Paternitatea Copilului din Afara Casatoriei

LUCRARE DE LICENȚĂ

PATERNITATEA COPILULUI

DIN AFARA CĂSĂTORIEI

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – NOȚIUNI GENERALE

1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

2. “NOȚIUNEA” DE FILIAȚIE ȘI CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FILIAȚIA

3. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FILIAȚIA COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

CAPITOLUL 2 – STABILIREA PATERNITĂȚII PRIN RECUNOAȘTERE 13

1. CARACTERELE JURIDICE AL RECUNOAȘTERII PATERNITĂȚII

A. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII ESTE UN ACT JURIDIC UNILATERAL

B. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII ESTE UN ACT JURIDIC SOLEMN

C. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII ESTE UN ACT JURIDIC PUR ȘI SIMPLU, NESUSCEPTIBIL DE MODALITĂȚI

D. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII ESTE UN ACT PERSONAL AL TATĂLUI

E. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII ESTE IREVOCABILĂ

F. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII ARE CARACTER DECLARATIV

G. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII PRODUCE EFECTE „ERGA OMNES”

2. COPII CARE POT FI RECUNOSCUȚI DE TATĂL DIN AFARA CĂSĂTORIEI

A. COPILUL CONCEPUT

B. COPILUL DECEDAT

C. COPILUL RECUNOSCUT

D. COPILUL MAJOR DIN AFARA CĂSĂTORIEI

3. MODALITĂȚI DE RECUNOAȘTERE A PATERNITĂȚII

A. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII PRIN DECLARAȚIE FĂCUTĂ LA SERVICIUL DE STARE CIVILĂ

B. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII PRIN ACT AUTENTIC

C. RECUNOAȘTEREA PATERNITĂȚII PRIN TESTAMENT

4. EFECTELE RECUNOAȘTERII PATERNITĂȚII

A. EFECTUL STABILIRII RETROACTIVĂ A FILIAȚIEI COPILULUI RECUNOSCUT FAȚĂ DE CEL CARE A FĂCUT RECUNOAȘTEREA

B. EFECTE ÎN PRIVIINȚA NUMELUI COPILULUI RECUNOSCUT

C. EFECTE ÎN PRIVIINȚA OCROTIRII ȘI ÎNTREȚINERII COPILULUI RECUNOSCUT

5. CONTESTAREA RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE

A. TEMEIURILE DE FAPT ȘI DE DREPT ALE CONTESTĂRII RECUNOAȘTERII PATERNITĂȚII

B. PERSOANELE CARE POT CONTESTA RECUNOAȘTEREA DE PATERNITATE

C. SARCINA PROBĂRII NEVALABILITĂȚII CONTESTĂRII RECUNOAȘTERII

6. NULITATEA SAU ANULAREA RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE

A. SANCȚIUNILE CIVILE CARE POATE LOVI ȘI AFECTA O RECUNOAȘTERE DE PATERNITATE CONTRARĂ ADEVĂRULUI

B. DEOSEBIREA DINTRE ACȚIUNILE JUDICIARE ÎN ANULAREA ȘI RESPECTIV CONSTATAREA NULITĂȚII RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE

CAPITOLUL 3 – STABILIREA PATERNITĂȚII PRIN ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE

1. DREPTUL ȘI EXERCITARE DREPTULUI LA ACȚIUNE

2. PRESCRIPȚIA ACȚIUNII ÎN STABILIREA PATERNITĂȚII

3. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI ÎN ACȚIUNEA DE STABILIRE A PATERNITĂȚII

4. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI DE ADMITERE A ACȚIUNII ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂȚII

A. EFECTELE FAȚĂ DE SOȚUL MAMEI

B. EFECTELE FAȚĂ DE COPILUL DIN CĂSĂTORIE

C. EFECTE CU PRIVIRE LA NUMELE DE FAMILIE

D. EFECTE ÎN PRIVIVINȚA DOMICILIUL COPILULUI

E. EFECTE CU PRIVIRE LA EXERCITAREA OCROTIRII ȘI AUTORITĂȚII PĂRINTEASCĂ

F. EFECTE CU PRIVIRE LA PRESTAREA OBLIGAȚIEI LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE

G. EFECTE CU PRIVIRE LA DREPTUL LA MOȘTENIRE

H. EFECTE CU PRIVIRE LA DESPĂGUBIRI

CAPITOLUL 4 – ACȚIUNEA ÎN JUSTIȚIE PENTRU TAGADUIREA PATERNITĂȚII –

1. POSIBILITATEA RĂSTURNĂRII PREZUMȚIILOR LEGALE DE PATERNITATE PRIN TĂGĂDUIREA PATERNITĂȚII ÎN JUSTIȚIE

2. ACȚIUNEA ÎN TAGADA PATERNITĂȚII

2.1 ADMISIBILITATEA TĂGĂDUIRII PATERNITĂȚII – DACĂ ESTE CU NEPUTINȚĂ CA SOȚUL MAMEI SĂ FIE TATĂL COPILULUI

2.2 INADMISIBILITATEA RENUNȚĂRII LA ACȚIUNE

2.3 CONTINUAREA ACȚIUNII DE CĂTRE MOȘTENITORII COPILULUI.

2.4 CONCLUDENȚA PROBELOR ȘTIINȚIFICE

2.5 CALITATEA PROCESUALĂ ACTIVĂ A RECLAMANTULUI ÎN ACȚIUNEA DE TĂGĂDUIRE A PATERNITĂȚII

2.6 CALITATEA PROCESUALĂ PASIVĂ A PÂRÂTUL ÎN ACȚIUNEA DE TĂGĂDUIRE A PATERNITĂȚII

2.7 TERMENUL PENTRU INTENTAREA ACȚIUNII ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂȚII

2.8 INSTANȚA COMPETENTĂ A SOLUȚIONA ACȚIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂȚII DIN AFARA CĂSĂTORIEI

2.9 CINE CITEAZĂ AUTORITATEA TUTELARĂ?

CAPITOLUL 5 – PROBAȚIUNEA ACȚIUNILOR ÎN JUSTIȚIELA PATERNITATEA COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

1. PRELIMINARII

2. OBIECTUL PROBEI

3. SARCINA PROBEI

4. MIJLOACELE DE PROBĂ PENTRU PATERNITATE

A. MĂRTURISIREA SAU RECUNOAȘTEREA

B. PREZUMȚIILE SIMPLE, JUDECĂTOREȘTI

C. PROBELE ȘTIINȚIFICE

CAPITOLUL 6 – ASPECTE DIN PRACTICA JUDICIARĂ

1. STABILIREA PATERNITĂȚII COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

2. STABILIRE PATERNITATE. ACORDARE PENSIE DE ÎNTREȚINERE

3. STABILIREA PATERNITĂȚII. ACORDARE PENSIE DE ÎNTREȚINERE

4. ACȚIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂȚII DIN AFARA CĂSĂTORIEI

BIBLIOGRAFIE

Capitolul 1 – Noțiuni generale

Considerații introductive

În toate etapele istoriei, atât în spațiul occidental, cât și în cel orientalal, FAMILA și relațiile dintre membrii ei a constituit obiectul de cercetare și preocupare atât pentru oamenii de știință, printre ei numărându-se cu pregădere juriștii (din antichitate și până în azi, dar și scociologii și psihologii care su început să abordeze familia în mod complex, în vremurile moderne, după constituirea ca științe socio-umane de sine-stătătoare a acestor doua discipline în secolul al 19-lea) cât și pentru filosofi, dar și politicieni și guvernanți, și chiar pentru clerici și teologi.

În toate timpurile, familia s-a bucurat de o atenție deosebită și de un interes crescut, fiindcă ea a constituit și a fost percepută de către majoritatea oamenilor ca un “nucleu” și o “celulă” de bază a societății, respectiv ca un “laborator” și “pepinieră” de formare, educare și pregătire pentru viață și pentru traiul în societate, a generațiilor de oameni.

Modul în care au văzut, au înțeles și au perceput familia, oamenii de știință și actorii vieții sociale și politice în decursul istoriei, s-a resimțit și impreganat nu numai în “lucrări” științifice de specialitate (fie juridice, fie dintr-un alt domeniu al științei care abordează și analizează familia), ci s-a întipărit mai ales în reglementările legislative și în opiniile juridice doctrinare, cât și în jurisprudența instanțelor judiciare de pe întreg mapamondul, făcând să ne rămână nouă celor de azi, prețioase “urme ale trecutului”, cu care putem să “reconstituim” atât percepția de masă pe care au avut-o oamenii despre familie, cât și elementele sale cele mai valoroase care au făcut-o să se bucure de atenția și prețuirea oamenilor în societatea omenească.

Indiferent din care punct de vedere și perspectivă a fost abordată și studiată, totuși cercetătorii care s-au aplecat asupra familiei, au înețeles că ea are câteva trăsături care fundamentale care nu pot fi înțelese exhaustiv și deplin, dacă ar fi aboradată în mod unilateral și doar dintr-o unică perspectivă, ci obligatoriu, pentru a fi înțeleasă și ocrotită în societate, trebuie să fie investigată și abordată într-o modalitate și manieră pluridisciplinară.

Cu toată problematica sa amplă și complexăpe care o presupune studierea și investigarea conceptului și fenomenului și isitituției familiei, oamenii de știință și cu deosebire juriștii, au căzut de accord că familia poate fi înțelează, în esența sa, ca o “REALITATE” cu o TRIPLĂ valență și dimensiune pe care o are în lume și societate, și anume:

Într-o primă accepțiune, Familia este considerată ca o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație.

Într-o altă accepțiune, Familia este considerată de asemenea ca fiind șio realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane.

Și nu în ultimul rând, într-o a treia accepțiune, Familia este înțeleasă ca o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită din punct de vedere juridic, prin mijloace, instrumente și instituții juridice

Vorbind despre ultima “dimensiune” și accepțiune a familiei, respectiv cea “juridică, trebuie să spunem că direcțiile principale ale intențiilor și reglementărilor normative pe care legiuitorul le-a avut în reglementareasa juridică și legală, în actele normative care au fost edictate pe seama sa, vizează următoarele aspecte și linii generale, și anume:

protejarea familiei că entitate socială,

stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut;

stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Prin urmare, văzută și înțeleasă, astfel, în sens juridic, și din “perspectivă” juridică, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate celor de familie. În acest sens, familia este o instituție juridică, reglementată ca atare de legiuitor.

Știința, cunoașterea, cultura în general a ajuns la o dezvoltare și o dinamică a dezvoltării care depășește cu mult epoca renascentistă, considerată ca cea care a adus cele mai mari beneficii dezvoltării umane printr-un salt calitativ de excepție.

Însă obiectivul și scopul lucrării de față nu este nici de a “reconstitui” din punct de vedere istoric, aspectele și trăsăturile isntitituției familiei de-alungul timpului, și nici sociologic, ci doar juridic, în curprinsul său ne vom concentra raza de cercetare și de preocupare doar asupra aboradării juridice a familiei în viața juridică românească, și în reglementările internaționale cu care legislația noastră are tangență și se intersectează.

Dar pentru că și abrodarea juridică a familei, în toată compexitatea pe care ea o presupune, este de asemenea deosebit de VASTĂ pentru “dimensiunile” oarecum “limitate” la care trebuie să se rezume și în care trebuie să se încadreze o lucrare univeristară de dizertație, ne-am propus ca în lucrare de față, să ne focalizăm cercetarea și analiza doar asupra unui “fascicol” deosebit de important care marchează și jalonează viața de familie și instituția juridică a familiei, și anume RUDENIA, și cu deosebire studiul nostru s-a concentrat pe componenta cea mai importantă a rudeniei, care este FILIAȚIA, atât a copilului născut în căsătoriei, cât și a celui născut în afara căsătoriei..

Prin urmare în cele ce urmează vom trata instituția FILIAȚIEI copilului născut atât într-o familie normal constituită prin căsătorie, cât a copilului născut în afara casătoriei, încercând să surprindem toate (sau cele mai importante) “elemente cheie“ și “trăsături” intrinseci ale filiației, ca notă distinctivă a RUDENIEI dintre persoanele umane care compun societatea.

(Înainte de a prezenta punctual care sunt dispozițiile normative în vigoare, care reglementează familia cu toate aspectele sale pe care le implică ea, respectiv RUDENIA, MATERNITATEA, PATERNITATEA și FILIAȚIA precum și modalitățile de stabilire ale acesteia facem o mențiune importantă (ca o necesară “digresiune”) precizând că:

După intrarea in vigoarea a Noului Cod Civil, toate aspectele și “instituțiile” importante legate de familie și de dreptul familiei, pe care le-am menționat mai sus, respectiv: rudenia, maternitatea, paternitatea, și filiația, au fost revizuite, redefinite, reabordate, tratate și reglementate într-o manieră și viziune nouă în cuprinsul dispozițiilor Noului Cod Civil, iar Codul Familiei care a fost în vigoare până la intrarea Noului Cod Civil, a fost abrogat.

În Noul Cod Civil, FILIAȚIA și toate celelalte chestiuni care îi sunt tangențiale acesteia, este tratatăși reglemenentatăîn Cartea a II-A intitulată “DESPRE FAMILIE”, în Titlul al III-lea intitulat: “RUDENIA”,în capitolul al II-lea intitulat “FILIAȚIA”,în cuprinsul Art.408-450.

În Vechiul Cod al Familiei, Filiația, precum și rudenia, maternitatea și paternitatea au fost reglementate în Titlul al II-lea, intitulat “RUDENIA”, în capitolul al II-lea intitulat “FILIAȚIA”, în curpinsul Art.46-65.)

Prin urmare în lucrarea de față atunci când ne vom referi la dispozițiile “normative” care reglementează filiația,și modurile de stabilire și dovedire ale acesteia VOM INDICA (din rațiuni de metodă) textele normative ale Noului Cod Civil care se referă la aceste chestiuni juridice.

DAR ÎN ACELAȘI timp vom face și referiri sporadice, (pe care însă le considerăm într-o anumită măsură ca fiind nu numai uitile, ci chiar și “necesare”, în notele subsolice ale acestei lucrări) și la opinii doctrinare, precum și la hotărâri judecătorești care au fost elaborate, emise și cnțelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut;

stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Prin urmare, văzută și înțeleasă, astfel, în sens juridic, și din “perspectivă” juridică, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate celor de familie. În acest sens, familia este o instituție juridică, reglementată ca atare de legiuitor.

Știința, cunoașterea, cultura în general a ajuns la o dezvoltare și o dinamică a dezvoltării care depășește cu mult epoca renascentistă, considerată ca cea care a adus cele mai mari beneficii dezvoltării umane printr-un salt calitativ de excepție.

Însă obiectivul și scopul lucrării de față nu este nici de a “reconstitui” din punct de vedere istoric, aspectele și trăsăturile isntitituției familiei de-alungul timpului, și nici sociologic, ci doar juridic, în curprinsul său ne vom concentra raza de cercetare și de preocupare doar asupra aboradării juridice a familiei în viața juridică românească, și în reglementările internaționale cu care legislația noastră are tangență și se intersectează.

Dar pentru că și abrodarea juridică a familei, în toată compexitatea pe care ea o presupune, este de asemenea deosebit de VASTĂ pentru “dimensiunile” oarecum “limitate” la care trebuie să se rezume și în care trebuie să se încadreze o lucrare univeristară de dizertație, ne-am propus ca în lucrare de față, să ne focalizăm cercetarea și analiza doar asupra unui “fascicol” deosebit de important care marchează și jalonează viața de familie și instituția juridică a familiei, și anume RUDENIA, și cu deosebire studiul nostru s-a concentrat pe componenta cea mai importantă a rudeniei, care este FILIAȚIA, atât a copilului născut în căsătoriei, cât și a celui născut în afara căsătoriei..

Prin urmare în cele ce urmează vom trata instituția FILIAȚIEI copilului născut atât într-o familie normal constituită prin căsătorie, cât a copilului născut în afara casătoriei, încercând să surprindem toate (sau cele mai importante) “elemente cheie“ și “trăsături” intrinseci ale filiației, ca notă distinctivă a RUDENIEI dintre persoanele umane care compun societatea.

(Înainte de a prezenta punctual care sunt dispozițiile normative în vigoare, care reglementează familia cu toate aspectele sale pe care le implică ea, respectiv RUDENIA, MATERNITATEA, PATERNITATEA și FILIAȚIA precum și modalitățile de stabilire ale acesteia facem o mențiune importantă (ca o necesară “digresiune”) precizând că:

După intrarea in vigoarea a Noului Cod Civil, toate aspectele și “instituțiile” importante legate de familie și de dreptul familiei, pe care le-am menționat mai sus, respectiv: rudenia, maternitatea, paternitatea, și filiația, au fost revizuite, redefinite, reabordate, tratate și reglementate într-o manieră și viziune nouă în cuprinsul dispozițiilor Noului Cod Civil, iar Codul Familiei care a fost în vigoare până la intrarea Noului Cod Civil, a fost abrogat.

În Noul Cod Civil, FILIAȚIA și toate celelalte chestiuni care îi sunt tangențiale acesteia, este tratatăși reglemenentatăîn Cartea a II-A intitulată “DESPRE FAMILIE”, în Titlul al III-lea intitulat: “RUDENIA”,în capitolul al II-lea intitulat “FILIAȚIA”,în cuprinsul Art.408-450.

În Vechiul Cod al Familiei, Filiația, precum și rudenia, maternitatea și paternitatea au fost reglementate în Titlul al II-lea, intitulat “RUDENIA”, în capitolul al II-lea intitulat “FILIAȚIA”, în curpinsul Art.46-65.)

Prin urmare în lucrarea de față atunci când ne vom referi la dispozițiile “normative” care reglementează filiația,și modurile de stabilire și dovedire ale acesteia VOM INDICA (din rațiuni de metodă) textele normative ale Noului Cod Civil care se referă la aceste chestiuni juridice.

DAR ÎN ACELAȘI timp vom face și referiri sporadice, (pe care însă le considerăm într-o anumită măsură ca fiind nu numai uitile, ci chiar și “necesare”, în notele subsolice ale acestei lucrări) și la opinii doctrinare, precum și la hotărâri judecătorești care au fost elaborate, emise și concepute în trecut “pe baza vechiul Cod al Familiei”, tocmai pentru a creiona o imagine cât mai amplă și bine conturată a modului în care atât legiuitorul, cât și doctrina, precum și instanțele de judecată din România au înțeles să reglementeze și soluționeze de-alungul timpul această atât de importantă instituție juridică a dreptului familiei care este FILIAȚIA, întrucât toate acestea ne ajută să înțelegem FILIAȚIA ca instituție de dreptul familiei într-o complexitate mult mai adâncă.

În cele ce urmează ne vom referi mai întâi, în tratarea instituției filiației la cateva “aspecte” generale care privesc “noțiunea”, “definițiile”, “natura” și “regimul juridic” al FILIAȚIEI așa cum au stabilite și enunțate și de către legiuitor, cât și de către doctrina juridică de specialitate specifică dreptului familiei.)

“Noțiunea” de filiație și considerații generale privind filiația:

Definiții și accepțiuni:

Filiația este legătura juridică existentă, ca urmare a descendenței biologice, între o persoană și părinții săi sau raportul de descendență a unei persoane din părinții săi.

Prin urmare, filiația poate fi definită fie ca șirul descendenței unei persoane, una din alta, fie ca legătura directă dintre părinți și copii.

Filiația este o legătură de sânge, biologică, ce rezultă din procreare și naștere.

În raport cu mama, filiația se numește maternitate, iar în raport cu tatăl, ea se numește paternitate.Filiația față de tată se bazează pe faptul concepției, iar filiația față de mamă are la bază faptul nașterii.

Filiația poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei .

Dacă persoană s-a născut din căsătorie, filiația este din căsătorie, iar dacă s-a născut în afara căstoriei, filiația este din afara căsătoriei.

Natura Filiației:

Filiația poate fi:

legitimăsau din părinți căsătoriți;

naturalăsau având ca izvor faptul procreării;

artificialăsau care are ca izvor procrearea asistată medical;

adoptivăsau care are ca izvor actul juridic al adopției.

Filiația față de mamă are la bază faptul ușor de dovedit al nașterii, stabilirea ei nu ridică atâtea probleme ca filiația față de tată. Certitudinea maternității este exprimată și prin adagiul latin mater în iure semper certa est. În consecință, stabilirea maternității se face prin certificatul de naștere, prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naștere și hotărâre judecătorească.

Stabilirea Filiației:

Noul Cod Civil Prevede în cuprinsul dispozițiilor Art. 408următoarele moduri de stabilire ale filiației:

Astfel alin.(1) reglementează filiația față de mamă, stipulând că:

“filiația față de mamă, rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească.”

În alin. (2) și (3) al aceluiași text de lege este reglementată, filiația după tată, cu deosebirea că în alin.(2) este statuată filiația după tatăl din căsătorie, iar în alin. (3) este tratat modul în care se stabilește filiașia după tatăl din afara căsătoriei.

Alin.(2) al Art.408 stipulează în priviința filiației după tatăl din căsătorie, următoarele:

“Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.”

Iar alin.(3) al aceluiași articol se prevede că:

“ Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească după caz.”

(Deși nu mai sunt de actualitate, dipozițiile Codului Familiei, după cum am precizat mai sus, facem însă o mică mențiune, precizând că într-un mod foarte asemănător cu Noul Cod Civil, reglementa și Codul Familiei instituția filiației, în ceea ce privește modalitatea în care aceasta se stabilește față de mamă și față de tată, atât față de cel din căsătorie, cât și față de cel din afara acesteia. Pentru acest motiv indicăm și prezentăm mai jos și textele din Codul al Familiei)

Codul Familiei prezenta și reglementa FILIAȚIA în Titlul al II-lea denumit RUDENIA, în cap. al 2-lea denumit “FILIAȚIA” în Art. 47-65.

Elementele de stabilire a maternității, respectiv a filiației față de mamă, erau prevăzute de Codul Familiei în Art. 47 și 48.

Ca și în noua reglrmentare statuată de Noul Cod Civil, Codul Familiei prevedea, indiferent de izvorul filiației, o egalitate de tratament juridic între copii, născuți din căsătorie și cei născuți în afara căsătoriei. Această EGALITATE de tratament își are sorgintea în dispozițiile Art. 48 alin. 3 din Constituție, conform cărora: „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie”.

Art.56 din Codul Familiei prevedea că: „filiația față de tată se stabilește, în afară de cazurile prevăzute de Art. 53 (adică în afară de cazurile în care copilul este fie născut, fie conceput în timpul căsătoriei) prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească”.

În textele următoare, Codul familiei reglementa în trecut mult mai amănunțit fiecare din aceste două moduri de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei, pe care în lucrarea le vom aminti tot tangențial și comparativ, raportat la reglementările în mterie ale Noului Cod Civil.

Pentru început însă, se cuvine să subliniem că stabilirea filiației față de tată a copiluluidinafara căsătoriei nu este câtuși de puțin lipsită de interes – așa cum ar putea să pară, la prima vedere, în lumina principiului nediscriminării și a asimilării aproape depline a situației juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie – deoarece, această asimilare este deplină numai față de părintele (și rudele acestuia) față de care filiația a fost legal stabilită (Art. 63 C. fam.), iar pe de altă parte, „prin stabilirea raporturilor de filiație i se asigură copilului nu numai condițiile materiale de trai ci și o anumită condiție juridică” precum și „condițiile prielnice pentru deplină și armonioasă să- dezvoltare pe plan fizic, moral și cultural”, copilul fiind „introdus în familia lui firească” spre a se asigura astfel „deplină concordanță între realitatea legăturii de sânge și ocrotirea ei”.

Totodată, în stabilirea filiației față de tată a copilului din afara căsătoriei este interesat și tatăl copilului, fie că e vorba de interese de ordin personal nepatrimonial, fie chiar de interese patrimoniale (cum ar fi dreptul de a cere întreținere, dreptul la moștenire etc.).

Modurile de stabilire ale paternității din afara căsătoriei sunt reglementate tocmai ținând seama de aceste interese: pe de o parte, se acordă tatălui posibilitatea de a lua inițiativa și de a recunoaște, în formele prevăzute de lege, că este tatăl copilului respectiv, iar pe de altă parte, se acordă copilului însuși – prin ocrotitorul său legal – dreptul de a cere instanței să stabilească, prin hotărâre judecătorească, paternitatea tatălui care omite sau refuză să și-o recunoască

În același Cod al Familiei, mai era prevăzut înArt. 63, un fapt deosebit de important și anume: „copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie”.

Codul familiei reglementează în Titlul II, Capitolul II, Secțiunea II, filiația față de tată (Art. 53 – 61).

Un alt Act Normativ care conține importante norme juridice prin care se regelementează statutul copiilor născuți în afara căsătoriei este Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătorieiîncheiată la Strasbourg, la 15 octombrie 1975.

Acest important Act normativ european a fost ratificat de România, la începutul anilor 90 prin Legea nr. 101/1992, iar dispoziții pe care această convenție le conține referitor la filiația copilului din afara căsătoriei reglementează următoarele chestiuni juridice importante:

Filiația față de tată poate fi constatată sau stabilită prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească (Art.3).

Împotriva recunoașterii voluntare a paternității nu se poate face opoziție sau contestație, conform procedurilor interne, decât în cazul în care persoana care vrea să recunoască sau care a recunoscut copilul nu este biologic tată său (Art.. 4).

Convenția mai prevede că în acțiunile referitoare la filiația față de tată probele științifice apte să stabilească sau să înlăture paternitatea urmează a fi încuviințate (Art.5).

În cazul existenței unui conflict de legi, Noul Cod Civil, în cartea a VII-a, „Dispoziții de drept internațional privat”, Titlul II Conflicte de legi, Secțiunea a 2-a, Filiația, paragraful 2. Filiația copilului din afara căsătoriei, prin Art.2.605 prevede care este legea aplicabilă:

Astfel în alin.(1) se prevede că:

“Filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii. Dacă copilul are mai multe cetățenii, altele decât cea română, se aplică legea cetățeniei care îi este cea mai favorabilă” și în plus față de această reglementare, dispozițiile alin.(2) se explicitează chiar de către Legiuitor că: “Legea prevazută la alin. (1) se aplică îndeosebi recunoașterii filiației și efectelor ei, precum și contestării recunoașterii filiației.”

Mai mult, Noul Cod Civil, în același capitol de mai sus, respctuv înArt. 2.606, prevede (referitor la răspunderea tatălui)„Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii și pentru cele prilejuite de nașterea copilului este supus legii naționale a mamei.”

Considerații generale privind filiația copilului din afara căsătoriei

În Art.. 426 Noul Cod. Civil., se precizează: (1) „Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii”. Iar în alin.(2) al aceluiași text normativ este stipulat că: „Prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.”.

Paternitatea sau filiația față de tată constă în legătura juridică bazată pe faptul concepției, care există între tată (paternitatea) și fiu. Și Noul Cod Civil și Codul Familiei care a fost abrogat au statuat o chestiune deosebit de importanta privitoare la STATUTUL juridic al copilului din afara casătoriei si anume I-AU RECUNOSCUT și GARANTAT acestuia, ACELEAȘI drepturi ca și copilului născut în timpul căsătoriei.

În acest sens Art. 448 din Noul Cod Civil, se stauează că:

“Copilul din afara căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilita potrivit legii are, față de fiecare părinte și rudele acestuia, aceeași situatie ca si aceea a unui copil din casatorie.”

Filiația față de mamă, care, așa cum s-a mai arătat anterior, are la bază faptul material și neîndoielnic al nașterii, se poate dovedi mult mai ușor, în timp ce filiația față de tată, ca rezultat al faptului concepției, se stabilește mai anevoios.

Dificultatea principală în stabilirea filiației după tată decurge din aceea că faptul concepției nu poate fi dovedit direct, ci trebuie probate împrejurări conexe, certe, din care să se poată deduce procreația.

Astfel, în ce privește copilul din căsătorie, faptul conex, cert, este căsătoria, iar în privința copilului din afara căsătoriei, faptul conex îl reprezintă relațiile sexuale întreținute de mamă cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepției.

Când se regelementează statutul și condiția copilului născut în timpul căsătoriei, se stabilește principiul conform căruia, chiar dacă copilul născut în căsătorie, a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei, indiferent dacă soțul a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soții la data încheierii căsătoriei, el ESTE tatăl copilului.

(În mod asemănător, era considerat de către Codul Familiei copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate, fie absolută fie relativă. Codul familiei prevedea în Art. 23 alin. (2) drept copil din căsătorie și copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, dacă nașterea a avut loc înainte de recăsătorirea mamei.

Dacă însă copilul este conceput după desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei, nu mai este considerat din căsătorie.)

Când vorbim însă de copilul din afara căsătoriei ne referim la acela care a fost conceput și născut înainte de căsătorie sau după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, chiar dacă părinții lui s-au căsătorit. De asemenea, este considerat, din afara căsătoriei copilul ai cărui părinți nu sunt căsătoriți între ei.

Capitolul 2 – Stabilirea paternității prin recunoaștere

Cu toate acestea, în materie de drept, „paternitatea nu poate fi stabilită și dovedită ușor, în mod cert și nemijlocit”. Spre deosebire de maternitate care rezultă din faptul nașterii- cert și ușor de dovedit în cazul în care zămislirea nu a avut loc în totală însingurare – legătura de filiație față de tată rezultă din dintr-un „ act ascuns”, care a avut loc în condiții de intimitate, departe de ochii eventualilor martori ai săi și ca atare, inaccesibil mijloacelor cotidiene de cunoașter și de dovadă.

Din cele de mai sus rezultă cu claritate motivele pentru care legiuitorul a găsit ca necesar faptul de a reglementa „dovedirea indirectă a paternității, pe care o deduce din fapte cunoscute sau susceptibile de dovedire directă”, adică prin dovedirea unor împrejurări de fapt „care fac vrednic de crezare raportul de filiație dintre copil și presupusul tată” și, în primul rând, prin dovedirea faptului că mama a întreținut cu pretinsul tată relații care puteau ocaziona zămislirea copilului.

Filiația față de tată – spre deosebire de filiația față de mamă a cărei stabilire este unitară, identică atât pentru copilul născut din căsătorie cât și pentru cel din afara căsătoriei- se stabilește în mod diferit – prin mijloace diferite – după cum copilul este din căsătorie sau din afara ei.

Prin urmare, pentru copiii din căsătorie – care reprezintă, desigur, marea majoritate a cazurilor – luând în consideri fidelitatea (cu drept cuvânt impusă și presupusă) a soției față de soț, care este caracteristică căsătorieiși respectiv, tacita recunoaștere anticipată de paternitate a bărbatului care se căsătorește cu o femeie însărcinată, legiuitorul a adoptat soluția simplă și deosebit de practică, dictată deopotrivă de necesitatea scutirii părților de dovadă dificilă și adesea îndoielnică și de necesitatea asigurării securității juridice în acest domeniu, soluție care constă în instituirea unor prezumții legale de paternitate.

Referitor la celelalte cazuri care privesc copiii din afara căsătoriei – legiuitorul a lăsat deschisă posibilitatea stabilirii paternității fie prin recunoașterea de bună voie a tatălui, fie prin cercetarea paternității în justiție, dovedindu-se relațiile sexuale din care s-a născut copilul și alte împrejurări de natură a face credibilă filiația lui fatță de un anumit bărbat.

Deosebirea aceasta pe care legiuitorul o face în privința mijloacelor de stabilire a paternității, între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei “n-are nici o influență asupra situației legale a copilului,care, în dreptul nostru, este aceeași, indiferent de mijloacele prin care a fost stabilită paternitatea, indiferent de calitatea copilului de a fi din căsătorie sau din afara căsătoriei”

Mai mult, chiar în materia filiației fața de tată, celor două categorii de copii le sunt deopotrivă aplicabile o serie de dispoziții comune sau identice, cum sunt cele privind prezumția timpului legal al concepției, cele privind mijloacele de dovadă a faptelor din care se deduce – ori se exclude – paternitatea etc. În cazul ipotezelor în care ar fi cu neputință ca soțul mamei – indicat de prezumția legală de paternitate – să fie, în realitate, tatăl copilului născut din căsătorie, legiuitorul permite acestuia să înlăture prezumția legală, pe calea acțiunii în tăgăduirea paternității prezumate, iar pentru ipoteza înregistrării greșite a copilului ca fiind din căsătorie, deși el n-a fost născut și nici conceput în timpulcăsătoriei, există posibilitatea – nereglementată încă expres – a contestării paternității greșit prezumate.

Pe de altă parte, pentru copilul din afara căsătoriei, a cărui paternitate a fost stabilită prin recunoaștere, legea reglementează posibilitatea contestării paternității, în cazul în care recunoașterea nu corespunde adevărului.

Caracterele juridice al recunoașterii paternității.

Prin Art. 415 Noul Cod Civ. se statuează felurile recunoașterii:

(1) Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe copil.

(2) Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.

(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.

Iar prin Art..416 din același Nou Cod Civ. se prevede și se reglementează și care sunt formele recunoașterii de paternitate:

„(1) Recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.

(2) Dacă recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de ă competent, pentru a se face mențiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.

(3) Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.”

Literatura juridică de specialitate din România cunoaște numeroase încercări de definire a recunoașterii paternității. Una dintre ele consacră că , recunoașterea paternității este „declarația făcută de bunăvoie de către un bărbat în una din formele prevăzute de lege, prin care acesta mărturisește că este tatăl unui copil”.

Această definiție este una dintre cele mai complete și exacte din câte s-au formulat în literatura juridică – omite, totuși, după părerea unor autori, două precizări esențiale în caracterizarea deplină a noțiunii la care se referă:

-pe de o parte, precizarea că bărbatul se recunoaște a fi „tatăl din afara căsătoriei”(căci tatăl din căsătorie nu poate și nu trebuie să-și recunoască paternitatea, aceasta fiindu-i stabilită prin aplicarea, de plin drept, a prezumției legale de paternitate),

-pe de altă parte, precizarea că bărbatul se recunoaște a fi tatăl „unui anumit copil” (căci o recunoaștere de paternitate făcută fără aceastăprecizare – adică fără indicarea copilului căruia pretinde a-i fi tată – n-ar putea produce nici un efect juridic).

(OBS: Același autor include și această din urmă precizare în definiția pe care o dă noțiunii de „recunoaștere a maternității”, ceea îndreptățește convingerea că omisiunea acestei precizări în definiția recunoașterii paternității este accidentală și involuntară.)

Noul Cod Civil,prin Art. 417 acoperă un aspect încă nereglementat în mod expres, cel al minorului nevcăsătorit care la rândul său devine tatăl unui copil, astfel: „Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii.”

Analizând natura juridică a recunoașterii paternității, literatura de specialitate admite cvasi-unanim că recunoașterea paternității – ca și recunoașterea maternității, de altfel – „are o natură juridică mixtă, fiind o mărturisire de paternitate (mijloc de probă) exprimată în forma unui act juridic” (sublinierile autorului I. Bohotici).

Considerând definiția dată anterior ca fiind validă și incontestabilă, într-adevăr, recunoașterea fiind o „declarație făcută de bunăvoie ”, ea este, în primul rând, o manifestare de voință a autorului ei, menită a produce anumite efecte juridice; ea este, prin urmare, un act juridic. Pe de altă parte, însă, prin conținutul ei, această manifestare de voință este o mărturisire a unui anumit fapt – a legăturii de filiație dintre autorul recunoașterii și copilul la care ea se referă – servind, deci, ca un mijloc de dovadă a acestui fapt.

Din natura juridică „mixtă” sau „dublă” a recunoașterii paternității – ca act juridic și ca mijloc de probă – rezultă și caracterele juridice ale acestei recunoașteri, caractere a căror sumară trecere în revistă va contura mai exact fizionomia acestei instituții.

Din Analizacaracterul juridic ale recunoașterii paternității, și ținând cont și de punctele de vedere amintite mai sus exprimate în literatura de specialitate, putem sinteiza și aprecia se pot reține și structura câteva trăsături esențiale care jalonează și pun în relief din unghiuri de înțelegere notele principale ale caracterului juridic al rencunoașterii paternității. Atsfel:

Recunoașterea paternității este un act juridic unilateral.

În modul în care este reglementată de lege, ca „declarație” făcută de tată, recunoașterea paternității constituie o manifestare unilaterală de voință a acestuia, manifestare valabilă și eficientă prin ea însăși, independent de acceptarea ei printr-o eventuală manifestare de voință din partea oricărei alte persoane.

Nici copilul recunoscut, nici mama acestuia, nici autoritatea tutelară și nici o altă persoană, fizică sau juridică, nu trebuie (și nu poate) să-și dea „consimțământul” pentru ca recunoașterea făcută de tată în condițiile legii să-și producă efectele. Singura posibilitate pe care o au alte persoane interesate este aceea de a contracara efectele recunoașterii (dar nu de a împiedica, din capul locului, producerea lor), printr-o acțiune în contestarea recunoașterii, făcând dovada, în fața instanței de judecată și în contradictoriu cu autorul recunoașterii, că aceasta nu corespunde adevărului.

Considerată ca fiind o manifestare unilaterală de voință, recunoașterea paternității trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale unei asemenea manifestări, adică să exprime voința reală (internă) a autorului recunoașterii, exprimată cu intenția de a produce efecte juridice, nealterate de eroare, dol sau violență și întemeiată pe o cauză reală și licită.

Se cuvine însă o observație, spre deosebire de alte acte juridice (civile) unilaterale, recunoașterea paternității – ca și aceea a maternității, de altfel – „face parte din categoria de excepție a actelor care pot fi săvârșite valabil și de către o persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, fără a fi necesară reprezentarea legală ori încuviințarea prealabilă ”, „cu singura condiție de a avea o voință conștientă”, adică „discernământul necesar”.

Recunoașterea paternității este un act juridic solemn.

Manifestarea de voința juridică a tatălui trebuind să conformă cu una din formele anume prevăzute de lege, respectiv de Art.416, alin.(1) din Noul Cod Civil: declarație în fața serviciului de stare civilă, act autentic sau testament.

Așa fiind, o eventuală recunoaștere a paternității copilului, prin răspunsurile tatălui inculpat la interogatoriul ce i s-ar lua în cadrul unui proces penal – chiar dacă, fiind coroborată cu alte probe, ar fi reținută ca un mijloc de dovadă în acel proces penal – nu are valoarea unei recunoașteri de paternitate în sensul și cu efectele prevăzute în Codul familiei, neputând fi considerată o recunoaștere prin act autentic.

Recunoașterea paternității este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalități.

Dată fiind mărturisirea (mijloc de probă) pe care o cuprinde, actul juridic al recunoașterii paternității trebuie să fie, întotdeauna, un act pur și simplu, neafectat nici de modalitatea termenului și nici de aceea a condiției, așa cum pot fi afectate alte acte juridice, fie și unilaterale.

Caracterul acesta nefiind prevăzut expres de lege, s-ar putea discuta, teoretic, problema soartei juridice a unei eventuale recunoașteri de paternitate făcută sub condiție.

Astfel, ipotetic, un bărbat care a trăit până la un moment dat în concubinaj cu o femeie, ar putea declara – de pildă, prin testament – că se recunoaște drept tată al copilului pe care acea femeie îl va naște, dacă nașterea va avea loc înainte de o anumită dată (cu intenția, evidentă, de a nu-și atribui paternitatea copilului, dacă acesta s-ar naște la o dată ulterioară, în așa fel încât – în raport de data nașterii și de durata normală a sarcinii – data concepției s-ar situa într-un moment ulterior aceluia în care au încetat relațiile sale cu femeia respectivă).

Nici un text de lege nu ne poate servi drept călăuză în soluționarea problemei de a ști dacă o asemenea recunoaștere trebuie privită, din capul locului, ca nevalabilă în întregul ei, sau dacă ea trebuie reținută ca o recunoaștere pură și simplă, înlăturându-se ca nevalabilă doar condiția adăugată ei, sau dacă, în sfârșit, ea (recunoașterea) ar putea fi acceptată ca valabilă așa cum este (condiționată).

Desigur, soluția ideală ar fi ca tatăl (bărbatul care face o asemenea recunoaștere) să aștepte până după nașterea copilului, pentru a-și exprima, abia atunci, voința să neechivocă.

Dacă, însă, între timp acest bărbat a încetat din viață, sau se află în neputință, din orice pricină, de a-și manifesta voința, cum se va putea soluționa problemă?

Părerea multor autori înclină să dea drept valabilă una din soluții – aceea a reținerii valabilității recunoașterii și a înlăturării doar a condiției ce o afectează – se exclude de la sine, ea fiind evident contrară voinței, limpede exprimată, a autorului recunoașterii; nu ne rămâne decât să decidem fie că recunoașterea, în întregul ei, este valabilă, fie că ea nu poate fi reținută ca atare.

Deși astfel enunțată, soluția propusă de unii autori nu este acceptată unanim de alți autori care s-au ocupat de problema recunoașterii paternității, care nu s-au pronunțat asupra acestui aspect al chestiunii și ca atare nu rămâne dăcât să exprimăm un punct de vedere apropiat de cel al autorului A. Bohotici, și anume, să considerăm că o recunoaștere de paternitate condiționată nu poate fi admisă ca valabilă, deoarece atât din caracterul irevocabil al recunoașterii, cât și din consecințele juridice importante pe care legea le atribuie acestei recunoașteri trebuie să deducem că valabilitatea și eficacitatea actului juridic al recunoașterii trebuie să se întemeieze pe o manifestare fermă și neechivocă de voință, iar nu pe o manifestare de voință care, prin însăși condiționarea ei, vădește lipsa de certitudine a autorului cu privire la realitatea legăturii de filiație pe care recunoașterea sa ar urma să o dovedească.

Mai mult decât atât, conform dispozițiilor prevăzute de Art.420 din Noul Cod Civil, de vreme ce și o recunoaștere fermă și necondiționată poate fi atacată, prin contestare, dacă nu corespunde adevărului, cu atât mai mult o recunoaștere condiționată, lipsită de fermitatea și certitudinea pe care i-o impune caracterul său de mijloc de probă, nu trebuie acceptată ca valabilă și eficientă, lăsând, din capul locului, copilului posibilitatea de a-și stabili, prin acțiune, adevărata paternitate (fie și față de autorul unei recunoașteri condiționate și, deci, nevalabile și ineficiente prin ea însăși).

Recunoașterea paternității este un act personal al tatălui.

În mod similar oricărei mărturisire, recunoașterea paternității nu poate fi săvârșită valabil decât de tată. Acest caracter face ca recunoașterea să poată fi , făcută chiar dacă tatăl nu are deplină capacitate de exercițiu fiind suficient ca el să aibă discernământul necesar pentru a-și da seama de realitatea faptului mărturisit.

Pe de altă parte, acest caracter face ca recunoașterea paternității să nu poată fi făcută de către reprezentantul legal (părinte, tutore) al tatălui incapabil. În schimb, recunoașterea poate fi făcută printr-un mandatar (reprezentant convențional), dar numai în baza unei împuterniciri date, personal de către tată, prin procură specială și autentică.

În sfârșit, același caracter personal face ca dreptul de a recunoaște paternitatea copilului să nu se transmită, la moartea tatălui, moștenitorilor săi, așa încât, dacă tatăl nu și-a recunoscut paternitatea în timpul vieții sale, după moartea sa, copilul nu-și va mai putea stabili paternitatea decât prin acțiune în justiție, îndreptată împotriva moștenitorilor.

Recunoașterea paternității este irevocabilă.

Caracterul acesta rezultă, în principal, din natura juridică a recunoașterii, ca mijloc de probă: odată administrată dovada legăturii de filiație dintre copil și tatăl său, prin mărturisirea acestuia, această dovadă rămâne câștigată copilului, mărturisirea nemaiputând fi retractată de către autorul ei.

Caracterul irevocabil al recunoașterii de paternitate este expres consacrat de legiuitor prin dispozițiile Art. 416, alin.(3) din Noul Cod Civil care stabilește că:

„Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă”.

Același lucru era prevăzut și de către Codul Familiei în Art. 57 alin.(3), care statua că: „Recunoașterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca”.

Acest lucur nu-l împiedică însă pe “presupusul” sau “autodeclaratul” tată al copilului, sau pe o altă persoană care are un interes expres în obținerea acestui lucruca să conteste recunoașterea dacă ea nu corespunde adevărului. Dispozițiile din Noul Cod Civil care reglementează și explicitează acest lucru sunt enunțate în textul Art. 42. În Codul Familiei, aceste chestiuni juridice erau reglementate în cuprinsulArt.58 alin. (1).

Noul Cod Civil consacră și reglementează filiația “legal stabilită”în curpinsulArt. 435, alin „(1), care dispune că: “Atât timp cât o legătură de filiație legal stabilita nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiație.”iar, în plus față de aceste considerente, Noul Cod Civil stabilește de asemenea, în cuprinsul alin. (2)că Dispozițiile Art. 99 alin. (4), care se referă la DOVADA stării civile, “rămân aplicabile”

Deseori, în practica judiciară s-au pronunța și soluții prin care, confundându-se “revocarea” recunoașterii cu “contestarea” ei, s-a decis că autorul recunoașterii nu-și poate contesta propria recunoaștere, căci ar însemna să și-o revoce, dar asemenea soluții, criticate în literatura juridică, au rămas izolate. În astfel de cazuri, instanța supremă a decis, ferm, în sensul că instituția juridică a contestării recunoașterii paternității nu trebuie «confundată cu revocarea acesteia.

Recunoașterea paternității are caracter declarativ.

Recunoașterea paternității constituie, în esență, mărturisirea unui fapt, și tocmai din acest motiv ea are un caracter declarativ, iar nu atributiv; recunoașterea nu modifică starea civilă a copilului, nu crează o situație juridică nouă, ci confirmă și dovedește legătura de filiație existentă între copil și tatăl său din afara căsătoriei.

Așa fiind, recunoașterea paternității produce efecte retroactive, începând de la data nașterii copilului (și chiar de la data concepției, în măsura în care e vorba de drepturile copilului – căci„infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis ejus agitur”).

Faptul că unele consecințe juridice ale paternității astfel stabilite se produc numai pentru viitor, nu și pentru trecut (de ex. aprobarea de a purta numele tatălui, acordarea pensiei de întreținere etc.) nu infirmă caracterul retroactiv și declarativ al recunoașterii, limitarea acestor consecințe având la bază alte criterii.

Recunoașterea paternității produce efecte „erga omnes”.

Recunoașterea paternității fiind un un mod permis de lege pentru a stabili paternitatea, recunoașterea produce efecte față de toată lumea: copilul o poate deci invoca și opune față de oricine, și tot astfel, oricine o poate opune copilului.

Opozabilitatea erga omnes a recunoașterii de paternitate nu este însă absolută, ci numai până la proba contrară, pe care orice persoană interesată o poate administra, dar numai în cadrul unei acțiuni în contestarea, recunoașterii de paternitate, în condițiile legii (.)

Într-un final, putem conchide că stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei se poate face, așa cum rezultă din dispozițiile Art.408,alin.(3) Noului Cod Civil., prin următoarele modalități legale:

– Prin RECUNOAȘTERE(recunoașterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta mărturisește că este tatăl unui copil conceput și născut în afara căsătoriei; recunoașterea este un act personal care nu poate fi efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu procură specială, autentică).

– Prin HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ.

Copii care pot fi recunoscuți de tatăl din afara căsătoriei

În conformitate cu prevederileArt.415, alin.(2) din Noul Cod Civil și spre deosebire de prevederile alin.(1) din același Artcol 415, din Noul Cod Civil, care condiționează recunoașterea de maternitate de împrejurarea că acel copil să nu fi fost înregistrat în registrul de stare civilă sau să fi fost trecut ca născut din părinți necunoscuți, recunoașterea de paternitate se poate face cu privire la copilul conceput și născut în afara căsătoriei.

Copiii născuți sau concepuți în timpul căsătoriei beneficiază de PREZUMȚIA DE PATERNITATE reglementată de dispozițiile Art.414 din Noul Cod Civil., pe care trebuie să le coroborăm cu dispozițiile Art.408,alin.(2) din același Cod..

Din interpretarea și coroborarea intrinsecă a textlor de lege amintite mai sus, rezultă că legiuitorul stabilește, principial, că „filiația față de tată se stabilește, în afară de cazurile prevăzute în Art.408, alin.2 și respectiv de Art.414 din Noul Cod Civil, ȘI ÎN MODALITATEA prevăzută de Art.408, alin.(3) din Noul Cod Civil, și și respectiv de Art.415, alin.(2) din același Nou Cod Civil, anume prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească”.

Acest din urmă text, respectiv Art.415, PROCLAMĂ în cuprinsul alin.(2) că:„Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscui de către tatăl său”.

Din coroborarea acestor texte legale, rezultă, indubitabil, că pot fi recunoscuți numai copiii din afara căsătoriei, sau, mai precis, copii care nu beneficiază de nici una din cele două prezumții de paternitate prevăzute de Art.414, și ale Art.408,alin.(2) din Noul Cod Civil.

Se încadrează în această categorie, în primul rând, copiii care au fost deopotrivă concepuți și născuți în afara căsătoriei, deci copiii a căror mamă nu era căsătorită nici în momentul nașterii copilului și nici anterior, în momentul concepției acestuia.

Spre deosebire de recunoașterea maternității, care nu este admisă decât dacă nașterea copilului nu a fost înregistrată la starea civilă, sau dacă copilul a fost înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, recunoașterea paternității este admisă fără restricție, în folosul tuturor copiilor din afara căsătoriei, indiferent dacă și cum au fost înregistrați în registrul stării civile.

Această concluzie rezultă, indirect, din prevederileArt.416, alin.(1)din Noul Cod Civil, potrivit cărora recunoașterea se poate face – printre altele – și „prin declarația făcută la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii” (deci cu privire la un copil încă neînregistrat), „fie după această dată” (deci cu privire la un copil deja înregistrat).

Cu toate acestea, dacă un copil din afara căsătoriei este înregistrat la starea civilă ca un copil din căsătorie (fie dintr-o eroare, fie cu rea-credință, prin fraudă), recunoașterea lui de către tatăl din afara căsătoriei nu poate fi primită decât după ce, în prealabil, s-a exercitat și a fost admisă o acțiune în contestarea paternității copilului aparent din căsătorie

Dacă o asemenea acțiune n-a fost admisă (ori n-a fost nici măcar exercitată) copilul (din căsătorie) nu poate fi recunoscut – paternitatea lui fiind stabilită prin aplicarea de plin drept a uneia din prezumțiile legale de paternitate – câtă vreme tatăl prezumat n-a obținut o hotărâre de admitere a acțiunii sale în tăgăduirea paternității. În acest sens atât literatura juridică, cât și practica judiciară sunt unanime.

În speța “De Mot și alții contra Belgiei”, Curtea Europeană a apreciat că, spre deosebire de stabilirea filiației față de mamă a copilului natural, când faptul nașterii este o dovadă a acestei filiații, demersul formal al recunoașterii voluntare de către tată a copilului din afara căsătoriei este o exigență normală și rezonabilă.

Absența legăturii de căsătorie între mama celibatară și tată presupune necesitatea unei proceduri formale de stabilire a paternității.

Copilul conceput.

(În trecut, sub imperiul aplicării dispozițiilor normative ale Codului Familiei, s-a susținut inițial, că nu se poate recunoaște un copil numai conceput, însă, ulterior, în doctrină s-a impus părerea că un copil conceput poate fi recunoscut cu condiția ca la naștere el să aibă situația de copil din afara căsătoriei.

Plecându-se de la interpretarea dispoziției Art. 57 C. fam., potrivit căruia poate fi recunoscut „copilul conceput și născut în afară de căsătorie”, s-a susținut, inițial, că „singură concepția copilului nu este suficientă pentru efectuarea recunoașterii, deoarece este posibil ca să se nască în timpul când mama lui s-a căsătorit” și, deci, recunoașterea ar fi lovită de nulitate absolută, ca referindu-se la un copil din căsătorie.

În sprijinul aceleiași teze s-a invocat și textul Art. 57 alin. 2 C. fam. potrivit căruia recunoașterea se face prin declarație făcută la serviciul de stare civilă, „fie odată cu nașterea, fie- după această dată”, de unde concluzia că nu s-ar putea face și „înainte” de această dată.

Marea majoritate a literaturii de specialitate a admis ulterior, însă, soluția contrară, socotind că „un astfel de copil (în sensul că el este deja conceput, dar nu este încă născut) poate fi recunoscut, pentru că aceasta este în interesul copilului” și pentru că„infans conceptus pro nato habetur quotiens de comodis ejus agitur”, iar dacă, între timp mama se căsătorește și copilul se naște în timpul căsătoriei, urmează ca „recunoașterea să fie nulă, pentru că s-a recunoscut un copil născut din căsătorie”.)

Admițând aceeași soluție, alți autori au considerat că dacă copilul conceput a fost recunoscut de către tată, dar apoi s-a născut în timpul căsătoriei mamei sale cu un alt bărbat, ne-am afla „în fața unui caz numai aparent de dublă paternitate”, căci „prezumția de paternitate înlătură raportul de filiație din afara căsătoriei, stabilit prin recunoașterea anterioară” și, prin urmare, „această recunoaștere nu va avea nici o eficiență afară doar de cazul în care acestui copil i s-ar tăgădui paternitatea de către soțul mamei și când, deci, recunoașterea și-ar găsi câmpul său normal de aplicație”.

S-a susținut, chiar, ideea că, recunoscându-se un copil conceput, dar încă nenăscut, „recunoașterea este sub condiția suspensivă ca la naștere, acesta să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei”.

Nu încape nici un dubiu, soluția admisibilității recunoașterii copilului conceput dar încă nenăscut se impune, iar argumentele invocate împotriva ei sunt lipsite de consistență.

Într-adevăr, Art. 57 alin. (l) C. fam. nu avea „înțelesul de a cere pentru valabilitatea recunoașterii condiția nașterii copilului, ci acela de a indica că pot fi recunoscuți numai copiii din afara căsătoriei care nu beneficiază de prezumția legală de paternitate”, iar Art.57 alin. (2) C. fam. reglementează „procedura pentru cazul obișnuit al recunoașterii de paternitate”, dar el „nu are un caracter care să interzică o altă soluție, în favoarea căreia ar pleda puternic ocrotirea intereselor copilului”, în schimb, însă, nu putem admite nici teza potrivit căreia, în cazul când nașterea copilului ar avea loc în timpul căsătoriei pe care mama sa a încheiat-o după recunoaștere, aceasta ar fi lovită de nulitate absolută, și nici teza potrivit căreia recunoașterea copilului conceput ar fi făcută sub condiția suspensivă ca el să se nască în fără căsătoriei.

Indubitabil, nulitatea, ca sancțiune juridică civilă, intervine numai pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului. Or, în problema pe care o discutăm, la data recunoașterii, mama copilului nu era căsătorită, și deci actul recunoașterii putea fi legal și valabil făcut, iar modificarea ulterioară a situației de fapt nu poate afecta valabilitatea actului, ci numai eficacitatea lui.

Prin urmare, odată cu căsătoria femeii al cărei copil – conceput dar încă nenăscut – a fost recunoscut, această recunoaștere (valabil făcută !) va deveni caducă.

Privită din altă perspectivă, recunoașterea paternității, ca mărturisire a unui fapt (mijloc de dovadă) nu poate fi condiționată, ci pură și simplă.

Ultimele considerații ne conduc la ideea de a fi de acord cu opiniile autorului Prof Dr. Aurelian Ionașcu, potrivit căreia „în ipoteza copilului conceput – recunoscut de un bărbat – care se naște după căsătoria mamei sale cu un alt bărbat prezumția de paternitate prevăzută de Art..53 alin.l C.fam., care, în puterea legii, atribuie copilul soțului mamei, atrage ipso facto ineficacitatea recunoașterii, afară, firește, de cazul în care soțul, tăgăduind cu succes paternitatea, răstoarnă prezumția și copilul devine din afara căsătoriei”3S.

Recunoașterea va fi, prin urmare, lovită numai de sancțiunea juridică a caducității, căci, aceasta este sancțiunea specifică ce constă în „lipsa de eficacitate a unui act juridic, determinat de un eveniment independent de voința sau de culpa părților, care survine după încheierea valabilă a actului și care împiedică, în mod obiectiv, producerea efectelor sale”.

Princiipiile stabilite de doctrină în baza reglementărilor precedente ale Codului Familiei, cu privire la această chestiune juridiciară a “refcunoașterii copilului doar CONCEPUT și ÎNCĂ NENĂSCUT”, au rămas în esență VALABILE și în ceea ce privește noua reglementare a filiației și paternității pe care o propune și stabilește Noul Cod Civil, respectiv dispozițiile Art.415-420 din Noul Cod Civil.

Copilul decedat.

Noul Cod Civilprevede expresîn Art.415, alin. (3)din, că poate fi recunoscut copilul din afara căsătoriei după ce a decedat, dar numai dacă a lăsat descendenți firești. O reglementare asemănătoare o prevedea și vechiul Cod al Familiei în cuprinsul dispozițiilor Art.57, alin.(1).

Prin impunerea acestei condiții, legiuitorul a urmărit, desigur, să împiedice „recunoașterile de paternitate interesate, făcute de tată numai în scopul de a veni la moștenirea copilului decedat”

Copilul recunoscut.

În literatura juridică, în legătură cu recunoașterea unui copil care a fost deja recunoscut de un alt bărbat, s-au exprimat păreri diverse.

Unii autori au susținut că nimic nu se opune unei recunoașteri subsecvențe de paternitate, iar ofițerul de stare civilă nu poate refuza înregistrarea celei de a doua recunoașteri'. Situația paternității fiind neclară, ar urma să fie lămurită prin contestarea uneia dintre recunoașteri.

Alți autori au susținut că se poate face o nouă recunoaștere a unui copil, dar ofițerul de stare civilă are dreptul să refuze înregistrarea recunoașterii, câtă vreme nu este înlăturată, pe calea contestației, prima recunoaștere.

Mai mulți autori susțin că nu se poate face recunoașterea unui copil deja recunoscut, câtă vreme filiația acestuia, anterior stabilită, nu este înlăturată pe o cale recunoscută de lege.

În practica judiciară s-a stabilit și “încetățenit” opinia conform căreia, o recunoaștere de paternitate făcută odată cu înregistrarea nașterii copilului, dar care n-a putut fi acceptată întrucât copilul beneficia de prezumția de paternitate față de soțul mamei dispărut, poate fi luată în considerare, dacă ulterior prezumția de paternitate a fost înlăturată prin hotărârea judecătorească prin care s-a declarat moartea soțului mamei.Din cele de mai sus reiese cu claritate că în lipsa oricăror precizări legislative, această problemă a fost controversată în literatura juridică.

Într-o opinie, copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de un alt bărbat, care se pretinde a-i fi adevăratul tată, căci nimic nu se opune la aceasta, iar delegatul de stare civilă nu poate refuza înregistrarea acestei noi recunoașteri, urmând ca situația neclară a paternității copilului să fie lămurită de îndată ce primul interesat va introduce acțiunea în contestarea uneia din recunoașteri ca neadevărată.

Într-o altă opinie, copilul recunoscut ar putea să fie recunoscut și de un alt bărbat, care n-ar avea cunoștință de existența recunoașterii anterioare, dar delegatul de stare civilă ar trebui să refuze înregistrarea noii recunoașteri, câtă vreme cea dintâi n-a fost înlăturată prin acțiunea în contestare, căci, „altfel, ar însemna efectuarea unui șir de astfel de înscrieri, care nu ar duce decât la prejudicierea intereselor copilului, a cărui filiație ar fi în funcție de capriciile persoanelor care fac asemenea recunoașteri”.

O a treia părere susține că o nouă recunoaștere nu poate avea loc, căci „prima recunoaștere trebuie să-și producă efectele până în momentul în care bărbatul, ce se pretinde și el tatăl copilului din afara căsătoriei, va dovedi, pe calea contestării în instanță (acțiune judiciară care era prevăzută în Vechiul Cod al Familiei în Art.58, alin.(1), iar în Noul Cod Civil în cuprinsul Art. 420, alin(1) că prima recunoaștere nu corespunde adevărului”.

În ciuda faptului că, așa cum s-a arătat mai sus, cea de a două dintre opiniile enumerate mai sus este împărtășită și de alți autori și este cea mai adecvată, atât exigențelor teoretice cât și nevoilor practice, credem că ea poate fi admisă numai ținând cont de precizările care urmează.

Există suficienți specialiști, cadre didactice universitare dar și practicanți ai justiției, care susțin că o nouă recunoaștere a paternității unui copil deja recunoscut de un alt bărbat este posibilă și este valabilă în sine, chiar dacă cel ce face a doua recunoaștere are cunoștință de cea dintâi.

Dar eficacitatea celei de a doua recunoașteri (și eventual a altor recunoașteri succesive) este serios limitată, deoarece ea nu poate fi opusă și terțelor persoane, delegatul de stare civilă putând și trebuind să refuze înregistrarea ei, atâta timp cât recunoașterea anterioară n-a fost înlăturată prin contestare ca necorespunzătoare adevărului.

Desigur, admiterea unei asemenea contestații va consolida recunoașterea subsecventă, care va trebui atunci să fie înregistrată și își va produce efecte față de toată lumea, câtă vreme n-ar fi, și ea, înlăturată printr-o nouă contestare; în schimb, respingerea acțiunii în contestarea primei recunoașteri va face ca recunoașterea succesivă să devină caducă și, deci, lipsită de eficacitate, chiar dacă ea însăși n-ar fi contestată, pe simplul considerent că o recunoaștere anterioară a rămas în ființă, ca exprimând adevărul, și că o altă recunoaștere, din partea altui bărbat ce se pretinde tată, nu mai poate exprima adevărul.

Desigur, pentru aceasta va fi nevoie ca în procesul pentru soluționarea acțiunii în contestarea primei recunoașteri să fie citat ca intervenient și autorul recunoașterii ulterioare – dacă nu cumva chiar el a introdus acțiunea în contestare – pentru ca, astfel, hotărârea să-i fie opozabilă; în caz contrar, el va putea să pornească, și el, o acțiune în contestarea recunoașterii inițiale, hotărârea de respingere a contestației introdusă de o altă persoană neavând, față de el, autoritatea de lucru judecat, ci opunându-i-se numai „până la proba contrară”.

Copilul major din afara căsătoriei

Pentru că nici un text de lege și nici o rațiune de alt ordin nu limitează posibilitatea recunoașterii copilului din afara căsătoriei în raport cu vârsta acestuia, trebuie să include în categorisire și să aducem în dezbatere și problema copilului major provenit din afara căsătoriei Prin urmare, vor putea fi, deci, recunoscuți de tatăl lor nu numai copiii minori, ci și cei care au ajuns deja la vârsta majoratului.

În sensul acesta pledează, indirect, și dispozițiile Art. 415 alin.(3), care mențin dispozițiile anterioare ale Art.. 57 alin. (l)din Vechiul Cod al Familiei, potrivit căruia copilul decedat poate fi recunoscut desău numai dacă a lăsat descendenți firești, ceea ce presupune, de cele mai multe ori, că acesta a depășit vârsta minorității.

Literatura juridică a mai precizat că pentru admisibilitatea și valabilitatea recunoașterii paternității din afara căsătoriei nu se cere nici o condiție privitoare la diferența de vârstă între cel care recunoaște și cel recunoscut (așa cum se cere, de exemplu, o diferență de 18 ani între înfiat și înfietor), dar că, în cazul unei acțiuni în contestarea recunoașterii ca necorespunzătoare adevărului, lipsa unei diferențe normale de vârstă între copil și tatăl care 1-a recunoscut poate fi luată în considerație ca un indiciu în sensul că recunoașterea n-ar fi, conformă adevărului.

Modalități de recunoaștere a paternității

Noul Cod Civil, stipulează în Art.416, alin.(1), că: “Recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.”.

(Acelea-și prevederi le cuprindea în trecut și Vechiul Cod al Familiei în Art.57, alin.(2). Recunoașterea de paternitate, potrivit Art. 57 alin. 2 Codul familiei, se poate face fie prin declarație la serviciul de stare civilă, odată cu înregistrarea nașterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris autentic sau prin testament.)

Din aceste prevederi rezultă neîndoielnic caracterul solemn al actului juridic prin care se recunoaște paternitatea unui copil din afara căsătoriei și se deduce firesc concluzia că o recunoaștere care nu îmbracă una din formele prevăzute de lege, deci care nu respectă aceste forme atrage, la fel ca în cazul recunoașterii de maternitate, nulitatea absolută a actului și ca atare, nu poate produce efecte.

Făcută sub una din aceste forme recunoașterea este irevocabilă, iar cea făcută prin testament produce efecte chiar din momentul întocmirii testamentului, fiind de asemenea irevocabilă.

Chiar și anterior Codului Familiei, un alt Act Normativ, respectiv Decretul nr.130 din 1949 făcea distincție între copilul minor și cel major, în sensul că recunoașterea acestuia din urmă se putea face valabil numai cu consimțământul copilului

Deoarece recunoașterea poate fi făcută și în forma testamentului olograf, iar în concepția actuală testamentul nu este decât un tipar juridic care poate cuprinde chiar și numai acte care nu sunt de ultimă voință, în practica judiciară s-a decis că autobiografia defunctului poate servi ca act valabil derecunoaștere a paternității, sub forma unui testament olograf, dacă se face dovada că autobiografia a fost scrisă, datată și semnată de către cel decedat.

Modalitățile și formele de recunoaștere a paternității recunoscute de lege sunt următoarele:

Recunoașterea paternității prin declarație făcută la serviciul de stare civilă.

Art.415 din Noul Cod Civil prevede în textul său că recunoașterea se poate face fie odată cu înregistrarea nașterii – situație în care, în actul de naștere, se va trece numele tatălui care recunoaște copilul – fie după această dată – situație în care declarația urmează a se înregistra, prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului, la starea civilă de la locul nașterii sau înregistrării ei.

– în primul caz recunoașterea trebuie făcută chiar la serviciul de stare civilă la care se înregistrează nașterea copilului.

– în cel de al doilea caz însă – când recunoașterea se face ulterior – ea poate fi făcută la orice serviciu de stare civilă din țară, care o va comunica apoi, în vederea înregistrării prin mențiune pe marginea actului de naștere, la serviciul de stare civilă la care nașterea a fost înregistrată.

Îndeobște se crede că – în tăcerea legii – și recunoașterea de paternitate făcută înainte de nașterea copilului conceput se poate face la orice serviciu de stare civilă, care o va păstra în evidență până după nașterea și înregistrarea copilului, când ea va fi înregistrată prin mențiune pe marginea actului de naștere, ori va fi trimisă în acest scop serviciului de stare civilă la care nașterea a fost înregistrată. În prima ipoteză – când nașterea s-ar înregistra la același serviciu de stare civilă la care s-a făcut și declarația de recunoaștere a paternității – nimic nu se opune, credem, ca actul de naștere să menționeze direct numele tatălui care a recunoscut anticipat copilul.

Valabilitatea recunoașterii nu este afectată de omisiunea înregistrării recunoașterii prin mențiune pe marginea actului de naștere a copilului – care face deplină dovada prin ea însăși – va fi afectată numai opozabilitatea ei față de terțele persoane.

(De exemplu, dacă pe marginea actului de naștere s-a făcut mențiunea recunoașterii paternității, o nouă recunoaștere făcută de un alt bărbat nu va putea fi primită și înregistrată de delegatul de stare civilă, decât după contestarea primei recunoașteri; dacă însă prima recunoaștere n-a fost înregistrată, delegatul de stare civilă va fi obligat să primească și să înregistreze, prin mențiune, recunoașterea ulterioară a altui bărbat)

.

Recunoașterea paternității prin act autentic.

Sunt considerate acte autentice atât cele întocmite și autentificate în fața Notariatului de stat, cât și cele întocmite, în limitele competenței lor, de alte organe ale statului.

Practica judiciară a statuat în mod constant că „au caracter autentic nu numai înscrisurile făcute în fața notariatului de stat, ci și inclusiv cele încheiate în fața instanțelor judecătorești”. Așa fiind, recunoașterea paternității copilului din afara căsătoriei „poate fi făcută în cadrul oricărui litigiu, dacă s-a respectat forma solemnă prevăzută de lege” pentru actul respectiv.

Astfel, recunoașterea făcută prin răspunsul la interogatoriul luat pârâtului în instanță este valabilă ca recunoaștere prin act autentic, dacă răspunsul la interogator a fost semnat de pârât (precum și de președinte și de grefier, potrivit legii); în schimb, recunoașterea făcută spontan în fața instanței și consemnată în încheierea de ședință sau în practicaua hotărârii este valabilă chiar fără semnătura autorului recunoașterii, dacă s-au respectat solemnitățile prevăzute de lege pentru acest fel de act (deci numai cu semnăturile președintelui și grefierului).Cu toate acestea, recunoașterea de paternitate făcută prin răspunsul tatălui la interogatoriul luat într-un proces penal n-a fost considerată o recunoaștere prin act autentic.

Recunoașterea în fața instanței judecătorești, în cursul unui proces, trebuie însă făcută „printr-o declarație sau un răspuns neechivoc al tatălui, din care să reiasă în mod cert identificarea și recunoașterea copilului”.

(Sub imperiul aplicării Vechiului Cod al Familiei, s-a decis (într-o speță de practică judicară) că și „recunoașterea făcută prin acțiune introductivă de instanță are valoarea unei recunoașteri prin înscris autentic și produce efectele prevăzute de lege”.Iar într-o altă speță s-a hotărât că, în situația în care titularul unui carnet de muncă declară, cu ocazia întocmirii acestuia, „că este tatăl unui copil născut în afara căsătoriei sale, iar în urma acestei declarații, copilul este înscris în carnetul de muncă al titularului, ca fiind acestuia din urmă, această situație constituie recunoaștere prin act autentic., în înțelesul art:57 alin.2 C.fam.”. )

De asemenea, în literatura juridică care s-a scris ca urmare a interpretătii exegetice a dispozițiilor Vechiului Cod al Familiei și al Vechiului Cod Civil, s-a mai precizat că recunoașterea – fie a paternității, fie a maternității – „se poate face și prin orice aite înscrisuri autentice, așa cum sunt definite acestea de Art..1171 C.civ. (vechiul cod civil-n.n.) chiiar dacă ele au un alt obiect”, sau, altfel spus, „înscrisul autentic care constată recunoașterea poate fi un act propriu acestei operații, sau un act de altă natură, dar care conține și o recunoaștere, de exemplu: o donație. în care caz nulitatea fiecărui act pentru considerații proprii nu afectează valabilitatea celuilalt”.)

Recunoașterea paternității prin testament.

Deoareace în Art.416, alin.(1) din Noul Cod Civil, nu se face nici o discriminare, trebuie admisă – așa cum face întreaga literatură juridică – posibilitatea recunoașterii paternității prin oricare din formele testamentului prevăzute de Noul Cod Civil în Art. 1040, respectiv autentic sau olograf.

Spre deosebire de Noul Cod Civil, Vechiul Cod Civil, prevdea nu numai două forme de testament, ci trei, respectiv autentic, olograf și mistic.

Art..868-886 din Vechiul Cod Civil și literatura juridică de specialitate care s-a conturat și dezvoltat privitor la rercunoașterea paternității prin testament a admis că aceasta poate fi făcută prin oricare din cel 3 testamente menționate mai sus, și în orice împrejurării s-ar afla testatorul, chiar deosebit de speciale și excepționale, (război, calamități, călătorii pe mare etc..

Totuși, anumite acte sau dispoziții cu caracter testamentar, reglementate de lege în materii speciale, dar care nu îmbracă forma unui testament (cum sunt, de pildă, clauzele dintr-un livret de economii la C.E.C.) nu pot cuprinde și recunoașteri de paternitate.

Recunoașterea paternității, pentru a fi valabilă, trebuie să fie cuprinsă într-un testament care îndeplinește toate condițiile de “validitate” prevăzute de legislația succesorală.

De pildă, dacă recunoașterea este cuprinsă într-un testament olograf, acesta trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului, căci dacă este scris de mâna altei persoane, nu este valabil ca testament și deci nici recunoașterea de paternitate cuprinsă într-un asemenea înscris nu este valabilă.

Recunoașterea este valabilă în schimb, chiar dacă testamentul în care este cuprinsă nu conține nici o dispoziție propriu-zis testamentară (legate, instituire de executor testamentar etc.), ci numai recunoașterea de paternitate, căci în concepția actuală a dreptului nostru, testamentul nu estedecât un „tipar juridic”, o formă care poate îmbrăca orice conținut, „chiar acte ce nu sunt de ultimă voință, ca recunoașterea unui copil din afara căsătoriei”.

Noul Cod Civil, prevede în Art.416, alin.(3), că: “Recunoașterea chiar dacă a fost făcută prin Testament, este irevocabilă”.

Aceeași reglemntare o stipula și consacra și Vechiul Cod al Familiei în Art. 57 alin. (3)care prevedea expres că: „recunoașterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca” confirmând astfel un principiu potrivit căruia recunoașterea este distinctă și independentă de celelalte dispoziții testamentare.

În conformitate cu același principiu, chiar dacă testamentul ar fi în întregime revocat, recunoașterea paternității (sau maternității, problema punându-se în termeni identici) cuprinsă în acest testament va rămâne în ființă, ea fiind supusă propriului său regim juridic.

Principiul enunțat mai sus dictează oarecum și “soluția” – unanim împărtășită astăzi – potrivit căreia recunoașterea paternității își va dobândi deplina eficacitate chiar la data întocmirii testamentului care o cuprinde, iar nu la data morții testatorului, asemeni dispozițiilor de ultimă voință ale acestuia, căci, fiind o mărturisire a unui fapt petrecut în trecut, recunoașterea face imediat dovada acelui fapt, stabilind legătura de filiație în mod retroactiv, de la data nașterii sau chiar a concepției copilului, neexistând nici o rațiune de a amâna producerea acestor efecte până la data morții testatorului, cu atât mai mult cu cât recunoașterea fiind un act pur și simplu, nesusceptibil de modalități, prin includerea sa în testament, nu poate deveni un act supus unui termen suspensiv cum este moartea testatorului, autor al recunoașterii.

Eficacitatea imediată a recunoașterii de paternitate cuprinsă într-un testament (mai cu seamă olograf sau mistic) poate întâmpina dificultăți, câtă vreme cuprinsul testamentului este ținut secret de către autorul lui; dar această dificultate de a dovedi existența recunoașterii nu impietează asupra principiului eficacității sale

Efectele recunoașterii paternității

Este de menționat că pentru efectuarea unei recunoașteri valide de paternitate nu este necesară capacitatea cerută în genere pentru actele juridice, fiind suficient ca persoană să aibă discernământ. Aceasta înseamnă că recunoașterea va fi valabil făcută și de către tatăl minor, și de cel pus sub interdicție, dacă s-a aflat într-un moment de luciditate. Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă va putea face recunoașterea fără nici o încuviințare.

Efectul STABILIRII RETROACTIVĂ A FILIAȚIEI copilului recunoscut față de cel care a făcut recunoașterea.

Efectul oricărei forme legale de efectuare a recunoașterii copilului are drept urmare faptul că copilul recunoscut are stabilită filiația față de cel care a făcut recunoașterea.

El rămâne însă tot copil din afara căsătoriei.Efectele care decurg din stabilirea filiației privitoare la:nume, ocrotirea părintească, obligația de întreținere etc., se produc nu numai de la data recunoașterii, ci retroactiv, din momentul concepției.

Legătura de filiație astfel stabilită între copil și descendenții săi, de o parte, și tatăl care 1-a recunoscut și rudele acestuia, de cealaltă parte, va produce toate consecințele juridice pe care legea le leagă de rudenia firească: consecințe privitoare la numele copilului, domiciliul acestuia, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, vocația succesorală etc.

Efecte în priviința numelui copilului recunoscut

Astfel, în legătură cu numele de familie al copilului recunoscut, Noul Cod Civil reglementează în mod special problema numelui copilului recunoscut de tatăl din afara căsătoriei, dispunând, în Art. 450, alin.(1) că: “Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți, față de care filiația a fost mai întâi stabilită.”

Același Text de Lege, stipulează în alin.(2):“În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. (3).

Iar Art.449, din Noul Cod Ccivil, prevede în alin. (3) “În lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea.”Acest din urmă text pentru a fi înțeles în mod practic și neeronat trebuie să-l coroborăm cu dispozițiile Art. 438 din Noul Cod Civil care prevede în alin.(1) că:“ (1) Prin hotărârea de admitere a acțiunii instanța se pronunță și cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a-l întreține pe copil. ”

În reglementarea anterioară a Codului Familiei, situația și chestiunea “numelui” pe care trebuia să-l ia și poarte copilul care a fost recunoscut din afara căsătoriei era “tratată” în Art.64, care dispunea în alin.(1) că: „Copilul din afara căsătoriei dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită. În alin .(2) același act normativ stipula că: “În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului să poarte numele acestuia din urmă.

Iar în alin. (3) În cazul în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, se aplică dispozițiile Art. 62 alin. (2)”, adică numele de familie al copilului se stabilește în același mod în care se stabilește și numele copilului din căsătorie, ai cărui părinți nu au un nume de familie comun.

În practica judiciară și în literatura juridică s-au adus unele precizări utile în legătură cu interpretarea și aplicarea acestor texte. Astfel:

a) – instanța nu este obligată să încuviințeze copilului purtarea numelui părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația, fiind îndreptățită să aprecieze și să hotărască potrivit intereselor copilului, fără a avea nevoie, pentru a hotărî în sensul încuviințării, nici de acordul părintelui respectiv și nici de avizul autorității tutelare „pe care legea nu le prevede”.

b) – în ipoteza în care s-a încuviințat copilului să poarte numele de familie al tatălui care 1-a recunoscut ulterior, iar apoi tatăl se căsătorește (cu o altă femeie) și ia numele de familie al acesteia, instanța nu mai poate încuviința copilului să revină la numele mamei sale, aceasta fiind o schimbare de nume ce poate avea loc numai pe cale administrativă.

c) – „în situația în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, în sensul art.64 alin.3 C.fam., el a luat numele de familie al unuia dintre părinți, respectiv al tatălui, neavând relevanță schimbarea ulterioară a numelui tatălui, prin căsătorie”.

c) – înscrierea numelui dobândit prin recunoașterea paternității din afara căsătoriei cu încuviințarea instanței, nu se poate face pe calea rectificării actului de naștere, nefiind vorba de îndreptarea unei simple erori materiale de înregistrare, ci de o adevărată modificare a numelui în condițiile legii.

Legea urmărește „a se permite copilului să aibă același nume cu al părintelui care 1-a recunoscut mai târziu, este firesc ca numele pe care urmează să-1 poarte copilul să fie acela pe care părintele îl are la data încuviințării instanței, iar nu un nume pe care 1-a purtat în trecut și pe care nu-1 mai are”.

Recunoașterea voluntară a paternității unui copil care, fiind născut în timpul căsătoriei, are ca tată pe soțul mamei, nemaiputând produce nici un efect legal, nu are nici o influență nici asupra numelui acelui copil.Dat fiind că legea urmărește „a se permite copilului să aibă același nume cu al părintelui care 1-a recunoscut mai târziu este firesc ca numele pe care urmează să-1 poarte copilul să fie acela pe care părintele îl are la data încuviințării instanței, iar nu un nume pe care 1-a purtat în trecut și pe care nu-1 mai are”.

Este de la sine înțeles că recunoașterea voluntară a paternității unui copil care, fiind născut în timpul căsătoriei, are ca tată pe soțul mamei, nemaiputând produce nici un efect legal, nu are nici o influență nici asupra numelui acelui copil.

Efecte în priviința ocrotirii și întreținerii copilului recunoscut.

Referitor la asimilarea copilului recunoscut cu copilul din căsătorie în privința altor consecințe ale filiației stabilite,Noul Cod Civil prevede, după cum am mai spus și în introducerea acestei lucrări de studiu, principiul conform căruia: “Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și aceea a unui copil din căsătorie.”

Odată stabilită filiația față de tată, fie prin recunoaștere de bună voie, fie pe cale judecătorească, tatăl trebuie să se îngrijească de creșterea și întreținerea copilul exact precum de cea pe care le-o accordă altor copii năcuți în căsătorie.

Astfel. Noul Cod Civil prevede în Art. 499, care are ca titlu: “Obligația de întreținere”,următoarele aspecte legate de întreținerea copiilor față de care autorii lor au calitatea de “părinte”, recunoscută de lege și din care aceștia nu au fost decăzuți prin vreo hotărâre judecătorească:

(1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.

(3) Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

În afară de textul de Lege mai sus, menționat, Noul Cod Civil, prevede și în alte texte importante, care reglementează exercitarea autorității parentale de către părinți în viața copiilor lor, în scopul unei creșteri și ocrotiri sănătoase, normale și avantajoase a acestora.Astfel Art. 487, din Noul Cod Civil prevede și stipulează că:

“Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.”

Dar exact același PRINCIPIUL și EXCAT aceleași îndatoriri privitoare la creștere și educare pe care, părinții le au față de copii născuți în căsătorie, LE IMPUNE impune și cere părinților Noul Cod Civil ca săle îndeplinească cu aceeași abnegație, pentru creșterea copiilor lor rezultați din afara căsătoriei.

Astfel, Art.505, din Noul Cod Civil prevede că:

“(1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.

(2) Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

(3) Instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

(O reglementare aproximativ și parțial asemănătoare o stabiliea acestei chestiuni a asimilării și tratării și creșterii copilului din afara căsătoriei” și Codul Familiei, care în Art. 65, stabilea că:

„Dacă filiația copilului din afara căsătoriei este stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională se vor hotărî potrivit dispozițiilor Art 42-44 inclusiv, care se aplică prin asemănare”, adică potrivit acelor dispoziții care privesc situația copiilor din căsătorie ai căror părinți au divorțat.

Conform aceluiași principiu vor fi rezolvate și problemele privitoare la domiciliul, locuința și cetățenia copilului.)

Contestarea recunoașterii de paternitate

Temeiurile de fapt și de drept ale contestării recunoașterii paternității:

Noul Cod Civil, prevede în cuprinsul Art. 420 intitulat “Contestarea recunoașterii de filiație” că:

(1) Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice persoană interesată.

(2) Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.

(O abordare destul de asemănătoare o instituia posibilității contestării recunoașterii de paternitate și vechiul Cod al Familiei, care în Art.58, alin.(1) care stabilea că ”În cazul în care recunoașterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi contestată de orice persoană interesată”).

Deși, de obicei, recunoașterea paternității corespunde adevărului – căci fiind facultativă, recunoașterea nu este făcută de tată decât atunci când este convins că ea ar reflecta realitatea – este posibil, totuși, uneori, ca recunoașterea să nu corespundă adevărului, fie datorită unei erori în care s-a aflat autorul ei, fie chiar datorită relei-credințe sau intenției frauduloase a acestuia, care a făcut recunoașterea determinat de alte interese sau scopuri decât cele în vederea căreia a fost reglementată de lege.

Persoanele care pot contesta recunoașterea de paternitate:

Pentru astfel de situații, legea prevede că orice persoană interesată are calitate procesuală pentru a introduce acțiunea.

Noul Cod Civil menționează în cuprinsul Art. 420, alin.(2) doar câteva dintre aceste persoane care sunt și care pot fi “interesate” în promovarea unei astfel de acțiuni judiciare, fără însă a le exmplifica exhaustiv și fără a epuiza numărul acestora. Aceste persoane prevăzute de textul de lege amintit mai sus, sunt:: “copilul recunoscut”,“moștenitorii copilului recunoscut”, “celălalt părinte”.

Cu toate acestea doctrina șiliteratura juridică de specialitate a conchis că pot avea un real interes în promovarea unei astfel de acțiuni prin care se CONTESTĂ o recunoaștere de paternitate NEADEVĂRATĂ, și alte persoane, respectiv: “mama copilului recunoscut”, “procurorul”,în temeiul 92 din Noul Cod de procedură civilă.

Deși recunoașterea de paternitate este irevocabilă, părerea care s-a impus în literatura juridică este că și cel care a făcut recunoașterea poate să o conteste dacă aceasta nu corespunde adevărului, căci a contesta nu e tot una cu a revoca.De asemenea moștenitorii celui ce a făcut recunoașterea au calitatea de a o contesta.

Jurisprudența a arătat chiar că este posibilă contestarea recunoașterii de paternitate intentată de tatăl care a știut de la început că face o recunoaștere nereală, ca și recunoașterea paternității făcută de pârât în fața instanței, pe care aceasta doar a constatat-o.

Pentru acest din urmă caz, distingem două situații:

Dacă paternitatea a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, trecută în puterea lucrului judecat, acțiunea în contestare nu este admisă întrucât hotărârea poate fi reformată numai prin folosirea căilor ordinare sau extraordinare de atac prevăzute de lege.

Dacă însă prin hotărârea judecătorească instanța nu a stabilit, pe bază de probe, paternitatea, ci doar a constatat recunoașterea paternității făcute de pârât în fața ei, contestația este admisibilă, potrivit Art.420 din Noul Cod Civil, dacă recunoașterea nu corespunde realității.

Sarcina probării nevalabilității contestării recunoașterii.

Dovedirea acțiunii în contestarea recunoașterii de paternitate se face, în principiu, potrivit dreptului comun. “Sarcina probei” revine, în primul rând, reclamantului, care trebuie să învedereze că recunoașterea făcută nu corespunde adevărului, pârâți (autorul recunoașterii) putând administra dovada contrară.

Prin excepție, când contestarea recunoașterii est făcută „de mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia” mărturisirea făcută de cel ce se pretinde tată este anihilată prii simplul fapt al introducerii acțiunii în contestație aceste persoani fiind scutite de orice probă, căci „dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi”; dacă pârâtul nu va face dovadă convingătoare a paternității sale, acțiunea mamei sau a copilului (ori a descendenților săi) va fi admisă și recunoașterea va fi înlăturată ca necorespunzătoare adevărului.

Scopul dispozițiilor legale este, desigur, de a ocroti copilul (precum și descendenții săi și mama sa) împotriva unei „recunoașteri contrare adevărului, făcută în scopuri interesate”.

În ce privește mijloacele de probă, este unanim admis că atât în dovedirea acțiunii în contestarea recunoașterii de paternitate, cât și în combaterea ei, se pot folosi orice mijloace de dovadă admise de lege fără nici o restricție, instanța putând dispune și administra și din oficiu orice probe va considera necesare pentru stabilirea adevărului.

Efectele recunoașterii acțiunii în contestarea recunoașterii ca fiind admisibilă constau în înlăturarea, cu efect retroactiv, a filiației față de tată ce fusese stabilită prin recunoașterea învederată a nu corespunde adevărului. Prin urmare, copilul recunoscut va rămâne pe viitor și va fi considerat și pe trecut, de la data nașterii, un copil din afara căsătoriei fără filiație stabilită față de tată (și, după caz, cu sau fără filiația stabilită față de mamă).

Odată cu aceasta, se vor înlătura – în măsura posibilă – toate consecințele pe care filiația față de tată ce i-a fost aparent atribuită prin recunoaștere le-a avut asupra numelui, domiciliului, ocrotirii părintești, întreținerii, vocației succesorale etc., copilul revenind la cele anterioare recunoașterii înlăturate ca neadevărate.

Este normal, că și hotărârea prin care s-ar admite o acțiune în contestarea recunoașterii de paternitate urmează a fi supusă, ca și celelalte hotărâri influențând starea civilă a unei persoane, înregistrării sale, prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului, de către serviciul de stare civilă al localității în care a fost declarată nașterea (și unde s-a făcut mențiune și despre recunoașterea de paternitate, ulterior contestată).

Și din acest punct de vedere, hotărârea de admitere a contestării recunoașterii de paternitate „produce același efect ca și o hotărâre prin care s-ar admite o acțiune în tăgăduirea paternității”.

Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate

SANCȚIUNILE civile care poate lovi și afecta o recunoaștere de paternitate contrară adevărului.

Recunoașterea paternității copilului din afara căsătoriei fiind un act juridic (unilateral), este supusă condițiilor de fond și de formă ale actelor juridice în general (ca și condițiilor speciale, anume reglementate de lege pentru acest act) și, implicit, este supusă și sancțiunii juridice a nulității în cazul nesocotirii acestor condiții.

În cazul în care recunoașterea nu a fost făcută cu respectarea condițiilor prevăzute de Art. 57 Codul familiei, ea este lovită de nulitate absolută. Se poate ajunge în prezența unor astfel de situații dacă, de exemplu, ea n-a fost făcută personal de către tată, dacă ea privește un copil din căsătorie, dacă s-a recunoscut un copil mort și care nu a lăsat descendenți etc.

Noul Cod Civil reglementează amblele tipuri de nulitate, pe cea absolută și pe cea relativă în cazul acțiuniii de recunoaștere a paternității:

1. Nulitatea absolutăa recunoașterii, este prevăzută de Art. 418 din Noul Cod Civil, care dispune că „Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:

a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;

b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;

c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.”

2.Nulitatea relativă a recunoașterii, care este prevăzută de dispozițiile Art.. 418 din Noul Cod Civ.:

„(1) Recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență .

(2) Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.”

Deosebirea dintre acțiunile judiciare în anularea și respectiv constatarea nulității recunoașterii de paternitate.

Din puncul de vedere al doctrinei au existat discuții cu privire la admisibilitatea acțiunii în nulitate pentru vicii de consimțământ.

S-a susținut într-o primă opinie că recunoașterea de paternitate nu poate fi atacată pentru vicii de consimțământ, ci numai pe calea contestației, dacă ea nu corespunde adevărului

O părerea contară s-a impus, întrucât atunci când se cere în justiție pronunțarea nulității relative a recunoașterii de paternitate pentru eroare, dol sau violență, în realitate se neagă și paternitatea față de acel copil; o acțiune prin care să se invoce nulitatea relativă a recunoașterii pe baza unui viciu de consimțământ, dar recunoașterea copilului să fie considerată corespunzătoare adevărului, fiind de neconceput.

Având în vedere dificultatea sporită a dovedirii acțiunii în contestarea recunoașterii, în raport cu dovedirea viciului de consimțământ în cadrul acțiunii în anulare, este de considerat teza potrivit căreia, chiar dacă autorul nu contestă expres – pentru că nu poate dovedi – neconcordanța recunoașterii cu adevărul, el trebuie să fie îndreptățit a înlătura recunoașterea făcută din eroare sau sub imperiul dolului ori al violenței, prin acțiunea în anulare, în condițiile dreptului comun, cu atât mai mult cu cât interesele copilului nu pot fi considerate afectate prin anularea recunoașterii, de vreme ce îi rămâne deschisă calea stabilirii judecătorești a paternității (chiar și față de cel ce și-a anulat pentru vicii de consimțământ propria recunoaștere), beneficiind în acest sens de un nou termen de prescripție curgând de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare.

Dacă recunoașterea corespunde totuși adevărului, autorul care a făcut-o sub eroare, dol sau violență, are posibilitatea să confirme actul anulabil sau. pur și simplu, să nu o atace. Dacă însă, el are dubii asupra adevărului, trebuie să i se îngăduie să-și valorifice dreptul la acțiunea în anulare a actului juridic al recunoașterii pentru vicii de consimțământ, numai astfel putându-se asigura caracterul voluntar, liber consimțit, al recunoașterii de paternitate.

În ceea ce privește anulabilitatea actului pentru incapacitate, trebuie să reamintim că recunoașterea paternității fiind un act fără caracter patrimonial și un act personal, săvârșirea lui valabilă nu presupune neapărat existența deplinei capacități de exercițiu, fiind suficient ca autorul recunoașterii să aibă o voință conștientă.

Drept urmare, va putea cere anularea recunoașterii pentru incapacitate numai minorul care a săvârșit recunoașterea fără a avea discernământul și voința conștientă necesare, sau interzisul judecătoresc, dacă nu se găsea într- un moment de luciditate în clipa recunoașterii; alienatul și debilul mintal care n-au fost puși sub interdicție se presupune că acționează cu discernământ, deci vor putea ataca recunoașterea numai dacă dovedesc că în momentul săvârșirii ei au fost lipsiți de luciditate.

Capitolul 3- Stabilirea paternității prin acțiune în justiție –

Dreptul și exercitare dreptului la acțiune

Vechiul sistem al Codului civil condiționa cercetarea paternității de anumite împrejurări ca:

– răpirea mamei de pretinsul tată în perioada timpului legal al concepției,

– conviețuirea notorie a mamei cu bărbatul care se pretinde a fi tatăl copilului,

– violul,

– seducția etc.

Adoptarea Codului familiei din 1954 a modificat radical regimul juridic al acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.

Pe de-altă parte, intrarea în vigoare a Noului Civil și a Noului Cod De Procedură Civilă, și preluarea și reglementarea în curprinsul lor a tuturor aspectelor și chestiunilor juridice legate de Instituția Familiei, care până atunci au fost reglementate de către Codul Familiei din 1954, a adus o și mai bogată și temeincă viziune asupra Familiei și asprectelor vieții de familie, datoriră faptului că unele idei importante care au fost emise și puse discutie, sub imperiul Codului Familiei, fie în jurisprudentă, fie în literatura juridică de specialitate sau în circuitul doctrinar universitar, au fost inserate și stipulate în mod expres chiar în curprinsul Noul Cod Civil și respectiv al Noului Cod De Procedură Civilă.

Dar pentru că jurisprudența, și doctrina care a fost elaborată și creată după intrarea în vigoare a Noilor Coduri este încă destul de “firavă” ca și volum și număr de hotărâri judecătorești și respectiv de Lucrări Științifice de specialitate, datorită scurtei perioade de timp, de când aceste două mari acte normative au intrat în vigoare în legislația statului român, aspect care presupune faptul ca timpul scurt de când aceste noi Coduri sunt în vigoare nu a permis ca toate chestiunile subtile și adânci pe care ele reglementează, sa se regăsească într-un mod deosebit de bine reliefat în jurisprudență instanțelor judecătorești, sau chiar în tratatele universitare de dreptul familiei, fiindcă multe din cauzele de dreptul familiei care sunt începute și înregistrate pe rolul instanșelor judecătorești, sub imperiul Noilor Coduri de care am pomenit, nici măcar nu sunt soluționate în mod definitiv și irevocabil.

Pentru aceste rațiuni am considerat că este “binevenit” ca într-o anumită măsură, să trecem măcar în revistă, în curprinsul lucrării de față (și să facem trimitere la ele), acele puncte de vedere ale doctrinei juridice și la jurisprudența care s-au “conturat” de-alungul vremii pe baza atât a Codului Familiei din anul 1954, cât și pe baza celor Vechiului Cod Civil și a Vechiului Cod de Procedură Civilă.

Astfel considerațiile care urmează asupra stabilirii prin acțiune în justiție a paternității, nu au în viziunea noastră un rol de a prezenta o “evoluție” mai istorică a modului în care Vechia Legislație referitoare la Instituția și Relațiile de Familie reglementa în trecut acțiunea judecătorească a stabilirii paternității, ci au rolul de a ajuta la înțelegerea modului în care a evoluat posibilitatea procesuală pentru sibiecții de drept ca să poată să-și dovedească filiația și respectiv paternitatea atunci când ea fie nu era dovedită, fie greșit reținută și cunoscută de instituțiile publice administrative ale statului, sau de persoanele care aveau un interes direct ca aceste lucruri sa fie elucidate în mod clar și pentru totdeauna.

Sub imperiul Codului civil român de la 1864 – similar modelului său francez de la 1804 – cercetarea paternității copilului natural era practic interzisă, fiind admisă într-un singur caz: acela în care mama fusese răpită de pretinsul tată, dacă epoca răpirii corespunsese cu aceea a concepției (iar jurisprudența pretindea ca mama răpită să fi fost sechestrată de răpitor în tot timpul perioadei legale de concepție).

În 1943 legea nr.445 din 10 iulie a admis cercetarea în justiție a paternității în patru cazuri limitativ prevăzute de lege, dar hotărârea de admitere nu producea decât efectul obligării la pensie de întreținere a pârâtului, iar nu și efecte de stare civilă.

Prin Decretul nr. 130 din 2 apr. 1949 – după ce Constituția din 1948 stabilise principiul că părinții au aceleași obligații față de copilul din afara căsătoriei ca și față de copilul din căsătorie – s-a făcut un pas înainte spre soluționarea acestei probleme, admițându-se, în 5 cazuri limitativ determinate, stabilirea paternității din afara căsătoriei cu efecte de stare civilă și permițându-se stabilirea ei cu efecte pur alimentare în toate cazurile în care se putea dovedi coabitarea pretinsului tată cu mama copilului în epoca legală a concepției.

Codul familiei din 1954a consacrat principiul că, și în ce privește paternitatea, filiația este o legătură de sânge care poate fi stabilită independent de voința tatălui și chiar împotriva voinței sale, admițând cercetarea liberă în justiție a paternității din afara căsătoriei. în toate cazurile și fără nici o restricție.Prin reglementarea adusă cercetării de paternitate (Articolele. 59-60 Vechiul Codul familiei) consacrau principiul libertății depline în această materie, intentarea acțiunii în stabilirea paternității necunoscând nici o îngrădire, iar “obiectul” unei atare acțiuni îl constituie stabilirea filiației față de tatăl copilului născut în afara căsătoriei.

Iar Noul Cod Civil în cuprinsul Art.. 424care se referă expres la stabilirea paternității, stauează că ea poate fi făcută prin hotărâre judecătorească:„Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească..

Noul cod civil, prin Art 421, alin 1, precizează cu claritate cine are dreptul la acțiune în stabilirea paternității: „Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat “.

Un alt articol al aceluiași act normativ, respectiv Art.425 din Noul Cod Civil, , vine cu precizări clarificatoare, în sesul că stipulează în:alin. (1)-(3)că:

(1) “Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mama, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.”

(2)”Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.”

(3)“Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.”

(Sub imperiul reglementării Codului Familiei din 1954, era “încetățenit”principiul că cercetarea paternității în justiție privește exclusiv copiii din afara căsătoriei, pentru că cei din căsătorie au paternitatea stabilită prin aplicarea de plin drept a prezumțiilor legale de paternitate. În acest sens dispozițiile Art. 56 din Codul Familiei, cât și soluțiile constante ale practicii judiciare care a fost elaboratăși creată pe baza acestora, erau înțelese și interpretate într-un mod aproape “categoric” de către unele opiniil ale literaturii de specialitate. Conform acestor păreri emise pe baza Codului Famileii, erau îndreptățiți în primul rând să-și stabilescă judecătorește paternitatea copiii care au fost deopotrivă concepuți și născuți în afara căsătoriei, adică cei care nu puteau beneficia nici de rezumția de paternitate care prevăzută de alin.I al Art 53 C. fam. și nici de cea prevăzută de alin.2 al aceluiași text.)

Practic, este indiferent dacă acești copii au fost sau nu recunoscuți de vreun bărbat. într-adevăr, dacă este indiscutabil că pot acționa în stabilirea paternității copiii care n-au fost recunoscuți de vreun bărbat, este tot atât de neîndoielnic că vor putea acționa și cei deja recunoscuți, dacă între timp recunoașterea a fost contestată; singură discuție ar putea privi copilul a cărui paternitate a fost recunoscută de un bărbat a cărui recunoaștere n-a fost încă contestată; dar este evident că însăși acțiunea în stabilirea paternității față de un anumit bărbat are, netăgăduit, semnificația contestării recunoașterii aceluiași copil de către orice alt bărbat, și ar fi un exces de formalism juridic dacă am pretinde soluționarea separată și succesivă a celor două chestiuni, căci soluționarea lor concomitentă, în cadrul unui singur proces și printr-o singură hotărâre prezintă incontestabile avantaje atât pe planul stabilirii adevărului cât și pe planul celerității înfăptuirii justiției.

Trebuie precizat însă că un copil din afara căsătoriei recunoscut de către tatăl său nu poate introduce acțiune în stabilirea paternității chiar împotriva celui care 1-a recunoscut, căci față de acesta paternitatea a fost deja stabilită, dar el poate introduce acțiune împotriva altui bărbat.

Există însă opinia exprimată în literatura juridică în sensul că, în acest din urmă caz, reclamantul nu are obligația să administreze vreo probă în contestarea recunoașterii.Deși e vorba de o singură acțiune, având o dublă funcție – contestarea paternității stabilite anterior prin recunoaștere și, respectiv, stabilirea altei paternități prin hotărâre – reclamantul va trebui să susțină cu dovezi ambele aceste aspecte ale cererii sale.

Este adevărat că nu va fi necesară dovada imposibilității absolute ca autorul recunoașterii să fie tată (ca în cazul acțiunii în tăgăduirea paternității din căsătorie), dar vor trebui administrate probe care să determine convingerea instanței că nu autorul recunoașterii, ci pârâtul din acțiunea în stabilirea paternității este, în realitate, tatăl copilului.

Pe de altă parte, socotim că într-o asemenea acțiune este obligatorie introducerea în cauză a autorului recunoașterii, atât pentru ca acesta să poată aduce și el dovezi în sprijinul adevărului recunoașterii sale, cât și pentru că hotărârea să-i fie opozabilă.

Nu există nici o rațiune să se judece acțiunea în stabilirea paternității unui copil a cărui paternitate este deja stabilită prin recunoașterea unui terț, ca și cum această paternitate n-ar exista, și să se lase deschisă autorului recunoașterii posibilitatea de a ataca ulterior această hotăjâre și de a stabili, într-un alt proces, că totuși el este tatăl copilului pe care 1-a recunoscut, răsturnând astfel prin dovada contrară hotărârea de stabilire a paternității altui bărbat (care-i este opozabilă numai până la dovada contrară).

Odată ce admitem – și nu putem să nu admitem – că acțiunea în stabilirea paternității altui bărbat decât autorul recunoașterii are și semnificația implicită a contestării acelei recunoașteri, trebuie să admitem că instanța trebuie să judece și această contestație; altfel ar însemna să nesocotim grav eficacitatea legală a recunoașterii de paternitate (care nu poate fi înlăturată decât prin contestare în justiție, potrivit art. 58 C. fam.).

Este adevărat – pe de altă parte – că potrivit art. 58 alin. 3 .C.fam, dacă recunoașterea paternității este contestată de mamă sau de copil (ori de descendenții acestuia), „dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi”; dar această deplasare a sarcinii probei nu este decât temporară, căci de îndată ce autorul recunoașterii ar fi adus în sprijinul paternității sale o dovadă oarecare (de ex. probă că a întreținut relații intime cu mama copilului în perioada legală a concepției), va reveni, din nou, reclamantului sarcina de a aduce dovada contrară (de ex., că paternitatea autorului recunoașterii este exclusă de probele științifice). Așa fiind, afirmația că reclamantul n-ar avea obligația să administreze vreo probă în contestarea recunoașterii ni se pare lipsită de temei.

Este îndreptățit la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei și copilul care avea paternitatea stabilită prin recunoaștere, dar și-a pierdut-o ca urmare a contestării acelei recunoașteri de către o altă persoană (alta decât copilul recunoscut).

De asemenea, este îndreptățit la această acțiune și copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei, a cărui paternitate (prezumată de lege) a fost cu succes tăgăduită de către soțul mamei.

Referitor la această din urmă ipoteză, în literatura juridică s-a precizat că, dacă o primă acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei a fost respinsă, întrucât copilul beneficia de o prezumție legală de paternitate față de soțul (sau fostul soț al) mamei sale, o nouă acțiune, introdusă împotriva aceluiași bărbat, după ce, între timp, paternitatea prezumată de lege a fost cu succes tăgăduită de soțul mamei, este admisibilă, neexistând în acest caz autoritate de lucru judecat.

La acțiunea în stabilirea paternității este îndreptățit și copilul din afara căsătoriei care, între timp, a fost înfiat – fie chiar și printr-o înfiere* cu efecte depline de filiație firească – și aceasta, nu numai dacă înfietorii ar accepta și ar continua, ei înșiși, acțiunea, ca reprezentanți legali ai copilului înfiat ci și independent de atitudinea înfietorilor, sau chiar împotriva voinței lor, deoarece: înfierea, chiar cu efecte depline, nu înlătură absolut toate consecințele rudeniei firești (de ex., potrivit art. 79 alin. 2 fraza finală din C. fam.- în prezent abrogat -, se mențin impedimentele la căsătoria cu rudele firești); înfierea nu produce efecte decât pentru viitor, pe când stabilirea paternității retroactivează (putând conferi copilului vocație succesorală față de o rudă firească dinspre tată, decedată înaintea înfierii sale); stabilirea paternității ar putea antrena chiar nulitatea înfierii (dacă, de ex., înfietorul ar fi frate după tată al înfiatului); bărbatul a cărui paternitate ar fi stabilită prin hotărâre va avea dreptul – ca părinte firesc – să ceară desfacerea înfierii (art. 81 C.fam. .- în prezent abrogat), iar în cazul în care înfierea ar fi desfăcută – chiar la cererea altor persoane – el va redobândi exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești etc.

Chiar mai mult, se consideră că înfiatul poate introduce acțiune în stabilirea paternității sale firești din afara căsătoriei chiar împotriva celui care 1-a înfiat, urmând ca, în cazul admiterii acțiunii, să se înlăture (prin aceeași hotărâre judecătorească) sau să se constate ulterior (printr-o altă hotărâre judecătorească) înlăturarea însăși a înfierii, ca fiind lovită de nulitate absolută (întrucât s-ar fi încuviințat înfierea între rude firești în linie dreaptă de gradul întâi).

Cu ani în urmă, în primii ani după adoptarea Codului familiei ,viu controversată a fost problema de a ști dacă are dreptul la acțiunea în stabilirea paternității numai copilul minor sau, dimpotrivă, și copilul devenit major?

A prevalat opinia care a și sfârșit prin a fi general acceptată, cum că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei „poate fi introdusă și de copilul major, în cazurile în care dreptul la acțiune nu s-a stins prin prescripție în timpul minorității acestuiaSpre deosebire de stabilirea paternității din afara căsătoriei prin recunoașterea voluntară a tatălui – care poate privi și un copil doar conceput, dar încă nenăscut, ca și un copil decedat (dacă acesta nu a lăsat descendenți firești) – stabilirea paternității se poate face prin acțiune în justiție numai după nașterea copilului și numai atâta timp cât el este în viața.

Art. 59 din Codul familiei prevedea că acțiunea în stabilirea paternității aparține copilului și se pornește în numele său de mamă sau reprezentantul său legal.

Cu toate acestea, în legătură cu subiecții dreptului la acțiune s-au născut numeroase probleme care au fost discutate în literatura noastră juridică.În urma unor astfel de discuții, s-a precizat:

în cazul minorului sub 14 ani acțiunea se pornește de mama acestuia sau de tutorele său;

cu privire la mamă s-a arătat, că aceasta are capacitatea procesuală chiar atunci când nu a împlinit vârsta de 14 ani și că ea nu are nevoie pentru intentarea acțiunii de nici o încuviințare;

dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el va putea introduce singur acțiunea, fără să aibă nevoie de încuviințare, acțiunea având un caracter personal, pe de o parte, iar pe de alta, dacă mama care nu a împlinit 14 ani poate introduce fără încuviințare acțiunea, nu există nici un motiv ca acest drept să nu-i fie recunoscut și minorului.

cu privire la copilul major, deși unii autoriau considerat că acesta nu poate intenta acțiunea în stabilirea paternității, părerea care s-a impus este că acțiunea aparține și copilului major. Ca argumente în sprijinul acestei din urmă opinii sunt prezentate următoarele:

Art.59 Codul familiei trebuia interpretat ca nefăcând deosebire, atunci când prevede că acțiunea aparține copilului, între copilul minor și cel major (dar pe timpul cât copilul este minor acțiunea se pornește în numele său de mamă sau de reprezentantul legal);

Chiar ținând seama de faptul că termenul prevăzut de lege pentru intentarea acțiunii este foarte scurt, există situații când el nu se împlinește până când copilul a devenit major. Astfel dacă un copil din căsătorie redevine prin efectul unei hotărâri judecătorești copil din afara căsătoriei, termenul de un an curge de la data rămânerii definitive a acelei hotărâri, ori această dată se poate situa după majoratul copilului, dacă ținem seama că termenul de 6 luni pentru tăgada paternității curge de la data când soțul mamei a luat cunoștință despre nașterea copilului.

De asemenea, cum copilul major poate fi recunoscut de mama sa, iar recunoașterea face să acționeze și prezumția de paternitate față de soțul mamei, care la rândul său are dreptul de a tăgădui paternitatea în termen de 6 luni de când a aflat de recunoașterea copilului de către soția sa, se poate că acel copil major să ajungă în situația de a intenta o acțiune în stabilirea paternității abia în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de tăgăduire a paternității.

Tot astfel tatăl, care a fost pus sub interdicție poate intenta acțiunea în tăgada paternității în termen de 6 luni din momentul ridicării interdicției, când copilul care ulterior poate intenta acțiune în stabilirea paternității, este major etc.;

nu întotdeauna stabilirea filiației se face pentru asigurarea întreținerii copilului, ci și în considerarea unor drepturi personal – nepatrimoniale sau a drepturilor succesorale;

Nici o dispoziție legală nu interzice stabilirea paternității copilului major. Copilul major poate fi recunoscut de tatăl său, astfel că nu vedem de ce nu ar putea să-și stabilească filiația față de tată și pe calea acțiunii în justiție;

A accepta teza că majorul nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității înseamnă a-i îngrădi capacitatea de folosință, ceea ce este inadmisibil. De altfel și practica judiciară s-a pronunțat în unele cazuri de acest fel în sensul admisibilității acțiunii în stabilirea paternității copilului major.

Din momentul în care mama copilului său reprezentantul ei legal au introdus acțiunea, aceștia nu pot renunța la ea, nici chiar cu avizul autorității tutelare, întrucât această acțiune aparține copilului și urmărește stabilirea stării civile a acestuia.

De asemenea, se consideră că nici convențiile de renunțare la pornirea sau continuarea acțiunii dintre mamă copilului său reprezentantul său legal și pretinsul tată nu sunt admisibile.

De peste 60 de ani, în practica judecătorească se consideră că starea civilă a copilului nu poate face obiectul unei tranzacții.

Prin urmare, copilul din afara căsătoriei, recunoscut, dar care și-a pierdut paternitatea ca urmare a contestării recunoașterii, poate intenta acțiunea în stabilirea paternității.

Altă ipoteză de lucru care, de asemenea, a fost discutată în literatura juridică este aceea dacă un copil recunoscut poate sau nu introduce acțiunea în stabilirea paternității față de un alt bărbat decât cel care a făcut recunoașterea. S-a răspuns afirmativ cu motivarea că nici un text de lege nu se opune și că hotărârea judecătorească prin care se stabilește paternitatea din afara căsătoriei îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii făcută anterior, astfel că va rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.

În cazul în care copilul din afara căsătoriei este unul adoptat, el poate de asemenea intenta acțiunea în stabilirea paternității.

Argumentele aduse în acest sens, într-o expunere redusă la esență, sunt următoarele:

stabilirea paternității din afara căsătoriei produce efecte retroactive începând cu data nașterii și chiar cu aceea a concepției;

impedimentul la căsătorie rezultând din rudenia firească se menține, legătura de sânge menținându-se indiferent de încheierea adopției;

adopția între frați este oprită, ceea ce s-ar putea eluda dacă filiația față de tată nu ar fi stabilită;

în cazul decăderii adoptatorului din drepturile părintești acestea pot fi redobândite de tatăl firesc, ceea ce pledează pentru stabilirea legăturii de filiație;

-în caz de desfacere a adopției se produc efecte în legătură cu numele copilului și obligația de întreținere, care sunt influențate de stabilirea filiației firești;

vocația succesorală reciprocă între frați există până la data încuviințării adopției.

Copilul din căsătorie, atâta timp cât acțiunea în tăgada paternității nu a fost admisă, nu poate promova acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Dacă acțiunea în tăgada paternității este intentată, instanța sesizată cu acțiunea în stabilirea paternității va trebui să suspende judecata până la soluționarea definitivă a acțiunii tăgada paternității.

Acțiunea în stabilirea paternității nu poate fi intentată pentru copilul conceput și nici pentru cel decedat, căci această acțiune aparține copilului și deci ea poate fi pornită numai după nașterea sa și numai cât timp el este în viață.

Acțiunea pornită de copil în timpul vieții poate fi continuată de moștenitorii săi (Art 59 alin. 2 Codul familiei), dar în acest caz acțiunea se intervertește dintr-o acțiune personală într-o acțiune patrimonială, astfel că ea va putea fi continuată atât de moștenitorii legali ai copilului, cât și de cei testamentari, precum și de creditorii acestora.

Fiind vorba de o acțiune în reclamație de stat, legiuitorul a înțeles să o reglementeze ca pe o acțiune cu caracter „strict” personal.„Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele său de către mamă. chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul lui legal. Dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea începută de acesta” (Art..59 alin.l și 2 din C.fam.).

Nici o altă persoană nu este îndreptățită să pornească acțiunea: nici tatăl (căci el are la dispoziție calea recunoașterii voluntare a paternității), nici vreo altă rudă a copilului, în numele acestuia, nici chiar mama copilului, în numele ei propriu, nici moștenitorii copilului (care pot doar să continue acțiunea începută de copil), nici (cu atât mai puțin!) moștenitorii mamei copilului, nici chiar procurorul (care însă poate interveni în proces în vederea ocrotirii intereselor copilului, potrivit Art..47 din Decretul nr.32/1954).

Cât privește procurorul, se acceptă că el poate interveni în procesul având ca obiect stabilirea paternității, în temeiul Art. 47 din Decretul nr. 32/1954 și Art 45 din Vechiul Cod de Procedură civilă, dar s-au exprimat și păreri în sensul recunoașterii în anumite situații a dreptului procurorului de a intenta el însuși acțiunea, ca de pildă, în cazul în care mamă refuză să introducă această acțiune, părere la care mai mulți autori subscriu argumentat.

Acțiunea în stabilirea paternității se introduce împotriva bărbatului despre care, mama, reprezentantul legal al copilului său copilul însuși, pretind a fi tată din afara căsătoriei.

Potrivit Art. 59 alin. ultim Codul familiei acțiunea poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor pretinsului tată, chiar dacă ei au renunțat la moștenire, întrucât acțiunea continuă să aibă caracter personal, tinzând la stabilirea legăturii de filiație.

Prescripția acțiunii în stabilirea paternității

Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității este supus prescripției într-un termen scurt, de un an de zile, care, potrivit Art 60 Codul familiei, începe să curgă de la nașterea copilului, de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care copilul și-a pierdut calitatea de copil din căsătorie (Art 54 al. 1 Codul familiei); de la data încetării conviețuirii mamei cu pretinsul tată sau încetarea întreținerii prestate de acesta copilului.

Însă Noul cod civil prin Art. 427 alin. 1 prevede că” Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului.”, ceea ce schimbă radical situația și trimite atât Art. 60 din Cod fam, cât și opiniile doctrinare întemeiate pe acesta în inoperabilitate.

Limitarea în timp a dreptului de a porni acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei „se justifică prin însuși interesul copilului, căci mama este determinată astfel să acționeze la scurt interval după nașterea copilului, adică în timpui cel mai potrivit, când probele există încă, când ele nu și-au pierdut din preciziunea și concludența lor, așa cum se întâmplă prin trecerea vremii”, iar, pe de altă parte, „copilul – a cărui paternitate s-a stabilit în acest fel – va beneficia încă de la începutul existenței sale de pensia de întreținere la plata căreia tatăl său va fi obligat”.

Atât literatura juridică cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că termenul de un an prevăzut de Art. 60 alin. l C. fam. este un termen de prescripție și nu unul de decădere, în consecință, acestui termen îi sunt aplicabile prevederile legale care reglementează suspendarea, întreruperea și repunerea în termen, precum și dispozițiile de principiu ale Art.18 din Decretul nr. 167/1958. potrivit cărora instanța judecătorească este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris.

Acest termen scurt de prescripție a fost instituit, prin excepție de la regula că acțiunile în materie de stare civilă sunt imprescriptibile, și se datorează dorinței legiuitorului de a ocroti interesele copilului minor și anume:

pentru a asigura copilului întreținerea necesară la care este îndatorat și tatăl acestuia;

pentru a nu se pierde probele necesare acțiunii prin trecerea unui timp îndelungat;

pentru a nu lăsa loc eventualelor scandaluri și șantaje.

Art. 60 din Codul familiei, așa cum era redactat, nu acoperea toate situațiile care pot apare în realitate.

Spre exemplu, în situația în care recunoașterea de paternitate a fost contestată, termenul de un an pentru stabilirea paternității va curge din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în contestarea paternității.

În mod similar, când s-a declarat nulitatea recunoașterii de paternitate, termenul de 1 an curge de la data hotărârii judecătorești definitive prin care s-a anulat recunoașterea.

În cele două cazuri prezentate mai sus, recunoașterea de paternitate contestată, respectiv anulată, trebuie să fi avut loc înăuntrul termenului de 1 an de la nașterea copilului său de la data încetării conviețuirii mamei cu pretinsul tată sau întreținerii prestate de către acesta.

Pentru copilul față de care prezumția de paternitate a fost aplicată eronat, el fiind numai aparent din căsătorie, dacă paternitatea a fost contestată, termenul de 1 an pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care contestația a fost admisă.

Dacă prezumția de paternitate s-a aplicat fraudulos, și nu din eroare , termenul va curge însă de la nașterea copilului.

În ce privește modul de calcul al termenului de prescripție de un an prevăzut de Art. 423, alin.(5) din Noul Cod Civil, raportat la Art. 427 adin același Cod, TREBUIE SA-L ÎNȚELEGEM în lumina dispozițiilor prevăzute de Art. 181 și Art. 182 Noul Cod de procedură civilă

Așa cum prevede Art. 181 și Art. 182 Noul Cod de procedură civilă termenul de un an se sfârșește în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare.

(Vechiul Codul al Familiei, reglementa în Art. 60 alin. (2) și (3) trei situații distincte în care termenul de un an curge de la o altă dată decât aceea a nașterii copilului.

Când copilul devine din afara căsătoriei ca urmare a faptului că paternitatea a fost, cu succes tăgăduită, termenul pentru intentarea acțiunii în stabilirea paternității din momentul rămânerii definitive a hotărârii care a admis acțiunea în tăgada paternității, întrucât înainte de această dată copilul beneficia de prezumția de paternitatea soțului mamei, acțiunea în stabilirea paternității fiind inadmisibilă.

Când mama a conviețuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge de la încetarea conviețuirii.

În practica judiciară s-a precizat că prin conviețuirea mamei cu pretinsul tată se înțelege traiul în comun în aceeași locuință sau existența unor legături statornice cu caracter de continuitate. Deși vizitele întâmplătoare, legăturile sporadice ale pretinsului tată cu mama copilului nu pot fi considerate conviețuire în sensul legii, s-a decis că, atunci când, din motive obiective ca bunăoară din cauza serviciilor aflate în localități diferite, pretinsul tată nu poate să conviețuiască cu mama copilului, vizitele făcule chiar la intervale mai mari, vor putea fi considerate ca relații de conviețuire.

Când pretinsul tată a prestat întreținere pe seama minorului, termenul de 1 an pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității curge de la încetarea acestei împrejurări.

Întreținerea, care face că termenul de prescripție să curgă de la încetarea ei constă în ajutorul material, substanțial și continuu, acordat benevol de pretinsul tată al copilului. Continuitatea întreținerii nu trebuie înțeleasă ca fiind lună de lună, ci în raport de intenția celui care o prestează și de alte elemente de fapt care dau caracterul acestei întrețineri.

Referitor la condițiile pe care întreținerea trebuie să le îndeplinească s-au exprimat păreri divergente, atât în doctrină, cât și în practica judecătorească. în ceea ce ne privește, considerăm că, dacă sub aspectul modalităților complexe de prestare a ei nu se pot stabili canoane precise, cu adevărat determinant este elementul subiectiv, intenția cu care ea este acordată și care trebuie să exprime conștiința celui care prestează întreținerea că este tatăl copilului. Prestarea întreținerii din motive umanitare sau în anumite conjuncturi care au alte resorturi intenționale nu este de natură să ducă la prelungirea termenului pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității.

Cu privire la aplicarea prevederilor tetxtului de lege amintit mai sus, respectiv ale Art. 60 alin. (3) din Vechiul Codul familiei, în ceea ce privește conviețuirea sau întreținerea acordată de pretinsul tată sunt de făcut unele precizări:

în cazul în care la data nașterii copilului mama acestuia conviețuia cu pretinsul tată sau acesta a început atunci să presteze întreținere, termenul prevăzut de lege pentru intentarea acțiunii va începe să curgă de la data încetării conviețuirii sau întreținerii.

dacă nici conviețuirea, nici întreținerea n-au început la data nașterii copilului, termenul prevăzut de Art. 60 alin. 1 Codul familiei, va începe să curgă de la data nașterii. Caz în care va trebui însă să facem distincție între două ipoteze posibile:

conviețuirea sau întreținerea încep înainte de împlinirea termenului de prescripție de un an, caz în care, de la data încetării conviețuirii sau întreținerii va începe să curgă, potrivit Art. 60 alin. 3 Codul familiei, un nou termen de prescripție, întrucât conviețuirea sau întreținerea au efect întreruptiv de prescripție;

conviețuirea sau întreținerea intervin după împlinirea termenului de prescripție de un an, prevederile Art. 60 alin. 3 Codul familiei nu mai pot primi aplicare, un nou termen de prescripție nemaiputând începe să curgă. într-adevăr, astfel cum s-a arătat în literatura juridică un drept subiectiv nu poate avea decât un singur drept la acțiune.

Cursul prescripției poate fi suspendat sau întrerupt, dar dacă termenul de prescripție s-a împlinit, un nou drept la acțiune nu mai poate exista fără o dispoziție expresă a legii.

Titularul dreptului de acțiune pate fi repus în termen de către instanța judecătorească, dacă există motive temeinice potrivit Art. 19 din Decretul nr. 167/1958, care deși, de regulă se aplică acțiunilor cu caracter patrimonial, își găsește aplicarea și în cazul acțiunilor cu caracter personal nepatrimonial.

Încetarea conviețuirii sau întreținerii, care determină începerea curgerii termenului de prescripție, în condițiile arătate mai sus, se poate datora nu numai unor cauze subiective, că refuzul pretinsului tată de a mai conviețui cu mama sau de a presta întreținere pe seama copilului, ci și unor cauze obiective, cum ar fi decesul acelui bărbat.

Termenul se calculează de la data încetării conviețuirii sau a întreținerii, chiar dacă aceste împrejurări intervin după ce copilul a devenit major, întrucât Art. 60 alin, 3 Codul familiei nu distinge între copilul minor și cel major. Deși această concluzie pare a izvorî clar din textul legal, în doctrină și practică s-au exprimat păreri diferite, fie în sensul admisibilității acțiunii și după majoratul copilului, dacă întreținerea sau conviețuirea au încetat de mai puțin de 1 an, fie în sensul admisibilității acțiunii doar atât timp cât copilul este minor.

Prescripția dreptului la acțiune, fiind o excepție de fond care apără nu numai interesele unei părți, ci ale întregii societăți, poate fi invocată în cursul procesului, de oricare parte participantă la proces, de procuror și de către instanța de judecată din oficiul

Calcularea termenului de prescripție , se face potrivit Art. 181 și Art. 182 Noul Cod de procedură civilă și Art. 427 din Noul Cod civil. Efecte cu privire la prestarea obligației legală de întreținere

Ziua în care cursul prescripției începe, nu intră în calcul, iar termenul se îndeplinește după expirarea celei din urmă zile. Deci, calculul nu se face pe zile libere, ca în cazul termenelor fixate pe zile, împlinirea lui având loc în ziua corespunzătoare a an când a început să curgă.

Efectele hotărârii judecătorești în acțiunea de stabilire a paternității

Se disting două situații posibile:

– Acțiunea în stabilirea paternității este admisă prin hotărâre judecătorească, caz în care bărbatul chemat în judecată este declarat tată al copilului căruia i se eliberează, potrivit Legii nr. 119/1996, un alt certificat de naștere. Hotărârea judecătorească are efect declarativ, deci și pentru trecut, până la concepția copilului, fiind opozabilă erga omnes. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei, dar prin efectul legii el este asimilat pe deplin cu copilul rezultat din căsătorie.

– Acțiunea în stabilirea paternității este respinsă, caz în care se poate intenta o nouă acțiune împotriva altui bărbat, dacă termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Hotărârea judecătorească a stabilit că paternitatea nu poate fi contestată.Prevederile Art. 58 Codul familiei potrivit cărora recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată, se aplică numai dacă paternitatea a fost stabilită în conformitate cu Art. 57Codul familiei, respectiv, când recunoașterea s-a făcut prin declarație la oficiul de starecivilă, prin înscris autentic sau prin testament. Hotărârea prin care a fost stabilită paternitatea pe cale judecătorească nu poate fi reformată decât prin mijlocirea căilor de atac recunoscute de lege, ea beneficiind și de autoritatea lucrului judecat.

Se consideră însă că atunci când recunoașterea de paternitate s-a făcut în cadrul unui proces început, iar instanța, fără să administreze alte probe a luat doar actde recunoașterea făcută de pârât, contestarea recunoașterii este admisibilă, și aceasta deoarece, pe de o parte, în acest caz paternitatea nu a fost stabilită de instanță, ea constândnumai în recunoaștere, iar pe de altă parte, în acest caz nu poate fi vorba de autoritatea lucrului judecat, căci instanța nu a judecat fondul, mărginindu-se să constate efectuarea în fața sa a actului juridic al recunoașterii.

Efectele hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității

Efectele față de soțul mamei

Ținând seama de efectul declarativ al acestei hotărâri judecătorești, se consideră că între soțul mamei, reclamant în proces, și copilul pârât nu a existat niciodată o legătură de filiație. Așa fiind, toate drepturile care decurg din filiație își încetează existența. Pierzând retroactiv calitatea de descendent firesc al reclamantului, copilul este obligat la restituirea succesiunii acceptate, dacă în timpul procesului soțul mamei a decedat.

În legătură cu restituirea pensiei de întreținere, prestată de soțul mamei în baza filiației prezumate anterior tăgăduirii paternității, au fost formulate trei opinii în literatura de specialitate:

astfel de restituire este legală și admisibilă, deoarece are la bază fie plată nedatorată, dacă acțiunea civilă se îndreaptă asupra copilului, fie îmbogățirea fără justificare, dacă, cel de la care se cere restituirea, este mama copilului ori bărbatul față de care s-a stabilit ulterior paternitatea;

fiind o obligație cu prestație succesivă, pensia de întreținere nu mai poate fi restituită soțului mamei de către cel care a beneficiat în mod legal, la data executării, de întreținere. În plus, în literatura recentă se mai aduc două argumente în favoarea acestei opinii, și anume: evitarea unor procese între fostul părinte și copil, procese care nu sunt în interesul acestuia din urmă, și imposibilitatea de restituire a pensiei fie de către copil, fie de către mama acestuia sau de către tatăl din afara căsătoriei;

pensia de întreținere urmează a se restitui, dacă ea a fost plătită în baza unei hotărâri judecătorești, iar soții erau despărțiți în fapt.

Efectele față de copilul din căsătorie

Ca urmare a înlăturării prezumției legale de paternitate, copilul din căsătorie devine, copil din afara căsătoriei. Modificându-se statutul civil al copilului, se pune problema numelui de familie, a domiciliului, a obligației legale de întreținere și a ocrotirii părintești.

Efecte cu privire la Numele de familie

Inexistența unei reglementări exprese în materie a ridicat în practică necesitatea unei clarificări, deoarece, atât în cazul instanțelor judecătorești, cât și în cadrul serviciului de stare civilă, s-au ivit păreri opuse, concretizate în soluții contradictorii în legătură cu numele de familie al copilului a cărui paternitate a fost tăgăduită.

În unele cazuri, prin însăși sentința prin care se constată că soțul mamei nu este tatăl copilului, instanțele judecătorești s-au pronunțat și asupra numelui de familie pe care urmează să-l poarte copilul, dispunând rectificarea înregistrării actului de naștere al copilului, în sensul că, la rubrica numele copilului, să fie trecut numele mamei purtat anterior căsătoriei.În alte situații, instanțele judecătorești au menționat numai că se vor face mențiunile cuvenite în actul de stare civilă, lăsând serviciului de stare civilă sarcina de a proceda în mod corespunzător cerințelor legale.

Literatura juridică, în legătură cu numele copilului a cărui paternitate a fost tăgăduită, este la fel de controversată. Două soluții au fost date la întrebarea care va fi numele de familie al copilului în cazul admiterii acțiunii în tăgada paternității, și anume, fie numele mamei dinaintea încheierii căsătoriei, fie numele mamei din momentul nașterii copilului.

În prima opinie se consideră faptul că, în urma tăgăduirii paternității, copilul va purta pe viitor numele dobândit de mamă prin filiație, iar nu cel dobândit prin căsătorie, întrucât, în cazul căsătoriei, numele se dobândește ca efect al convenției soților și, în interpretarea unei atari convenții, nu se poate presupune că bărbatul s-ar fi învoit ca până și copii a căror paternitate ar fi eventual nevoit să o tăgăduiască să poarte numele său.

Un alt argument este cel referitor la efectul declarativ al acțiunii în tăgada paternității. Copilul este considerat din afara căsătoriei încă de la nașterea lui. Un efect al acestei situații juridice este ca minorul să poarte numele mamei dinaintea căsătoriei.

Conform acestei opinii, ca efect al divorțului, s-ar modifica doar numele mamei, dar nu și cel al copilului. Astfel, s-ar ajunge la situația ca, la un moment dat, după divorțul mamei și până la stabilirea paternității, copilul să nu poarte numele de familie al vreunuia dintre părinții săi firești, ci numele unui bărbat străin, nu al fostului soț al mamei.

În cea de-a doua opțiune, de practică judiciară, se consideră că, în caz de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității, copilul să poarte pe viitor numele pe care l-a avut mamă în momentul nașterii lui.

Temeinicia acestei teze reiese din justa interpretare a economiei dispozițiilor legale.

Prin tăgăduirea paternității se stabilește că filiația copilului nu rezultă din căsătorie, iar toate efectele juridice pe care le-a produs aplicarea prezumției legale de paternitate se înlătură.

Noul cod civil, în Art. 438 alin (1) preizează că „prin hotărârea de admitere a acțiunii instanța se pronunta și cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părințesti și obligația părinților de a-l întreține pe copil”.

C hiar mai mult, în alin. (2), al Art.438, Noul Codul Civil precizează suplimentar că „în cazul în care admite o acțiune în contestarea filiației, instanța poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.” Ca atare, el nu poate purta decât numele mamei, și anume, numele ei de la data nașterii copilului.

Efecte în privivința Domiciliul copilului

Copilul minor are un domiciliu legal, acesta fiind la reprezentantul legal (părinți său tutore). Ca urmare a răsturnării prezumției de paternitate, copilul are domiciliul la mamă până în momentul în care, eventual, se stabilește o nouă paternitate.

În reglementarea precedentă a Codului Familiei, era instituit și stabilit în Art.100, faptul că dacă cei doi părinți au domicilii diferite, ei vor stabili de comun acord unde se va afla domiciliul copilului, iar în caz de neînțelegere, va decide instanța de judecată, la cererea unuia dintre părinți sau a copilului care a împlinit vîrsta de 14 ani.

Efecte cu privire la exercitarea Ocrotirii și Autorității părintească

Ocrotirea părintească revine în totalitate mamei, deoarece numai față de aceasta este stabilită filiația, cu excepția prevăzută de Art. 98 alin. 2 C. fam. În cazul decesului, dispariției, interdicției judecătorești a acesteia ocrotirea părintească revine unui tutore. Dacă ulterior se stabilește filiația și față de tată, ocrotirea părintească va fi exercitată de ambii părinți.

Efecte cu privire la prestarea obligației legală de întreținere

Tot în reglementarea Codului Familiei, era stipulată în curprinsul Art. 86 – 96, obligația legală de întreținere a copilului, a cărui paternitate a fost tăgăduită, va exista numai între acesta, pe de o parte, și mama, bunicii materni, străbunicii materni, frații și surorile, pe de altă parte.

Efecte cu privire la Dreptul la moștenire

Deoarece copilul pierde filiația față de tată, el nu va mai avea nici calitatea de descendent al acestuia, astfel încât pierde și vocația la moștenire.

Efecte cu privire la Despăgubiri.

Acestea sun prevăzute de Noul cod civ. în Art. 428:

(1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:

a) cheltuielile nașterii și ale lehuziei;

b) cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie.

(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.

(3) Dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului.

(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat și acțiune pentru stabilirea paternității.

(5) în afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama și moștenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.

Capitolul 4 – Acțiunea în justiție pentru tagaduirea paternității –

Posibilitatea răsturnării prezumțiilor legale de paternitate prin tăgăduirea paternității în justiție

Prezumția de paternitate nu are un caracter absolut.

Acțiunea care are ca obiect răsturnarea acestei prezumții se numește acțiune în tăgăduire de paternitate. În majoritatea cazurilor, filiația indicată de prezumția de paternitate corespunde cu realitatea. Dar pot apărea cazuri în care să nu existe această concordanță.

În asemenea împrejurări, dacă prezumția de paternitate ar continua să se aplice s-ar transforma în ficțiune și n-ar mai corespunde scopului pe care este destinat să îl realizeze. De aceea, legea permite răsturnarea acestei paternități (Art. 54 C. fam.).

Tăgăduirea paternității înseamnă negarea sau dazavuarea paternității prin răsturnarea prezumțiilor de paternitate pe cale judecătorească.

Din dispozițiile Art 54-55 C. fam., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2007, rezultă că potrivit Art. 54 din Codul Familiei:

paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tată copilului;

acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de oricare dintre soți, precum și de către copil; ea poate fi continuată de către moștenitori;

acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui;

dacă titularul acțiunii este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore;

mama copilului va fi citată în toate cazurile.

Iar potrivit dispozițiilor prevăzute de Art. 55 din Codul Familiei:

acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. Pentru soțul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoștință de nașterea copilului;

dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității copilului, acesta o poate porni în termen de 3 ani de la data majoratului său;

reclamantul poate fi repus în termen, în condițiile legii.

Acțiunea în tagada paternității

Admisibilitatea tăgăduirii paternității – dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului

Art. 54 alin. 2 C. fam. proclama și stipula printr-o formulare textuală cu caracter general “ideea” potrivit căreia „dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului”, paternitatea poate fi tăgăduită dacă soțul mamei dovedește că față de el paternitatea nu este posibilă.

Aceasta presupune din partea soțului mamei dovada imposibilității ca el să fie tatăl copilului.

Imposibilitatea trebuie să rezulte din împrejurări neechivoce, stabilite prin probe convingătoare, inclusiv, prin probe științifice, de natură să formeze convingerea neîndoielnică că, într-adevăr, este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Față de formularea cu caracter general înscrisă înArt. 54 alin. 1 C. fam., potrivit căreia paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, în literatura de specialitate, ca și în practica judecătorească, s-a considerat că textul de lege își găsește aplicarea ori de câte ori este imposibil, de fapt, ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Astfel de situații se pot ivi atunci când mama copilului era deja însărcinată când a cunoscut pe viitorul ei soț ori copilul care s-a născut este de o altă rasă decât cea a soților.

Cele mai frecvente cazuri care se întâlnesc în practică, în care se pune problema tăgăduirii paternității, se referă la imposibilitatea soților de a fi avut relații intime în timpul legal al concepției copilului, imposibilitate determinată de împrejurarea că soții au fost despărțiți fizic unul de celălalt, urmare a faptului că unul din soți a fost în străinătate, în închisoare, prizonierat, declarat dispărut sau din orice alte cauze s-a aflat la depărtare de celălalt soț. Imposibilitatea soților de a avea relații intime se poate datora și soțului care s-a aflat în perioada timpului legal al concepției în imposibilitatea biologică de a procrea, ca urmare a unui accident, a unei boli, a unei intevenții chirurgicale, precum și orice alte asemenea cauze.

Starea de „neputință” prevăzută în Art. 54 C. fam. se referă la existența unor situații obiective din care să rezulte fie că soțul s-a aflat într-o imposibilitate biologică de a procrea în perioada concepției, împrejurare care urmează a fi confirmată prin probe științifice, fie că el s-a aflat din alte cauze, tot obiective, în imposibilitatea de a avea legături cu soția sa.

Cazurilor de imposibilitate fizică ori biologică de a procrea li se adaugă și imposibilitatea morală în care s-au aflat soții determinată, de exemplu, din relele raporturi statornicite între soți datorate unor diferite motive.

La acestea se adaugă situația în care, deși soții au relații normale, soția nu își respectă îndatorirea de fidelitate.

Or suportul prezumțiilor legale de paternitate este tocmai prezumarea faptului că soția își respectă această îndatorire, iar dacă se dovedește că ea a avut relații sexuale cu alt bărbat în perioada timpului legal al concepției copilului, prezumțiile de paternitate sunt răsturnate.

Sunt situații în care mama copilului recunoaște relațiile avute cu un alt bărbat. Aceasta se întâmplă în cazul soților despărțiți în fapt vreme îndelungată, când atât mama copilului cât și adevăratul tată doresc să se stabilească statutul civil real al copilului.

Pentru a-l determina pe soțul mamei, singurul care avea calitatea procesuală activă, să promoveze acțiunea în tăgada paternității, înainte de modificarea Art. 54 din Vechiul Cod al Familiei, prin Legea nr. 288/2007, mama copilului și tatăl biologic al acestuia îi aduceau la cunoștință faptul nașterii copilului său, dacă acesta rămânea în pasivitate, cu riscul prescrierii dreptului la acțiune, îl acționau în justiție cu acțiune în provocare pentru stabilirea contribuției la întreținere.

Inadmisibilitatea renunțării la acțiune.

Dreptului mamei sau reprezentantului legal al copilului, de a renunța la acțiunea în stabilirea paternității acestuia, pe care au introdus-o în numele copilului, a fost o problem controversată.

Unele instanțe judecătorești și unii autori s-au pronunțat în sensul că mama copilului care a introdus acțiunea în numele copilului, ar putea renunța la acțiune, dar numai cu încuviințarea autorității tutelare, deoarece renunțarea depășește dreptul de a administra

Alte instanțe și alți autori au susținut că în lipsa unui text de lege care să prevadă expres această posibilitate, renunțarea nu poate fi admisă, nici chiar cu încuviințarea autorității tutelare, datorită caracterului personal al acțiunii (care aparține numai copilului), datorită faptului că statutul civil ai minorului interesează și ordinea publică, precum și datorită faptului că, în cazul renunțării la acțiune, procurorul ar trebui să intervină în proces și să apere interesul copilului de a-și stabili paternitatea, chiar împotriva voinței mamei sale.

Similar, s-a decis că mama copilului nu poate nici să încheie o tranzacție cu pretinsul tată, renunțând la acțiune în schimbul unei sume de bani globală, menită a servi la întreținerea copilului pe tot timpul minorității sale; iar pentru a evita eludarea acestei interdicții printr-un procedeu indirect spre a ajunge la același rezultat, s-a apreciat că în procesele de stabilire a paternității nu este admisibilă nici perimarea acțiunii, aceasta trebuind să fie judecată chiar și în lipsa părților, căci suspendarea și apoi perimarea acțiunii nu pot opera împotriva copilului, ale cărui interese trebuie avute în primul rând în vedere.

Odată începută acțiunea privitoare la filiație, aceasta trebuie neapărat soluționată, fiind, conform art. 437. din Noul cod civ. inadmisibilă renunțarea: „(1) în acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept. (2) De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecarea ei.”

Continuarea acțiunii de către moștenitorii copilului.

Potrivit Art.59 alin.2 C.fam. „dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității nu trece asupra moștenitorilor copilului”, dar „ei pot continua acțiunea începută de acesta”.

Literatura juridică a susținut că, trecând asupra moștenitorilor, acțiunea (începută de copil) se transformă dintr-o acțiune personală într-o acțiune patrimonială, cu consecința că, „în lipsa unui interes patrimonial dovedit de moștenitori, acțiunea va fi respinsă” și că „dreptul de a continua acțiunea va putea fi exercitat și de către creditorii moștenitorilor” (prin acțiune oblică, se subînțelege – n.ns., I.B.).

Pe bună dreptate însă, s-a obiectat, că nu aceasta a putut fi intenția legiuitorului, ci, mai degrabă, aceea de a permite moștenitorilor să ducă la bun sfârșit (la descoperirea adevărului cu privire la starea civilă a autorului lor) acțiunea inițiată de către copilul (decedat), fără a-i transforma caracterul; în această opinie ar trebui, deci, să recunoaștem dreptul de a continua acțiunea tuturor moștenitorilor legali (inclusiv celor care au renunțat la moștenire sau au fost înlăturați ca nedemni de la aceasta), dar să nu acceptăm continuarea acțiunii de către moștenitorii testamentari care nu sunt rude cu copilul decedat (căci interesul acestora este pur patrimonial, fără nici o legătură cu starea civilă a autorului lor).

Pe același temei al transformării caracterului acțiunii (într-o acțiune patrimonială), s-a susținut mai recent că moștenitorii ar avea dreptul de a continua acțiunea numai cu condiția ca aceasta să nu fi fost perimată sau ca reclamantul să nu fi renunțat la ea. Or, așa cum am arătat, renunțarea la acțiune este inadmisibilă în materie, la fel ca și perimarea.În legătură cu aceasta, se pune și problema dacă – în cazul unei succesiuni vacanțe, statul (care culege succesiunea în temeiul Art.680 din Vechiul C.civ., astfel cum a fost el modificat prin Decretul nr.73/1954) va putea să continue acțiunea în stabilirea paternității pornită de copil, sau nu?

Soluția acestei probleme depinde, desigur, de concepția adoptată asupra naturii juridice a dreptului statului asupra succesiunii vacante: statul va putea continua acțiunea numai dacă este considerat un moștenitor al copilului defunct, iar nu și dacă se consideră că el culege succesiunea vacantă în temeiul suveranității sale.

În ipoteza în care mama copilului (care a introdus acțiunea în numele acestuia) încetează din viață în timpul procesului, acesta nu va putea fi continuat de către moștenitorii mamei, căci nu mama este parte în proces, ci copilul pe care ea îl reprezintă, așa încât acțiunea vă trebui să fie continuată, tot în numele copilului, de către un reprezentant legal al acestuia său – eventual – de un curator special, numit anume în acest scop, în condițiile legii.

Concludența probelor științifice

Asumarea paternității de către tată se realizează prin declararea la Oficiul de Stare civilă (recunoașterea paternității) sau prin sentință judecătorească, definitivă, în urma expertizei medico-legale a filiației, efectuate asupra tatălui care nu a recunoscut inițial copilul.

Expertiza medico-legală în probleme de filiație poate fi cerută în urnătoarele cazuri:

filiația față de tată

cercetarea paternității copilului din afara căsătoriei, situație în care copilul este reclamat, iar prezumtivul tată este pârât;

tăgada paternității în ipostaza în care copilul născut în timpul căsătoriei este contestat de soț (prezumat de drept ca fiind tatăl), acesta fiind reclamant, iar copilul pârât.

filiația față de mamă, caz rar în lipsa certificatului de naștere, când se suspectează schimbul său furtul de copii

filiația față de ambii părinți: schimburi sau furturi de copii, abandon, calamități, vagabondajul minorilor.

Rar se solicită în cazuri penale în pruncucidere (se cercetează mama), incest sau viol urmat de sarcină (în ambele situații se caută tatăl).

Formularea concluziilor în cadrul unei expertize de stabilire a paternității are caracter de probabilitate, ca în aproape toate exerizele de identificare, iar rezultatele cert pozitive sunt rezervate în prezent numai investigației ADN.

Rezultatele de excludere de la paternitate sunt certe dacă sunt confirmate prin utilizarea cel puțin a trei sisteme analizate. Probabilitatea de excludere crește cu cât se utilizează mai multe sisteme sanguine.

Expertiza filiației se bazează pe studiile de genetică medico-legală, care prin tehnici proprii evidențiază care anume dintre caracterele ereditare s-a transmis progenilor și de la care părinte.

Expertiza serologică se referă la transmiterea grupelor sanguine de la părinți la copii în sistemul celor patru grupe sanguine în care se încadrează toți oamenii, I(0), II(A) cu subgrupele A1, A2, A3, III(B) cu subgrupele B1, B2, B3, și IV(AB).Expertiza serologică poate exclude de la paternitate, când are forță probantă absolută și nu poate fi înlăturată decât printr-o probă de aceeași valoare științifică. Dacă nu exclude de la paternitate, ea are valoare probatorie relativă, indicând că poate fi tată al copilului reclamantul sau orice alt bărbat a cărui grupă sanguină este compatibilă cu cea a copilului. În acest caz ea trebuie completată cu alte probe.

Expertiza dactiloscopică se referă la transmiterea desenelor papilare și are valoare probatorie de indicare a unei paternități probabile.

Expertiza antrolpologică se referă la transmiterea ereditară a unor caractere anatomice, că fizionomia feței, particularitățile nasului și urechilor, malformațiile congenitale, bolile ereditare etc., care fac cu atât mai probabilă paternitatea cu cât între copil și tatăl prezumat sau pretinsul tată există mai multe asemenea semne anatomice comune și, îndeosebi, din cele care lipsesc la mamă.

Expertiza genetică (testul ADN) se bazează pe analiza transmiterii genetice a caracterelor și poate stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea unui copil.

Expertiza capacității de procreere constituie o probă absolută de excludere de la paternitate, dacă se constată starea de impotență sau sterilitate a bărbatului.

Expertiza de determinare a datei probabile a concepției stabilește cu probabilitate, în funcție de fișa medicală a mamei și copilului, de timpul de gestație, de caracteristicile anatomo-fiziologice ale copilului nou născut, o subperioadă de concepție sau chiar o dată probabilă a concepției, în perioada timpului legal al concepției, de 121 zile.

În cazul în care concluziile a două expertize sunt contradictorii, instanța este obligată să le supună avizului Comisiei Superioare Medico-Legale, conform Art. 24 din Ordonanța nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea instituțiilor de medicină legală și Art.27 din H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței nr. 1/2000.

Față de importanța statutului civil real al copilului, în stabilirea căruia este interesată societatea, efectuarea de expertize medico-legale “eredo-biologice” trebuie efectuate în toate cauzele privind filiația, iar dacă părțile nu solicită, instanța trebuie să discute în contradictoriu cu acestea necesitatea efectuării lor.

Calitatea procesuală activă a reclamantului în acțiunea de tăgăduire a paternității

Potrivit Art. 54 alin. 2 C. fam., acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi introdusă de oricare dintre soți, precum și de către copil; ea poate fi continuată de moștenitori.

În cazul în care titularul acțiunii este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore.

Până la modificarea Art. 54 și 55 C. fam. prin Legea nr. 288/2007, având în vedere decizia nr. 349/19.12.2001 a Curții Constituționale, Art. 54 alin. 2 din Codul familiei, deși nemodificat încă, era considerat neconstituțional în măsura în care nu recunoștea decât tatălui, iar nu și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acțiunea în tăgăduirea paternității.

Drept urmare, calitatea pocesuală activă aveau:

soțul mamei;

mama copilului;

copilul născut în timpul căsătoriei.

Deoarece este o acțiune cu caracter personal, acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi numai continuată de moștenitori.

În privința mamei copilului, ca titular al acțiunii în tăgăduirea paternității, trebuie analizată respectarea interesului superior al copilului, pentru a nu se ajunge în situația rămânerii copilului fără filiația stabilită față de tată.

Copilul, minor său major, are interesul de a-și stabili paternitatea în concordanță cu realitatea biologică și a înlătura astfel filiația fictivă, dobândită prin aplicarea prezumției legale.

În cazul în care copilul este lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea va fi pornită în numele său de către mamă, în calitate de reprezentant legal, iar dacă acesta are calitate de exercițiu restrânsă, va porni acțiunea singur, dar va fi asistat de mamă.

Dacă mama copilului este decedată sau pusă sub interdicție, dată fiind contrarietatea de interese cu tatăl său, pe care îl cheamă în judecată în calitate de pârât, pe seama copilului se va institui curatela în condițiile Art. 132 C. fam. și ale Art. 80 din Vechiul Cod de Procedură civilă.

În condițiile Art. 80 alin. 2 din vechiul Codde Proc. civilă, în măsura în care sunt apărate drepturile sau interesele persoanelor minore, puse sub interdicție sau dispărute, Ministerul Public putea porni acțiunea în tăgăduirea paternității.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtul în acțiunea de tăgăduire a paternității

În cazul în care acțiunea este pornită de soțul mamei, ea se îndreaptă împotriva copilului.

Deoarece în majoritatea cazurilor acesta este minor, el este reprezentat de mama sa. Având în vedere și dispozițiile Art. 54 alin. 4 Cfam., rezultă că mama copilului participă la proces în dublă calitate: în nume propriu și ca reprezentant legal al minorului de 14 ani.

Dacă minorul are vârsta între 14-18 ani, participarea acestuia la proces este obligatorie, fiind asistat de mamă.

În practică pot să apară următoarele situații:

mama copilului a decedat înainte de promovarea acțiunii sau în timpul procesului. Copilul din căsătorie, pârât, este reprezentat în proces de un curator;

copilul a decedat înainte de promovarea acțiunii. Soțul mamei poate introduce acțiune împotriva mamei copilului său a unui tutore ad-hoc;

copilul decedează în timpul procesului. Acțiunea este continuată împotriva reprezentantului său legal, mama sau un tutore ad-hoc.

Mama sau copilul introduce acțiunea împotriva soțului mamei; dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui.

Cu toate acestea, față de dispozițiile alin. ultim al Art. 54 C. fam., care prevede că „mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu pornește ea însăși acțiunea”, înseamnă că mama copilului este întotdeauna parte, ea participând la judecarea acțiunii de tăgăduire a paternității nu numai ca reprezentantă sau asistând pe copilul minor, ci și în nume propriu și chiar dacă copilul este major.

În acest mod, legiuitorul a înțeles să dea posibilitatea mamei copilului să participe la judecarea acțiunii prezumând că ea are un interes propriu.

Să rezumăm în cele ce urmează răspunsul la întrebarea: cine poate introduce acțiunea recunoașterii paternității?

Minorul sub 14 ani.

Copilul – titular al dreptului la acțiune – fiind lipsit, până la vârsta de 14 ani, de capacitatea de exercițiu, acțiunea „ se pornește în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră” (Art.59 alin.l C.lam.). în lipsa altei precizări legislative, se consideră că mama poate porni în numele copilului acțiunea în stabilirea paternității, chiar dacă ea n-a împlinit încă vârsta de 14 ani, căci „faptul că mama a născut un copil” (chiar înainte de a fi împlinit 14 ani)„constituie o puternică prezumție că ea are discernământul necesar pentru a-și da seama de interesul copilului de a-și stabili filiația față de tată”

„Firește, mama n-are nevoie de nici o încuviințare pentru a introduce această acțiune, nici din partea autorității tutelare și nici din partea propriilor ei ocrotitori legali (părinți său tutore) în cazul când ea ar fi încă minoră.

S-a admis chiar că mama poate introduce această acțiune și în cazul în care ar fi decăzută din drepturile părintești, soluție justificată, credem, prin faptul că exercitarea dreptului la acțiune al copilului în vederea stabilirii filiației sale față de tată nu are nimic comun cu exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești la care se referă Art. 109 C.fam. atunci când reglementează decăderea din drepturile părintești.

Minorul între 14-18 ani

Având o capacitate de exercițiu restrânsă, poate introduce singur acțiunea în stabilirea paternității.

O parte a practicii judiciare și a literaturii juridice au considerat că, pentru introducerea acțiunii, copilul minor cu capacitate de exercițiu restrânsă are nevoie de încuviințarea prealabilă a mamei sau a reprezentantului legal, potrivit dispozițiilor generale ale Art.9 din Decr.nr.31/1954; alți autori au considerat, însă, că încuviințarea nu este necesară, dat fiind caracterul personal al acțiunii; în acest din urmă sens s-a argumentat, de asemenea, că de vreme ce mama poate introduce acțiunea, în numele copilului, fără încuviințarea părinților sau tutorelui ei, chiar dacă nu are nici măcar o capacitate restrânsă, nu există nici un motiv ca soluția să fie diferită în cazul în care nu mamă, ci însuși copilul titular al acțiunii ar introduce singur acțiunea, având o capacitate de exercițiu restrânsă.

Deși insuficient de convingător de lege lată, acest argument vine și el în sprijinul propunerii de lege ferenda de a se prevedea expres, într-o viitoare reglementare, dreptul copilului cu capacitatea de exercițiu restrânsă de a porni singur, fără încuviințarea părinților sau tutorelui, acțiunea în stabilirea paternității sale din afara căsătoriei.

S-a precizat însă, pe bună dreptate, că în proces minorul reclamant va trebui să fie asistat de mamăsau de tutore Oricum, minorul de peste 14 ani va trebui citat și personal în instanță, chiar dacă a împlinit această vârstă abia în cursul procesului.

c) Minorul a cărui mamă a decedat, este dispărută sau pusă sub interdicție

Minorul va porni acțiunea prin reprezentantul său legal (Art.59 alin.l C.fam.), reprezentant care nu va avea nevoie, pentru aceasta, de încuviințarea autorității tutelare, deoarece acțiunea la care ne referim nu se încadrează în prevederile Art. 129 alin.2 C.fam., care instituie necesitatea unei asemenea autorizații numai în cazurile anume prevăzute.

d)Copilul major

Copilul major va putea introduce singur acțiunea în stabilirea paternității – atunci când aceasta n-ar fi prescrisă -, dacă se bucură de capacitatea de exercițiu deplină.

Dacă însă copilul major care-și cercetează paternitatea este lipsit de capacitatea de exercițiu, fiind pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită în numele lui de către reprezentantul său legal, în temeiul aceleiași dispoziții a Art.59 alin.l C.fam., care se referă la reprezentantul legal al copilului fără a distinge după cum acesta ar fi minor său major.

Să rezumăm în cele ce urmează răspunsul la întrebarea: împotriva cui se introduce acțiunea recunoașterii paternității?

Este de la sine înțeles că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei se introduce împotriva pretinsului tată, adică împotriva bărbatului pe care mama copilului (sau reprezentantul legal al acestuia) îl consideră a-i fi tată.Dacă însă pretinsul tată ar fi decedat, acțiunea va putea fi pornită și împotriva moștenitorilor săi (Art 59 alin.2 C.fam.), fără deosebire după cum aceștia vin efectiv la succesiune, ori au renunțat sau au fost înlăturați ca nedemni de la aceasta, căci acțiunea își păstrează caracterul ei personal, nepatrimonial.

Din același motiv apreciem că acțiunea nu va putea fi pornită împotriva legatarilor (succesori testamentari) care nu sunt rude cu pretinsul tată, întrucât ei sunt legați de succesiune prin interese pur patrimoniale, străine caracterului acțiunii, dar nici împotriva rudelor care nu au calitatea de moștenitor.

Literatura juridică a discutat și problema dacă – în ipoteza unui pretins tată decedat fără moștenitori – statul care culege succesiunea vacantă poate fi chemat în judecată, ca pârât, pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei. Soluția diferă, în principiu, după cum statul este sau nu considerat moștenitor; în cazul în care statul este privit ca moștenitor, I. Filipescu socotește că el poate fi pârât în acțiune.

Această soluție însă ar veni în contradicție cu teza caracterului personal al acțiunii: dacă acțiunea nu poate li introdusă împotriva legatarilor care nu sunt rude cu defunctul, fiindcă ea privește relațiile de rudenie ale reclamantului cu acesta, iar nu bunurile lui. ea n-ar putea fi pornită nici împotriva statului care culege succesiunea vacantă, căci este limpede că și acesta este străin de aspectul personal nepatrimonial privitor la relațiile de filiație, succedând pretinsului tată numai la bunuri (mai exact, ia întreg patrimoniul acestuia).

Însă, dacă în proces s-ar dovedi legătura de filiație dintre copilul reclamant și pretinsul tată decedat, și în consecință s-ar admite acțiunea, atunci moștenirea tatălui decedat ar reveni în întregime copilului, certificatul de desherență ar urma să fie anulat iar statul – chiar considerat fiind ca moștenitor – ar pierde retroactiv această calitate, motiv pentru care, de asemenea, socotim că el n-ar trebui să poată figura ca pârât în proces.

Totuși, pentru ca un copil al cărui pretins tată ar fi decedat fără moștenitori, să-și poată stabili judecătorește paternitatea față de acesta, considerăm că singura soluție legală ar fi aceea a introducerii acțiunii împotriva „moștenirii”, mai exact împotriva unor eventuali moștenitori necunoscuți, față de care procedura s-ar îndeplini prin afișare, urmând că interesele pretinsului tată să fie apărate în proces prin numirea unui curator special, potrivit legii.

Această concepția susținută în unele tratate de specialitate pare a fi lipsită de consecvență, în măsura în care consideră că în cazul decesului copilului reclamant, acțiunea (continuată de moștenitorii săi) își schimbă caracterul, devenind o acțiune patrimonială, în timp ce în cazul decesului pretinsului tată, acțiunea (pornită sau continuată împotriva moștenitorilor lui) își păstrează, totuși, caracterul personal.

Nu de puține ori, înprocesele privitoare la stabilirea paternității din afara căsătoriei, bărbatul pârât invocă, în apărare, împrejurarea – uneori temeinic dovedită – că reclamanta – mama copilului a cărui paternitate se cercetează – a întreținut, în perioada legală a concepției, relații sexuale cu mai mulți bărbați. Această împrejurare face să diminueze mult forța probantă a presupunerii paternității pârâtului din faptul conex al existenței raporturilor intime cu mama, de vreme ce aceeași prezumție poate fi făcută, deopotrivă, cu privire la doi sau mai mulți bărbați.

Tocmai de aceea, în practica judiciară s-a impus concepția potrivit căreia instanțele nu pot, nici să admită acțiunea față de bărbatul pârât (câtă vreme se dovedește că nu numai el, dar și alți bărbați au întreținut relații cu mama copilului și deci oricare ar putea să fie tatăl acestuia), dar nici să respingă pur și simplu acțiunea față de el (în temeiul așa-numitei „excepțio plurium concubentium”), ci în asemenea situații trebuie să se ordone, chiar din oficiu, completarea probațiunii. în special prin expertize medico-legale, astfel încât acțiunea să fie admisă numai dacă există certitudinea că pârâtul este tatăl copilului.

În acest context, literatura juridică relativ recentă relevă că, în practica judiciară, „au apărut […) acțiuni prin care sunt chemați în judecată pentru stabilirea paternității mai mulți bărbați cu care reclamanta a întreținut relații sexuale, fie la aceeași dată, benevol sau prin constrângere, fie la date succesive, dar în perioada timpului legal de concepție”.

Pornind de la premiza că „virtual oricare din acei bărbați poate fi tatăl copilului” și că „dacă s-ar respinge o primă acțiune îndreptată /numai/ împotriva unuia dintre bărbați s-ar putea că termenul de un an de la nașterea copilului, în care dreptul la acțiune poate fi exercitat, să fie expirat, blocându-se astfel posibilitatea copilului de a-și stabili în justiție adevărata filiație”, autorulcitat consideră – pe bună dreptate – că acționarea concomitentă a tuturor bărbaților respectivi este admisibilă, căci „calitatea procesuală de pârât în procesele de stabilirea paternității este dobândită în funcție de împrejurarea ce trebuie dovedită pe parcursul procesului, că acel bărbat a întreținut relații sexuale cu mama copilului, relații din care acesta s-ar fi putut naște, urmând că instanța de judecată să stabilească, pe bază de probe, care dintre ei este în realitate tatăl copilului”.

Termenul pentru intentarea acțiunii în tăgăduirea paternității

Conform Art. 55 C. fam., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, „Acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. Pentru soțul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoștință de nașterea copilului.

Dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.

Pentru copilul major, așadar, termenul curge de la data dobândirii majoratului.

Reclamantul poate fi repus în termen, în condițiile legii”.Acest termen este un termen de prescripție extinctivă și nu de decădere. În consecință sunt aplicabile regulile privitoare la suspendarea, întreruperea și repunerea în termen, consacrate de dispozițiile Decretului nr.167/1958, care reglementează prescripția extinctivă.

În ceea ce privește data la care începe să curgă termenul de 3 ani, din analiza dispozițiilor Art. 55 rezultă două situații, în funcție de faptul dacă acțiunea a fost exercitată personal de către soțul mamei sau prin reprezentare.Dacă soțul mamei este cel care promovează acțiunea în justiție, termenul de 3 ani începe să curgă de la data la care acesta a aflat efectiv despre nașterea copilului din căsătorie. Nu trebuie confundată acastă dată cu aceea la care s-a aflat că nu el este tatăl copilului.

În cea de-a doua situație, în care soțul mamei este pus sub interdicție judecătorească, termenul de prescripție curge pentru tutore de la data când acesta a aflat de nașterea copilului. Binențeles, se impune a fi respectată și condiția că dreptul la acțiune să nu se fi prescris, pentru soțul mamei, înainte de punerea lui sub interdicție judecătorească. De asemenea, dacă, după ridicarea interdicției, termenul de prescripție nu s-a împlinit, soțul mamei poate să pornească acțiunea înăuntrul unui nou termen de 3 ani.

Există câteva situații rezultate din doctrină și practica judiciară:

tatăl reîntors după dispariția declarată pe cale judecătorerască, poate porni acțiune în tăgada paternității în termen de 3 ani de la data la care a aflat efectiv despre nașterea copilului din căsătorie;

în cazul anulării hotărârii judecătorești de declarare a morții soțului, termenul pentru promovarea acțiunii în tăgada paternității copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei începe să curgă de la data la care reclamantul a aflat despre nașterea copilului, adică de la data la care soțul mamei a aflat de existența unui copil față de care operează prezumția de paternitate, indiferent dacă această dată se situează înainte sau după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de nulitate;

dacă filiația față de mamă s-a stabilit ulterior înregistrării copilului prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, termenul curge potrivit regulii generale, și nu de la data la care acest copil și-a stabilit filiația față de mamă;

pentru soțul mamei alienat sau debil mintal pus sub interdicție, termenul pentru promovarea acțiunii începe să curgă din momentul în care reprezentantul legal a cunoscut efectiv nașterea copilului (dacă tutorele a cunoscut această înainte de numirea sa ca tutore, termenul se calculează de la data numirii);

în ipoteza Art. 53 alin. 2 C fam., dacă noul soț al mamei tăgăduiește cu succes paternitatea copilului conceput în prima căsătorie și născut în cea de-a doua căsătorie a mamei, fostul soț poate promova și el acțiune în justiție în termen de 3 ani de la data la care a aflat că, în favoarea sa, operează prezumția de paternitate.Termenul de 3 ani curge pentru mamă de la data nașterii copilului, iar dacă mama este pusă sub interdicție înainte de împlinirea termenului, un nou termen curge pentru tutore de la data la care a aflat despre nașterea copilului.

Dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, mama va putea promova acțiunea în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției.

Pentru copilul major termenul de 3 ani curge de la data majoratului său, dar numai în ipoteza în care acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității acestuia.

Conform Art. 2 din Legea nr. 288/2007, dispozițiile acestei legi privind acțiunea în tăgăduirea paternității precum și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.

Instanța competentă a soluționa acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei

Instanța competentă în a solționa aceste cauze este, potrivit dreptului comun (Art.107, alin. 1 C.pr.civ.) aceea de la domiciliul pârâtului.

Această competență se menține chiar dacă, odată cu stabilirea paternității, prin acțiune se pretinde și obligarea pârâtului la plata pensiei legale de întreținere, căci, acest capăt de cerere fiind accesoriu și subordonat admiterii cererii principale (nu se poate obliga la întreținere decât pârâtul a cărui paternitate a fost stabilită), nu poate deschide reclamantului opțiunea unei competențe alternative.

Singura competentă a judeca ambele capete de cerere fiind instanța de la domiciliul pârâtului, sesizată cu cererea principală; bineînțeles, dacă reclamantul va pretinde pensie de întreținere abia ulterior stabilirii paternității, formulând o acțiune separată, aceasta va putea fi introdusă la judecătoria domiciliului reclamantului, potrivit Art. 113 din vechiul C.pr.civ.

Este bine să se precizeze însă, că și în cazul în care reclamantul nu cere întreținere, ci doar stabilirea paternității, instanța de judecată are dreptul și obligația să pună în discuția părților această chestiune și chiar să hotărască din oficiu obligarea tatălui stabilit la plata întreținerii, ca și încredințarea copilului spre creștere și educare unuia dintre părinți, potrivit Art.65 combinat cu Art.42-44 C.fam.

Cine citează autoritatea tutelară?

Se consideră, pe bună dreptate, că în procesele privind exclusiv stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, citarea și ascultarea autorității tutelare nu este necesară, căci Art.42-44 C.fam., – la care face trimitere și Art.65 C.fam. – prevăd necesitatea ascultării acestei autorități numai dacă copilul (a cărui încredințare sau întreținere este în discuție) își are filiația stabilită față de ambii părinți.

Așa fiind, autoritatea tutelară va trebui să fie citată în proces numai dacă, admițându-se acțiunea și stabilindu-se paternitatea, instanța va avea să se pronunțe asupra încredințării copilului unuia sau altuia dintre părinți, ori asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.

Capitolul 5 – Probațiunea acțiunilor în justițiela paternitatea copilului din afara căsătoriei –

Preliminarii

Din cele prezentate până acum, rezultă că în legătură cu filiația față de tată, părțile interesate sunt îndreptățite să se adreseze instanțelor de judecată cu patru categorii principale de acțiuni:

a) acțiunea în tăgăduirea paternității (prezumate de lege) din căsătorie;

b) acțiunea în contestarea paternității aparent din căsătorie;

c) acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate;

d) acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Pe lângă acestea, instanțele mai sunt competente să judece și alte categorii de acțiuni (cum ar fi, de ex., acțiunea în anularea sau în nulitatea absolută a actului juridic al recunoașterii paternității, acțiunea pentru încuviințarea purtării numelui părintelui față de care copilul și-a stabilit ulterior filiația etc.), dar acestea nu pun probleme de probațiune legate nemijlocit de existența sau inexistența legăturii de filiație firească dintre copil și tatăl său, și ca atare nu ne vom referi la ele în acestă lucrare.

În toate acțiunile, de la a) la d), se pune, în mod firesc, problema necesității ca partea reclamantă să-și dovedească în fața instanței temeinicia cererii sale și, dacă e cazul, partea adversă să producă contradovezile necesare pentru a obține respingerea acțiunii.

Chiar diferite fiind, aceste acțiuni pun probleme de probațiune similare, fiind legate, toate, de stabilirea existenței sau inexistenței unei legături de sânge, de filiație firească, între un copil și un anumit bărbat care, fie că se recunoaște singur sau este prezumat de lege a fi tatăl copilului, iar prin acțiune se urmărește a se dovedi contrarul, fie. dimpotrivă, refuză să admită că ar avea această calitate, iar prin acțiune se urmărește a se stabili că, totuși, el este tatăl copilului.

Întrucât, în stadiul actual al dezvoltării științelor biomedicale, actul însuși al zămisliri, din care izvorăște filiația, nu poate fi dovedit în mod direct, nemijlocit și cu certitudinea necesară, stabilirea identității tatălui care a participat efectiv la acest act este deosebit de dificilă și ea nu se poate face decât prin probe indirecte, evidențiindu-se fapte vecine și conexe, din care să se poată trage unele concluzii privind concepția copilului.

Obiectul probei

Obiectul probei, potrivit literaturii juridice, în procesul civil, în general, îl constituie „faptele din care rezultă drepturile și obligațiile cu privire la care părțile se allă în litigiu”

În acțiunile la care ne .referim, obiectul probei ar trebui să-1 constituie, deci, faptul zămislirii copilului cu un anumit bărbat, fapt din care rezultă calitatea acelui bărbat de a-i fi copilului lată, adică legătura de paternitate firească.

Cum însă acest fapt nu poate fi dovedit direct și nemijlocit, părțile vor trebui să dovedească „lapte vecine și conexe” din cunoașterea cărora instanța să poată deduce existența faptului generator de drepturi și obligații.

În acțiunile privind tăgăduirea paternității, obiectul probei îl vor constitui acele fapte sau împrejurări din care să rezulte imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului său „împrejurări de natură să învedereze existența unor fapte incompatibile cu paternitatea soțului” cum sunt: sterilitatea bărbatului, izolarea lui față de mama copilului (fiind plecat în străinătate, aliat în închisoare, prizonierat, etc.) sau chiar imposibilitatea morală de coabitare cauzată de relele raporturi statornicite între soți în timpul divorțului sau din alte cauze.

În mod asemănător, în acțiunile privind stabilirea paternității din afara căsătoriei, obiectul probei îl va constitui „faptul că pretinsul tată a avut relații sexuale cu mama copilului în timpul legal al concepției și că din aceste relații a rezultat copilul”, căci, potrivit practicii judiciare constante în ultima vreme, „esențial este nu numai de a se produce probe din care să rezulte că mama copilului a întreținut relații intime cu pretinsul tată, în perioada concepției legale a copilului, dar, mai ales, că din aceste relații a rezultat copilul a cărui paternitate se cercetează”.

Altfel spus, se apreciază că tatăl copilului este, în modcert, bărbatul pârât; acțiunea poate fi admisă „numai dacă se dovedește cu certitudine că pârâtul este tatăl copilului”, iar existența chiar a raporturilor intime dintre mamă copilului și pârât. în perioada concepției, nu este de natură să ducă la concluzia indubitabilă că pârâtul este tatăl acelui copil, ci, într-o atare situație sunt necesare și alte probe care să întemeieze convingerea instanței în acest sens.

Este deci necesar, mai întâi, ca însăși filiația copilului față de mamă să fie în prealabil stabilită, iar. la nevoie, se poate cere și dovada că relațiile mamei cu pretinsul tată s-au situat numai într-o anumită parte din timpul total al perioadei legale a concepției, iar momentul concepției (raportat la gradul de dezvoltare a copilului în momentul nașterii) se situează, și el, (sau nu) în același interval de timp.

Este de amintit că în această din urmă privință, în mod eronat o instanță județeană a considerat că „este admisibilă acțiunea în stabilirea paternității, deși prin expertiză științifică s-a stabilit că data concepției minorului se situează anterior datei la care părțile au început să întrețină relații intime, dacă acestea au avut loc în perioada timpului legal al concepției stabilit potrivit Art. 61 C.fam.”.

Mulți autori care au comentat această speță – au considerat că acțiunea trebuia să fie respinsă, deoarece prezumția instituită de Art.61 C.fam. stabilește că zămislirea (concepția) copilului poate avea loc în orice moment al perioadei legale de concepție, dar ea nu stabilește (și nici n-ar putea stabili, fără să nesocotească realitatea) că zămislirea se produce în tot timpul acestei perioade.

Or. dacă expertiza științifică – necombătută cu alte probe – a precizai că zămislirea copilului avusese loc, cu certitudine, înaintea datei de 7 iulie, iar părțile avuseseră primul contact abia la 29 iulie, era evident că – deși ambele aceste date se situează înăuntrul perioadei legale a concepției – copilul nu putea avea drept tată pe bărbatul pârât, el fiind deja conceput înainte ca mama lui să fi avut vreo relație cu pârâtul.

Cu privire la unele chestiuni conexe stabilirii însăși a paternității (cum este. de ex., după nașterea copilului, conviețuirea mamei cu pretinsul tatăori acordarea de către acesta. în mod voluntar, a întreținerii pentru copil) aceste fapte vor trebui să fie dovedite în mod direct, fără deplasarea obiectului probei la fapte vecine și conexe.

Tot astfel, obiectul probei îl vor constitui însăși faptele generatoare de drepturi și obligații și în cazul contestării paternității aparent din căsătorie, care presupune stabilirea faptului că în momentul nașterii copilului, mama să nu era căsătorită.

Sarcina probei

În dreptul comun, sarcina probei revine reclamantului: „Cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească”, în realitate, însă, sarcina probei se împarte între cele două părți, căci, deși primul ținut a dovedi faptele pe care își întemeiază cererea este reclamantul, odată făcută această dovadă, revine pârâtului dreptul (și sarcină) de a dovedi – dacă este cazul – viciile și obstacolele care au împiedicat nașterea dreptului pretins, sau actele și faptele juridice care au modificat sau stins dreptul născut.

În materia de care ne ocupăm în prezenta lucrare, de la regula potrivit căreia sarcina probei revine, mai întâi, reclamantului, legiuitorul a reglementat o importantă excepție, dispunând, în Art.58 alin.2 C.fam. că, în procesele de contestare a recunoașterii paternității care nu corespunde adevărului, „dacă recunoașterea este contestată de mamă, de cel recunoscui sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii, sau a moștenitorilor săi”.

Această răsturnare a sarcinii probei este, desigur, justificată și este în interesul copilului.

Numai că, și de această dată, dacă pârâtul (autorul recunoașterii) dovedește faptele vecine și conexe care fac credibilă paternitatea sa, va reveni tot reclamantului sarcina de a face contradovada (de pildă, probă că analiza serologică exclude categoric paternitatea autorului recunoașterii).

Mijloacele de probă pentru paternitate

Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, este unanim admis că în acțiunile la care ne referim, obiectul probei fiind simple stări de fapt, acestea vor putea fi dovedite în mod liber, prin orice mijloace de probă admise de lege.

Astfel, încă în primii ani de la adoptarea Codului familiei, instanța supremă a statornicit principiul potrivit căruia „dovada paternității din afara căsătoriei se poate face prin orice mijloace de probă, instanța urmând să se pronunțe după convingerea sa intimă, pe baza mijloacelor de probațiune de drept comun”, deoarece, spre deosebire de legislația anterioară, Codul familiei nu mai prevede nici o restricție din punct de vedere al probațiunii” pentru stabilirea paternității.

Prin urmare, în asemenea procese vor putea fi admise că probe chiar și simple prezumții, precum și depoziții de martori, putând fi audiate ca martori și rudele cele mai apropiate ale părților, cu excepția descendenților, fiindcă ele pot furniza instanțelor elementele de fapt cele mai importante, întrucât sunt în măsură să cunoască relațiile cele mai intime dintre părțile litigante.

De altfel, chiar dispoziția expresă a Art. 316 din Noul Cod de Procedură Civilă prevede că „în pricinile privitoare la starea civilă sau despărțenie, se vor putea asculta că martori rudele și afinii”, cu excepția descendenților. În acest sens este și practica judiciară.

În regelementare în vigoare a Noului cod civil, s-a stabilit conform prin Art. 421 alin. 2 și alin. (3) precizează: faptul că ”filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat .(3) Cu toate acestea, dovada filiației nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la Art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.”

Referitor la anumite mijloace de probă utilizate în acest fel de procese, practica judiciară și literatura de specialitate au adus o serie de precizări care trebuie reținute. Prin urmare, sunt considerate următoarele mijloace de probă:

Mărturisirea sau Recunoașterea

Fără a fi „regina probelor”, așa cum era considerată într-un trecut nu foarte îndepărtat – rămâne, totuși, un mijloc de dovadă important, dar nu decisiv, menit a contribui, alături de alte probe, la formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la starea de fapt și la raporturile de drept dintre părțile litigiului. în procesele interesând starea civilă a persoanelor.

Recunoașterea pârâtului este admisă ca mijloc de dovadă în stabilirea maternității sau paternității, dar nu poate fi luată în considerare atunci când tinde a răsturna prezumția legală de paternitate21

În acțiunile privind stabilirea paternității din afara căsătoriei, recunoașterea pârâtului poate pune capăt-procesului, căci o recunoaștere voluntară, făcută în formele prevăzute de lege” stabilește, ea însăși, paternitatea copilului, lăsând fără obiectprocesul, iar recunoașterea pârâtului la interogator în fața instanței poate fi considerată ca fiind făcută în formă autentică”.

În literatura juridică s-a susținut că o asemenea recunoaștere de paternitate, care ar sta la baza unei hotărâri de admitere a acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei, ar fi exceptată de la aplicarea prevederilor Art.58 C.fam., care permit contestarea recunoașterii care nu corespunde adevărului, căci „s-ar aduce o gravă știrbire autorității lucrului judecat dacă s-ar permite răsturnarea unor atare hotărâri judecătorești pe calea unei simple contestații”.

Această opinie, a fost, izolat, împărtășită și de unele instanțe. S-a decis, astfel, că „recunoașterea copilului din afara căsătoriei, făcută de tatăl său în cadrul acțiunii de stabilire a paternității, admisă prin hotărâre judecătorească, trecută în puterea lucrului judecat, nu poate fi contestată conform Art.58 alin. l C. fam.. pentru că împotriva unei asemenea hotărâri sunt deschise numai căile ordinare și extraordinare de atac”.

Această opinie nu poate fi, însă. împărtășită, nici un text de lege neîngăduind concluzia că Art.5 C. fam. s-ar referi „la recunoașterile voluntare cu excepția celei care s-ar face în urma acționării în judecată”; dimpotrivă, așa cum însuși autorul citat recunoaște, hotărârea de stabilire a paternității, chiar obținută numai pe baza recunoașterii la interogator a pârâtului, este opozabilă terțelor persoane, dar numai până la proba contrară.

Or, contestarea recunoașterii de paternitate care nu corespunde adevărului (Art. 58 C.fam.) se face prin acțiune în fața instanței din partea unei terțe persoane.

Pe de altă parte, chiar părțile procesului – cărora hotărârea le este opozabilă, cu autoritate de lucru judecat – pot obține modificarea ei pe căile extraordinare de atac, dacă obțin – după rămânerea definitivă a hotărârii – probe noi care învederează că recunoașterea ce a stat la baza hotărârii nu corespunde adevărului.

Trebuie reținută ideea că și în procesele privitoare la paternitate, ca și în toate celelalte, recunoașterea (mărturisirea) este o simplă probă obișnuită, supusă și ea aprecierii instanței de judecată, care, pentru a-și forma convingerea intimă, trebuie s-o verifice și s-o coroboreze cu alte dovezi pentru a putea pronunța o hotărâre temeinică.

Mai ales în procesele privitoare la tăgada paternității, instanțele de judecată au fost ferme în a decide că „recunoașterea mamei pârâte” în sensul că nu soțul reclamant este tatăl copilului, ci un alt bărbat, recunoaștere care poate constitui un act de conivență între părțile interesate, nu produce efecte juridice, dacă nu se coroborează cu alte probe din care să rezulte că este cu neputință ca soțul reclamant să fie tatăl copilului tăgăduit.

Cu atât mai mult, o mărturisire tacită, dedusă de instanță din împrejurări ca acordarea întreținerii copilului de către pretinsul tată, nu poate fi considerată o probă suficientă în dovedirea acțiunii în stabilirea paternității, așa cum – greșit – s-a pronunțat o instanță locală îndată după adoptarea Codului familiei, decât dacă este confirmată de alte dovezi convingătoare.

Prezumțiile simple, judecătorești.

Acestea au un mare rol în procesele privitoare la paternitate, căci – paternitatea neputând fi dovedită în mod direct și nemijlocit – instanța trebuie să tragă concluzii, privitor la aceasta, din faptele vecine și conexe ce pot fi dovedite, operând astfel cu raționamentul juridic specific prezumției. Puterea acestor prezumții diferă, însă, de la caz la caz, în funcție de dovezile care le confirmă sau le infirmă.

Astfel, din faptul dovedit că pretinsul tată a întreținut relații intime cu mama copilului în perioada legală a concepției, instanța poate trage concluzia că pârâtul este tată! copilului; dar această prezumție își reduce considerabil puterea de convingere, dacă în cauză se dovedește că, în aceeași perioadă, mama a întreținut relații intime și cu alți bărbați (excepțio plurium concubentium) și este complet anihilată și răsturnată dacă se dovedește sterilitatea totală și permanentă a bărbatului pârât3”, sau dacă proba serologică exclude paternitatea pârâtului.

Noul Cod de Procedură civilă reglementează obiectul și importanța aflării adevărului în instanță, în curprinsul Art. 327-329.

Art. 327 din Noul Cod de Procedură Civilă, stipulează:

“ Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”

Art. 328, din același Cod de procedură civilă, intitulat „Prezumțiile legale”, prevede că:
(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.
(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

Iar Art. 329, tot din Noul Cod de Procedură Civilă, intitulat „Prezumțiile judiciare”, statuează:

„În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.”

Probele științifice:

Prin probe științifice se înțeleg: expertizele serologice, antropologice, dactiloscopice etc.

Aceste probe joacă un rol din ce în ce mai mare în probațiunea acțiunilor privitoare la paternitate, pe măsură ce progresele din domeniile științelor bio-medicale – și în special în domeniul geneticii – oferă noi și noi posibilități de cunoaștere a modalităților de transmitere a diferitelor caractere de la o generație la alta.

Practica judiciară a subliniat în dese rânduri că dacă, în cadrul unei acțiuni de stabilire a paternității din afara căsătoriei, probele administrate nu justifică în mod categoric o anumită concluzie, este necesară administrarea probelor științifice (proba grupelor sanguine, dactiloscopică și a măsurătorilor antropometrice) care pot contribui la lămurirea situației.

Totodată, însă, s-a precizat că efectuarea acestor probe nu se impune în orice litigiu de stabilire a paternității, ci numai dacă există un dubiu, adică atunci când din alte probe (interogator, martori și acte) nu se poate trage concluzia că pârâtul este sau nu tatăl copilului”, căci „dacă s-ar considera că probele științifice trebuie efectuate chiar și atunci când nu există dubiu, ar însemna să se administreze probe inutile și să se tergiverseze soluționarea pricinii.

Valoarea probatorie a expertizelor medico- legale a fost apreciată în mod diferențiat.

Examenul serologic, a fost interpretat și s-a stabilit că atunci când compararea grupelor sanguine ale copilului, mamei și tatălui pretins duce la concluzia unei incompatibilități. în sensul că mama nu putea da naștere unui copil având grupa sanguină pe care copilul o are, dacă l-ar fi conceput cu un bărbat având grupa sanguină a pretinsului tată, această concluzie de excludere a paternității pârâtului are o forță probantă absolută, expertiza dobândind o valoare de neinlălurat, pe care instanța nu o poale ignora, ea fiind obligată ca pe baza ei să respingă, față de cel exclus de la paternitate, acțiunea ca nefondată.

Tot astfel, s-a considerat că este o probă absolută și expertiza prin care se constată medical cu certitudine starea de neputință sau de sterilitate a bărbatului, deși alți autori consideră – nu fără temei – că o asemenea expertiză nu poate formula concluzii certe decât cu privire la momentul examinării, iar nu cu privire la momentul – adesea mult anterior – în care a avut loc concepția copilului.

Expertiza serologică, ale cărei concluzii nu exclud paternitatea pârâtului, ci o declară „posibilă” sau „probabilă”, s-a decis constant că această probă este doar relativă, în cazul când evidențiază că o anumită persoană, ca și oricare alt bărbat din grupele sanguine respective, ar putea fi tatăl copilului, așa încât ea nu poate constitui o probă suficientă în sprijinul admiterii acțiunii – mai cu seamă când s-a dovedit că și alți bărbați (a căror paternitate n-ar fi exclusă de proba serologică) au întreținut relații cu mama copilului în perioada legală a concepției – , după cum ea nu poate fi suficientă nici pentru respingerea acțiunii față de pârât, fiind necesară administrarea altor probe, de natură a înclina balanța convingerii instanței într-un sens sau altul.

Expertiza antropologică – ce constă în cercetarea asemănărilor morfofiziologice dintre copil și pretinsul tată, transmise ereditar- a intrat în practica curentă a instanțelor și a institutelor sau serviciilor medico-legale, alături de expertiză serologică.

Expertiza dermatoglifică sau dactiloscopică – ce constă în examinarea comparativă a crestelor papilare, șanțurilor de flexiune și a altor desene tegumentare, digitale, palmare sau plantare – a intrat și ea în practica curentă a instanțelor și a institutelor sau serviciilor medico-legale.

Expertiza ADN – care constă în compararea codului ADN al copilului cu al părintelui – este unul din cele mai noi probe intrate în practica instanțelor.

Deocamdată, aceste tipuri de expertiză nu pot oferi, de regulă, concluzii absolut certe, ci exprimă doar o anumită probabilitate a filiației față de un anumit bărbat.

Tocmai din acest motiv, practica judiciară le consideră doar mijloace de informare pentru instanță ele neputând constitui „o probă de sine stătătoare, ci numai una care să întărească o stare de fapt stabilită cu ajutorul altor probe.

Totuși, aceste expertize încep să ofere instanțelor de judecată posibilități nebănuite în urmă cu nu prea mulți ani, putându-se ajunge, prin utilizarea unor investigații științifice multiple și combinate, la determinarea paternității cu o probabilitate de până la 98%, motiv pentru care literatura de specialitate, atât juridică cât și medicală, pune un accent deosebit pe aceste mijloace de probă.

Capitolul 6 – Aspecte din practica judiciară

(La începutul acestui capitol este necesar sa facem o scurtă precizare cu câteva considerații pe care le-am exprimat și la începutul unui alt capitol precedent și anume că:

Jurisprudența, și doctrina care a fost elaborată și creată după intrarea în vigoare a Noilor Coduri Judiciare, respectiv a Noului Cod Civil și a Noului Cod De Procedură Civilă, este încă destul de “firavă” ca și volum și număr de hotărâri judecătorești și respectiv de Lucrări Științifice de specialitate, datorită scurtei perioade de timp, de când aceste două mari acte normative au intrat în vigoare în legislația statului român, aspect care presupune faptul ca timpul scurt de când aceste noi Coduri sunt în vigoare nu a permis ca toate chestiunile subtile și adânci pe care ele reglementează, sa se regăsească într-un mod deosebit de bine reliefat în jurisprudență instanțelor judecătorești, sau chiar în tratatele universitare de dreptul familiei, fiindcă multe din cauzele de dreptul familiei care sunt începute și înregistrate pe rolul instanșelor judecătorești, sub imperiul Noilor Coduri de care am pomenit, nici măcar nu sunt soluționate în mod definitiv și irevocabil.

Pentru aceste rațiuni am considerat că este folositor pentru studiul nostru ca să alegem în curprinsul lucrării de față (pentru “demonstrarea” modului în care notiunile teorice care au fost expuse de noi, sunt aplicate în mod concret în viața juridică a societății) câteva “spicuiri” din hotărâri judecătorești care au fost pronunțate în baza vechii legislații a familiei care era reglementată de Codul Familiei și de actele normative care gravitau în jurul acestuia și îl “întregeau” în mod complementar, întrucât aceste spețe care au fost ales de noi în elaborarea acestei dizertații, susprind și pun în relief aproximativ toate problemele care au fost detaliate de noi în scris în paginile acestei lurări.)

Aspectele pe care noi le-am cercetat și avut în vedere în culegerea de spețe care este afectată acestui capitol, vizează următoarea paletă de probleme și chestiuni judiciare abordate:

Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei

Termen de prescripție. Calcul.

Instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta D.F. și a stabilit că pârâtul G.I. este tatăl minorei I. Pârâtul a fost obligat să contribuie la întreținerea minorei cu începere de la data introducerii acțiunii și până la majorat.

Apelul pârâtului a fost admis și schimbându-se în tot sentința judecătoriei, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca tardiv formulată.

Tribunalul a reținut că din probele dosarului nu rezultă că reclamanta a conviețuit cu pârâtul ori că acesta din urmă ar fi prestat întreținere copilului.

Prin urmare, a constatat că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris prin expirarea termenului de un an calculat de la nașterea copilului.

Reclamanta a formulat recurs criticând decizia în raport de disp. art. 304 pct. 11 C. pr. civ.

Recursul este nefondat.

Potrivit Art. 60 C.fam. acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului. În cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tată ori dacă acesta a prestat copilului întreținere, termenul de un an curge de la data încetării conviețuirii ori a întreținerii.

În raport de acest text de lege, în mod corect instanța a constatat că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris prin expirarea termenului de un an calculat de la nașterea minorei.

Reclamanta nu a reușit să facă dovada faptului conviețuirii în comun cu pârâtul sau faptul întreținerii minorei de către pârât.

(Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 144 din 10 februarie 1995)

Probarea recunoașterii paternității

Tribunalul Suprem, secția civilă, dec. nr. 856 din 8 Apr. 1989 – speță privind recunoașterea paternității copilului din afara căsătoriei. Se probează recunoașterea paternității cu o autobiografie scrisă, datată și semnată de tatăl autor al recunoașterii.

Stabilire paternitate. Acordare pensie de întreținere

Prin Sentința Civilă Nr. 7979/18.12.2009 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. 5244/311/2009, admite cererea formulată de reclamanta N.M. în numele și ca reprezentant legal al minorului N. D.L.M., în contradictoriu cu pârâtul I. R. A.

Constată că pârâtul I. R.A. este tatăl minorului N. D.L.M., născut la data de 10.02.2009, în mun. Slatina, jud. Olt, naștere înregistrată sub nr. 262/17.02.2009 în Registrul stării civile Slatina, având ca mamă pe N.M.

Dispune efectuarea cuvenitelor mențiuni pe marginea actului de naștere al minorului în sensul de a se trece la rubrica ”tata” numele de “I. R.A.”, după rămânerea irevocabilă a prezenței hotărâri.

Încredințează pe minorul N. D.L.M., născut la data de 10.02.2009 spre creștere și educare mamei reclamante.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei, în favoarea minorului N.D.L.M., o pensie de întreținere în suma de 425 lei lunar, începând cu data introducerii cererii, 05.06.2009 și până la majoratul copilului

Poprire din oficiu.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 814,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată .

Pentru a pronunța această sentintță, instanța de fond a reținut următoarele:

– În urma relației dintre părți s-a născut la data de 10.02.2009, minorul N.D.L.M.

– În reținerea situației de fapt astfel cum a fost expusă, s-au avut în vedere atât înscrisurile depuse la dosar, respectiv certificat de naștere (f. 5), cât și răspunsurile formulate de pârât la interogatoriul care i-a fost luat la cererea reclamantei.

Potrivit acestuia (f.14 dosar) pârâtul a recunoscut ca minorul N. D.L.M., născut la data de 10.02.2009, în Slatina, având ca mamă pe N. M., este fiul acestuia.

Potrivit dispozițiilor Art..56 C. fam. filiația față de tată se stabilește, în afară de cazurile prevăzute în Art. 53, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, iar conform disp. Art. 59 C. fam. acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele său de către mamă.

Față de considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, luând act de faptul că pârâtul a recunoscut paternitatea minorului, urmează că instanța să admită primul capăt de cerere și să stabilească faptul că pârâtul I. R.A. este tatăl biologic al minorului N. D.L.M., născut la data de 10.02.2009, în mun. Slatina, jud. Olt, naștere înregistrata sub nr. 262/17.02.2009 în Registrul stării civile Slatina, având ca mamă pe N.M..

Instanța va dispune efectuarea cuvenitelor modificări în actul de naștere al minorului în sensul de a se trece la rubrica ”tata” numele de “I. R.A”.

Referitor la petitoriul privind încredințarea minorului către mamă, instanța reține următoarele:

– în concordanță cu prevederile Art.2 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, inclusiv în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

– acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile care revin părinților copilului și trebuie să prevaleze în toate cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

– ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea și educarea copiilor lor.

În măsura în care însă există neînțelegeri între părinți, care afectează în mod direct și pe copil iar instanșa judecătorească este chemată să se pronunțe cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, este necesar să fie considerat în primul rând interesul superior la copilului, astfel încât măsura dispusă să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, prin menținerea copilului într-un mediu cât mai apropiat de cel în care a fost crescut.

Interesul superior al copilului urmează a fi stabilit prin examinarea tuturor criteriilor consacrate în acest scop de doctrină și jurisprudență.

Aceste criterii sunt: vârsta copilului, posibilitățile părintelui de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul față de minor, precum și al minorului față de părinte, grija manifestată de părinți în timpul conviețuirii și după despărțirea lor și altele asemenea.

Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului formează un ansamblu guvernat de principiul egalității, ceea ce înseamnă că nu se poate reține caracterul primordial sau determinant al unuia sau altuia dintre criteriile respective. Altfel spus, în aprecierea interesului superior al minorului nu se poate absolutiza vreunul dintre criteriile enunțate, instanța urmând a le evalua în ansamblul lor, prin analizarea fiecărui criteriu în contextul celorlalte.

În concret, din declarația martorei ȘI se reține că încă de la naștere, minorul s-a aflat în îngrijirea mamei. La locuința acesteia, reclamanta beneficiază de condiții bune pentru creșterea minorului. Aceasta realizează venituri având calitatea de administrator al unei societăți comerciale. Tatăl minorului nu a participat la îngrijirea sau întreținerea copilului.

Din referatul de anchetă socială întocmit de autoritatea tutelară de pe lângă Primăria Slatina se reține că reclamanta locuiește împreună cu minorul într-o garsonieră confort I proprietate, mobilată și curat întreținută, racordată la rețeaua de utilități.Având în vedere aspectele de mai sus precum și vârsta fragedă a minorului, instanța urmează să dispună încredințarea acestuia spre creștere și educare mamei reclamante.

Potrivit dispoz. Art. 107 al.1 C. Fam. copilul minor este întreținut de părinții săi, iar obligația de întreținere se execută în natură sau prin plata unei pensii în bani, instanța judecătorească fiind cea în măsură a stabili felul și modalitatea executării ținând seama de împrejurări.

În conformitate cu dispoz. Art. 94 al. 1 C. fam. întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti, instanța fiind în măsură a mări sau micșora obligația de întreținere după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreținere sau nevoia celui care o primește.

Prin Art. 86 alin. 3 C. Fam. legiuitorul a stabilit în mod expres dreptul la întreținere al descendentului minor oricare ar fi pricina nevoii în care se află.S-a instituit astfel o prezumție cum că minorul s-ar afla în nevoie pe toată durata minorității.

În privința debitorului obligației de întreținere, la stabilirea posibilităților sale materiale se va ține seama de veniturile de care acesta beneficiază, în speță de veniturile realizate de pârât în calitate de angajat al Colegiului Tehnic “Ion Mincu” Slatina, astfel cum au fost comunicate cu adresa nr. 6956/08.12.2009 (f.19 dosar).

Prin urmare pârâtul va fi obligat să plătească reclamantei în favoarea minorului o pensie de întreținere în cuantum de 425 lei lunar începând cu data de 05.06.2009 (data sesizării instanței) până la majoratul copilului. Urmează a se înființa poprire din oficiu asupra veniturilor pârâtului.

Potrivit dispoz. Art. 274 c.p.c se va dispune obligarea pârâtului aflat în culpă procesuală la plata către reclamantă a sumei de 814,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat conform chitanțelor depuse la dosar.

Susținerile pârâtului potrivit cărora acesta, recunoscând pretențiile reclamantei la prima zi de înfățișare, nu mai poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, nu pot primi eficiență în cauzaă.

Astfel, potrivit dispoz. Art. 275 C.p.civ. ,,pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată””.

Dispozițiile Art. 275 C.p.civ. nu-și găsesc însă aplicabilitatea în cauză, pe de o parte deoarece pârâtul se afla în culpaă procesuală pentru că ar fi putut să evite pornirea procesului, recunoscând voluntar minorul, iar pe de altă parte, ca o consecință a recunoașterii, toate efectele juridice decurgând din rudenia față de tată, inclusiv obligația legală de întreținere a tatălui față de copil, se produc în mod retroactiv de la data nașterii copilului.

Raportat la cele de mai sus, obligația legală de întreținere a minorului exista în persoana pârâtului-debitor, ca efect al recunoașterii, de la data nașterii copilului, iar în privința obligației de întreținere ,debitorul-pârât este de drept în întârziere, situație de natură a înlătura aplicabilitatea dispozițiile. Art. 275 C.p.civ.

Prin urmare, se va dispune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantumul solicitat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul I. R. A. considerând-o netemeinică și nelegală întrucât cuantumul pensiei de întreținere s-a stabilit în raport de o comunicare nereală a veniturilor realizate de către pârât, și a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în mod nelegal întrucât a ajuns la o înțelegere cu reclamanta în timpul procesului, iar aceasta nu l-a informat niciodată despre nașterea minorului, astfel că, nu poate fi considerat că a fost de drept în întârziere.

Analizând sentința prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul urmează să constate că acesta este fondat în parte.

Apelantul a depus în apel adresa nr. 344/15.01.2010 emisă de Colegiul Tehnic “Ion Mincu” Slatina în care se solicita anularea adresei 6956/08.12.2009 depusă în dosarul de fond și se menționează veniturile reale ale apelantului în perioada iunie – noiembrie 2009, rezultând un venit mediu net lunar de 1428 lei.

În raport de noile date comunicate prin adresa nr. 344/15.01.2010, cuantumul pensiei de întreținere va fi de 357 lei lunar în favoarea minorului D. L. M.

Critica formulată de apelant cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este nefondată, întrucât susținerile pârâtului în sensul că a recunoscut pretențiile reclamantei la prima zi de înfățișare în cursul procesului nu pot primi eficiență în cauză, deoarece potrivit practicii judiciare în materie și doctrinei dispoz. Art. 275 Cod procedură civilă, nu-și găsesc aplicabilitatea în cauză, deoarece pârâtul se afla în culpă procesuală pentru că ar fi putut să evite pornirea procesului recunoscând voluntar minorul, potrivit Art. 56 Codul familiei, lucru pe care nu l-a făcut și prin urmare este în culpă procesuală de a fi provocat litigiul.

Pârâtul poate beneficia de dispozițiile Art. 275 Cod procedura civilă, numai dacă face dovada că nu a făcut recunoașterea copilului din cauze obiective, situație care nu a fost dovedită în cauză de către pârâtul apelant.

În conformitate cu dispozițiile Art 296 Cod procedura civilă, tribunalul va admite apelul, va schimba în parte sentința în sensul că va obliga pârâtul la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 357 lei lunar în favoarea minorului D.L. M.

Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.

Se va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

(Pronunțată de: Tribunalul Olt – Decizie nr. 46 din data 11.03.2010)

Stabilirea paternității. Acordare pensie de întreținere

Prin cererea adresată acestei instanțe și înregistrată la data de 07.03.2008, reclamanta D.F.M. a chemat în judecată pe pârâtul T.I.A., solicitând instanței ca, prin hotărâre judecătorească, să se constate că pârâtul este tatăl minorei D.A.G.L.; să se încuviințeze că în viitor minora să poarte numele pârâtului; să fie obligat pârâtul la plata lunară a unei pensii de întreținere pentru minoră.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că l-a cunoscut pe pârât, la data de 29.12.2006, și au devenit prieteni, iar, la scurt timp, a întreținut, în mod repetat, raporturi sexuale cu pârâtul, atât la domiciliul acestuia, cât și la domiciliul părinților săi, din comună Radova, pe o perioadă de aproximativ patru luni, iar, când și-a dat seama că este nsărcinată, i-a adus la pârâtului această situație, dar el nu a recunoscut că este tatăl copilului. Precizează că a continuat să se întâlnească cu pârâtul și să întrețină cu acesta raporturi sexuale, până în luna iulie 2007, când sarcina era deja evoluată în luna a șasea, iar, în toată această perioadă, în care a fost prietena cu pârâtul, nu a întreținut relații de prietenie cu un alt bărbat, și nici după despărțirea în fapt de acesta.

În dovedirea cererii, solicită proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului și martori.

La termenul de judecata din dată de 24.04.2008, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, motivând că este adevărat că a cunoscut-o pe reclamantă, la sfârșitul lunii decembrie 2006, și, până în luna iulie 2007, a întreținut raporturi sexuale cu aceasta, care i-a spus, în luna aprilie 2007, că este însărcinată, dar nu a crezut, deoarece auzise de la diverși tineri, din comună Radovanu, că reclamanta ar întreține raporturi sexuale și cu alți bărbați din comună, în timpul săptămânii, când nu se întâlneau.

Menționează că se întâlnea cu reclamanta la sfârșitul săptămânii, respectiv sâmbăta, iar duminică, dupa-amiaza, se întorcea acasă, deoarece lucra la o firmă cu sediul în com. Popești-Leordeni, jud. Ilfov, unde locuia în timpul săptămânii.

În dovedirea cererii, solicită proba cu interogatoriu și martori .

În drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile Art. 115-118 C. pr. civ.

Procedând la judecarea cauzei, s-a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul părților, declarațiile martorilor D.G. și I.V., referat de anchetă socială, raport de ă medico-legală privind cercetarea paternității.

La dosarul cauzei, au fost depuse în copie următoarele acte: cărți de identitate reclamantă și pârât, certificate de naștere.

La interogatoriu, pârâtul a recunoscut că, în perioada decembrie 2006 – iulie 2007, a avut o relație cu reclamanta, cu care a întreținut raporturi sexuale, atât la domiciliul acesteia, cât și la domiciliul pârâtului, anu a recunoscut că minora D.A.G.L. este fiica să și a precizat că nu este de acord căaaceasta să-i poarte numele.

Analizând probele administrate în cauză, instanța a reținut că pentru minora D.A.G.L. nu s-a stabilit decât filiația față de mamă, respectiv față de reclamantă, paternitatea nefiind stabilită.

Din coroborarea probelor administrate în cauză, respectiv răspunsurile pârâtului la interogatoriu cu declarațiile martorilor audiați în ă și concluziile din raportul de expertiză medico-legală privind cercetarea paternității, instanța a reținut că părțile au avut o relație, în perioada decembrie 2006 – iulie 2007, în care au întreținut raporturi sexuale, fiind posibil ca pârâtul să fie tatăl minorei D.A.G.L.

Astfel, având în vedere data nașterii minorei, s-a constatat că perioada în care a avut loc relația dintre părți, intervalul decembrie 2006 – iulie 2007, include perioada pentru care se prezumă concepția, potrivit Art. 61 C. fam., respectiv timpul cuprins între a trei sute și a o șuta optzecea zi dinaintea nașterii copilului.

De asemenea, din coroborarea declarațiilor martorilor D.G. și I.V., reiese că pârâtul o vizită, săptămânal, pe reclamantă la domiciliu și aceasta mergea, deseori, la locuința pârâtului, pârâtul recunoscând că a întreținut relații intime cu reclamanta, însă nu s-a dovedit că reclamanta a avut, în această perioadă, care se prezumă a fi timpul legal al concepției minorei, raporturi sexuale cu alt bărbat.

Mai mult, din concluziile raportului de expertiză medico-legală privind cercetarea paternității, s-a reținut că, din examinările serologice rezultă că tatăl minorei poate fi pârâtul, în limita sistemelor serologice efectuate.

Din materialul probator, instanța a reținut că s-a dovedit că pârâtul este tatăl minorei D.A.G.L., fiica reclamantei, făcându-se aplicarea dispozițiilor Art. 56 C. fam.

Conform Art. 64 C. fam., copilul din afara căsătoriei dobândește numele părintelui față de care s-a stabilit filiația, iar, în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de tpărințe, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului să poarte numele acestuia din urmă.

Analizând cauza prin prisma acestor dispoziții legale și având în vedere interesul minorei în a stabili relații firești cu fiecare dintre părinții săi, instanța a apreciat că se impune că minora să poarte numele tatălui, față de care s-a stabilit filiația prin prezenta hotărâre .

Referitor la obligația de întreținere solicitată de reclamantă în favoarea minorei, s-a reținut că aceasta este o obligație legală care constă în asigurarea mijloacelor materiale necesare creșterii, educării și pregătirii profesionale a copilului, obligație care revine ambilor părinți.

Cuantumul obligației de întreținere datorată de părinte copiilor minori se stabilește de instanță, potrivit Art. 94 alin. 3 C. fam., orientându-se spre plafonul maxim de o pătrime din venitul realizat de pârât, când se datorează pentru un copil, în speța de față se are în vedere că pârâtul are un venit net lunar de 520 lei, așa cum a învederat la interogatoriu.

Față de aceste considerente, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea și a admis-o în consecință, instanța a constatat că pârâtul T.I.A. este tatăl minorei A.G.L., fiica reclamantei D.F.M.; a încuviințat că minora să poarte numele pârâtului, respectiv „T.” și a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 130 lei lunar, reprezentând obligație de întreținere în favoarea minorei, începând cu data introducerii acțiunii și până la majoratul minorei.

Având în vedere că, prin încheierea pronunțată la data de 11.09.2008, instanța a acordat ajutor public judiciar constând în plata onorariului pentru asistență prin avocat, în suma de 500 lei, și plata sumei de 145 lei, reprezentând contravaloarea taxei pentru expertiza medico-legală, potrivit art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, instanța a obligat pârâtul către stat la plata sumei de 645 lei, reprezentând cuantumul ajutorului public judiciar acordat reclamantei.

În baza Art. 274 C. pr. civ., instanța a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 115 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, și a respins cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

(Pronunțată de: Judecătoria Giurgiu – Sentința civilă nr. 763 din data 29.01.2009)

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei

Expunerea cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată sub numărul de mai sus reclamanta T.V. în calitate de reprezentantă a fiicei sale minore T.D.L. născută la….a chemat în judecată pe pârâtul C.D. solicitând instanței să constate că pârâtul este tatăl minorei, să încuviințeze că minora să poarte numele acestuia, să dispună obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei de la data introducerii acțiunii și până la majoratul acesteia în raport de veniturile realizate.

Cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecata din 05.10.2010 reclamanta și-a completat acțiunea solicitând încredințarea către ea a minorei spre creștere și educare. La termenul de judecată din 15.06.2010 reclamanta a renunțat la judecata cu privire la capătul de cerere privind preluarea de către minoră a numelui pârâtului, solicitând instanței să dispună că minora să-și păstreze numele ei, acela de „T…”.

În fapt, reclamanta arată că a conviețuit cu pârâtul din 2005 până în primăvara anului 2009 la domiciliul ei, în toată această perioadă cei doi comportându-se ca un adevărat cuplu în sensul că s-au gospodărit împreună și au avut relații intime.

Cu toate că nu demaraseră încă formalitățile pentru încheierea căsătoriei, la propunerea pârâtului, au hotărât să-și consolideze relația de cuplu prin conceperea unui copil. La scurt timp după ce a rămas însărcinată însă relația dintre ei a început să se erodeze fără vreun motiv întemeiat pentru ca în final pârâtul să părăsească domiciliul unde ei doi locuiau împreună.

De atunci și până la nașterea minorei pârâtul a revenit de mai multe ori la domiciliul ei în speranța unei împăcări și rămânea aici timp de câteva zile după care pleca fără să-i explice unde. După ce a născut-o pe minoră l-a anunțat pe pârât însă acesta deși a fost de acord să îi plătească pensie de întreținere nu a consimțit să se prezinte la serviciul stării civile pentru a o recunoaște. Pârâtul nu a justificat acest comportament al său însă ea, reclamanta, a aflat că avea o relație cu o altă femeie și presupune că acesta este motivul refuzului său de a o recunoaște pe minoră. Mai precizează că în prezent pârâtul este angajat în calitate de ofițer la UM … din municipiul Bistrița.

În drept, reclamanta invocă disp. Art. 56, 59, 60, 61 și 89 C. fam.

II. Expunerea poziției pârâtului față de acțiune.

În față Judecătoriei Bistrița, instanța inițial sesizată, legal citat, pârâtul nu s-a prezentat, dar prin înscrisul depus la dosar a arătat faptul că locuiește în orașul Beclean și că dorește să fie citat la această adresă în continuare.

În față Judecătoriei Beclean, instanța în favoarea căreia Judecătoria Bistrița și-a declinat competența, la termenul de judecată din 15.03.2011 pârâtul a declarat că nu recunoaște că ar fi tatăl minorei T.D.L. și în consecință nu este de acord cu admiterea acțiunii reclamantei.

La termenul de judecata din 12.04.2011 însă, prin interogatoriu, pârâtul a recunoscut că el este tatăl minorei T.D.L. și este de acord să fie obligat la plata pensiei de întreținere potrivit legii în favoarea acesteia.

Prin înscris depus la dosarul cauzei pentru termenul din 10.05.2011 pârâtul a solicitat că la stabilirea pensiei în favoarea minorei instanța să aibă în vedere faptul că mai are doi copii minori în întreținere.

III. Referiri la circuitul dosarului.

Cauza a fost inițial înregistrată la Judecătoria Bistrița sub nr. 11227/190/2009, care prin S.C. 1112010 și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Beclean, cauza fiind înregistrată la această din urmă instanța sub nr. 696/186/2010.

Situația de fapt reținută de instanță.

Din certificatul de naștere al minorei T.D.L. depus la dosarul căuzei (f. 5) rezultă că aceasta s-a născut pe data de …. și că este fiica reclamantei, în acest act nefiind menționat numele și prenumele tatălui.

Prin interogatoriu (f. 52) pârâtul a recunoscut că este tatăl minorei T.D.L., că este de acord cu încredințarea către reclamantă a minorei spre creștere și educare și este de acord la plata pensiei de întreținere în favoarea acesteia, potrivit legii.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă faptul că în perioada timpului legal al concepției, reclamanta T.V. și pârâtul C.D. au locuit împreună în municipiul Bistrița, în casa părinților reclamantei, că pârâtul a aflat despre nașterea minorei D.L. și nu a negat că ar fi tatăl acesteia, iar la un moment dat, chiar s-a oferit să plătească pensie de întreținere în favoarea acesteia.

Din ă efectuată în ă de către Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei (f. 2) rezultă că reclamanta dispune de condițiile materiale și prezintă garanțiile morale necesare în vederea creșterii și educării minorei.

Din adresa nr. 1493/08.04.2011 a UM …. (f. 3¦), instituția la căre este angajat pârâtul, rezultă o medie a veniturilor lunare ale acestuia pe ultimele 6 luni de …..lei și, potrivit certificatelor de naștere depuse la dosarul căuzei, instanța reține de asemenea că pârâtul mai are doi copii în întreținere, C.I.A. și CC.D.S. (f. 1¦.), aspect de care va ține seama la stabilirea pensiei de întreținere.

Prin înscris depus la dosarul cauzei pentru termenul de judecata din 10.05.2011 (f. 57) pârâtul a aratată că este de acord să fie obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei, de la data pronunțării hotărârii.

V. Motivarea soluției în drept

Conform Art. 56 C. fam, filiația față de tată se stabilește, în afară de cazurile prevăzute în Art. 53, prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească.

Conform Art. 57 C. fam, copilul conceput și născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești. Recunoașterea se face prin declarație făcută la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii, fie după această dată; recunoașterea poate fi făcută și prin înscris autentic sau prin testament.

Recunoașterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.

Conform Art. 59 C. fam, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul lui legal. Dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea pornită de acesta. Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.

Conform Art. 60 C. fam, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la nașterea copilului.

Conform Art. 86 C. fam, între părinți și copii există obligația legală de întreținere, iar descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care el se află. Conform Art. 94, când întreținerea este datorată de părinte sau de cel care adoptă, ea se stabilește până la o pătrime din câștigul său din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii.

Conform Art. 274 C. pr. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Conform Art 275 C. pr. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Cu privire la solicitarea pârâtului de a fi obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei de la data pronunțării hotărârii, instanța arată că hotărârea de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei produce efecte retroactive, până la nașterea copilului, astfel că în această perioadă copilul este considerat ca fiind al tatălui stabilit prin respectiva hotărâre.

Drept urmare, în speță, obligația de întreținere revine pârâtului pe parcursul întregii perioade menționate mai sus, dar va fi acordată de instanță doar de la data introducerii acțiunii, dată la care întreținerea a fost solicitată, în acest sens stabilindu-se și prin Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 19/23.12.1965.

Având în vedere starea de fapt prezentată și textele de lege pertinente, instanța reține că pârâtul este tatăl minorei T.D.L. și va fi obligat la plata în favoarea acesteia a unei pensii lunare de …. din venitul lunar care, mai departe, urmează a fi împărțit la 3, numărul copiilor în întreținere, rezultând pentru minora T.D.L suma de… de lei, pe care pârâtul va fi obligat să o plătească acesteia lunar, de la data introducerii acțiunii.

Va dispune totodată încredințarea către reclamantă a minorei spre creștere și educare și va recunoaște pârâtului dreptul de avea legături personale cu minoră, la domiciliul reclamantei, de două ori pe lună, în a 2-a și a 4-a duminică din lună.

Instanța:

Admite acțiunea formulată de reclamanta T.V., în calitate de reprezentantă a fiicei sale minore T.D.L., împotriva pârâtului C.D.

1. Constată că pârâtul este tatăl minorei T.D.L. născută pe dată de …… în mun. Bistrița, județul Bistrița-Năsăud. având CNP ……….

2. Dispune că minora să rămână cu numele înscris în actul de naștere, acela de „T…”;

3. Dispune încredințarea către reclamantă a minorei T.D.L. spre creștere și educare;

4. Obligă pârâtul la plata unei pensii lunare de întreținere de…… lei în favoarea minorei T.D.L., născută pe dată de …… începând cu dată introducerii acțiunii, până la dată la care va deveni majoră sau până la terminarea studiilor, dar fără a depăși varsta de 25 de ani.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată

Bibliografie

Albu, I., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

Anca, P., Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei,București, 1966

Banciu, M., Dreptulfamiliei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998

Bohotici, I., Stabilirea, tăgăduirea și contestarea paternității, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994.

Coca-Cozma, M., Crăciunescu, C. M., Lefterache L. V (coordonatori), Justiția pentru minori, Editura Universul Juridic, București, 2003

Corhan, A., Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2009

Diamant, B., și Negru, V., Recunoașterea – mijloc de probă în procesele de statut civil, în R.R.D nr.10, 1973

E1iescu, M., Moștenirea și devoluția ei, Edit. Academiei, București, 1966

Economu. V., Filiația din afara căsătoriei, în volumul RUDENIA […], Editura Academiei, București, 1966, p.85.

Enache, I., Medicină legală, Editura Mirton, Timișoara, 2001

Frentiu G. C., Comentariile Codului civil – Familia, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012.

Filipescu, P., Filipescu, A. I., Tratat de dreptul familiei, Ediția a VIII-a, Editura Universul Juridic, București, 2006

Filipescu, P., Tratat de dreptul familiei, Editura „All Beck”, Bucuresti, 2000

Florian, E., Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003

Hageanu C. C., Dreptul familiei si actele de stare civila, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012

Ionașcu, A. Muresan, M. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Ionașcu, M., Muresan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975

Ionașcu, M., Drept civil, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963

Ionașcu, M., Probele în procesul civil, Editura Științifică, București, 1969

Lesviodax, A., Obligatia legala de intretinere, Editura Științifică, București, 1971

Lupulescu, A., Lupulescu, M., Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 2006

Mares C., Dreptul familiei, Editura C.H. Beck. Bucuresti, 2013.

Popescu, T.R., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965

Romosanu I. D., Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 2012.

Șerbănescu, S., Codul familiei comentat și adnotat, Editura Științifică, București, 1963

Tomescu M., Dreptul familiei. Protectia copilului, Editura C.H. Beck. Bucuresti, 2005.

http://www.cjo.ro/coduri-de-drept/codul-familiei#Rudenia

http://www.avocatura.com

http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/

Bibliografie

Albu, I., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

Anca, P., Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei,București, 1966

Banciu, M., Dreptulfamiliei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998

Bohotici, I., Stabilirea, tăgăduirea și contestarea paternității, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994.

Coca-Cozma, M., Crăciunescu, C. M., Lefterache L. V (coordonatori), Justiția pentru minori, Editura Universul Juridic, București, 2003

Corhan, A., Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2009

Diamant, B., și Negru, V., Recunoașterea – mijloc de probă în procesele de statut civil, în R.R.D nr.10, 1973

E1iescu, M., Moștenirea și devoluția ei, Edit. Academiei, București, 1966

Economu. V., Filiația din afara căsătoriei, în volumul RUDENIA […], Editura Academiei, București, 1966, p.85.

Enache, I., Medicină legală, Editura Mirton, Timișoara, 2001

Frentiu G. C., Comentariile Codului civil – Familia, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012.

Filipescu, P., Filipescu, A. I., Tratat de dreptul familiei, Ediția a VIII-a, Editura Universul Juridic, București, 2006

Filipescu, P., Tratat de dreptul familiei, Editura „All Beck”, Bucuresti, 2000

Florian, E., Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003

Hageanu C. C., Dreptul familiei si actele de stare civila, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012

Ionașcu, A. Muresan, M. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Ionașcu, M., Muresan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975

Ionașcu, M., Drept civil, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963

Ionașcu, M., Probele în procesul civil, Editura Științifică, București, 1969

Lesviodax, A., Obligatia legala de intretinere, Editura Științifică, București, 1971

Lupulescu, A., Lupulescu, M., Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 2006

Mares C., Dreptul familiei, Editura C.H. Beck. Bucuresti, 2013.

Popescu, T.R., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965

Romosanu I. D., Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 2012.

Șerbănescu, S., Codul familiei comentat și adnotat, Editura Științifică, București, 1963

Tomescu M., Dreptul familiei. Protectia copilului, Editura C.H. Beck. Bucuresti, 2005.

http://www.cjo.ro/coduri-de-drept/codul-familiei#Rudenia

http://www.avocatura.com

http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/