruc, Hermann Hupfeld a publicat, în 1853, o nouă ipoteză documentară, care revenea, în multe aspecte, la vechea teorie documentară. După părerea lui, primele 19 capitole din Geneza conțin documentul elohist „original” , cu Geneza 20 semnalând începutul celui de-al doilea sau mai recent document elohist. În cele din urmă, elohistul „original” al lui Hupfeld a devenit cunoscut ca documentul „preoțesc” sau „documentul P”. Cânt teoria lui Hupfeld referitoare la Geneza a fost aplicată la întreg Pentateuhul, de către Eduard Riehm, teoria lui Riehm din 1854 a rezultat în ceea ce avea să devină teoria documentară a celor 4 surse ale Pentateuhului:

Elohistul „original”, primul sau documentul P

„Al doilea Elohist”, sau documentul E

Documentul Yahvist, sau J

Deuteronomul, sau D

Această teorie a celor patru documente a fost acceptată, fiind propagată de către trei cercetători extrem de influenți: Karl Heinrich Graf, Abraham Kuenen și Julius Wellhausen.

Astfel, a devenit cunoscută ca ipoteza documentară Graf-Kuenen-Wellhausen, cu faimoasele ei documente „J”, „E”, „D” și „P” (în această ordine cronologică). Trebuie observat că, în conformitate cu această teorie, documentul „elohist original” a devenit documentul cel mai târziu, provenind din perioada post-exilică, circa 400 î.Cr., fiind numit acum „P”. Deși s-au adus numeroase modificări teoriei rezultate, această ipoteză a rămas teoria general acceptată de către nonevanghelici, încă de la începutul secolului XX, depre originile Pentateuhului.

Efectul ei major a fost acela de a răsturna lucrurile, făcând, de exemplu, ca cele mai multe dintre textele juridice din Lege să fie datate după profeți, la sfârșitul istoriei lui Israel, în anii 400 î.Cr. Dar cea mai mare parte, a avut efectul negării veridicității Pentateuhului ca document istoric provenit de la Dumnezeu; în schimb, acesta ar fi apărut în urma unei evaluări editoriale a documentelor J, E, D și P, scrise de oameni.

Iată, mai jos, o prezentare foarte relevantă a cadrului și orientării fiecărui autor:

– J, sau Yahvistul, a fost primul care să înmănuncheze legendele, miturile, poemele, până și binecunoscutele narațiuni ale altor popoare, precum babilonienii, într-o mare istorie a poporului lui Dumnezeu. O parte a izvoarelor folosite de J aparțineau tradiției orale; altele îi fuseseră accesibile deja într-o formă scrisă. Acest autor anonim a trăit, cu aproximație, în perioada lui David sau a lui Solomon. Preocuparea sa a fost aceea de a reține vechile tradiții din epoca în care Israel devenea o națiune și, ca putere a lumii, intra în contact cu alte națiuni și idei. Plănuindu-și lucrarea, J pare să se fi orientat după vechile mărturisiri de credință sau crezuri cu privire la ceea ce făcuse Dumnezeu pentru poporul Său. Ca exemplu, vezi Deuteronom 26:5-10. Și-a structurat, așadar, narațiunile în jurul coordonatelor fundamentale instituite de aceste crezuri. El se numește Yahvist întrucât a folosit numele Yahwe pentru Dumnezeu. Cercetătorii germani, care l-au descoperit pe acest autor, ortografiază termenul Yahwe cu majuscula J.

– E, sau Elohistul, a fost cel de-al doilea autor care a subsumat toate tradițiile unei singure istorii. A scris în jurul anului 700 î. Cr, probabil pe vremea când Regatul de Nord, Israel, se afla sub amenințarea dușmanilor. A folosit tradiții păstrate în cultura triburilor nordice. A preluat, în anumite cazuri, aceleași variante care se regăsesc la J. A recurs la numele Elohim pentru Dumnezeu în istorisirile care precedă epoca lui Moise. Credea că numele Yahwe i-a fost revelat doar acestuia. E i-a acordat o importanță deosebită lui Moise (vezi descrierea din Deuteronom 34:10-12). S-a dovedit a fi un scriitor înzestrat, după cum se poate constata, de pildă, din relatarea cu privire la Iosif.

– JE. Lucrările acestor doi autori au devenit părți ale aceleiași istorii datorită unui editor necunoscut de după nimicirea Ierusalimului. Acesta a decis ca, uneori, să păstreze atât relatarea lui J, cât și pe cea a lui E în privința unui anume eveniment, chiar și atunci când au apărut diferențe de detaliu. Alteori, a folosit doar una dintre versiuni ca material de bază, preluând totodată detalii din cealaltă. În Exod, capitolul 14, informațiile provin cu precădere de la J; contribuția lui E în acest caz este mai puțin semnificativă. Din când în când, editorul și-a înserat propriile enunțuri.

– P este cu putință să fi fost preot sau un grup de preoți din timpul exilului în Babilon. Aceștia au elaborat un cod al sfințeniei menit poporului, adică modalități de închinare și legile ce se cuvin respectate. Acest Cod Preoțesc a constituit, la început, o carte distinctă. Undeva în secolul al patrulea î. Cr., a fost diseminată pe parcursul unor fragmente din cartea JE. A fost ca și cum cineva ar intercala în punctele cheie ale unor relatări tulburătoare aparținând istoriei americane prevederi din Constituție ori din legislația ratificată de Congres. Textul P este, îndeobște, mai lipsit de viață în comparație cu fragmentele JE. Autorii P s-au arătat interesați de amănunte privitoare la închinare și jertfă, legi, genealogii, locuri și date specifice, descrieri și măsurători exacte etc. În porțiunile unde s-au vădit complementari narațiunilor lui J și E, au avut tendința de a scoate în evidență, până la exagerare uneori, intervenția lui Dumnezeu și de a conferi acțiunilor un caracter aproape magic.

– Documentul D, sau Deuteronomul, urmărește reforma practicilor religioase. J, E și P nu făceau încă parte din aceași lucrare la momentul când a fost alcătuit D. Driver scrie:

S-a dovedit un puternic manifest împotriva orientării dominante a epocii. A tras coordonatele unei mari reforme religioase. Fie că a scris în zilele de restriște ale lui Manase ori în perioada mai senină de după urcarea pe tron a lui Iosia, a fost rodul unui efort nobil de a institui, prevăzător, un reper spiritual în raport cu care, atunci când condițiile vor fi îngăduit, forțele dezorganizate ale religiei naționale să-și poată redobândi coeziunea. A fost o reafirmare categorică a principiilor fundamentale pe care Moise le susțiuse nestrămutat cu multă vreme în urmă, fidelitatea față de Yahwe și renegarea tuturor zeilor mincinoși: strădania de a da viață idealurilor nutrite de profeți, mai cu seamă de Osea și Isaia, în privința prefacerii lui Iuda din poporul demoralizat sub Manase în țara sfântă din viziuna lui Isaia și a renașterii acestuia în spiritul devotamentului față de Dumnezeu, precum și a iubirii față de oameni, pe care Osea le declarase ca fiind cele dintâi îndatoriri umane.

Pe parcursul textelor, scopul autorului este acela de a stimula credința neabătută în El. Deuteronomul se poate defini ca o reformulare profetică și o adaptare ale unei legislații mai vechi potrivit noilor cerințe. Este foarte probabil ca suma de legi cuprinse în Deuteronom să fie cu mult anterioare epocii în care a trăit autorul: vechimea caracteristică deopotrivă modului de abordare a acestora, sintetizării lor în forma unui îndreptar adresat poporului, introducerilor și comentariilor povățuitoare.

Herbert Livingston rezumă eficient datele celor patru documente propuse de teoria lui Wellhausen:

„În ce fel datează, așadar, teoria lui Wellhausen cele patru documente? De vreme ce documentul D se consideră că a fost scris în secolul al VII-lea și adus la cunoștiința publicului pe timpul reformei lui Iosia din 621 î. Cr., acesta a devenit elementul de referință al întregului raționament. S-a ajuns la concluzia că D cunoștea ce conțin J și E, mai puțin P; prin urmare, J și E au fost scrise înainte de 621 î.Cr., iar P mai târziu.”

Din punct de vedere dialectic, documentul J, ținând seama de naivitatea concepțiilor, ar putea fi datat înainte de E, iar stadiile timpurii ale regatului împărțit par să ofere un cadru istoric nimerit în acest sens. S-ar putea spune că J reprezintă reacția regatului lui Iuda împotriva instituirii regatului din nord, Israel. Intenția lui J, așadar, a fost aceea de a pune la dispoziția lui Iuda un document istoric în măsură să justifice revendicările potrivit cărora Iuda și Ierusalimul constituie puterea guvernamentală a întregului Israel. Tot astfel, E ar reprezenta produsul antitetic al regatului de nord, Israel, condus de tribul lui Efraim, pentru a demonstra că există, la Patriarhi și la Iosua, argumente istorice de natură să situeze centrul guvernamental în nord.

Teoria conchide, mai departe, că după căderea regatului de nord al lui Israel, în 721 î. Cr., oameni luminați din timpul domniei lui Manase au înțeles că documentul E este mult prea valoros pentru a se pierde, astfel încât l-au contopit cu documentul J. Prin JE s-a instituit noua teză, a cărei antiteză a devenit, astfel, documentul D. Modul de gândire specific documentului D se spune că ar fi câștigat în mod substanțial teren pe vremea Exilului în Babilon, intrând în alcătuirea cărților istorice, de la Iosua până la 2 Regi. Totuși, Codul Sfințeniei, legat de Ezechiel, s-a dovedit o dată în plus, o antiteză, de data aceasta la D; încetul cu încetul, apoi, vreme de un veac, probabil, preoții din exil și pe urmă din Ierusalim au dat forma documentului P, consfințindu-l drept cadru al unei mari sinteze, Pentateuhul.

Pe scurt, documentul J este datat cu ceva mai târziu de 900 î. Cr., iar documentul E nu cu mult dincolo de secolul al nouălea î. Cr. Cele două au fost reunite în jurul anului 650 î. Cr, scrise fiind cam în aceași perioadă și aduse la cunoștiința oamenilor în 621 î. Cr. Documentul P a apărut în secolul al cincilea, iar Pentateuhul, într-o variantă relativ asemănătoare cu cea pe care o cunoaștem astăzi, a fost întocmit în jurul anului 400 î. Cr.

Rezumat

Astruc a afirmat că numele divine distincte sugerează existența unor surse diferite; J și E. Această idee a fost extinsă de Eichhorn.

De Wette a definit D ca fiind o producție din timpului lui Iosia, 621 î. Cr.

Hupfeld a împărțit E într-un E timpuriu (P) și un E târziu (asemănător cu J). Ordinea documentelor din perspectiva lui era: PEJD

Graf a fost cel care a susținut că porțiunile legale ale lui P erau exilice, cele mai târzii, anumite porțiuni istorice fiind mai timpurii. Ordinea din perspectiva lui era: P1EJDP2

Kuenen a sugerat că porțiunile istorice ale lui P trebuie să fie la fel de târzii ca și cele legale. Ordinea documentelor oferită de el: JEDP

Wellhausen a fost cel care a definitivat ipoteza dându-i și un tipar sistematic

Capitolul III

Paternitatea mozaică apărată

Criticii sunt dispuși să recunoască faptul că, luate separat, criteriile de divizare a Pentateuhului nu pot construi repere hotărâtoare în validarea demonstrației. Totuși, integrate unei concepții de ansamblu, ele trasează neîndoielnic coordonatele unei pledoarii concludente menite să susțină cauza paternității compozite. Ne vom opri și vom analiza principalele criterii ale ipotezei documentare și vom oferi un răspuns obiectiv, bazat pe dovezile pe care le deținem în momentul de față.

3.1. Prezentarea criterilor documentare

Într-o serie de prelegeri susține la Conferința Anuală a Theological Students Fellowship care a avut loc în The Hayes, Swanwick, Derbyshire, din decembrie 27 – 31, 1965, Kenneth Anderson Kitchen a enunțat criteriile folosite în critica literară a unui document.

Acestea sunt:

Cuvintele: termeni multipli pentru Divinitate; Elohim (E) și YHWH (J), considerați ca fiind semnul existenței unor autori diferiți.

Vocabularul pasajelor împărțite prin numele divine.

Stilul:

J: plin de viață, uman, plin de imaginație

E: un narator bun, mai restrâns de felul lui

P: sec, statistician, genealogii, precis.

D: didactic, moralizant.

Conținutul repetitiv:

Presupuse narațiuni duble pe seama unui singur eveniment: Creația, Geneza 1 și 2.

Presupuse narațiuni duble pe aceași temă sau teme similare: ele sunt prezentate ca evenimente diferite dar sunt considerate versiuni rivale ale aceleiași teme; Soția care se pretinde drept soră, Geneza 12, 20, 26.

Presupuse narațiuni repetitive în cadrul unei singure narațiuni din cadrul textului Vechiului Testament; potopul, vinderea lui Iosif.

Anacronisme: date care aparțin altei perioade de timp decât cea la care face referire contextul istoric.

Diferite concepte teologice:

J: perspectivă antropomorfică a divinității

E: mai restrâns, Dumnezeu lucrează prin vise și viziuni

P: exprimă cea mai pură, spirituală și transcendentă viziune despre Dumnezeu.

Diferite obiceiuri sociale: același fel ca și la numele divine distincte.

Argumentul acumulativ: toate argumentele și fisurile neexplicate formează un caz puternic pentru apărarea teoriei documentariste.

O altă perspectivă asupra ipotezei documentariste ne este oferită de Otto Eissfeldt, care numește patru mari repere ale acesteia:

Modificarea numelor divine;

Uzajul lingvistic:

Anumite persoane, locuri și obiecte sunt desemnate prin termeni diferiți

Anumite cuvinte, expresii și particularități stilistice reflectă apartenența la documente diferite

Diversitatea de idei: religioase, morale, legale, politice; totodată inconsecvența cu împrejurările epocii și evenimentele pe care le presupun;

Fenomenele literare: relatări duble, scinderea unei narațiuni continue prin intercalări ale unor fragmente străine.

Vom aborda următoarele prezumții documentare dintr-o perspectivă evanghelică și vom oferi argumente solide pentru paternitatea mozaică a Pentateuhului:

Fenomenul numelor divine

Recurența narațiunilor

Relatarea Creației

Relatarea Potopului

Relatarea lui Iosif

Prezumtive contradicții

Denominația

Legislația

Obiceiurile

Dimensiunea etică

Anacronisme

Glosele scribale

Cuvinte rare

Aramaisme

Incongruențe

Posibilitatea dictării

Moise ar fi scris la persoana III-a

Moartea lui Moise

Diversitatea internă

Tematică

Stil

Selecția vocabularului

Concluzie

3.2. Contraargumentarea criterilor documentare

3.2.1. Fenomenul numelor divine

Criticii spun că utilizarea izolată a diverselor nume divine implică faptul că au existat mai mulți autori. Acesta este argumentul care l-a determinat pe Astruc să conchidă că Pentateuhul se inspiră dintr-o serie de izvoare pe care le-a reunit, împletindu-le în text.

Fiecare nume divin are o semnificație deosebită, fără să fie vorba neapărat de sinonimie. Autorul a folosit Yahwe, Elohim sau Yahwe-Elohim în funcție de contextul pasajului.

În ce privește etimologia celor două nume divine folosite, Umberto Cassuto afirmă:

Să ne gândim, mai întâi, la caracterul celor două Nume. Ele nu fac parte din aceași categorie. Desemnarea Elohim a fost la origine un substantiv comun, un apelativ, folosit atât referitor la Unul Dumnezeu al lui Israel, cât și la zeii păgâni. Pe de altă parte, numele YHWH este un substantiv propriu, numele specific al Dumnezeului lui Israel, Dumnezeul pe care israeliții L-au recunoscut ca fiind suveranul universului și Divinitatea care a făcut din ei poporul ales. Iată, de pildă, următoarea paralelă. O anume cetate poate fi numită Ierusalim sau, pur și simplu, cetate. Apelativul cetate reprezintă o referire comună atât pentru ea, cât și pentru alte cetăți; numele Ierusalim îi aparține, însă în exclusivitate. Atunci când strămoșii poporului evreu au înțeles că nu există decât Un Dumnezeu și că numai YHWH este adevăratul Elohim, substantivul Elohim a căpătat de asemenea, în ce-i privește, semnificația unui substantiv propriu, devenind sinonim cu numele de YHWH. Dacă Ierusalimul ar fi fost singura cetate din lume unde s-ar fi vorbit ebraica, atunci firește, cuvântul cetate ar fi devenit un substantiv propriu, sinonim cu Ierusalim.

Același Cassuto prezintă câteva categorii de texte și modul în care sunt utilizate numele divine:

Profetic: ei au prezentat în mod consecvent numele divin YHWH în locul lui Elohim.

Legal: Yahwe este singurul nume personal al lui Dumnezeu pe parcursul tuturor scrierilor legale din Pentateuch și Ezechiel.

Poetic: folosesc în mod normal varianta YHWH, cu excepția textelor ce aparțin cărților 2 și 3 din literatura sapiențală.

Înțelepciune: nu se folosesc nume proprii ale diverselor zeități. Doar apelative spre Divinitate.

Narativ: utilizează ambele nume deopotrivă.

Pasajale specific evreiești: în categoriile cu un caracter exclusiv israelit se regăsește numai Tetragrama, care reprezintă numele național al lui Dumnezeu.

Una din prezumțiile majore ale ipotezei JEDP pornește de la ideea că Yahwe este numele specific documentului J, iar Elohim al documentului E. Întrepătrunderea acestor două documente constituie argumentul cricilor radicali în explicitarea alături Yahwe – Elohim.

Kenneth Kitchen face următoarea remarcă:

„Cu privire la termenii multipli pentru aceași zeitate, avem comparația cu utilizarea celor 3 nume, a unui epitet stabil și a unui substantiv comun pentru zeul Osiris pe stela lui Ikhernofret de la Berlin: Osiris, Wennofer, Khent-amentiu. Niciunui egiptolog nu i-a trecut prin minte să născocească izvoare wennonfriste, khentamentiste, neb-abdjuiste.”

El este întărit de Cyrus Gordon:

„Se înțelege, așadar, că zeii puteau fi desemnați prin nume compuse, Amon – Ra, cel mai cunoscut zeu cu un asemenea nume, a fost o divinitate apărută în urma cuceririi egiptene sub cea de-a optsprezecea dinastie.”

Marea inovație a israeliților, observă Cassuto, „constă în faptul că, în vreme ce scrierile păgânilor exprimă, pe de o parte o noțiune abstractă și generală a divinității și, pe de altă parte, ipostaza unui anumit zeu, în literatura ebraică ideea unui Dumnezeu particular al lui Israel se identifică cu totul cu Dumnezeul întregului univers. YHWH, pe care îl recunosc fiii Israelului și în fața căruia se aruncă la pământ, nu este altul decât însuși Elohim, de a cărui stăpânire asupra lor oamenii sunt mai mult sau mai puțin conștienți și pe care sunt meniți să-l recunoască pe deplin în vremea ce va să vină. Acesta este gândul sublim căruia poeții biblici îi dau viață prin alegerea Numelor.

3.2.2. Recurența narațiunilor

Se afirmă că anumite istorisiri din Pentateuh prezintă două variante. Despre altele se afirmă că ar conține elemente contradictorii. De vreme ce niciun autor n-ar avea motive să reia aceași istorisire, recurența anumitor narațiuni confirmă intervenția mai multora. Tot astfel, de vreme ce un singur autor nu poate fi bănuit că ar tolera prezența unor amănunte evident contradictorii, istorisirile unde apar asemenea discrepanțe trebuie să fie opera unui redactor sau a unui editor care a interferat două relatări complementare ale aceluiași eveniment.

Presupusele variante duble sau triple ale aceleiași relatări reprezintă, de fapt, istorisiri diferite în cuprinsul cărora se găsesc amănunte similare.

Relatarea Creației

H.H. Rowley spune: „de exemplu, între cele două relatări ale Creației se constată deopotrivă o neconcordanță în ce privește succesiunea etapelor, un uzaj diferit la numelor divin, o viziune distinctă asupra Lui Dumnezeu și o inconsecvență de ordin stilistic.”

Kenneth Kitchen arată că s-au propus două căi de explicitare în sprijinul narațiunii duble referitoare la evenimentele creației: în raport cu diferențele teologice și stilistice dintre Geneza 1 și 2, precum și cu aparenta incongruență a succesiunii etapelor. Diferențele de stil nu au nicio releveanță, reflectând pur și simplu abordarea unui alt subiect; iar concepția unui Dumnezeu transcendent în Geneza 1, spre deosebire de Dumnezeul antropomorf din Geneza 2 este de departe nejustificată și, la drept vorbind, lipsită de orice temei.

Edward Young exemplifică:

„Dumnezeul antropomorf din Geneza 2 întocmește, suflă, sădește, pune, ia, așează, aduce, închide, zidește, umblă. Însă argumentele criticilor rămân la un nivel de suprafață. Omul, cu toate resursele sale conceptuale limitate, nu poate exprima idei referitoare la Dumnezeu decât prin mijlocirea antropomorfismelor. Capitolul 1 din Geneza îl zugrăvește pe Dumnezeu cu termeni de aceași factură antropomorfă, precum: a numit, a văzut, a binecuvântat, a hotărât lucrarea celor șase zile, apoi s-a odihnit.”

Să reținem, prin urmare, că nu avem aici de-a face cu reluarea incompatibilă a unor elemente. Descrierea de ansamblu a creației se desăvârșește doar prin detalierea stadiuli final – omul. A nu recunoaște această modalitate literară de uz comun în cultura ebraică aduce oarecum a neștiință, potrivit lui Kitchen.

Relatarea Potopului

Același Rowley scrie:

Tot astfel, în relatarea Potopului, constatăm că, potrivit Genezei 6:19 și urm., lui Noe îi se poruncește să ia câte o singură pereche din fiecare specie pe arcă, în timp ce, potrivit Genezei 7:2, este îndemnat să ia câte șapte perechi de animale curate și câte o pereche de animale necurate. Geneza 7:8 și urm, evidențiază această contradicție prin afirmarea limpede că doar câte o singură pereche din animalele curate și necurate au urcat pe Arcă, deși e posibil ca evidențierea contradicției să nu aparțină textului original. Există, totodată, o neconcordanță în ce privește durata potopului. Conform Genezei 7:12, ploile au ținut timp de patruzeci de zile, după care, așa cum aflăm din 8:6 și următoarele, Noe a așteptat în Arcă în mai multe rânduri câte șapte zile până ce apele se vor fi retras, pe când, potrvit Genezei 7:4, apele s-au menținut vreme de-o sută cincizeci de zile, iar pământul nu s-a uscat decât la un an și zece zile de la începutul Potopului.

Kenneth Kitchen răspunde:

Se afirmă frecvent, de exemplu, că Geneza 7 și 8 prezintă două aprecieri diferite relativ la durata Potopului, care nu sunt însă decât prezumții ale teoriei. Textul biblic, ca atare, nu contravine cu nimic perioadei de o sută zece zile ca reprezentând durata integrală a episodului referitor la Potop, după cum au arătat-o cât se poate de limpede Aalders, Heidel și alții cu multă vreme în urmă. De asemenea, presupusa discordanță dintre Geneza 6:19-20 și Geneza 7:2-3 cu privire la câte două din fiecare soi ori șapte perechi este nu mai puțin fictivă. În Geneza 6:20, shenayim, pereche, este un termen folosit, probabil, în sensul colectiv de perechi, știindu-se că un cuvânt dual în ebraică nu are categoria pluralului. Geneza 6:19-20 și 7:8-9 sunt enunțuri generale, iar Geneza 7:2-3 relevă cerința în detaliu.

Nu doar că presupusele contradicții sunt inexistente, însă cele două relatări sunt organic interdependente, alcătuind, prin urmare, un tot unitar.

Relatarea lui Iosif

Rowley din nou:

În Geneza 37:27, Iuda propune ca Iosif să fie vândut ismaeliților, iar versetul ulterior afirmă că evenimentul are loc, în vreme ce Geneza 39:1 arată că ismaeliții l-au vândut egiptenilor. Însă Geneza 37:28a îi prezintă pe madianiți, care, în trecere fiind, l-au răpit pe Iosif din groapă, fără ca frații săi să știe (29 și urm.), pentru a-l vinde lui Potifar.

Din nou, același Kitchen oferă câteva lămuriri:

Deseori se afirmă că și Geneza 37 conține fragmente ale unor relatări incompatibile cu referire la modul în care a fost vândut Iosif în Egipt: (a) de frații săi ismaeliților și, astfel, în Egipt și (b) de madianiți, care l-au scos din groapă. Lucrurile stau mult mai simplu.

În primul rând, termenii ismaeliți/madianiți se suprapun, trimițând, în ansamblu sau parțial, la același grup (cf Judecători 8:24).

În al doilea rând, pronumele subînțeles „ei” (au tras și au scos) din Geneza 37:28 se referă la frații lui Iosif, nu la madianiți.

În al treilea rând, adresându-li-se în particular, Iosif își putea îngădui să le vorbească fraților fără sfială (Geneza 45:4-5), refuzând, însă, atunci când căta spre bunăvoința paharnicului regal, să dezvăluie în amănunt faptul umilitor cum că neamurile sale de același sânge doriseră să-l facă pierdut (Geneza 40:14-15) – oricât de mare ar fi fost nedreptatea, ce impresie i-ar fi lăsat paharnicului o asemenea mărturisire?

Stilul ebraic se evidențiază prin trei dimensiuni distinctive în măsură să limpezească problema recurențelor:

1. Parataxa: este structura sintatică în cadrul căreia relația ideilor subordonate sau interdependente se instituie prin intermediul conectorului „și”. Cuvântul poate fi, astfel, folosit pentru a transmite sensul unor conectori precum „încât”, „când”, „în vreme ce”, „apoi”, „chiar” sau „adică” – o disponibilitate recunoscută de toți gramaticienii limbii ebraice. Înțelegerea greșită a acestui principiu îi determină pe cei mai mulți cercetători să presupună că un editor de mai târziu a pus în relație diverse izvoare prin inserția mecanică a conjuncției „și”. O delimitare similară, însă, ar deveni imposibilă în limbi clasice mai riguroase din această perspectivă, cum sunt greaca și latina.

2. Repetiția de întărire: se constată în tendința de a relua, într-o formă ușor diferită, elemente ale narațiunii cărora li se conferă o importanță deosebită. Relatarea celor zece urgii constituie un bun exemplu în această privință. Câteva dintre ele sunt descrise pe parcursul a nu mai puțin de cinci etape: amenințarea, porunca, concretizarea, rugăciunea de îndepărtare și încetarea. Percepând eronat rațiunea de întărire a repetiției, criticii radicali i-au atribuit șapte urgii lu J, cinci urgii lui E și doar patru lui P (fără a o mai include pe a cincea, anunțată, însă neîndeplinită). Se obțin astfel, trei relatări incomplete, cărora le sunt necesare informațiile prezente în celelalte pentru a alcătui o unitate coerentă.

3. Paralelismul poetic: apare în structura simetrică a unor perechi propoziționale, fenomen atât de pregnant în poezia ebraică. Atunci când numele divine sunt reluate într-o asemenea alternanță paralelă, faptul se cuvine, fără îndoială, atribuit stilului poetic, nicidecum unor izvoare divergente. Versetele 23 și 24 din Geneza ilustrează:

„Mi-a luat (asaf) Elohim ocara … Yahvwe să-mi mai adauge (josef) un fiu!

A secționa acest pasaj în proveniențe de tip E și J pe baza numelor divine (potrivit abordării critice) înseamnă a nu recunoaște caracterul poetic al alternanței acestora și a nesocoti paralelismul poetic evident dintre asaf și josef.

Cyrus Gordon face o corelație între stilul ebraic și manierele discursive specifice Orientului Antic:

Unul dintre cele mai comune argumente în sprijinul ideii că textul a fost elaborat de mai mulți autori îl constituie fenomenul repetițiilor variate din Biblie. Asemenea repetiții, însă, sunt tipice literaturilor din Orientul Apropiat Antic: babiloniană, ugaritică și chiar greacă. În plus, exista o anume predilecție a lumii biblice spre dublare. Iosif și, mai apoi, faraonul, au avut, fiecare la rândul lui, vise profetice de câte două ori. În Iona 4, jalea profetului este descrisă în două etape, însoțite fiecare de întrebarea lui Dumnezeu: Bine faci tu de te mânii? S-ar putea, oare, susține că asemenea dublete aparțin unor condeiuri diferiți?

3.2.3. Prezumtive contradicții

O lectură fie și mai puțin riguroasă a textului pare să pună în evidență o sumă de contradicții cu privire la denominație, geografie, legislație, obiceiuri, etică etc.

Contradicțiile sunt reale, ne spun documentariștii. Ele constituie tot atâtea mărturii pentru faptul că scrierile aparțin unor autori diferiți, din medii și din epoci diferite. Nedorind să-și asume o eventuală corecție prin opțiunea pentru varianta corectă și înlăturarea celeilalte, redactorii au decis să includă ambele relatări în lucrarea de ansamblu.

La o analiză a textului, a limbii ebraice și a cadrului cultural oriental în care au trăit israeliții, se constată că aceste prezumtive contradicții își găsesc pe bună dreptate o explicație concordantă, dovedindu-se, de fapt, în multe cazuri corespondențe logice. Are loc, în acest sens, o confirmare tacită a criticilor, după cum observă cu pătrundere Raven:

„Acceptarea unui redactor final contravine definitiv aserțiunii potrivit căreia Pentateuhul conține contradicții ireconciliabile. O persoană de o atare impresionantă competență precum trebuie să fi fost cea în cauză ar fi perceput, fără îndoială, contradicțiile, de vreme ce ele sunt atât de evidente pe cât se afirmă, și le-ar fi eliminat.”

Denominația.

Criticii susțin că uzajul diferit al numelor în privința aceleiași persoane ori a aceluiași loc indică faptul că este vorba de mai mulți autori:

– Se folosește amorit în Geneza 10:16 și în Deuteronom 2:24, însă canaanit, în Geneza 10:18 și Deuteronom 1:7.

– Se folosește Horeb în Exod 33:6 și 17:6, însă Sinai în Exod 34:2 și 16:1.

– Se folosește Ietro în Exod 3:1 și 4:18, însă Reuel în Geneza 36:!7 și Exod 2:18

R. K. Harrison propune o soluție alternativă vădit mai plauzibilă și mai lesne verificabilă, demonstrând cât se poate de limpede că un asemenea criteriu nesocotește întru totul singura posibilitate de verificare obiectivă – mărturiile provenite din Orientul Apropiat Antic. Între sutele de exemple din Egipt se regăsesc variații ale unor nume de persoane precum Sebekkhu, o căpetenie militară, cunoscut totodată și drept Djaa.

Cu privire la toponime precum Sinai/Horeb, se pot compara, în textul de pe „Stela Israel” a lui Merenptah, două denumiri pentru Egipt (Kemit, Tameri) și cinci denumiri variate pentru Memfis (Mennefer, Ineb-hedj, Inbu, Ineb-heqa, Hatkup-tah). Exemple asemănătoare se pot găsi și în alte locuri.

Legislația

Criticii au afirmat constant că anumite legi din Pentateuh sunt contradictorii, iar altele sunt reluate în mod identic. Aceste diferențe și repetiții ale unor texte legislative sunt luate drept mărturii în sprijinul unei paternități compozite, de vreme ce un singur autor s-ar fi putut cu greu face vinovat de o incoerență atât de evidentă. Harrison oferă un răspuns concludent:

Devine, așadar, cu totul posibil ca, pe parcursul perioadei postmozaice, anumite manifestări să fi fost întrucâtva modificate astfel încât să corespundă noilor împrejurări, un proces absolut legitim în orice cultură și care nu împietează cu nimic asupra legislației inițiale. Așa-numitele recurențe și inconsecvențe din legea pentateuhală despre care vorbește Hahn [teoria potrivit căreia anumite locuri sfinte au dat naștere unor seturi aparte de reguli cultice conduce la posibilitatea ca recurențele și inconsecvențele prezente în legea pentateuhală să se fi datorat unor dezvoltări independente, paralele, mai degrabă decât unor evoluției în stadii succesive a istoriei legale] se datorează, dincolo de orice îndoială, nicidecum apariției unor reguli cultice distince, fie și paralele, după cum presupune cercetătorul și, o dată cu el, numeroși alți critici liberali, ci încercările conștiente din partea autorităților corespunzătoare, fie preoțești, fie de ală natură, de a adapta cum se cuvine legislația tradițională noilor condiții de viață. Așa se explică situația în care prevederile din Numeri 26:52-56 referitoare la moșternire au suferit modificări în raport cu circumstanțele detaliate în Numeri 27:1-11 și Numeri 36:1-9 sau în care legile privitoare la jerfele pentru ispășirea păcatelor fără voie sau împotriva poruncilor (Levitic 4:2-21) au fost înlocuite cu prevederile din Numeri 15:22-29. E important, totodată, să ținem seama de mărturia textului pentru faptul că s-au operat anumite adăugiri târzii la Cartea Legământului în perioada lui Iosua (Iosua 24:26).”

Obiceiurile

Luând în discuție obiceiurile cu privire la numirea copiilor, criticii contestatari găsesc un alt argument de natură să confirme existența unor izvoare multiple. Ei spun că, în documentul P, tatăl este cel are alege numele copiiilor, în vreme ce, în J și E, acest privilegiu îi este conferit mamei. De unde concluzia că fiecare dintre aceste documente provin din medii aparte.

Luând în considerare situațiile din J și E, se pot identifica nouăsprezece sau douăzeci de exemple conforme acestei reguli; există, însă, și paisprezece excepții. Numărul acestora din urmă e îndeajuns cât să iște suspiciuni, mai cu seamă întrucât toate situațiile care trimit la Iacov se subsumează aceluiași caz. Credibilitatea argumentului rămâne sub semnul întrebării dacă ținem cont, mai ales, de faptul că două dintre aceste situații sunt clasificate ca aparținând lui P doar pentru că tatăl îl numește pe fiu. Un al treilea caz nu arată limpede dacă tatăl sau altcineva a dat numele fiului, așa încât nu se mai poate vorbi decât despre o singură confirmare; iar cu o asemenea informații nu se poate construi o ipoteză.

Legea lui Moise lămurește motivul pentru care există o diferență în numirea copiilor. De obicei, rațiunea numelui este de ordin etimologic și se referă la împrejurările nașterii. Atunci când împrejurarea are legătură cu tatăl, el este acela care va da numele, același lucru fiind valabil în ce o privește pe mamă. Regula este cât se poate de simplă și logică, aplicându-se în toate cazurile. Excepție se face atunci când împrejurările țin numai de fiu sau, rareori, când se face cunoscută o explicație etimologică; în aceste situații, numele provine fie de la tată, fie de la mamă, fie dintr-o sursă nespecificată.

Dimensiunea etică

Se spune despre J și E că manifestă o oarecare insensibilitate morală, în vreme ce P dovedește o conștiință vigilentă și integră. Faptul că Iacov îl înduce în eroare pe Isaac pentru a primi binecuvântarea menită lui Esau ar sta mărturie în acest sens. Caracterul moral al relatării, însă, trebuie judecat în raport cu atitudinea textului față de cel care săvârșește greșeala. În cadrul unor narațiuni de această factură, esențial este ca textul să nu formuleze o judecată explicită și subiectivă, ci să redea evenimentele în mod obiectiv, îngăduindu-i cititorului să tragă învățămintele necesare în funcție de desfășurarea întâmplărilor.

Fără îndoială, Iacov și Rebeca au păcătuit înșelându-l pe Isaac, însă cu ce preț? Iacov s-a văzut amăgit de Laban, tot așa precum el însuși profitase de tatăl său, iar Scriptura lasă limpede să se înțeleagă că, drept pedeapsă, s-a ales cu o soție nepotrivită, Lea.

Rebeca a avut, la rândul ei, parte de suferință, fiind nevoită să se despartă de fiul pe care îl iubea atât de mult. Dacă îi ceruse ascultare în săvârșirea înșelăciunii, acum îi cerea să plece. Iată, așadar, cum Tora își confirmă principiile morale, ceea ce face ca teoria diviziunii izvoarelor să se prezinte, o dată în plus, ca lipsită de orice temei.

Nu există în P nici măcar un pasaj a cărui dimensiune morală să necesite o examinare aprofundată. Absența oricăror informații din P cu privire la greșelile patriarhilor nu impune, cu toate acestea, ideea un izvoare divergente. Întrucât, fapt demn de remarcat, doar două narațiuni referitoare la patriarhi sunt atribuite lui P (peștera Macpela și tăierea împrejur). Pe de altă parte, P abundă în dări de seamă austere, cronologii și genealogii. O discuție asupra dimensiunii etice în cazul unui text fără tendințe didactice și în care nu se găsesc narațiuni semnificative, firește, este cu totul irelevantă.

3.2.4. Anacronisme

Anumite cuvinte folosite în Pentateuh par să provină dintr-o perioadă mai târzie. Există, de asemenea, cuvinte care apar doar de câteva ori în Vechiul Testament, urmând a fi întâlnite mult mai târziu în alte scrieri iudaice.

Prezumția unor astfel de cuvinte anacronice demonstrează că, în accepțiunea criticilor radicali, Pentateuhul a fost scris mult după epoca lui Moise.

Unele dintre aceste cuvinte pot fi atribuite unor glose scribale de mai târziu. Altele sunt, în fapt, cuvinte timpurii, nicidecum târzii, iar altora nu li se poate stabili cu exactitate apartenența la o anume perioadă.

Glose scribale

Iată, în continuare, trei exemple ale unor cuvinte evident provenite (potrivit criticilor radicali) dintr-o perioadă istorică ulterioară epocii mozaice:

Filistenii: Exod 13:17

Dan: Geneza 14:14; Deuteronom 34:1

Canaan, numit țara evreilor: Geneza 40:14

Harrison sugerează că asemenea presupuse anacronisme pot constitui o serie de revizuiri scribale menite să aducă, sub anumite aspecte, textul la azi.

Exemple similare se regăsesc în descrierea lui Moise ca profet al lui Israel (Deuteronom 34:10) ca și în diversele glose scribale care utilizează forme noi ale unor nume mai vechi (Geneza 14:8, 15, 17; 17:14; 23:2; 35:6). Weiser avansează ideea că trimirea la un rege din Deuteronom 17:14 este anacronică; afirmația dovedește, însă, o lectură superficială a textului, dat fiind că pasajul conține previziunea unor evenimente viitoare, nu consemnarea unei stări de fapt actuale.

„Dincolo de revizuirile ortografice și inserția gloselor, scribi antichității înlocuiau frecvent un nume propriu vechi cu forma lui de mai târziu. Acest fenomen poate justifica în bună parte prezența unor așa-zise anacronisme în Pentateuh, precum drumul care dă în țara Filistenilor (Exod 13:17), într-o perioadă când filistenii încă nu puseseră stăpânire pe regiunea de coastă a Palestinei.”

Cuvinte rare

Gleason Archer expune punctul de vedere al criticilor radicali cu privire la cuvintele rare:

„Dacă un cuvânt, care nu apare decât de trei sau patru ori în Vechiul Testament, revine în literatura ebraică de mai târziu (Talmud și Midraș), atunci acesta este de origine târzie, iar pasajul respectiv din Vechiul Testament trebuie să fi fost redactat la o dată ulterioară.”

Cercetătorii Vechiului Testament recurg invariabil la această interpretare; există, însă, trei căi valide de explicitare:

Așa cum s-a afirmat, ocurența timpurie face propriu-zis parte dintr-o scriere redactată la o dată târzie;

Ocurența timpurie constituie, în fapt, o mărturie a utilizării comune a acestuia la o dată anterioară;

Un cuvânt confirmat ca fiind târziu nu poate demonstra decât că aparține textului respectiv (substituind un termen învechit, inacceptabil sau obscur) și nu are nicio relevanță în ce privește datarea scrierii.

Cu toate că majoritatea cercetătorilor trec cu vederea ultimele două principii, valabilitatea acestora se poate dovedi pe baza unei examinări a vestigiilor literare datate obiectiv din Orientul Antic.

O ilustrație a punctului (2) o reprezintă binecunoscutul fenomen al ocurențelor sporadice identificate în Textele din Piramide de la 2400 î. Cr. Cuvântul poate dispărea, apoi, în totalitate, pentru a fi iarăși întâlnit mai târziu cu douăzeci și unu de secole (aproximativ 300-30 î. Cr.) în scrierile din perioada greco-romană. A restrânge două milenii de istorie egipteană la un interval de două secole și jumătate ar fi, desigur, absurd. Și, totuși, o aplicare indistinctă a acestui criteriu îi determină pe cercetători să ajungă la concluzii nu mai puțin absurde în privința literaturii ebraice.

Tot astfel, Eclesiasticul 50:3, datat în secolul al doilea î. Cr., a furnizat cea mai timpurie folosire a lui swh (casa apelor), sugerând că ar fi vorba despre un cuvânt târziu. Însă mai recenta descoperire, într-un mod cu totul surprinzător, a aceluiași cuvânt pe Piatra Moabită a condus, pe neașteptate, la o datare a acestuia mai veche cu 700 de ani.

În plus, Vechiul Testament nu oferă decât o reprezentare sumară a întregii producții literare ebraice. Trei mii de cuvinte din Vechiul Testament, apar mai puțin de 6 ori; 1500 nu apar decât o singură dată. O cunoaștere mai profundă a literaturii și comunicării orale ebraice ar stabili, fără îndoială, că mulți dintre acești termeni aparțineau uzajului cotidian. În aceași ordine de idei, nimeni n-ar putea susține că anumite cuvinte, precum „a năvăli” (1 Samuel 30:14), „a tropăi” (Naum 3:2) și „suliță” (Ieremia 50:42), sunt rare în limba engleză, și cu toate acestea, ele nu apar decât o singură dată în această versiune a Bibliei.

Aramaisme

Captivitatea babiloniană (607-538 î. Cr.) a marcat începutul unui proces de abandonare a ebraicei strămoșești în favoarea mai răspândintei limbi aramaice. Prin urmare, criticii au susținut că prezența unui cuvânt aramaic în textul biblic constituie o dovadă a faptului că pasajul are o origine post-exilică. Ei au afirmat că numeroase aramaisme apar, de fapt, în Pentateuh, ceea ce vine în sprijinul teoriei unei origini târzii a izvoarelor scrise; J, E, D, P ș.a.m.d.

Cercetătorul M. H. Segal afirmă:

„Autorii studiilor dedicate acestui subiect obișnuiesc să eticheteze drept aramaism orice cuvânt ebraic rar care se întâlnește mai mult sau mai puțin frecvent în dialectele aramaice. Majoritatea aramaismelor pot proveni în egală măsură din ebraică pe cât din aramaică. Multe dintre ele sunt totodată specifice și altor limbi semitice.”

Kautzsch a enumerat 350 de cuvinte a căror posibilă origine este aramaică. Pornind de aici, unui număr de peste 1500 de versete din Vechiul Testament în care apar aceste cuvinte li se atribuie o dată târzie. Cu toate acestea, investigațiile temeinice ale lui R. D. Wilson relevă următoarele informații:

150 dintre aceste 350 de cuvinte nu apar niciodată într-un dialect aramaic.

255 dintre aceste cuvinte nu apar niciodată în literatura aramaică înainte de secolul al II-lea î. Cr.

Numai 40 dintre cele care apar înainte de secolul al II-lea î. Cr. sunt specifice exclusiv aramaicei în contextul limbilor din Orientul Apropiat Antic.

Numai 50 din lista de 350 de cuvinte se regăsesc în Pentateuh.

Peste două treimi din aceste 50 de cuvinte „aramaice” prezente în Pentateuh au trebuit echivalate cu termeni autentici aramaici astfel încât să devină inteligibile în traducerile aramaice.

Majoritatea cuvintelor care nu au fost înlocuite în traducerile aramaice rămân pe mai departe specifice nu numai aramaicei în contextul limbilor din Orientul Apropiat Antic.

Chiar dacă ne-am raporta la datarea criticilor liberali, descoperim că nu mai puțin de 120 dintre aceste 350 de cuvinte aramaice sunt folosite de autorii Vechiului Testament cu 700 de ani înainte de atestarea lor în vreun document aramaic. Dacă ele pot fi cu ușurință considerate ca fiind cuvinte ebraice preluate în aramaică pe parcursul tranziției de la o limbă la alta a evreilor, ne vine greu să credem că autorii biblici au împrumutat atât de mulți termeni aramaici care nu vor fi fost, după cum se pare, utilizați decât 7 secole mai târziu.

3.2.5. Incongruențe

Pentateuhul se presupune că ar fi fost scris de Moise și, totuși, numeroase pasaje referitoare la el nu sunt redactate la persoana I, ci la a III-a. Tot astfel, de vreme ce Pentateuhul a fost scris de Moise, cum e posibil să cuprindă relatarea morții sale?

Din perspectivă critică, asemenea incongruențe confirmă că, în realitate, nu Moise a scris Pentateuhul.

S-au formulat două argumente plauzibile de natură să întâmpine punctul de vedere al criticilor cu privire la persoana a III-a, iar în ce privește relatarea morții lui Moise, nu este necesară ca ea să-i fie atribuită lui.

Posibilitatea dictării

„Nu mai puțin incertă este măsura în care Moise a consemnat personal materialul scris care îi se atribuie. Se prea poate ca prezența pronumelor de persoana a III-a în diverse secțiuni ale relatărilor privitoare la manifestările mozaice să indice faptul că aceste părți au fost dictate. Probabil că multe din porțiunile izolate sau de dimensiuni mai reduse din textul ebraic au fost inițial încredințate spre bună păstare a preoților, urmând ca fragmentele manuscrise să fie, abia mai târziu, reunite într-o structură de ansamblu și reținute coerent pe un sul.”

Faptul s-ar dovedi concordant cu practica orientală antică, susține R. D. Wilson:

E de crezut, așadar, că Hamurapi nu poate fi considerat autorul codului care îi poartă numele decât dacă, vezi bine, l-a dăltuit cu propriile mâini? Cu toate acestea, monumentul se revendică explicit de la Hamurapi în cuvintele epilogului (Col. Li. 59-67): În zilele ce au să vină, pentru tot veacul de acum înainte, fie ca împăratul din scaunul de domnie al țării să ia seama la cuvintele dreptății pe care am găsit de cuviință să le scriu pe monumentul meu… Să presupunem, oare, că Moise n-ar fi putut să-și consemneze gândurile, cuvintele și faptele întocmai precum au făcut-o predecesorii, contemporanii și urmașii săi?

Moise ca autor la persoana III-a

E posibil ca Moise să fi scris, de fapt, la persoana a III-a. N-ar fi exclus dacă ținem cont de faptul că autorii antici de mai jos s-au referit la ei înșiși, parțial sau în totalitate, utilizând persoana a III-a:

Josephus, Războiul iudaic (secolul I. d. Cr.)

Xenofon, Anabasis (secolul V. î. Cr.)

Julius Caesar, Războiul Galic (secolul I. î. Cr.)

Moartea lui Moise

Relatarea morții lui Moise a fost o adăugire ulterioară. Talmudul, în Baba Bathra 146, îi atribuie această secțiune lui Iosua.

3.2.6. Diversitatea internă

Pentateuhul prezintă o diversitate remarcabilă în privința tematicii, a stilului, și a selecției lexicale. Această diversitate internă sugerează pregnant că Pentateuhul a fost redactat, în perioade diferite, de persoane cu puncte de vedere și tehnici individuale. O atare concepție este mult mai verosimilă, cred criticii radicali, decât ideea că o lucrare cu un grad de diversitate atât de accentuat ar fi constituit opera unui singur om.

Diversiteaa tematică, stilistică și lexicală se poate justifica în mod legitim și fără a recurge la explicața unei paternități compozite.

Tematica

Referitor la aptitudinea răsăritenilor antici de a aborda teme dintre cele mai variate, Harrison afirmă:

Capacitatea unui om de a face sinteza unor competențe în elaborarea narațiunii istorice, stăpânirea discursului poetic și coroborarea textului legal nu reprezintă nicidecum un fenomen într-atât de singular pe cât au fost dispuși vechii critici să creadă. Așa cum arăta Kitchen, ilustrarea unei astfel de sinteze, în Egiptul Antic cu aproximativ șapte secole înainte de epoca lui Moise, o oferă, cel mai probabil, Khety (sau Akhtoy), fiul lui Dauf, un scriitor de pe vremea faraonului Amenemhat I (cca. 1991-1962 î. Cr.). Personalitate polivalentă, acesta pare să fi întrunit funcțiile de educator, poet și propagandist politic, autor al lucrării Satira Meseriilor, destinată ucenicilor din școlile de scribi. Lui i-a fost probabil încredințată prelucrarea literară a Învățăturilor lui Amenemhat I, o broșură politică binecunoscută între Dinastiile a Optsprezecea și a Douăzecea, ca exercițiu de copiere în școli. În plus, tot el e posibil să fi fost autorul autorul unui faimos Imn închinat Nilului, care, asemenea lucrărilor menționate, a fost frecvent copiat de scribi. E limpede, așadar, că unui individ înzestrat nu i-ar fi fost, din principiu, să se implice, pe parcursul perioadei Amarna, în genul de activitate literară care îi se atribuie în mod tradițional lui Moise.”

Stilul

Driver afirmă: „dacă e să citim cu atenție diviziunile atribuite documentuluiP, fie și în traducere, pentru a le compara cu restul narațiunii, particularitățile stilistice devin evidente.”

Se spune despre P că ese rece, formal, sistematic, logic; mai cu seamă în aceste pasaje, așadar, s-ar cuveni să-l întâlnim pe Elohim, numele abstract al lui Dumnezeu, cel care nu are nicio relație specială cu Israel, ci se folosește deseori cu referire la zeitățile Neamurilor.

Despre J, pe de altă parte, se spune că este naiv, antropomorfic în percepția lui Dumnezeu; aceste mărturii, însă, ale patosului religios ne-am aștepta să invoce numele național propriu al lui Dumnezeu, cel care a întărit legăturile instituite prin legământ cu Israel. Există pasaje în care nu se poate găsi o explicație suficientă a opțiunii pentru unul din nume în pofida altuia; în majoritatea cazurilor, însă, folosirea oricărui alt nume s-ar dovedi inoportună.

Divina Comedie a lui Dante constituie un exemplu util de operă a unui singur autor în care se regăsesc stiluri divergente folosite pentru zugrăvirea naturii lui Dumnezeu. Numeroase pasaje descriu într-o manieră plastică intervenția lui Dumnezeu în viața umană (așa cum se întâmplă în J și E), pe când altele proxime celor dintâi, abundă în elemente de doctrină sistematică (asemenea lui P). Nu e vorba, cu toate acestea, decât despre documentul unui singur autor – nimic mai mult.

În fine, datele arheologice confirmă că existența unor diferențe stilistice în cadrul aceleiași lucrări literare a fost în pare parte specifică Orientul Apropiat Antic. Kitchen descrie inscripția lui Uni, un dregător egiptean (2400 î. Cr.), care conține o porțiune epică fluentă (J, E?), enunțuri succinte (P?), un imn de izbândă (H?) și două refrene (R1, R2?) frecvent reluate. Totuși, nu se pune problema unor documente distincte în cadrul inscripției monumentale gravate în piatră la cererea persoanei pe care textul o comemorează.

Lexicul

Anumite cuvinte se consideră specifice exclusiv documentului J, altele documentului P etc. Driver a alcătuit o listă cuprinzătoare a acestor cuvinte și expresii despre care se afirmă că ar indica o paternitate compozită.

W. J. Martin arată că deducția paternității compozite pe baza vocabularului este lipsită de temei:

Insuficiența unor asemenea criterii a devenit de multă vreme evidentă pentru cercetătorii din domeniul studiilor clasice, așa încât nimeni nu mai crede astăzi de cuviință să acorde vreo semnificație faptului că în Iliada, să zicem, spre deosebire de Odiseea, se face referire la [boabele negre de] bob; că termenii pentru lăcustă, cocor, țipar, viermi, zăpadă, vrabie și asin apar numai în Iliada, iar pentru palmier numai în Odiseea. De fapt, Iliada folosește 1500 de cuvinte care nu se regăsesc în Odiseea. Tot astfel, nu se poate deduce nimic din faptul că, în operele lui Shakespeare, cuvântul cucernic intervine doar în Hamlet și în piesele următoare. Inconsecvențele pot apărea chiar și la unul și același autor; într-o singură carte, calul de lemn al lui Vergiliu, este făcut, în trei pasaje diferite, o dată din brad, apoi din arțar și, iarăși, din stejar.

Umberto Cassuto stabilește următoarele reguli de bază pentru abordarea adecvată a diversității lingvistice:

Diferențele de limbaj nu trebuie să constitue un reper în determinarea originii unor secțiuni menite să decidă, în consecință, trăsăturile lingvistce ale izvoarelor, căci nu ne va fi dat, astfel, decât să sfârșim în cursa unui cerc argumentativ vicios;

Inacceptabilă, totodată, este ajustarea textelor cu scopul de a le forța să se conformeze teoriei;

O judecată mecanică asupra cuvintelor și formelor, ca și cum acestea nu ar avea nicio relație cu contextul, scos din discuție ca factor de influență în utilizarea lor, este nu mai puțin improprie.

Exponenții ipotezei documentare n-au izbutit întotdeauna să evite aceste capcane.

Esențial este să reținem că un autor care urmărește să dea o impresie de însuflețire și stăruință va recurge la instrumente expresive dintre cele mai variate. Un exemplu util în acest sens se găsește în relatarea din Exod cu privire la refuzul faraonului de a-i elibera pe israeliți din Egipt. Încăpățânarea sa, chiar și confruntat cu urgiile, se sugerează prin trei verbe cu sensurile „a nu asculta” (atribuit lui P și E), „a nu pune la inimă (atribuit lui P) și „a împietri” (atribuit lui J). Succesiunea termenilor, însă, la o examinare mai atentă, dezvăluie o utilizare a acestora în ideea unui proces psihologic natural – de la sfidare, la indiferență și, în cele din urmă, insensibilitate. Perspectiva se datorează, fără îndoială, intenției auctoriale, nicidecum întrepătrunderii documentelor.

Concluzie

Întregul Pentateuh se clădește pe o unitate structurală, vădind coeziunea unui ansamblu organic, arareori punctată de suprapuneri și recurențele datorată naturii progresive a revelației lui Dumnezeu în lucrarea lui Moise. Până și criticii recunosc această unitate de vreme ce avansează ipoteza unui redactor care să justifice caracterul organizat și concordant al Pentateuhului de astăzi.

Remarcile lui W. J. Martin sunt mai mult decât evidente:

„Geneza prezintă toate trăsăturile unei lucrări omogene: modul de expresie, utilizarea spontană a formelor și tiparelor sintactice specifice mediului lingvistic și geografic al scriitorului, funcția particulelor, mai cu seamă articolul hotărât, evoluat de la stadiul de demonstrativ, precum și mobilitatea genului gramatical. Autorul Genezei a vădit aptitudini literare de o excelență care sugerează o capacitate de a opera, aproape fără dificultate, cu orice alte mijloace discursive. El are toate datele unui geniu: varietate și diversitate, accesul la o multitudine de alternative, vaste resurse expresive, un spectru desăvârșit de nuanțe puse în act cu o imcoparabilă măiestrie. Nimeni nu-și mai poate îngădui astăzi să deducă din diversitatea stilistică o sumă de izvoare distincte; diversitatea face parte integrantă din însăși substanța geniului. Unitatea nu derivă din uniformitatea lexicală și stilistică, ci din permanența valorii. Un geniu singular este mai verosimil decât un autor colectiv în stare să producă, prin aportul unor indivizi excelent înzestrați, dar sortiți cu modestie anonimatului, o lucrare de o asemenea anvergură.”

Observațiile de mai sus arată limpede motivul pentru care ne vedem nevoiți să respingem Teoria Documentară ca explicație a alcătuirii Pentateuhului. Demersul acesta este prolix, artificial și subminat de anomalii. Se bazează pe prezumții neconfirmate. Folosește criterii incerce în divizarea textului conform unor documente constitutive.

Acestor neajunsuri li se adaugă alte lipsuri majore. Împinge analiza până la consecințe cu totul absurde și trece cu vedere studiul sintetic al Pentateuhului ca fenomen literar de ansamblu. Adoptând o metodă analitică aberantă, reduce Pentateuhul la o sumă de fragmente incoerente, de ordin istoric sau legal, la o culegere de legende și tradiții târzii a căror origine se dovedește îndoielnică, însăilate prin prin efortul unor compilatori de mai târziu conduși de un fir cronologic artificial. Toate acestea nu conduc decât la o falsă evaluare a Pentateuhului. O lectură fie și mai puțin riguroasă e îndeajuns pentru a constata că evenimentele consemnate aici sunt dispuse într-o succesiune conformă logicii, că există o economie a organizării diverselor porțiuni și un scop unificator în ce privește conținutul, o economie și un scop desăvârșite la finalul Pentateuhului, moment care punctează totodată și sfârșitul epocii mozaice.

Arheologia biblică a secolului XX spune povestea unor martori tăcuți care ies la lumină din anticele morminte ale Orientului pentru a înăbuși zarva neînchipuită pe care a iscat-o apuseanul modern Julius Wellhausen. Urzeala acestei povești ar fi mult mai limpede fără șovăielile criticilor care nu s-au îndurat să-și părăsească învățăturile tradiționale. Astăzi, însă, se văd nevoiți cu toții să accepte că, dincolo de faptul că narațiunile biblice ale vremurilor patriarhale și mozaice nu sunt nicidecum străine de mileniul al II-lea î. Cr., ele ar fi întru totul improprii mileniului I î. Cr. Succesiunea biblică dintre Lege și Profeți a fost repusă în drepturi.

Pentateuhul este o compoziție omogenă în cinci volume, și nu o comasare de lucrări disparate și doar aleator înrudite. El descrie, pe un fundal acreditat din punct de vedere istoric, maniera în care Dumnezeu S-a revelat oamenilor și i-a ales pe israeliți pentru o lucrare și o mărturie specială în lume, în decursul istoriei umane.

ANEXA I

Introducere în criticismul Vechiului Testament

Critica biblică este aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite pentru examinarea multor genuri de literatură, cu scopul de a stabili pe cât posibil formularea lor originală, modul și data compunerii acestora, sursele, autorii, și așa mai departe.

Critica inferioară

Critica Textuală: este disciplina care încearcă să restaureze formularea originală a unui document, când aceasta a fost alterată în cursul copierii sau recopierii. Chiar și cu metodele moderne de tipărire, unde revizuiri repetate făcute de mai mulți cititori reduc la minim numărul de erori, nu se întâmplă adesea ca materialul tipărit să reproducă în cel mai mic detaliu exemplarul original.

Critica superioară

Pentru a fi deosebită de critica de text sau „inferioară", critica literară a documentelor a fost cunoscută în trecut sub numele de critică „superioară", deoarece reprezenta stadiile superioare din structura criticii, care nu puteau fi dezvoltate până când nu au fost stabilite mai întâi nivelele inferioare ale criticii de text. Expresia „critică superioară" a fost aplicată pentru prima dată la literatura biblică de către J. G. Eichhorn, în prefața la a doua ediție a lucrării sale, Old Testament Introduction în 1787.

Critica Istorică

Critica surselor

Critica formelor

Critica tradiției

Critica redacțională

Critica socio-istorică

Critica Literară

Analiză retorică

Analiză narativă

Analiză semiotică

Abordări bazate pe tradiție

Abordarea canonică

Folosirea tradițiilor de interpretare iudaice

Istoria interpretării

Abordări folosind științele umaniste

Abordarea sociologică

Abordarea cultural-antropologică

Abordarea psihologică/psiho-analitică

Abordări contextuale

Abordare liberaționistă

Abordare feministă

În continuare, o descriere succintă a obiectivelor urmărite de fiecare metodă:

Tabel A1:1

Problemele pe care le abordează critica superioară sunt cele privitoare la integritatea, autenticitatea, credibilitatea și formele literare ale diverselor scrieri ce alcătuiesc Biblia. Termenul „critică superioară” nu comportă, în și prin sine, conotații negative.

În urma reconstrucției masive a literaturii israelite și a rescrierii radicale a istoriei ebraice, această școală, dominantă în studiile Vechiului Testament încă de la apariție, în paralel cu metodologia de natură să impună aceste rezultate drastice, a ajuns să fie cunoscută în anumite medii drept o „critică superioară a demolării”.

Bibliografie

Articole

Clines, David, Contemporary Methods in Hebrew Bible Criticism, Hebrew Bible/ Old Testament the history of its interpretation, Volume III, From Modernism to Post-Modernism: The Nineteenth and Twentieth Centuries, Edited by Magne Sæbø, in co-operation with Peter Machinist and Jean Louis Ska, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht.

Garrett, Duane, Traditio-Historical Criticism, Dictionary of Old Testament: Pentateuch, Downers Grove, 2003.

Kline, Meredith, Is the History of the Old Testament Accurate? În Can I Trust My Bible? Ed. Howard Vos, Chicago: Moody Press, 1963

Lods, Adolphe, Un precurseur allemand de Jean Astruc: Henning Bernhard Witter, ZAW 43, 1925

Lopez, Felix Garcia, De la antigua a la nueva critica literaria del Pentateuco, EstBib 52, 1994.

Cărți

Aalders, Gerhard, A Short Introduction to the Pentateuch, Chicago: IVP, 1949.

Alexander, Desmond, From Paradise to the Promised Land, Grand Rapids: Baker Academic, 2012

Allis, Oswald, The Five Books of Moses, Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing, 1964.

Andrews, Edward, Bible Difficulties: Defending the Mosaic Authorship of the Pentateuch, Ohio: Christian Publishing House, 2014

Archer, Gleason, A Survey of Old Testament Introduction, Chicago: Moody Press, 1974.

Armerding, Carl, The Old Testament and Criticism, Grand Rapids: Eerdmans, 1983.

Barton, John, Reading the Old Testament: Method in Biblical Study, Louisville: John Knox, 1996.

Blenkinsopp, Josep, Pentateuco: Introduccion a los primeros cincos libros de la Biblia, Navarra: Verbo Divino, 2001.

Buss, Martin, Biblical Form Criticism in its Context, Sheffield: Sheffield Academic Press, 1999.

Cassuto, Umberto, The Documentary Hypothesis, Jerusalem: Magnes Press, 1961.

Childs, Brevard, Introduction to the Old Testament as Scripture, Philadelphia, Fortress Press, 1979.

Coats, George, Exodus 1-18, FOTL, Grand Rapids: Eerdmans, 1999.

Driver, Samuel, Introduction to the Literature of the Old Testament, New York: Charles Scribner Sons, 1913.

Eisfeldt, Otto, Old Testament Introduction, New York, Harper and Row Publishers, 1965.

Gordon, Cyrus, Higher critics and forbiden fruit, Christanity Today, 1959.

Gray, Edward, Old Testament Criticism, New York: Harper and Brothers, 1923.

Green, William, The Higher Criticism of the Pentateuch, Charles Scribner Sons, 1895.

Harrison, Roland, Introduction to the Old Testament, Grand Rapids: Eerdmans Publishing Co., 1969.

Havernick, Heinrich, Historico-Critical Introduction to the Pentateuch, Edinburgh: T&T Clark, 1850.

Heard, Christopher, Narrative Criticism and the Hebrew Scriptures, Restoration Quarterly, 1993.

Kaiser, Walter, Documentele Vechiului Testament, Cluj-Napoca, Logos, 2009

Kissling, Paul, Genesis. Press NIV Commentary, College Press Publishing, 2004.

Kitchen, Kenneth, Ancient Orient and the Old Testament, Chicago: InterVarsity Press, 1966.

Kloppenberg, John, Dictionary of Biblical Criticism and Interpretation, Ed. Stanley Porter, New York: Routledge, 2006.

Law, David, Critical Method, A guide for the perplexed, New York: T&T Clark International, 2012.

Livingston, Herbert, The Pentateuch in Its Cultural Environmment, Grand Rapids: Baker Book, 1974.

Lopez, Felix Garcia, El Pentateuco, Introduccion a la lectura de los primeros cinco libros de la Biblia, Navarra: Verbo Divino, 2003.

Longman, Tremper, An Introduction to the Old Testament, Zondervan, 2006.

Martin, W. J, Stylistic Criteria and the Analysis of the Pentateuch, London: Tyndale Press, 1955.

McRae, Allan, An Introduction and Response to the Higher Criticism, Hatfield: Interdisciplinary Biblical Research Institute, 1991.

McDowell, Josh, Noi mărturii supuse dreptei judecăți, Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2005.

Merrill, Eugene, The World and the Word: An Introduction to the Old Testament, Nashville: B&H Publishing Group, 2011.

Pedersen, Johannes, Israel, Its Life and Culture, Londra: Oxford University Press, 1956

Raven, John, Old Testament Introduction, New York: Fleming Revell Company, 1910.

Segal, M. H., Grammar of Mishnaic Hebrew, Oxford: Clarendon Press, 1927

Sicre, Jose Luis, Introduccion al Antiguo Testamento, Navarra: Verbo Divino, 2000.

Ska, Jean Louis, Introduccion a la lectura del Pentateuco, Navarra: Verbo Divino, 2010

Soggin, Alberto, Introduction to the Old Testament, Louisville: Westminster/John Knox Press, 1989.

Tabet, Miguel Angel, Introduccion al Antiguo Testamento: Pentateuco y libros historicos, Madrid: Palabra, 2004.

Taylor, R. A, Form Criticism, Dictionary of Old Testament: Pentateuch, Downers Grove: InterVarsity Oress, 2003.

Unger, Merrill, Introductory Guide to the Old Testament, Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1956.

Wilson, Dick, A Scientific Investigation of the Old Testament, Chicago: Moody Press, 1959.

Wolf, Herbert, An Introduction to the Old Testament. Pentateuch, Chicago: Moody Publishers, 1991

Young, Edward, An Introduction to the Old Testament, Grand Rapids: Eerdmans Publishing Co., 1964

Articole Internet

http://www.preteristarchive.com/ChurchHistory/0080_ezra_4.html , accesat 09.05. 2015

http://biblicalstudies.org.uk/pdf/uccf/pentateuch_kitchen.pdf , accesat 02.06. 2015

http://www.theopedia.com/Mosaic_authorship_of_the_Pentateuch , accesat 20.01.2015

https://www.apologeticspress.org/apcontent.aspx?category=13&article=36 , accesat 14.03.2015