PASTORAȚIA TINERILOR ȘI INTEGRAREA ÎN SOCIETATE PRIN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ASPECTE MISIONARE, PATRISTICO-LITURGICE ȘI PEDAGOGICE LUCRARE… [308261]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„DUMITRU STĂNILOAE”

[anonimizat]-[anonimizat] I [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat] – 2017

CUPRINS

1. Cuprins …………………………………………………………………………………….

2. Argument ………………………………………………………………………………..

3. Introducere ……………………………………………………………………………….

4. Capitolul I – Pastorație și misiune în Sfânta Scriptură ………………………………………………….

I. 1. Revelație și misiune ………………………………………………………………………………….

I. 2. Pastorație și misiune în Vechiul Testament …………………………………………………….

I. 3. Pastorație și misiune în Noul Testament ……………………………………..

5. [anonimizat] ……………………………………………

II. 1. Tinerii – prezentul și viitorul societății ………………………………………

II. 2. [anonimizat] ……………………….

II. 3. Criza spirituală și provocările lumii contemporane ………………………………………………..

II. 4. [anonimizat] ………………………………………………………………..

II. 5. Pocăința – remediu și tămăduire ………………………………………………………..

II. 6. Rolul educației religioase în formarea personalității ……………………………….

II. 7. [anonimizat] …………………………….

II. 8. [anonimizat] a tinerilor ………………………

II. 9. Rolul familiei creștine în formarea valorilor morale ……………………………

II. 10 Omul duhovnicesc și misiunea sa …………………………………………………

6. [anonimizat] ………………………………………………………………

III. 1. Biserica – spatiul comuniunii și al sfințeniei ……………………………………

III. 2. Rugăciunea ………………………………………………………………………

III. 3. Postul creștin ………………………………………………………………………

III. 4 Mila și milostenia creștină ………………………………………………………

III. 5 [anonimizat] …………………………………

7. [anonimizat] ………………………………………

IV. 1. Principiile didactice generale ……………………………………………….

IV. 2. Principiile didactice specific religiei …………………………………………

IV. 3. Metode didactice de învățământ folosite în predarea religiei…………

IV. 4 Mijloace de învățământ utilizate în predarea religiei …………………

IV. 5. Metode de cunoaștere a realității religioase ……………………………

IV. 6. Funcțiile evaluării …………………………………………………………

IV. 7. Strategii și procedee de evaluare ………………………………………

IV. 8. Modurile evaluării ………………………………………………………

IV. 9. Metode și instrumente alternative de evaluare ……………………………

IV. 10 Testele decimologice. Tipologia itemilor ……………………

IV. 11 Finalitățile educației ………………………………………………………

IV. 12 Taxonomia și operaționalizarea obiectivelor educaționale …………

IV. 13 Metode pentru dezvoltarea gândirii critice ……………………………

IV. 14 Metode de învățare prin cooperare ………………………………………

8. Concluzii ……………………………………………………………………………………….

9. Bibliografie ………………………………………………………………………………….

10. Declarație de autenticitate ……………………………………………………………………………………..

11. Anexe …………………………………………………………………………………………………………………….

ARGUMENT

„Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3)

„Eu sunt lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12)

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6)

„De Mă iubiți, păziți poruncile Mele… Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește și cel ce Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu.” (Ioan 14, 15; 21)

„Rămâneți în Mine și Eu în voi… Căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 4; 5)

Creștinismul prin natura lui este religia desăvârșită descoperită de Dumnezeu pentru întreaga umanitate, iar prin caracterul său este misionar pentru că el mărturisește, vestește și cheamă pe fiecare la dobândirea cunoaștereii lui Dumnezeu și a Fiului Său, Cel Unul-Născut Iisus Hristos: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică… Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 3, 16; 17, 3). Dumnezeu este binele suprem (cf. Luca 18, 19), este iubirea absolută (cf. Ioan 4, 16), este sfințenia absolută (cf. Apocalipsă 4, 8), este „Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată” (cf. 1 Timotei 6, 16), iar revelarea Sa în lume prin Fiul Său, Dumnezeu Cuvântul, reprezintă manifestarea iubirii Sale față de întreaga umanitate. Dumnezeu Cuvântul, Cel mai înainte de veci, se arată în Hristos ca om adevărat, pentru a restaura pe omul cel căzut care s-a supus stricăciunii și morții. Odată cu venirea Sa, stricăciunea și moartea se preschimbă în nestricăciune și în viață veșnică. Iisus Hristos reprezintă plinirea Legii și a Proorocilor (cf. Matei 5, 17), dar și a oricărei alte descoperiri a lui Dumnezeu către umanitate. Evanghelia sau Vestea cea bună răspunde oricui și în toate timpurile la întrebarea existențială esențială a umanității: Ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? Răspunsul constă în păzirea poruncilor lui Dumnezeu: „De vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17), dar și în împlinirea legii iubirii creștine: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău… Și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii” (Matei 22, 37-40). Cine se străduiește să împlinească aceste precepte evanghelice, aude în chip tainic glasul Domnului, spunându-i: „Nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu” (Matei 12, 34).

Domnul Iisus Hristos a lăsat lumii o nouă învățătură, a arătat un ideal, un chip de perfecțiune, de desăvârșire, după exemplul personal: „Învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29-30), îndemnând la acest mod de viață și de desăvârșire pe fiecare, spre asemănarea cu Tatăl din ceruri: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Dumnezeu adevărat și om adevărat, Iisus Hristos întruchipează în Persoana Sa învățătura despre împărăția lui Dumnezeu și despre omul desăvârșit, așa cum este el realizat în Hristos, după cum Însuși mărturisește „toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Credința în Iisus Hristos este o credință în lumină (cf. Ioan 12, 36), este putere luminătoare și mântuitoare (cf. Galateni 2, 16), făcându-ne fiii lui Dumnezeu după har și adevăr (cf. Ioan 1, 12), prin asemănarea noastră cu El.

Educația religioasă creștină transmite posterității mesajul evanghelic autentic: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile… învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă…” (Matei 28, 19-20), asigură itinerariul ființei umane către virtute și adevăr și arată calea omului după voia lui Dumnezeu din perspectiva dobândirii mântuirii și vieții celei veșnice în Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Așadar, „temelia care este Iisus Hristos” (cf. 1 Corinteni 3, 11), reprezintă și restaurarea omului căruia Cuvântul Său dumnezeiesc i se adresează: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26)

Iubirea și urmarea lui Iisus Hristos este dovedită prin împlinirea poruncilor Sale. Cel ce iubește cunoaște pe Dumnezeu și împlinește poruncile Lui: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele… Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește și cel ce Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 15; 21). Cine iubește și urmează pe Domnul Iisus Hristos, cu nimic nu se va păgubi, înmulțit va lua și va moșteni viața veșnică, întocmai după spusele Sale: „Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

INTRODUCERE

Când vorbim despre pastorație, ne gândim la misiunea clericului, în raport cu cei pe care îi păstorește, îi îndrumă și îi călăuzește sub aspect religios-moral (duhovnicesc) pe calea sfințirii, desăvârșirii morale creștine și a mântuirii. Clericii, ca urmași ai Sfinților Apostoli, au primit de la aceștia mandatul transmis de către Mântuitorul Iisus Hristos de a sfinți, a învăța și a conduce credincioșii pe calea mântuirii: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Învățându-le să păzească, toate câte v-am poruncit Eu vouă, și iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20). Termenul pastorație provine de la cuvântul păstor, indicând și misiunea de păstorire care presupune a călăuzi, a îndruma, a conduce, a cârmui, a purta de grijă, în sens creștin a se îngriji de mântuirea sufletelor credincioșilor încredințați spre păstorire: „Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste. Nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi. Tot așa și voi, fiilor duhovnicești, supuneți-vă preoților; și toți, unii față de alții, îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Așadar, smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalțe la timpul cuvenit. Lăsați-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (1 Petru 5, 7).

În Vechiul Testament, Dumnezeu Însuși este păstorul poporului ales (poporului evreu) al lui Israel: „Așa vorbește Domnul Dumenzeu: Iată am necaz pe păstori. Lua-voi înainte oile mele din mâinile lor… Mă voi îngriji Eu însumi de oile Mele și le voi cerceta…Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște și anume pe robul Meu David; el le va paște, el va fi păstorul lor” (Ezechiel 34, 10-15, 23), „Domnul este păstorul meu și nimic nu-mi va lipsi, la pășuni bune mă sălășluiește și mă călăuzește la ape line” (Psalm 22, 1-2), iar Mesia, Cel mult așteptat de către întreaga omenire, este prezentat drept păstor: „El îți va paște turma ca păstor, va lua mieii în brațe, îi va duce la sânul Lui și va călăuzi cu blândețe oile care alăptează” (Isaia 40,11).

În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos, Mesia Cel mult așteptat, se numește pe Sine „Păstorul cel Bun” (Ioan, 10-15), Însuși îl reintegrează pe Sfântul Apostol Petru în apostolat cu titulatura de păstor: „De mă iubești păstorește oile mele!” (Ioan 21, 15), iar Sfinții Săi Apostoli Îl numesc în epistolele lor „Păstorul cel Mare al oilor” (Evrei 13, 20), „Păstorul sufletelor” (1 Petru 11, 25), „Mai marele păstorilor” (1 Petru 5, 4).

Chiar și în arta creștină primară, în iconografie și în sculptură, Mântuitorul Iisus Hristos este înfățișat ca un tânăr păstor, ce poartă pe umerii Săi, oaia cea pierdută și regăsită (cf. Luca 15, 4-6).

Pastorala ca disciplină, se ocupă cu studiul pastorației, cu expunerea sistematică și metodică a normelor de îndrumare a activității pastorale a clericilor, a metodelor și mijloacelor prin care își îndeplinesc activitatea misionară. Dar acest lucru nu înseamnă că misiunea se restrânge la aceștia în mod exclusiv, căci principiile pastorale sunt însușite și de către personalul adiacent (teolog, profesor de religie) în activitatea lor misionară, în cadrul formării spirituale și morale a tinerilor creștini, căci „scopul ultim al pastoralei, este realizarea mântuirii la indivizi și în colectivitățile sociale pe care ei le alcătuiesc”. Altfel spus, pastorala „ne prezintă cunoștințele de care avem nevoie pentru a modela sufletele omenești. Ea ne ajută să evităm experiențele triste și dăunătoare, atât pentru păstori cât și pentru păstoriți, să evităm eforturile inutile în alegerea mijloacelor de păstorire și ne ferește de neajunsurile inevitabile ale empirismului personal”.

Formarea spirituală are la bază principii, norme, metode și mijloace utilizate de către clerici și de către personalul adiacent (teolog, profesor de religie) în scopul conducerii și coordonării activităților specifice educației și pastorației maselor, la care se mai adaugă principiile și normele pedagogiei și psihologiei creștine. Fără aceste coordonate este practic imposibil de realizat o formare spirituală și o educație religioasă autentică. În munca de edificare duhovnicească, păstorii și profesorii de religie au la îndemână pe lângă elementele de pastorație creștină promovate de știința pastorală și cele ale pedagogiei creștine tradiționale și o suită de instrumente și cunoștințe provenind din descoperirile psihologiei dezvoltării și ale psihologiei educației. Acestea oferă o serie de rafinări privind înțelegerea etapelor de dezvoltare (cognitivă, emoțională, morală) și a caracteristicelor diferitelor vârste. Un element cheie în inițierea și susținerea comportamentelor (inclusiv a celor creștine) este motivația. Înțelegerea mecanismelor motivaționale, a factorilor care o determină și o susțin, sunt de mare folos în actul pastoral-misionar. În măsura în care vom ști să folosim aceste cunoștințe, dublate de întreaga paletă de valori și metode din tezaurul pedagogiei și al spiritualității creștine, vom reuși să eficientizăm efortul catehetic, în special și pe cel misionar-pastoral în general.

Educația în general, este o prioritate pentru societatea de astăzi, în încercarea de a surprinde și semnifica întreaga experiență cognitiv-formativă a omului. O societate care valorifică maximal produsul cunoașterii, creează prin excelență premisele unei educații cognitive, educație dedicată procesului cunoașterii și afirmării persoanei umane. De altfel, toate conținuturile didactice, sunt resurse cognitive corelate scopurilor și obiectivelor și acestea subscriu idealului dezvoltării persoanei umane sub aspectul aspirațiilor ei. Cu alte cuvinte, adevărata cunoaștere se înscrie pe linia dezvoltării umane, într-un context dat, fără să facă abstracție de realitatea ontologică a persoanei umane. Educația se oprește asupra experiențelor fundamentale ale omului, dincolo de ceea ce noi numim proces cognitiv-formativ. Fără îndoială cunoașterea, sau cogniția, oferă una din dimensiunile importante ale educației, însă efortul educatorului trebuie văzut prin prisma tuturor experiențelor învățării și formării umane.

Scopul educației creștine este acela de a-i călăuzi pe tineri sub aspect moral și religios, „concretizând totodată toate elementele care subzistă în potență, în chipul divin, după care au fost creați”, pentru a se ajunge la „unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea desăvârșită, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13), de aceea „truda educatorului adevărat nu este să-i facă pe tineri asemenea nouă, ci să-i salveze pe toată viața în simplitatea de spirit și în curățenia inimii cu care au venit pe lume. O generație nouă, e o primăvară nouă a omenirii și ea e menită sigur vestejirii dacă voim s-o creștem după asemănarea noastră. Există doar un singur mijloc de a o salva: când educația fundamental reformată, va crește un copil după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Formarea spirituală reprezintă așadar o componentă esențială și de bază a educației umane. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, referindu-se la educație, afirmă că este „o lucrare din dragoste, spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea învățătorului, ca apoi clipă de clipă, pe măsură ce se descoperă dragostea lui, să facă să se nască și a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și negrăită comuniune între ele”. Părintele profesor Dumitru Călugăr, îl completează parcă, când afirmă că educația este „o acțiune specific umană desfășurată conștient de către un educator, conform unui plan și unei metode bine precizate. Ea este suținută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu și are drept scop realizarea caracterului religios-moral cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină”. Scopul educației în general este realizarea caracterului și personalității umane și se constituie într-un proces de influențare a individului spre un ideal educațional de „valorificare și desăvârșire a potențialului uman, în vederea formării unei personalități armonioase și creatoare, capabile să exercite rolurile cu care societatea o va investi”. Potrivit teoriilor contemporane, personalitatea reprezintă „o organizare sistematică de tip ierarhic, care se elaborează evolutiv în contextul interacțiunii individului cu mediul social dat, cu structurile socio-culturale existente”. În urcușul formării spirituale se întâlnesc anumite trepte ierarhice în înțelegerea formării personalității creștine. Prima treaptă ierarhică în ansamblul personalității este individul ca „parte a ființei”, pe treapta ierarhică imediat următoare se situează persoana, înțeleasă în creștinism ca „centru purtător de valori a ființei”, apoi urmează personalitatea. Sub aspect moral, personalitatea este definită ca fiind „persoana orientată integral și permanent spre bine, persoana ajunsă la desăvârșire prin întruparea binelui într-însa, astfel persoana devine personalitate prin orientarea ei integrală și permanentă spre bine”.

În realizarea unei formări spirituale autentice, educația religioasă își are rolul esențial, înțeleasă ca relație tainică, liberă și conștientă între om și Dumnezeu, în scopul cunoașterii voii Sale și împlinirii poruncilor Lui: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Educația religioasă urmărește în cele din urmă formarea conștiinței morale, conduitei religioase, desăvârșirea morală a persoanei și formarea lăuntrică a omului evanghelic: „Și, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învățător, ce bine să fac, ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 16-17). Sensul și consistența activității pastoral-misionare în rândul tinerilor prin educația religioasă sunt ghidate de intenția de a-i face parte activă la slujirea latreutică, mărurisitoare și diaconală a Bisericii, membri cu drepturi depline în sânul „poporului lui Dumnezeu” (cf. 1 Pt. 2, 10). De aceea, atenția pastoral-misionară acordată tinerilor prin educația religioasă nu este o opțiune, ci o prioritate, deoarece copilăria și tinerețea sunt perioade caracaterizate de mult mai multă receptivitate și capacitate de schimbare.

Biserica are un sistem moral precis de valori, fundamentat pe valorile descoperirilor dumnezeiești, în care revelația în Hristos își are rolul ei esențial. În lumina revelației culminante a lui Dumnezeu, prin Fiul Său Iisus Hristos, Biserica judecă și apreciază toate celelalte valori ale lumii. În cadrul revelației divine, descoperim o serie de adevăruri dumnezeiești, care sunt și principii, așezate la baza moralei creștine: Dumnezeu Însuși este o realitate personală, Creatorul și Proniatorul lumii, prezentat de către Sfânta Scriptură, în cartea Facerii, unde se afirmă că: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1, 1); Dumnezeu este ființă personală prin excelență (cf. Iezechel 1, 1-28) și iubire absolută (cf. 1 Ioan 4, 8); Dumnezeu este manifestarea binelui absolut, căci „nimeni nu este bun, ci numai unul Dumnezeu” (Luca 18, 19; Matei 19, 17). Binele din viața omului, reprezintă manifestarea bunătății lui Dumnezeu, ca plinătate a iubirii Sale față de acesta (cf. 1 Ioan 4, 16); Răul nu este un principiu și nici nu are o definiție proprie, ci reprezintă absența binelui din viața omului. Răul fizic, se datorează efectului răului moral, concretizat în refuzul iubirii lui Dumnezeu de către om. Inventatorul și ipostazierea răului în lume este diavolul, care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 7); Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia Cel mult așteptat, Răscumpărătorul și Mântuitorul lumii, El este „Calea, Adevărul și Viața” (cf. Ioan 14, 6), „Lumina lumii”, „Lumina vieții” (cf. Ioan 8, 12). Calea spre adevărul dumnezeiesc, spre sfințire, spre Împărăția lui Dumnezeu, este persoana lui Iisus Hristos, de aceea condiția desăvârșirii și îndumnezeirii omului o reprezintă viața trăită în Hristos, cu Hristos și pentru Hristos; Întreaga morală creștină prezintă un caracter eshatologic. Creștinului i se cere o viață morală, nu numai pentru împlinirea de moment în această viață pământească, ci pentru veșnicie, căci „în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit” (Matei 12, 36). Omul împlinește exigențele moralei creștine, prin împlinirea preceptelor evanghelice, prin ferirea de păcate și patimi, prin practicarea virtuților morale, prin post și rugăciune, prin fapte ale iubirii, milei și milosteniei creștine.

Educația religioasă are un caracter formativ-educativ de modelare a ființei umane și vizează sufletul omului ca entitate individuală și personală, prin cultivarea spiritului uman în tridimensionalitatea sa (rațiune, sentiment, voință) cu accent pe conștiința de sine, pe sensul și finalitatea existenței personale, fiind ancorată în transcendentul divin. Fiecărei dintre cele trei facultăți ale sufletului, îi corespunde câte un tip de activitate educațională: intelectului – educația intelectuală, sentimentului – educația religioasă, voinței – educația morală. De aceea, a trece cu vederea dimensiunea spirituală și morală în cadrul actului educațional, înseamnă a-i reduce direcția și implicit verticalitatea sa, păstrându-i doar aspectul său intelectualist sau informativ, deoarece „educația creștină integrală în serviciul pedagogiei creștine, nu se oprește la educație intelectuală, nici la educația religioasă pentru formarea pietății, ci trece mai departe la educația morală creștină. Trebuie făcută distincția între a ști, a simți și a voi. Educația religioasă trebuie să continuie cu educația morală religioasă”. Părintele profesor Mihail Bulacu, observă educația intelectuală, religioasă și morală creștină ca pe cele trei laturi esențiale de activitate în cadrul actului educațional. Ele țin de formarea sufletului, raportat totodată la intelect, sentiment și voință. Creștinismul a emanat în acest sens, cel mai reușit sistem de educație morală a sufletului omenesc cu idealul său de perfecțiune. Există o corelație directă între educația religioasă și cea morală. Educația creștină ce își propune să formeze caractere, urmărește aplicarea în practică a principiilor ei. În acest fel, omul nu se mai oprește la simpla învățare a elementelor de doctrină, ci trece la lucrare, la punerea lor în practică. Aceasta este educația creștină integrală, ce trece dincolo de cea intelectuală și de cea religioasă, devenind educație morală.

Creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Facere 1, 26-27), omul este o persoană morală, întrucât este o ființă spirituală ce are în sine pecetea binelui și tinde spre bine. Întrucât binele nu este un lucru, un principiu impersonal, ci Însuși Dumnezeu Cel personal, reiese firesc că virtutea omului, ca înfăptuire a binelui, își ia ființa din relația personală cu Dumnezeu prin comunicarea personală cu Dumnezeu și prin săvârșirea voii Lui. Prin adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, omul se integrează Adevărului divin și Rațiunii divine, ca mod de viață și de participare. Astfel, este recunoscută în om calitatea rațională a sufletului, precum și întreaga lui lucrare rațională, în descoperirea rațiunilor din lucrurile văzute, ca mijloc de apropiere și unire cu Dumnezeu. Este ceea ce subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca experiență a sfinților: „Simțirea, care a reținut numai rațiunile duhovnicești ale celor sensibile, au ridicat-o simplu, prin mijlocirea rațiunii la minte; rațiunea, care a adunat rațiunile lucrurilor, au unit-o, printr-o chibzuială unică, simplă și neîmpărțită, cu mintea; iar mintea, care s-a izbăvit prin purificare de mișcarea în jurul tuturor lucrurilor, ba s-a odihnit chiar și de lucrarea firească din ea, au adus-o lui Dumnezeu. Adunându-se astfel în întregime la Dumnezeu, s-au învrednicit să se unească întregi cu Dumnezeu întreg, prin Duh, purtând, pe cât este cu putință oamenilor, întregul chip al Celui ceresc și atrăgând asa de mult în ei înfățisarea dumnezeiască, pe cât de mult erau atrași ei, s-au unit cu Dumnezeu, dacă este îngăduit să se spună astfel”.

Persoana umană este un „ipostas spiritual purtător de valori, care tinde să participe la lumea valorilor prin comuniune”, este „capacitatea de a te identifica cu altul, de a participa la viața lui, de a trăi viața altcuiva, fără a înceta să fii ceea ce ești”, întrucât „fiecare persoană este un mod unic de deschidere către universal, o potențialitate unică, în stare de a asuma totul”, iar din punct de vedere moral „omul este o persoană morală, întrucât este o ființă spirituală, care are în sine pecetea binelui și tinde spre bine”. Capabilă să înainteze spre Dumnezeu, persoana umană se manifestă nu numai ca posibilitate de cunoaștere, fie că este vorba de cunoaștere obiectuală, sau intersubiectivă, ci și ca mijloc de depășire a materialității. După Sfântul Grigorie de Nyssa, însuși actul zidirii creației, trimite la un întreit stadiu rațional al ei, situând pe om la apogeul rațional, la granița dintre văzut și nevăzut. Astfel, îi recunoaște nu numai superioritatea ontologică în raport cu alte făpturi, dar mai ales posibilitatea de a le cuprinde în sine rațional și duhovnicește, de a le înțelege și de a le călăuzi spre Dumnezeu, precum afirmă: „Această ființă cugetătoare, care este omul și care rezumă elementele tuturor celorlalte categorii de viețuitoare, mai întâi se hrănește în mod natural, ca orice făptură a firii. În al doilea rând, se silește să-și rafineze dibăcia forțelor senzoriale, care, potrivit firii lor, se situează la mijloc, între puterea de cugetare și materia brută, care e mai greoaie și mai nesimțitoare și care se deosebește pe măsura în care e tot mai curată. În sfârșit, la urmă de tot, apare omul sub întreitul lui context, ca o unire sublimă și sinteză fericită dintre substanța dotată cu putere de cugetare și elementele sensibile ale firii”.

Pentru personalitatea laică, norma este legea morală naturală și conștiința morală care percepe faptele de ordin moral. Însă, toate aceste aspecte, nu au un caracter absolut, de aceea „se poate vorbi de natura lucrurilor, ca despre cea mai apropiată normă a moralității, numai raportând lumea creaturilor la Creatorul acestora și la scopul urmărit de El prin creație”. Pentru personalitatea laică, idealul se descoperă într-o armonie pentru un scop aparent relativ, sau de moment, căutat în realitatea psihologică, sau în cea socială. Pentru personalitatea creștină, ținta nu este în ea însăși, ci în Creator, în cunoașterea permanentă a lui Dumnezeu și în împlinirea voii Sale (cf. Ioan 17, 3), de aceea scopul creștinului este mereu raportat la Dumnezeu, la harul Său sfințitor, la tainele Sale (cf. Matei 5, 48). Pentru personalitatea creștină, idealul se exprimă în „acordul libertății umane cu harul dumnezeiesc”, acea „armonie desăvârșită între har și libertate, iată fondul sinergismului biblic, care constituie viața noastră spirituală”.

Raportul dintre sacru și profan este evidențiat de către Mântuitorul Hristos în Evanghelii, stabilind astfel și ierarhia de valori esențială în scopul înțelegerii diferenței dintre pedagogia creștină și pedagogia laică: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adauga vouă” (Matei 6, 33), căci „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), arătând posibilitatea realizării perfecțiunii, a desăvârșirii naturii umane, a unirii cu Dumnezeu. Idealul pedagogiei creștine nu urmărește distrugerea sinelui propriu, cum se afirmă în sens budist, o sinucidere trăită, ci promite o viață interioară spirituală bogată și puternică, prin împlinirea propriei desăvârșiri și unirii cu Dumnezeu: „Fiți dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Întreaga Revelație dumnezeiască este o acțiune luminatoare și lumină transformatoare a celui ce crede și caută să cunoască, să descopere, să experimenteze și să practice. Bogăția de semnificații a acestor texte prezentate în paragraful de mai sus, este completată de alte pasaje biblice, ce evidențiază același adevăr, precum este cel de la (Matei 20, 25-28) – cearta pentru întâietate, cel de la (Matei 22, 21) – dinarul cezarului, de la (Marcu 10, 20-25) – tânărul cel bogat. Prin acestea, creștinismul desființează definitiv granița dintre sacru și profan, de aici și râvna creștinului pentru cunoaștere, curățire de patimi, practicarea virtuților morale, sfințire, desăvârșire și unire cu Dumnezeu.

Raportul dintre personalitatea laică, care trăiește în numele binelui autonom și personalitatea creștină, care trăiește după prescripțiile evanghelice (cf. Matei 25, 31-46) este prezentat detaliat în învățăturile Sfântului Serafim de Sarov: „Observați că numai o singură lucrare bună, cea făcută în numele lui Hristos, ne aduce roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este făcut în numele Lui, chiar binele, nu ne procură nici o răsplată în veacul viitor și nici în această viață, nu ne dă harul divin. Iată pentru ce Domnul Hristos zicea: Cel ce nu adună cu mine risipește (cf. Luca 11, 23)”. În continuare tot el adaugă: „Acest lucru nu se întâmplă niciodată când o faptă bună a fost făcută în numele lui Hristos, căci binele săvârșit în numele Lui, nu aduce numai o cunună de slavă în veacul viitor, ci chiar aici pe pământ îl umple pe om de harul Sfântului Duh, după cum s-a zis: Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui. (cf. Ioan 3, 34-35)”.

Formarea spirituală ca fundament a actului educațional se realizează așadar pe baza unei spiritualități dependente profund de religie înțeleasă ca relație tainică, liberă, conștientă a omului cu Dumnezeu, determinând astfel comportamentul uman, atitudinea morală și relațiile inter-personale. Spiritualitatea reprezintă expresia religiozității manifestată în afară care nu rămâne străină de amprenta mediului socio-cultural în care se desfășoară. Conceptul de spiritualitate, suferă în timp o manifestare în două direcții, distanțându-se din pricina adâncirii prăpastiei dintre sacru și profan. Pe de o parte, este folosită noțiunea de spiritualitate, până la confundarea cu cultura, arta, literatura, tradițiile etnice, definită ca „ansamblu de idei și sentimente care caracterizează un popor, o națiune din punctul de vedere al vieții spirituale, al specificului culturii sale”. Pe de altă parte, termenul de spiritualitate, se folosește pentru a defini un curent filozofico-religios de tip sincretist, încercând „dizolvarea religiilor tradiționale, în încercarea de a pune bazele unei teologii spirituale a dialogului cu religiile necreștine, oferind liberalilor religioși teren nelimitat pentru teologizări confuze și superficiale”. Adept al concepției masonice și al mișcării spirituale New Age, filozoful N. Berdiaev precizează că „lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate în care nu va mai încăpea nimic din viziunea ascetică asupra vieții”. Aceasta presupune că „însuși creștinismul intră într-o epocă nouă, într-o nouă și mai adâncă spiritualitate”. Tot la acest aspect, se referă și Frithjof Schuon în cartea sa Despre unitatea transcendentă a religiilor militând pentru „toleranța sincretistă a amestecului religiilor de tip New Age-ist”, când afirmă „egalitatea tuturor religiilor”, când „neagă universalitatea mântuirii prin Hristos”, când susține „pluralitatea Revelației”.

Cu totul altul, este înțelesul noțiunii de spiritualitate, în teologia ortodoxă, însemnând „simțirea sau experierea conștientă a harului lui Dumnezeu care se manifestă într-un mod de cunoaștere și de viață, în care spiritul își recapătă libertatea și noblețea sa, proces existențial spre îndumnezeire”. Pentru Sfinții Părinți ai Bisericii, spiritualitatea înseamnă trăirea în Hristos, cu Hristos și pentru Hristos, căci El este „Calea, Adevărul și Viața” (cf. Ioan 14, 6). Acesta este și motivul pentru care taina credinței creștine în viziunea ortodoxă este „taina materiei transfigurate în Hristos”. În acest sens mărturisește Sfântul Siluan Athonitul că „Domnul este recunoscut doar în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt umple omul întreg: sufletul, mintea și trupul”. Cine ajunge la stadiul acesta este „umplut de Duhul Sfânt” (cf. Fapte 2, 4), este „plin de Duhul Sfânt” (cf. Efeseni 5, 18) și devine „templu al Duhului Sfânt” (cf. 1 Corinteni 6, 19).

Sfinții Părinții care s-au ocupat în mod deosebit de spiritualitatea creștină ortodoxă, vorbesc de trepte ale vieții spirituale, ale progresului în sfințenie, așezând o adevărată ordine în acest mod de existență. Acestea sunt: 1. despătimirea sau curățirea de patimi și câștigarea virtuților, 2. contemplarea sau pătrunderea spiritului în rațiunile divine ale lucrurilor dincolo de suprafața materială a lumii experimentând prezența proniatoare a lui Dumnezeu, 3. unirea nemjlocită sau experierea directă a lui Dumnezeu în lumina necreată a harului – stadiul ultim al îndumnezeirii omului prin har sau al sfințeniei vieții.

Purificarea, iluminarea și desăvârșirea le concepem în ordine succesivă sub raportul metodologic al expunerii și sub raportul ideii de progres spiritual, care necesită categoria de începători, categoria de progresanți (înaintați) și categoria de desăvârșiți. Desăvârșirea omului se înfăptuiește prin voință liberă (hotărâre), prin virtute morală (efort personal) și mai ales prin harul pus la dispoziție de Dumnezeu. În drumul omului spre desăvârșire este nevoie de curaj, strădanie personală, stăruință și statornicie pe calea binelui, răbdare, o viață nepătată, împlinirea virtuții creștine și mai ales har de la Dumnezeu. Harul este puterea cea mai apropiată și calea cea mai sigură și mai ușoară prin care omul ajunge la sfințire și desăvârșire. Sfințirea este curățirea, spălarea și luminarea sufletului prin harul Duhului Sfânt, primit prin taina botezului, manifestându-se activ prin intermediul celorlalte Sfinte Taine ale Bisericii. Termenul sfințire, se deosebește de sfințenie, care este cununa sau sinteza virtuților morale, acea starea morală de curățire, luminare și desăvârșire dobândită prin virtute și har. Se deosebește și de desăvârșire, care este măsura și marginea puterilor omenești, starea de asemănare cu Dumnezeu, cu virtuțile, cu însușirile sau cu desăvârșirile Lui, unirea cu Duhul Sfânt și zborul pe aripile Duhului Sfânt în văzduhul dumnezeirii. Sfințenia este viața divină în om, primită prin darul harului, starea omului după firea și voia lui Dumnezeu. După fire Dumnezeu este Sfânt (cf. 1 Petru 1, 16), iar voia lui Dumnezeu este sfințirea omului și desăvârșirea omului (cf. 1 Tesaloniceni 4, 3). Calea spre sfințire a arătat-o Mântuitorul Hristos, urmat de apostolii și sfinții Săi. Hristos este sfințirea noastră (cf. 1 Corinteni 1, 30), este „Calea, Adevărul și Viața” (cf. Ioan 14, 6) către Împărăția Tatălui. Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, a pus la îndemâmă în Biserica Sa, căile sau mijloacele de dobândire a sfințirii, prin care se atrage în suflet harul mântuitor, făcându-ne părtași la desăvârșire. Viața în Hristos și în Duhul Sfânt, viața duhovnicească în toată plinătatea, sfințenia, frumusețea și desăvârșirea ei, viața trăită în virtute, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, nutrită cu Sfintele Taine, împărtășită cu Trupul și Sângele Domnului și Sfânta Liturghie, este o viață de culmi, o viață tainică de întâlnire și trăire cu Dumnezeu.

Credința religioasă este coextensivă în timp și spațiu cu omul. „Religia s-a născut odată cu apariția omului” susține un savant în domeniu Ivar Paulson, iar profesorul Ioachim Wach afirmă că „istoria religiei începe odată cu istoria omului”. De asemenea Mircea Eliade în Istoria religiilor menționează faptul că „sacrul nu este un stadiu în istoria conștiinței, el este un element în structura acestei conștiințe”, iar „la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este în sine un act religios”, căci „a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”. Credința religioasă nu reprezintă așadar o achiziție evolutivă, ci este un dat originar, pentru că ea există de când există omul. Înțeleasă ca relație filială, intimă, conștientă între om și Dumnezeu, care se manifestă în interiorul ființei umane prin sentiment religios și credință puternică, iar în exterior prin forme de cult și viață morală, religia este „cea mai puternică năvală a ființei noastre spre realitate, spre principala realitate”. De aceea, înțelegerea adegvată a religiei, implică mai întâi o evaluare a elementelor ei constitutive, adică fixarea și determinarea notelor ei specifice generale. În concepția părintelui Dumitru Stăniloae, punctele comune care constituie prin generalitatea lor esența fenomenului religios universal sunt: credința și încrederea omului în realitatea ultimă; caracterul personal al realității ultime; transcendența sau deosebirea fundamentală dintre natura creată și realitatea divină; credința în autorelevarea realității divine; credința în nemurire, dar și în dreapta răsplătire a sufletului după moartea fizică, fără de care religia nu ar avea niciun sens. Subliniind o diferențiere calitativ fundamentală între creștinism și celelalte religii, același părinte afirmă că „tot ceea ce au în plus religiile necreștine, este o orgie de mituri, sau o înviorare, într-o formă sau alta, a aceluiași fond minim, care constituie convingerea religioasă universală”. Creștinismul este superior, deosebindu-se radical față de toate celelalte religii deoarece „prin plusul pe care îl afirmă, el atestă o sporire esențială a Revelației divine”. Coborârea din cer a lui Dumnezeu Cuvântul printre oameni ca „Unul dintre noi”, a fost necesară pentru a îndrepta conștiința religioasă spre adevăratul ei țel și scop ultim, mântuirea. De aceea, prin întruparea Fiului, „Dumnezeu a devenit persoană istorică și de atunci realitatea Lui este experiată cu o intensitate ce depășește orice incertitudine”.

Astfel înțeleasă, noțiunea de spiritualitate, reprezintă dimensiunea existențială a vieții religioase, ca bază a formării spirituale a tinerilor creștini. Singura cale de realizare a unei formări duhovnicești autentice și mântuitoare rămâne integrarea deplină în spiritualitatea creștină, care începe în familie, se dezvoltă în școală și se desăvârșește în Biserică. Biserica completează opera educativă începută de părinți și se dovedește o modalitate complementară școlii în materie de formare spirituală și de educație morală, ne face părtași la tainele vieții în Hristos, ne propune un scop și un ideal înalt al existenței noastre. Ea este punctul de întâlnire între imanent (umanitate) și transcendent (Dumnezeu). Educația religioasă contribuie în mod direct la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viața Bisericii și în cea socială. Ea sprijină libertatea persoanei și totodată conferă libertății umane un sens existențial superior. Ea urmărește formarea unei conștiințe morale, formarea lăuntrică a adevăratului creștin, a omului evanghelic. Importanța ei deosebită, rezidă în aceea că, urmărește desăvârșirea morală a persoanei, ori acesta este sensul și idealul existenței noastre: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).

Nevoia unei călăuze, a unui îndrumător duhovnicesc, în scopul înțelegerii cuvântului profund și mistic al Sfintei Scripturi, o arată famenul etiopian în Faptele Apostolilor, mărturisind: „Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31), de aceea mare este și plata în ceruri, a celui ce învață și povățuiește pe altul pe calea virtuților creștine, după cum afirmă Însuși Mântuitorul: „Cel ce va face și va învăța așa pe oameni, acela mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei 5, 19).

Pentru asimilarea învățăturilor creștine și pentru înțelegerea tainelor dumnezeiești, este nevoie de credință puternică, unită cu rugăciunea, pentru ca harul Duhului Sfânt să lumineze mintea și să descopere cele ascunse. Credința, este un dar al Duhului Sfânt, pe care Apostolii îl cer de la Iisus, atunci când Îi zic: „Sporește-ne credința”, iar Domnul Însuși se roagă pentru ca Tatăl Ceresc să le dea din sfințenia Lui: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău”. Cât despre cei ce se roagă, Duhul Însuși se roagă pentru ei: „Căci Însuși Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite”, dăruind o putere de a ne ruga care pătrunde și cerurile. Cu un cuvânt, Duhul Sfânt, Care Se împărtășește celor ce-L primesc, este un „Duh al înțelepciunii și al înțelegerii, al sfatului și al tăriei, al bunei credințe și al celorlalte, după cum Îi arată și numele”. Cunoașterea lui Dumnezeu, ca lucrare a minții și a inimii, se realizează în condiții de deplină libertate a persoanei, fiind o cunoaștere prin iubire, pentru că Însuși „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8) și nu forțează libertatea și nici voința omului. De aceea, afirmă Mântuitorul Hristos: „Iată stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”. (Apocalipsa 3, 20). Dumnezeu prin intermediul harului Său atrage în mod permanent pe om în cunoașterea Sa, luminându-i mintea, trezindu-i simțirea duhovnicească, ajutând astfel, pe fiecare, să înainteze în cunoaștere, căci „Dumnezeu e izvorul puterii și al luminii, care ne atrage mereu mai sus în cunoaștere, în desăvârșirea vieții. El e Supremul, dar Supremul fără de sfârșit și inepuizabil în atracția exercitată asupra noastră, în darurile pe care le revarsă asupra noastră. De fapt, lucrul acesta nu e posibil decât dacă Dumnezeu este persoană și relația noastră cu El este o relație de iubire. Iar iubirea ființei umane trece prin virtute, care implică libertatea. Înaintarea în unirea cu Dumnezeu, nu are numai un caracter de cunoaștere teoretică. Înțelegerea e hrănită de efortul liber al virtuții și viceversa. Iar în relație cu Dumnezeu, omul primește putere spre Acesta”. Ca proces amplu de participare și de transpunere continuă, cunoașterea lui Dumnezeu îl introduce pe credincios în „tainele lui Dumnezeu” (cf. 1 Corinteni 2, 1), ca descoperire, arătare și transmitere a realităților dumnezeiești, față de cei ce-L caută cu inima curată, în credință și în stăruință, întocmai cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „Propovăduim înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-au cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei; ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 7-9).

În cercurile largi, circulă următoarea expresie: „Crede și nu cerceta!”, care se afirmă că ar avea corespondent în Sfântă Scriptură, că ar fi de sorginte biblică, însă această afirmație este de-a dreptul deplasată și chiar neadevărată, deoarece Sfânta Scriptură nu elogiază iraționalitatea, ignoranța, necunoașterea și nici credința oarbă. Dimpotrivă Sfânta Scriptură propovăduiește cunoașterea, lumina, sensul, viața, binele suprem, munca, studiul, implicarea, cercetarea, devotamentul, documentarea, ș.a. Îndemnul Mântuitorului Hristos în acest sens, desființează astfel limitele ignoranței și ale necunoașterii, invitând totodată la studiul amănunțit al Sfintei Scripturi: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39), „Cuvintele Mele sunt duh și viață” (Ioan 6, 3), „Cel care cere primește, cel care caută găsește și celui care bate i se va deschide” (Luca 11, 10).

Sfinții Părinți insistă asupra faptului că un contact permanent cu Sfintele Scripturi este absolut necesar pentru toți creștinii, că evlavia autentică nu poate subzista și nu se poate dezvolta, decât hrănindu-ne constant cu pâinea cuvântului inspirat. Iată de pildă, un astfel de îndemn al Sfântului Ioan Gură de Aur: „De aceea, vă rog să citim cu multă râvnă dumnezeieștile Scripturi. Dacă vom citi des cele scrise în ele, ne vom îmbogăți și cunoștințele. Este cu neputință să rămâi fără folos, când citești cu râvnă și mult dor dumnezeieștile cuvinte. Dacă nu avem om, care să ne fie dascăl, atunci Însuși Stăpânul, intrând de sus în inimile noastre, ne luminează mintea, ne lămurește cugetul, face lumină în cele tăinuite, ne este dascăl al celor ce nu știm. Numai să vrem să facem ceea ce depinde de noi”. Iar în altă parte, același Sfânt Părinte afirmă: „Să nu disprețuim auzirea dumnezeieștilor Scripturi. Gândul acesta este un gând drăcesc, care nu ne lasă să vedem comoara, care nu ne lasă să ne îmbogățim duhovnicește”. Aceleași îndemnuri le întâlnim și la Sfântul Serafim de Sarov care spune că: „Omul are nevoie de Scripturi, pentru că el nu este încă în posesia Duhului Sfânt care îl îndepărtează de rătăciri. Dar, odată ce Duhul Sfânt a pus stăpânire pe om, învățăturile Sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi călăuzit în mod tainic de Duhul și nu va mai avea nevoie de nici un ajutor sensibil”.

În acest sens, al cunoașterii învățăturilor Sfintei Scripturi, Mântuitorul după Învierea Sa, îi călăuzește pe calea cunoașterii pe doi dintre ucenicii Săi Luca și Cleopa, cărora li se arată în drum spre Emaus, tâlcuindu-le din Scripturi: „Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Luca 24, 27). În alt loc, Mântuitorul se descoperă ucenicilor Săi, nu numai prin cuvânt, ci și prin prezența euharistică, în comuniunea mistică pe care o împlinește împărtășirea cu Trupul și Sângele Său (cf. Luca 24, 30-32). Hristos se arată ca Dascălul care predică, dar predică despre Sine, în sensul că El cheamă pe om să participe la Sine (la Hristos). Apogeul predicii Sale îl constituie cuvintele: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Adevărul nu este însă o idee, este realitatea divină, în Persoana divino-umană a lui Hristos, unde Însuși Hristos oferă și cheamă: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu” (Matei 26, 26-28). Un alt exemplu, îl prezintă versetul de la Isaia, în care Îl face cunoscut pe Mesia întregii lumi, cele șapte daruri ale Duhului Sfânt având legătură directă cu tot ceea ce presupune procesul complex al cunoașterii lui Dumnezeu și al dobândirii virtuților creștine: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al buneicredințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11, 2-3).

Educația religioasă se desfășoară într-un mod sistematic și organizat conform unui plan întocmit, folosindu-se metode și mijloace cât mai adegvate, dar pe lângă toate aceste aspecte prezentate, este nevoie și de harul lui Dumnezeu, de aceea principiul sinergismului, al colaborării libere și active între strădania creștinului și harul dumnezeiesc, stă și astăzi la baza întregii activități didactice religioase. Această realitate incontestabilă, o afirmă Mântuitorul: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4-5). Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază importanța deosebită a darurilor Duhului Sfânt, care ajută la dobândirea cunoașterii celei adevărate de Dumnezeu, la progresul duhovnicesc, la iluminarea minții: „Căci de fapt, de la încetarea de-a păcătui prin temere, venim la lucrarea virtuților prin tărie, iar de la lucrarea virtuților, la discernământul sfatului. De la discernământ, trecem la deprinderea virtuților, sau la știință, iar de la deprinderea virtuților, la cunoștința rațiunilor din virtuți. De la aceasta, ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în rațiunile cunoscute ale virtuților, adică la înțelegere și de la aceasta la contemplarea simplă și exactă a adevărului din toate lucrurile. În sfârșit, pornind de la aceasta, vom scoate la iveală multe și variate rațiuni cucernice ale adevărului, din contemplarea înțeleaptă a lucrurilor sensibile și a ființelor inteligibile. Urcând, așadar, prin acești ochi ai credinței, sau prin aceste iluminări, ne adunăm în unitatea dumnezeiască a înțelepciunii, concentrând harismele (darurile), care s-au împărțit pentru noi, prin înălțările noastre treptate pe scara virtuților, neomițând, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic din cele spuse. Aceasta pentru ca nu cumva, neglijându-le puțin câte puțin, să ne facem credința noastră oarbă și fără ochi, lipsită de iluminările Duhului, care ni se împărtășesc prin mijlocirea virtuților și să fim trimiși după dreptate, la muncile veacurilor nesfârșite, ca unii ce ne-am orbit ochii dumnezeiești ai credinței, în ceea ce ne privește”.

Lipsa educației religioase, timp de câteva decenii, a fost ca „o operație de infirmizare a sufletului”, această lipsă de educație religioasă, cauzând și o criză religioasă, care a adus după sine, criza de sens. A fost o urmare firească, pentru că îndepărtându-L pe Dumnezeu din Creație, din centrul vieții umane, apare implicit dezastrul, nonsensul. Prin intermediul educației religioase, se asigură omului un sens al vieții sale, o direcție, un mod de viață, o perspectivă care depășește imediatitatea faptică, căci „se poate observa că oamenii care trăiesc doar pentru scopuri de perspectivă scurtă, trăiesc greșit și în cele din urmă ajung în punctul în care trebuie să recunoască împreună cu Ecleziastul: Tot ce am făcut este deșertăciune”. Astfel, educația religioasă devine o necesitate, iar virtuțile și valorile morale oferite de aceasta reprezintă pentru tineri un reper spiritual și moral esențial, un liant existențial între toate cunoștințele teoretice acumulate prin studiul celorlalte discipline. Valorile morale cultivate și virtuțile încurajate în cadrul orelor de religie sunt necesare sănătății spirituale a persoanei și a comunității. A educa din punct de vedere religios, înseamnă a purta de grijă de copii și tineri în ceea ce privește curățenia sufletească și buna cuviință, a-l creste pe copil moral, om drept, a-l creste în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte, artă mai mare decât educația nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare. A face educație religioasă, revine la a-i deprinde pe tineri cu principiile categoriilor religioase și a reuși să le cultive un comportament potrivit cu normele și canoanele religioase; presupune, de asemenea, conștientizarea și acceptarea unei autorități supreme, divine care depășește mijloacele cunoașterii raționale. Relația cu divinitatea se realizează prin rugăciuni, printr-o anumită trăire profundă, prin sentimentul religios, care trebuie să dea puncte de sprijin credinței și s-o transforme într-un stimulent activ al conduitei morale. Educația religioasă reprezintă un factor de stabilitate și de comuniune în societate, un izvor sfânt și statornic de inspirație pentru a apăra și promova identitatea spirituală și demnitatea persoanei care trăiește azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă și mai fragmentată din punct de vedere spiritual și social. Atâta timp cât învățământul, în ansamblul său, va fi penetrat de o filosofie a educației ce privește doar experiența senzitivă, faptele și cifrele, se va cultiva o informație haotică în locul unei cunoașteri integrale și a unei unități spirituale. Prin educația în spirit religios ne documentăm cu privire la propriile informații religioase acumulate și în același timp ne formăm comportări pe măsura valorilor sacre interiorizate. Se dezvoltă o componentă esențială a ființei noastre și acela este simțul religios care alături de celelalte simțuri este absolut necesar vieții umane. Omul normal, este acel om, care are și își dezvoltă toate simțurile, deci și cel religios, darul iubirii lui Dumnezeu.

Sunt voci care în numele libertății de conștiință susțin cu vehemență eliminarea disciplinei religie din școală, propunând soluții ingenioase: scoaterea din trunchiul comun, sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opționale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiția școlii românești, practica europeană, dar și impactul actual al educației religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale și morale ce stau la baza culturii europene și naționale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber și care au un rol formativ deosebit demonstrat și de studiile psiho-sociologice în domeniu.

I. PASTORAȚIE ȘI MISIUNE ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

I.1 REVELAȚIE ȘI MISIUNE

Termenul revelație provine din lat. revelo, revelatio, revelare = a descoperi ceea ce este ascuns, a dezvălui, a ridica vălul de pe ceva și este „acțiunea prin care Dumnezeu se descoperă, se face cunoscut pe Sine oamenilor, arătându-le acestora voința și planurile Sale, în legătură cu lumea și cu oamenii”, de aceea se numește revelație divină sau descoperire dumnezeiască.

Prin acțiunea revelației divine, Dumnezeu Se coboară la om, făcându-i cunoscut acestuia, în măsura puterii sale de înțelegere, adevăruri și cunoștințe despre voia Sa și planurile Sale. De aceea „omul cunoaște pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a revelat și se revelează omului pentru a fi cunoscut. Omul întâlnește pe Dumnezeu, are experiența lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a revelat omului”.

Revelația divină sau descoperirea dumnezeiască s-a făcut pe două căi: 1. pe cale naturală – omul poate cunoaște pe Dumnezeu în chip natural, prin puterile lui firești primite de la Dumnezeu, prin conștiință, intuiție, rațiune, dreaptă judecată. Toate acestea sunt ochii sufletului, prin care omul citește în cartea creației lui Dumnezeu și descifrează din cuprinsul ei, existența unui Creator preaînțelept și atotputernic al lumii. În acest sens, afirmă psalmistul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria” (Psalm 18, 1), sau Sfântul Apostolul Pavel: „Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” (Romani 1, 19) și 2. pe cale supranaturală – comunicată în mod supranatural, acceptată de om prin credință, cuprinzând adevăruri mai presus de puterea de înțelegere a minții omenești, culminând cu întruparea, moartea, învierea și înălțarea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Ea poate fi externă – când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale (îngeri, prooroci, trimiși) însoțită de semne sau minuni, sau internă – când se produce în sufletul căruia Dumnezeu i se adresează, luminându-i mintea, împărtășindu-i cunoștințe, sentimente, îndemnuri. În cazul în care organul revelației este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba despre inspirație divină.

Prin lucrarea lui Dumnezeu revelația naturală și revelația supranaturală se susțin și se afirmă reciproc. Revelația supranaturală nu poate exista fără revelația naturală, iar revelația naturală își găsește împlinire în revelația supranaturală. Fără ajutorul revelației supranaturale, omul nu poate depăși panteismul religios sau filozofic, pentru a putea cunoaște pe Dumnezeu ca ființă personală. Dar lucrarea lui Dumnezeu din cadrul revelației supranaturale, nu poate fi concepută în afara revelației naturale, pe care Dumnezeu a înscris-o în ființa omului și a creației, ca aspirație profetică spre scopul lor final (cf. Romani 2, 14-15). În acest sens, afirmă Sfântul Apostol Pavel că întreaga creație suspină după eliberarea din stricăciune, pentru a ajunge la slava fiilor lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 20). Acolo unde revelația supranaturală nu a mai însoțit revelația naturală și unde aceasta a rămas unica revelație, s-au produs grave întunecări ale credinței naturale în Dumnezeu, luând naștere religiile păgâne, care confundau Creatorul cu natura și făceau nesigură persistența persoanei în eternitate. Dar cu toate acestea, nu a fost desființat complet caracterul obiectiv al legii morale naturale, înscris în ființa oamenilor, susținută de lucrarea lui Dumnezeu în creația Sa, căci spune Sfântul Apostol Pavel: „Păgânii, cei ce nu au lege, din fire fac ale legii (…) ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor” (Romani 2, 14-15). Majoritatea popoarelor păgâne cum ar fi vechii perși, indieni, mexicani, egipteni, care nu au avut contact cu poporul evreu, nici n-au putut cunoaște nimic din cuprinsul Vechiului Testament, au păstrat unele elemente din revelația primordială concretizată în legende și mituri ce promiteau venirea unui răscumpărător. La popoarele păgâne mai culte, precum la greci și la romani, s-au păstrat numeroase elemente din revelație, prin cei mai de seamă oameni ai acestora, care erau filozofii. Astfel, ideea despre Logosul divin, care insuflă oamenilor aleși, noțiunile de adevăr, bine, frumos, despre care vorbesc Socrate, Platon, Heraclit, Zenon, Seneca, Cecero și stoicii, era prezentată în astfel de termeni, încât se părea că Logosului i se atribuie calitatea de ființă personală, cu un rol echivalent celui de mântuitor. Așa se explică faptul că Sfinții Părinți au arătat stimă și prețuire unor filozofi păgâni, văzând în Logosul despre care au vorbit aceștia pe Duhul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură conține suficiente indicii, din care se poate deduce, faptul că toate popoarele, indiferent de proveniență, au fost pregătite pentru venirea Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan evanghelistul mărturisește despre Cuvântul întrupat că este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9), la fel Sfântul Apostol Pavel afirmă că Făcătorul de bine „nu S-a lăsat pe sine nemărturisit” (Fapte 14, 17), ba chiar Mântuitorul rămâne impresionat de credința sutașului roman, care deși era păgân, și-a manifestat credința în puterea Sa dumnezeiască: „Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am aflat atâta credință. Și zic vouă că mulți de la Răsărit și de la Apus vor veni și se vor odihni cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor” (Matei 8, 10-11).

Prin revelația naturală Dumnezeu conduce pe omul care crede, prin vorbire indirectă către cunoașterea Sa însăși, folosindu-se de împrejurările vieții: probleme, greutăți, dureri, gânduri, sentimente. Prin revelația supranaturală Dumnezeu se adresează direct conștiinței omului prin trimișii Săi, pentru a le descoperi oamenilor voia Sa. Este vorba despre profeții Vechiului Testament care au descoperit planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii în Hristos și care au săvârșit minuni, pentru a scoate în evidență superioritatea Persoanei Dumnezeiești față de natură.

Căile de transmitere a revelației divine supranaturale sunt Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Sfânta Scriptură sau Biblia (gr. biblion, biblia = cărți, carte) este expresia scrisă, într-un interval de aproximativ cincisprezece veacuri (sec. 14 î. Hr – anul 100 d. Hr), de către oameni aleși de Dumnezeu: profeți, evangheliști, apostoli, sub inspirația Duhului Sfânt a revelației divine supranaturale, cuprinzând colecția cărților Vechiului Testament (39 cărți canonice sau inspirate și 13 cărți necanonice sau neinspirate, bune de citit, ziditoare de suflet) și Noului Testament (27 cărți canonice sau inspirate), păstrate de Biserică și recunoscute ca fiind singurele autentice, adică cele ce cuprind cuvântul lui Dumnezeu. Referindu-se la cărțile Sfintei Scripturi, Mântuitorul Hristos le acordă o prețuire deosebită: „Cercetați Scripturile, căci acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39), „Cuvintele Mele sunt Duh și viață” (Ioan 6, 3).

Vechiul Testament este o revelație pregătitoare, cuprinzând adevărurile religioase fundamentale, nu însă în toată amploarea lor. Legea Vechiului Testament, după cum o numește Sfântul Apostolul Pavel este un „pedagog către Hristos” (Galateni 3, 24), este „umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1). Rostul ei a fost, de a trezi în om, conștiința stării de păcat și dorința de mântuire. Ea cuprinde porunci morale, ceremoniale și civile, date cu scopul de a întreține vie comuniunea dintre om și Dumnezeu și de a pregăti calea venirii lui Mesia. Revelația Vechiului Testament nu dă omului tot ceea ce trebuie să știe despre Dumnezeu, căci „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui (Dumnezeu) prin faptele Legii, deoarece prin Lege, vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3, 20). Așadar ea este indispensabilă, dar nu absolută. Mântuitorul Iisus Hristos este „sfârșitul Legii” (cf. Romani 10, 4), „desăvârșitorul” ei (cf. Matei 5, 21-40; 6, 1-18), căci după Jertfa Sa de pe Cruce, faptele Legii vechi, nu mai au putere izbăvitoare, iar Legea Nouă înlocuiește Legea Veche: „Știind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2, 16).

De la început Biserica a recunoscut cărțile Noul Testament ca fiind conținutul și criteriul Tradiției apostolice, al Evangheliei Domnului. Superioritatea acestuia rezultă din faptul că a fost făcut direct și nemijlocit prin Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos: „Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, care L-a trimis” (Ioan 5, 23), desăvârșind revelația Vechiului Testament, aspect întărit de Mântuitorul: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Evangheliile Noului Testament sunt Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, care ni se adresează prin intermediul Fiului Său întrupat, pentru a aduce mesajul divin între oameni: „Căci după ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1, 1-2), „Căci Legea prin Moise s-a dat, dar Harul și Adevărul prin Iisus Hristos au venit” (1 Ioan 1, 17).

Atât Vechiul Testament cât și Noul Testament formează împreună un tot unitar, indisolubil, organic, care cuprinde iconomia mântuirii realizată de Dumnezeu pentru izbăvirea omului. Venirea lui Mesia în lume a fost pregătită în întreg Vechiul Testament și s-a împlinit în Noul Testament, în persoana lui Iisus Hristos, fapt care ne dă dreptul să recunoaștem unitatea reală și indisolubilă dintre cele două Testamente. Scrierile Vechiului Testament, mărturisesc sub inspirația Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu în Legea Veche, iar scrierile Noului Testament, mărturisesc sub inspirația aceluiași Duh Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu adresat umanității prin Fiul Său, Iisus Hristos, Izbăvitorul, Răscumpărătorul și Mântuitorul. Deci, ceea ce unește cele două Testamente, este persoana Mântuitorului Hristos, Care este piatra de încheiere, din capul unghiului, a edificiului Sfintei Scripturi. (cf. Evrei 1, 1-2)

Sfânta Tradiție sau Predania cuprinde totalitatea adevărurilor revelate, care nu sunt cuprinse în Sfânta Scriptură, care au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli, ulterior fiind consemnate în scris și păstrate de Biserică până în zilele noastre. Ea este socotită memoria vie a Bisericii, sau după unii teologi viața Duhului în Biserică, având valoare egală cu Sfânta Scriptură. Mântuitorul Iisus Hristos nu a consemnat nimic în scris, iar din timpul activității Sale pământești, nu toate lucrările (faptele), sau minunile Sale, au fost consemnate în Sfintele Evanghelii, de către evangheliști (cf. Ioan 20, 30; 21, 25). La fel și Sfinții Apostoli, nu au consemnat toate faptele și minunile lor săvârșite în scris, lăsând astfel ca unele probleme mai importante să fie discutate „față către față”, sau „prin viu grai” (cf. 1 Corinteni 11, 34; 2 Ioan 1, 12; 3 Ioan 1, 13-14).

Sfânta Scriptură cuprinde numai o parte din descoperirea dumnezeiască, cealaltă parte păstrându-se și transmițându-se pe cale orală. Sfinții Apostoli au fost trimiși de către Mântuitorul Hristos să propovăduiască Evanghelia prin viu grai: „Mergând, învățați toate neamurile… învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20), Sfântul Ioan scrie în a doua sa epistolă: „Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (2 Ioan 1, 12), iar lui Gaiu îi scrie: „Multe lucruri aveam să-ți scriu, totuși nu voiesc să ți le scriu cu cerneală și condei. Ci nădăjduiesc să te văd în curând și atunci vom grăi gură către gură” (3 Ioan 13, 14), Sfântul Pavel le amintește presbiterilor dinspre Efes, adunați la Milet: „Drept aceea privegheați, aducându-vă aminte că timp de trei ani n-am contenit, noaptea și ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi…” (Fapte 20, 31) și tot el se adresează tesalonicenilor: „Drept aceea fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 15).

Sfânta Tradiție cuprinde două aspecte: unul statornic (permanent) – Biserica recunoscând fondul apostolic întemeiat pe învățăturile Mântuitorului și Sfinților Apostoli propovăduite prin viu grai, dar neconsemnate în scrierile Noului Testament și altul dinamic – Biserica preluând după nevoile sale practice aspectul statornic, întinzându-se până în zilele noastre. Primirea Tradiției apostolice de către Biserică s-a încheiat odată cu moartea ultimului apostol, dar prelucrarea și precizarea ei s-a făcut în epoca patristică, în perioada celor opt secole, care se termină cu Sinodul al VIII-lea Ecumenic, de la Niceea, din 787. Tradiția dumnezeiască și apostolică se găsește consemnată în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, în canoanele Bisericii, în Simboalele de credință, în cărțile de cult și în scrierile Părinților Bisericii. Potrivit cu acestea, Sfânta Tradiție cuprinde nu numai învățăturile dogmatice, dar și rânduielile ei referitoare la cult, cum sunt unele practici la săvârșirea Sfintelor Taine și diferite dispoziții de conducere. Sfinții Părinți ai Bisericii învață în unanimitate faptul că Sfânta Tradiție este păstrătoarea revelației divine. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Din dogmele și practicile ținute în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția apostolilor. Și unele și altele au aceeași putere”. La fel și Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește: „Este evident faptul că apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci multe fără de scrisori, dar și acestea sunt vrednice de credință”.

Creștinismul este așadar o religie revelată, revelația întrupându-se în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, a Adevărului absolut și veșnic al lui Dumnezeu, centrul de lumină al acestui univers: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). El este Învățătorul suprem și Prooroc culminant, om și Dumnezeu, întruchipând învățătura adevărată absolută și dumnezeiască, despre omul cel adevărat, așa cum este el realizat în Hristos. În sensul acesta El este revelația culminantă despre Dumnezeu și despre om, întrucât El Însuși este ca persoană această revelație. Omul este chemat la existență de către Cuvântul dumnezeiesc și e susținut în existență tocmai prin aceea că este chemat să înainteze într-o existență asemenea Lui. Așadar temelia care este Iisus Hristos (cf. 1 Corinteni 3, 11) este și restaurarea omului căruia Cuvântul dumnezeiesc i se adresează în mod intim și tainic prin conștiință și apoi prin cuvintele Sale directe, ca Dumnezeu în formă umană, accentuându-i responsabilitatea prin modelul de om pus în fața omenirii. Astfel, revelația supranaturală care a culminat în Iisus Hristos, aduce omului cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, a lucrării și voii Lui, oferind o bază de teologhisire și de dezvoltare a învățăturii despre Dumnezeu și despre lucrarea Sa mântuitoare. De aceea, se poate afirma faptul că, între misiunea pastorală a Bisericii de evanghelizare a lumii și revelația divină, există o legătură ontologică, întrucât misiunea Bisericii universale este de a propovădui acest adevăr revelat, descoperit de Dumnezeu tuturor oamenilor și necesar pentru mântuirea lor: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20).

I. 2 PASTORAȚIE ȘI MISIUNE ÎN VECHIUL TESTAMENT

În Vechiul Testament, noțiunea de pastorație, trebuie înțeleasă din perspectiva revelației, a intervenției lui Dumnezeu în istorie, datorată propriei Sale hotărâri. Dumnezeu se adresează omului, ca un stăpân slujitorului său, îl interpelează, iar omul care aude pe Dumnezeu, răspunde prin credință și ascultare. Faptul și conținutul acestei comunicări se numește revelație. Vechiul Testament ne oferă imaginea religiei adevărate, monoteiste, revelate, ce se manifestă gradual, în funcție de capacitatea noetică, volițională și afectivă a omului de a fi în relație cu Dumnezeu. Dumnezeul Vechiului Testament se descoperă pe Sine drept Cel ce este – ehyeh asher ehyeh (cf. Ieșirea 3, 14), ființă, persoană divină, sacră, ce se află ontologic în totală opoziție cu ființele umane. El merită încredere totală a acestora, pentru că este unic suveran, Creatorul care dă viață și susține prin atotputernicia Sa toate întru existență. Mai mult, El este un Dumnezeu al oamenilor, asigurându-i de prezența Sa mântuitoare în istoria lor, în sens ontologic și existențial totodată, oriunde și oricând aceștia vor fi în lumea creată de El Însuși. În Vechiul Testament ideea de revelație și de misiune este redată de sintagma dabar Iahve – cuvântul lui Dumnezeu care exprimă actul comunicării divine, atât în revelația mozaică din Sinai, cât și în profetismul ulterior. Cuvântul – dabar este srâns legat de adevărul – emet. În acest adevăr, omul trebuie să creadă, implicând relația de fidelitate față de Dumnezeu, care exprimă prin cuvânt, adevărul Său. Astfel cuvântul este „adevărul și lucrarea mântuitoare a Dumnezeului cel viu, anunțare și împlinire a mântuirii, lumină și putere. Pe de o parte creează lumea, dă Legea, propulsează istoria, pe de altă parte exprimă pentru om voința lui Dumnezeu, scopul Său mântuitor. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în mod infailibil ceea ce spune. Dumnezeu îl trimite ca pe un mesager viu și El veghează asupra lui pentru a-l împlini. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne întotdeauna fidel și eficace”. Evenimentul revelațional înseamnă prezența lui Dumnezeu care arată profetului viitorul istoric sau realitatea eshatologică cât pot fi acestea văzute și de aceea theoria – prezența actuală a unei realități eshatologice și soteriologice înseamnă vedere contemplativă a lui Dumnezeu, a adevărului dumnezeiesc comunicat. În timp ce profetul evreu primea viziunea revelatoare în stare de extaz, exegetul creștin devine un instrument al Duhului Sfânt prin contemplare, ca deschidere către harul dumnezeiesc, atât la nivelul inimii cât și al minții. Profeții erau oameni ai lui Dumnezeu (cf. Deuteronom 33,1), slujitori ai lui Dumnezeu (Iosua 1, 1-2), purtători și vestitori ai cuvântului (dabar) lui Dumnezeu (cf. Ieremia 1, 4-5), asumându-și smeriți și responsabili această vocație.

Înainte de chemarea și investirea lui Moise și a fratelui său Aaron, nu exista un cin preoțesc delimitat de restul poporului. Dumnezeu Însuși numește pe poporul lui Israel, popor ales al Său, preoție împărătescă, neam sfânt, zicând: „De veți asculta glasul Meu și de veți păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veți fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veți fi împărăție preoțească și neam sfânt!” (Iesire 19, 5-6). Această conștiință, exista în rândul poporului ales al lui Israel, precum se observă și din revolta invidioasă a lui Core, Datan și Aviron, împotriva lui Moise și a fratelui său Aaron, când li se adresează sfidător, zicându-le: „Toată obștea și toți cei ce o alcătuiesc sunt sfinți și Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiți voi mai presus de adunarea Domnului?” (Numeri 16, 3). După cum reiese din cărțile Vechiului Testament, patriarhii erau cei care aduceau jertfe, pe altare înălțate de ei, în locuri speciale. Fiecare cap al familiei, aduna în sine, toate aspectele slujirii preoțești: invocarea numelui lui Dumnezeu (rugăciunea), aducerea jertfelor, binecuvântarea și săvârșirea circumciziei. Multe dintre aceste acțiuni, ca forme de cult, au continuat să fie săvârșite de capul familiei și după instituirea preoției mozaice. Mai târziu, Dumnezeu le va porunci preoților Legii Vechi, prin intermediul lui Moise, să se curățească și să se sfințească, astfel îndemnându-i: „Să fie sfinți ai Dumnezeului lor, căci ei aduc jertfă Domnului și pâine Dumnezeului lor și de aceea ei să fie sfinți!” (Levitic 12, 6). Iar proorocul Isaia se adresează slujitorilor templului sfânt, zicându-le: „Curățiți-vă, voi cei ce purtați vasele Domnului!” (Isaia 52, 11).

Comunitatea ca și persoana era o parte care poartă în ea întregul, este qahal (adică ecclesia) care își înalță vocea (qol) pentru a slăvi pe Dumnezeu. Ca și persoana, comunitatea nu este scutită de tentația unei conștiințe triumfaliste, autonome, autosuficiente în relația cu Dumnezeu: „Asculă cerule și ia aminte pământule, că Domnul grăiește: Hrănit-am feciori și i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea (…) Israel nu mă cunoaște, poporul Meu nu Mă înțelege” (Isaia 1, 2-3). Această conștiință autosuficientă este chemată de profeți la convertire (teșuba), pentru a pregăti în prezentul lor istoric, viitorul mesianic al restaurării și împăcării cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, profeții biblici sunt o prezență care deranjează și trezesc reacții negative în orice persoană sau comunitate care se afirmă orgolios pe sine. Orice profet al Vechiului Testament, este chemat de către Dumnezeu, să vestească poporului cuvântul și voia Sa, mai ales în momentele de confuzie spirituală. În viziuna profeților, Dumnezeu este Domnul istoriei. Această suveranitate a lui Dumnezeu în raport cu istoria, are două aspecte: unul legat de lege și dreptate, altul legat de iubire și împlinire. De aceea, profeții știu că suferințele poporului din care fac parte sunt relative și pedagogice, întrucât prin ele se manifestă în istorie, nu doar legea și judecata lui Dumnezeu, ci și nesfârșita Sa iubire pentru poporul Său. Pentru toți profeții, legea și dreptatea nu sunt altceva decât chemare la pocăință și întoarcere la iubirea lui Dumnezeu, la fidelitate față de legământul iubirii.

Din perspectiva teologiei misionare a actului revelațional, deși în permanență izvorul și temeiul misionar al revelației este Însuși Dumnezeu, se poate vorbi despre etape, cicluri, sau trepte ale Revelației Vechi Testamentare, într-o ordine cronologică a întâlnirii dintre uman și divin, culminând cu Revelația Noului Legământ în persoana lui Mesia, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Astfel distingem:

1. Revelația primordială, paradisiacă – evidențiată în conștiința oamenilor de pretutindeni și dintotdeauna, căci conștiința religioasă a omenirii a existat în structura umană în toate epocile istoriei. Această manifestare, implică acel sentiment familiar, acea stare paradisiacă primordială, când omul a fost aproape de Dumnezeu cunoscându-L, însă depărtându-se de El prin neascultare, omul a pierdut comuniunea în relația cu Dumnezeu.

2. Revelația noahitică – făcută lui Noe, având ca semn al legământului curcubeul, exprimând decizia lui Dumnezeu de a păstra lumea pentru totdeauna, care nu anulează libertatea omului de a onora, sau refuza invitația Sa de a-L cunoaște și de a respecta poruncile Sale.

3. Revelația abrahamică – făcută lui Avraam, părintele credinței, model al ascultării smerite și al dăruirii necondiționate lui Dumnezeu. Credința abrahamică este anticiparea credinței creștinului mărturisitor.

4. Revelația mozaică – făcută lui Moise, constituită în Decalog (cele 10 porunci), exprimând întreaga lege morală, ca expresie a voii divine. Întâlnirea dintre Dumnezeu și Moise, pe muntele Sinai, trebuie înțeleasă în perspectiva cunoașterii teologice mistice a lui Dumnezeu, în lumina Sa cea neapropiată, inaccesibilă.

5. Revelația profetică – reprezentând o etapă superioară pentru Revelație deplină a lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, Mesia. Contribuția profeților, evidențiază transcendența lui Dumnezeu, universalitatea Revelației și a iubirii divine, spiritualitatea relației omului cu Dumnezeu în jertfa de sine, milă, compasiune, iubire, dreptate, pace, comuniune cu Dumnezeu. Psalmii sunt exemplul clasic de rugăciune, de răspuns la Revelația lui Dumnezeu.

6. Revelația deplină a lui Dumnezeu în Iisus Hristos – evidențiată în cărțile Noului Testament, prezintă lucrarea mântuitoare a lui Mesia, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Profetul profeților, pentru că în smerenia Sa vorbește Însuși Dumnezeu, Arhiereul care se aduce pe Sine jertfă Tatălui, spre mântuirea întregii omeniri și Împăratul cerului și al pământului, care restaurează pe omul căzut și îl reașează în demnitatea sa dintru început alături de Dumnezeu în veșnicie.

I. 3 PASTORAȚIE ȘI MISIUNE ÎN NOUL TESTAMENT

Dumnezeu se descoperă deplin oamenilor în Noul Testament, prin Mesia promis, Mântuitorul Hristos, care este și Revelația în persoana divină, icoana chipului Dumnezeului celui atotputernic, unic și veșnic. (cf. Coloseni 2, 9; Evrei 1, 1-3). Astfel, Iisus Hristos rostește cuvinele lui Dumnezeu, ale Celui ce se află în Hristos, ca revelare a lui Dumnezeu Însuși ce se află în El: „Cuvintele pe care vi le spun, nu le spun de la Mine, ci Tatăl Care rămâne întru Mine, face lucrările Lui. Credeți Mie, că eu sunt în Tatăl și Tatăl întru Mine” (Ioan14, 10-11).

O teologie pastoral-misionară fundamentată biblic, în funcție de care să înțelegem misiunea Bisericii între neamuri, nu trebuie privită doar prin apelul la câteva texte biblice, ci prin raportarea la întreaga Sfântă Scriptură a Noului Testament, în baza mărturiei despre lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Pentru primii creștini, misiunea era mai mult decât o funcție, fiind expresia fundamentală a vieții Bisericii. Începutul teologiei misiunii coincide cu începutul teologiei creștine. Astfel, misiunea semnifică propovăduirea și manifestarea Împărăției lui Dumnezeu, o realitate inaugurată pascal și un dar al Duhului Sfânt, inaugurându-se la Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a pogorât în chip văzut peste Sfinții Apostoli, iar aceștia și-au început misiunea de evanghelizare printre neamuri, întemeind comunități creștine. Împărăția lui Dumnezeu este mesajul central al propovăduirii și inima misiunii creștine, iar Iisus Hristos este întruparea și expresia prezenței lui Dumnezeu între oameni, care prin întruparea Sa, a îmbrăcat chip de om, făcându-L cunoscut pe Dumnezeu Tatăl neamurilor. Astfel, ideea de Dumnezeu, este mult mai adâncită prin învățătura lui Iisus Hristos și ea atinge cea mai înaltă treaptă a revelației divine.

Noul Legământ dintre Dumnezeu și omenire, fusese de mult anunțat prin proorocul Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acela, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33), Legământ sau Testament pecetluit prin sângele jertfei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (cf. Matei 26, 28; Luca 22, 20; 1 Corinteni 11, 25). Se numește Testament Nou, pentru că Legământul este făcut cu un popor nou, ce devine creștin, provenit din toate neamurile, care mărturisesc credința în Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu. Este Nou, prin analogie cu Vechiul Legământ, încheiat de Dumnezeu cu poporul ales Israel, al cărui reprezentant era Avraam, popor care mai târziu a renegat și răstignit pe Mesia (cf. 1 Petru 2, 9-10). Se numește Testament Nou, nu pentru că acesta desființează Testamentul Vechi, ci pentru că acum se împlinesc profețiile în persoana lui Mesia, desăvârșind întreaga lucrare mântuitoare, putându-se afirma că: „Vechiul Testament se descoperă în Noul Testament, iar Noul Testament se ascunde în Vechiul Testament” după cum mărturisește Fericitul Augustin. Prin Testament Nou, se înțelege o nouă Lege a harului (cf. Matei 26, 28), cu un nou cult spiritual (cf. Ioan 4, 23-24), cu jertfe duhovnicești (cf. Romani 12, 1; 1 Petru 2, 5), cu o instituție nouă – biserica sau casa duhovnicească (cf. Matei 16, 18), cu o preoție nouă, ce decurge din preoția lui Hristos (cf. Ioan 20, 22-23) săvârșitoare de Sfinte Taine (Botez, Mirungere, Spevedanie, Împărtășanie, Maslu, Cununie, Preoție) prin care lucrează harul Duhului Sfânt (cf. 1 Corinteni 4, 1), cu sărbători noi, legate ca semnificație de principalele evenimente din istoria mântuirii, din viața Mântuitorului și a Bisericii întemeiate de El, spre a-I continua opera mântuitoare în lume peste veacuri. Evanghelia, adică Vestea cea bună, propovăduită de către Mântuitorul Hristos și Sfinții Apostoli urmărește curățirea și eliberarea omului de păcate, restaurarea firii umane, reînnoirea, sfințirea și îndumnezeirea omului. Ideea centrală a propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, este Împărăția lui Dumnezeu, sau Împărăția cerurilor (cf. Matei 3, 2; 4, 17; 10, 7; Marcu 1, 15). Această împărăție este înțeleasă ca o nouă ordine religioasă și morală a lumii. Prin credința într-un singur Dumnezeu spiritual și nevăzut, prin respectarea virtuților morale și a poruncilor divine, omul poate dobândi mulțumirea și fericirea chiar din timpul viețuirii pământești, iar în viața de dincolo mântuirea și fericirea veșnică. În împărăția cerurilor vor intra toți cei ce cred în Iisus Hristos și în preceptele Lui, se renasc „din apă și din Duh” (cf. Ioan 3, 5), se schimbă sufletește și trăiesc o viață religioasă morală nouă și curată. Această Evanghelie, propovăduită de către Iisus Hristos și Sfinții Apostoli, are un caracter universal, fiind destinată întregii lumi: „Și se va propovădui Evanghelia aceasta a împărăției în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14). Se observă că, prin indicarea celor patru puncte cardinale, ca direcții din care vor veni păgânii în împărăția cerurilor, Mântuitorul Hristos a desemnat plastic întregul pământ: „Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus, vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor” (Matei 8, 11). Un alt mesaj fundamental a Evangheliei creștine, este legea iubirii, principiul suprem existențial și temeiul raporturilor inter-umane. Legea iubirii este cea mai mare poruncă dată de către Mântuitorul, o sinteză a legii morale, care cuprinde două îndatoriri: iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. În acest sens avem următoarea poruncă dumnezeiască: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci, se cuprind toată Legea și proorocii” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 29-31; Luca 10, 27).

Sfinții Apostoli în calitate de martori ai evenimentelor petrecute, au fost trimiși autorizați (cf. Marcu 16, 19-20) de către Mântuitorul Însuși, să propovăduiască Evanghelia la toată faptura: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20), „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Din această perspectivă, misionarul este cel ce iubește pe semenul său, pe care voiește să-l mântuiască. Misiunea, apostolatul sau trimiterea spre lume, evocă dinamica Bisericii lui Hristos, care nu este un organism static, reflectând un stadiu în istorie, ci este un organism viu, care se adaptează la condițiile de viață și de misiune, urmărind în permanență slujirea lui Hristos și a aproapelui. Misiunea implică două momente fundamentale: chemarea apostolilor, înzestrarea cu puterea și harul preoției apostolice și trimiterea lor la propovăduire. Ei au fost înzestrați cu puterea de a face minuni pentru tamăduirea bolilor, alungarea demonilor (cf. Marcu 3, 14), învierea morților (cf. Matei 10, 8), cu puterea de a lega și dezlega păcatele (cf. Matei 6, 14-15), cu harul preoției și săvârșirii sfintei și dumnezeieștii Euharistii (cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 18-20; Ioan 6, 48-58) și cu harul rugăciunii atotbiruitoare (cf. Ioan 14, 13-14; Fapte 3, 6).

După Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii creștine, la Cincizecime, Sfinții Apostoli vor începe lucrarea de propovăduire a Evangheliei, de evanghelizare a neamurilor, potrivit poruncii date de Domnul Iisus Hristos, înainte de înălțarea Sa la cer (cf. Matei 28, 19-20). Ei s-au numărat printre misionarii cei mai activi ai Bisericii, un text foarte cuprinzător privind activitatea lor misionară, fiind acela cu care se încheie Evanghelia după Marcu: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul lor prin semnele care urmau” (Marcu 16, 19-20).

Comunitatea creștină înființată de Apostoli, s-a numit de la început Biserică – Ecclesia (cf. Fapte 2, 47; 5, 11; 8, 3), Sfântul Pavel numind-o în sens figurat „Israelul lui Dumnezeu” (cf. Galateni 6, 6), termenul menținându-se până astăzi cu dublă semnificație: de comunitate locală și de comunitate universală. În Biserica creștină se intra printr-o scurtă mărturisire de credință în numele lui Iisus Hristos, recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, prin Taina Spovedaniei (mărturisirea păcatelor), urmată de Taina Botezului ca „nașterea din apă și din Duh” (cf. Ioan 3, 5), sau „baia nașterii celei de a doua prin înnoirea Duhului” ( cf. Tit 3, 5), prin care se iartă păcatele și se dobândește harul dumnezeiesc.

Viața religioasă creștină în perioada apostolică era strâns legată de credință și de cult. Astfel că, spre deosebire de formalismul iudaic, care-și făcea merite din cunoașterea și observarea unor prescripțiuni, ca și față de imoralitatea păgână, creștinismul punea preț pe curăția sufletească, pe iubire, pe bunătate, pe iertare, pe sinceritate, pe caritate și milostenie, evitând orice plăceri ce puteau duce la păcat. Credincioșii primei comunități creștine au reușit să realizeze benevol și parțial comunitatea bunurilor materiale, căci „cei ce aveau bunuri le vindeau și le împărțeau tuturor, după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 2, 45; 4, 35). Creștinii prin viața lor curată, aspirau la sfințenie, purtând numele de „sfinți” (cf. Romani 15, 22-26), iar trupul creștinului sfințit prin Botezul creștin, prin primirea harului Sfântului Duh, devine astfel „templu al Duhului Sfânt” (cf. 1 Corinteni 3, 16). Așteptarea parusiei (a doua venire a Domnului) întărea mult hotărârea primilor creștini, de a duce o viață curată și sfântă, spre a fi găsiți pregătiți pentru primirea Lui, pentru a da un răspuns bun la judecata lui Hristos. Creștinismul cinstea și recomanda tuturor munca, îndemnul Sfântului Apostol Pavel fiind lămuritor în acest sens: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3, 10). Nunta este ridicată la rang de taină, punându-se accent pe unitate, iubire, înțelegere, modelul fiind relația dintre Hristos și Biserica Sa: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25), „Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe însăși trupurile lor. Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica” (Efeseni 5 , 28-29), „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 31-32).

Cultul creștin în perioada apostolică consta din învățătura apostolilor, comuniune, frângerea pâinii (Euharistia) și rugăciuni (cf. Fapte 2, 42) și se săvârșea în adunările creștinilor ținute în case particulare, deci nu la templu, sau la sinagogă. Deoarece frângerea pâinii, se săvârșea după porunca Mântuitorului, în amintirea Cinei Lui, se mai numea și „Cină domnească” (cf. 1 Corinteni 11, 20). Frângerea pâinii era însoțită de o masă comună, numită agapă (masa dragostei), întreținându-se astfel printre credincioși sentimentul dragostei creștine. Creștinii se adunau în fiecare seară într-un loc anume, se rugau, citeau din Scriptura Vechiului Testament (mai apoi și din Noul Testament), cântau psalmi și imnuri religioase, rosteau rugăciuni (Tatăl Nostru), apoi urma predica. După predică, avea loc frângerea pâinii și agapa sau masa dragostei. Postul în perioada apostolică era legat de cult, astfel că se postea în zilele de miercuri și vineri, numite dies stationum, deosebindu-se astfel de zilele de post ale iudeilor care erau luni și joi.

Cât privește sărbătorile în perioada apostolică, acestea erau: duminica – ziua întâi a săptămânii rezervată cultului, care era ziua Domnului (cf. Apocalipsa 1, 10), Sfintele Paști în care se sărbătorea Învierea Domnului și Cincizecimea în care se sărbătorea Pogorârea Sfântului Duh. Începând cu sec. 3 va fi sărbătorită la 6 ianuarie Epifania (Theofania) în amintirea Nașterii Domnului și a descoperirii Sale dumnezeiești, când a primit Botezul în apele Iordanului.

Ierarhia bisericească este de origine apostolică, Faptele Apostolilor vorbind despre episcopi (conducătorii Bisericilor, cu competențe și jurisdicție fiecare pentru Biserica lui), presbiteri sau preoți (hirotoniți de episcopi prin punerea mâinilor și rugăciune, cu misiunea de a predica și de a catehiza, împreună formând presbiterium-ul, sau sfatul episcopului, iar în absența episcopului, presbiterium-ul conducând comunitatea) și diaconi (hirotoniți de apostoli, sau în lipsa acestora de episcopi prin punerea mâinilor și rugăciune, cu misiunea de a servi la mese, de a administra taina botezului și de a predica). Aceștia formau în biserică ierarhia superioară sau clerul superior. Mărirea comunităților și înmulțirea nevoilor Bisericii, au făcut necesară creerea personalului ajutător, numit clerul inferior sau ierarhia inferioară, din care făceau parte mai multe categorii de slujitori precum: ipodiaconii (care săvârșeau unele din serviciile diaconilor), anagnoștii sau lectorii (care făceau citiri din Sfânta Scriptură la cult), psalții sau cântăreții, acoluții (care erau însoțitorii episcopilor), exorciștii (care ajutau la vindecarea celor posedați de duhuri necurate), ușierii sau ostiarii (care aveau în grijă paza ușilor locașului de cult) și groparii (care ajutau la îngroparea răposaților).

În afară de ierarhie, au existat în Biserica primară, pentru un timp, unii creștini înzestrați de Dumnezeu cu daruri și puteri supranaturale, numite harisme, de la numele cărora ei s-au numit harismatici (cf. 1 Corinteni 12, 28). Ei nu erau aleși de comunitate, nici așezați prin hirotonie. Harismele au fost un dar supranatural special, făcut Bisericii începătoare, pentru creșterea și consolidarea ei.

Avându-și originea în Jertfa și Învierea lui Hristos și luând ființă în chip văzut la Cincizecime, Biserica creștină a primit adevărul Lui Dumnezeu prin Sfinții Săi Apostoli, care l-au mărturisit lumii întregi, devenind apostolească, adică misionară, păstrătoare și transmițătoare a adevărului revelat neamurilor în scopul sfințirii, desăvârșirii și mântuirii lor: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții. Și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos. Și acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină. Și aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină…” (1 Ioan, 1-5), „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8), „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Lumina și bucuria Învierii ne arată viața ca dar sfânt al lui Dumnezeu și comuniunea de iubire cu El și cu semenii (cf. Matei 25, 34-46), valoarea veșnică a faptelor noastre săvârșite în timpul vieții pământești, valoarea veșnică a convertirii, a credinței, a iubirii, pentru că adevărata iubire este însăși prezența lui Dumnezeu în om. Această iubire pentru întreaga umanitate, a lui Hristos Cel înviat, comunicată nouă prin Duhul Sfânt în rugăciune și în viața trăită în credință, ne face să înțelegem nestricăciunea sau nemurirea, ca fiind vocația noastră primordială fundamentală. Astfel, sfârșitul vieții pământești, se deschide asupra finalității existenței umane, ca trecere spre înviere, spre viața veșnică, spre împărăția lui Dumnezeu: „Drept aceea, frații mei iubiți, fiți tari, neclintiți, sporind totdeauna în lucrul Domnului, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (1 Corinteni 15, 58).

II. TINERII ȘI EDUCAȚIE RELIGIOASĂ

II. 1 TINERII – PREZENTUL ȘI VIITORUL SOCIETĂȚII

Tinerii sunt darul lui Dumnezeu, sunt prezentul și viitorul unui neam, fiecare având chemarea sfințeniei și datoria sfântă a vocației și misiunii personale în familie, în școală, în Biserică și în societate. Educația tinerilor în spiritul valorilor creștine, începe încă din familie, se dezvoltă în școală și se desăvârșește în Biserică. Biserica completează opera educativă începută de părinți și se dovedește o modalitate complementară școlii în materie de formare spirituală și de educație morală. Ea este punctul de întâlnire între imanent (umanitate) și transcendent (Dumnezeu). În abordarea problemelor pastoral-misionare în ceea ce privește integrarea tinerilor în societatea creștină, Biserica trebuie să colaboreze cu familia și școala și să manifeste o atitudine plină de speranță, de încredere, de conștiința responsabilității pe care o are în privința educării lor. Tocmai de aceea, Biserica încearcă să fie atentă la întrebările, problemele, aspirațiile tinerilor, la setea lor de Dumnezeu și de valori autentice. Biserica și școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, pentru că ambele slujesc omul, care fie că este plămada îndrumată să-și formeze personalitatea, să-și deschidă calea spre afirmarea vocației de constructor al propriei lumi, sau fie că este ființa care își caută pe calea Învățătorului Iisus Hristos propria desăvârșire morală și mântuire. Tradiția bisericii creștine ne conduce la această constatare. Sfântul Apostol Pavel precizează că în Biserica primară erau trei harisme principale: „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători…” (I Cor. 12, 28). Lucrarea pastoral-misionară a Bisericii în rândul tinerilor, constă în misiunea ei de a descoperi și arăta acestora adevăratele valori creștine ale tradiției și spiritualității, de a-i responsabiliza, de a-i educa în spiritul acestor valori pentru scopuri și idealuri nobile: desăvârșirea morală și mântuirea sufletului. Ea constituie un răspuns față de nevoile actuale ale lor, integrându-i pe tineri activ în viața Bisericii și a comunității, ajutându-i la descoperirea tradițiilor și virtuților creștine, a proprii vocații și misiuni în viață, contribuind astfel la construirea unei culturi vocaționale autentice.

În lumea contemporană a vorbi despre tradiție și valori ar părea ca înseamnă a fi paseist, ancorat într-un timp revolut, sau a promova lucruri perimate. Trecem însă prea ușor cu vederea faptul că tradiția înseamnă o sumă de valori, o experiență comunitară, în mijlocul căreia ne naștem și de la care plecăm, care ne definesc, ne conferă identitate. Astfel, conservarea și perpetuarea identității leagă tradiția de școală și biserică, de educație, de credință, de cultură și tehnică, de toate domeniile vieții, de noi înșine, care astfel, trebuie să devenim responsabili pentru valorile pe care le creem și le transmitem celor care ne vor urma.

Transmiterea unei tradiții sănătoase ține în ultimă instanță și de calitatea noastră de oameni și de creștini. În societatea în care trăim, ca urmare a înțelegerii în sens peiorativ a tradiției, dar mai ales a grabei și presiunilor care se fac pentru introducerea și acceptarea în societatea românească a unor valori care nu o definesc și pe care marea majoritate a oamenilor nu le acceptă, s-a ajuns la deteriorarea tradiției, la înnoirea forțată cu anumite valori, care nu se pot numi identitare, întrucât nu au de a face cu valorile și tradițiile creștine ale comunității românești. De aceea, se cuvine să abordăm cu toată seriozitatea problema păstrării valorilor identitare, mai ales în această perioadă, când în societatea tradițională românească se simte tot mai mult mișcarea către lumea tehnologică și pierderea, cu timpul, a patrimoniului viu.

Mulți dintre tinerii noștri nu au nici măcar gramatica elementară a existenței, sunt nomazi: circulă fără să se oprească la nivel geografic, afectiv, cultural, religios, ei doar încearcă! În mijlocul marii cantități și diversități de informații, dar cu sărăcia de formare, par pierduți, cu puține referințe și puțini referenți. De aceea, se tem de viitorul lor, se tem în fața angajamentelor definitive și se întreabă cu privire la ființa lor. Dacă, pe de o parte, caută autonomie și independență cu orice preț, pe de altă parte, ca refugiu, tind să fie foarte dependenți de ambientul socio-cultural și să caute satisfacerea imediată a simțurilor: ceea ce îmi place, ceea ce mă face să mă simt bine, într-un univers afectiv construit pe măsură. Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriți, alții orgolioși sau nerăbdători, unii foarte entuziaști, alții foarte timizi, unii cu prejudecăți, alții fără prejudecăți și fiecare vine cu viața sa personală și cu o anumită personalitate la care noi: familia, școala, biserica, suntem chemați să contribuim la încreștinarea, la catehizarea, la împlinirea, la desăvârșirea acesteia, având convingerea fermă că toți vor dobândi, în timp, ceva comun și anume dragostea pentru Iisus Hristos și pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Viața spirituală și morală devine hrană a sufletului tânărului, dacă valorile spirituale și morale se conturează la nivel de familie, școală și biserică, prin implicarea tuturor factorilor macrosociali. Tânărul contemporan trăiește mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculous. Dar, fiecare tânăr are nevoie și de afecțiune, de dragoste. Izvorul dragostei este Hristos și dacă nu-L ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Și atunci tinerii caută alte surse, orice, din dorința de a simți că trăiesc.

Biserica are vocația ei în absolut orice context social de a face față provocărilor lansate de către societatea contemporană și mutațiilor pe care aceasta le-a avut de suferit în urma progresului tehnologic, a industrializării excesive, a modificărilor sociale, culturale și demografice care au rezultate directe asupra calității vieții creștine în general. Dintre toți membrii Bisericii cei mai lezați de aceste transformări și cei mai direct vizați de ele pe termen lung sunt tinerii. Istoria a confirmat de nenumărate ori un lucru care iese în evidență de la sine: felul în care tinerii vor putea să conștientizeze, să interiorizeze și să trăiască anumite valori spirituale, depinde de însăși procesul de continuare a valorilor respective și de caracterul lor funcțional și normativ pentru viitor. Aducerea la îndeplinire a acestor sarcini misionare, devine cu atât mai dificilă, cu cât faptul de a transmite mesajul Evangheliei într-un limbaj accesibil și relevant pentru tineri, necesită pe lângă un efort susținut și continuu, o anumită consistență, perseverență și mai ales anumite calități înnăscute sau dobândite cu multă trudă și pasiune.

Fiecare tânăr are dreptul la o educație, care să corespundă vocației sale, iar aceștia trebuie să fie astfel îndrumați, în așa fel încât, să fie conștienți de vocația lor. Vocația educatorilor este deosebit de importantă, alături de aceea a părinților, în misiunea de educare și de stimulare a tinerelor generații. Educația se centrează pe realitatea, posibilitățile și aptitudinile persoanei celui educat. Mai mult decât oricând, subiectul educației este definit astăzi ca factor esențial, activ și autodeterminant în procesul de educație, în virtutea faptului că se urmărește creșterea capacității de autoevaluare și determinare a celui educat. Cea mai intens dezbătută problemă este aceea a situării subiectului educat în raport cu adevărul cunoașterii. Astfel, tânărul devine nu numai martorul pasiv al educației și formării sale, ci actorul și entitatea responsabilă în asumarea și promovarea valorilor educației. O astfel de orientare și de abordare în ceea ce privește atenția acordată tinerilor din partea Bisericii, dar și cu o implicare activă din partea școlii și a familiei, contribuie pe viitor la construirea unei culturi vocaționale autentice care are la bază atitudini vocaționale fundamentale: capacitatea de dăruire, de relaționare și de dialog, de adaptabilitate, de colaborare și de împărtășire a experienței de viață, de creativitate și curiozitate intelectuală, de auto-formare, de responsabilitate socială, de asumare a propriilor identități religioase, de manifestare a respectului și înțelegerii în relațiile cu semenii. Este absolut necesar ca pastorația tinerilor să fie în mod explicit vocațională și să urmărească să trezească în aceștia conștiința unei chemării divine, pentru ca astfel să experimenteze și să guste frumusețea dăruirii într-un plan stabil de viață. Fiecare creștin, apoi, va dovedi că dorește să colaboreze la promovarea unei culturi pentru vocații, dacă va ști să angajeze propria minte și propria inimă în a discerne ceea ce este bine pentru om: adică dacă va ști să discearnă, cu spirit critic, ambiguitățile progresului, pseudovalorile, pericolele lucrurilor artificiale pe care unele civilizații le fac să strălucească în ochii noștri, ispitele materialismului sau ale ideologiilor trecătoare.

În concluzie lucrarea pastoral-misionară cu tânăra generație este un răspuns la strigătul de ajutor al copiilor și tinerilor noștri, este o șansă pe care le-o acordăm de a cunoaște Adevărul și de a se orienta corect în viață. Este totodată și o ieșire din rutină, o provocare și o înnoire duhovnicească. Pentru tineri, implicarea responsabilă în pastorația lor este descoperire și cunoaștere a adevărului și a libertății, este orientare către valorile perene ale tradiției și spiritualității poporului român, este părtășie la educația vieții care cultivă respectul, atenția și demnitatea persoanei, descoperirea propriilor daruri și responsabilizarea lucrării acestora în comuniunea plină de Duh Sfânt a Bisericii.

II. 2 TINERII ÎNTRE INDIVIDUALISM, LIBERTATE ȘI RESPONSABILITATE

În viziunea modernă, cu rădăcini în filosofia carteziană și kantiană, în teologia și pietatea protestantă și a diferitelor versiuni iluminate asupra realității, în particular asupra vieții sociale și politice, fiecare persoană umană reprezintă o individualitate. Și tot ceea ce este teologic, spiritual, metafizic și etic, este o problemă de alegere individuală, decizie subiectivă și credință particulară.

Omul determinat, acționând prin firea sa, în virtutea acțiunilor sale firești, prin caracterul său, este cel mai puțin personal. El se afirmă ca un individ, care are o natură proprie, pe care o opune naturii altora, ca pe „eul” său personal. Individul este definit ca „o noțiune mai mult cantitativă, ce exprimă numai faptul că, cutare ființă este unitate de sine stătătoare, între mai multe unități similare. Individul este un număr, printre alte numere. El nu are nici o altă caracteristică, decât unitatea”. Fiecare individ, fiind și o individualitate, adaugă caracterul de unicitate sau specificitate, de aceea individul și individualitatea sunt primele trepte și cele mai de jos în formarea personalității care reprezintă „o organizare sistematică de tip ierarhic, care se elaborează evolutiv, în contextul interacțiunii individului cu mediul social dat, cu structurile socio-culturale existente”. Idealul individualist în pedagogia creștină reprezintă idealul cel mai de jos, tocmai pentru aceea că „întreaga educație se face prin participarea individului la conștiința socială a omenirii. Acest proces începe, în mod inconștient, aproape de la naștere și condiționează continuu puterile individului, îi întărește conștiința, îi formează deprinderile, îi modelează ideile, și îi trezește sentimentele și emoțiile”.

În creștinism, omul de după Hristos, își certifică trecerea la o nouă condiție umană, este restaurat prin harul Duhului Sfânt și ridicat din starea de individ, la cea de persoană, este omul cu valoare proprie care trăiește în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi, după poruncile evanghelice. Viața cea în Hristos îl eliberează pe om de starea împoriva firii, stare în care l-a adus căderea, readucându-l la starea după fire sau conformă cu firea și îi oferă posibilitatea să izbutească mai presus de fire, prin unirea cu Dumnezeu și îndumnezeire: „Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1, 12-13), „Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” (Galateni 4, 6-7).

Omul cel căzut, este iubitor de sine, neascultător și egocentric. Îi este cu neputință să iubească dezinteresat pe toți ceilalți ai săi și să dea naștere împreună cu semenii unei societăți, sau comuniuni adevărate, în duhul creștin evanghelic, după preceptele evanghelice. Creștinismul însă deschide o nouă perspectivă vieții umane. Mântuitorul Iisus Hristos desființează cauza urmăririi interesului propriu și cauza egocentrismului uman, oferind posibilitatea dezvoltării iubirii dezinteresate, a unității și comuniunii. Dar pentru realizarea acestei posibilități, este nevoie ca individul să lupte cu patimile firii sale particulare: individualitatea, egoismul, iubirea de sine, lăcomia, invidia, mândria, mânia și să le biruiască, ancorându-se în iubirea lui Hristos: „Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă. După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei 20, 26-28). Este nevoie așadar, ca inima omenească să se deschidă, să se lărgească, încât să îi cuprindă înlăuntrul ei pe toți semenii, chiar și pe vrajmași: „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri….” (Matei 5, 43-45). Sociabilitatea omului se manifestă prin depășirea propriei sale individualități, prin părtășia de comuniune și de iubire dezinteresată dimpreună cu semenii săi și prin capacitatea de participare la valorile divine. Limitarea la individualitate împiedică dezvoltarea sociabilității și a religiozității sale. Depășirea individualismului se realizează prin biruirea patimilor firii sale, prin depășirea acestor obstacole și prin iubirea întoarsă către Dumnezeu și către semeni, aceasta fiind și recomandarea Mântuitorului Hristos: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. ar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii” (Matei 22, 37-40).

În Hristos, omul depășește împărțirea firii sale și își află unitatea lui ontologică, este introdul în orizonturi nemărginite și dobândește posibilitatea de-a deveni ipostas adevărat, este eliberat de condiția stricăciunii și a morții, devenind părtaș al vieții celei adevărate, cu deschidere spre veșnicie: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Adevărata comuniune umană, are la bază modelul Sfintei Treimi, căci după cum fiecare Persoană a Treimii, nu are doar o parte a firii dumnezeiești, ci este Dumnezeu desăvârșit și posedă întreaga Dumnezeire, tot astfel și omul, nu are doar o parte a firii omenești, ci prin harul lui Dumnezeu devine om desăvârșit și posedă întreaga umanitate: „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Corinteni 3, 16), astfel că Dumnezeul Treimic este modelul de comportament pentru întreaga umanitate, dar și pentru fiecare om în parte: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1, 15-16). Omul care se manifestă ca un individ, devenind o parte dintr-un tot, închizându-se în limitele firii sale particulare, tăinuindu-și calea spre desăvârșire, este ridicat de către Mântuitorul Hristos la condiția de persoană „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Facere 1, 26-27) și prin aceasta, el conține într-însul întregul. Indivizii pot fi însumați într-o multitudine de individualități, fără ca prin aceasta să se refacă unitatea, în timp ce persoanele, sunt adunate de către Hristos întru Sine, după cum Însuși afirmă: „ca toți să fie una” (cf. Ioan 17, 20-21). La aceasta se referă și Sfântul Ioan Damaschin, când afirmă faptul că „Hristos urmărește atât refacerea unității firii umane, neluând-o într-un ipostas deosebit, cât și unirea neconfundată și fericitoare a tuturor cu El și în El, prin dialogul direct și fortificat al Lui ca om cu toți și între toți”. Fără aceaste precizări de esență care disting termenul individ, de termenul persoană, nu pot fi înțelese, în toată amploarea și profunzimea lor, afirmațiile Mântuitorului: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), sau Pilda cu oaia cea pierdută (cf. Luca 15, 4) în care caută oaia cea pierdută, abandonându-le pe celelalte, fără ca prin aceasta să le părăsească. Identificarea pe care o face Mântuitorul cu Sine, a oricărui semen al Său aflat în suferință (cf. Matei 25, 31-46), trimite la aceeași relație de unitate și de comuniune. Numai în lumina acestor exemple prezentate, se poate înțelege cum din punct de vedere creștin, fiecare persoană conține întreagă pecetea umanității îndumnezeită în Hristos.

Vârsta tinereții este caracterizată în special de căutarea propriei identități și plinătății vieții. La această vârstă, tânărul încearcă să înțeleagă încotro trebuie să meargă și care este scopul său ultim pentru care trebuie să mobilizeze toate energiile sale. Drumul tânărului spre maturitate, formează un plan de viață, în lumina căruia, acesta trăiește fiecare moment al vieții sale, pregătind viitorul ce îl are in față. Planul de viață, se poate defini, ca fiind o orientare spre viitor, o orientare a propriei vieți, un dinamism, care îl impinge pe tânăr să se realizeze într-o anumită direcție. Însă societatea contemporană modernă cultivă și propune duhul autonomiei, al individualismului. Idealul ei este omul autonom care nu ascultă de nimeni și încearcă să se realizeze împlinindu-și voia proprie, ba chiar impunând-o pe aceasta și celorlalți. Tinerii din zilele noastre, au de ales între ceea ce societatea modernă contemporană oferă, prin diferite modele promovate în diferite contexte, sau între ceea ce Biserica propovăduiește și morala creștină învață. Ei au de ales între viața lumii și viața în Dumnezeu, între viciu și virtute, între viața simțurilor și trăirea creștină autentică, între o viață trăită în individualism și o viață trăită în adevăr, libertate și responsabilitate prescrise de preceptele morale evanghelice.

În epoca noastră domnește o nemaivăzută incoerență în viziunea asupra vieții, la bază stând schimbările vertiginoase semnalate în întreaga lume. Căutarea sensului vieții nu constituie doar o problemă a filozofiei, ci este și o necesitate elementară cotidiană. Transformările continue ale opiniilor morale, sociale, filozofice, sau de orice altă natură, dau la iveală în cele din urmă, lipsa unui răspuns satisfăcător la întrebarea despre sensul vieții omului și despre menirea lui pe acest pământ. Imediat ce dobândește conștiința sinelui, tânărul caută răspunsuri sigure la toate aceste întrebări existențiale. În funcție de aceste aspecte, tânărul va începe marile căutări în ceea ce privește taina, scopul și rostul existenței sale pe acest pământ, descoperind astfel efemeritatea lucrurilor trecătoare. Un răspuns satisfăcător îi va stârni curiozitatea și va crea maturitatea necesară pentru o abordare corectă a acestei probleme pe viitor printr-o ducumentare profundă și corectă, însă lipsa unui răspuns satisfăcător va deveni o pricină de confuzie spirituală și de tragică ironie. Aceste căutări și chiar mici revolte, din punct de vedere creștin, sunt cât se poate de firești, căci „viața fără Dumnezeu este anostă și adesea insuportabilă, iar cel ce o abordează imanent, nu vede în ea nici un înțeles sau scop substanțial. Și într-adevăr, existența omului departe de obârșia existenței, constituie un proces de autonimicire. De aceea căutarea sensului vieții fără Dumnezeu este osteneală zadarnică”, căci după cum Însuși afirmă Mântuitorul Hristos „fără Mine nu puteți face nimic” (Matei 15, 5).

În societatea contemporană modernă „mulțimea produselor, varietatea ofertelor, multitudinea de servicii, abundența posibilităților, provocarea sistematică a unor nevoi de prisos și incitări senzuale în programele mijloacelor de informare colectivă, converg în impunerea acestor scopuri, iar lozinca: trăiește-ți viața! a căpătat caracter de poruncă categorică”. De aceea și societatea noastră secularizată și modernistă a fost numită „societatea experienței intense”, în care totul este permis și experimentat, indiferent de consecințe, de pericolul resimțit, omul modern căutând senzaționalul, autoconfirmarea și împlinirea prin sine însuși. În această societate, „factorul unificator principal al membrilor ei, nu este o anumită țintă, sau aspirație comună pozitivă, ci frica obștească în fața viitorului și periculul comun resimțit înaintea acestuia”. S-ar putea afirma pe alocuri, că viața morală a individului, este legată uneori, chiar și inconștient, de credință și norma religioasă, căci „dacă existența Celui ce Este Absolut și Binele Absolut nu sunt recunoscute, nici o certitudine a valorii necondiționate și obligatorii a legii morale și a normelor etice nu va putea fi stabilită în mod valid”.

În creștinism subiectul libertății și responsabilității este persoana umană conștientă, iar condiția unei libertăți și responsabilități integrate este postularea unei instanțe morale supreme, căci în mod contrar, dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Sensul vieții se descoperă, prin raportarea exactă la obârșia existenței ei, la Dumnezeu. Credința în Dumnezeu și recunoașterea iubirii Lui față de om, dau un sens vieții și existenței umane. Toate își află un sens pe planul vieții celei în Hristos, prin practicarea virtuților morale creștine. Fără Hristos și fără toate acestea, omul modern este cuprins de un gol imens înlăuntrul lui, de continuă frustrare, de neliniște, de fărâmițare, de descompunere personală, căci căutând autoconfirmarea și împlinirea prin sine, va sfârși prin autodezmințire și pierderea propriei existențe. Asupra tuturor acestor aspecte, Mântuitorul Hristos atrage atenția în Evanghelie: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine-și va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui. Că ce folosește omului dacă va câștiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi” (Luca 9, 24-26). Din punct de vedere creștin icoana libertății și responsabilității omului comportă trei dimensiuni: față de Dumnezeu, față de semeni și față de sine însuși. Ca făptură creată „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26-27), omul este chemat să se facă părtaș la libertatea și responsabilitatea absolută, care este libertatea lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor dumnezeiești: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32), căci binefacerile harului Său sfințitor, sunt expresia libertății și a responsabilității, a alegerii responsabile și conștiente din partea omului pentru împlinirea voii lui Dumnezeu: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viață și spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaștem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa și prin puterea Sa. Prin care El ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoștința, la cunoștință: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frățească, iar la iubirea frățească: dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în voi și tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoașterea Domnului nostru Iisus Hristos. ar cel ce nu are acestea este slab văzător și orb și a uitat de curățirea păcatelor lui de demult” (2 Petru 1, 3-9).

În ceea ce privește tinerii, ieșirea din individualism și intrarea într-o relație personală cu Dumnezeu și cu semenii, presupune declanșarea unei epectaze, pe un drum duhovnicesc, în care conștiința, libertatea, responsabilitatea, socotința și voința proprie sunt prinse într-un angregaj, ce țin de taina omului personal, ca ideal al împlinirii și sfințirii vieții. Datoria și misiunea prioritară a lor trebuie să fie căutarea adevărului, a înțelepciunii, a păcii, a sfințeniei lui Dumnezeu, aspecte ce constituie o permanentă sporire duhovnicească, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Să caute pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14) și după cum învață Sfântul Apostol Petru: „Creșteți în har și în cunoașterea Domnului nostru și Mântuitorului Iisus Hristos” (2 Petru 3, 18). La fel și Sfântul Ioan Evanghelistul se adresează cu sfaturi și îndemnuri încurajatoare, ca ei să rămână statornici în practicarea virtuților creștine și în păzirea poruncilor dumnezeiești: „Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteți tari și cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi și ați biruit pe cel viclean… Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 14; 2, 17). Sfântul Vasile cel Mare completează acest tablou, îndemnându-i să se elibereze de grijile lumești, ce însoțesc viața aceasta, nelăsându-se afundați în ispitele trupului, contemplând la lucrurile înalte, duhovnicești, eliberându-se „de sârguința de a aduna averi, de pofta după slava lumii acesteia, de plăcerile pe care le aduce desfătarea, de invidie și de orice gând rău asupra semenului nostru, pentru ca, fiind liniștit sufletul nostru și netulburat de nici o patimă, strălucirea lui Dumnezeu să fie curată și neîntunecată ca într-o oglindă”. Pentru Sfântul Vasile cel Mare virtutea omului provine de pe urma alegerii sale voluntare, de aceea îndeamnă stăruitor pe tineri: „Vă rog să vă dați toată silința să fiți virtuoși”. Această căutare a adevărului, a înțelepciunii, a păcii, a sfințeniei lui Dumnezeu, trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă a tinereții, de la vârsta căutărilor, precum citim în viața tânărului bogat din Evanghelie, care a constatat faptul că, fericirea deplină nu este dată de către bunurile materiale trecătoare, ci este dată de iubirea veșnică a lui Dumnezeu (cf. Marcu 10, 17-21; Luca 18, 18), care dăruiește împlinire omului, atât în viața aceasta, cât și în viața viitoare.

Înțelepciunea omenească este doar un exercițiu al sufletului, al rațiunii și are drept libertate posibilitatea de a alege între bine și rău, pe când înțelepciunea ce vine de la Dumnezeu este o culme, este posibilitatea manifestării libertății absolute, întinzându-se dincolo de opoziția dintre bine și rău, este mai presus de necesitatea oricărei alegeri, este un har, omul participând pe potrivă la această înțelepciune și libertate, când se unește cu Dumnezeu și se face părtaș vieții Lui: „Oricât ar fi cineva de desăvârșit între fiii oamenilor, dacă îi va lipsi înțelepciunea cea de la Tine, drept nimic va fi socotit” (Înțelepciunea lui Solomon 9, 6). De aceea, pentru cel care trăiește în orizontul creștin, izvorul libertății și responsabilității, nu se află în voința sa naturală, pentru că el nu este o ființă absolută. Izvorul libertății și responsabilității se află în adevărul lui Dumnezeu, în cuvântul Său, în poruncile Sale, în harul Său sfințitor, precum Însuși afirmă: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul pierde cele două însușiri esențiale ale libertății: cea în Dumnezeu și cea care îl orientează către Dumnezeu. Libertatea care-l orientează pe om spre Dumnezeu, ține de structura sa ontologică, de chipul lui Dumnezeu din el. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică acest lucru, când spune că: „Omul a fost făcut la început după chipul lui Dumnezeu, ca să se nască cu voința din Duh și să primească asemănarea adusă lui, prin păzirea poruncii dumnezeiești, ca să fie același om-făptură a lui Dumnezeu și Dumnezeu prin duh, după har. Căci nu era cu putință ca omul creat să se arate astfel fiu al lui Dumnezeu și dumnezeu prin îndumnezeirea din har, dacă nu se năștea mai înainte cu voința din Duh, datorită puterii de sine mișcătoare și liberă aflată în el prin fire”. Sfântul Maxim afirmă deplina libertate a primei mișcări a voinței, în afară de orice constrângere și determinare, cât și putința ei firească de a rămâne în orizontul harului. Dar această putință nu este pur umană, ci este teandrică. Harul însă nu se substituie niciodată libertății. Începutul de a voi aparține omului (cf. Marcu 9, 24), care „are două aripi pentru a atinge cerul: libertatea și harul”. La orice efort liber al voinței, harul răspunde pentru o va ajuta. Este deci o întrepătrundere simfonică și nu o relație cauzală între creatură și Dumnezeu. Harul, în adâncul său, este mediul în care se întâlnesc în mod tainic chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului: „Dumnezeu face totul în noi, virtutea și gnoza, victoria și înțelepciunea, bunătatea și adevărul, fără ca noi să aducem nimic altceva decât buna dispoziție a voinței”, afirmă Sf. Maxim Mărturisitorul. Sfântul Ioan Gură de Aur tratează și el pe larg despre lucrarea harului dumnezeiesc, ce reînnoiește inima omului și îl eliberează de păcat. El identifică harul cu lumina ce luminează pe cei aflați în întuneric, căci mântuirea nu ține doar de faptele omului. Și totuși, cei ce nu vor să primească harul lui Dumnezeu, nu se vor învrednici de el.

Calitatea de făptură creată „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Facere 1, 26-27) o are omul în chip necesar, prin însăși actul creației sale, de către Dumnezeu. Calitatea de fiu al lui Dumnezeu și de Dumnezeu prin har, o dobândește omul prin împlinirea poruncilor evanghelice, printr-un efort personal, liber, conștient și responsabil, ajutat de harul Duhului Sfânt, după cum învață Mântuitorul: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui… Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el… Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 21; 23; 26), „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Condiția participării la această libertate dumnezeiască este comuniunea cu Dumnezeu care se realizează prin păzirea poruncilor Sale. În caz contrar, prin călcarea poruncilor, omul rupe comuniunea cu Dumnezeu, pierde harul Duhului Sfânt, care îl făcea părtaș la libertatea dumnezeiască și se înrobește unei autorități impersonale, făurindu-și dumnezei (patimi) care îl stăpânesc. Creștinul devine con-creator al libertății sale, prin lupta lui de a se elibera de păcat și de a trăi înnoirea vieții. În măsura în care trăiește unit cu Hristos, se izbăvește de patimi, de frica morții și este liber cu adevărat, de aceea ne îndeamnă Mântuitorul Hristos pe fiecare, zicând: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Matei 15, 4-5). Libertatea cea întru Hristos nu este samavolnicie, ci nemărginită desăvârșire în iubire și în adevăr. Nu există libertate individuală, după cum nu există nici mântuire individuală. De altfel, Mântuitorul Însuși identifică libertatea omului cu cunoașterea adevărului (cf. Ioan 8, 32). Libertatea care nu se interesează de adevăr degenerează, iar libertatea care se sprijină pe un adevăr convențional este și ea convențională. Pentru ca omul să cunoască adevărul și să trăiască în adevăr, trebuie să respecte poruncile lui Dumnezeu, făcându-se pe sine responsabil în acest sens, căci astfel sunt păzite hotarele libertății ce ni s-a dat, aducându-ne viața dumnezeiască, viața de iubire, viața de libertate duhovnicească, în care se fac cunoscute lucrările Duhului Sfânt în viața omului.

II. 3 CRIZA SPIRITUALĂ ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să se promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel social, economic, politic, cultural. Această goană nesăbuită după avansare socială și agonisire materială, îl transformă pe om, în sclavul unei rutine zilnice, generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend. Omul-mașină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conștiința sa fiind amorțită complet de capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul sunt quasiinexistente. Forța interioară nu se bazează pe un echilibru, pe o cunoaștere a realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 33), ci dimpotrivă, forța omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior, iar aceasta îl determină să se abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existența unei pleiade de psihologi care îi refac echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalități. În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea tradițională a religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum. Este o totală descătușare, mergând de la menținerea distorsionată a unor forme tradiționale, până la preluarea sincretică a unor elemente din cultura altor religii, sau promovarea unor acțiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de idoli postmoderni: munca și ascensiunea profesională, familia sau anumiți membri ai acesteia, banii și agonisita materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media, din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi). Credința tradițională în Dumnezeu, rămâne de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paște și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanță preponderent gastronomică, experimentate prin turism exotic sau celebrate tinerește în cluburi și discoteci; slujbele de botez, nuntă, înmormântare, privite doar ca exprimări folclorice cu o prezență a invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauză majoră este conceperea lumii ca fiind autonomă, apoi implicit idolatrizarea ei și impunerea unui abis între transcendența Divinității și imanența lumii. Învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine universal valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute. Astfel se distruge, practic, încrederea în structura eclesială centralizată, fiind mult mai bine primite fracțiunile centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mișcarea feministă. Se vorbește, tot mai confuz, de un ecumenism similar întru totul cu sincretismul. Se manifestă totodată confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice, superstițiile și magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele și astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecințele nefaste ale New Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: fie trăiește drama acestei confuzii, fie declară, autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat. O altă manifestare a crizei posmoderniste este impunerea, cu orice preț, a drepturilor minorităților, în detrimentul dreptului firesc al majorității. Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total nesemnificative ca pondere și reprezentativitate în rândul populației își clamează drepturi precum: promovarea homosexualității, scoaterea icoanelor din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în trunchiul comun din școli. etc. Deși lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită nepăsării generalizate a societății, o altă caracteristică a postmodernității, lehamitea față de tot, toți și toate. Extremele și extremismele sunt promovate gălăgios.

Într-o societate secularizată în care credința și valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulți tineri sunt debusolați, fără un ideal anume, manifestând o profundă ignoranță și un dezinteres vădit pentru trăirea creștină autentică, pentru normele morale și sociale, pentru educație în general, ajungându-se la ceea ce se numește criză spirituală și morală. Absenteismul și abandonul școlar, mediul familial nefavorabil, sărăcia, șomajul, sentimente de frustrare și comportament deviant în rândul tinerilor, agresivitate verbală și fizică, delincvența juvenilă, violența, nesiguranța zilei de mâine, incertitudinea viitorului, lipsa locurilor de muncă, destrămarea familială, lipsurile materiale, etc., sunt doar câteva din cauzele crizei spirituale manifestate în rândul tinerilor zilelor noastre. Dacă la toate acestea se mai adaugă, alte cauze, specifice societății moderne, precum: alcoolul, drogurile, jocurile de noroc, consumul de stupefiante, suicidul, traficul de persoane, prostituția, homosexualitatea, etc., se poate vorbi într-adevăr de probleme majore în ceea ce privește gravitatea pericolului la care sunt expuși majoritatea tinerilor în zilele noastre.

În fața individualismului postmodernist se impune cu necesitate afirmarea identității ortodoxe ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Hristos și în Biserică. Mântuirea se obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, sâvârșind binele, în marea familie creștină, Biserica. Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față de exprimarea singulară. Așadar, în fața marilor provocări ale lumii contemporane, mai ales în rândul tinerilor, Biserica nu poate rămâne indiferentă, misiunea ei fiind aceea de a vesti cu orice preț tinerilor cuvântul lui Dumnezeu, mesajul evanghelic, după îndemnul Domnului Hristos: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20). Într-o societate secularizată de tradițiile și de valorile creștine, Biserica care este „stâlpul și temelia adevărului” (cf. 1 Timotei 3,15), trebuie să se implice și să intervină cu promptitudine și profesionalism, prin intermediul slujitorilor ei, dând dovadă de mult tact pastoral-misionar și catehetic, oferind tinerilor un model de viețuire creștină și totodată un model de schimbare lăuntrică, un răspuns sigur în soluționarea acestor probleme majore, cu care se confruntă o mare parte dintre tinerii noștri, precum a făcut-o odinioară, părintele Gheorghe Calciu, când s-a adresat tinerilor, zicându-le: „Vino în Biserica lui Hristos! Ca să înveți ce este inocența și puritatea, ce este blândețea și ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este sensul existenței noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viața noastră nu sfârșește în moarte, ci în înviere, că existența noastră este spre Hristos și că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credință și credința te va mântui. Vei avea o dragoste și dragostea te va face bun… Crede și iubește! Credința te va face liber, iubirea te unește. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos și vei rămâne în dragostea Lui”. În continuare, mesajul părintelui Calciu, se constituie în cea mai frumoasă invitație, adresată tinerilor de a se integra în viața Bisericii lui Hristos, de a gusta iubirea lui Dumnezeu față de ei și de a experimenta adevărata libertate în Dumnezeu, zicându-le: „Îți aduci aminte, tinere, când ți-am spus că un glas nou te cheamă și că este glasul lui Iisus? Dar unde și la ce te cheamă? Ce făgăduință ademenitoare pentru setea ta de cunoaștere și de adevăr îți face Mântuitorul? Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăiești într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poți renega și care se răzbună prin suferința ta, atunci când îl trădezi. Trăiești în mijlocul neamului tău, pe care îl simți ca pe o entitate metafizică, nu ca pe o grupare de indivizi izolați, ci ca pe un suflet imens și unic, în care tu ești totul și totul trăiește prin tine. Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiție, cronologia nefericirii și drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, ești chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veșnicie în Dumnezeu și care poartă în ea desăvârșirea, așa cum lumea își poartă în ea propria esență. Societatea te socotește un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi, libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată. Libertatea aceasta este libertatea constrângerii și aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu știi s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o folosești atunci când, în sfârșit, vei fi descoperit-o. Ți s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înțelegerea necesității, iar necesitatea îți este impusă de un element cu totul exterior ție, ca într-o construcție moartă. Biserica lui Hristos este vie și liberă. În ea ne mișcăm și trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaștem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (cf. Ioan 8, 32). Când surâzi unui întristat, când ajuți unui bătrân să pășească mai ușor, când dai pomană săracului și-l vizitezi pe bolnav, când rostești: Doamne, ajută-mă! ești în Biserica lui Hristos. Când ești bun și îngăduitor, când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ți-a rănit sensibilitatea, când zici: Doamne, iartă-l! ești în Biserica lui Hristos. Când muncești cinstit acolo unde te afli și când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă și plină de omenie, când răscumperi răul prin iubire, ești în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape ești de Biserica lui Hristos? Tu ești Petru și Dumnezeu își zidește Biserica Sa pe tine. Tu ești piatra Bisericii Lui, pe care nimeni și nimic nu o va clinti, pentru că ești o piatră liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire. De atâția ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ți: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară”. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primește, te mângâie și te redă ție însuți…”.

Activitățile educațional-religioase desfășurate în acest sens cu tinerii, trebuie să constituie o șansă pentru ca aceștia să se simtă bine primiți, respectați, iubiți, ca un loc al comuniunii și al prieteniei dezinteresate, al reconcilierii și al redescoperirii sensului profund creștin al vieții, al frumuseții rugăciunii, al împărtășirii reciproce a bucuriilor credinței, al trăirii păcii lăuntrice și întâlnirii cu Dumnezeu, loc purtător de viață și de spiritualitate creatoare. Educația religioasă va promova astfel în rândul tinerilor, valorile credinței și moralei creștine precum: prietenia, dragostea, pacea, dreptatea, responsabilitatea, solidaritatea și cooperarea, drept principii de bază ale vieții creștine. Insuflarea dragostei acestora de a participa la Sfânta Liturghie, spovedirea și împărtășirea cât mai frecventă, desfășurarea cu regularitate a catehezelor săptămânale și organizarea de conferințe duhovnicești tematice, colaborarea cu școlile din cuprinsul parohiilor, constituirea de forumuri pentru tineri, înființarea programelor de tip școala după școală (after-school) în incinta bisericilor sau a caselor parohiale, a atelierelor educațional-recreative pe lângă biserică și în general stimularea creativității prin activități literar-artistice (montarea unor piese de teatru, concursuri de poezie, activități corale, ateliere de pictură etc.), organizarea de pelerinaje sau tabere de vară la mănăstirile ortodoxe din țară, de excursii tematice la obiective culturale sunt doar câteva dintre activitățile educaționale desfășurate cu tinerii, în biserică și în afara ei, constituind un mijloc de atracție și de formare spirituală. Cultivarea solidarității sau a filantropiei în fața suferinței, prin vizitarea persoanelor tinere sau vârstnice în orfelinate, spitale sau penitenciare, oferirea de alimente persoanelor vârstnice la domiciliul acestora, donarea de sânge, intensificarea comuniunii prin întâlniri după Sfânta Liturghie, agape, întreceri sportive, plantarea de pomi, participarea la Marșul pentru viață, crearea de pagini web, site-uri, portaluri media și încurajarea comunicării prin intermediul acestora sunt, de asemenea, alte câteva posibilități de a asigura prezența tinerilor voluntari în Biserică și de a-i integra în familia parohială.

II. 4 PĂCATUL ȘI PATIMILE – BOLI ALE SUFLETULUI

Prin noțiunea de păcat, se înțelege în sens creștin, un act, o încălcare conștientă și liberă, cu cuvântul, cu gândul, cu fapta, a voii lui Dumnezeu, făcută cunoscută prin revelație, aducând după sine căderea din harul în care am fost așezați prin botez și curățați prin taina spovedaniei.

În Vechiul Testament, în cartea Facerii, păcatul este conceput drept neascultare (cf. Facere 2, 16; 3, 11), care se pedepsește în chip diferit (cf. Facere 4, 9-16; 6, 5-7, 11-13). După alegerea poporului israelit și promulgarea legii mozaice, păcatele se prezintă drept acte de răzvrătire, mai cu seama când sunt și acte de idolatrie. În vremea profeților, păcatul apare ca ofensă adusă lui Dumnezeu și aproapelui, o infidelitate față de făgăduința lui Dumnezeu, de către poporul ales, un fel de adulter. (cf. Isaia 1, 2; Ieremia 3, 1-2).

În Noul Testament, păcatul este văzut o încălcare a legii, o ofensă adusă lui Dumnezeu și aproapelui (cf. Luca 15, 18), o dezordine a voinței omenești (cf. Ioan 12, 43), o robie de care ne eliberăm prin har (cf. Romani 6, 18), o împotrivire la legea lui Dumnezeu (cf. Romani 3, 20; 7, 7), o neascultare (cf. Evrei 10, 26-31; Efeseni 4, 30), o călcare a legii, o nedreptate, o lucrare a celui rău (cf. 1 Ioan 3, 4; 1, 8-10). Izvoarele păcatului sunt în inima rea a omului (cf. Matei 18, 7), sau în ispita celui rău (Matei 13, 39).

În funcție de gravitatea lor, de consecințe, Biserica a împărțit păcatele în trei mari categorii. În prima categorie intră păcatele capitale: mândria, avariția, desfrânarea, lăcomia, iubirea de arginți, invidia, mânia, lenea și toate celelalte care pot fi asimilate acestora. Se numesc capitale pentru că ele sunt începuturile altor păcate. În a doua categorie intră păcatele strigătoare la cer: uciderea, avortul, sodomia, oprirea plății lucrătorilor, asuprirea văduvelor și orfanilor, batjocorirea și asuprirea părinților. Aceste păcate aduc pedeapsa lui Dumnezeu chiar în viața aceasta. În a treia categorie intră păcatele împotriva Duhului Sfânt: lupta împotriva lui Dumnezeu, păcatele împotriva virtuților creștine: credință, nădejde și dragoste, hula împotriva Duhului Sfânt, lepădarea de credință, amânarea pocăinței, erezia, schisma. Gravitatea păcatului reiese din urmările dezastruase pe care le produce: chipul lui Dumnezeu din om se alterează, rațiunea se întunecă, inima se pervertește, voința slăbește, natura noastră spirituală fiind alterată, deși nu total distrusă. Gravitatea păcatului nu stă numai în urmările dezastruase pe care le are asupra celui ce păcătuiește, ci mai ales în cele pe care le cauzează semenilor săi, căci nu există păcat, prin care să nu fie lezat, în vreun fel, aproapele nostru. Sfinții Părinți condamnă în unanimitate păcatul și îl numesc neascultare (Teofil de Antiohia, Sf, Ioan Gură de Aur), separare de Dumnezeu (Sf. Vasile cel Mare), îndepărtarea voluntară de la ceea ce este potrivit cu natura, la ceea ce este împotriva naturii (Sf. Ioan Damaschin), o faptă, o vorbă, o dorință contrară legii veșnice (Fericitul Augustin), ș.a..

Păcatul se deosebește de patimă și de viciu, pentru că el este un act, pe când patima și viciul reprezintă o direcționare a voinței și o activitate statornică în direcția contrară legii morale, se deosebește și de delict care reprezintă încălcarea externă a legii, de aceea orice delict este și păcat, dar nu orice păcat este și delict, deoarece păcatul poate fi numit numai o încălcare lăuntrică a legii.

Cuvântul patimă se referă în sens pozitiv, la suferință și moarte (cf. Fapte 1, 3; Evrei 13, 12; Luca 17, 25), iar în sens negativ, la dorințe și pofte (cf. Romani 7, 25; Galateni 5, 24). Patima este o mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre iubire nerațională, fie spre ură, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simțurilor. În comparație cu păcatul, care are caracterul de cădere accidentală, singulară, patima este o deprindere rea a sufletului, lucrată în mod continuu. Spre deosebire de păcat care poate fi săvârșit din slăbiciune, din neștiință, sau din întâmplare, patima devine obișnuință. Patimile nu aparțin firii omului, ci reprezintă stările păcătoase ale sufletului împotriva firii, care sunt generate de păcate. Este posibil ca patimile să existe în suflet, dar acestea să rămână ascunse, pentru că nu li s-au dat pricini de-a se pune în lucrare și de a naște păcate propriu-zise. Patimile acestea ascunse, nu sunt cu nimic mai putin vătămătoare, decât cele văzute, ba sunt mai primejdioase, fiindcă rămân neobservate și nu se luptă împotriva lor. Patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet și este stârnită de amintire, de simțire și de percepție. Patimile sunt un fel de fiinițe învârtoșate. Ele se așează între lumină și vedere și împiedică deosebirea lucrurilor. Orice patimă este o împletire dintr-un lucru supus simțurilor, dintr-o simțire și dintr-o putere, abătute de la ceea ce este potrivit cu firea. Patima pornește de la lupta cu amintirile, care aduce gândul în minte, gând care convinge mintea spre păcatul cu fapta. Unele patimi sunt trupești, prilejuite de trup, altele sunt sufletești, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părții poftitoare ale sufletului. Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puțin rațională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârșire. Patimile își au originea în noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu. De aceea, ele nu au nici o rațiune a înțelepciunii sau a cunoștinței, ca unele care există în chip fraudulos, prin lepădarea înțelepciunii și a cunoștinței.

Sfântul Ioan Casian menționează în celebrele sale Convorbiri duhovnicești opt patimi capitale, majore care îl răscolesc pe om, zicând: „Opt sunt principalele vicii, care otrăvesc neamul omenesc și anume: primul este lăcomia la mâncare, ceea ce înseamnă îmbuibarea stomacului, al doilea este desfrânarea, al treilea arghirofilia sau iubirea de arginți, al patrulea mânia, al cincilea tristețea, al șaselea lenea, adică neliniștea și lehamitea inimii, al șaptelea deșertăciunea, adică vanitatea sau gloria deșartă și al optulea trufia”. În cadrul acestor opt patimi generale, Părinții filocalici vorbesc despre rădăcinile patimilor, ca fiind cele trei patimi generice, pricinile și principiile celorlalte, din acestea izvorând toate răutățile: iubirea de plăcere, iubirea de arginți și iubirea de slavă. Referindu-se la aceste trei patimi generale, Sfântul Evagrie Monahul afirmă: „De trei feluri sunt căpeteniile dracilor, care se împotrivesc lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam. Aceștia stau cei dintâi la război și cheamă sufletele spre păcat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui, alții ne strecoară în suflet iubirea de arginți, iar alții ne momesc cu slava deșartă”. Sfântul Maxim Mărturisitorul susține că patimile au drept cauză generală „afecțiunea nerațională a sufletului față de plăcerea simțurilor”, considerând că prilejul și cauza tuturor relelor noastre duhovnicești o constituie iubirea pătimașă de sine, căci „străduindu-ne să fugim de durere, născocim surse neînchipuite de patimi, făcătoare de stricăciune”. În acest sens Fericitul Augustin vorbește despre păcat ca despre „o iubire de sine până la disprețul lui Dumnezeu”, opunându-se virtuții, care este „iubirea lui Dumnezeu față de disprețul de sine”. Ca o cauză îndepărtată a patimilor, Talasie Libianul vorbește despre „mintea întoarsă spre simțuri, spre plăcerea trupească”, iar ca o cauză imediată a lor, el afirmă că acestea sunt stârnite de „amintirea patimilor trecute, de lipsa noastră de veghere și pază asupra simțurilor”, care constituie adevăratele porți ale ispitei și ale păcatului. Fericitul Diodoh al Foticeii consideră că rădăcinile patimilor stau în poftă, căci pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage pe om, ispitindu-l: „Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are ființă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta”. Sfântul Marcu Ascetul și Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că adevăratele cauze ale patimilor sunt neștiința, uitarea și nepăsarea, care aduc în sufletul căzut întregul cortegiu al relelor, iar Sfântul Ioan Scărarul le reduce pe acestea la una singură: indiferența sau nesimțirea, în sensul lipsei de preocupare față de cele duhovnicești, fie că le-am uitat, fie că nici nu ne-am ostenit să le desprindem. Sfântul Ioan Damaschin consideră că lucrul care dă consistență patimii, este intensitatea ei deosebită asupra simțirii, tăria și violența ei, care elimină orice rezistență.

Patimile se află într-o strânsă legătură între ele, astfel încât, una o strecoară în suflet pe cea de după ea, una după alta, până la moartea noastră sufletească. Legătura dintre ele face ca abundența uneia să fie cauza pătrunderii alteia. Referindu-se la acest circuit al patimilor, Sfântul Ioan Casian arată că, deși au origini, cauze și efecte neasemănătoare, ele sunt legate în același lanț și amestecate între ele, astfel încât preaplinul uneia are ca urmare începutul alteia. Patimile se însoțesc între ele și lucrează unele cu altele, cele trupești cu cele ale poftei, cele sufletești cu cele ale iuțimii, cele ale cugetării și minții cu cele ale imaginației și ale amintirii și tot așa mai departe, se schimbă, se succed, se înlocuiesc una pe alta și unele pe altele, într-un cerc vicios și după o logică a absurdului. Patimile îl deformează pe om și îl țintuiesc în rău. Îl înstrăinează de virtute și îi zădărnicesc asemănarea cu Dumnezeu. Îi distrug viața și fac să se șteargă însușirea lui de a fi ipostas sau pesoană. Însă răul, nu este mai puternic decât binele, nici nemărginit, precum acesta. Ci constituie o stare de descompunere, care contribuie involuntar la darea la iveală și afirmarea binelui.

În vreme ce nașterea patimilor începe în mintea omului și se încheie în voia lui, lupta împotriva lor urmează exact calea inversă. Începe cu voia și se sfârșește cu mintea. Începe cu supunerea voinței omului spre voia lui Dumnezeu și cu ținerea poruncilor Sale, care luminează mintea omenească. În sfârșit, ca mintea să se curețe și să poată păstra luminarea dumnezeiască, trebuie să se elibereze de înțelesurile pătimașe, care îl țintuiesc pe om în păcat și în greșita raportare la lumea materială. În plus, trebuie să stăruiască în viața duhovnicească, pentru că altfel apare pericolul de a se întoarce în starea împătimită, ba chiar într-o stare mai rea decât cea dinainte, din cauza trufiei pricinuite de cunoașterea duhovnicească pe care a dobândit-o. Patimile trupești și materiale se micșorează și se vestejesc prin suferințele trupului, iar cele sufletești și nevăzute se sting prin smerita cugetare, blândețe și dragoste. Când ucidem patimile, stingem poftele și supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea și urmăm lui Hristos, atunci arătăm viața cea ascunsă în Hristos.

În procesul psihologic al nașterii și dezvoltării păcatului și patimilor în om, părinții Bisericii enumeră o serie de momente premergătoare săvârșirii lui. Astfel Isihie Monahul vorbește despre: atac, înrobire, consimțire și fapta sensibilă, iar Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre: atac, însoțire, patimă, lupta, robia, consimțire și făptuire. Cel ce nu se desparte de bunăvoie de pricinile patimilor, este atras de bunăvoie de către păcat. Pricinile patimilor, sunt momeli așezate în lucrurile lumii acesteia, care mișcă trupul, spre cele de neapărată trebuință ale lui și ele nu încetează să momească, cât timp omul există în lume. Numai cel care s-a învrednicit de harul dumnezeiesc și a gustat și a simțit ceva mai presus de acestea, nu le va lăsa să pătrundă în inima sa, pentru că în locul momelilor, a pus peste el o altă dorință mai mare și mai bună ca ele și nu se mai apropie de inima lui nici ele și nici cele ce se nasc din ele, ci rămân afară nelucrătoare.

Lupta omului împotriva patimilor, este lupta lui împotriva robiei și pentru libertate. Cel mai greu este să te eliberezi de ceea ce te robește din tine, mai bine zis de forțele nevăzute, care stârnesc aceste patimi, prin trezirea pornirilor inferioare. Oricine se va vedea pe sine copleșit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de toate, împotriva ei și împotriva dușmanului dinlăuntru, căci numai după ce-l vom ucide pe acesta, vom putea vedea și noi în rugul smereniei pe Dumnezeu. Materia patimilor este mistuită de focul dumnezeiesc, iar odată cu dezrădăcinarea acestei materii și cu curățirea sufletului, se pierd si patimile. Omul nepătimaș, este omul liber, omul care se mișcă după voia sa cea adevărată și care stă în picioare chiar în fața lui Dumnezeu, care nu îl robește, ci îl iubește, deoarece a aflat har de la El, căci harul Sfântului Duh, dătător de înțelepciune, este numai în aceia, care și-au curățit sufletul și trupul, prin deprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor, și s-au făcut vrednici de sălășluirea Lui îndumnezeitoare, printr-o viață curată, după voia lui Dumnezeu. Întru aceștia petrece ca întru ai Săi, prin cunoștința simplă și nematerială ce le-o împărtășește, întipărind în mintea lor, preacuratele și negrăitele înțelesuri, care îi ridică la îndumnezeire.

Ca mijloace generale de luptă împotriva păcatului și patimilor, Sfinții Părinți recomandă: evitarea ocaziilor care duc la păcat, după învățătura Mântuitorului: „Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie-o și o aruncă de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5, 29-30), meditația creștină, privegherea, postul și rugăciunea, după cuvintele Mântuitorului: „Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită” (Matei 26, 41), căci „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 21), spovedania și împărtășania, după îndemnul Mântuitorul: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15, 4), iar în cele din urmă depărtarea de smintelile lumii acesteia, la bază stând cuvintele Mântuitorului: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7). Poruncile lui Dumnezeu, spune psalmistul David, sunt mai presus de toate comorile lumii: „judecățile Domnului sunt drepte, veselesc inima, porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii… judecățile Domnului sunt adevărate, toate îndreptățite, dorite sunt mai mult decât aurul și decât piatra cea de mare preț și mai dulci decât mierea și fagurele” (Psalm 18, 9-11), iar cel ce le-a dobândit pe acestea înlăuntrul lui prin ascultare, post și rugăciune Îl înțelege netrupește pe Cel netrupesc, căci Dumnezeu existând ca Duh (cf. Ioan 4, 24) este netrupesc și ca netrupesc El este nicăieri, dar ca Dumnezeu este pretutindeni, ca Cel ce ține și cuprinde toate, se află în Sine Însuși pretutindeni și peste toate și este închinat de adevărații închinători în Duhul și Adevărul Lui. Astfel, îndeamnă Domnul la păzirea poruncilor Sale, pentru a evita orice prilej de a păcătui și pentru a face loc în suflet dumnezeirii, când afirmă: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui… Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 21; 23), „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui (Matei 15, 10).

II. 5 POCĂINȚA – REMEDIU ȘI TĂMĂDUIRE

Păcatul și patimile sunt pentru firea umană una dintre realitățile cele mai crunte ale vieții duhovnicești. Dacă omul nu se eliberează de lucrarea lor, prin taina Pocăinței, denunțând legătura vicioasă cu acestea, devine astfel „rob al păcatului”, sau „slugă a păcatului”, după cuvântul Mântuitorul Hristos din Evanghelie: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului. Iar sluga nu rămâne în casă în veac, iar Fiul rămâne în veac. Dacă, deci, Fiul vă va elivera pe voi, liberi veți fi” (Ioan 8, 34), sau după cel al Sfântului Apostolul Pavel: „Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei păcatului” (Galateni 5, 1).

Voia lui Dumnezeu constă în curăția desăvârșită de păcate, eliberarea de patimi și ajungerea la cel mai înalt grad de virtute posibil. În acest sens, mărturisește Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, îndemnând pe fiecare la sfințenie și cinste: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră… Ca să știe fiecare dintre voi să-și stăpânească vasul său în sfințenie și cinste. Nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 3-5), „Să lepădăm dar lucrurile întunericului (păcatului) și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și in beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă” (Romani 13, 12-13), „Drept aceea, omorâți mădularele voastre, cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este închinare la idoli. Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. În care păcate ați umblat și voi odinioară, pe când trăiați în ele. Acum deci vă lepădați și voi de toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră. Nu vă mințiți unul pe altul, fiindcă v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui. Și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit. Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare. Îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii. Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați, ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție…” (Coloseni 3, 5-15), ș.a.

„Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Matei 4, 17), sunt cele dintâi cuvinte ale începutului propovăduirii Evangheliei de către Mântuitorului Iisus Hristos, invitând astfel la pocăință pe toți cei împovărați de păcat și de patimi, oferind iertare, dezlegare, tămăduire, căci zicea: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Marcu 2, 17). Îndemnuri la pocăință, întâlnim și în propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul, care vestește tuturor pocăința și apropierea Împărăției cerurilor, iar alte exemple sunt prezentate de către Mântuitorul Hristos Însuși, precum le găsim expuse în Pilda vameșului și fariseului (Luca 18, 10-14), când vameșul smerit, se roagă pentru iertarea păcatelor, zicând: „Doamne, milostiv fii mie păcătosul” (Luca 18, 13), neîndrăznind să privească spre cer, sau în Pericopa vindecării slăbănogului, când Domnul Hristos, văzând credința acestuia, exclamă: „Omule, iertate îți sunt păcatele tale” (Luca 5, 20), ș.a.

Puterea iertării păcatelor, a acordat-o Domnul Iisus Hristos Apostolilor Săi și urmașilor acestora (episcopi și preoți), prin îndemnul adresat către Apostoli, la arătarea Sa, înainte de Înălțarea la cer, zicând: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). Acum, ca și atunci, Mântuitorul Hristos cheamă pe fiecare, prin glasul Evangheliei, făgăduind iertare și tămăduire, pace și odihnă, lumină și înnoire, speranță și bucurie, celor care se pocăiesc sincer și se întorc la lumina învățăturilor Evangheliei Sale: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6), „Eu, lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46), „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă…” (Ioan 14, 27), „Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Matei 15, 5), „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” (Ioan 14, 21), ș.a.

Conform învățăturii Sfintei Scripturi, nu există om care în această viață să fie neprihănit, căci chiar și o zi de ar trăi omul, tot ar păcătui, cu cuvântul, cu fapta, sau cu gândul: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi.” (1 Ioan 1, 8), „Toți greșim în multe chipuri…” (Iacov 3, 2). Acest adevăr îl mărturisește și proorocul David, când afirmă: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50, 6). Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie cauza acestei înclinări păcătoase, acestei predispoziții a omului spre păcat, zicând: „Omul, primind existența de la Dumnezeu și începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune și de păcat, căci acestea n-au fost create odată cu el. Când însă a păcătuit, călcând porunca, a primit osânda nașterii, care se susține prin păcat, care își are sursa în trăsătura pătimitoare, ivită din pricina lui, ca într-o lege a firii. În temeiul acestei legi, nici un om nu este fără de păcat, fiind supus fiecare prin fire legii nașterii, care s-a introdus după facere, din pricina păcatului. Din pricina neascultării, a intrat păcatul, iar din pricina păcatului, a intrat în firea oamenilor trăsătura pătimitoare prin naștere și fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare a nașterii prin păcat, se actualiza căderea și astfel nu era nădejde de slobozire, deoarece firea era încătușată, prin aprobarea voinței ei, într-o legătură rea. Firea, având chiar în trăsătura pătimitoare sursa de creștere a păcatului, din pricina strâmtorării păcatului, purta, datorită păcatului general cuprins în trăsătura pătimitoare, prin patimile contra firii, lucrările tuturor puterilor și stăpânirilor ascunse în patimile cele după fire. Prin aceste lucrări, toată puterea vicleană contribuia, folosindu-se de trăsătura pătimitoare a firii”.

Prin taina Spovedaniei sau a Mărturisirii, creștinul denunță legătura cu păcatul și dobândește putere de la Dumnezeu, pentru a lupta împotriva lui. Puterea aceasta izvorăște de la Însuși Domnul Hristos, adevăratul primitor al spovedaniei, căci nu doar preotului, ci mai ales Mântuitorului Hristos îi înfățișăm, îi descoperim sufletele noastre. Lămuritoare în acest sens, este rugăciunea a treia, pe care o citește preotul duhovnic, în cadrul molitvei de spovedanie, care subliniază tocmai această prezență reală, dar nevăzută, a Mântuitorului Iisus Hristos la scaunul spovedaniei: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Și eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te întorci nevindecat”.

Viața omului se desfășoară între două limite: păcatul și virtutea, căderea și ridicarea. Oamenilor le este propriu să cadă și să se ridice iarăși, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta. De aceea, Sfântul Petru Damaschinul, fin cunoscător al sufletului omului, al încercărilor și al curselor ce îi primejduiesc mântuirea, ne îndeamnă în felul următor: „Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu”. Aflat între aceste limite, între cădere și ridicare, creștinul are ca mijloc haric de reabilitare pocăința, prin intermediul căreia redobândește starea de har, căci odată ce a primit curăția sau nepătimirea creștină prin taina Botezului, se actualizează acea stare de har, prin taina Spovedaniei sau taina Mărturisirii, numită și botezul lacrimilor, sau al doilea botez, fiind mijlocul de refacere a legăturii cu Dumnezeu, precedând taina Împărtășaniei, a comuniunii depline cu Hristos. Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte și are în sine în chip desăvârșit credința în Dumnezeu, care-l naște mereu spre dreptate, și-și oferă viața și rațiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminției duhovnicești, arătându-și nașterea după Dumnezeu, ca faptă a voinței, nu a necesității. Mărturisirea păcatelor este arma duhovnicească cea mai puternică, „unica virtute ce nu poate fi umilită de draci”, căci din spusele Sfântului Ioan Scărarul „nimic nu dă dracilor și gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră, ca faptul de a hrăni și ascunde păcatele în inimă, nemărturisite”, iar Cuviosul Isaia Pusnicul ne învață „să nu ne rușinăm de taina Spovedaniei, dacă dorim să dobândim ușurare și pace, căci duhurile rele nu găsesc alt loc decât în omul care tace despre gândurile lui, fie că sunt bune, fie că sunt rele”.

Criteriul de mare discernământ duhovnicesc, este cel menționat de Sfântul Evagrie Ponticul, când spune că trebuie să ne purtăm în viața de zi cu zi ca și cum am muri și ar trebui să dăm socoteală a doua zi, iar față de trup să ne îngrijim, ca și cum ar trebui să trăim mulți ani. În acest sens afirmă și Sfântul Antonie cel Mare, referindu-se la îngrijirea noastră de a nu păcătui, căci „moartea de o va avea omul în minte, nemurire este, însă nu de moarte trebuie să ne temem, nu de ea trebuie să ne îngrijim, ci de pierderea sufletului, care echivalează cu moartea veșnică”.

Omul păcătuiește prin răpire, prin amăgire, prin neștiință și prin dispoziție sufletească. Primele trei feluri, aduc pe om ușor la recunoașterea păcatului și la pocăință, dar cel ce păcătuiește din aplecare sufletească și nu vine la pocăință, nici în urmă experienței, nici cu trecerea vremii, în chip sigur va avea parte de chinuri. Sfinții Părinți spun că cei învârtoșați, care nu vin la pocăință, trec prin probe înfricoșătoare, până se pocăiesc. Păcatul de moarte este tot păcatul nepocăit, iar pentru un asemenea păcat, chiar de s-ar ruga vreun sfânt, nu este auzit, pentru că, cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată, decât printr-o pocăință corespunzătoare cu greșeala. Când amintirea păcatului duce la pocăință, este de la Dumnezeu, iar când duce la repetarea lui este de la diavol. Ori, pocăința înseamnă întoarcerea de la păcat, iar păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi. Avem datoria să ne cercetăm zilnic, pentru modul în care ne-am petrecut ziua și noaptea, dacă am avut sau nu râvnă la rugăciune, la priveghere, la citirea dumnezeieștilor Scripturi, la fapte bune și totodată să ne sârguim să ne pocăim și să ne îndreptăm pe noi înșine, având convingerea că pocăința permanentă duce la micșorarea răutăților și patimilor noastre. Iată ce ne învață Sfântul Ioan Scărarul: „Suntem datori să ne cercetăm nu numai în fiecare zi, ci și în fiecare an și lună și săptămână și să zicem: În prima săptămână eram împovărat cu această patimă. Oare cum sunt acum? Oare am înaintat puțin? Sau mă aflu în aceleași? Sau am căzut și mai rău?”. Pocăința permanentă trebuie să urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor și gândurilor noastre păcătoase, pentru neputința noastră de a le curăți și spiritualiza, dar totodată trebuie să însoțească fiecare faptă, cuvânt sau gând bun, virtuos, pe care-l avem cu privire la acestea, căci trebuie să ne pocăim pentru ezitarea noastră de a le fi săvârșit până atunci, sau actualiza, precum și pentru doza de imprefecțiune, pentru amprenta de nedeplinătate a lor. Regula Părinților filocalici este că pocăința trebuie să preceadă, să însoțească și să urmeze fiecare acțiune, lucrare, cuvânt sau gând al omului duhovnicesc, pentru nedesăvârșirea lor. Pocăința permanentă este o forță morală de mare valoare în dobândirea progresului duhovnicesc, de calitatea ei depinzând succesul oricărui efort duhovnicesc din partea noastră. Referindu-se la aceasta Sfântul Ioan Scărarul afirmă: „Nu vom fi învinuiți, o prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns pentru păcatele noastre”. La fel și Sfântul Teognost spune: „În veacul ce va să fie, nu vom fi pedepsiți și osândiți pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică și schimbătoare, ci fiindcă păcătuind, nu ne-am întors de la calea cea rea, după ce am primit putere și vreme pentru pocăință, ca să arătăm și mai mult că, Dumnezeirea este bună și nu pătimașă, ca una ce pedepsește și nu se mânie. Pentru că ea pedepsește păcatul și nu pe păcătos, fiind în afară de orice patimă și pedeapsă, deși se conformează faptelor și dispozițiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viață”.

Credinciosul este supus mereu ispitelor și încercărilor și nu întotdeauna găsește în firea lui slăbită, resurse de a evita păcatul, sau de a-l înlătura definitiv. Experiența duhovnicească demonstrează că nimic nu este definitiv, cât încă suntem în această viață, că existența însăși, nu este un univers închis, ci o permanentă încercare, un permanent dialog, uneori chiar dramatic, de ridicare din starea de cădere a ființei noastre, către zările senine pe care le deschide universul spiritual, al unei vieți virtuoase, spre asemănarea cu Dumnezeu.

II. 6 ROLUL EDUCAȚIEI RELIGIOASE ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII

Referindu-ne la educație, putem afirma faptul că este un proces complex, de influențare conștientă, deci prin mijloace adegvate, întreprinsă de un om, sau un grup de oameni, asupra altora, cu intenția de a desăvârși în ei un ideal, a cărui ultimă esență, gândită conștient sau nu, este personalitatea. I. Nicola definește educația ca fiind „o activitate socială complexă, care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni, exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, având rolul de a dezvolta calitățile generale, formarea și dezvoltarea personalității umane și pregătind omul pentru exercitarea diferitelor roluri sociale”. G. Cristea susține faptul că educația este „o realitate psihosocială complexă, cu multe sensuri, de aceea educația trebuie abordată la un anumit nivel de conceptualizare ce corespunde pedagogiei ca știință. Educația are anumite aspecte esențiale care o determină să fie obiect de studiu specific pedagogiei: ca activitate, educația se bazează pe personalitatea celui educat, pe resursele ce le are educatul, dar și pe cerințele sociale; proiectarea educației se face după o funcție de maximă generalitate (formarea și dezvoltarea personalității umane), având în vedere corelația permanentă dintre educator și educat; exprimarea obiectivelor educației se face după o concepție pusă în practică de educator; ea exprimă valorificarea tuturor laturilor educației (dimensiunile morală, intelectuală, tehnologică, etc.), completate cu noile educații și cu educația formală, nonformală, informală”.

Așadar, educația se constituie într-un proces de influențare a omului prin om, dirijat conștient prin mijloace adegvate, spre un ideal educațional, definiție acceptată de întreaga istorie a pedagogiei, însă idealul concretizat într-o personalitate și mijloacele lui de înfăptuire, au fost și mai sunt încă discutate, deoarece vizavi de acest aspect, s-au elaborat păreri diverse. În acest sens afirmă C. Narly faptul că „întreaga omenire a pedagogiei, nu este decât o istorie a idealurilor și a mijloacelor întrebuințate de omenire pentru ca să se apropie de aceste idealuri, care au stabilit mentalitatea diverselor epoci”. Educația este o activitate depusă cu scopul de a transforma subiectul educat după un model stabilit care poate satisface cerințele ideale și reale la un moment dat. Educație înseamnă a conduce pe om spre perfecțiune, în sensul creșterii lui, a dezvoltării și perfecționării lui, căci omul tinde către perfecțiune, deoarece „perfecțiunea este ceva de neatins, perfecționarea este un proces, în timp ce perfecțiunea este o stare, perfecționarea este o prezență simplă, în timp ce perfecțiunea este o prezență absolută”.

Pedagogia este considerată știința socio-umană specializată în tratarea educației, fiind o activitate complexă cu un produs special, personalitatea umană, fiind formată și dezvoltată în concordanță cu un ideal educațional. Pedagogia, după I. Kant, este știința educației, „un întreg ordonat și sistematizat de cunoștințe, care se raportează la același obiect al cunoașterii, educația”, căci „cunoașterea depinde de educație și educația depinde iarăși de cunoaștere”, iar „omul poate deveni om, numai prin educație, el nu e nimic, decât ce face educația din el”. Orice sistem pedagogic prezintă o polaritate: realitatea pedagogică și idealul pedagogic. Idealul ca țintă a unui proces educațional, determină modul în care concepem realitatea pedagogică. Fiecare ideal nou în educație, atrage după sine o altă atitudine față de subiectul educat. Idealul educațional reprezintă „valorificarea și desăvârșirea potențialului uman în vederea formării unei personalități armonioase și creatoare, capabilă să exercite rolurile cu care societatea o va investi. Dobândirea armoniei interioare prin dezvoltarea și integrarea diferitelor componente ale pesonalității, concomitent cu asigurarea unei simetrii sociale și a unui schimb continuu de informații cu mediul extern”.

Idealul perfecțiunii umane în creștinism îl aflăm formulat de către Mântuitorul Hristos: „Fiți dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Așadar, se poate vorbi despre un ideal pedagogic creștin, iar educația religioasă și pedagogia creștină sunt științele educației ce țintesc un astfel de ideal. Notele esențiale ale idealului creștin sunt prescrise de către Mântuitorul Hristos: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33), adică omul care își găsește odihna în Dumnezeu, încă din această viață pământească. Această perfecțiune trebuie să atingă întreaga personalitate, nu numai o facultate aparte, așadar „educația religioasă integrală va cuprinde și educația intelectuală și educația sentimentală și educația volițională, întrucât intelectul, sentimentul și voința împreună alcătuiesc persoana”, ființa conștientă care poate fi educată. Educația religioasă are în vedere așadar, modelarea ființei umane în ansamblul ei, vizând în special sufletul, ca entitate individuală și personală, înrădăcinată în transcendentul divin spre care tinde.

Fiecare elev este un complex de date și aspirații, de elemente și forțe, ce se manifestă ca o experiență specifică, care impune profesorului o cunoaștere cât mai completă a tuturor componentelor sale fizice, intelectuale și morale; abia apoi vine actul de transformare a educației. Întâi este necesar profilul individual concret și după aceea urcăm treptele pedagogiei practice. Aceste trepte nu privesc decât principiul, caracterul general al educației; atunci când vrem să transformăm însă omul, să-i dezvoltăm judecata și să-i cultivăm deprinderile morale (virtuțile), este necesar să ne aplecăm asupra individului, care este un om real cu toate atributele ce-i aparțin. Ori de câte ori, cineva este învățat de altcineva, trebuie ca acela care este instruit, să instruiască gândirea celui care-l învață, astfel încât în spiritul elevului (discipolului) să aibă loc un proces de înaintare spre cunoaștere, așa cum există o înaintare dinspre cunoaștere în spiritul celui care-l învață.

Iată ce afirmă John Dewey în lucrarea sa Fundamente pentru o știință a educației când se referă la participarea individului la lumea valorilor, la conștiința socială, în urcușul său spre formarea unei personalități autentice: „Cred că întreaga educație se face prin participarea individului la conștiința socială a omenirii. Acest proces începe, în mod inconștient, aproape de la naștere și condiționează continuu puterile individului, îi întărește conștiința, îi formează deprinderile, îi modelează ideile, și îi trezește sentimentele și emoțiile”. Nimic nu este mai dificil de prelucrat și modificat decât materialul uman, ființa umană, căci „educația are mult de lucrat în adâncimi”. Doar prin educație, omul se transformă pe sine însuși, în raport cu anumite repere morale, alese de el, sau de societate, putându-se afirma faptul că „educația este rezultatul unei triple conlucrări: individ – educator – societate”.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră educația creștină esențială pentru omenire, afirmând că „orânduirea întregii lumi atârnă de educație” și îi consacră lucrări speciale, printre ele și un tratat despre educație intitulat Despre gloria deșartă și cum trebuie să crească părinții pe copii. El găsește originea răului, de care suferea societatea timpului său, în lipsa unei educații sănătoase a copiilor. Iată câteva din textele principale, ce cuprind o parte dintre ideile sale: „cel mai mare păcat, care depășește pe toate celelalte și care duce spre culmea răutății este lipsa de educație a copiilor”, „din lipsa de educație a copiilor vin morțile timpurii, bolile grave care stăpânesc pe părinți și pe copii, de aici pagubele, tulburările și miile de rele”, „din lipsa educației, copiii sunt târâți în fața judecătorilor, condamnați și decapitați, iar părinții făcuți de rușine și arătați cu degetul”, „pentru aceea toate s-au întors cu susul în jos, iar pe cei pe care nu-i educă părinții, îi educă legile civile”, „un copil fără educație este dușman și vrăjmaș comun al tuturor și al lui Dumnezeu și al naturii și al legilor și al vieții de obște a noastră a tuturor”, „a educa înseamnă a purta grijă de copii și de tineri în ce privește curățenia sufletească și buna cuviință, a crește pe copil moral, om drept, în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos, a te îngriji de mântuirea sufletului lor”, „educația religioasă este o artă, arta artelor și știința științelor”, „educația religioasă este arta cea mai bună și cea mai nobilă, deoarece toate celelalte arte au în vedere un folos în lumea de aici, pe când educația religioasă se săvârșește în vederea celei viitoare”. Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe tineri să se apropie de cultura greacă, citind acele scrieri în care se face apologia virtuții, precum cele ale lui Homer, Hesiod, Pitagora, Platon, ș.a.. Citirea acestor autori clasici, era de fapt o pregătire a lor pentru înțelegerea adevărurilor divine. Lucrarea sa Către tineri păstrează unele influențe din sursele grecești, fiind alcătuită pentru a-i feri pe tinerii creștini de influențele păgâne, „de rătăcirea disprețuirii în general a culturii și educației”. Sfântul Vasile urmărește realizarea unei personalități moral-religioase, trăirea tinerilor în iubirea lui Hristos și pentru Hristos, afirmând faptul că trebuie manifestată o anumită prudență în contactul cu înțelepciunea păgână, deoarece „de vor cădea în mâinile tinerilor texte necuviinciose, atunci ei trebuie să le îndepărteze, căci deprinderea cuvintelor rele, este un drum spre deprinderea faptelor rele”, iar studierea scrierilor păgâne să se facă în felul albinelor, care nu se apropie de orice floare și nici nu încearcă să ia tot din cele peste care au zburat, ci atât cât este de folos, doar așa sufletul tânărului va fi ferit de învățăturile care aduc stricăciune. La rândul său, Sfântul Grigorie Teologul arată că „instruirea este cel dintâi bun al nostru”. Cât despre rolul științelor profane, în formarea tânărului creștin, învață ca „nu putem nesocoti cerul și pământul… pentru faptul că unii au avut o concepție greșită, adorând lucrurile lui Dumnezeu ca pe Dumnezeu. Trebuie să apelăm la ceea ce ne ajută pentru viață și fericire și să evităm ceea ce este periculos”.

Educația religioasă contribuie la formarea individului, până la treapta ierarhică următoare a ansamblului personalității, aceea de persoană, prin implicarea lui activă și responsabilă în viața socială. Ea sprijină libertatea persoanei și conferă libertății umane un sens existențial superior angajat în slujirea permanentă a lui Dumnezeu și a aproapelui. În afară de factorii înconjurători, care pot contribui la educația spirituală și morală a individului, acesta „va fi capabil la un anumit moment, să-și facă el singur educația sa, să-și facă educație lui însuși”, ajungând în acest fel la un nivel de cunoaștere și de inteligență superior „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (cf. Efeseni 4, 13). În felul acesta „omul ajunge la un grad de cunoaștere, de înțelepciune care normează toate actele sale”. Astfel, desăvârșirea postulată de creștinism, duce în mod direct, la ceea ce astăzi se numește personalitate, ca fiind „maximul de dezvoltare într-o ființă umană, a originalității sale specifice, în cadrul principiului social, principiu prin care înțelegem armonia productivă cu mediul”.

Referindu-ne la conceptul personalitate, întâlnim diferite formulări în funcție de fiecare disciplină de studiu: pedagogie, psihologie, morală, etc. Pedagogia definește personalitatea ca „ansamblul unitar și integral de însușiri, procese și structuri psihofiziologice și psihosociale, care diferențiază modul de conduită al unui om în raport cu alții, asigurându-i o daptare originală la mediu”. Psihologia o definește ca fiind „îmbinarea unitară non-repetitivă a însușirilor psihologice care caracterizează mai pregnant și cu mai mare grad de stabilitate omul concret și modalitățile sale de conduită. Aceste însușiri ale personalității sunt aptitudinile, temperamentul și caracterul, la care în ultimul timp se adaugă tot mai fregvent sentimentele predominante și motivele conduitei”. Morala definiște pesonalitatea ca fiind „persoana orientată integral și permanent spre bine, persoana ajunsă la desăvârșire prin întruparea binelui într-însa”.

Persoana umană este „un ipostas spiritual purtător de valori, care tinde să participe la lumea valorilor prin comuniune cu ceilați”, este „capacitatea de a te identifica cu altul, de a participa la viața lui, de a trăi viața altcuiva, fără a înceta să fii ceea ce ești”, întrucât „fiecare persoană este un mod unic de deschidere către universal, o potențialitate unică, în stare de a asuma totul”. Creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Facere 1, 26-27) omul este o persoană morală, întrucât este o ființă spirituală, care are în sine pecetea binelui și tinde spre bine. Întrucât binele nu este un lucru sau un principiu impersonal, ci Însuși Dumnezeu Cel personal, reiese firesc că virtutea omului ca înfăptuire a binelui își ia ființa din relația personală cu Dumnezeu, prin comunicarea personală cu Dumnezeu și prin săvârșirea voii Lui.

Referindu-ne la caracterul integral al persoanei, după Foerster, el reprezintă „adevărata forță motrice a omului întreg, aceea care acționează în mod hotărâtor asupra întregii conduite a vieții sale și care constituie deopotrivă un factor fundamental al sănătății fizice”, iar caracterul moral al persoanei, afirmă părintele M. Bulacu, el este „acea forță reală lăuntrică, în care se îmbină în chip unitar și armonic valorile ideale ale intelectului, sentimentului și voinței printr-o educație morală îngrijită”. Astăzi se folosește noțiunea de caracter moral și desemnează „statornicia voinței persoanei în voirea și realizarea binelui”, noțiunea de caracter integral, dând noțiunea de personalitate, ce include și caracterul, prin urmare personalitatea morală este „persoana ajunsă la desăvârșire prin întruparea binelui într-însa, prin orientarea ei integrală și permanentă spre bine”.

Personalitatea laică se structurează în funcție de componenta psihologică și cea sociologică, având la bază binele autonom, în schimb personalitatea creștină se structurează în raport cu Dumnezeu, este teocentrică, hristocentrică, are caracter pnevmatologic și bisericesc, iar ca normă absolută cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Pentru personalitatea laică, norma este legea morală naturală și conștiința morală care percepe faptele de ordin moral, toate acestea neavând un caracter absolut, conștiința morală fiind educabilă și putând prezenta deficiențe (disimulare, scrupulozitate, laxism, revoltă, etc). De aceea „se poate vorbi de natura lucrurilor, ca despre cea mai apropiată normă a moralității, doar raportând lumea creaturilor la Creatorul acestora și la scopul urmărit de El prin creație”. Pentru personalitatea laică, idealul se descoperă, într-o armonie pentru un scop aparent relativ, de moment, căutat în realitatea psihologică, ori în cea socială. Pentru personalitatea creștină, ținta nu este în ea însăși, ci în Creator, în cunoașterea permanentă a lui Dumnezeu și a voii Sale (cf. Ioan 17, 3), de aceea și țelul, scopul creștinismului este mereu raportat la Dumnezeu, la harul Său, la dobândirea sfințeniei și desăvârșirii (cf. Matei 5, 48). Când Clement Alexandrinul afirmă că „omul pe care L-a făcut Dumnzeu este de dorit pentru el însuși”, tot el adaugă „iar ceea ce este de dorit pentru el însuși, este înrudit cu Cel Care este de dorit pentru El Însuși”, în virtutea faptului că omul este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Facere 1, 26-27) și trăiește pentru a dezvolta asemănarea chipului. Pentru personalitatea creștină, idealul se exprimă în acordul libertății umane cu harul dumnezeiesc, acea armonie desăvârșită între har și libertatea omului, iată fondul sinergismului biblic, care constituie viața noastră spirituală.

Raportul dintre personalitatea laică care trăiește în numele binelui autonom și personalitatea creștină care trăiește după prescripțiile Mântuitorului Hristos (cf. Matei 25, 31-46), este prezentat în învățăturile Sf. Serafim de Sarov: „Observați că numai o singură lucrare bună, cea făcută în numele lui Hristos, ne aduce roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este făcut în numele Lui, chiar binele, nu ne procură nici o răsplată în veacul viitor și nici în această viață, nu ne dă harul divin. Iată pentru ce Domnul Hristos zicea: Cel ce nu adună cu mine risipește. (Luca 11, 23)”. În continuare tot el adaugă: „Acest lucru nu se întâmplă niciodată când o faptă bună a fost făcută în numele lui Hristos, căci binele săvârșit în numele Lui, nu aduce numai o cunună de slavă în veacul viitor, ci chiar aici pe pământ îl umple pe om de harul Sfântului Duh, după cum s-a zis: Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui. (cf. Ioan 3, 34-35)”. La fel Sfântul Vasile cel Mare învață că ,,Orice faptă, sau cuvânt, sau gând, care sunt întru Hristos, cultivă și exprimă comuniunea omului cu Hristos și promovează virtutea. Și invers, orice faptă, sau cuvânt, sau gând, care se manifestă fără Hristos, devin mijlocul care îl rupe și îl depărtează pe om de Hristos și slujesc răului”.

Personalitatea creștină ajunsă la cel mai înalt grad de desăvârșire spirituală și morală este sfântul, „personalitatea religios morală care întrupează în mod liber și personal pe Hristos, într-o dezvoltare consecventă și armonică a întregii ființe a întregii ființe și în participarea creatoare la viața religios morală a comunității creștine”.

II. 7 RELAȚIA ȘCOALĂ – BISERICĂ DIN PERSPECTIVA EDUCAȚIEI CREȘTINE

Rolul fundamental al școlii, în societatea românească, este acela de a fi un furnizor al serviciilor de educație, „o instituție socială specifică, având destinația de a realiza, preponderant, pregătirea tinerelor generații, pentru integrarea socială și pentru piața muncii”. Astfel, întregul proces educațional, este o activitate orientată spre viitor, „pregătirea individului, urmând să fie astfel realizată, încât acesta să poată face față unor condiții și cerințe aflate în permanentă schimbare”. Educația „constituie domeniul eforturilor conjugate ale factorilor implicați, în scopul realizării unei complexe desfășurări a caracteristicilor potențiale ale personalității, în vederea formării de abilități, deprinderi, aptitudini și capacități de integrare socială. Este un proces cu o importanță socială majoră, prin intermediul ei realizându-se comunicarea experienței sociale către tineri, angajându-se astfel în formarea personalității complex dezvoltate pentru progresul social”. În decursul evoluției societății, pe măsura creșterii complexității vieții sociale, a cunoașterii umane și a experienței de muncă și de viață socială, școala ca factor educativ s-a dezvoltat și multiplicat pe trepte de pregătire, profiluri de formare, forme variate de școlarizare, devenind un veritabil ansamblu de instituții școlare denumite sistem de învățământ sau sistem școlar. În relație cu ceilalți factori educativi, școala se distinge prin aceea că activitatea de instrucție și educație îi este caracteristică, o definește ca atare și că realizează aceasta la nivel profesionist. De asemenea, valorifică acțiunile și influențele educative ale celorlalți factori, le imprimă o orientare în concordanță cu idealul educativ. Școala reprezintă într-adevăr, nu doar un spațiu cultural în sine, ci și unul în care se creează cultura.

Biserica este prin excelență, spațiul sacru al creștinătății, locul în care prezența lui Dumnezeu este efectivă și eficientă, unde se săvârșește cultul public creștin și de unde se răspândește peste lumea întreagă puterea mântuitoare a lui Hristos, prin energiile necreate ale harului Duhului Sfânt, este spațiul de rugăciune și de sfințire a credincioșilor. Biserica este lumea pe făgașul ei corect. Este societatea cea adevărată, care pune în valoare firea omului privit ca persoană sau ființă socială. Astfel, în Biserică omul trăiește comuniunea personală în relația lui cu Dumnezeu și cu aproapele. Biserica, în calitate de comuniune, sau societate deplină și universală, îi unește pe oameni întreolaltă și cu Dumnezeu. De aceea, ea nu este o societate omenească, ci o comuniune divino-umană și o comuniune a îndumnezeirii. Este societatea în care se împlinește rostul existenței omului, asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Ca mădular al Bisericii, creștinul nu este un individ izolat. Mădularele Bisericii sunt unite cu Hristos și sunt chemate să se unească întreolaltă după modelul Sfintei Treimi. Viața Bisericii are un caracter harismatic și o perspectivă eshatologică. Elementele acestea, care n-au încetat să existe până astăzi în Biserica Ortodoxă, ajută credința creștină să nu se preschimbe în ideologie lumească.

Lucrarea Bisericii azi în lume, este aceeași cu lucrarea lui Hristos printre oameni, de odinioară. Precum Hristos, la fel și Biserica, arată întregii lumi adevărul lui Dumnezeu și despre Dumnezeu. Viața Bisericii, este așadar împletită cu apostolatul, sau cu misiunea, de aceea îndemnul Mântuitorului: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20), adresat Sfinților Apostoli, se adresează într-o anumită măsură nouă tuturor, iar îndemnul Sfântului Apostol Pavel rostit despre sine însuși: „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti” (1 Corinteni 9, 16), este valabil pentru fiecare. Noi, creștinii, suntem numiți de Sfânta Scriptură „sarea pământului și lumina lumii” (cf. Matei 5, 13), „preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (cf. 1 Petru 2, 9), care participă la preoția lui Hristos și slujește mântuirii întregii lumii. De aceea, lipsa acestei activități de misionarism, de mărturie vie a credinței celei adevărate și strămoșești, constituie mărturia lipsei dinamismului interior al Bisericii creștine. Fără a uita principalul ei scop, care este „înnoirea omului cea întru Hristos” (cf. Efeseni 2, 4-8; 5, 1), Biserica trebuie să se pronunțe și să procedeze la fapte vizavi de orice problemă socială, păstrându-și libertatea și independența ei față de toate formele și sistemele sociale și politice, ajutând la îmbunătățirea normelor sau instituțiilor sociale, la promovarea culturii, credinței și tradițiilor noastre naționale și strămoșești.

Culturalizarea religioasă presupune o conlucrare dintre mai mulți factori ai educației, care vor contribui la conturarea personalității, din acest punct de vedere. Din perspectiva educației religioase, școala și biserica nu se află în relație de opoziție, sau de concurență reciprocă, ci de continuitate, sau completitudine, în limitele propriilor lor ținte, responsabilități, sau posibilități. Biserica și școala au colaborat încă din perioada imediat următoare veacului apostolic, iar la baza tuturor căutărilor și răspunsurilor a stat gnoza, cum afirmă Clement Alexandrinul în Stromata I: „adevărul iese la iveală, când pui învățăturile unele lângă altele și le compari între ele, din această comparație rezultând gnoza”. Facem referire la școlile catehetice din Alexandria, Antiohia, la cea neo-alexandrină, la școala catehetică tradiționalistă, la școala siriacă, care răspund unor cerințe ale învățământului religios al perioadei secolelelor II-IV, în care s-a demonstrat faptul că, „a-ți gândi credința, a ți-o întemeia și dialectic, nu numai prin trăire, nu este nici primejdios și nici inutil”. Biserica a avut un rol major în apărarea dreptei credințe ortodoxe și a tradițiilor creștine, în transmiterea valorilor creștine din generație în generație, în păstrarea, dezvoltarea și apărarea limbii române, în construirea școlilor, în tipărirea primelor manuale școlare și în promovarea educației de tip religios-moral și cultural. Până la adoptarea Legii instrucțiunii publice din anul 1864, învățământul românesc s-a desfășurat în cadrul și sub cupola Bisericii. Odată cu această lege din 1864 se prevede că în cadrul învățământului primar să se predea catehismul creștin (articolul 34), iar în cadrul învățământului secundar, gimnazial și liceal să se predea religiunea (articolul 116). Toate aceste aspecte îl determină pe marele istoric Nicolae Iorga să afirme că „structura noastră sufletească este făcută din Ortodoxie, tot atât cât este făcută din sângele originii noastre daco-romane”. Iată și câteva scurte exemple, în sprijinul celor afirmate până în prezent. Prima școală românească atestată documentar, a fost zidită în anul 1495 în curtea Bisericii Sf. Nicolae, din Scheii Brașovului. În Moldova, după modelul Academiei de la Kiev, domnitorul Vasile Lupu înființează la Iași, în anul 1640 o Școală Domnească, numită mai târziu Academia de la Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi. În Muntenia, Șerban Cantacuzino sprijinit de fratele său, stolnicul Constantin Cantacuzino, înființează în anul 1688 Școala de la Mânăstirea Sfântul Sava, ulterior în anul 1694 transformată de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, în Academia Domnească Sfântul Sava. În continuare, în Moldova în timpul mitropolitului Veniamin Costachi, iau ființă mai multe școli: în anul 1803 Seminarul de la Mănăstirea Socola; în anul 1805 Școala de Cântări Bisericești de la Iași; în anul 1805 Școala pentru maici de la Mănăstirea Agapia; în anul 1828 Școala Începătoare, Școala Normală și un Gimnaziu la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași; în anul 1834 Academia Mihăileană din Iași; în anul 1834 Școala Publică pentru fetele orășenilor din Iași; după anul 1834 Școli Publice în toate orașele din Moldova; iar în anul 1841 prima Școală de Arte și Meserii din Moldova. Mai amintim în cadrul acestei scurte prezentări, pe mitropolitul Andrei Șaguna al Transilvaniei, care în anul 1850 înființează la Sibiu un Institut Teologic și Pedagogic, cerând că fiecare parohie să își ridice câte un edificiu școlar, încât la sfârșitul arhipăstoririi sale erau în eparhie 800 de școli, dintre care cel puțin jumătate au fost înființate la inițiativa sa, ș.a.

Religia, fiind o componentă importantă a culturii, este important ca ea să intre în conul de lumină al pedagogiei, al educației. Tocmai din acest motiv, învățătura creștină este o ramură educațională primordială și ar fi indicat să nu se ignore în procesul de educație școlară. Educația reprezintă o parte componentă și importantă a existenței socio-umane. Din acest motiv, astăzi, educația, ca fenomen de spiritualizare a omului, nu ar fi completă fără studierea religiei, căci fără studierea religiei s-ar fi prejudiciat raportul de integralitate dintre spirit și materie. Umanitatea contemporană e caracterizată de o sărăcie spirituală. Se remarcă o atrofiere spirituală a conștiinței. Astăzi, educația religioasă se realizează instituționalizat, prin practicile didactice din școală, asigurate de personal didactic specializat, având drept scop însușirea unui bagaj conceptual specific raportării la faptul religios, cunoașterea specificului fenomenologiei corpusului spiritual din perspective multiple (istorice, teologice, filosofice, cultice, practice, sociale), identificarea și însușirea valorilor morale, raportarea interdisciplinară și interconfesională la aceste valori, sau valorificarea unor dimensiuni formative ale registrului religios. Educația religioasă autentică presupune o apropiere și o raportare conștientă și responsabilă la valorile religioase ale spațiului comunitar. Astfel de repere, vor contribui la conturarea identității culturale, la conștientizarea, manifestarea și afirmarea ei în diferite contexte de viață. Persoana trebuie să fie formată și articulată axiologic în jurul unor valori de bază, să dispună de o coerență valorică internă, care îi poate asigura o stabilitate și performativitate exterioară. Valorile religioase contribuie la crearea acelui fundament valoric care conduce la o armonie și coerență existențială necesară la nivel individual și social. Educația religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter confesional, pentru o bună instalare a persoanei în perimetrul cultural al grupului de referință și apoi un caracter interconfesional și interdisciplinar, pentru cunoașterea și respectarea alterității confesionale, a altor moduri de raportare și înțelegere a lumii.

Misiunea pastorală a Bisericii în zilele noastre, este aceeași cu lucrarea lui Hristos de odinioară și se dovedește a fi o modalitate complementară școlii în materie de educație morală și de formare spirituală în rândul tinerilor, integrându-i în spațiul eclesial, făcându-i părtași la tainele vieții în Hristos, propunându-le un scop și un ideal înalt, la bază stând porunca Mântuitorului Hristos „Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia.” (Luca 18, 16), căci precum Hristos, așa și Biserica arată tinerilor adevărul lui Dumnezeu și calea spre mântuire, spre împărăția lui Dumnezeu. În tradiția religioasă de astăzi, există o experiență semnificativă în a realiza o formare religioasă prin cateheză. Cateheza, ca acțiune de formare asigurată în spațiul eclezial, de către personalul de cult, sau adiacent acestuia (teologul laic, profesorul de religie), reprezintă o prelungire sau adâncire a formării pe linie comportamentală, în strânsă legătură cu aliniamentele confesionale concrete. Între educația religioasă și cateheză există o strânsă legătură. Educația religioasă vine cu o perspectivă generalistă, care asigură o bună particularizare acum, sau în perspectivă, prin catehizare. Educația religioasă prezintă, propune și semnifică un set de valori, iar cateheza contextualizează, exemplifică, promulgă, pledează pentru aceste valori. Educația religioasă oferă cunoștințe, catehizarea formează conduite. Educația religioasă are un aport pregnant în ce privește intelectul, curiozitatea, fondul cultural, iar cateheza se adresează dimensiunii afective, consolidează sentimentul, trăirea, credința.

A face educație religioasă, revine la a-i deprinde pe tineri cu principiile categoriilor religioase și a reuși să le cultive un comportament potrivit cu normele și canoanele religioase; presupune de asemenea conștientizarea și acceptarea unei autorități supreme divine, care depășește mijloacele cunoașterii raționale. Relația cu divinitatea se realizează prin rugăciuni, printr-o anumită trăire profundă, prin sentimentul religios, care trebuie să dea puncte de sprijin credinței și s-o transforme într-un stimulent activ al conduitei morale. Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la importanța fundamentală a educației religioase în formarea caracterului moral și personalității creștine a tinerilor, cu perspectivă spre veșnicie, când afirmă: „A educa din punct de vedere religios, înseamnă a purta de grijă de copii și tineri în ceea ce privește curățenia sufletească și buna cuviință, a-l creste pe copil moral, om drept, a-l creste în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenta, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte, artă mai mare decât educația nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”. Prin educația în spirit religios, ne documentăm cu privire la propriile informații religioase acumulate și în același timp ne formăm comportări pe măsura valorilor sacre interiorizate. Se dezvoltă o componentă esențială a ființei noastre și acela este simțul religios, care alături de celelalte simțuri este absolut necesar vieții umane. Omul normal este acel om care are și își dezvoltă toate simțurile, deci și cel religios, darul iubirii lui Dumnezeu. „Unde lipsește un simț, lipsește o știință”, spunea Constantin Noica. Acel om care este lipsit de simțul religios, este ca și cum i-ar lipsi simțul văzului, sau al auzului. Din acest motiv, ca în cazul oricărui alt simț și simțul religios trebuie evoluat prin educație religioasă.

Cele mai fregvente și mai cunoscute manifestări ale colaborării în parteneriat dintre școală și biserică, le întâlnim într-o serie de activități cum ar fi: organizarea unor manifestări cultural artistice comune (serbări, expoziții, spectacole) cu ocazia marilor sărbători creștine (Crăciun, Paști, Florii, Ziua eroilor neamului), participarea reprezentanților bisericii la manifestări organizate de către școală (deschiderea sau închiderea anului școlar, sfințirea lăcașului școlii, lectorate cu părinții, întâlniri ale reprezentanților bisericii cu elevii), organizarea de excursii, pelerinaje la diverse așezăminte bisericești (mănăstiri, schituri), participarea reprezentanților bisericii la campanii destinate eradicării: violenței, comportamentelor deviante în rândul elevilor, traficului de copii.

Mai mult ca oricând, astăzi, este nevoie de dragostea și credința în Dumnezeu. De asemenea, este nevoie de urmarea principiilor de viață ale moralei creștine, ale tuturor virtuților aflate în Evanghelie, ce ne obligă să lucrăm mai mult la zidirea spirituală și morală a societății, la renașterea acesteia, la redescoperirea virtuților, așa cum au fost ele conservate de-a lungul istoriei.

II. 8 ROLUL PROFESORULUI ÎN FORMAREA RELIGIOS-MORALĂ A TINERILOR

Misiunea creștină constă în propovăduirea Evangheliei tuturor, indiferent de vârstă, având drept scop „integrarea oamenilor în împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei, în Biserică, prin pogorârea Duhului Sfânt” și face parte din planul divin de mântuire al lumii, căci „se întemeiază pe universalitatea mântuirii și desăvârșirii în Hristos și participare la trimiterea lui Hristos în lume”, de aceea „Evanghelia trebuie văzută mai mult decât un tratat de educație, care se referă, nu la un caz particular, al unei educații generale, ci la întreaga activitate a Bisericii”, întocmai cum îndeamnă Mântuitorul: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 18-20). A evangheliza, înseamnă a aduce vestea cea bună, celor care nu au auzit de Hristos, sau celor care și-au pierdut rădăcinile creștine ale credinței, iar misiunea creștină nu este doar o simpla vestire a cuvântului Evangheliei, ci ea „vizează încorporarea și creșterea oamenilor ca membri ai bisericii, în trupul lui Hristos, până la măsura vârstei plinătății Lui, la starea desăvârșită (cf. Efeseni 4, 13)”, așadar este o întoarcere a fiecăruia către Dumnezeu și o viețuire în Duhul lui Hristos, precum cere Dumnezeu: „Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23-24).

Educația înseamnă punerea individului în contact cu valorile și ridicarea lui la trepta de valorizare, la capacitatea de a valoriza realitatea din jurul său. Educația începe din copilărie și în condițiile societății contemporane devine permanentă. Ea are un caracter prospectiv, fiind principalul canal prin care cultura și civilizația sunt difuzate în masă. Educația se centrează pe realitatea, posibilitățile și aptitudinile persoanei celui educat. Subiectul educației este definit astăzi ca factor esențial, activ și autodeterminant în procesul de educație, în virtutea faptului că se urmărește creșterea capacității de autoevaluare și determinare a celui educat. Cea mai intens dezbătută problemă este aceea a situării subiectului educat în raport cu adevărul cunoașterii. Astfel, tânărul devine nu numai martorul pasiv al educației și al formării sale, ci actorul și entitatea responsabilă în asumarea și promovarea valorilor educației.

Biserica și școala au misiunea sfântă, prin intermediul educației creștine, de a îndruma tinerii la acceptarea criteriilor și valorilor morale recomandate de Evanghelie și totodată „să facă eforturi pentru a instala cenzura morală în conștiințe”, direcționând educația religioasă „atât teoretic cât și practic spre binele sufletesc al credincioșilor și spre folosul lor social”, de a-i ajuta pe tineri să se orienteze spre lumea valorilor spirituale și culturale, făcând din acestea priorități ale vieții lor. Educația religioasă reprezintă un factor de stabilitate și de comuniune în societate, un izvor sfânt și statornic de inspirație, pentru a apăra și promova identitatea spirituală și demnitatea persoanei, care trăiește astăzi într-o lume din ce în ce mai pluralistă și mai fragmentată din punct de vedere spiritual și social. Astfel educația religioasă este o necesitate, valorile oferite de aceasta fiind extrem de necesare, ele reprezantând pentru tineri un reper spiritual esențial și un liant existențial între toate cunoștințele teoretice acumulate prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate și virtuțile încurajate în cadrul orelor de religie sunt necesare sănătății spirituale a persoanei și a comunității.

Educația religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viață, căci „dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu”. Nu religia, ci lipsa acesteia în viața copilului, tânărului, este o viață artificială pentru acesta, deoarece sufletul lui se înrudește structural cu realitatea religioasă: „Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Educația religioasă afirmă sufletul copilului, îi pune în valoare calitățile și în același timp îl înalță prin iubire. În complexul de factori care fac posibilă educația copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său despre educație Despre slava deșartă și educația copiilor include și particularitățile de vârstă, afirmând că: „sufletul copilului este fraged, el este în mâna educatorului ca o pastă pe care o poate modela după dorința sa, este ca o ceară pe care se poate imprima foarte bine sigiliul”, iar „când este mic, copilul este ușor de educat, de stăpânit, de supravegheat și de obișnuit să gândească, să vorbească și să facă ce trebuie”. Este celebră și comparația sufletului copilului cu mărgăritarul:„Acestea (mărgăritarele) se spune, îndată ce sunt prinse, sunt sub formă lichidă. Pescuitorii de mărgăritare le pun în podul palmei și frecându-le între mâini le rotunjesc. După ce le-au dat forma dorită, nu mai este cu putință a le da alta. Tot așa și cu copilul. Când este freged, este capabil de totul, pentru că n-are constituția sa proprie încă fixată, de aceea cu ușurință este atras spre toate. Dar când este întărit, primind învârtoșenia ca o dispoziție, nu se îndepărtează cu ușurință de ea și nici nu se schimbă în altă dispoziție”. În același tratat, Sfântul Ioan Gură de Aur compară sufletul copilului cu un oraș de curând zidit. Pe cetățenii lui, fără experiență, este ușor să-i educi, zice el, căci vor primi legile tale. Dacă însă, ar fi fost crescuți într-un fel de viețuire cum sunt bătrânii, „ar fi cu neputință de îndreptat”. Se observă așadar că, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur problema educației și educabilității se pune tranșant: copiii și tinerii este cu putință să fie îndreptați, în schimb bătrânii sunt cu neputință de îndreptat.

Cunoașterea lui Dumnezeu vizeză cultivarea spiritului uman în tridimensionalitatea sa (rațiune, sentiment, voință), realizându-se în deplină libertate a persoanei, prin iubire, căci Însuși „Dumnezeu este iubire” (cf. 1 Ioan 4, 8) și nu forțează libertatea și voința omului: „Iată stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Cât de sugestivă este afirmația Mântuitorului Hristos referitoare la libertatea pe care o acordă ființei umane, în ceea ce privește dorința omului de a cunoaște pe Dumnezeu, sau refuzul său de a urma calea credinței: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24), adică să se lepede de patimile care îl robesc și să urmeze lui Dumnezeu pe calea virtuților morale.

Sunt voci care în numele libertății de conștiință susțin cu vehemență eliminarea disciplinei religie din școală, propunând soluții ingenioase: scoaterea din trunchiul comun, sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opționale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiția școlii românești, practica europeană, dar și impactul actual al educației religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale și morale ce stau la baza culturii europene și naționale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber și care au un rol formativ deosebit demonstrat și de studiile psiho-sociologice în domeniu.

Educatorul creștin nu trebuie să fie un savant, ci un trăitor. Fără această experiență intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăște dragostea de a o împărtăși altora, el devine „aramă sunătoare și chimval răsunător” (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea și focul credinței, va cădea ca o sămânță neroditoare în mințile și inimile copiilor și elevilor, care vor rămâne nefolosiți. Adevărata teologie creștină este cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experiența personală a vieții în Hristos: „Și acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2, 20). Un astfel de om devine încă de pe pământ locuitor al cerului, moștenitor al împărăției veșnice. El va trebui să dezvolte în sufletele tinerilor latura intelectuală, adică dorința de cunoaștere permanentă a lui Dumnezeu: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), dar și latura practică, aceea de împlinire a poruncilor Sale, căci Îl cunoști pe Dumnezeu în duh și-n adevăr, în măsura în care împlinești voia Sa: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Întreaga activitate didactică trebuie să se structureze în jurul a două mari principii de bază, fundamentale în desfășurarea învățământului religios: principiul hristologic și principiul eclesiologic, de care educatorul creștin trebuie să țină seama, în cadrul demersului său didactic și în abordarea temelor. Principiul hristologic cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei Mântuitorului Hristos, ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, prezentat ca modelul pedagogului desăvârșit, model de viață, exemplu de urmat: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Principiul eclesiologic cere ca profesorul să transmită cunoștințele religioase conforme cu învățătura Bisericii și să explice faptul că mântuirea omului se dobândește doar în Biserica lui Hristos, iar cine se rupe de Biserică, nu se mai poate mântui – „extra ecclesiam nulla salus” cum afirmă Sfântul Ciprian al Cartaginei. Între aceste principii nu există o delimitare strictă, ci ele se întrepătrund în mod osmotic, relație pe care o evidențiază Sfântul Pavel, în Epistola către Efeseni, când afirmă: „Hristos este cap al Bisericii” (Efeseni 5, 32). Prin urmare, educatorul creștin trebuie să facă cunoscut tinerilor faptul că progresul duhovnicesc și desăvârșirea morală a creștinului se realizează doar în Hristos, prin Sfintele Taine, în Biserica Sa. Ora de educație religioasă trebuie să trezească în sufletele copiilor sentimente de admirație față de valorile sacre și să creeze dorința de a frecventa Biserica. Educatorul creștin trebuie să amintească mereu elevilor despre importanța participării la slujbele religioase, îi va îndemna și va merge impreună cu ei să se mărturisească și să primească Taina Sfintei Împărtășanii, mai ales în posturile mari. Dacă în clasă elevii primesc mai mult cunoștințe teoretice, în Biserică își vor completa cerințele duhovnicești prin viața liturgică.

Educația religioasă este o operă de spiritualizare a ființei umane. Omul se raportează la realitate în mod pragmatic prin intelect, voință, acțiune, dar și spiritual, prin atitudini, simțire și credință. Pe acest teren, necultivat încă, educatorul creștin va trebui să semene sămânța Evangheliei lui Hristos și să ofere apoi condiții prielnice pentru o recoltă bogată pentru încolțirea și rodirea ei: „Și văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul Său” (Matei 9, 36-38). Prin educația religioasă trebuie să se realizeze o reală cultivare a spiritului. Aceasta ajută la clădirea unui sistem de valori spirituale, morale, etice, estetice, raportate la personalitatea fiecăruia și materializarea în comportamente integratoare în viața comunității din care tinerii fac parte și a societății în ansamblu. În cazul în care educația morală reprezintă acea etapă a procesului de formare a copilului pentru viață care cuprinde cunoașterea, înțelegerea si aplicarea binelui în viața socială și adaptarea la viața comunității, educația religioasă ar fi de dorit să fie într-o strânsă legătură cu educația morală. Profesorul de religie va creea în sufletul tânărului disponibilitatea de a primi învățătura creștină, dar și dorința fregventă de a o împlini, de a transpune în practică îndemnurile creștine, întrucât ființa umană este o ființă educabilă, prin aceea că ea poartă în sine chipul lui Dumnezeu și are perspectiva infinitei asemănări cu El, iar „credința religioasă nu reprezintă o achiziție evolutivă, ci un dat originar, deci și educația religioasă este un dat originar, ea începe deodată cu omul”. Este cunoașterea de care vorbește Sfântul Grigorie de Nyssa când afirmă: „Omul poartă în el, într-o anumită măsură cunoașterea lui Dumnezeu”. Dacă educația religioasă are drept scop cultivarea tinerilor și ridicarea lor pe o treaptă superioară în ierarhia formării personalității creștine, aceasta presupune că ei pot fi formați, după scopul urmărit și idealul dorit. Educatorul creștin va sădi cuvintele Evangheliei, în așa fel încât, ora de religie să fie așteptată cu mare entuziasm. Pentru aceasta, este nevoie ca acesta să posede o bună pregătire în domeniul pedagogiei creștine, dar și o cultură teologică și laică pe măsură, să manifeste abilități de comunicare cu tinerii, tact pedagogic, răbdare și dorința de a transmite mesajul evanghelic în raport cu puterea de înțelegere a fiecăruia. De altfel, darul învățării altuia, este prețuit și apreciat de Însuși Mântuitorul Hristos, când afirmă: „Iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei 5, 19).

Ca în orice domeniu, dar mai ales în cel al formării duhovnicești a tinerilor, exemplul viu al celui ce învață are o deosebită importanță. Mântuitorului Hristos îi compară pe dascăli cu „sarea pământului”, cu „lumina lumii”, cu „o cetate aflată pe vârf de munte”, cu „făclia care luminează tuturor”, căci aceste îndemnuri sunt adresate tuturor celor care se străduiesc să-i povățuiască pe alții, să-i călăuzească pe calea adevărului și a virtuții, zicând: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni. Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 13-16). Sfântul Vasile cel Mare referindu-se la rolul și pilda educatorului creștin, afirmă că acesta trebuie să fie „un model de viață, o lege însuflețită și o regulă de virtute”, iar Sfântul Grigore Teologul îl îndeamnă pe dascăl să fie asemeni luminii care luminează în întuneric, adică „să devii tu însuți lumină și așa să luminezi”. Sfântul Vasile îi cere dascălului „să se facă pe sine psaltire duhovnicească” atât cu vorba, cât și cu fapta, iar Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre exemplul personal pe care educatorul creștin trebuie să îl dea în societate, căci „ceilalți oameni de-ar păcătui de mii de ori, pot dobândi iertare, dar dascălul dacă păcătuiește, este lipsit de orice apărare și va primi cea mai mare pedeapsă”. Sfântul Părinte cere educatorului creștin să se facă pildă prin vrednicia credinței sale și prin dragoste față de ucenicii săi. El trebuie să facă totul pentru mântuirea semenilor săi, lăsând la o parte toate cele ale sale, căci „nimic nu poate stimula atât de mult pe disciplol, ca aceea de a fi convins că dascălul său, se îngrijește de el, că este neliniștit de el, ceea ce este un semn de dragoste nețărmuită”. Una dintre condițiile pe care educatorul creștin trebuie să o îndeplinească, este cea a curăției sale morale, cu atât mai mult dacă este preot, fără de care sfaturile și îndemnurile sale nu au nici o tărie, nici o valoare și nu determină voința semenilor creștini la acțiune duhovnicească, căci „dascălul (preotul) trebuie să se deosebească atât de mult în toate de toți cei pentru care se roagă, cât de deosebește un conducător de supușii săi”.

Pentru a-și îndeplini cu succes misiunea, se cere ca acela care învață pe alții să fie caracterizat de cele mai alese însușiri morale, pentru a fi tuturor pildă de trăire creștină autentică, constituind astfel un model pentru generațiile tinere. Virtuțile care trebuie să domine, să inspire și să caracterizeze personalitatea educatorului creștin și întreaga lui activitate, sunt cele trei virtuți cardinale, sau teologice, adică iubirea (iubirea de Dumnezeu și de oameni, devotamentul, spiritul de sacrificiu și zelul pastoral), credința (credință profundă în Dumnezeu) și nădejdea creștină (nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă). Acestea izvorăsc mai ales din inimă, alcătuind latura afectivă a personalității sale. Cât privește și alte calități pe care trebuie să le posede educatorul creștin, acestea sunt: vocație, moralitate, răbdare, cumpătare, înțelepciune, tact pedagogic, prudență, tenacitate și stăruință, echilibru sufletesc, seriozitate, simplitate și naturalețe, bună dispoziție, amabilitate, bunăvoință, delicatețe în maniere, modestie, cinste, corectitudine, consegvență. Dascălul creștin este chemat de către Dumnzeu la această importantă misiune și lucrare pentru a învăța pe toți deopotrivă: „Mergând învățați toate neamurile…învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20), după cum Însuși Hristos, a vorbit tuturor, fără deosebire. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază acest aspect, când spune că „după cum semănătorul nu face deosebire între pământul pe care îl lucrează, ci aruncă fără alegere semințele, tot așa și El, nu face deosebire, ci vorbește tuturor”. Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre delicatețea și tactul pedagogic, care trebuie să-l caracterizeze pe educatorul creștin, atunci când predică cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „cel ce iubește pe Dumnezeu, are datoria de a se purta cu dragoste față de aceia pe care îi instruiește și cu multă înțelepciune și zel să se îngrijească de fiecare”.

Împlinirea orei de Religie depinde de strategia didactică aleasă de profesor, pentru a-l determina pe adolescent să-și deschidă sufletul. Rolul său de îndrumător de suflete, de mediator în viața sa tumultuoasă, plină de întrebări, dileme și angoase existențiale, chiar și în momente de criză și tulburări de comportament, sau personalitate, este asemenea celui al preotului, iar a doua sa Biserică o constituie școala, unde încearcă să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea față de elevi nu trebuie să fie una extremă: abandon și neimplicare, sau dimpotrivă, exagerare în îndrumare. Profesorul trebuie să reușească în demersul său pedagogic și didactic să înlăture temerile care apar la adolescenți: teama de a nu fi luat în seamă, prin angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel și sprijinindu-i astfel inițiativele; teama de a fi neînțeles, marginalizat, minimalizat și ironizat, prin înțelegerea lui, asigurarea unor condiții prielnice de dialog, asigurarea confidențialității; teama de a fi sancționat pentru neîndeplinirea așteptărilor, prin tact, răbdare, îngăduință, intervenții delicate, de finețe, așa încât tânărul să nu se simtă lezat; teama de a nu se cunoaște destul de bine, prin oferirea modalităților de autocunoaștere și confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea; teama de banal, sau de obișnuit, prin stimularea creativității și a originalității.

În contextul actual, rolul profesorului de religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator, moderator și mediator înțelept între elev, familie, Biserică și societate. Misiunea lui nu este ușoară, dar poate fi plină de rod dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică și distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende rațiunea omenească, un adevăr capabil să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său.

II. 9 ROLUL FAMILIEI CREȘTINE ÎN FORMAREA VALORILOR MORALE

Familia creștină este un așezământ dumnezeiesc și temelia vieții de obște. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat și femeie, binecuvântată de Dumnezeu în fața sfântului altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31). Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, avand ca preot și martor pe Însuși Dumnezeu: „Și a făcut Dumnezeu pe om, dupa chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiti și umpleti pământul” (Fac. 1, 27-28).

Taina Cununiei nu constituie doar o simplă binecuvântare a unirii bărbatului și femeii, ci încadrarea unirii acesteia în perspectiva vieții celei noi în Hristos, întocmai cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Menirea familiei creștine este aceea de comuniune în iubire și naștere de prunci, ca rod al iubirii și unirii soților și expresie a participării lor la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, iar ținta ei finală este mântuirea. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și omenirea pe care o iubește. De aceea, Biserica dă prioritate familiei, față de toate formele de comunitate umană. Chipul iubirii familiale se găsește în Însuși Dumnezeu, care nu este o singură Persoană închisă în egoismul ei, nici două persoane egoiste în iubirea lor, ci treime de Persoane împărtășindu-și iubirea reciproc. Prin participarea la nunta din Cana Galileii, unde săvârșește și prima Sa minune, Mântuitorului Hristos întărește din nou legătura dintre bărbat și femeie compromisă de-a lungul veacurilor și o înalță din ordinea naturii, în ordinea harului, a puterii, a energiei dumnezeiești, împărtășită ca ajutor pentru desăvârșire.

Întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei, care obligă la responsabilitate și care oferă harul dumnezeiesc, familia este mediul de formare și dezvoltare al adevăratelor virtuți și totodată un drum spre îndumnezeire al membrilor ei, de aceea Sfântul Apostol Pavel numește familia creștină „taină mare” (cf. Efeseni 5, 32), căci este întemeiată în Hristos și în Biserică și are țină finală mântuirea tuturor membrilor ei: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32). Astfel, el le poruncește soților să se înțeleagă și să se respecte: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25), părinților le cere să crească pe copii după poruncile lui Dumnezeu: „Nu întărâtați la mînie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și iertarea Domnului” (Efeseni 6, 4), iar copiilor le atrage atenția să fie ascultători părinților: „Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul, că aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6, 1).

Omul a fost creat, încă din rai, pentru o viață comunitară (de obște), pentru a trăi în comunitate, în comuniune cu semenii săi: „Si a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Cea dintâi formă organizată a vieții de obște este tocmai familia. Dar familia, nu este numai sâmburele din care crește obștea (societatea) omenească, ci ea este și cel dintâi așezământ de creștere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea societății. Familia este o reședință de virtuți și un izvor de întărire morală, căci în sânul ei primește copilul primele îndrumări de viață, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creșteri a copilului este dragostea și înțelegerea firii sale, lucrul acesta se face întâi și cel mai bine în familie. Numai părinții au dragoste față de copiii lor în măsura cea mai mare și numai ei au prilej potrivit și îndelungat să înțeleagă deplin firea fiecărui copil. Pentru a-și putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a crește oameni cinstiți în orice privință, familia creștină trebuie să se călăuzească după îndrumările morale sănătoase, care se găsesc în învățătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, păstrătoarea adevărurilor mântuitoare veșnice.

Mai mult ca oricând, astăzi, este nevoie de multă dragoste și credință în Dumnezeu, de urmarea principiilor de viață creștine, de practicarea virtuților evanghelice, iar părinții au acea misiune sfântă de a lucra cu tact și răbdare la zidirea spirituală și morală a copiilor, la educația lor. Educația moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viață ai copilului în familie și să se continue adaptându-se nivelului său de înțelegere pe parcurs, pentru a imprima în sufletul acestuia deprinderi de conduită și sentimente curate, pentru a-l forma să devină o persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii. Primii dascăli spirituali ai copiilor sunt de regulă părinții sau bunicii. Datorită acestora, copiii învață încă de mici, primele rugăciuni creștine, asimilează unele cunoștințe catehetice de bază, elementare, participă împreună cu aceștia la slujbele bisericești, familiarizându-se cu spațiul eclesial și cu cultul divin public. Astfel, educația religioasă din familie este o necesitate, iar valorile oferite de aceasta sunt extrem de necesare, ele reprezantând un reper spiritual și moral esențial.

Vechiul Testament conține dispoziții cu privire la obligativitatea educării copiilor și tinerilor în spiritul legii și al tradiției iudaice. Prima îndatorire în ce privește educația copiilor revenea mamei, iar primele elemente de educație erau cele de morală. (cf. Pilde 1, 8; 6, 20). În cazul băieților, pe măsură ce aceștia creșteau, intervenea și tatăl, ambii părinți având îndatorirea de a da copiilor o profundă educație religios-morală (cf. Ieșire 10, 2; 12, 26; 13, 8; Deuteronom 4, 9; 6, 7; 32, 70). Educația religioasă trebuia săvârșită de la o vârstă fragedă: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6). Adesea se utilizau metode coercitive în instruirea copiilor, folosindu-se fără menajamente bățul sau chiar biciul (cf. Pilde 13, 24; 22, 15; 29, 15; Deuteronom 8, 5). Responsabilitatea părintelui de a se preocupa de educația copiilor și instruirea în respectul față de Dumnezeu, în familia israelită, începea de foarte timpuriu, aproape chiar din acea clipă în care copilul nici nu cunoștea semnificația și rostul scrierii poruncilor în acele mezuzot și aplicarea lor pe tocul ușii: „Cuvintele acestea (poruncile divine) să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și te scoli, să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță la fruntea ta” (Deuteronom 6, 6-7).

Noul Testament prezină numeroase îndemnuri generale cu referire la buna creștere și educare a copiilor în spirit creștin, părinții având datoria de a veghea la buna creștere a acestora în legea Domnului. Pruncii datorită faptului că nu au păcate personale, fiind curați și integri din punct de vedere moral, au fost dați drept exemplu de către Mântuitorul Hristos pentru gingășia, sinceritatea și smerenia lor, condiționând intrarea în Împărăția cerurilor a celor mari, de dobândirea smereniei sincere a pruncilor: „Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărătța cerurilor” (Matei 18, 4). Astfel, copilăria sub aspectul său curat, joacă rolul unei paradigme morale, pentru cei ce doresc să devină locuitori ai Împărăției cerurilor: „Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor” (Matei 19, 13-15, Marcu 10, 14). Mântuitorul Însuși Se identifică cu aceste ființe delicate, cu copiii, condiționând prezența Sa, de atitudinea și comportamentul omului față de copii: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre acești copii, pe Mine Mă primește” (Marcu 9, 37). Referindu-ne la problema educației, părinților li se cere să se ocupe de educația copiilor lor, ei fiind totodată modele de comportament creștin (cf. Luca 11, 13; 5, 44; 7, 11). Părinții sunt atenționați să-și educe copiii, cultivând în aceștia dorința respectării poruncilor Domnului: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4; Coloseni 3, 21), iar copiii sunt avertizați să-și asculte părinții, pentru a nu-L supăra pe Dumnezu: „Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul, că aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6, 1), „Copiilor, ascultați pe părinții vostri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului” (Coloseni 3, 20). Întregul cuprins al acestor învățăturii își găsesc corespondent în porunca a cincia din Decalog: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (leșire 20, 12). Printre cei vindecați sau înviați de către Mântuitorul Hristos se aflau și tineri. Amintim învierea fiicei lui Iair (cf. Marcu 5, 22-42), învierea fiului văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), vindecarea fiicei unei păgâne din Fenicia Siriei, care era demonizată (cf. Marcu 7, 24), vindecarea tânărului epileptic și demonizat (cf. Marcu 9, 14-27; Matei 17, 14; Luca 9, 38). Aceștia au fost înviați, sau vindecați, la rugămințile stăruitoare ale părinților către Domnul Hristos. La fel, găsim menționate în Faptele Apostolilor, relatări în care sunt implicați tinerii. Amintim vindecarea unei slujnice cu duh pitonicesc de ghicire (cf. Fapte 16, 16-18), învierea tânărului Eutihie care a adormit în timpul cuvântării Sfântului Apostol Pavel, căzând mort (Fapte 20, 6-12). Toate aceste minuni, își au originea în filantropia divină, în dragostea părintească a lui Dumnezeu față de creația Sa, constând nu numai din vindecarea naturii umane și restabilirea ei în starea de început, ci și din revărsarea în creația Sa a vieții, care este Însuși Dumnezeu. Tot în Noul Testament, Mântuitorul enunță două pilde, interesante din perspectiva pedagogiei educației creștine, care pun accent pe pocăință și iertare. Pildele de la (Matei 21, 28-31) și de la (Luca 15, 11-32) fac referire la comportamentul copiilor față de părinți, a căror dorință de independență și neascultare îi va pune ulterior în dificultate, în împrejurări dificile. În pilda de la (Matei 21, 28-31) cei doi frați reacționează diferit la solicitarea tatălui de a lucra în via familiei: primul promite să lucreze, însă nu-și ține promisiunea: „Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, și nu s-a dus” (Matei 21, 29), iar al doilea, deși inițial refuză solicitarea tatălui, mai apoi se căiește și se apucă de lucru: „Mergând la al doilea, i-a zis tot așa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus” (Matei 21, 30). Să observăm aici, faptul că cel de-al doilea fiu și-a dat seama de greșeala făcută, refuzând solicitarea de ajutor a propriului părinte și în cele din urmă s-a căit pentru purtarea sa nefirească, ducându-se să lucreze via, în schimb fratele lui a întors spatele tatălui, deși promisese că-l va ajuta. În pilda de la (Luca 15, 11-32), sunt amintiți de asemenea doi fii. Cel mai tânăr se hotărăște să plece în lume, cerând tatălui său partea din averea ce i s-ar fi cuvenit. Punctul culminant al pildei îl reprezintă reacția tatălui la reîntoarcerea fiului, care aflat într-un proces personal de conștiință, după ce a risipit averea „trăind în desfrânări” (cf. Luca 15, 13), s-a întors acasă lefter și rușinat, cerându-și iertare de la părintele său, pentru greșeala comisă. Interesant este modul în care fiul risipitor și-a conștientizat greșeala sa: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15, 18-19). Tatăl îl primește pe fiul risipitor, iertându-i toate, bucurându-se de sosirea lui, reintegrându-l în familie. Interesant este modul în care tatăl și-a reintegrat fiul în familie: „Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui. Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească” (Luca 15, 22-24). Aici întâlnim un punct central al pedagogiei nou-testamentare referitor la educația tinerilor: educația prin iubire. În acest sens afirmă Mântuitorul: „Cui i se iartă mult, mult iubește” (Luca 7, 37-38).

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre motivația socială a educației copiilor încă de la o vârstă fragedă, dar și despre o motivație specială a educației legată de particularitățile de vârstă, zicând: ,,purtați, dar, grijă mai ales de curățenia sufletească a copiilor voștri și de bunul lor simț, căci acestea sunt cele mai prețioase podoabe ale lor”, iar în alt loc precizează: ,,se cuvine, dar ca și părinții, tata și mama să nu se zbată să lase copiilor numai bani mulți și avuție multă, ci mai ales cum să-i poată să-i facă bogați în modestie, în bunătate și în înțelepciune, să-i facă să nu simtă lipsa de prea multe numai din ale trupului, ci mai ales să se dorească după bunătate, după iubire și modestie”, căci ,,dacă sufletul tânăr primește pecetea bunelor principii, nimeni nu va mai putea să le șteargă, atunci când ele se vor întări ca ceara sigiliului”. Astfel, copilul are nevoie să fie educat, pentru că ,,este lipsit de experiență și de judecată, este ușuratec, este înclinat spre mânie și spre rău”. La tânăr apoi ,,crește pofta și înclinarea spre păcat”, încât ,,tânărul devine ca un cal neîmblânzit și ca o fiară sălbatică”. Mai mult afirmă că ,,voința este mai puternică decât natura și mai puternică chiar decât înrudirea de sânge, deoarece s-a văzut de multe ori, că părinții și-au potolit glasul sângelui și au dezmoștenit pe copiii răi și nevrednici”.

Dar în vreme ce se vorbește despre nevoia educării copiilor de către părinți, se uită de nevoia autoeducării părinților, dar și a celor mai vârstnici, în cadrul comuniunii lor cu copiii. Mântuitorul Hristos îi cheamă pe aceștia, după cum știm, să se facă precum copiii, avându-se în vedere aici neprihănirea și delicatețea lor, fiindcă doar așa vor intra în Împărăția lui Dumnezeu: ,,Adevărat vă zic vouă: de nu vă veți întoarce și nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). Copii sunt datori să se supună părinților, dar și părinții nu trebuie să aibă drept scop impunerea voii lor copiilor, ci trebuie să îi îndrume corect în exercitarea libertății lor și să îi ajute, cu cuget smerit și în duh de iubire, în maturizarea treptată și în emaniciparea lor, deoarece copiii sunt persoane aparte și irepetabile care au nevoie de îngrijire deosebită din partea lor, iar acestă purtare de grijă nu trebuie să devină opresivă, nici să servească unor scopuri egoiste. Cu ajutorul părinților și al celorlalți membri ai familiei, copilul își creează prima imagine despre lume și societate, își formează religiozitatea, sau concepția lui despre lume, cultivă respectul sau disprețul față de aproapele și dezvoltă spiritul întrajutorării sau individualismului. După cum s-a dovedit, caracterul copiilor nu se formează doar prin vorbe și sfaturi, ci și prin exemplul părinților, iar familia care trăiește creștinește se dovedește a fi un laborator al iubirii. Prin urmare, mediul familial oferă primele ocazii de stabilire a unor relații sociale, de comunicare afectivă și verbală cu cei din jur. Activitatea din familie prezintă primul model care stimulează inițiativa copilului în acțiuni umane. Chiar și când copilul rupe învelișul familial, desfășurând activități și în alte medii sociale, părinții, frații și alte rude apropiate continuă să exercite o influență deosebită, având o contribuție evidentă, în mersul devenirii copilului. Climatul familial de care beneficiază copilul își pune amprenta pe personalitatea sa. Unui climat familial sănătos îi este proprie o coeziune spirituală trainică, cu adânci implicații pozitive. Intervenția educativă a părintelui vizează respectarea particularităților nu numai de vârstă, ci și individuale, ce se cer cunoscute. Și nu numai cunoscute, ci ținut seama de ele, în procesul formării și dezvoltării personalității copilului și mai târziu a tânărului. Familia creștină nu trebuie înțeleasă independent de comuniunea cu Hristos și cu Biserica. Ea este instituția care determină și asigură frumusețea morală, armonia spirituală și desfășurarea vieții normale a membrilor ei, doar în cadrul Bisericii lui Hristos. De altminteri, taina Cununiei este privită, precum am spus, în Hristos și în Biserică (cf. Efeseni 5, 32). Aceasta este perspectiva în care familia creștină își află împlinirea și asigură desăvârșirea membrilor ei. În afara acestei perspective este în pericol de-a se transforma în focar de dezvoltare a unui egoism de grup, sau a unor interese de grup. În cadrul acestei perspective se realizează unitatea familiei creștine și ierarhizarea membrilor ei. Cuvântul lui Hristos, care afirmă ,,dacă cineva voiește să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (cf. Marcu 9, 35) nu este valabil doar în Biserică, ci și în familie.

II. 10 OMUL DUHOVNICESC ȘI MISIUNEA SA

Viața duhovnicească se desfășoară într-un registru spiritual foarte larg și anume din adâncurile păcatului și din ceața patimilor, spre culmile virtuții și spre lumina dumnezeiască. În funcție de eforturile ascetice, de purificare (prin curățirea și paza simțurilor, a gândurilor, a inimii, prin întărirea și îndreptarea voinței în direcția binelui și adevărului, prin post și rugăciune, prin Sfintele Taine) este și starea noastră pe treptele vieții duhovnicești. Viața pe culmile virtuții este o viață curată, evlaviosă, sfântă, trăită în lumina și în bucuria dumnezeirii: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.” (1 Petru 1, 15-16), ,,El ne-a dat făgăduințele mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1, 4).

Esența creștinismului ca religie, este redată în logica harului, de către Sfântul Grigorie de Nazianz care afirmă: „Pentru că Dumnezeu este inaccesibil, El provoacă admirația; prin admirație, El naște dorința; prin dorință, El purifică; prin purificare, El ne face asemenea Lui; atunci El intră în raporturi intime cu cei care au devenit asemenea Lui, Dumnezeu făcându-Se una cu dumnezei și lăsându-Se cunoscut de ei”. După Sfântul Grigorie, Dumnezeu prin dor purifică pe om, iar această purificare îl face asemenea lui Dumnezeu. Metoda purificării creștine este imitația lui Hristos, asemănarea cu El, iar asemănarea cu Hristos e totodată asemănarea cu Dumnezeu.

Destinul naturii umane în viziunea creștină este acela de a ajunge un hristos prin asemănare, un purtător in inimă de Hristos (hristofor), căci ,,câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27), de a ajunge un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, un dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască: ,,Eu am zis: Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt” (Psalm 81, 6), ,,Iisus le-a răspuns: Nu e scris în Legea voastră că Eu am zis: dumnezei sunteți?” (Ioan 10, 34), ,,Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4-5), „În acea zi veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (In 14, 20).

În argumentarea celor afirmate Origen explică această idee de îndumnezeire a omului: ,,Precum nu e decât un Duh Sfânt, și totuși sunt atâtea duhuri sfinte, câți creștini în care locuiește Duhul Sfânt, tot astfel trebuie să spunem și în legătură cu Hristos: din Hristos care e Unul, provin mulți hristoși, cei despre care Scriptura zice: ,,Nu-Mi atingeți hristoșii și nu faceți rău proorocilor Mei” (Psalm 105, 15) și tot astfel de la un singur Dumnezeu, mulți primesc titlul de dumnezei, adică toți cei în care Dumnezeu locuiește. Totuși, nu e pentru noi decât un singur Dumnezeu, Tatăl din care totul vine, un singur adevărat Dumnezeu, care ca să spunem astfel, dătător de dumnezeire, un singur Hristos lucrător de hristoși și un singur Duh Sfânt, care răspândit în suflete, sfințește spiritul lor. Și precum Hristos face alți hristoși, prin faptul că El e un Hristos, astfel prin faptul că El e propriul Fiu unic al lui Dumnezeu, îi face fii ai lui Dumnezeu, pe toți cei care primesc de la El spiritul adopțiunii”. În legătură cu această idee, pentru a înlătura orice posibilitate de confuzie, Sfântul Ioan Damaschin afirmă că este un Hristos și sunt mai mulți hristoși. Un Hristos, făcător de hristoși, cum zice Origen. Dar să nu se creadă cumva că acești hristoși sunt identici cu Iisus Hristos. Ei nu sunt de același gen cu El. Iisus Hristos este exemplarul unic, om devărat și Dumnezeu adevărat. „Nu există nici un alt Hristos, care să constea din divinitate și umanitate, care să fie totodată Dumnezeu și om”. El conchide cu ideea că omul e „îndumnezeit prin participarea la lumina divină, iar nu prin transformarea în esență divină”.

Distincția pe care o face Origen în actul teandric, în unirea mistică, în îndumnezeirea care nu e identitate cu Dumnezeu, iese la iveală foarte limpede în modul de a vorbi specific Ortodoxiei, după care hristoșii modelați de Hristos se numesc hristofori, sfinții în care sălășluiește Duhul Sfânt ca în niște biserici vii se numesc pnevmatofori, iar dumnezeii cărora Tatăl ceresc le-a dăruit dumnezeirea se numesc teofori. E de la sine înțeles că aceste nume nu înseamnă grade diferite de sfințenie, ci unul și același lucru supranatural, fiindcă cine poartă pe Hristos în el, poartă pe Dumnezeu în Treime și tot astfel se poate spune despre fiecare dintre acești termeni: hristoforii sunt totodată pnevmatofori și invers, fiindcă toți sunt în realitate teofori. Dar distincția de care vorbim se observă în compoziția acestor termeni care înseamnă: purtători de Hristos, purtători de Duh Sfânt, purtători de Dumnezeu, arătând astfel umanitatea care se îndumnezeiește fără ca totuși să dispară în divinitate.

Referindu-se la acest proces al îndumnezeirii omului, Clement Alexandrinul afirmă: „Botezați, noi suntem iluminați; iluminați, noi suntem adoptați; adoptați, noi suntem desăvârșiți; desăvârșiți, noi suntem imaterializați”, înțelegând prin această imaterializare procesul de îndumnezeire a omului. Hipolit al Romei, considerând treapta cea mai de sus pe scara acestui progres spiritual, afirmă: „Tu ai devenit Dumnezeu.”, „Căci Dumnezeu… v-a făcut dumnezei spre slava Sa”. Metodiu de Olimp susține că pentru noi, oamenii, modelul formei dumnezeiești este Iisus Hristos, ale Cărui trăsături le imprimăm în suflet: „Dacă El (Hristos) a voit să Se înveșmânteze în carne omenească, e pentru ca noi să-L avem, ca pe un tablou expus privirii, model dumnezeiesc de viață și să putem imita pe Cel care l-a zugrăvit”. Aceleași idei le întâlnim și la Sfântul Dionisie Areopagitul, care vorbește despre procesul îndumnezeirii naturii umane ca de termenul ultim al lucrării harului: „Dumnezeu ne-a dăruit în mod liber existența și viața; El formează ceea ce avem noi dumnezeiesc, după chipul frumuseților Sale negrăite; El ne desăvârșește, ne ridică la o sfințenie mai sublimă; văzând cu milă nevrednicia spirituală în care am căzut prin greșeala noastră, El ne recheamă prin harurile renăscătoare (ale Tainelor) la strălucirea întâilor noastre destinații; El își îngăduie să ia infirmitățile naturii noastre pentru a ne comunica desăvârșirile naturii Sale și ne dăruiește propriile Sale bogății și dumnezeirea Sa însăși”. În alt loc, tot Sfântul Dionisie Areopagitul afirmă: „Mântuirea nu e posibilă decât pentru spiritele îndumnezeite, iar îndumnezeirea nu e decât unirea și asemănarea pe care te străduiești s-o ai cu Dumnezeu”. Adevărul învățăturii despre îndumnezeirea omului, face parte din întreaga doctrină Noului Testament, precum l-am văzut vestit și în doctrina Vechiul Testament. Sfântul Apostol Pavel completează acest tablou în epistola sa, când afirmă: „Căci pe cei pe care (Dumnezeu) i-a cunoscut mai dinainte i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâinăscut între mai mulți frați” (Romani 8, 29).

Viața spirituală, care constituie spiritualitatea, este viața după modelul divin. Fără atingerea sfințitoare a Duhului Sfânt nu se poate concepe o spiritualitate, atingere condiționată de ,,nașterea din apă și din Duh” (cf. Ioan 3, 5), prin care se trezește și se călăuzește, spre adevăratul lui destin, dorul de Dumnezeu, îngropat în sufletul omului. Acest adevăr îl face cunoscut Mântuitorul Hristos, în discuția cu fariseul Nicodim, unul dintre fruntașii iudeilor, când afirmă: ,,Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu … Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ți-am zis: Trebuie să vă nașteți de sus. Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3, 5-8). Iată cât de frumos, descrie Sfântul Diadoh al Foticeii, semnele acestei renașteri: ,,Două bunuri ne aduce nouă harul cel Sfânt prin Botezul renașterii, dintre care unul covârșește nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruiește îndată, căci ne înnoiește în apa însăși și luminează toate trăsăturile sufletului, adică chipul nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este asemănarea. Deci, când începe mintea să guste întru multă simțire din dulceața Prea Sfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească peste chip, asemănarea, înflorind o virtute prin alta și înălțând chipul sufletului din strălucire în strălucire, căci toate virtuțile le primește mintea prin simțire, înaintând după o măsură și o rânduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate câștiga cineva până ce nu va fi luminat de Duhul Sfânt. Și până a primit mintea lui, în chip desăvârșit, asemănarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea aproape toate celelalte virtuți, dar este încă lipsit de dragostea desăvârșită. Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decât numai dragostea”.

Prin cuvântul Evangheliei, prin asemănările și pildele Mântuitorului, înțelegem faptul că harul Duhului Sfânt se arată și lucrează, în chip tainic, ascuns, ca lumina, ca vântul, ca apa, ca pâinea, ca focul. Harul este lumina Duhului Sfânt, care alungă întunericul minții și al inimii, făcând loc ,,luminii adevărului” (cf. Ioan 3, 21), ,,lumina Evangheliei măririi lui Hristos” (cf. 2 Corinteni 4, 4), ,,lumina cunoștinței măririi lui Dumnezeu” (cf. 2 Corinteni 4, 6). Harul Sfântului Duh este o taină dumnezeiască, o putere și o lucrare sfântă, care sfințește sufletul omului și îl face locaș dumnezeiesc (cf. 1 Corinteni 3, 16-17; 6, 19-20), este ca un vânt ceresc care trezește conștiința omului și o curățește. Numai omul renăscut în har poate deveni om duhovnicesc, sau om spiritual. Sfântul Apostol Pavel în epistola sa, lămurește acest aspect, susținând că omul care nu s-a născut a doua oară prin harul dumnezeiesc este omul pământesc, pătimaș, care se îngrijește doar de aspectele materiale ale vieții, iar acest tip de om nu este plăcut lui Dumnezeu: ,,Drept aceea, nici o osândă nu este acum, asupra celor ce sunt în Hristos Iisus. Căci legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului și a morții. Pentru că ceea ce era cu neputință Legii, fiind slabă prin trup, a săvârșit Dumnezeu, trimițând pe Fiul Său, întru asemănarea trupului păcatului și pentru păcat a osândit păcatul în trup. Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh. Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorința cărnii este moarte dar dorința Duhului este viață și pace. Fiindcă dorința cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 1-9).

În viața creștină, oamenii se împart în oameni pământești, sau firești și duhovnicești, sau dacă folosim alți termeni, în psihici și pnevmatici. Psihic e omul al cărui suflet este îndreptat către lucrurile create. Pnevmatic este omul renăscut în har, care trăiește după modelul divin. Starea de păcat nu este o stare firească, nici o stare de fericire, mai ales pentru creștini. Starea de păcat este nefirească, e o stare de cădere și nefericire, e o stare de abatare de la voia lui Dumnezeu, iar „oamenii firești nu au Duhul” (Iuda 19, 19). Prin Duhul Sfânt însă se revarsă în lume harul și darurile lui Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt sfințește sufletele și face din ele bisericile lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Corinteni 3, 16). Arvuna Duhului în om este sămânța înnoirii și a nemuririi (cf. Romani 8; 2 Corinteni 5, 4-5; Efeseni 1, 13-14). Harul în unii este virtute, în alții pocăință, în alții cunoștință și în toți ultimul semn al sfințirii și desăvârșirii. Gradul asemănării cu Dumnezeu, treapta ultimă a desăvârșirii, se arată în progresul stăpânirii sufletului asupra trupului, a spiritului asupra cărnii, în biruința omului nou asupra celui vechi prin virtute și har. Omul absorbit de har, este un duh cu Domnul, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, căci „cine se lipește de Domnul este un sigur duh cu El” (1 Cort. 6, 17).

Rolul mistic al devenirii omului psihic în pnevmatic îi revine Bisericii prin excelență, spațiul sacru al creștinătății, spațiul de rugăciune și de întâlnire a omului cu Dumnezeu, locul unde prezența Duhului Sfânt este efectivă și eficientă, unde se săvârșește cultul public creștin, unde creștinii dobândesc sfințenia. Biserica este concepută ca suferind mereu binecuvântările durerilor facerii și va suferi astfel până când lumea întreagă se va naște din apă și din Duh și va deveni creștină. Iată ce afirmă Metodiu de Olimp în acest sens: ,,Ea suferă de durerile facerii până când toate neamurile vor intra în ea. Ea poartă în pântece și naște din nou pe psihici, pentru a face din ei pnevmatici. Pentru acest motiv ea este mamă. Precum concepe femeia și aduce pe lume în cursul timpului un om deplin, astfel se poate zice: Biserica primește în mod continuu în sânul ei pe cei care aleargă către Cuvântul, îi modelează după asemănarea și forma lui Hristos și face din ei, în cursul timpului cetățeni ai fericitei veșnicii”.

Sfinții Părinții ai Bisericii care s-au ocupat în mod deosebit de spiritualitatea creștină ortodoxă, vorbesc în unanimitate de trepte ale vieții spirituale, ale progresului în sfințenie, așezând o adevărată ordine în acest mod de existență. Acestea sunt: 1. despătimirea, sau curățirea de patimi și câștigarea virtuților, 2. contemplarea, sau pătrunderea spiritului în rațiunile divine ale lucrurilor dincolo de suprafața materială a lumii, experimentând prezența proniatoare a lui Dumnezeu, 3. unirea nemjlocită, sau experierea directă a lui Dumnezeu în lumina necreată a harului – stadiu ultim al îndumnezeirii omului prin har, sau al sfințeniei vieții. Purificarea, iluminarea și desăvârșirea le concepem în ordine succesivă sub raportul metodologic al expunerii și sub raportul ideii de progres spiritual, care necesită categoria de începători, categoria de progresanți (înaintați) și categoria de desăvârșiți. Asceza creștină reprezintă acea strădanie a creștinului de a elibera sufletul de pasiunile rele, sau după cum afirmă Philon din Alexandria, asceza este ,,exercițiul metodic care perfecționează sufletul și-l pregătește pentru contemplația lui Dumnezeu”. La Sfântul Apostol Pavel deprinderea creștinului în virtuțile duhovnicești, e analoagă cu deprinderea atletului în gimnaziul elin: ,,Nu știți voi că acei care aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-l luați. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Și aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, așa alerg, nu ca la întâmplare. Așa mă lupt, nu ca lovind în aer. Ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Corinteni 24-27). Asceza e acum un eroism nou al atletului lui Hristos, nu pentru cucerirea orgolioasă a lumii, ci pentru împlinirea virtuților morale creștine, pentru cucerirea cerului. Acum începe lupta duhovnicească a creștinului prin curățirea și paza simțurilor, a gândurilor, a inimii, prin întărirea și îndreptarea voinței în direcția binelui și adevărului, prin împlinirea virtuților evanghelice, prin participarea activă la cultul bisericesc, la slujbele religioase, toate acestea unite cu post, rugăciune și milostenia creștină, culminând cu Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei în Biserica lui Hristos.

De la treapta cea mai de jos a păcatului, până la imaginea asemănării cu Iisus Hristos, e o distanță amețitoare, pe care omul o poate umple cu personalitatea lui morală. Însă cu cât omul înaintează mai sus pe scara desăvârșirii, cu atât contribuția puterilor omenești se diminuează din ce în ce mai mult, până la dispariția aparentă, iar contribuția harurilor dumnezeiești sporește în măsură mai mare, până la covârșirea omului prin lumina cerească. Transfigurarea dumnezeiască a ființei omenești, purificate și iluminate, e o lucrare de caracter supranatural a harurilor mistice, sub energia cărora omul devine, ca să zicem astfel, o pastă spiritualizată și pasivă ce ia forma pe care i-o dă Duhul Sfânt. Voința umană capătă atunci întipărirea voinței divine. Dacă ne închipuim progresul spiritual ca o scară pe care se suie omul, putem spune că până pe la jumătatea ei, el urcă prin propriile lui puteri, ceea ce înseamnă faza purificării și o parte din faza iluminării, iar de la jumătatea scării în sus, omul e mai mult urcat decât se urcă, înaintând din ce în ce mai mult sub puterea și sub acțiunea harului dumnezeiesc, ceea ce înseamnă o parte din faza iluminării și faza desăvârșirii. Dacă privim cele trei faze sub raportul cunoașterii, putem spune că în lucrarea de purificare, omul se găsește în mediul lumii sensibile, de care luptă să-și desfacă simțurile și astfel purificarea are mai mult caracter negativ. În lucrarea de iluminare, el se găsește în mediul lumii inteligibile, unde, pe de o parte, luptă pentru eliberarea sufletului de pasiuni, iar, pe de alta, pentru fortificarea în virtuți sub acțiunea harului și astfel iluminarea are totodată un caracter negativ-pozitiv. În lucrarea desăvârșirii, care aparține lui Dumnezeu, omul se găsește dincolo de lumea sensibilă și de lumea inteligibilă, în imperiul divin, acceptând pasiv contemplația unitivă, pură de orice element sensibil și de orice element inteligibil. Dar chiar după ce contemplația unitivă s-a produs, purificarea continuă să-și îndeplinească rolul. Același lucru se poate spune despre iluminare. Fiindcă în condiția vieții pământești nici una din cuceririle spiritualității nu are un caracter definitiv și absolut. Viața pământească ea însăși are caracter de trecere provizorie. Tot ce se cucerește nu se menține decât prin strădanii necontenite.

Dimensiunea duhovnicească a misiunii este indisolubil legată de dimensiunea ei liturgică, de mărturia prin sfințenia vieții și de transmiterea credinței celei adevărate. Misiunea creștinului începe cu sine însuși, prin asumarea personală a lucrării de mântuire, prin pocăință, prin sfințirea propriei vieți, prin rugăciunea personală și comunitară, prin împlinirea virtuților evanghelice, prin faptele bune, prin participarea la cultul divin public, la slujbele bisericești, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin implicarea activă la viața Bisericii și prin transmiterea credinței celei adevărate, pentru a atrage și păstra harul sfințitor al Duhului Sfânt, căci ,,Sfântul Duh, ca dătător de înțelepciune, este numai în aceia, care și-au curățit sufletul și trupul, prin deprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor și s-au făcut vrednici de sălășluirea Lui îndumnezeitoare, printr-o viață curată, după voia lui Dumnezeu. Întru aceștia petrece ca întru ai Săi, prin cunoștința simplă și nematerială ce le-o împărtășește, întipărind în mintea lor preacuratele și negrăitele înțelesuri care îi ridică la îndumnezeire”.

Roadele sfințirii, sunt roadele harului Duhului Sfânt, care ne deschid calea către Împărăția lui Dumnezeu. Câteva dintre acestea sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel în epistole: bucuria, dragostea, pacea, îndelungă-răbdare, bunătatea, binefacerea, credința, blândețea, cumpătarea, dreptatea, adevărul, iertarea, pacea, evlavia, precum și toate celelalte virtuți creștine, împreună cu libertatea și desăvârșirea sufletului: ,,Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința. Blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni 5, 22-23), ,,Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr. Încercând ce este bineplăcut Domnului” (Efeseni 5, 9-10). De toate aceste daruri duhovnicești se bucură creștinii, dacă vor evita păcatul și vor împlini cu dragoste poruncile lui Dumnezeu, după cum afirmă Mântuitorul: ,,Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții… Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 12; 32-33). Iată cum descrie Sfântul Diadoh al Foticeii semnele acestei stări duhovnicești: ,,Când vom începe însă să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt, luminând toate simțurile noastre printr-o adâncă simțire, va arde pe de o parte, amintirile noastre, iar pe de alta îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovnicești, nu după trup”. Sfântul Nichita Stithatul afirmă la rându-i: ,,Cel ce s-a apropiat de hotarele nepătimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu și despre firile lucrurilor și înălțându-se de la frumusețea făpturilor, pe măsura curăției lui spre Făcătorul, primește revărsările de lumină ale Duhului Sfânt. Dezbrăcat cu mintea de simțirea a toată lumea, se înalță spre Dumnezeu, curățit și eliberat de toată robia. El este dăruit întreg bunătăților lui Dumnezeu, cunoscute cu mintea, aflându-se numai în Duhul Sfânt, vede frumusețea dumnezeiască și pătrunde în chip minunat în locurile dumnezeiești ale fericitei slave. Schimbat în toate simțurile, petrece printre oameni în chip nematerial ca un înger, deși se află în trup material. Sau, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: ,,Nepătimitor este cel ce și-a făcut trupul nestricăcios și și-a înălțat mintea deasupra zidirii și toate simțurile și le-a supus minții, iar sufletul și l-a pus în fața lui Dumnezeu”.

III. VIAȚA ÎN HRISTOS

III. 1 BISERICA – SPAȚIUL COMUNIUNII ȘI AL SFINȚENIEI

Biserica este prin excelență spațiul sacru al creștinătății. Biserica, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este o icoană ,,a întregului cosmos, a întregii lumi, ce constă din ființe văzute și nevăzute”. De aceea, afirmă Mircea Eliade ,,biserica resanctifică în mod continuu lumea, pentru că o reprezintă și o conține în același timp. În definitiv, datorită Bisericii este resanctificată lumea în totalitate. Oricare ar fi gradul de impuritate al lumii, ea este continuu purificată de sfințenia altarelor”. În Biserică, Hristos continuă lucrarea sfințitoare și mântuitoare, asupra tuturor celor ce cred în El. Biserica este locul de adevărată unire duhovnicească și viețuire cu Hristos, este ,,terenul sau mediul de lucrare al harului divin, care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălășluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos și se comunică membrilor ei credincioșii, a căror viață spirituală constă din împărtășirea cu Hristos și din creșterea în El, ea este organul întemeiat de Dumnezeu-Omul pentru mântuirea și sfințirea oamenilor”. Astfel Sfântul Irineu scrie: ,,Unde e Biserica, acolo e și Duhul Sfânt și unde e Duhul Sfânt, acolo e și Biserica și tot harul”, iar Sfântul Ciprian susține că ,,în afara Bisericii nu există mântuire – extra ecclesiam nulla salus”, căci ,,cine nu are biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”.

Biserica este marea taină ascunsă de Dumnezeu din veșnicie (cf. Efeseni 3, 9), descoperită începând cu întruparea Fiului Său și făcută cunoscută oamenilor și îngerilor (cf. Efeseni 3, 10). Biserica este alcătuită din totalitatea celor botezați care cred în Iisus Hristos, fiind numită ,,seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9), ,,poporul lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 10), ,,Israelul cel nou” (1 Petru 2, 6), cu misiune sfântă ,,să aduceți jertfe duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (1 Petru 2, 5), ,,să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2, 9), fiind ,,plini de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2, 14). Biserica mai este numită în Sfânta Scriptură ,,ogorul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9), ,,casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19-22), ,,mireasa lui Hristos” (2 Corinteni 2, 2), ,,mireasa mielului” (Apocalipsa 21, 2, 9; 22, 17). Prefigurarea întemeierii Bisericii, începuse încă din Vechiului Testament, prin alegerea lui Israel, a templului și rânduielilor cultice, prin vestirile proorocilor despre Mesia și cele ce aveau să urmeze. Temelia Bisericii care va lua ființă este Însuși Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, ,,conducătorul” și ,,capul” ei (cf. Efeseni 1, 22), El fiind ,,piatra din capul unghiului” sau ,,piatra unghiulară” a Bisericii (cf. Efeseni 2, 20; 1 Petru 2, 4; 6-7; Matei 21, 42; 1 Corinteni 3, 11), pe care au zidit proorocii și apostolii (cf. Efeseni 2, 20).

Prin harul Duhului Sfânt și împărtășirea cu Sfintele Taine, Hristos sălășluiește în fiecare din cei ce cred în El. În acest act, toți cei ce cred ,,primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său, extins în fiecare dintre noi”. Cei care alcătuiesc Biserica sunt mai întâi ,,chemați” și apoi ,,aleși” (cf. 1 Petru 1, 2; 2, 9; Apocalipsa 17, 14). Căci zice Mântuitorul că ,,mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14). El numește ,,chemați” și pe toți cei care primesc chemarea Evangheliei Sale și totodată au crezut în El, adică ,, cei chemați sfinți” ( cf. Romani 1, 6-7, 1 Corinteni 1, 2, 24).

Biserica este așezământul mântuirii, întemeiată și câștigată prin jertfa lui Hristos de pe cruce (cf. Fapte 20, 28, Efeseni 5, 25-27), este mărturia iubirii și lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu pentru noi. În Biserică, omul trăiește comuniunea personală cu Dumnezeu și cu aproapele. Ca mădular al Bisericii, creștinul nu este un individ izolat. Mădularele Bisericii sunt unite cu Hristos și sunt chemate să se unească întreolaltă după modelul treimic. Biserica prelungește Întruparea Domnului prin neîntrerupta prezență a lui Hristos în sânul ei și prin lucrarea Sfântului Duh în mădularele ei (cf. Ioan 14, 16). Hristos este prezent în comunitatea bisericească și se oferă membrilor comunității bisericești prin trupul și sângele Său (Sfânta Euharistie) și prin harul tuturor Tainelor. Sfântul Pavel referindu-se la aceste aspecte afirmă: ,,Precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora și avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat…” (Romani 12, 4-6), ,,iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (1 Corinteni 12, 27), ,,pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup… și toți la un Duh ne-am adăpat” (1 Corinteni 12, 12), iar ,,mădularele trebuie să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (1 Corinteni 12, 25). Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume, la viața de comuniune, iar comuniunea realizată între credincioși în ambianța Sfintei Treimi este una cu Împărăția Sfintei Treimi. În atmosfera spirituală a Sfintei Liturghii, se prelungește atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinții Apostoli. Cine rămâne în izolare și nu trăiește în comuniunea Împărăției, care pe pământ are forma Bisericii și se trăiește în gradul suprem în Liturghie, nu are parte de mântuire. Liturghia înseamnă în grecește slujire comună.

Asemeni Mântuitorului care are două firi divină și umană, Biserica în calitatea ei de comuniune și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu, prin Hristos, în Duhul Sfânt, are o constituție teandrică, adică divino-umană. Ea este văzută ca o comunitate concretă de credincioși, dar în același timp și nevăzută prin comuniunea credincioșilor cu Dumnezeu și prin lucrarea Duhului Sfânt, care însuflețește Biserica, căci plenitudinea harului dumnezeiesc, prezent în Biserică, se împărtășește membrilor ei prin Sfintele Taine. Sfântul Pavel îndeamnă pe credincioși astfel: ,,De aceea, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați. Cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire. Silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credință, un botez. Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4, 1-7), iar Fericitul Augustin precizează: ,,Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Sfântul Duh lucrează în toată Biserica, așa cum lucrează sufletul în toate mădularele unui singur trup”.

Existența păcătoșilor în Biserică, nu afecteză în niciun fel sfințenia ființială a ei, care rămâne fără pată (cf. Efeseni 5, 27). Misiunea Bisericii constă în faptul că a fost întemeiată spre a îndrepta pe cei păcătoși, întocmai după cuvintele Mântuitorului: ,,Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi…că n-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Matei 9, 13-14). Toți oamenii sunt păcătoși, încât nu se poate afirma faptul că omul este lipsit de păcate (cf. Facere 6, 5, 12; 3 Regi 8, 46; Pilde 20, 9; Eclesiast 7, 20; Iov 14, 4, 5; Iacov 3, 2), căci ,,dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Mântuitorul a asemănat astfel Biserica în diferitele Sale pilde și învățături, cu țarina care cuprinde grâu și neghină (cf. Matei 13, 24-30, 36-43), cu năvodul care prinde pești buni și pești răi (cf. Matei 13, 47-50), cu nunta fiului de împărat la care sunt invitați și cei fără haină de nuntă (Matei 22, 9-14) și abia la judecata universală a lui Dumnezeu se va alege grâul de neghină, peștii buni de cei răi și cei ce au haină de nuntă de aceia care nu au haină de nuntă. Sfântul Apostol Pavel compară Biserica cu o casă, în care se găsesc și vase de cinste și vase de necinste (cf. 2 Timotei 2, 20), sau afirmă că este asemenea corpului omenesc, care are și membre de cinste și membre de necinste (cf. 1 Corinteni 12, 22-24).

Prezența creștinilor în Biserică este răspunsul dat prezenței, lucrării și invitației Mântuitorului Hristos care ne cheamă la El prin cuvintele Evangheliei Sale: ,,Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 28-30). Biserica este așezământul dumnezeiesc al sfințirii sufletelor, este sanctuarul în care se divinizează idealurile umanității și se umanizează idealurile transcendente, mediul în care se descoperă scopul lumii și al omului, împărăția lui Dumnezeu, în care noi, martorii ei, cugetăm și trăim adevărurile cele mântuitoare.

În Biserică se săvârșește cultul divin public: Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Cele șapte Laude și Sfintele Ierurgii. Prin cult religios înțelegem ,,orice acte, cuvinte, forme, rânduieli și slujbe prin care se cultivă, se întreține și se adâncește relația de comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Cultul arată respectul față de Dumnezeu și de sfinți și creează omului mediul prielnic, dispoziția și posibilitatea primirii harului dumnezeiesc, energia divină necreată, cu toate consecințele care decurg de aici: binefacerile sufletești și trupești, sfințirea vieții. Sentimentul de respect pentru Dumnezeu, cultivat în intimitatea sufletului prin evlavie, virtuți morale, contemplație, se numește cult intern. Cultul este complet, atunci când cultul intern se concretizează în forme văzute, în acte rituale purtând denumirea de cult extern, adică atunci când în actul și în trăirea relației cu Dumnezeu este angajată ființa umană întreagă”.

Sfânta Liturghie este slujba, sau rânduiala bisericească, în cadrul căreia se reactualizează în Biserică, în chip nesângeros jertfa Mântuitorului, prin puterea și lucrarea Sfântului Duh. Săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop sfințirea credincioșilor, care prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și moștemirea împărăției cerurilor, iar mijloacele care pregătesc și înlesnesc împlinirea acelui efect și acelui scop sunt rugăciunile, cântările, citirile din Sfânta Scriptură și în general toate cele ce se săvârșesc și se rostesc cu sfântă rânduială, înainte și după sfințirea darurilor.

Sfintele Taine sunt acele lucrări, sau acte sfinte văzute, întemeiate de către Mântuitorul Hristos și săvârșite în Biserică, prin care celor ce le primesc, se împărtășește harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul fiind sfințirea credincioșilor. Sfintele Taine sunt lucrări văzute, pentru că omul este trupesc, însă harul Duhului Sfânt care se împărtășește este nevăzut. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: ,,Dacă omul ar fi netrupesc, ti-ar da aceste daruri așa cum sunt, netrupești. Dar fiindcă sufletul e împreunat cu trupul, cele duhovnicești ți le dă în semne supuse simțurilor”. Sfintele Taine sunt în număr de șapte: Botezul, Mirungerea, Spovedania (Pocăința), Împărtășania, Maslul, Nunta și Preoția (Hirotonia), după numărul darurilor Duhului Sfânt (cf. Isaia 11, 2-3), răspunzând nevoilor duhovnicești ale omului. Nașterea duhovnicească e dată prin Taina Botezului, creșterea duhovnicească e dată prin Taina Mirungerii, înnoirea morală și iertarea păcatelor e dată prin Taina Spovedaniei (Pocăinței), hrana duhovnicească e dată prin Taina Împărtășaniei, tămăduirea de bolile trupești și sufletești precum și iertarea păcatelor e dată prin Taina Maslului, sfințirea legăturii căsătoriei e dată prin Taina Nunții și puterea de a învăța, sfinți și conduce e dată prin Taina Preoției.

Laudele sunt slujbe bisericești, prin care Îl lăudam și Îl preamărim pe Dumnezeu, la anumite timpuri din zi. Ele sunt după cum urmează: Miezonoptica sau slujba din miez de noapte; Utrenia, sau slujba de dimineață, adică rugăciunea de mulțumire pentru odihna cu pace din timpul nopții; Ceasul al treilea (ora nouă dimineața), sau timpul când s-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli; Ceasul al șaselea (ora douăsprezece la amiază), sau ora la care a fost răstignit Mântuitorul; Ceasul al nouălea (ora trei după amiază), sau ora la care a murit Mântuitorul pe cruce; Vecernia, sau slujba de seară, fiind momentul când Mântuitorul a întemeiat Taina Împărtășaniei; Pavecernița, sau Dupăcinarea, fiind rugăciunea de la începutul nopții, pentru odiha de după ostenelile zilei.

Ierurgiile sunt slujbe, rânduieli și rugăciuni instituite de Biserică, în vederea sfințirii și binecuvântării omului, în anumite momente ale vieții sale, a naturii înconjurătoare, sau a anumitor lucruri și obiecte de folos acestuia. Scopul acestora este să curățească omul și natura înconjurătoare pentru lucrarea harului lui Dumnezeu. Ele sunt împărțite în patru categorii. Exorcismele sunt slujbe săvârșite pentru eliberarea de sub puterea duhurilor rele, precum sunt: moliftele Sfântului Vasile cel Mare, moliftele Sfântului Ioan Gură de Aur și moliftele Sfântului Trifon. Curățirile și dezlegările sunt slujbe săvârșite pentru eliberarea, sau purificarea unor pesoane de anumite stări de întinare trupească, ori sufletească, sau pentru curățirea anumitor obiecte, precum sunt: molifta care se face femeii după naștere și după patruzeci de zile de la naștere, rugăciunile pentru dezlegare de blestem, rânduieli legate de sfârșitul omului: rânduiala pentru ieșirea sufletului, rânduiala citirii stâlpilor la cei adormiți, slujba înmormântării, parastasele sau panahidele, rugăciuni de dezlegare a celor adormiți, sfințirea crucii de la mormânt, ș.a. Binecuvântările sunt îndreptate asupra anumitor persoane, sau obiecte: rugăciuni de invocare a sporului în anumite acțiuni, rugăciuni pentru binecuvântarea hainelor și bucatelor care se împart după moartea cuiva, rugăciuni la punerea temeliei unei case, pentru sfințirea fântânii, pentru binecuvântarea holdelor, pentru binecuvântarea roadelor pământului, ș.a. Sfințirile sunt îndreptate asupra unor persoane, ori lucruri consacrate anumitor scopuri, utilizări, sau activități: sfințirea aghesmei, slujba pentru sfințirea caselor, fântânilor, bisericilor, obiectelor de cult, a sfântului și marelui Mir, hirotesiile, rânduiala intrării în monahism, ș.a..

Urcușul omului spre Dumnezeu, începe în Biserică și se termină în Biserică. În Biserică începe și se termină acțiunea de desăvârșire a omului, în Biserică e destinat să rămână omul în veci, care este Însuși sânul lui Dumnezeu. Pornind din Biserica văzută, el urcă treptele spre Biserica nevăzută, ca dintr-un cort văzut, spre unul nevăzut. De aceea sfinții nu ies din Biserică, ci alcătuiesc latura triumfătoare a ei.

III. 2 RUGĂCIUNEA

Rugăciunea reprezintă o necesitate ontologică a firii omenești, este cea mai simplă și mai directă formă de stabilire și de întreținere a relației noastre cu Dumnezeu. Rugăciunea este raportarea omului la Dumnezeu, comuniunea și unirea cu El. Precum icoana există și își păstrează valoarea ei, doar pusă în legătură cu cel pe care îl iconizează, tot astfel și omul ca făptură ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26-27), există, își păstrează valoarea sa și se împlinește doar în legătură cu Cel al Cărui chip (icoană) este. Creștinul nu poate concepe o viață normală fără întâlnirea fregventă cu Dumnezeu și fără întărirea puterilor sale finite din infinita putere a lui Dumnezeu. Rugăciunea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu, ,,ridicarea minții și a voii noastre către Dumnezeu”, sau ,,vorbirea minții cu Dumnezeu”, cum afirmă Sfântul Evagrie Monahul.

Rugăciunea în gândirea Sfinților Părinți este ,,vorbirea minții cu Dumnezeu, hrană și curățire a minții, zid sigur, portar al virtuților, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a celor nevăzute, încredințare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuți, vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie, rodul bucuriei și al mulțumirii, alungarea întristării și a descurajării, legătura gândurilor și înțelegerea supremă a minții, urcușil minții spre Dumnezeu și lepădarea de toate pentru dobândirea a toate”, rugăciunea este ,,cunoștință a lui Dumnezeu, pecetea și bucuria lui Hristos, arvuna Duhului Sfânt, mișcare îngerească și puterea celor netrupești, propovăduirea apostolilor, lucrarea credinței și încredințarea inimii, nădejde de mântuire, securea care taie deznădejdea, dovedirea nădejdii, semn de curăție și simbol al sfințeniei, veselia sufletului și semn al împăcării, raza soarelui minții și luceafăr al inimii, întărirea creștinismului, lucru al pustnicilor și petrecerea sihaștrilor, arătarea împăcării cu Dumnezeu”. Rugăciunea constă în ,,a-ți împreuna cugetul cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu mărturisirea păcatelor și cu suspine nevăzute și cu o dispoziție nepătimașă câștigată prin deprindere și care răpește mintea prin dragoste desăvârșită spre înălțimea spirituală”. Din rugăciunea curată izvorăsc virtuți ca: înțelegerea, blândețea, dragostea, înfrânarea, ajutorul, care vin numai de la Dumnezeu, deodată cu mângâierea, iar frumusețea dobândirii acestora stă în aceea că mintea are pururea o dorință nesăturată după întâlnirea cu Dumnezeu.

Rugăciunea este pârghia principală a vieții duhovnicești și este recomandată adesea de către Mântuitorul Hristos: ,,Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită” (Matei 26, 41; Luca 22, 40). Rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăvește din suflet niciodată. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor, sau în înfățișarea trupului și în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce știu să înțeleagă, în meditația cugetării, în lucrarea minții și în pomenirea lui Dumnezeu cu umilință stăruitoare. Rugăciunea înseamnă mișcarea necontenită a minții în jurul lui Dumnezeu, fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrurilor dumnezeiești, iar sfârșitul ei este lipirea cugetării de Dumnezeu și înălțarea la un singur duh cu El. Rugăciunea necontenită a lui Iisus, sau rugăciunea inimii: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă…” împreună cu trezvia minții, nimicește uitarea și golește cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele. Numele lui Iisus Hristos coboarând în inimă, smerește pe stăpânitorul care stăpânește pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuiește și îl face viu. Într-o astfel de stăruință, inima înghite pe Domnul și Domnul înghite inima și cele două se fac una. Pe cei începători legea rugăciunii îi apasă ca un stăpân aspru, pe când celor înaintați ea le este ca dragostea care împinge pe flămând la un ospăț bogat. Precum unirea cu focul face fierul cu neputință de pipăit, așa rugăciunile dese fac mintea mai puternică în războiul împotriva vrăjmașilor, care se silesc cu toată puterea să ne insufle o anumită neplăcere pentru stăruirea în rugăciune, știind-o pe aceasta minții apărătoare, iar lor vătămătoare. Focul rugăciunii către Dumnezeu și sfânta contemplare a cuvintelor Duhului trebuie să ardă pururea pe altarul sufletului, pentru ca prin acestea să se deschidă ochii înțelegători ai sufletului, prin care să vadă pe Hristos. Rugăciunea curată unește mintea, cuvântul și duhul cu sine, căci prin cuvânt cheamă numele lui Dumnezeu, prin minte se ațintește fără împrăștiere spre Dumnezeu cel chemat, iar prin duh îi arată umilința și dragostea. Rugăciunea din inimă, face să răsară dragostea dumnezeiască, care trezește mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea unindu-se cu dragostea rodește înțelepciunea și prin înțelepciune dă rostire celor tainice. Dacă începutul rugăciunii minții este lucrarea, apoi puterea curățitoare a Duhului și slujba sfântă cea de taină a minții, atunci începutul liniștirii este ieșirea din lucruri și din griji, mijlocul este puterea luminătoare, iar sfârșitul este extazul și răpirea minții la Dumnezeu. Puterea rugăciunii este înțelepciunea mișcată de Duhul Sfânt. În acest caz mintea se face nematerială și luminoasă, formând într-un chip negrăit un singur Duh cu El.

Rugăciunea nu se face doar în biserici, în adunările pentru săvârșirea în comun a cultului, ci și de sine, sau în particular. Rugăciunea aceasta se numește adesea și individuală. Însă chiar și atunci când se roagă aparte, creștinul se roagă tot ca membru al Bisericii. Rugăciunea de sine, reprezintă prelungirea rugăciunii celei una a trupului Bisericii, de către fiecare mădular al ei în parte. Temelia ei este adunarea, sau sinaxa euharistică. Creștinul îl numește pe Dumnezeu Tată, întrucât aparține trupului lui Hristos. Acesta este, de altfel, motivul pentru care rugăciunea ere un sens eclesiologic. Rugăciunea complexă care unește toate felurile de rugăciuni cu jertfa euharistică, este rugăciunea cultică, desfășurată în Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii. Rugăciunea străbate văzduhul și cerul și unește cerul cu pământul. Cei de pe pământ se roagă celor de sus, iar cei de sus, îngerii și ,,drepții din Biserica cerească” (Evrei 12, 22-23), se roagă pentru cei de pe pământ. De aceea se vorbește despre ,,rugăciunile sfinților”, pe care aceștia le aduc înaintea lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8; 8, 3-4).

Rugăciunea este de mai multe feluri: rugăciune de cerere (cf. Matei 6, 11; 7, 7; 8, 6; 15, 22, 25; Marcu 11, 24; Luca 11, 3-4, 23, 42), rugăciune de mulțumire (cf. Matei 15, 36; Ioan 11, 41; Efeseni 1, 16; Filipeni 4, 6; 1 Timotei 2, 1-2), rugăciune de laudă și de slăvire (cf. Matei 11, 25; Luca 10, 21; Ioan 17, 4; 1 Petru 1, 3; 2; 12; Apocalipsă 7, 12), rugăciune de iertare (cf. Matei 6, 12; 18, 21; Luca 11, 4; 23, 24), rugăciune de îngăduință (cf. Matei 18, 26), rugăciune de mijlocire (cf. Luca 22, 31-32; Fapte 8, 24; 12, 5; Efeseni 1, 16; 1 Tesaloniceni 1, 2; Apocalipsă 5, 8; 8, 3-4) și rugăciune de adorare (cf. Matei 6, 9-10; Ioan 4, 24; 9, 38; fapte 10, 25; 1 corinteni 14, 25; Apocalipsă 4, 10; 7, 11; 11, 16).

Rugăciunea trebuie să fie făcută cu credință (cf. Matei 21, 22), cu stăruință (cf. Romani 12, 12; 15, 30; Coloseni 4, 2, 12; 1 Petru 4, 7) și trebuie însoțită întotdeauna de fapte bune, post și milostenie (cf. Fapte 10, 4). Mântuitorul Hristos scoate în evidență puterea rugăciunii unite cu postul creștin, afirmând că acestea sunt arme biruitoare și de temut împotriva demonilor: ,,Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 21; Marcu 9, 29).

Rugăciunea model a creștinului, rostită pentru prima dată de Mântuitorul Iisus Hristos, către Apostolii Săi, este Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru. Astfel, Dumnezeu este recunoscut și chemat ca Tată al tuturor, a Cărui împărăție cerească, creștinul o așteaptă cu dor în lume pentru a o sfinți și desăvârși. Astfel că, rugăciunea devine teologie și teologia devine rugăciune. Rugăciunea creștinului este un act de atitudine filială, de fiu prin har, către Dumnezeu pe care-L numește Tată. (cf. Matei 6, 6-15; Luca 11, 2; Romani 8, 15; Galateni 4, 6). Mântuitorul Iisus Hristos Se roagă către Dumnezeu Tatăl ceresc (cf. Luca 6, 12), se roagă pentru ucenicii Săi și pentru toți cei din lume, care vor crede în El, prin Apostolii trimiși în numele Său (Ioan 17, 3-22), se roagă Tatălui ceresc înainte de patimile Sale ce aveau să vină (cf. Matei 26, 39), dar și înainte de moartea Sa pe cruce (cf. Luca 23, 46). Se roagă și Apostolii și frații care stăruiau în rugăciune într-un cuget (cf. Fapte 1, 14; 2, 42; 6, 4). Sfântul Apostol Pavel se roagă pentru toți cei care au primit Evanghelia (cf. Romani 1, 10; Efeseni 1, 16; 1 Tesaloniceni 1, 1) și fiind în închisoare cere tuturor fraților să facă rugăciuni pentru el, pentru a fi eliberat (cf. 1 Timotei 2, 1-2). Sfinții Apostoli Petru și Pavel învață cum trebuie să fie comportamentul soților, pentru ca rugăciunile lor să nu rămână zadarnice, ca unii ce sunt ,,împreună moștenitori ai harului vieții” (cf. 1 Corinteni 7, 5; 1 Petru 3, 7). Biserica însăși se roagă pentru Sfinții Apostoli și pentru toți fiii ei, pentru Sfântul Apostol Petru care era întemnițat (cf. Fapte 12, 12), pentru Sfântul Apostol Pavel și pentru toți deopotrivă (cf. Efeseni 6, 18; Filipeni 4, 6; 1 Timotei 2, 1-2). Locurile pentru rugăcine erau fie în natură (cf. Fapte 16, 13), în templu, unde merg Petru și Ioan (cf. Fapte 3, 1), sau în casa de rugăciune (cf. Matei 21, 13; Marcu 11, 17; Luca 19, 46), numită ,,casa lui Dumnezeu”, ,,biserică, stâlp și temelie a adevărului” (cf. 1 Timotei 3, 15), ,,casă duhovnicească”, unde se aduc lui Dumnezeu ,, jertfe duhovnicești, bineplăcute Lui, prin Iisus Hristos” euharistic (cf. 1 Petru 2, 5).

Toate ,,rugăciunile sfinților” (cf. Apocalipsă 5, 8; 8, 3-4) sunt ascultate de Dumnezeu. Sfinții au primit pe Duhul Sfânt (cf. Galateni 4, 6; Romani 15, 17), încă din viața pământească pentru virtutea lor (cf. 2 Petru 1, 4-7), devenind moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos (cf. Romani 8, 15-17). Sfinții sunt numiți ,,slujitorii lui Dumnezeu”, ,,prietenii lui Dumnezeu” (cf. Ioan 15, 14-15), casnicii lui Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 19). Menținându-se în această stare de sfințenie și îndumnezeire prin harul lui Dumnezeu și prin efortul lor personal, sfinții s-au învrednicit încă de pe pământ, ca rugăciunile lor să fie ascultate de Dumnezeu. În ceruri, sfinții slăvesc pe Dumnezeu, asemenea îngerilor, rugându-se și mijlocind împreună pentru cei rămași pe pământ (cf. Efeseni 1, 16; Filipeni 1, 3-4; 1 Timotei 2, 1-3; Iacov 5, 16).

Mântuitorul Iisus Hristos afirmă către Sfinții Săi Apostoli și către noi toți, că orice vom cere cu credință de la Tatăl, în numele Său, se va împlini (cf. Matei 7, 7; 20, 22; Marcu 11, 24; Luca 11, 9; Ioan 14, 13; 15, 7; 16, 23). Totodată Mântuitorul ne-a învățat și cum să ne rugăm Tatălui ceresc (cf. Matei 6, 9-13; Luca 11, 1-4), asigurându-ne de faptul că Dumnezeu întotdeauna ascultă rugăciunile noastre și le împlinește, dacă sunt făcute cu toată credința, curățenia sufletească și smerenia. Apostolii au experimentat acest adevăr și orice au cerut în numele Domnului Iisus, au fost ascultați, căci în felul acesta au tămăduit bolnavi, ologi, paralitici, îndrăciți, au înviat morți și au săvârșit mari minuni (cf. Fapte 3, 1-8; 9, 33-42; 16, 18; 20, 9-12). Sfântului Ioan Evanghelistul în vedenie, i s-a descoperit această taină de către Dumnezeu, cum sfinții și îngerii adorau și lăudau pe Dumnezeu și pe Mielul Hristos, purtând în mâini cădelnițe din aur pline cu tămâie însoțite de rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur de dinaintea tronului lui Dumnezeu și al Mielului Hristos. Și fumul tămâii s-a suit din mâna îngerului și al tuturor sfinților care-I cântau cântare nouă (cf. Apocalipsă 5, 8-9), înaintea lui Dumnezeu împreună cu ,,rugăciunile sfinților” (cf. Apocalipsă 8, 3-4; 7, 9-16; 19, 20; 22, 9).

III. 3 POSTUL CREȘTIN

Postul creștin reprezintă o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței noastre, o formă de pocăință, deci un mijloc de mântuire. Dar este în același timp și un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că el este o jertfă, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea și respectul pe care îl avem față de Dumnezeu. Postul este înfrânarea de la toate mâncărurile sau, în caz de boală, numai de la unele, de asemenea și de la băuturi și de la toate cele lumești și de la toate poftele cele rele, pentru ca să poată creștinul să își facă rugăciunea lui mai cu înlesnire și să îi fie milostiv Dumnezeu. Încă și pentru a ucide poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu. Postul este și un mijloc de desăvârșire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei și sârguinței noastre spre asemănarea cu Dumnezeu și cu îngerii, care n-au nevoie de hrană, după cum afirmă și Sfântul Simeon al Tesalonicului: ,,postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-i trebuie hrană. Este viață și petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea trupului, căci acesta hrănindu-se, ne-a făcut morți și izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă patimile trupului”.

Din punct de vedere spiritual ,,postul curățește păcatele și fărădelegele, face sufletul cuviincios, sfințește cugetarea și apropie pe om de Dumnezeu. El este apărătorul a toată virtutea, începutul nevoinței, curmarea aprinderii, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea raiului, cununa sfințeniei, începutul căii viețuirii creștine, maica rugăciunii, izvorul neprihănirii, învățătorul liniștirii și înaintemergătorul tuturor faptelor bune”, ,,postul este o pedagogie a trupului, spre supunerea celui sănătos și spre slăbirea pornirii lui spre patimi”, ,,postul potolește zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și îl ușurează”.

Legea Veche recomandă și chiar impune postul (cf. Ieșire 34, 28; Deuteronom 9, 9, 18; Judecători 20, 26; 1 Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). Iată ce afirmă înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, în cartea înțelepciunii sale, referitor la post: ,,Nu fi nesățios în nici o desfătare și nu te apleca la mâncăruri multe. Căci în mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesaț mulți au pierit; iar cel înfrânat își va spori viața.” (Ecclesiasticul 37, 32-34).

În Noul Testament postul este recomandat de către Mântuitorul Hristos ca o necesitate organică, de refacere și de ușurare a strădaniei noastre spre desăvârșire, dar mai presus de orice Domnul afirmă că postul, însoțit de rugăciune, este armă biruitoare împotriva diavolului: ,,Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). El recomandă postul discret, nefățarnic, pentru a nu ne arăta oamenilor că postim, ci doar lui Dumnezeu: ,,Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală. Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 16-18). Mântuitorul Însuși a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, pe când se afla în pustie, înainte de a fi ispitit de cel viclean (cf. Matei 4, 2; Luca 4, 2). Sfinții Apostolii posteau de asemenea, dar și ucenicii lor (cf. Fapte 13, 2-3; 2 Corinteni 6, 5).

După asprimea lui, postul este de mai multe feluri, după cum urmează: ajunarea desăvârșită, atunci când nu se mănâmcă și nu se bea, cel puțin o zi întreagă; postul aspru, sau uscat, atunci când se mănâncă spre seară, doar mâncăruri uscate (pâine, semințe, fructe) și se bea apă; postul obișnuit, sau comun, atunci când se consumă la orele obișnuite doar mâncare de post; postul ușor, sau cu dezlegare, atunci când se dezleagă la vin, pește, icre și untdelemn la anumite sărbători.

În fiecare săptămână sunt două zile de post: miercuri, în amintirea zilei în care a fost vândut Mântuitorul Iisus Hristos și vineri, în amintirea patimilor și morții Domnului. Excepție fac acele zile de miercuri și vineri când este dezlegare, aspect consemnat în calendarul bisericesc. Alte zile de post, sunt următoarele: 14 septembrie la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, în orice zi a săptămânii ar cădea aceasta, 5 ianuarie în ajunul Bobotezei și 29 august în ziua comemorării tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Perioadele de post consacrate de Biserică, sunt cele patru posturi din an, după cum urmează: Postul Nașterii Domnului, care începe la 15 noiembrie și ține până la 24 decembrie, cu dezlegare la pește, în zilele sfinților mai importanți, precum și sâmbătă și duminică; Postul Paștelui, sau Postul Mare, care durează șapte săptămâni, cu dezlagare la pește de Buna Vestire și de Florii; Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, cu durată variabilă, în funcție de ziua în care cad Sfintele Paști, începând de luni, după Duminica Tuturor Sfinților și ținând până în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel la 29 iunie; Postul Adormirii Maicii Domnului, care începe la 1 august și ține până la 15 august, cu dezlegare la pește în ziua praznicului Schimbării la Față a Domnului.

Asceza postului nu trebuie să extenueze, să mutileze nimic, ci trebuie să fortifice și să modeleze atât sufletul cât și trupul. Mântuirea nu este numai pentru suflet, ci și pentru trup, adică pentru personalitatea umană în întregul ei. Învierea trupurilor presupune și buna îngrijire a acestora. Toate formele de asceză creștină vizează, așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel ,,o mai bună înviere” (Evrei 11, 35). Asceza creștină trebuie să modeleze omul întreg, dar pornind mai cu seamă de la suflet, pentru că de cele mai multe ori, păcatele săvârșite în trup, fuseseră săvârșite de multă vreme în suflet. Sufletul trebuie disciplinat, întărit și iluminat, tocmai spre a fi cu adevărat cârmaciul trupului. Iluminarea lui înseamnă împroprierea virtuții discernământului, a dreptei judecăți. Se va reuși aceasta, tinându-se cont de toate formele de exercițiu creștin, sau asceză creștină: fuga de păcat, pocăința, împroprierea virtuților, postul, rugăciunea, împărtășirea din Trupul și Sângele lui Hristos, dar și citirea lecturilor sfinte, mai ales a Sfintei Scripturi, pentru o profundă cunoaștere a vieții și învățăturii lui Hristos.

III. 4 MILA ȘI MILOSTENIA CREȘTINĂ

Milostenia creștină înseamnă facerea de bine, faptă în sine izvorâtă din milă, ca expresie a dragostei, evlaviei și compasiunii pentru aproapele nostru, aflat în nevoi, sau în suferință. Ea este un răspuns la mila și milostivirea lui Dumnezeu față de noi și este o datorie creștină a fiecăruia. Sentimentul izvorât din dragostea sinceră și credința în Dumnezeu, determină acțiunea de ajutorare, sau de milostenie. Mila și îndurarea sunt denumiri diferite ale lucrării lui Dumnezeu asupra oamenilor. Ele apar ca darul Lui de sus, revărsat din iubirea Sa, în inimile noastre. Astfel milostivirea lui Dumnezeu și dragostea Lui, se revarsă în inimile noastre, de sus, prin darul Duhului Sfânt (cf. Romani 5, 5). Mila lui Dumnezeu când este însușită ca răspuns al dragostei noastre la dragostea și harul Său oferite nouă, trebuie să o punem în lucrare, pentru ca prin aproapele nostru, mila noastră față de el, să se întoarcă la El (cf. Matei 25, 31-46). Sfântul Apostol Pavel arată nemărginita iubire și bogăția milei lui Dumnezeu față de întreaga umanitate, oferind tuturor darul mântuirii, prin harul Duhului Sfânt, prin jertfa Fiului Său: ,,Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos, prin har sunteți mântuiți! Și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru ceruri, în Hristos Iisus. Ca să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2, 4-7). Temeiul milosteniei creștine își are corespondent în dragostea și milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, răscumpărând păcatele întregului neam omenesc, prin jertfa Fiului Său, Iisus Hristos: ,,Căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17). Nu întâmplător Sfinții Părinți spun că ,,mila este durerea mișcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire atât spre cel vrednic de pedeapsă pe care nu-l pedepsește, cât și spre cel vrednic de bine pe care îl covârșește cu binele”.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu cere omului virtuți precum mila și milostenia, izvorâte din cunoașterea lui Dumnezeu și din datoria morală a fiecăruia față de aproapele său, cerute expres de legea divină: ,,milă voiesc și nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu, mai mult decât arderile de tot” (Osea 6, 6). Deși exista legea talionului, dragostea și mila față de aproapele, sunt înscrise în dispoziții de ordin social și umanitar, atât în privința celor săraci, cât și în privința văduvelor, orfanilor și sclavilor. Astfel, rodul anului al șaptelea (anul sabatic) ,,revine nevoiașului căruia i se iartă și datoria” (cf. Deuteronom 24, 15), în anul jubiliar, grâul și fructele nu trebuiau recoltate, ci erau date spre folosință săracilor, văduvelor și orfanilor (cf. Deuteronom 24, 19-21). Săracii și cei nevoiași nu erau vrednici de dispreț, cum se întâmpla în păgânism, ci se bucurau de milostivire, iar sclavii erau octotiți prin lege (cf. Ieșire 21, 27-27). Milostenia era impusă oficial prin lege, așa cum spune Dumnezeu, prin Moise: ,,Iar de va fi la tine sărac vreunul din frații tăi, în vreuna din cetățile tale de pe pământul tău pe care ți-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ți învârtoșezi inima, nici să-ți închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac. Ci să-i deschizi mâna ta și să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui și cu lipsa ce suferă. Păzește-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit și să zici: Se apropie anul al șaptelea, anul iertării; și să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac și să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul și va fi asupra ta păcat mare. Păzește-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit și să zici: Se apropie anul al șaptelea, anul iertării; și să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac și să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul și va fi asupra ta păcat mare. Dă-i, dă-i și împrumuturi câte-ți va cere și cît îi va trebui, și când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale și în toate câte se vor lucra de mâinile tale. Căci nu va lipsi sărac din pământul tău; de aceea îți și poruncesc Eu: Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău și celui lipsit din pământul tău.” (Deuteronom 15, 7-11). În cartea Pildele lui Solomon referitor la milostenie, se menționează: ,,Cel ce are milă de sărman, împrumută pe Domnul și El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19, 17), la fel psalmistul David, afirmă în cartea Psalmilor: ,,Bun este bărbatul care se îndură și împrumută; își rânduiește vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti. Întru pomenire veșnică va fi dreptul; de vorbire de rău nu se va teme. Gata este inima lui a nădăjdui în Domnul; întărită este inima lui, nu se va teme, până ce va ajunge să disprețuiască pe vrăjmașii săi. Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului.” (Psalm 111, 5-8)

În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos actualizează și întărește aceste cerințe cu referire la milă și milostenie: ,,Dar mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13), mustră pe fariseii care au abandonat cele mai grele ale legii ,,judecata, mila și credința” (cf. Matei 23, 39), fericește pe cei milostivi: ,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7) și învață că trebuie ,,să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (cf. Matei 22, 39). El îndeamnă la milostenie pe fiecare, zicând: ,,Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei, la rândul lor, pe tine, și să-ți fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Și fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților” (Luca 14, 12-14).

Iată voința lui Dumnezeu, descoperindu-ne că prețuiește mila noastră, mai mult decât jertfele aduse fără dragoste. Mila, pentru că este cea mai mare jertfă, pe care o poate aduce omul înaintea Altarului Său, așa cum se afirmă și în cuvintele Sfintei Liturghii: ,,Mila păcii, jertfa laudei”. Sentimentul milei, de care vorbește proorocul Osea vechilor evrei, ca și în zilele noastre, trebuie să purceadă dintr-o inimă caldă, plină de iubire și compasiune față de aproapele nostru. Noi, de altfel, vom fi judecați, la venirea lui Hristos, în funcție de câtă milă, izvorâtă din dragoste sinceră și nu fățarnică, am dovedit aproapelui nostru (cf. Mt. 25, 31- 46). Mila creștină este principalul criteriu în dreapta judecată a lui Dumnezeu (cf. Fapte 10, 2-4, 31). Mântuitorul îndeamnă permanent pe oameni la înfăptuirea milei creștine: ,,Mergi de fă și tu asemenea” (Luca 10, 37), căci este mântuitoare și este primită în numele Său (cf. Mt. 25, 31- 46), iar față de cei ce nu arată semenilor milă, Însuși Dumnezeu se va purta cu aceștia fără milă: ,,Căci judecata lui Dumnezeu este fără milă, pentru cel ce n-a făcut milă” (Iacov 2, 13). Domnul Hristos arată că milostenia creștină trebuie să fie făcută din toată inima: ,,Dați mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru și iată toate vă vor fi curate” (Luca 11, 41), în ascuns, discret, pentru a nu fi pricină de fățărnicie, sau de laudă de sine, cum procedau fariseii: ,,Când faci milostenie, să nu știe stânga ce face dreapta” (Matei 6, 2-4) și totodată menționează că milostenia făcută pe pământ, asigură comori veșnice în ceruri: ,,Vindeți averile voastre și dați milostenie; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuținată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică” (Luca 12, 33).

Sfinții Părinți comentând aceste versete afirmă că ,,Milostiv este cel ce miluiește pe aproapele, din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu fie bani, fie mâncăruri, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are nevoie de ea. El se socotește datornic, fiindcă a primit mai mult decât se cere și fiindcă s-a învrednicit să se numească milostiv ca Dumnezeu. De aceea, milostenia este comuniunea cu Dumnezeu, dobândirea acelei simțiri, care nu este robită de simțuri și care sădește în suflet, pe lângă unirea întru slavă și strălucire, împărtășirea de dumnezeire”. ,,Milostenia nu disprețuiește, ci pune în valoare pe sărac, văzându-l legat de Dumnezeu, ca un transparent al Lui, prin care Dumnezeu pune la probă pe om”. ,,Prin omul sărac și lipsit, ți s-a dat posibilitatea, ca prin atenția dată lui, să primești harul divin și să afli înlăuntrul tău icoana Sfintei Treimi”. ,,Milostenia alungă întunericul patimilor din suflet ca printr-o suflare puternică, pe când inima aspră și nemilostivă va rămâne continuu întunecată”. ,,Dacă nu ai din ce să faci milostenie, fă-te sărac cu duhul, ca să moștenești împreună cu sfinții Împărăția cerurilor, plânge păcatele tale din această lume ca să fii mângâiat, flămânzește și însetează după dreptate, ca să te saturi de ea, fii curat cu inima ca să vezi pe Dumnezeu întru slava Lui, fă-te făcător de pace în inima ta, ca să te numești fiu al lui Dumnezeu, pregătește-te prin fapte bune să fii alungat pentru dreptate din cetate în cetate, adică din gândul rău în gândul bun al lui Dumnezeu, ca să te veselești de moștenirea Împărăției cerurilor”.

După cum se observă, între iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui există o strânsă legătură, căci cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe aproapele său, al Cărui chip este, iar cine își iubește aproapele, este iubit de Dumnezeu, pentru faptul că în acest fel împlinește porunca iubirii cerute de El, de aceea Mântuitorul Hristos, rezumă împlinirea legii la iubirea de Dumnezeu și de aproape, când spune: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12, 30-31). Altfel spus ,,iubirea de aproapele, înseamnă a-l iubi pe acesta în Domnul și totodată a-l iubi pe Domnul în el. Așa se înțelege cuvântul lui Iisus, care învățând felurite chipuri ale iubirii, afirmă: ,,Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut… Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 40, 45)” . Acest lucru îl face pe Sfântul Evanghelist Ioan să afirme cu tărie: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21).

III. 5 VIRTUȚILE CREȘTINE – ROADELE DUHULUI SFÂNT

Virtutea reprezintă puterea de a realiza binele în toate formele dorite și poruncite de Dumnezeu. Virtutea creștină, ca expresie a atitudinii interioare, este roada harului, a credinței, nădejdii și dragostei creștine, izvorâte din puterea dumnezeiască, din lucrarea harului Duhului Sfânt, de aceea virtuțile creștine sunt socotite roadele Duhului Sfânt (cf. Galateni 5, 22). Sfântul Apostol Pavel vorbind despre faptele bune în general, arată că ele sunt roade ale virtuților creștine, ce definesc pe omul moral, care împlinește voia lui Dumnezeu, afirmând: ,,Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă în Domnul, la acestea să vă fie gândul” (Filipeni 4, 8). Întrucât binele nu este un lucru, sau un principiu impersonal, ci Însuși Dumnezeu Cel personal, reiese firesc de aici, faptul că virtutea omului ca înfăptuire a binelui, își ia ființa din relația personală cu Dumnezeu. Mai precis, virtutea creștină se dobândește prin comuniunea personală cu Dumnezeu și prin săvârșirea voii Sale. Diversele împrejurări ale vieții, nu sunt în măsură să creeze virtutea, ci doar să o cultive și să o exprime. Aceasta își poate păstra identitatea ei, chiar și în cele mai potrivnice împrejurări, căci afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,Virtutea nu ține de bogăție și sănătate și stăpânire asupra altora și iarăși nici de situația contrară acestora, ca să pătimească întoarcere spre cele opuse, schimbându-se dimpreună cu lucrurile, ci de dispoziția dumnezeiască și de socotința care a îmbrățișat la culme binele și s-a statornicit fără întoarcere în Dumnezeu și care își păzește în împrejurări potrivnice neatinsă propria identitate”. La fel Sfântul Vasile cel Mare învață că ,,Orice faptă, sau cuvânt, sau gând, care sunt întru Hristos, cultivă și exprimă comuniunea omului cu Hristos și promovează virtutea. Și invers, orice faptă, sau cuvânt, sau gând, care se manifestă fără Hristos, devin mijlocul care îl rupe și îl depărtează pe om de Hristos și slujesc răului”. Sfântul Grigorie al Nyssei spune că ,,Îl leapădă pe Hristos acela care se înstrăinează de El, prin cele ce le gândește, ori le face, ori le spune”. Așadar virtutea este cu neputință de dobândit, câtă vreme omul stă departe de cunoașterea lui Dumnezeu și de împlinirea voii Sale. Tot ceea ce omul săvârșește, rămânând în comuniune cu Dumnezeu, este bun și virtuos, iar ceea ce săvârșește fără Dumnezeu, este rău, sau păcătos, chiar dacă după criteriile sociale, acel lucru apare bun sau folositor. Sfântul Maxim spune că ,,Dumnezeu caută la scopul tuturor celor săvârșite de noi, ca să vadă de le facem pentru El, sau pentru altă pricină”. Același aspect îl subliniază și Sfântul Apostol Pavel când scrie: ,,Și tot ce nu este din credință, păcat este” (Romani 14, 23).

Virtutea se dobândește prin harul lui Dumnezeu și prin sinergia sau împreună-lucrarea omului cu harul divin. Cultivând virtutea, creștinul nu lucrează de unul singur, ci împreună-lucrează cu harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu, strădaniile omenești pentru virtute sunt zadarnice. Dar și invers: fără strădaniile omului, harul lui Dumnezeu rămâne neroditor. Viața virtuoasă a creștinului vine ca o vădire și pecetluire a părtășiei lui de harul lui Dumnezeu. Întrucât a primit harul lui Dumnezeu, omul este chemat să îl și arate prin viața lui (cf. Galateni 5, 25). Dragostea, pacea, bucuria, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția și în general toate virtuțile credincioșilor, sunt roada Duhului Sfânt (cf. Galateni 5, 22-23). Dar pentru a exista ca roadă a Duhului Sfânt, virtuțile creștine trebuie să fie cultivate și prin strădaniile omenești. Credinciosul este dator să lupte neîncetat pentru cultivarea virtuților. Astfel dă la iveală și libera lui consimțire cu ele. Lupta aceasta nu vizează în mod esențial virtuțile, ci cercetarea, sau venirea Duhului Sfânt, care le face să rodească. Și fiindcă Duhul Sfânt Cel ce face să rodească virtuțile, este Duhul libertății, se dezvoltă și acestea ca rod al libertății. Sfântul Maxim Mărturisitorul întărește cele afirmate până aici, învățând că ,,Virtutea este unirea prin cunoștință a neputinței omenești cu puterea dumnezeiască, unire care naște nemurirea, virtutea este înaintemergătoarea înțelepciunii, prin care vestește adevărul, ce se va arăta prin iconomie”, ,,Virtutea este un fel de trup al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu îi îndumnezeiește pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuții și hărăzindu-le substanța statornică a cunoașterii adevărate”.

De viața virtuoasă se împărtășesc oamenii iubitori de Dumnezeu. Dumnezeu este iubire (cf. Ioan 4, 8), iar cel ce răspunde iubirii lui Dumnezeu, împlinește poruncile Sale. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este părtășie de viață dumnezeiască, iar participarea la viața dumnezeiască, este izvor al cunoașterii lui Dumnezeu. Cu cât mai mult cunoaște omul pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl și iubește și se silește pe sine să împlinească poruncile Lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sunt virtuți ale trupului (postul, privegherea, lucrul mâinilor) și virtuți ale sufletului (dragostea, pacea, bucuria, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția). Virtuțile trupești își atrag slava de la oameni, pe când cele duhovnicești pe cea de la Dumnezeu. La Sfântul Petru Damaschin chibzuința, neprihănirea, bărbăția și dreptatea sunt considerate cele patru virtuți care arată chipul omului ceresc.

Virtuțile își țin cumpăna între ele și toate se adună într-una și se împlinesc într-o întocmire și într-un singur chip al virtuții, căci sunt virtuți propriu-zise și virtuți care susțin pe toate cum este dragostea dumnezeiască. Nici una dintre virtuți, nu deschide singură, prin sine, ușa firii omenești, dacă nu sunt împletite toate întreolaltă. Omul care vine, prin naștere de bunăvoie, în lumea virtuților, este luminat de Dumnezeu, trăiește, grăiește și se mișcă în Dumnezeu. Păzind calea virtuților nevătămată, cu evlavie și cu dreaptă socoteală, Dumnezeu va veni la om prin nepătimire. Sufletul curățit prin plinirea virtuților, va destoinici mintea în găsirea stării căutate. Cel desăvârșit în virtute încă de aici, potrivit cu vârstele duhului, va avea în veacul viitor, o cinste și o îndumnezeire deopotrivă cu cei de același fel. Omul care a dobândit toate virtuțile, este omul întreg, ridicat mereu pe altă treaptă de cunoaștere, în care strălucește harul Sfântului Duh.

IV. PEDAGOGIE ȘI EDUCAȚIE RELIGIOASĂ

IV. 1 PRINCIPII DIDACTICE GENERALE

Principiile didactice sunt acele norme pe baza cărora se desfășoară întreg procesul instructiv-educativ de învățământ și care asigură condițiile necesare îndeplinirii scopurilor și obiectivelor urmărite de către profesor în demersul său didactic, ajutând la eficientizarea întregului proces instructiv-educativ.

Principiul în pedagogie reprezintă ,,cerința, temeiul, legitatea necesară în relația cu subiecții educogeni, în vederea detalierii conținuturilor în actul predării, pentru a obține răspunsuri și rezultate stabilite anterior (abilități de comunicare, deprinderi cultice, atitudine adecvată mesajului religios, comportament corespunzător temelor și capitolelor educative)”. Principiul este ,,o propoziție de sinteză, o formulare, un enunț general, care se cere a fi observat de către cadrul didactic (învățător, institutor, cleric, profesor, absolvent debutant, suplinitor)”.

În demersul didactic (proiectare, predare, evaluare) principiile didactice se întrepătrund osmotic, existând între ele acea interdependență, care optimizeză desfășurarea întregului proces instructiv-educativ, dar și structura conținutului învățării. Principiile didactice alcătuiesc un sistem unitar de învățământ, au valoare orientativă pentru activitatea profesorului, au un caracter activ și dinamic, iar respectarea lor asigură echilibrul în procesul de învățământ depus de către profesor.

Principiile didactice generale sunt după cum urmează: 1. principiul intuiției, 2. principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor), 3. principiul învățării active și conștiente, 4. principiul sistematizării și continuității cunoștințelor, 5. principiul îmbinării teoriei cu practica, 6. principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și deprinderilor (principiul temeiniciei și durabilității), 7. principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacțiunii), 8. principiul motivației (al învățământului interesant și plăcut), 9. principiul psihogenetic (al stimulării și accelerării dezvoltării stagiale a inteligenței), 10. principiul învățării prin acțiune, 11. principiul construcției componențiale și ierarhice a structurilor intelectuale, 12. Principiul logic și psihologic în învățare.

1. Principiul intuiției

Potrivit acestui principiu, elevii trebuie să aibă un suport perceptibil și observabil în cadrul procesului didactic al învățării. Principiul subliniază necesitatea observării directe și analizei unor înțelegeri explicite și intuitive prin valorificarea experienței de cunoaștere senzorială și cuplarea acesteia cu abstractizarea.

Profesorul va prezenta conținuturile lecțiilor cu ajutorul materialelor intuitive (planșe, hărți, portrete, fotografii, desene), ajutându-i pe elevi să deducă și să desprindă singuri semnificația unei noțiuni de bază, a unui text biblic, solicitându-le acestora intuiția sensibilă. Elevii pot înțelege deplin unele noțiuni, dacă cunoștințele expuse sunt susținute de imagini sugestive, stârnindu-le astfel interesul și curiozitatea pentru lecție și pentru ora de religie în general. Mântuitorul Iisus Hristos s-a raportat la toate aceste aspecte în cuvântările Sale prin expunere directă și prin folosirea parabolelor (pildelor) ce prezentau cazuri cu întâmplări și situații concrete luate din viața de zi cu zi.

Cu ajutorul intuiției, elevul își amintește în mod periodic despre relația lui cu divinitatea, recunoscând și atitudinea uneori necorespunzătoare și neconformă cu mesajul învățăturii Mântuitorului Hristos. Principiul intuiției mai poartă denumirea de principiul relației concret – abstract, sau particular – universal.

2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor)

Conform cerințelor acestui principiu, profesorul în demersul său didactic, trebuie să pornească de la datele persoanei de educat, de la natura sa interioară și să nu forțeze elevii peste limitele îngăduite de vârstă și de caracteristicile individuale ale fiecăruia în parte. Profesorul în cadrul demersului didactic, va lua în considerare particularitățile de vârstă ale elevilor, punctele lor tari (forte) și punctele lor slabe, capacitățile lor intelectuale, nivelul de pregătire anterioară al acestora, mediul familial din care aceștia provin, starea lor de sănătate, ș.a.

Elevii vor continua efortul de a-și însuși învățătura creștină, în măsura în care aceasta este adecvată nivelului lor cognitiv și psihomotor. În vederea menținerii atenției elevilor față de firul materiei predate, se vor aplica următoarele metode de învățământ: explicația, descrierea trăsăturilor distinctive, istorisirea unor cazuri analoge.

3. Principiul învățării active și conștiente

Conform cerinței acestui principiu, elevii trebuie să-și însușească materialul didactic (cuvinte, principii, priceperi, deprinderi) în măsura în care înțeleg mesajul transmis în lecție, apoi să identifice soluțiile propuse de către profesor. Se cere activizarea elevilor prin implicarea lor în actul predării noilor cunoștințe, prin menținerea lor într-o stare de încordare plăcută, de trezvie intelectuală, profesorul acordându-le încredere în sine, autonomie în gândire, libertate în exprimare, deoarece elevul trăiește efectiv fenomenul cunoașterii când i se solicită în mod activ gândirea, inteligența, imaginația, creativitatea, memoria, capacitatea de a sesiza și rezolva problemele. Învățarea activă și conștientă este opusul unei învățări mecanice, care nu face posibilă păstrarea în timp a materialului asimilat și nici actualizarea cunoștințelor. Învățarea religiei se realizează activ și conștient de către elevi, atunci când profesorul se străduiește să țină cont de toate aceste aspecte prezentate.

Se cere participarea conștientă a elevului în actul învățării și înțelegerea cât mai clară și mai profundă a materialului de învățat. Participarea activă presupune efort personal (voluntar), implicarea elevilor într-o multitudine de activități: ascultare, scriere, dezbatere, experimentare, rezolvare de probleme, creație, ș.a..

4. Principiul sistematizării și continuității cunoștințelor

Conform cerințelor acestui principiu, tot ceea ce se predă la clasă, trebuie să aibă legătură cu ceea ce s-a însușit până în momentul respectiv și să vizeze cunoștințele următoare, printr-o succesiune logică a elementelor cunoașterii și învățării, favorizând realizarea în timp a unor sinteze superioare și atotcuprinzătoare.

Cunoștințele însușite de către elevi au o durată relativ scurtă în memoria acestora. De aceea, este necesar, ca periodic, profesorul în cadrul procesului instructiv-educativ să revină asupra lor, în scopul unei mai bune fixări a acestor învățături. Recapitularea acestor cunoștințe nu se face de dragul reluării stereotipe, ci în vederea consolidării și aprofundării lor. Prin conversație, dialog, dezbateri, studiu de caz, asaltul de idei, se încearcă obținerea transferului de cunoștințe (feet-back) și a unei rețineri optime. Sistematizarea este un element caracteristic ființelor raționale.

Se cere desfășurarea ordonată, logică și pedagogică a conținuturilor învățării, sistematizarea tematică a programelor școlare, a planificărilor calendaristice, a unităților de învățare și a lecțiilor. Continuitatea presupune cerințe unitare, constante, controlate sistematic și succesiv de către toți factorii educativi, pe măsura dezvoltării elevului.

5. Principiul îmbinării teoriei cu practica

Principiul prevede ca tot ceea ce s-a însușit în activitatea didactică, să fie valorificat ulterior, în activitățile următoare (activități de învățare, activități practice). Se folosesc datele asimilate, după un anumit timp și la un moment dat, pentru rezolvarea unor sarcini teoretice ulterioare (rezolvarea de probleme, aplicare a regulilor, principiilor), pentru prelungirea activității de însușire a cunoștințelor, pentru dobândirea deprinderilor prin intermediul activităților concrete.

Se cere ca lecțiile să ofere suficiente ocazii de valorificare în practică a cunoștințelor teoretice și a capacităților învățate. Lecțiile să asigure putere operatorie cunoștințelor teoretice, adică transferul învățării în circumstanțe noi și să aducă elemente de viață cotidiană în școală.

Potrivit acestei cerințe didactice procesul instructiv – educativ nu se reduce doar la nivelul stocării informației. Profesorul va trebui să-i determine pe elevi să lucreze singuri, să convertească informația în atitudinea practică, să rezolve anumite exerciții (rebusuri), să soluționeze diverse cazuri constatate în societatea contemporană. Metodele care transpun în practică sunt: exercițiul didactic, lectura de text biblic, comunicarea harică în cadrul spovedaniei, participarea la slujbele sfinte.

Creștinismul nu este doar o teorie, ci și o trăire practică. Profesorul va îndemna elevii să pună în practică printr-o trăire creștină autentică și printr-o viață morală creștină învățăturile Mântuitorului Hristos asimilate în cadrul orelor de religie.

6. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și deprinderilor (principiul temeiniciei și durabilității)

Învățarea temeinică constă în calitatea de a produce rezultate vizibile, consistente și este opusă superficialității, învățării în salturi și lucrului făcut de mântuială. Este o învățare profundă și de durată, iar însușirea informației și fixarea cunoștințelor este urmată de explicație logică. Profesorul învață pe elevi să înregistreze mesajul transmis, să îl reactualizeze în mod activ, conștient, continuu, exercitând un control de calitate, stimulându-i acestuia cunoașterea, interesele, convingerile, motivațiile și tonusul intelectual.

Se cere însușirea durabilă a cunoștințelor și abilităților pentru a putea fi actualizate și utilizate în momentul când se reclamă prezența acestora (persistența lor în timp și fidelitatea celor însușite de către elevi), precum și profunzimea (implementarea lor în sistemul de personalitate) și mobilitatea acestora în reproducerea datelor acumulate. Temeinicia este generată de: baza intuitivă concret-senzorială, aplicații practice, sistematizări logice, însușire conștientă și prin efort propriu, completări și aprofundări continue, integrarea în sisteme tot mai cuprinzătoare.

7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacțiunii)

Conexiunea inversă, informația inversă, numită și feed-back este urmărită de către profesor în fixarea cunoștințelor predate elevilor. El va folosi diferite metode de lucru începând cu observația directă, întrebări, teste, localizări pe hartă, căutarea unor texte biblice, ș.a., pentru a evalua elevii, dar în același timp pentru a se autoevalua pe sine, adică pentru a evalua propria sa activitate de predare în scopul îmbunătățirii rezultatelor sale.

Se mai numește și principiul retroacțiunii. El indică trezirea atenției și preocupărilor elevilor pe marginea temei predate, astfel încât să formuleze opinii, soluții de rezolvare a unor probleme, variante de lucru care solicită un demers, un transfer de cunoștințe, un efort de gândire și înțelegere și o atitudine antrenantă la nivelul relației profesor – elev.

Avantajele constau în aceea că arată gradul de înțelegere al noilor cunoștințe și stimulează învățarea continuă, prin faptul că elevii sunt testați în mod continuu, oferă profesorului posibilitatea să analizeze și să corecteze greșelile făcute de elevi, sau cele sesizate de ei, ajută la depășirea dificultăților de înțelegere ivite pe parcursul predării, reglează și ameliorează rezultatele procesului de predare-învățare, evită suprasolicitarea elevilor.

8. Principiul motivației (al învățământului interesant și plăcut)

Reprezintă trecerea de la motivația extrinsecă creată de influența mediului înconjurător asupra personalității elevului (competiția, încurajarea, recompensa, teama, mustrarea, pedeapsa), la motivația intrinsecă ca rod al frământărilor individuale și al întrebărilor existențiale (curiozitatea de a cunoaște cât mai multe lucruri în diverse domenii, dorința de a progresa cu orice preț, dorința de a autodepășire personală) în învățare.

Profesorul va cultiva la elevi motivația internă, ca suport trainic al educației religioase, fără a neglija însă și rolul motivației externe. El va urmări să mențină trează curiozitatea elevilor și să prezinte cunoștințele religioase într-un mod cât mai interesant, pentru a răspunde întrebărilor existențiale ale elevilor.

Motivația în cadrul disciplinei religie se realizează în timp, în mod treptat, atâta vreme cât profesorul prezintă tema într-un cadru ambiental (scheme biblice, icoane, hărți, obiecte de cult, fond muzical) și prin declanșarea momentului surpriză în cadrul lecției. Se poate ajunge la învățătura motivată, dacă profesorul (preotul) îi stimulează pe elevi, oferindu-le pârghii de susținere ca ei să poată urca treaptă cu treaptă (epectază) pe calea desăvârșirii.

9. Principiul psihogenetic (al stimulării și accelerării dezvoltării stagiale a inteligenței)

Principiul prevede ca întreg procesul educațional să se realizeze în paralel cu o schemă generală în ceea ce privește evoluția inteligenței elevului și a posibilității accelerării dezvoltării stadiale a ei. Inteligența elevului se dezvoltă psihogenetic, în mai multe etape, stadii, de aceea este nevoie ca procesele de instruire școlară să se desfășoare ținând cont de principalele caracteristici ale fiecărei etape. Evoluția inteligenței elevului poate fi stimulată prin procese educaționale care îi grăbesc dezvoltarea ca rezultat al unor activități educaționale activizante. Astfel că, orice temă se poate preda la orice vârstă, cu condiția să fie prezentată într-un mod adegvat și pe înțelesul elevilor.

10. Principiul învățării prin acțiune

Principiul se referă la analiza relației dintre elementele constitutive ale procesului didactic în ceea ce privește: calitatea actului educațional, timpul în care se desfășoară, motivația întâlnită, învățarea reflexivă, ș.a. Învățarea prin acțiune crește eficiența procesului instructiv-educativ, prin faptul că predomină dimensiunea acțională în actul didactic, aspect absolut necesar în formarea competențelor.

11. Principiul construcției componențiale și ierarhice a structurilor intelectuale

Principiul propune o succesiune logică a structurilor intelectuale în demersul didactic și anume dimensiunea senzoriomotorie, învățarea observațională, învățarea de concepte (terminologia specifică corespunzătoare), învățarea unor reguli și principii, învățarea unor strategii, învățarea prin cercetare (învățarea creativă și procesul de descoperire).

12. Principiul logic și psihologic în învățare

Ideea acestui principiu susține că în prima parte a școlarității învățarea trebuie să pornească de la disponibilitățile psihologice individuale de la învățarea psihologică, apoi să fie adaptată structurilor logice ale științei, adică învățării logice.

IV. 2 PRINCIPII DIDACTICE SPECIFICE RELIGIEI

Principiile didactice specifice predării disciplinei religie ortodoxă sunt: 1. principiul hristologic, 2. principiul eclesiologic, 3. principiul comunicării prin iubire.

1. Principiul hristologic (hristocentric) sau teocentric

Principiul cere ca întreaga activitate didactică să se orienteze în jurul persoanei Mântuitorului Iisus Hristos în calitate de Dumnezeu adevărat și om adevărat, Răscumpărator și Mântuitor al întregii umanități. Profesorul de religie va aduce în discuție în acest sens, profeții, simboluri, referiri din Sfânta Scriptură cu privire la întruparea, nașterea, viața, activitatea, jertfa, învierea și înălțarea Domnului.

Mântuitorul este Cuvântul Tatălui și Lumina dumnezeiască care alungă întunericul necunoașterii din mintea și inima omului: ,,Cuvântul este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), prin excelență modelul pedagogului desăvârșit și exemplul de urmat: ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Prin urmare, Domnul Iisus Hristos trebuie prezentat așa cum este El în realitate: ca desăvârșire absolută, ca întrupare a lui Dumnezeu în formă omenească. Toate acestea pentru a trezi în sufletele credincioșilor (copiilor și tinerilor) năzuința de a urma lui Hristos, fiindcă urmarea Mântuitorului, este asemănarea cu Dumnezeu, așadar desăvârșirea.

Principiul mai poartă denumirea și de teocentric, pentru a nu se crede că celelalte persoane ale Sfintei Treimi (Tatăl și Duhul Sfânt) ar fi mai puțin importante, sau de neglijat. Învățătura Bisericii bazată pe revelația biblică, are un caracter trinitar, căci Dumnezeu Însuși se descoperă pe Sine, în Persoana Fiului și întreține comuniunea cu oamenii prin Duhul Sfânt: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați. Și să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19), ,,Lucrările pe care le fac Eu în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mine… Iar Eu și Tatăl Meu una suntem” (Luca 10, 25; 30).

2. Principiul eclesiologic

Conform prevederilor acestui principiu, profesorul de religie în cadrul demersului său didactic, trebuie să transmită elevilor cunoștințele religioase în conformitate cu învățătura de credință a Bisericii universale și să le explice faptul că mântuirea nu se poate dobândi decât în Biserică, întocmai cum menționează și Sfântul Ciprian al Cartaginei: ,,extra ecclesiam nulla salus” – în afara Bisericii nu există mântuire, căci Biserica este ,,trupul lui Hristos” (Efeseni 1, 23; 5, 23), iar creștinii, botezați în Biserică, în numele Sfintei Treimi, sunt mădulare ale trupului lui Hristos (cf. 1 Corinteni 12, 27).

Principiul eclesiologic pune în evidență învățămantul religios așa cum l-a constituit Biserica creștină pentru luminarea minții și în perspectiva mântuirii celor care împlinesc voia lui Dumnezeu.

În cadrul desfășurării actului didactic, profesorul de religie va aduce în discuție numiri din Sfânta Scripură consacrate Bisericii. Astfel, în Sfânta Scriptură, Biserica este numită ,,ogorul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9), ,,casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19-22), ,,mireasa lui Hristos” (2 Corinteni 2, 2), ,,mireasa mielului” (Apocalipsa 21, 2, 9; 22, 17). Profesorul le va explica elevilor că Biserica este un așezământ al mântuirii, întemeiată și câștigată prin jertfa Domnului Hristos pe cruce (cf. Fapte 20, 28, Efeseni 5, 25-27), este mărturia iubirii și lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume pentru întreaga umanitate.

Profesorul va exprima învățătura despre Sfânta Biserică dezvoltând în elevi sentimente de dragoste, de respect și de admirație față de ea, însuflându-le convingerea că numai în cadrul Bisericii (prin participare activă la sfintele slujbe religioase, prin împărtășirea cu Sfintele Taine) se dobândește mântuirea.

Ora de educație religioasă trebuie să trezească în sufletele copiilor sentimente de admirație față de valorile sacre și să creeze dorința de a frecventa Biserica. Educatorul creștin trebuie să amintească mereu elevilor despre importanța participării la slujbele religioase, îi va îndemna și va merge impreună cu ei să se mărturisească și să primească Taina Sfintei Împărtășanii, mai ales în posturile mari. Dacă în clasă elevii primesc mai mult cunoștințe teoretice, în Biserică își vor completa cerințele duhovnicești prin viața liturgică.

3. Principiul comunicării prin iubire.

Cunoașterea lui Dumnezeu, lucrare a minții și a inimii, se realizează doar în condiții de deplină libertate a persoanei, nu prin constrângere, ci prin iubire, pentru că Însuși „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8) și nu forțează libertatea sau voința omului: „Iată stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Profesorul de religie va creea în sufletul tânărului disponibilitatea de a primi învățătura creștină și dorința fregventă de a o împlini, de a transpune în practică îndemnurile creștine, întrucât ființa umană este o ființă educabilă, prin aceea că ea poartă în sine chipul lui Dumnezeu și are perspectiva infinitei asemănări cu El.

Profesorul trebuie să reușească în demersul său pedagogic și didactic să înlăture temerile care apar la adolescenți: teama de a nu fi luat în seamă, prin angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel și sprijinindu-i astfel inițiativele; teama de a fi neînțeles, marginalizat, minimalizat și ironizat, prin înțelegerea lui, asigurarea unor condiții prielnice de dialog, asigurarea confidențialității; teama de a fi sancționat pentru neîndeplinirea așteptărilor, prin tact, răbdare, îngăduință, intervenții delicate, de finețe, așa încât tânărul să nu se simtă lezat; teama de a nu se cunoaște destul de bine, prin oferirea modalităților de autocunoaștere și confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea; teama de banal sau de obișnuit, prin stimularea creativității și a originalității.

Educatorul creștin va sădi în sufletele tinerilor cuvintele Evangheliei în așa fel încât ora de religie să fie așteptată cu mare entuziasm. Pentru aceasta, este nevoie ca acesta să posede o bună pregătire în domeniul pedagogiei creștine, dar și o cultură teologică și laică pe măsură, să manifeste abilități de comunicare cu tinerii, tact pedagogic, răbdare și dorința de a transmite mesajul evanghelic în raport cu puterea de înțelegere a fiecăruia. De altfel, darul învățării altuia, este prețuit și apreciat de Însuși Mântuitorul Hristos: „Iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei 5, 19).

IV. 3 METODE DIDACTICE DE ÎNVĂȚĂMÂNT FOLOSITE ÎN PREDAREA RELIGIEI

Metodele didactice sunt acele procedee și tehnici cu ajutorul cărora profesorul de religie în cadrul demersului didactic realizeză și atinge obiectivele propuse în cadrul desfășurării lecției. Astfel, metodologia didactică prevede și propune o serie de metode, tehnici și mijloace de învățământ prin care profesorul își atinge obiectivele propuse stabilite inițial.

a) După demersul logic al învățării:

1. Metoda inductivă

Prin această metodă de învățământ, comunicarea, asimilarea și evaluarea cunoștințelor se fac prin parcurgerea demersului logic-inductiv, de la particular – la general, de la concret – la abstract, de la cunoscut – la necunoscut, de la efect – la cauză.

Metoda a fost folosită de către Mântuitorul Iisus Hristos în timpul prezentării învățăturilor Sale, prin intermediul parabolelor (pildelor); sub formă de acțiuni: satură mulțimile flămânde, apoi exclamă: ,,Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 35); sub forma particularizării: vorbind împotriva lăcomiei, afirmă: ,,Acolo unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21); sub forma opoziției, a antitezei, a contrastelor, Iisus punând în balanță credința și pocăința sinceră a vameșilor și desfrânatelor în contrast cu necredința arhiereilor și barânilor poporului, zicând: ,,Adevărat grăiesc vouă că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31); sub forma prezentării evenimentelor și întâmplărilor din punct de vedere istoric, atenționându-i pe farisei și spunându-le că ei sunt urmașii celor care au ucis cu pietre pe prooroci: ,,De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci și înțelepți și cărturari; dintre ei veți ucide și veți răstigni; dintre ei veți biciui în sinagogi și-i veți urmări din cetate în cetate. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepților răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ați ucis între templu și altar. Adevărat grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. Adevărat grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit” (Matei 23, 34-37), ș.a.

Metoda inductivă se utilizeză în comunicarea noilor cunoștințe, într-o lecție de transmitere și însușire de noi cunoștințe, într-o lecție mixtă, sau într-o lecție de formare a deprinderilor, în etapa când se efectueză activitățile practice, sau activitățile intelectuale.

Metoda inductivă poate însoți explicațiile profesorului atunci când în cadrul lecției folosește material intuitiv. Iată câteva exemple, din Sfânta Scriptură: Mântuitorul în Predica Sa de pe munte, îndemnând pe creștini la fapte bune, arată intuitiv spre cetatea aflată pe vârf de munte și spre făclia care luminează tuturor, apoi generalizeză, afirmând: ,,Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16), sau în alt loc, Mântuitorul îndeamnă pe oameni să nu-și facă griji pentru mijloacele materiale de trai, căci Însuși Dumnezeu se va îngriji de acest lucru: ,,De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25), iar pentru a întări afirmațiile Sale, folosește ca material intuitiv păsările cerului, crinii, sau iarba care crește pe câmp, afirmând: ,,Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (Matei 5, 26-30), ș.a.

2. Metoda deductivă

Prin această metodă de învățământ, comunicarea, asimilarea și evaluarea cunoștințelor se fac prin parcurgerea demersului logic-inductiv, de la general – la particular, de la abstract – la concret, de la necunoscut – la cunoscut, de la cauză – la efect.

Mântuitorul Iisus Hristos folosește metoda deductivă pentru a demasca falsa credință, mândria, fariseismul și aroganța unora, zicând ,,către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți, pilda aceasta, a vameșului și fariseului” (Luca 18, 9). Un alt exemplu, este îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care afirmă: ,,Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos. Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni 6, 2-3), sau cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, care se adresează tinerilor: „Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteți tari și cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi și ați biruit pe cel viclean… Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 14; 2, 17), ș.a.

Metoda deductivă se poate utiliza în comunicarea noilor cunoștințe, în fixare, în asociere, în cadrul lecției de transmitere și însușire a noilor cunoștințe, în cea mixtă, în lecția de formare a deprinderilor, ori în cadrul activităților practice, sau celor intelectuale.

Profesorul poate folosi această metodă plecând de la îndemnurile creștine din Sfânta Scriptură, sau din operele Sfinților Părinți, pe baza cărora elevii dezvoltă idei despre manifestarea comportamentului religios. Pe baza acestor îndemnuri se pot formula întrebări, se poate concluziona cu referire la datoriile creștinului, la modul de viețuire creștină, la împlinirea poruncilor dumnezeiești, la viața morală a creștinului în general, ș.a.

3. Metoda analitică

Prin această metodă de învățământ, comunicarea, asimilarea și evaluarea cunoștințelor se fac respectându-se parcurgerea demersului analitic, de la întreg – spre descompunerea lui în părți componente.

Mântuitorul Iisus Hristos folosește această metodă analitică-alegorică în Pilda Semănătorului (cf. Matei 13, 18-23; Marcu 4, 13-20; Luca 8, 11-15) și în Pilda neghinei (cf. Matei 13, 36-43).

Metoda analitică poate fi utilizată în cadrul desfășurării unei lecții (cele 7 cereri din Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru, evenimentele importante din Săptămâna Patimilor, ș.a), sau în cadrul desfășurării ciclurilor de lecții, pe durata a mai multor ore de curs, în cazul temelor, subiectelor ce necesită explicații mai amănunțite pentru înțelegerea lor (explicarea celor 12 articole și învățături din Simbolul Credinței, explicarea celor 10 porunci ale Decalogului, explicarea momentelor importante din cadrul Sfintei Liturghii, explicarea celor 3 Liturghii creștine: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Sfântului Grigorie cel Mare).

4. Metoda sintetică

Prin această metodă de învățământ, comunicarea, asimilarea și evaluarea cunoștințelor se fac respectându-se parcurgerea demersului logic-sintetic, de la părțile componente – spre întreg.

Mântuitorul Iisus Hristos folosește această metodă deductivă, în Predica Sa de pe munte, când sintetizeză învățătura expusă, prin următorul îndemn: ,,Fiți dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri, desăvârșit este” (Matei 5, 48). Un alt exemplu, este îndemnul Sfântului Evanghelist Ioan, care după ce vorbește tuturor despre legea iubirii creștine, sintetizează astfel: ,,Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el”  (1 Ioan 4, 16), ș.a.

Metoda poate fi utilizată în carul unei lecții, în timpul unei ore de curs, sau în cadrul desfășurării ciclurilor de lecții, pe durata a mai multor ore de curs.

În lecțiile cu evenimente de istorie biblică, după s-au studiat patriarhii Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, profesorul solicită elevior să facă o sinteză pe baza cunoștințelor prezentate despre viața patriarhilor în Vechiul Testament, sau după ce s-au predat regii Saul, David, Solomon, să facă o sinteză despre rolul și activitatea regilor în Vechiul Testament, ș.a. La fel, în cazul evenimentelor legate de viața Bisericii creștine, profesorul solicită elevilor să sintetizeze evenimentele importante desfășurate de la Cincizecime până la Edictul de la Milan din 313, să prezinte învățăturile de credință din cadrul celor 7 Sinoade Ecumenice, ș.a. În lecțiile de dogmatică, după ce s-au predat cele 7 Sfinte Taine, elevii sunt solicitați să facă o sinteză despre rolul Sfintelor Taine în viața creștinului, ș.a. În lecțiile de morală creștină, după ce s-a studiat despre păcat și despre patimi, elevii sunt solicitați să sintetizeze despre rolul negativ al păcatului în viața creștină, ș.a. În lecțiile de liturgică creștină, după ce s-a prezentat rânduiala și explicarea Sfintei Liturghii, se cere elevilor să sintetizeze despre rolul Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, ș.a.

5. Metoda genetică

Prin această metodă de învățământ, comunicarea, asimilarea și evaluarea cunoștințelor se fac respectându-se parcurgerea demersului logic-cronologic a desfășurării evenimentelor în măsura în care acestea depind unele de altele.

Mântuitorul Iisus Hristos folosește această metodă genetică, pentru a-i încredința pe ucenicii Luca și Cleopa în drumul către Emaus de prezența Sa reală, atunci când le tâlcuiește din Scripturi ,,începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27). Un alt exemplu, este cel al Sfântului Arhidiacon Ștefan, care prezintă arhiereilor din sinedriu, în ordinea desfășurării evenimentelor petrecute, modul în care au fost prigoniți și uciși proorocii vestitori ai lui Mesia, dar și cum l-au condamnat la moarte pe Însuși Fiul lui Dumnezeu: ,,Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum, Voi, care ați primit Legea întru rânduieli de îngeri și n-ați păzit-o!” (Fapte 7, 52-53)

Metoda poate fi utilizată în carul unei lecții, în timpul unei ore de curs, sau în cadrul desfășurării ciclurilor de lecții, pe durata a mai multor ore de curs.

Profesorul folosește această metodă, pentru a prezenta în ordine cronologică a desfășurării lor, evenimente din istoria mântuirii (evenimente legate de viața și activitatea Mântuitorului; evenimente legate de Patimile, Moartea, Învierea, arătările de după Înviere și Înălțarea Domnului; evenimente legate de activitatea misionară a Sfinților Apostoli; călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel, ș.a), evenimente din istoria biblică (crearea lumii și zilele creației, perioada patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, ș.a), evenimente din istoria Bisericii (cele 7 Sinoadele Ecumenice, cauze legate de Schisma de la 1054, perioada persecuțiilor asupra creștinilor, ș.a.), învățături de credință creștină (învățătura despre mântuire; învățătura despre eshatologie, ș.a.), învățături din liturgică (rânduiala Sfintei Liturghii, explicarea Sfintei Liturghii, ș.a.), învățături din morala creștină (treptele păcatului, treptele pocăinței, virtuțile creștine, ș.a.).

b) După izvorul principal al învățării:

Metodele de comunicare și asimilare a cunoștințelor sunt de două feluri: metode de comunicare orală în care comunicarea noilor cunoștințe se face prin expunere sau conversație și metode expozitive în care comunicarea noilor cunoștințe se face prin povestire, descriere, explicație, argumentare, prelegere, expunere cu oponent, demonstrația, algoritmizarea, parabola; se pot folosi și utiliza mijloace intuitive de învățământ: hărți, portrete, icoane, imagini, fotografii, discuri, casete audio, casete video, cd-uri, ș.a.

I. Metodele expozitive:

1. Povestirea – relatarea orală a unor fapte, evenimente, întâmplări grupate în jurul unei teme centrale; profesorul trebuie să asigure un climat emoțional, prin folosirea unei tonalități și a unei gestici corespunzătoare atitudinii de povestitor; profesorul poate utiliza povestiri cu caracter moralizator din evenimente biblice, din istoria mântuirii, din viețile sfinților, ș.a.

2. Descrierea – prezentarea caracteristicilor tipice ale unor persoane, obiecte, lucruri, fenomene prin care se urmărește prezentarea aspectelor interioare și exterioare ale acestora; dezvoltă elevilor spiritul de observație și de intuiție; se pot utiliza materiale didactice intuitive precum hărți, portrete, icoane, imagini, fotografii, tablouri, filme, ș.a., sugestive în cadrul demersului didactic propus.

3. Explicația – prezintă lămurirea unei noțiuni, unui termen, unui verset biblic, unei parabole; prezintă o funcție cognitivă (formativă) și o funcție informativă; ea trebuie să fie clară, să prezinte informația corectă din punct de vedere doctrinar, să fie completă, convingătoare, argumentată scripturistic și patristic.

4. Argumentarea – formează și întărește convingeri cu privire la adevărurile de credință creștină; trebuie să fie clară, să țină cont de nivelul de înțelegere al elevilor, să prezinte informația corectă din punct de vedere doctrinar, să fie completă, convingătoare, argumentată scripturistic și patristic; ea trebuie să prezinte argumente de autoritate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfinții Părinți și să prezinte argumente raționale ce pot fi înțelese cu ușurință, sau argumente din experiența creștină.

5. Prelegerea – prezentarea unui subiect, unei teme într-un mod neîntrerupt și sistematic în baza unui plan pe parcursul unei ore, sau mai multor ore de curs; poate fi prelegere magistrală – îmbină comunicarea orală cu scrisul pe tablă; poate fi prelegere dialog – îmbină comunicarea orală și conversația euristică; poate fi prelegere cu ilustrații – îmbină comunicarea orală cu folosirea de material didactic intuitiv: hărți, scheme, icoane, imagini, fotografii, tablouri, filme, ș.a; subiectele prezentate trebuie să fie de actualitate, cu accent pe interdisciplinaritate; să aibă o prezentare tematică; să fie îmbinată cu povestirea, explicația, descrierea, exemplul, argumentarea, problematizarea, ș.a.

6. Expunerea cu oponent – se deosebește de prelegere prin modalitatea de organizare, așa încât, un elev sau un alt cadru didactic intervine în timpul expunerii, adresând întrebări, solicitând lămuriri suplimentare, simulând un dialog cu profesorul de la catedră; intervențiile interlocutorului trebuie bine regizate, pentru a realiza captarea atenției auditoriului în timpul noțiunilor importante.

7. Demonstrația – se folosește pentru perceperea mai clară a unei noțiuni, unei idei, unui text; pentru facilitarea înțelegerii mai clare a relațiilor dintre fenomene urmărind întărirea și formarea convingerilor.

8. Algoritmizarea – succesiune de operații ce trebuie respectată, în scopul priceperii unei noțiuni, clarificării unei situații, rezolvării unei probleme; se folosește în strânsă legătură cu metodele euristice, când noile cunoștințe pot fi desprinse cu ușurință din cunoștințele dobândite anterior, în urma analizei unor fapte și evenimente; spre exemplu, în prezentarea unei cărți religioase elevilor se succed următorii pași: autorul cărții, data scrierii cărții, scopul scrierii cărții, mesajul cărții, ș.a.

9. Parabola – formă alegorică a expunerii cu scopul de a desprinde o învățătură morală, un îndemn pe baza unei pilde semnificative; prezintă deseori un substrat real și ilustrează un caz particular, un adevăr central; sunt folosite fapte și evenimente din mediul înconjurător pentru a evidenția și clarifica o anumită învățătură.

II. Metodele interogative:

1. Conversația – valorifică dialogul, interogația între profesor și elevi; întrebările trebuie formulate precis, exprimate cu claritate, să nu cuprindă termeni necunoscuți de către elevi, să aibă un singur enunț, să fie logic formulate, să stimuleze gândirea elevilor, să fie însoțite de întrebări ajutătoare când situația o cere; poate fi conversație catehetică – prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor, folosită în fixarea cunoștințelor (conversație de fixare) și în evaluarea cunoștințelor (conversație de verificare), cu scopul de sinteză a cunoștințelor asimilate, iată un exemplu din Sfânta Scriptură: ,,Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi” (Luca 10, 25-28); poate fi conversație euristică – când noile cunoștințe pot fi desprinse cu ușurință din cunoștințele dobândite anterior în urma analizei unor fapte și evenimente; folosită în verificarea cunoștințelor (conversația de verificare), în actualizarea cunoștințelor (conversație de actualizare), în comunicarea noilor cunoștințe, în apreciere, în asociere; poate fi o dezbatere sau o discuție colectivă – schimb de informații, impresii, păreri pe baza unui subiect religios, unei teme religioase cu scopul de a clarifica anumite cunoștințe și de a argumenta anumite idei; poate fi folosit și materialul didactic intuitiv: textul biblic, hărți, scheme, icoane, imagini, fotografii, tablouri, filme, ș.a.; este susținută și condusă de către profesor în baza unei teme, unei prelegeri, unui referat din cadrul unei ore de religie, cercului de religie.

2. Problematizarea – se creează în mintea elevilor o întrebare problemă, o situație problemă, o problemă, stimulându-le efortul personal în scopul găsirii soluției corecte de răspuns, pentru surprinderea relațiilor dintre cunoștințele anterioare și noile cunoștințe; etapele problematizării sunt următoarele: alegerea întrebării problemă, a situației problemă, a problemei, după care urmează munca independentă a elevilor pentru rezolvarea cerințelor cerute, iar în final verificarea soluției și confirmarea ei de către profesor; poate fi întrebare problemă – ridică spre rezolvare o singură chestiune, iată câteva exemple din Sfânta Scriptură: ,,Botezul lui Ioan de unde a fost, din cer sau de la oameni?” (Matei 21, 25), ,,Spune-ne deci nouă: Ce Ți se pare? Se cuvine să dăm dajdie cezarului sau nu?” (Matei 22, 17); poate fi situația problemă – ridică spre rezolvare două, sau mai multe întrebări problemă, iată un exemplu din Sfânta Scriptură: ,,Au zis Lui: Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Și aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Și stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat și le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăși plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta și mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni și până la cel din urmă, și a rămas Iisus singur și femeia, stând în mijloc” (Ioan 8, 4-9); poate fi o problemă – conține mai multe întrebări problemă, incluzând pe lângă elementele cunoscute și elemente necunoscute, iată un exempu din Sfânta Scriptuă: ,,Și venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci. Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 13-16);

III. Metodele de comunicare scrisă:

1. Lectura – urmărește informarea și documentarea în vederea rezolvării sarcinilor ulterioare de învățare.

2. Lectura explicativă – folosită la clasele mici, prin citirea lecției din manual, însoțită de explicațiile profesorului, de obicei folosindu-se material intuitiv adegvat; etapele care se parcurg sunt: pregătirea clasei în vederea înțelegerii textului lecției, citirea textului lecției din manual, analiza textului, formularea ideilor principale desprinse din text și povestirea conținutului textului lecției după ideile principale.

3. Luarea notițelor – are loc sub îndrumarea profesorului, se notează idei de bază (esențiale), definiții, exemple, rezumate, schițe, termeni noi de vocabular, ș.a.; la clasele primare notițele sunt sumare.

4. Studiul individual – se desfășoară atât în clasă cât și acasă; în clasă înlocuiește lectura explicativă doar în situația în care profesorul îi orientează pe elevi asupra ideilor de bază și explică cuvintele de vocabular; elevii citesc textul, îl împart în fragmente, formulează ideile principale, iar la final profesorul insistă cu informațiile suplimentare; la clasele mari, poate cuprinde pe lângă manual și utilizarea lucrărilor de specialitate; tot la clasele mari profesorul le poate propune elevilor metoda R.I.C.A.R. a lui Derek Rowntree, pentru formarea deprinderilor acestora de studiu al cărților propuse (R – răsfoire, I – întrebări, C – citire, A – aducere aminte, R – recapitulare).

5. Activitatea suplimentară – poate cuprinde învățarea unor rugăciuni, poezii, cântece, transcrierea unor texte biblice din Sfânta Scriptură, întocmirea unor rezumate, eseuri, referate, proiecte, recenzii, ș.a.

6. Lectura și interpratarea textului biblic – interpretarea mesajului textului biblic se face în mai multe sensuri: în sens alegoric – prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul mijloacelor concrete, spre exemplu în Pilda Samarineanului milostiv, enunțată de Mântuitorul Hristos, samarineanul cel milostiv îl reprezintă pe Mântuitorul, iar casa de oaspeți reprezintă Biserica; în sens literal – prin care se înțelege mesajul textual, exact, conform literei, iată un exemplu din Sfânta Scriptură: ,,De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (1 Corinteni 10, 31); în sens figurat – prin care se înțelege mesajul deosebit de cel propriu, întrebuințat pe baza alegoriei, metaforei, de obicei pentru efecte stilistice, iată un exemplu din Sfânta Scriptură: ,,Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21); în sens tipic – prin care se distinge și se caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen, iată un exemplu (știind că în Vechiul Testament, Mântuitorul Hristos a fost preînchipuit de anumite lucruri) din Sfânta Scriptură: ,,Din acestea să-Mi faci locaș sfânt și voi locui în mijlocul lor. Cortul și toate vasele și obiectele lui să le faci după modelul ce-ți voi arăta Eu; așa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: lung de doi coți și jumătate, larg de un cot și jumătate și înalt de un cot și jumătate” (Ieșire 25, 8-10), locașul sfânt este Biserica, iar chivotul este chipul și icoana Mântuitorului Hristos; în sens anagogic – prin care se trece de la sensul literal, la cel mistic, iată un exemplu din Sfânta Scriptură: ,,Iar pe sluga netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 25, 30).

IV. Metodele fundamentate pe acțiune:

1. Jocul didactic – antrenarea elevilor într-o activitate didactică bazată pe acțiune; urmărește realizarea unor obiective religios-morale; este propus și coordonat de către profesor; se folosește la clasele mici; poate fi utilizat în toate tiputile de lecții; este ales în funcție de posibilitățile și aptitudinile elevilor; poate fi joc de decizie – elevii sunt puși în situația de a răspunde pe moment, de a lua decizii; poate fi joc de arbitraj – atunci când un elev este propus de către profesor pentru soluționarea unor situații conflictuale reale, ori imaginare; poate fi joc de competiție – urmărindu-se stimularea elevilor în obținerea performanțelor.

2. Dramatizarea – se exagerează anumite situații, fapte, prin dialog, mimică, gesturi, pentru a scoate în evidență anumite aspecte, situații, idei și sentimente; iată un exemplu din Sfânta Scriptură: ,,Atunci arhiereul și-a sfâșiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum ați auzit hula lui!” (Matei 26, 25; Marcu 14, 63); în practică profesorul la clasă poate folosi metoda prin: reconstituirea unor personaje biblice, reconstituirea unor fapte importante din istoria biblică a mântuirii, interpretarea pe roluri a poeziilor și rugăciunilor, interpretarea scenetelor cu subiect religios, ș.a.

3. Exercițiul moral – executarea repetată și conștientă a unor fapte și acțiuni în condiții identice, sub supravegherea și îndrumarea profesorului, pentru formarea deprinderilor de comportament moral; în cadrul orei de religie, profesorul învață elevii care sunt faptele morale ce pot fi făcute în anumite situații și împrejurări; utilizarea metodei presupune: formularea cerințelor – prin rugăminte, îndemn, sugestie, entuziasmare, organizarea tradițiilor, propunerea întrecerilor între elevi, interdicție; apoi urmează exersarea propriu zisă – prin implicarea în acțiuni propriu-zise, după ce elevii au înțeles cerința profesorului, iată un exemplu din practică: pentru formarea deprinderilor elevilor de a face corect semnul sfintei cruci, profesorul exersează împreună cu elevii în mod repetat și conștient semnul crucii, având grijă ca această repetiție să nu devină obositoare pentru elevi, îndemnându-i să-l facă ori de câte ori este cazul.

4. Metoda îndrumării teoretice și practice – însoțește desfășurarea activităților practice prin precizarea unui mod de comportament al elevilor; regulile trebuie să vizeze latura teoretică – explicarea părților componente ale bisericii, a arhitecturii, a picturii, a obiectelor de cult, a veșmintelor preoțești purtate în timpul săvârșirii actelor liturgice, ș.a; explicarea modului de întrebuințare a Sfintei Scripturi, a calendarului creștin ortodox, a unor cărți de cult, ș.a; și latura practică – prin explicarea și demonstrația unor acte de cult: închinarea, plecarea capetelor, îngenuncherea, ș.a; îndrumarea prevede evitarea automatizării acestor practici religioase, deoarece aceasta nu are ca efect trăirea religioasă; explicarea modului de comportare în biserică; explicarea ținutei vestimentare la intrarea într-o biserică, ș.a.

IV. 4 MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT UTILIZATE ÎN PREDAREA RELIGIEI

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi.

1. Textul biblic – folosit deseori în cadrul orei de religie; profesorul îi învață pe elevi să caute un text biblic în Sfânta Scriptură și să găsească locurile paralele; profesorul îndeamnă elevii să citească zilnic din Sfânta Scriptură și să memoreze acele texte biblice care susțin și argumentează învățătura de credință creștină; profesorul le va explica elevilor pericolul interpretării libere a textului Sfintei Scripturi; profesorul va folosi în cadrul orei argumente biblice și patristice care întăresc afirmațiile prezentate.

2. Icoana – are rol fundamental în misiunea creștină, în viața liturgică, în cadrul orei de religie; ea prezintă mai multe funcții: funcția catehetică (didactică) – icoana este Biblia în imagini, sau Biblia neștiutorilor de carte; funcția contemplativă – icoana este fereastra către Dumnezeu și menține comuniunea cu El; funcția harică – icoana împărtășește puterea harului dumnezeiesc prin mijlocirea celui reprezentat pe ea; funcția latreutică – cinstind icoana, aducem cinstire celui reprezentat pe ea; educativ-religioasă – icoana reprezintă mijlocul de trezire, intreținere și întărire a vieții creștine; funcția estetică – înfrumusețează clasa; profesorul utilizează icoana în cadrul orei de religie în concordanță cu mesajul lecției transmis elevilor (icoane cu Sfânta Treime, cu Mântuitorul, cu Maica Domnului, cu sfinți, cu îngeri, cu evenimente importante din istoria mântuirii, ș.a), însă, de regulă, manualele de religie conțin icoane cu mesaj religios în funcție de tematica abordată; se poate folosi în lecțiile de transmitere și însușire de noi cunoștințe, în lecțiile mixte, sau în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.

3. Portretul – reprezintă chipul unor oameni simpli și personalități spre pentru a scoate în evidență trăsături vizibile caracteristice; profesorul va prezenta elevilor portrete cu personaje biblice (patriarhi, regi, judecători, ș.a), cu personaje istorice (preoți, episcopi, mitropoliți, domnitori, ș.a), cu personalități ilustre (autori de literatură creștină și religioasă, compozitori de muzică bisericească, ș.a.); trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției și folosit în diferite etape ale acesteia; trebuie să prezinte dimensiuni corespunzătoare pentru a putea fi observat și studiat cu atenție.

4. Harta – folosită în cadrul lecțiilor ce prezintă subiecte din istoria biblică sau din istoria bisericească, permițând localizarea exactă a teritoriilor, evenimentelor și legătura dintre aceste evenimente și locul desfășurării lor; în acest sens pot fi hărți geografice, hărți istorice, hărți tematice; se poate folosi în lecțiile de transmitere și însușire de noi cunoștințe, în lecțiile mixte, sau în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.

5. Tabelul cronologic – se folosește în lecțiile cu subiecte de istorie biblică, sau de istorie bisericească, ajutând la fixarea principalelor evenimente istorice, fiind prezentate în ordinea desfășurării lor; se afișează în clasă și se completează pe parcursul lecțiilor, când apar date istorice importante; se poate folosi în lecțiile de transmitere și însușire de noi cunoștințe, în lecțiile mixte, în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.

6. Elemente de istorie locală – ajută la aprofundarea lecției, prezentând un interes sporit din partea elevilor în asimilarea noilor cunoștințe; acestea pot fi: urme arheologice, monumente de arhitectură, documente istorice, elemente de folclor.

7. Literatura religioasă – ajută la realizarea obiectivelor propuse, fiind o sursă de inspirație și de îmbogățire a cunoștințelor; profesorul selectează din literatura religioasă acele conținuturi accesibile elevilor ce corespund scopurilor urmărite (formarea unor învățături morale, formarea unei culturi generale religioase, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă); fragmentele alese (o rugăciune, o poezie, un psalm, un cântec religios, o povestire moralizatoare, ș.a. ) se pot valorifica și folosi în pregătirea pentru noua lecție, în comunicarea noilor cunoștințe, în fixarea cunoștințelor, în asociere, în generalizare, pentru a suplimenta aria cunoștințelor dobândite de elevi.

8. Mijloacele audio – folosirea tehnicii audio în cadrul orelor de religie; audiția presupune un material adegvat particularităților de vârstă al elevilor, tipurilor de lecție propus; poate conține: povestiri cu caracter moralizator, predici tematice, cântări religioase, colinde, slujbe religioase, ș.a.

9. Diapozitivele – mijloace statice ce utilizează proiecțiile fixe: filme religioase, pilde religioase, evenimente din Săptămâna Patimilor, povești cu caracter moralizator; în timpul proiecției, fiecare imagine de interes, este analizată prin conversație, descriere, explicație, evidențiindu-se ideile esențiale.

10. Filmul – mijloc dinamic folosit în scopuri didactice; filmele prezentate să fie conforme cu adevărurile de credință, să fie o sursă de trăire, să aibă un caracter moralizator (Iisus din Nazaret, Patimile Domnului, Samarineanul milostiv, Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Fiul risipitor, ș.a), proiecția filmului poate fi integrală, sau segvențială; vizionarea filmului poate fi parte componentă a lecției de transmitere și însușire a cunoștințelor, a lecției mixtă, a lecției de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, sau se poate viziona în cadrul orelor la dispoziția profesorului, sau în cadrul orelor din săptămâna școala altfel.

11. Calculatorul – unul dintre mijloacele tehnice folosit tot mai des în societatea modernă; pot fi prezentate imagini statice (hărți, portrete, imagini, icoane, biserici, mănăstiri, ș.a.), sau imagini dinamice (filme religioase, predici tematice, conferințe tematice, ș.a.); poate fi folosit și în evaluarea elevilor, în crearea unor tipuri de teste atractive, cu imagini și itemi cu grad diferit de complexitate.

IV. 5 METODE DE CUNOAȘTERE A REALITĂȚII RELIGIOASE

Cunoașterea realității religioase înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu. De aceea, profesorul prin aceste metode didactice dirijează întreaga activitate didactică spre scopul unei cunoașteri mai relevante și mai sigure din această perspectivă.

1. Observarea directă a realității religioase – cunoașterea lui Dumnezeu pleacă de la contemplarea măreției și frumuseții creației, a naturii înconjurătoare, ca operă a unui Creator și Proniator atotputernic, apoi ridicându-se către trăirea credinței și o viață morală autentică, iată câteva exemple din Sfânta Scriptură: ,,Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18, 1), ,,Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (Matei 5, 26-30)

2. Studiul și interpretarea simbolurilor – se transmit elevilor cunoștințe în mod treptat cu ajutorul simbolurilor (semne, obiecte, imagini ce evocă idei, noțiuni, sentimente), profesorul explicând elevilor semnificația acestora, iată câteva exemple din Sfânta Scriptură, din Vechiul și Noul Testament: scara pe care a visat-o Iacob (cf. Facere 28, 12), rugul arzând care s-a arătat lui Moise în pustie (cf. Ieșire 3,2), mielul pascal (cf. Ieșirea 12, 1-14), șarpele de aramă din pustie (cf. Numeri 21, 8-9), apa cea vie (cf. Ioan 4, 10), pâinea vieții (cf. Ioan 6, 51), Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11), vița și mlădițele (cf. Ioan 15, 5), pâine și vinul euharistic (cf. Matei 26, 26-28), ș.a.

3. Analiza documentelor – prin care se atestă vechimea creștinismului, fiind materiale ce servesc la o cunoaștere mai aprofundată a evenimentelor istorice și religioase, din cadrul lecțiilor de istorie biblică, sau bisericească; în practică, de cele mai multe ori, se folosesc doar imagini fotografice ale acestor documente întrucât originalele nu sunt la îndemâna oricui; aceste documente pot fi: petre funerare, obiecte cu însemne creștine, obiecte de cult, obiecte numismatice, obiecte heraldice, bazilici paleocreștine, catacombe, mănăstiri, inscripții creștine vechi, manuscrise, cărți vechi, ș.a.

4. Studiul de caz – constă în analiza unui caz real ca suport în cunoașterea inductivă și bază pentru cunoașterea deductivă; în studierea cazului întâlnim următorii pași: prezentarea cazului, organizarea unui plan pentru analiză ce prevede identificarea cauzelor determinante ale evenimentului analizat și evoluția acestuia, selectarea metodelor de analiză, elaborarea concluziilor; îi implică pe elevi în ceea ce privește motivația, performarea sarcinii, strângerea informațiilor, analiză, luarea deciziilor și argumentarea lor, formularea concluziilor, ș.a; iată câteva exemple de studiu de caz: Monahismul românesc – studiu de caz pe baza experienței elevilor din pelerinajele de la mănăstiri, Sfintele Taine – studiu de caz pe baza participării elevilor la viața bisericii, Despre păcat și virtute – analiza cazurilor cunoscute de elevi folosind argumente biblice și patristice, ș.a.

5. Exemplul – concretizate în îndemnuri din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfinții Părinți, însă exemplul suprem elocvent în creștinism îl reprezintă persoana Mântuitorului Iisus Hristos, ,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), prin excelență modelul pedagogului desăvârșit, făcându-se pe Sine pildă de învățătură creștină: ,,Învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29)

6. Rugăciunea – reprezintă vorbirea omului cu Dumnezeu, este recomandată adesea de către Mântuitorul Hristos: ,,Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită” (Matei 26, 41; Luca 22, 40); folosirea ei ca metodă de educație presupune ca profesorul să se roage împreună cu elevii atât la începutul orei cât și la sfârșit, să-i învețe pe elevi cât mai multe rugăciuni, să îndemne elevii la rugăciune individuală acasă, dar și la rugăciunea publică din biserică.

7. Meditația religioasă – reprezintă o lucrare sufletească, în care creștinul reflectează profund la problemele duhovnicești, lăsând deoparte grijile cele lumești, concentrându-și atenția supra problemelor spirituale (taina dreptei credințe, problema mântuirii, viața veșnică, împărăția lui Dumnezeu, ș.a); poate constitui și o reflecție asupra propriei vieți, dacă este sau nu conformă cu voia lui Dumnezeu, sau o reflecție asupra păcatelor personale, care trebuiesc mărturisite numaidecât, ș.a; meditația poate fi utilizată în Postul Mare, mai ales în Săptămâna Patimilor, când elevii sunt chemați să mediteze asupra patimilor Domnului, când sunt chemați la o schimbare, la o înnoire a vieții lor.

IV. 6 FUNCȚIILE EVALUĂRII

Evaluarea face parte din procesul didactic de învățământ, având drept scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului. Evaluarea prezintă o importanță fundamentală în procesul instructiv-educativ, deoarece în baza rezultatelor oferite, profesorul poate ameliora și regla întreaga activitate didactică, pentru ca aprecierea elevilor să fie un proces didactic continuu și progresiv. Evaluarea este importantă și în ceea ce-i privește pe elevi, reprezentând un pas spre autoevaluare, care îi va conduce la învățare continuă și progresivă.

Evaluarea rezultatelor școlare este o activitate centrală a procesului de învățământ și nu poate fi separată de predare și învățare. Pentru perioada de evaluare, profesorul întocmește planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru conținuturile care vor fi evaluate.

Funcțiile evaluării sunt: 1. funcția formativ-educativă – urmărește obținerea performanțelor superioare în nivelul de pregătire al elevilor ca urmare a influențelor psiho-motivaționale, bazându-se pe conștientizarea rezultatelor: când evaluarea este făcută corect și obiectiv de către profesor, elevii se vor mobiliza pentru obținerea performanțelor superioare; 2. funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse – furnizează date importante despre rezultatele obținute de către elevi și despre judecata de valoare; 3. funcția de diagnoză și prognoză – oferă date importante despre factorii, împrejurările și situațiile care au condus la obținerea acestor rezultate reale precum și la valorificarea lor; 4. funcția de clasificare și selecție a elevilor – ierarhizează elevii în funcție de rezultatele acestora obținute în urma evaluării; 5. funcția de conexiune inversă – sau de feed-back, mijloacele și metodele folosite de profesor în demersul său didactic (proiectare și predare) trebuie să asigure rezultate performante și sigure în urma evaluării; 6. funcția socială – informează societatea cu privire la rezultatele obținute de către elevi în urma procesului instructiv-educativ.

IV. 7 STRATEGII ȘI PROCEDEE DE EVALUARE

Pentru ca evaluarea să fie corectă, continuă și sistematică, este necesar ca ea să intervină în procesul didactic în diferite momente ale acestuia. Strategiile de evaluare rezultă din modul specific de integrare al evaluării cu predarea și învățarea.

În acest sens pot fi determinate următoarele strategii și procedee, sau tipuri de evaluare, aplicate în demersul didactic: 1. evaluarea inițială – se face la începutul anului școlar, sau în momentul în care profesorul preia o nouă clasă de elevi, sub forma unui test de diagnostic (inițial) a cărui notare nu se va trece în catalog, pentru o identificare și diagnosticare a nivelului integral de cunoștințe al elevilor și al îmbunătățirii procesului instructiv-educativ ulterior; 2. evaluarea curentă – are loc în mod continuu și permanent prin verificare individuală orală ce vizează materia din lecția de zi (rezultatele acestei verificări se trec în caietul personal al profesorului, iar notele din catalog sunt rezultatul mai multor evaluări), sau prin intermediul testelor secvențiale ori testelor de progres (curente, periodice) pentru a reliefa o pregătire sistematică a elevilor (notele rezultate în urma acestor testări vor fi trecute în catalog întrucât testele se anunță din timp); 3. evaluarea finală – se realizeză la sfârșitul semestrului, sau anului școlar, pentru o apreciere obiectivă a nivelului de cunoștințe acumulat de elevi în tot acest timp, se poate face în scris prin teste sumative (finale, globale), sau prin colocvii, profesorul întocmind și o planificare calendaristică pentru această perioadă de evaluare a fiecărui semestru.

IV. 8 MODURILE EVALUĂRII

Pentru a stabili volumul, cantitatea și calitatea cunoștințelor dobândite de elevi și pentru a forma la aceștia deprinderea de a-și îndeplini sarcinile școlare la timp, sunt folosite în mod continuu și sistematic diferite moduri de evaluare.

În acest sens pot fi determinate următoarele moduri ale evaluării care sunt aplicate în demersul didactic: 1. observarea curentă – prin care profesorul urmărește dacă elevii își îndeplinesc sarcinile pe parcursul activității didactice, prin întrebări adresate acestora individual, sau prin întrebări adresate întregii clase; 2. verificarea orală – prin care profesorul urmărește dacă elevii manifestă interes pentru lecțiile predate; poate fi individuală – atunci când sunt ascultați o parte dintre elevi, însă există riscul neglijării clasei; poate fi frontală – prin adresarea întrebărilor întregii clase, apoi solicitați elevii care vor da răspunsul, însă nu poate fi apreciată obiectiv întreaga cantitate de cunoștințe dobândită de fiecare elev în parte, deoarece întrebările adresate nu prezintă același grad de dificultate; 3. verificarea activității suplimentare – vizează activitatea suplimentară a elevilor și verificarea cunoștințelor dobândite în urma acestor activități; trebuie îmbinată cu verificarea orală pentru a înlătura orice tendință de fraudă din partea elevilor; 4. verificarea prin lucrări scrise – permite verificarea cunoștințelor întregii clase, însă se referă strict la subiectul dat și nu oferă imaginea de ansamblu asupra tuturor cunoștințelor; testul se anunță din timp dacă volumul cunoștințelor de verificat este mare, iar dacă se referă la materia din lecția de zi nu se va anunța; 5. verificarea prin lucrări practice – se referă la lucrările practice și vizează priceperea elevilor și deprinderile acestora de a le executa (realizarea portretelor, icoanelor, goblenuri religioase, machete religioase, ș.a); 6. rezolvarea de exerciții și probleme – folosită în predare, în fixare, în recapitulare, în evaluare prin rezolvarea de exerciții și itemi în scopul aprecierii gradului de însușire al cunoștințelor dobândite; 7. concursurile – testări de verificare și selecție a participanților; presupun următoarele faze: pregătirea elevilor despre inițiativa desfășurării concursului, modul de verificare, fazele la care se desfășoară, tematica, bibliografia, supraveghetori, săli de clasă, tabele cu elevii participanți, coli de scris, ș.a; desfășurarea propriu-zisă sau confruntarea cursanților; valorificarea rezultatelor sau premierea câștigătorilor.

IV. 9 METODE ȘI INSTRUMENTE ALTERNATIVE DE EVALUARE

În demersul proiectării didactice în care evaluarea este parte integrantă se află demersul didactic personalizat care presupune creșterea rolului profesorului în organizarea activității didactice. Caracterul formativ al învățării se poate realiza prin îmbinarea metodelor tradiționale de evaluare, cu metodele complementare de evaluare.

Metodele tradiționale de evaluare orale, scrise, sau practice, indiferent de forma în care sunt concepute se centrează pe evaluarea produselor învățării (rezultatelor) și răspund unor obiective preponderent cognitive (proprii cunoașterii). Ele sunt ,,orientate pe predare, pe transmitere de cunoștințe, sunt dominant verbaliste, induc pasivism, solicită reproducerea informațiilor, au caracter aplicativ redus, promovează competiția, posedă conducere rigidă a instruirii”.

Metodele complementare de evaluare vizează capacități cognitive, competențe specifice, motivații ale învățării, atitudini asumate și comportamente manifestate în cadrul demersului didactic. Ele modifică relația tradițională profesor-elev către un parteneriat, în care profesorul promovează o evaluare criterială, furnizează tehnici de lucru, formează elevului deprinderi de lucru, de autocorectare, iar elevul conștientizează sarcina de lucru, scopul ei, utilizează ipostaze și tehnici variate, găsește modul de soluționare. Aceste metode sunt ,,axate pe învățare, pe explorare, pe cercetare, pe acțiune, sunt activ-participative, încurajează gândirea și creativitatea elevilor, promovează cooperarea și relații de conducere democratice” .

1. Observarea sistematică a activității și comportamentului elevilor – constă din investigarea sistematică în baza unui plan dinainte elaborat și cu ajutorul unor instrumente adegvate, a acțiunilor, interacțiunilor, evenimentelor, relațiilor și proceselor dintr-un câmp social dat; se poate face prin intermediul a trei modalități: a. fișa de evaluare calitativă – profesorul înregistrază și interpretează o serie de date facturale despre evenimente importante identificate în comportamentul, sau în modul de acțiune al elevilor săi: fapte remarcabile, probleme comportamentale, aptitudini deosebite (exemplu: date generale despre elev; particulartități ale proceselor intelectuale: gândire, imaginație, limbaj, memorie, atenție, spirit de observație; aptitudini și interese, trăsături de afectivitate, trăsături de comportament, atitudini: față de sine, față de disciplină, față de colegi, evoluția aptitudinilor, atitudinilor, intereselor și nivelului de integrare); b. scara de clasificare (Likert) – se constituie dintr-un set de caracteristici, comportamente, ce trebuie supuse evaluării, însoțit de un anumit tip de scară, Likert, potrivit căreia elevului îi sunt prezentate un număr de enunțuri, de construcție simplă, clar pozitive, sau clar negative, în raport de care acesta trebuie să-și manifeste acordul sau dezacordul, discriminând între cinci etape: puternic acord, acord, indecis (neutru), dezacord, puternic dezacord; c. lista de control sau verificare – constată prezența sau absența unei caracteristici, comportament, fără a emite o judecată de valoare, se folosește în cazul elevilor cu probleme, în cadrul listei de control (verificare) existând un tabel în care sunt trecute atitudinile elevului față de sarcina de lucru în general, iar în cadrul rubricii alăturate, profesorul constată îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinii respective de către elev, folosind următoarele afirmații: afirmativ (da), ori negativ (nu).

2. Investigația – oferă posibilitatea elevului să aplice în mod creativ cunoștințele însușite în situații noi și variate, pe parcursul unei ore, sau a unei succesiuni de ore de curs; pot fi urmărite ca elemente esențiale: înțelegerea sarcinii de lucru, identificarea procedurilor, colectarea datelor și informațiilor necesare, formularea și testarea unor ipostaze de lucru, schimbarea planului de lucru și metodologiei dacă este necesar, colectarea altor date dacă este necesar, motivarea aptitudinii pentru anumite metode folosite în investigație, prezentarea raportului privind rezultatele; evidențiază următoarele calități personale ale elevului: creativitatea și inițiativa, cooperarea și participarea la lucrul în echipă, constanta și concentrarea atenției, perseverența, flexibilitatea gândirii și deschiderea către idei noi; sarcinile de lucru pot varia de la simplu la complex, prin simpla descriere a caracteristicilor unor lucruri, obiecte religioase, sau fenomene observate și comunicarea observațiilor prin desen, grafică, tebele, hărți, ș.a.

3. Proiectul – este o metodă complexă de evaluare, recomandată pentru evaluările sumative; pașii ce trebuie urmați în realizarea lui sunt: stabilirea domeniului de interes, stabilirea premiselor inițiale (cadrul conceptual, metodologic, datele generale), identificarea și selectarea resurselor materiale, precizarea elementelor de conținut; elementele de conținut sunt: pagina de titlu (tema, autorul, școala, perioada elaborării), cuprinsul (titlurile capitolelor și subcapitolelor), introducerea (prezentarea cadrului conceptual și metodologic căruia i se circumscriu studiul temei propuse), dezvoltarea elementelor de conținut, concluziile (elemente de referință desprinse în urma studiului, propuneri ameliorative), bibliografia, anexe (grafice, tabele, chestionare, fișe de observații); criteriile care vizează calitatea activității elevului sunt: raportarea la temă, performarea sarcinilor, documentarea, nivelul de elaborare și comunicare, creativitatea, calitatea rezultatelor.

4. Referatul – permite o apreciere nuanțată a învățării și identificarea unor elemente de performanță individuală a elevului, care își au originea în motivația lui pentru activitatea didactică desfășurată; are un caracter creativ și formativ, înglobează arii întinse de conținut, realizează conexiuni interdisciplinare; poate fi de două feluri: referat de investigație științifică independentă – bazat pe descrierea demersului unei activități desfășurate în clasă și pe analiza rezultatelor obținute și referat bibliografic – bazat pe informare documentară biografică; în proiectarea lui trebuie să se țină seama de: elaborarea planului și identificarea bibliografiei, respectarea planului dat de profesor, documentare, redactare, prelucrarea datelor, prezentarea propriu-zisă a referatului.

5. Eseul – reprezintă un scurt studiu pe baza unei teme, a unui adevăr religios; elaborarea lui se face după un plan ce cuprinde introducere, cuprins și concluzie și este gândit prin raportarea la tema aleasă; poate fi eseu structurat – atunci când cerințele standard sunt impuse de către profesor: titlu, tematică, resurse materiale folosite, capacitatea de argumentare, elemente de conținut, claritatea ideilor, ș.a; sau poate fi eseu nestructurat (liber) – cu răspunsuri libere.

6. Portofoliul – este o metodă complexă de evaluare ce include rezultatele obținute prin celelalte metode și tehnici de evaluare (probe orale, scrise, practice, observarea sistematică a activității și comportamentului elevilor, proiecte, autoevaluare) precum și prin sarcinile specifice fiecărei discipline; reprezintă cartea de vizită a elevului, urmărind progresul elevului realizat de la un semestru la altul, de la un an școlar la altul și chiar de la un ciclu de învățământ și permite formarea unei imagini globale asupra activității desfășurate într-un interval de timp; conținutul poate fi concretizat în: selecții din temele pentru acasă ale elevului, notițele din clasă, lucrări scrise, răspunsuri la chestionare sau interviuri, exegeze de text, fișe biografice și de lectură, eseuri, referate, articole, comunicări, înregistrări audio sau video, monografii, fișe de autoevaluare, contribuții la reviste școlare, rugăciuni, cântece religioase, colinde, colecții de vederi, imagini cu mănăstiri, imagini cu sfinți, colecții de icoane.

7. Autoevaluarea – pentru ca evaluarea să aibă un caracter formativ, profesorul trebuie să cultive la elevi deprinderea de autoevaluare; elevul dezvoltă abilitățile de autoevaluare, dacă profesorul demonstrează o atitudine binevoitoare față de el și dorința de a-l ajuta să învețe pe toate căile posibile; baza autoevaluării include dezvoltarea atitudinii critice față de sine, activarea proceselor de gândire, organizarea eficientă a activității mentale și practice, motivația interioară față de învățătură, iar elevul exercită rolul de subiect al acțiunii pedagogice, de participant la propria formare; ea îndeplinește următoarele funcții: funcția de constatare (ce știu bine? sau ce știu mai puțin bine? din conținuturile învățate), funcția de mobilizare (am reușit să fac mult… însă la tema respectivă mai am rezerve…), funcția de proiectare (pentru a nu întâmpina dificultăți pe parcurs trebuie să repet următoarele…); dintre strategiile și procedeele utilizate în autoevaluare în practică sunt întâlnite următoarele: autocorectarea – elevul este solicitat să-și depisteze propriile erori, autonotarea controlată – în cadrul evaluării elevul este solicitat să-și acorde singur nota, care ulterior va fi negociată cu profesorul și colegii, corectarea reciprocă – elevii sunt solicitați de a se corecta reciproc în cadrul răspunsurilor orale, notarea reciprocă – elevii sunt solicitați de a se corecta reciproc la lucrări scrise, aprecierea obiectivă a personalității – antrenarea întregului colectiv al clasei cu privire la rezultatele obținute la învățătură, în vederea formării unor păreri despre posibilitățile fiecărui elev în parte, metoda chestionarului – elevii completează un chestionar cu întrebări privind atitudinea lor față de disciplină, în care vor trebui să-și exprime opiniile personale și sincere cu privire la progresul realizat, la importanța disciplinei în plan personal, la dificultățile întâmpinate în cadrul studiului disciplinei, la mijloace de îmbunătățire a performanțelor, ș.a.

IV. 10 TESTELE DECIMOLOGICE. TIPOLOGIA ITEMILOR

Testul decimologic este o probă complexă, formată dintr-un ansamblu de sarcini de lucru (itemi) care permit determinarea gradului de însușire a cunoștințelor de către elevi, sau a nivelului de dezvoltare al unor capacități pe bază de măsurători și aprecieri riguroase.

Testele elaborate de profesor se pot realiza sub forma unui set de întrebări numit itemi. Itemul reprezintă elementul constitutiv al testului și poate fi definit într-un sens restrâns și într-un sens larg. În sens restrâns itemul reprezintă întrebarea, problema și sarcina de efectuat, iar în sens larg itemul reprezintă întrebarea și răspunsul așteptat din partea elevilor (item = întrebare + răspuns așteptat). Un test decimologic este însoțit de barem (o grilă de corectare și notare) care prevede un anumit punctaj pentru rezolvarea corectă a fiecărui item.

În elaborarea testelor decimologice se parcurg mai multe etape: selectarea conținuturilor de verificat, selectarea obiectivelor a căror realizare o va urmări evaluarea, fragmentarea sarcinilor, elaborarea itemilor, ordonarea itemilor într-o succesiune logică, prezentarea instrucțiunilor de lucru, precizarea timpului de execuție în funcție de volumul și gradul de dificultate al itemilor, stabilirea punctajului pentru fiecare dintre itemi, multiplicarea testului decimologic pentru fiecare elev în parte. În elaborarea lor, metoda reprezintă calea prin care se oferă elevului posibilitatea de a-și demonstra nivelul cunoștințelor, proba reprezintă orice instrument de evaluare proiectat, administrat și corectat de profesor, itemii elementele din care se constituie un instrument de evaluare (enunțuri, întrebări simple, întrebări structurate, exerciții, probleme) și conțin sarcina de lucru, formatul acesteia și răspunsul așteptat, premisa reprezintă enunțul cerinței, opțiunile sunt variantele din care elevul trebuie să aleagă soluțiile sau răspunsurile corecte, cheia reprezintă soluția sau răspunsul corect, distractorii sunt soluțiile sau răspunsurile greșite, iar verbul de comandă indică acțiunea elevului.

I. Itemi obiectivi – vizează selectarea răspunsului corect, sau a celui mai bun răspuns, dintre variantele oferite; mai poartă denumirea de itemi închiși, deoarece elevul este pus în situația de a identifica răspunsul corect din mai multe variante posibile.

1. Itemi cu alegere duală – presupun o sarcină de lucru, a cărei soluție se alege de către elev, din variantele de tip: adevărat – fals, corect – greșit, acord – dezacord, corect – incorect.

Exemple:

Precizați soluția în următoarele propoziții.

Domnul Iisus Hristos s-a născut în Galileea. (A – F)

Căderea Constantinopolului a avut loc în anul 1453. (CORECT – GREȘIT)

Particip cu plăcere la activitățile școlii. (ACORD – DEZACORD)

Educația este un proces permanent, deoarece se întinde pe tot parcursul vieții. (CORECT – INCORECT)

2. Itemi cu alegere multiplă – presupun o sarcină de lucru, a cărei soluție este aleasă de către elev, dintr-o listă de răspunsuri alternative; sunt formați dintr-un enunț (premisă) și o listă de variante de răspuns, din care una, sau mai multe, pot fi corecte (răspunsuri cheie). Variantele incorecte se numesc distractori.

Exemplul 1 – un singur enunț, cu un singur răspuns corect:

Alegeți soluția de răspuns corect, din variantele prezentate.

La întoarcerea din Egipt, sfânta familie s-au stabilit în:

a) Betleem

b) Nazaret

c) Ierusalim

Răspuns corect: varianta b.

Exemplul 2 – un singur enunț, cu mai multe răspunsuri corecte

Alegeți soluțiile de răspuns corect, din următoarele variante prezentate.

Pe Tabor Mântuitorul Iisus Hristos a luat cu sine pe:

a) apostolul Petru

b) apostolul Toma

c) apostolul Iacov

d) apostolul Iuda

e) apostolul Ioan

Răspuns corect: variantele a, c, e.

3. Itemi de tip pereche – solicită elevii să stabilească o corespondență între elemente (cuvinte, simboluri, propoziții) distribuite pe două coloane paralele, coloana A reprezentând întrebarea (premisa), iar coloana B răspunsurile.

Exemplu:

Stabiliți corespondențe între elementele din colana A și elementele din coloana B.

Coloana A Coloana B

1) reforma protestantă a) dreapta credință

2) catolicismul b) sola grația, sola fide, sola Scriprura

3) ortodoxia c) primatul papal, filioque, purgatoriul, împărtășania cu azimă

Răspuns corect: variantele 1b, 2c, 3a.

II. Itemi semiobiectivi – solicită elevului elaborarea unui răspuns scurt, sau răspunsul la întrebări structurate.

1. Itemi cu răspuns scurt și de completare – presupun formularea de către elev a unui răspuns în totalitatea lui, sau doar ca o parte componentă a unei afirmații incomplete. Răspunsul elevului este limitat ca formă, spațiu și conținut prin natura sarcinii de lucru.

Exemplul 1 – itemi cu răspuns scurt:

Definiți revelația divină.

Enumerați felurile revelației divine.

Precizați rolul revelației naturale.

Prezentați căile de transmitere a revelației supranaturale.

Exemplul 2 – itemi de completare

Completați spațiile punctate cu enunțurile care lipsesc.

Biserica se mai numește și …………………………… În biserici se oficiază …………………………. în duminici și de sărbători. Creștinii merg la biserică pentru a asculta ……………………………….. și ………………………

2. Întrebări structurate – semnifică sarcini de lucru, bazate pe mai multe sub-întrebări legate între ele printr-un element comun. Se pleacă de la un material stimul (texte, date, diagrame, hărți), pe baza căruia se delimitează un set de sub-întrebări, care oferă cadrul elaborării răspunsului.

Exemplu de întrebare structurată:

Formularea învățăturii de credință creștină a avut loc în cadrul Sinoadelor Ecumenice de la Niceea din anul 325 și de la Constantinopol din anul 381.

1. Precizați cum se mai numește Crezul (Simbolul credinței), ținând cont de locul unde a fost alcătuit.

2. Precizați câte articole din Crez s-au eleborat în cadrul Sinodului de la Niceea din 325.

3. Precizați câte articole din Crez s-au elaborat în cadrul Sinodului de la Constantinopol din 321.

4. Enumerați pe scurt învățătura de credință creștină din Crez.

5. Prezentați învățătura despre Sfânta Treime cuprinsă în Crez.

III. Itemi subiectivi – permit evaluarea unor obiective complexe ale învățării care vizează originalitatea și creativitatea elevilor, abilitățile de evocare, organizare și integrare a ideilor, de interpretare și aplicare a informațiilor dobândite.

1. Rezolvarea de probleme – surprinde capacitatea elevilor de aplicare a informațiilor și exersare a gândirii convergente, sau divergente. Elaborarea și rezolvarea problemelor necesită mai mult timp și uneori implică și existența unor resurse materiale.

Exemplu:

Identificați cauzele păcatului în viața omului.

Propuneți soluții practice pentu înlăturarea păcatului.

Interpretați impactul păcatului asupra vieții morale și duhovnicești a creștinului.

Precizați mijloacele prin care poate fi evitat păcatul.

2. Itemi de tip eseu – solicită construirea unui răspuns liber în acord cu anumite cerințe.

a) Eseu cu răspuns restrâns – în care se precizează o limită de cuvinte, de propoziții, de rânduri.

Exemplu:

Caracterizați în 15-20 de cuvinte pe bogatul cel nemilostiv, din pilda Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, enunțată de către Mântuitorul Hristos

b) Eseu cu răspuns extins – nu este stabilită o limită în redactare.

Exemplu:

Elaborați un eseu cu titlul: Datoriile creștinului față de Dumnezeu și de aproapele.

IV. 11 FINALITĂȚILE EDUCAȚIEI

Educația reprezintă un sistem de acțiuni informativ-formative, desfășurate în mod conștient și sistematic asupra subiectului uman, în vederea transformării acestuia în conformitate cu finalitățile educaționale urmărite.

Noțiunea de finalitate reprezintă o componentă a procesului de învățământ care asigură sensul, orientarea și direcțiile acțiunii instructiv-educative. Orice reformă începe cu finalitățile educației, care sunt elementele cele mai sensibile, cu impact asupra organizării și renovării sistemului de învățământ, a conținuturilor și strategiilor educaționale. Finalitățile se obiectivează în obiective educaționale, scopuri educaționale, competențe, ideal educațional.

Obiectivul educațional – desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învățământ îl așteaptă sau îl realizează și are în vedere achiziții concrete, detectabile, măsurabile și observabile în mod direct. Scopul educativ vizează evoluții și schimbări mai extinse din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental. Obiectivele educaționale se deduc din scopurile educației și poartă amprenta idealului educativ.

Idealul educațional – reprezintă modelul, tipul de personalitate solicitat de condițiile sociale ale unei etape istorice și pe care educația este chemată să-l formeze în procesul desfășurării ei. Idealul educațional cuprinde multe dimensiuni social, pedagogic, religios-moral, psihologic, ș.a.

Scopurile educaționale – concretizează conținutul idealului educațional la diferite niveluri ale activității educative, la nivelul diferitelor tipuri de educație (intelectuală, pedagogică, psihologică, religioasă, morală, ș.a.), diferitelor nivele și profiluri de învățământ, tipuri de școli, prin formarea culturii generale la tânăra generație, formarea conștiinței moral-religioase, asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, pregătirea pentru profesie, ș.a..

Obiectivele educaționale – reprezintă finalitățile care concretizează idealul și scopurile educaționale, la nivelul diferitelor discipline de învățământ, sau al diferitelor forme ale activității instructiv-educative. Sunt enunțuri cu caracter finalist, prin care se intenționează provocarea unei schimbări în personalitatea elevului, ca urmare a implicării sale în activitatea de predare și învățare. După gradul de complexitate și generalitate sunt: obiective generale – valabile pe toată perioada școlarității; obiective specifice – valabile pentru unele nivele, forme, discipline de învățământ; obiective operaționale – valabile pentru o activitate didactică. Din perspectivă curriculară se pot distinge: obiectivele cadru – capacități și atitudini specifice unei discipline de învățământ, realizabile de-a lungul mai multor ani de studiu și obiectivele de referință – specifică rezultatele așteptate ale învățării pe fiecare an de studiu și urmăresc progresul în achiziția de capacități și cunoștințe de la un an de studiu, la altul. După domeniul la care se referă distingem: obiective cognitive – se referă la asimilarea de cunoștințe, la formarea de capacități intelectuale; obiective afective – vizează formarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor; obiective psihomotorii – se referă la operații manuale, la formarea de conduite motrice, practice.

Pedagogia bazată pe obiective: determină separarea clasică a domeniilor cunoașterii și reorganizarea conceptuală a disciplinelor academice; învățarea se centrează pe cunoștințe și pe aplicarea lor la situații tipice; termenii de referință ai acestui tip de curriculum sunt: a ști, a înțelege, a executa.

Competențele – sunt ansambluri integrate de cunoștinte, capacități, deprinderi, atitudini, abilități de aplicare, operare, transfer al achizițiilor care urmează să fie formate până la finele școlarității obligatorii, de care are nevoie fiecare tânăr pentru împlinirea, dezvoltarea personală, cetățenia activă, incluziune socială, angajare pe piața muncii, desfășurarea cu succes a unei activități, rezolvarea eficientă a unei probleme, a unei clase de situații problemă. Competențele necesare secolului XXI sunt: reaponsabilitate și capacitate de adaptare, competențe de comunicare, creativitate și curiozitate intelectuală, gândire critică și gândire sistemică, informații și abilități media, capacități de colaborare și inter-personale, identificarea, formularea și soluționarea problemelor, autoformare, responsabilitate socială, ș.a. După gradul de complexitate și generalitate sunt: competențe generale – definite pe obiect de studiu, se formează pe durata învățământului gimnazial, liceal, orientând procesul didactic către achiziții finale dobândite prin învățare; competențe specifice – definite pe obiect de studiu, se formează într-un interval mai mic de timp, deduse, derivate din competențele generale, reprezintă achiziții cheie ale învățării, fiind etape intermediare în dobândirea celor generale; valori și atitudini – calități și însușiri de a corespunde trebuințelor și idealurilor sociale de comportare, completând dimensiunea cognitivă a învățării cu cea morală (exemplu la religie ortodoxă: conștientizarea rolului învățăturilor Bisericii în viața personală și a comunității; dezvoltarea respectului față de cele sfinte; asumarea propriei identități religioase; responsabilitate în exercitarea drepturilor și a obligațiilor care decurg din apartenența la diferite identități: confesiune, națiune, comunitate, profesie, cultură; respect și înțelegere față de semenii de alte credințe și convingeri; manifestare a respectului pentru ceilalți; interesul pentru aprofundarea cunoștințelor religioase în vederea permanenței deveniri spirituale; asumarea toleranței etnice, religioase, culturale și grija față de aproapele).

În construcția modului de derivare al competențelor s-a pornit de la o diferențiere a segvențelor unui proces de învățare. Categoriilor de segvențe ale procesului de învățare, le corespund categorii de competențe organizate în jurul a câtorva verbe definitorii ce vizează structurarea operațiilor mintale. Astfel avem: percepție – receptarea, interiorizare primară – prelucrare primară a datelor, construire de structuri mentale – algoritmizarea, transpunere în limbaj – exprimarea, acomodare internă – prelucrarea, adaptare externă – transferul.

Pedagogia bazată pe competențe: determină capacități de diferite tipuri și grade de complexitate și creează în special competențe cognitive și sociale superioare; învățarea implică gândirea și transferul, folosirea cunoștințelor în situații diferite; implică organizarea interdisciplinară, pluridisciplinară și transdisciplinară a curriculumului; termenii de referință ai acestui tip de curriculum sunt: a gândi critic, a decide, a crea și a rezolva.

IV. 11. TAXONOMIA ȘI OPERAȚIONALIZAREA OBIECTIVELOR EDUCAȚIONALE

Taxonomia se referă la ordinea, aranjarea, clasificarea obiectivelor educaționale. Operaționalizarea se referă la transformarea obiectivului în termeni de operatii, acțiuni, acte, manifestări și enunțarea obiectivului sub forma comportamentelor observabile și măsurabile. Se precizează ceea ce va face elevul: performanța și competența de care va fi capabil după anumite secvențe ale predării-învățării. Operaționalizarea semnifică transpunerea și derivarea scopurilor procesului didactic în obiective specifice și a acestora în obiective concrete prin precizarea comportamentelor cognitive și psihomotorii direct observabile și măsurabile. A operaționaliza un obiectiv, înseamnă a identifica o sarcină educativă și a o explica verbal în mod corespunzător, când s-a delimitat o secvență comportamentală observabilă care poate fi evaluată și s-a enunțat în mod comprehensiv (pătrunzător) respectiva sarcină. Obiectivele asigură rigoarea necesară acțiunii educaționale, realizează o predicție a rezultatelor așteptate, au rol orientativ pentru profesor și stimulativ pentru elevi, reprezintă repere în evaluarea rezultatelor învățării. Nu toate obiectivele pot fi precizate specific, cum sunt obiectivele care urmăresc formarea trăsăturilor de caracter, atitudinilor, sentimentelor. Nu toate comportamentele pot fi anticipate, mai ales când vizăm dezvoltarea creativitatății elevilor, rezolvarea de probleme pe căi euristice.

În procesul de dimensionare și formulare, se vor exemplifica o serie de modele practice de operaționalizare, astfel că obiectivul: vizează activitatea elevilor, nu a profesorului; trebuie să fie realizabil, să corespundă particularităților de vârstă, experienții anterioare a elevilor; trebuie să ducă la un comportament manifest, unitar, observabil, măsurabil; trebuie să acopere întreg conținutul sarcinii de învățare; trebuie să permită realizarea de către toti elevii după posibilități; trebuie să acopere etapele învățării în mod ierarhic, accesibil; trebuie să descrie sarcina de învățare precizând performanța așteptată; trebuie să echilibreze aspectele cantitative, cu cele calitative; trebuie să detalieze învățarea de cunoștințe, deprinderi, capacități; va descrie comportamente observabile, operații, acțiuni, nu procese psihice interne; desemnează un rezultat imediat al învățării, nu unul de perspectivă neidentificat în timp și spațiu; enunță condițiile de realizare a sarcinilor, criteriul performanței, al realizării acestora; exprimarea comportamentelor preconizate de obiectiv se face prin apelul la verbe de acțiune: a recunoaște, a identifica, a defini, a utiliza, a aplica, a distinge, a reda, a produce, a proiecta, a rezolva, a propune; fiecare obiectiv vizează o operațiune singulară, nu un comportament compozit, greu de analizat și evaluat; nu se vor repeta prin reformulări diferite, sunt unice, congruente logic, valide axiologic.

I. Taxonomia obiectivelor educaționale din domeniul cognitiv (B. Bloom)

1. Cunoaștere – asimilarea terminologiei, datelor factuale, definițiilor, teoriilor.

2. Înțelegere – reformulare, comprehensiunea, rezumarea unei comunicări, interpretare.

3. Aplicare – utilizarea cunoștințelor pentru a rezolva situații noi.

4. Analiză – descompunerea unui material în părțile sale, relevarea relațiilor dintre acestea.

5. Sinteză – producerea unei lucrări personale, elaborarea unui plan de acțiune.

6. Evaluare – formularea judecăților de valoare în legătură cu o anumită problemă.

Trepte comportamentale și exemple asociate (B. Bloom)

1. Cunoașterea (amintirea informațiilor) – identifică, recunoaște, descrie, numește, aranjează, definește, numește, listează, relatează.

2. Înțelegere (comprehensiunea, interpretarea, înțelegerea sensului, parafraza unui concept) – ilustrază, interpretează, stabilește, rezumă, clasifică, descrie, discută, indică, localizează, recunoaște, selectează, completează.

3. Aplicare (utilizarea informațiilor, a conceptului într-o situație nouă) – aplică, demonstrează, ilustrează, interpretează, schițează.

4. Analiză (descompunerea informațiilor și conceptelor în părți pentru a le înțelege) – analizează, estimează, calculează, examinează, experimentează, investighează.

5. Sinteză (folosirea ideilor pentru a obține ceva nou) – asamblează, compune, construiește, gestionează.

6. Evaluare (emitere de judecăți de valoare, critică) – estimează, judecă, evaluează, argumentează, justifică, apreciază.

II. Taxonomia obiectivelor din domeniul afectiv (D. Krathwohl)

1. Receptare (participare) – întreabă, alege, descrie, identifică, răspunde, selectează, utilizează, folosește.

2. Reacționare (răspuns, reacție): – conformează-te, ajută, prezintă, citește, scrie, oferă, discută, aplaudă.

3. Valorizare (preferința pentru o valoare) – explică, justifică, inițiază, propune, ajută, încurajează, acordă,

4. Organizare (organizarea unui sistem de valori) – modifică, combină, organizează, integrează, definește, compară, formulează.

5. Caracterizare (ordonarea generalizată) – acționează, modifică, influențează, verifică, califică, revizuiește, schimbă, completează, dirijează, rezolvă.

III. Taxonomia obiectivelor educaționale din domeniul psiho-motor (E.J.Simpson)

1. Percepere – actul preparator pentru o deprindere motorie, bazat pe stimulare senzorială.

2. Dispoziție – cunoașterea ordinii operațiilor, a instrumentelor necesare.

3. Reacție dirijată – exersare.

4. Automatism – deprinderea finalizată.

5. Reacție complexă – aplicarea deprinderilor eficiente, în contexte diferite.

Taxonomia obiectivelor educaționale din domeniul psiho-motor (Harrow)

1. Mișcările reflexe (a răspunde la un stimul în mod involuntar, fără a premedita mișcarea) – mișcarea de evitare a ciocnirii cu un obstacol neașteptat, schimbarea centrului de echilibru al corpului pentru a menține echilibrul.

2. Mișcările de bază (a realiza în mod voluntar mișcări simple cu un anumit scop) – mersul, scrisul.

3. Abilitățile perceptive (a răspunde în mod adegvat unei informații provenite de la un organ de simț) – a urmări cu privirea mișcările unui obiect, realizarea coordonării ochi-mână.

4. Abilități fizice (formarea unor abilități legate de rezistență, putere, flexibilitate și agilitate în realizarea mișcărilor) – a alerga o distanță lungă, schimbarea rapidă a direcției de mișcare.

5. Deprinderi motrice (realizarea unui ansamblu de operații cu un anumit grad de îndemânare) – înnotul, lovirea mingii, mânuirea unei unelte.

6. Comunicare non-verbală (transmiterea sentimentelor prin mișcări ale corpului) – pantomima, dansul.

IV. Procedura de operaționalizare formulată de Robert F. Mager

1. precizarea comportamentului final, care se așteaptă de la elevi (prin verbe de acțiune) – exemplu: Elevii să localizeze.

2. precizarea condițiilor în care elevii demonstrează că au dobândit performanța așteptată – exemplu: în Sfântă Scriptură.

3. precizarea nivelului de reușită – exemplu: trei versete biblice cu referire la viața veșnică.

Operaționalizarea obiectivelor educaționale din domeniul cognitiv (verbe-acțiune)

1. Cunoaștere – a defini, a recunoaște, a identifica, a enumera, a numi, a reproduce, a sublinia.

2. Înțelegere – a tranforma, a ilustra, a interpreta, a explica, a extinde, a extrapola, a determina, a generaliza, a parafraza, a rescrie.

3. Aplicare – a utiliza, a alege, a restructura, a schimba, a demonstra, a descoperi, a manipula, a modifica, a prezenta, a folosi.

4. Analiză – a analiza, a compara, a deduce, a detecta, a diferenția, a alege, a separa, a distinge.

5. Sinteză – a relata, a produce, a proiecta, a planifica, a propune, a sintetiza, a combina, a compune, a imagina, a organiza.

6. Evaluare – a judeca, a argumenta, a valida, a decide, a evalua, a contrasta, a standardiza, a aprecia, a justifica, a motiva.

V. Procedura de operaționalizare formulată de Gilbert De Landsheere

1. Cine va produce comportamentul dorit? (exemplu: elevii)

2. Ce comportament observabil va dovedi că obiectivul este atins? (exemplu: să identifice)

3. Care va fi produsul acestui comportament (performanța)? (exemplu: trei simboluri din Vechiul Testement)

4. În ce condiții trebuie să aibă loc comportamentul? (exemplu: în baza cunoștințelor însușite)

5. Pe temeiul căror criterii ajungem la concluzia că produsul este satisfăcător? (exemplu: precizând totodată semnificația lor).

IV. 12 METODE PENTRU DEZVOLTAREA GÂNDIRII CRITICE

Gândirea critică reprezintă o abilitate cognitivă superioară și înseamnă a observa (a privi, a remarca diverse elemente), a descrie (a defini o situație), a compara (a examina), a identifica (a arăta, a demonstra, a recunoaște), a asocia (a opera conexiuni), a infera (a formula o opinie, a concluziona, a sugera), a prezice (a anticipa un eveniment), a solicita (a folosi, a utiliza în practică) și se realizeză prin a cerceta fapte, a formula întrebări, a avansa ipoteze, a ține cont de obiecții, a lua în calcul contra-exemple, a accepta erorile, a avansa ipoteze, a accepta ignoranța, ș.a.

1. Prelegerea intensificată – atenuează dezavantajele prelegerii tradiționale prin activități de interogare, interpretare, sau de reflecție; prezintă trei etape: evocare – întocmirea unor liste de idei, exprimarea unor cunoștințe anterioare despre tema propusă, discuții în perechi, sau grupuri mici, conexiuni între idei, sau concepte; realizarea sensului – prezentarea conținutului prelegerii în 10-15 rânduri, alternat cu momente de reflecție și de interogare; reflecția – rezolvarea unui exercițiu, sau răspunsul la o întrebare (individual, în diade, în grupuri mici), elaborarea unui eseu de 5 minute (o idee învățată în timpul prelegerii, o întrebare referitoare la materialul expus, un scurt rezumat prezentat, ș.a.).

2. Știu/Vreau să știu/Am învățat – știu (informații pe care elevii le dețin cu privire la tema ce urmează să fie abordată); vreau să știu (întrebări pe care elevii le au în legătură cu tema respectivă); am învățat (informații dobândite după activitatea de învățare).

3. Sinelg – solicită citirea atentă a unui text, marcând pe marginea acestuia semne specifice, după cum urmează: √ informație cunoscută; + informație nouă; – informație contradictorie, sau diferită de cea cunoscută anterior; ? informație neclară ce solicită explicații suplimentare; metoda asigură menținerea implicării active a gândirii elevilor în citirea unui text și monitorizează gradul de înțelegere a unui conținut de idei.

4. Jurnalul dublu – prezintă pasaje din text cu impact asupra cititorului (amintirea unei experiențe personale, surprindere, dezacord față de autor, relevanță pentru activitatea cotidiană a cititorului), dar și întrebări, comentarii, reflecții, analize, interpretări (De ce au fost alese respectivele fragmente?, De ce li s-au părut importante?, La ce i-au făcut să se gândească?, Ce întrebare are cititorul în legătură cu acele fragmente?, Ce l-a intrigat?, Ce sentimente au trezit cititorului respectivele fragmente?).

5. Organizatorul grafic – organizatorul grafic, sau harta conceptuală este o tehnică de reprezentare vizuală a conceptelor și a legăturilor dintre ele; conceptele sunt redate în spații delimitate (cercuri, dreptunghiuri, romburi), iar relațiile dintre concepte sunt indicate prin linii, sau săgeți de legătură; criterii pentru evaluarea organizatorului grafic: tema principală este plasată în centrul organizatorului; subtemele sunt plasate în jurul ei însoțite de caracteristici; toate subtemele importante sunt prezente; conține cel puțin 10-15 subtememe secundare, terțiare, ș.a; este ordonat și construit cu imaginație și simț artistic.

6. Cubul – analiza unui concept, a unei sintagme, proiectând-o pe șase fațete ale unui cub; fiecare fațetă oferă o altă perspectivă în abordarea conceptului, punând în evidență diferite operații mentale: descrie, analizează, argumentează, aplică, compară, asociază.

7. Ghidul de anticipație – profesorul elaborează 4-6 enunțuri care pot primi valoarea de adevărat (A) sau fals (F); elevii citesc enunțurile și decid valoarea acestora; răspunsurile elevilor pot fi discutate în perechi, sau grupuri mici, exersându-se ascultarea activă; la finalul lecției, sau cursului, după lectura unui text, sau după audierea unui curs, se revine la enunțurile inițiale și se verifică validitatea lor.

IV. 13 METODE DE ÎNVĂȚARE PRIN COOPERARE

Învățarea prin cooperare (colaborare) se realizează în momentul în care elevii lucrează împreună, în perechi, în grupuri mici, în scopul realizării unui obiectiv comun, a unei sarcini de lucru impuse de profesor, prin rezolvarea unei probleme, explorarea unei teme de interes, crearea unor idei, găsirea unor soluții pentru o situație dată. Un proces de cooperare (colaborare) între elevi, va conduce întotdeauna la formarea unor relații de prietenie, de încredere, de ajutorare între aceștia în vederea rezolvării comune a sarcinilor de lucru date, de performare a acestor sarcini în cadrul procesului învățării. Ei își formează abilitățile de a lucra împreună, de a-și împărtăși opiniile, de a-și accepta ideile, de a lua decizii, de a se documenta asupra temei propuse prin cercetarea resurselor materiale, de a-și împărți sarcinile între ei, de a efectua investigațiile propriu-zise, de a efectua notarea rezultatelor și totodată interpretarea lor, de a întocmi concluziile finale, ș.a.

1. Gândiți/Lucrați în perechi/Comunicați – gândiți – fiecare elev în mod individual elaborează răspunsul solicitat la o sarcină propusă de profesor; lucrați în perechi – elevii își comunică unii altora ideile, se ascultă, caută un consens, un nou răspuns îmbunătățit ca urmare a discuțiilor; comunicați – diadele se pot multiplica (grupuri de 4-6 elevi), găsesc un răspuns comun pe care îl prezintă clasei.

2. Predarea reciprocă – elevii exersează rolul profesorului în raport cu colegii pe o secvență de conținut; elevii primesc câte un exemplar dintr-un text ce trebuie studiat și pe rând joacă rolul profesorului, ceea ce presupune respectarea următoarelor cerințe: elevii citesc un paragraf în gând (numărul paragrafelor trebuie să corespundă cu numărul elevilor din grup); elevul care joacă rolul profesorului rezumă ceea ce tocmai s-a citit, formulează o întrebare pentru colegi, explică elementele neclare, anticipează despre ce va fi vorba în următorul paragraf și în final precizează care este următorul paragraf ce trebuie citit; etapele se repetă până când toți elevii au experimentat rolul de profesor; predarea reciprocă este potrivită mai ales pentru texte informative și se realizează în grupuri de 4-6 elevi.

3. Rețeaua de discuții – bazată pe activitatea în grup, ghidată de o întrebare, sau mai multe întrebări formulate de profesor care admit răspunsuri diferite, rezultat al unor opțiuni bazate pe argumente; metoda presupune studiul prealabil al unui conținut informațional, al unui text care conține idei susceptibile de interpretări diferite; profesorul formulează o întrebare cu răspuns binar (afirmativ, negativ), spre exemplu: Ar trebui interzisă în totalitate religia în școală, începând chiar de mâine?; elevii beneficiază de un timp de gândire pentru formularea propriilor puncte de vedere, apoi se grupează în funcție de poziția pe care o au, elaborând o listă de motive pro sau contra, urmând să se realizeze dezbaterea între susținătorii celor două poziții; aplicarea metodei solicită respectate anumitor cerințe: oferirea de argumente clare și solide; concentrarea pe demontarea argumentelor poziției adverse și nu pe atacul la persoană; posibilitatea schimbării poziției elevilor, dacă argumentele colegilor au reușit să-i convingă; în final, se poate cere elevilor să-și exprime în scris poziția finală cu argumente cât mai convingătoare.

4. Mozaicul – necesită utilizarea unui material în formă scrisă (un text din manual, sau scris de profesor, un articol, ș.a..) și structurarea clasei în grupuri eterogene de 4-5 elevi; presupune parcurgerea mai multor etape: se formează grupuri de 4-5 elevi numite grupuri de baștină (profesorul împarte textul de studiat într-un număr de părți egal cu numărul de grupuri constituite); se constituie grupurile de experți (prin numărare de la 1 la 4 sau 5, astfel: elevii cu numărul 1 formează grupul numărul 1, cei cu numărul 2 al doilea grup, ș.a.); fiecare grup de experți studiază timp de 15-20 de minute partea din text, repartizată de profesor, identificând ideile principale și modul cum vor preda aceste idei colegilor; elevii revin la grupurile de baștină și pe rând predau conținutul în care sunt experți; în cazul unor nelămuriri, elevii pot cere clarificări colegului expert în fragmentul de unde provine problema; la sfârșitul orei elevii trebuie să cunoască întregul text de studiat; profesorul monitorizează predarea, urmărind desfășurarea activității în cadrul grupurilor și se asigură că informația este transmisă și asimilată corect; în final, profesorul evaluează stăpânirea individuală a materialului (prin întrebări adresate întregii clase, prin lucrări scrise).

5. Linia valorilor – profesorul lansează spre discuție o problemă controversată, care poate primi un răspuns binar (da, nu); elevii formulează un anumit răspuns (pro, contra, indeciși) și se așează în clasă pe o axă imaginară, potrivit poziției adoptate față de problema în discuție; se dezbat părerile divergente și se încearcă formularea unei concluzii.

6. Turul galeriei – în grupuri de 3-4 elevii lucrează la o problemă, sau la o întrebare, care se poate materializa într-un produs, un poster (o diagramă, o schemă, un tabel, un inventar de idei, un desen, o machetă, ș.a.); produsele realizate sunt expuse, posterele se afișează pe pereții clasei, transformând clasa într-o galerie; elevii examinează produsele, consemnează sugestii, comentarii, formulează întrebări; după ce se încheie turul galeriei elevii revin în grupul inițial și își reexaminează produsul prin prisma observațiilor primite de la colegi.

7. Brainstormingul – numită și furtună în creier, sau asaltul de idei, este cea mai răspândită metodă de stimulare a creativității în condițiile activității de grup; principiile ei sunt: cantitatea determină calitatea – asociația liberă și spontană de idei cât mai multe conduce la apariția unor idei viabile și inedite; și amânarea evaluării judecării ideilor celorlalți – metodă care nu tolerează nici un fel de critică; se poate realiza în perechi, sau pe grupe; se alege tema și se anunță sarcina de lucru; toate ideile propuse se notează, se solicită exprimarea în fraze scurte, concrete, se pot face asociații în legătură cu afirmațiile celorlalți, se suspendă orice gen de critică; se reiau pe rând ideile emise, iar grupul găsește criterii de grupare a lor pe categorii, simboluri, cuvinte cheie, imagini ce reprezintă posibile criterii; se analizează și se selectează ideile originale, sau cele mai aproape de soluțiile posibile pentru problema pusă în discuție, se discută liber, spontan; se afișează ideile rezultate în forme cât mai variate și originale: cuvinte, propoziții, colaje, imagini, desene, cântece, joc de rol, pentru a fi cunoscute de ceilalți; metoda stimulează creativitatea și dezvoltarea gândirii critice.

8. Ciorchinele – este o metodă de brainstorming neliniară, care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei; se scrie un cuvânt, sau o temă, ce urmează a fi cercetate, în mijlocul tablei, sau a foii de hârtie; se vor nota toate ideile și cunoștințele cu referire la subiectul respectiv, apoi în jurul acestuia trasându-se linii între aceste idei și cuvântul inițial; pe măsură ce se înaintează în scrierea cuvintelor și ideilor, se trasează linii între cunoștințele care par a fi conectate; activitatea încetează atunci când sunt epuizate toate ideile, sau când s-a terminat limita de timp acordat; etapele pot fi precedate de brainstorming în grupuri mici, sau în perechi, îmbogățindu-se și sintetizându-se cunoștințele; rezultatele grupurilor se comunică profesorului, care le notează la tablă într-un ciorchine, fără a le comenta; în etapa finală a lecției ciorchinele poate fi reorganizat utilizându-se anumite concepte supraordonate găsite de elevi, sau de profesor.

SUGESTII PENTRU UN CHESTIONAR LA RELIGIE

1) Este religia o disciplină utilă? Motivați!

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

2) Care sunt calitățile pe care ți le cultivă profesorul de religie?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3) Pentru tine predarea disciplinei religie ortodoxă în școală este:

a) importantă b) destul de importantă c) puțin importantă d) inutilă e) foarte importantă

4) Ai optat din propria inițiativă să participi la orele de religie sau la sugestia părinților?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

5) După părerea ta cine ar trebui să predea religia? Preotul sau profesorul de religie?

a) preotul b) profesorul de religie c) oricare dintre ei d) altcineva

6) Ce modalități de predare credeți că ar trebui abordate la ora de religie? Dar de evaluare?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

7) Ce activități ați dori să se desfășoare în cadrul orei de religie sau suplimentar orei de religie?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

8) Credeți că disciplina religie ortodoxă este o disciplină care vă influențează caracterul și personalitatea? Argumentați!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

9) Aveți preferințe în ceea ce privește prezentarea altor conținuturi în afară de cele prevăzute de programă?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

10) În urma orelor de religie v-ați schimbat în vreun fel comportamentul? Motivați!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

11) În afară de manualul de religie mai citești și alte cărți cu conținut religios? Care sunt acelea?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

12) De obicei porți icoane cu tine? Argumentează!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Clasa a VII – a

Numele și prenumele elevului …………………………..

Școala …………………………………………………………………….

Data ……………………………………………………………………….

TEST DE EVALUARE

Subiectul I (2, 50 p.)

Lecția evaluată: Dumnezeu se descoperă oamenilor. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

1) Definiți Revelația divină sau Descoperirea dumnezeiască. (0, 50 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2) Precizați ce se înțelege prin termenul Revelație naturală. (0, 50 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3) Precizați ce se înțelege prin termenul Revelație supranaturală. (0, 50 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4) Definiți termenul Sfânta scriptură sau Biblia. (0, 50 p.)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

5) Definiți termenul Sfânta Tradiție. (0, 50 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Subiectul II (3, 50 p.)

Lecția evaluată: Crearea lumii.

1) Referatul biblic afirmă: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…” (Facere 1, 1). Precizează ce se înțelege prin cuvântul „cerul”. (1 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2) Referatul biblic afirmă faptul că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile (cf. Facere 1, 2 – 31). Precizează pentru fiecare zi în parte, în ordinea zilelor creației, cum a creat Dumnezeu lumea văzută. (6 zile x 0, 25 p. = 1, 50 p.)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………

3) Referatul biblic afirmă: „Să facem pe om după chipul și după asemănarea Noastră…” (Facere 1, 26)

a) Precizeză care sunt cele trei calități ale sufletului cu care a fost înzestrat omul. (0, 75 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

b) Precizează ce se înțelege prin asemănarea cu Dumnezeu. (0, 25 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Subiectul III (1 p.)

Lecția evaluată: Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume.

1) Definiți Pronia dumnezeiască. (0, 50 p.)

…………………………………………………………………………………………………………………………..…………………………………………………………………………………………….……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

2) Dați un sinonim pentru termenul Pronie dumnezeiască. (0, 50 p.)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Subiectul IV (2 p.)

Lecția evaluată: Puterea credinței și a prieteniei. Vindecarea slăbănogului din Capernaum.

1) Precizați ce scoate în evidență minunea vindecării slăbănogului din Capernaum. (0, 50 p.)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

2) Scrieți poezia E frumos… de Costache Ioanid. (4 strofe x 0, 37 p. = 1, 50 p.)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Toate subiectele sunt obligatorii! Se acordă 1 punct din oficiu. Timp de lucru 50 minute. Mult succes!

BAREM DE CORECTARE

Subiectul I (2, 50 puncte)

Dumnezeu se descoperă oamenilor. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

1) Definiți Revelația divină sau Descoperirea dumnezeiască. (0, 50 p)

Acțiunea prin care Dumnezeu se descoperă (se face cunoscut pe Sine) oamenilor.

2) Precizați ce se înțelege prin termenul Revelație naturală. (0, 50 p)

Învățăturile (descoperirile) despre existența lui Dumnezeu desprinse din natura înconjurătoare.

3) Precizați ce se înțelege prin termenul Revelație supranaturală. (0, 50 p)

Învățăturile (descoperirile) despre existența lui Dumnezeu transmise de către Dumnezeu omului direct sau indirect prin trimiși (îngeri, prooroci, apostoli) necesare pentru mântuire.

4) Definiți termenul Sfânta Scriptură sau Biblia. (0, 50 p)

Colecția cărților sfinte scrise de oameni aleși (prooroci, apostoli) sub inspirația Duhului Sfânt într-o perioadă de 1500 ani.

5) Definiți termenul Sfânta Tradiție. (0, 50 p)

Totalitatea adevărurilor de credință transmise prin viu grai, consemnate în scris de Biserică și păstrate până în zilele noastre.

Subiectul II (3, 50 puncte)

Crearea lumii.

1) Referatul biblic afirmă: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…” (Facere 1, 1). Precizează ce se înțelege prin cuvântul „cerul”. (1 p)

Lumea nevăzută a îngerilor, lumea spirituală.

2) Referatul biblic afirmă că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile (cf. Facere 1, 2 – 31). Precizează pentru fiecare zi în parte, în ordinea zilelor creației, cum a creat Dumnezeu lumea văzută. (6 zile x 0, 25 p = 1, 50 p)

Ziua 1 = lumina, ziua 2 = tăria (cerul), ziua 3 = pământul cu verdeața, ziua 4 = soarele, luna, stelele, ziua 5 = vietățile din ape și păsările cerului, ziua 6 = animalele și omul.

3) Referatul biblic afirmă: „Să facem pe om după chipul și după asemănarea Noastră… ” (Facere 1, 26)

a) Precizeză calitățile sufletului (3x 0, 25 p = 0, 75 p)

Rațiune, voință, sentiment.

b) Precizează ce se înțelege prin asemănarea cu Dumnezeu. (0, 25 p)

Sfințenia, desăvârșirea, starea de sfințenie a omului, de desăvârșire.

Subiectul III (1 punct)

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume.

1) Definiți Pronia dumnezeiască. (0, 50 p)

Acțiunea prin care Dumnezeu poartă de grijă creației sale și omului în mod permanent.

2) Dați un sinonim pentru termenul Pronie dumnezeiască. (0, 50 p)

Providența divină.

Subiectul IV (2 puncte)

Puterea credinței și a prieteniei. Vindecarea slăbănogului din Capernaum.

1) Precizați ce scoate în evidență minunea vindecării slăbănogului din Capernaum. (0, 50 p)

Datoria noastră este de a ne ruga pentru aproapele, de a-l ajuta la nevoie, dar și puterea credinței și a prieteniei.

2) Scrieți poezia E frumos… de Costache Ioanid (4 strofe x 0, 375 p = 1, 50 p)

E frumos să poți în viață
Să fii darnic și milos,
Să te duci de dimineață
Să ștergi lacrima răzleață
     E frumos.

E frumos, cât zboară anii
Să-ți faci viața un prinos.
Să hrănești cu drag orfanii,
Să-i ajuți pe toți sărmanii.
     E frumos.

E frumos când nu-i răpusă
Jertfa ta de-un gând fălos.
Când în taină nepătrunsă
Îți țeși haina cea ascunsă.
     E frumos.

Însă fapta cea mai mare,
Darul cel mai de folos,
E să chemi pe-un om, pe-oricare,
Dintr-o viață de pierzare,
     la Hristos.

Se acordă 1 punct din oficiu! Timp de lucru 50 minute.

PROIECT DE LECȚIE

Profesor: PUȘCĂLĂU OCTAVIAN PETRONIUS

Unitatea de învățământ: Școala gimnazială Nr. 1 Bicazu-Ardelean, jud. Neamț

Clasa: a V- a

Disciplina: Religie ortodoxă

Tipul lecției: Verificare și evaluare a cunoștințelor

Unitatea de învățare evaluată: Mântuitorul Hristos – Învățătorul desăvârșit.

Conținuturi evaluate: – Dragostea față de aproapele – Pilda samarineanului milostiv.

– Faptă și răsplată – Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.

– Rugăciunea curată – Pilda vameșului și a fariseului.

– Să fim prevăzători – Pilda celor 10 fecioare.

Scopul lecției: de verificare și evaluare a cunoștințelor dobândite anterior

Durata: 50 minute

Competențe generale:

– Utilizarea adegvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare.

– Manifestarea valorilor și cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente.

– Aplicarea învățăturilor de credință în viața personală și a comunității.

Competențe specifice:

– Comunicarea clară și corectă a conținutului și mesajului moral-religios din pildele studiate.

– Identificarea învățăturilor morale desprinse din Pildele Mântuitorului.

– Aplicarea modelelor de comportament în societate, în relațiile inter-personale.

Competențe derivate:

C1 – Prezentarea conținutului Pildei Samarineanului milostiv și precizarea învățăturii morale.

C2 – Expunerea conținutului Pildei bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr și prezentarea învățăturii de credință despre milostenie, viața veșnică, rai, iad, fericirea drepților, pedeapsa păcătoșilor.

C3 – Prezentarea conținutului Pildei vameșului și a fariseului, identificarea mesajului religios-moral, raportarea la viața personală.

C4 – Identificarea mesajului Pildei celor 10 fecioare, selectarea simbolurilor și semnificațiilor, raportarea mesajului pildei la viața personală

Strategia didactică:

1) Metode și procedee: conversația, exercițiul moral, explicația, conversația euristică, argumentarea, observarea dirijată, exercițiul.

2) Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

3) Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală.

Bibliografie:

1. Programa școlară pentru disciplina religie ortodoxă clasele V-VIII, aprobată prin ordinul ministrului nr. 5229/01.09.2008.

2. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001.

3. Muha Camelia, Caiet de religie ortodoxă, Editura Sf. Mina, Iași, 2014.

4. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Edit. Polirom, Iași 1999

5. Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Edit. Polirom, Iași, 1998.

6. Biblia sau Sf. Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod și al Preafericitului Patriarh Daniel, Edit. IBMBOR, București 2008.

1) MOMENTUL ORGANIZATORIC (2 min.)

Salutul.

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Notarea absenților.

Metode și procedee: conversația, exercițiul moral.

Forme de organizare: activitate frontală.

2) PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ (1 min.)

Elevii sunt pregătiți pentru începerea lecției, prin specificarea tipului de activitate ce urmează a fi desfășurată.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală.

3) ANUNȚAREA TEMEI (2 min.)

Profesorul precizează titlurile lecțiilor care se vor verifica și evalua pe parcursul orei de curs.

– Dragostea față de aproapele – Pilda samarineanului milostiv.

– Faptă și răsplata – Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.

– Rugăciunea curată – Pilda vameșului și a fariseului.

– Să fim prevăzători – Pilda celor 10 fecioare.

Profesorul scrie pe tablă titlurile lecțiilor care se vor verifica și evalua, iar elevii le notează în caiete.

Metode și procedee: conversația, explicația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

4) VERIFICAREA ȘI EVALUAREA CUNOȘTINȚELOR ELEVILOR (40 min.)

În cadrul demersului didactic propus, profesorul folosește fișa de lucru, ce cuprinde exerciții de verificare și de evaluare a nivelului cunoștințelor dobândite anterior de către elevi. Profesorul prezintă elevilor câte o fișă de lucru, în care sunt precizate sarcinile de lucru, pentru a implica activ-participativ întreg colectivul clasei în activitatea didactică propusă. Astfel, fiecare elev va conștientiza scopul și criteriile realizării sarcinii de lucru, va găsi metodele de rezolvare utilizând mijloacele cunoscute, va găsi soluția și va elabora răspunsul în acord cu cerințele cerute de către profesor. După ce vor fi găsite soluțiile, elevii vor prezenta răspunsurile întregii clase. Profesorul va indica elevii care vor răspunde, prin sondaj, având grijă să antreneze întreg colectivul clasei la discuții.

Metode și procedee: exercițiul, conversația euristică, explicația, argumentarea, observarea dirijată.

Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

5) APRECIEREA ACTIVITĂȚII ELEVILOR (2 min.)

Profesorul apreciază activitatea elevilor și notează elevii care s-au remarcat pe parcursul orei. Se fac aprecieri generale și individuale privind pregătirea și participarea elevilor la lecție.

Metode și procedee: conversația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

6) CONCLUZII (2 min.)

Elevii care nu s-au remarcat în cadrul activității didactice sunt încurajați să se remarce pe viitor.

Metode și procedee: conversația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

7) ÎNCHEIEREA (1 min.)

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Salutul

Clasa a V – a

Tipul lecției: Verificare și evaluare a cunoștințelor

FIȘĂ DE LUCRU

I. DRAGOSTEA FAȚĂ DE APROAPELE – PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Cum mai este numită Legea Noului Testament?

b) Pe cine simbolizeză omul căzut între tâlhari?

c) Pe cine simbolizează preotul și levitul care au trecut nepăsători pe lângă omul căzut între tâlhari fără să-i acorde nici un ajutor?

d) Pe cine simbolizează samarineanul milostiv?

e) Pe cine simbolizeză casa de oaspeți?

f) Dincolo de aceste simboluri care este învățătura morală?

g) Cine este aproapele nostru? Doar cei apropiați ai noștri?

2) Comentează următoarele versete biblice:

„Să vă iubiți unii pe alții, precum Eu v-am iubit pe voi, căci întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”. (Ioan 13, 34)Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea. ( Luca 6, 31)

„Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea”. ( Luca 6, 31)Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea. (Luca 6, 31)

„Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fă așa și vei avea viață veșnică”. (Luca 10, 27-28)

„Cel ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este care Mă iubește. Și cel ce Mă iubește pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și mă voi arăta lui. De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi: Tatăl, Eu și Duhul Sfânt, vom veni la el și vom face locaș”. (Ioan 14, 21-23)

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. (I Corinteni 13, 4-8)

Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fă așa și vei avea viață veșnică. (Luca 10, 27-28)Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru ceresc milostiv este. (Luca 6, 31)

3) Alege dintre cuvintele date faptele milei trupești și faptele milei sufletești prin care orice creștin își manifestă iubirea față de aproapele său, după îndemnul Mântuitorului Hristos: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut”. (Matei 25, 40)

a) a hrăni pe cel flămând

b) a oferi un pahar cu apă celui însetat

c) a ajuta pe cel neputincios

d) a îmbrăca pe cel sărac

e) a face milostenie cu cel nevoiaș

f) a ne ruga pentru cel bolnav

g) a cerceta pe cel bolnav

h) a mângâia pe cel întristat

i) a ridica pe cel căzut sufletește printr-un cuvânt duhovnicesc folositor

j) a mărturisi Evanghelia lui Hristos celui neștiutor

k) a iubi pe aproapele

l) a nu îl judeca pe aproapele

m) a da de pomană pentru morți

n) a cinsti pe părinți

o) a vizita pe cel bolnav.

II. FAPTĂ ȘI RĂSPLATĂ – PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV ȘI A SĂRACULUI LAZĂR

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Ce fel de persoană era bogatul?

b) Cine era Lazăr?

c) Unde a ajuns bogatul după moarte? Dar Lazăr?

d) Din ce pricină se chinuia bogatul în iad? Ce anume îl chinuia pe acesta?

e) Cum petrecea Lazăr în rai?

f) Care este învățătura morală?

g) Cum se face adevărata milostenie?

h) Fără să facă milostenie creștinul se poate mântui? Argumentați!

i) De ce credeți că Mântuitorul la judecată ne va întreba despre câtă milostenie am făcut pe pământ?

j) Voi faceți milostenie? Dați exemple concrete!

2) Comentează următoarele texte:

„Milostivirea creștină constituie o restituire a darurilor primite de la Dumnezeu. Dumnezeu ți-a dăruit toată frumusețea fizică si morală și te-a făcut rege pe pământ, ți-a dăruit toate și nu cere de la tine decât mila izvorâtă din iubire”. – Sf. Vasile cel Mare

„Frumusețea milostivirii nu se măsoară după cantitate, ci după dărnicia sufletului”.- Sf. Ioan Gură de Aur

„Dumnezeu a cinstit pe om dându-i libertatea, pentru ca binele să aparțină în mod propriu celui care îl alege, tot așa ca și Aceluia care a așezat pârga binelui în fire”. – Sf. Grigorie de Nazians

III. RUGĂCIUNEA CURATĂ – PILDA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Cine erau fariseii?

b) Cine erau vameșii?

c) Cum se ruga fariseul?

d) Cum se ruga vameșul?

e) Care dintre rugăciuni a fost ascultată de Dumnezeu a fariseului sau a vameșului?

f) De ce Dumnezeu a ascultat rugăciunea vameșului?

g) De ce Dumnezeu nu a ascultat rugăciunea fariseului?

h) Care este învățătura morală?

i) Tu cum te rogi? Ca vameșul sau ca fariseul?

2) Comentează următoarele texte:

„ Adevărata rugăciune trebuie însoțită de pocăință”. – Sf. Vasile cel Mare

„Dumnezeu urăște slava deșartă și iubește smerenia”. – Sf Ioan Gură de Aur

IV. SĂ FIM PREVĂZĂTORI – PILDA CELOR 10 FECIOARE

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

1) Cu cine este asemănată împărăția lui Dumnezeu în Pilda celor 10 fecioare?

2) Pe cine simbolizează fecioarele înțelepte?

3) Pe cine simbolizează fecioarele fără minte?

4) Ce reprezintă candela fiecărei fecioare?

5) Ce reprezintă untdelemnul din candelele fecioarelor?

6) Cum se pregătește creștinul pentru întâlnirea cu mirele Hristos?

7) Cum ar trebui să vegheze astăzi creștinii la candela sufletului lor?

2) Comentează următoarele texte biblice:

„Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”. (Ioan 15,4-5)

„Iată vin curând și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui”. Apocalipsa 22, 12)

„Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, mărturisi-Voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă Voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”. (Matei 10, 32-33)

„Cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele și Fiul Omului se va rușina de el când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri”. (Luca 9, 26)

3) Completați spațiile punctate cu elementele care lipsesc, potrivindu-le corespunzător: ocrotitoare, marea familie, slujitor, sfințitoarea, fiu, membru, trupește, slujbele, sufletește, pocăință, rugăciune, curățească, înfrânare de la păcate, sfârșitul, rămâne, binecuvântarea, mântuirii, slujbele, harului divin. Bifează cu o liniuță cuvintele deja folosite.

„În afara bisericii lui Hristos nu există mântuire”. – Sf. Ciprian al Cartaginei

Biserica este …………………………….. a credincioșilor. Biserica este ………………… împotriva vrajmașilor, curățitoarea și ……………………………. noastră. Creștinul prin taina botezului, devine …………………………. și ……………………. al Bisericii lui Hristos. Astfel, creștinul participă în mod constant la ………………………….. din biserică. Creștinul trebuie să se pregătească ………………………. și ………………………… înainte de a veni la Biserică. El trebuie să-și …………………………….. sufletul prin ……………………….., …………………………….., ……………………. Suntem datori fiecare de a ……………………… până la …………………….. slujbei, pentru a ne bucura deplin de ……………………. lui Dumnezeu. Participarea credincioșilor la ………………………… Bisericii are drept scop dobândirea ………………………………. necesar ……………………………..

4) Comentează următoarele texte:

„Fii atent la sufletul tău. Pe el să-l împodobești și să-l faci să strălucească cu frumusețea cea din virtute”. – Sf. Vasile cel Mare

„Lucrul cel mai divin pe care-l are omul este de a face bine. Știi care este cel dintâi dintre lucrurile frumoase? Să posezi totdeauna pe Dumnezeu și să devii posesiunea lui prin trebuința și ridicarea cea către El”. – Sf. Grigorie Teologul

„Învățați pe copiii voștri să cunoască tainele Bisericii. Învață-i dreptatea, curățenia, înțelepciunea, vitejia sufletului”. – Sf. Ioan Gură de Aur

PROIECT DE LECȚIE

Profesor: PUȘCĂLĂU OCTAVIAN PETRONIUS

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială Nr. 1 Bicazu-Ardelean, jud. Neamț

Clasa: a VI – a

Disciplina: Religie ortodoxă

Tipul lecției: Recapitulare și sistematizare

Unitatea de învățare recapitulată: Iisus Hristos – Mântuitorul lumii.

Conținuturi recapitulate: – Hristos binecuvintează familia – Minunea din Cana Galileii.

– Răsplata credinței și ascultării – Pescuirea minunată.

– Binefacere și recunoștință – Vindecarea celor 10 leproși.

– Stăruința în rugăciune – femeia canaaneancă.

Scopul lecției: de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor dobândite anterior

Durata: 50 minute

Competențe generale:

– Utilizarea adegvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare.

– Manifestarea valorilor și cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente.

– Aplicarea învățăturilor de credință în viața personală și a comunității.

Competențe specifice:

– Comunicarea clară și corectă a conținutului și mesajului moral-religios din lecțiile studiate.

– Identificarea învățăturilor morale.

– Aplicarea modelelor de comportament în societate, în relațiile inter-personale.

Competențe derivate:

C1 – Prezentarea conținutului lecției Minunea din Cana Galileii, explicarea rolului minunii în activitatea Mântuitorului, identificarea mesajului transmis, formularea învățăturilor morale.

C2 – Expunerea conținutului lecției Răsplata credinței și ascultării – Pescuirea minunată, identificarea mesajului transmis, explicarea importanței virtuților credință și ascultare din perspectiva mântuirii.

C3 – Prezentarea conținutului lecției Binefacere și recunoștință – Vindecarea celor 10 leproși, identificarea mesajului transmis, explicarea importanței virtuții recunoștinței, formularea învățăturii morale.

C4 – Identificarea mesajului lecției Stăruința în rugăciune – femeia canaaneancă, explicarea importanței rugăciunii străruitoare, formularea învățăturii morale.

Strategia didactică:

1) Metode și procedee: conversația, exercițiul moral, explicația, conversația euristică, argumentarea, observarea dirijată, exercițiul.

2) Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

3) Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală.

Bibliografie:

1. Programa școlară pentru disciplina religie ortodoxă clasele V-VIII, aprobată prin ordinul ministrului nr. 5229/01.09.2008.

2. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001.

3. Muha Camelia, Caiet de religie ortodoxă, Editura Sf. Mina, Iași, 2014.

4. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Edit. Polirom, Iași 1999.

5. Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Edit. Polirom, Iași, 1998.

6. Biblia sau Sf. Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod și al Preafericitului Patriarh Daniel, Edit. IBMBOR, București 2008.

1) MOMENTUL ORGANIZATORIC (3 min.)

Salutul.

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Notarea absenților

Metode și procedee: conversația, exercițiul moral.

Forme de organizare: activitate frontală.

2) PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ (1 min)

Elevii sunt pregătiți pentru începerea lecției, prin specificarea tipului de activitate ce urmează a fi desfășurată.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală.

3) ANUNȚAREA TEMEI (2 min.)

Profesorul precizează titlurile lecțiilor care se vor recapitula pe parcursul orei de curs.

1) Hristos binecuvintează familia – Minunea din Cana Galileii.

2) Răsplata credinței și ascultării – Pescuirea minunată.

3) Binefacere și recunoștință – Vindecarea celor 10 leproși.

4) Stăruința în rugăciune – femeia canaaneancă.

Profesorul scrie pe tablă titlurile lecțiilor care se vor recapitula, iar elevii le notează în caiete.

Metode și procedee: conversația, explicația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

4) RECAPITULAREA ȘI SISTEMATIZAREA LECȚIILOR (40 min.)

În cadrul demersului didactic propus, profesorul folosește fișa de lucru, în scopul recapitulării și sistematizării cunoștințelor elevilor. Profesorul prezintă elevilor câte o fișă de lucru, în care sunt precizate sarcinile de lucru propuse, pentru a implica activ-participativ întreg colectivul clasei în activitatea didactică propusă. Astfel, fiecare elev va conștientiza scopul și criteriile realizării sarcinii de lucru, va găsi metodele de rezolvare utilizând mijloace cunoscute, va găsi soluțiile și va elabora răspunsurile în acord cu cerințele cerute de către profesor. După ce vor fi găsite soluțiile, elevii vor prezenta răspunsurile întregii clase. Profesorul va indica elevii care vor răspunde, prin sondaj, având grijă să antreneze întreg colectivul clasei.

Metode și procedee: exercițiul, conversația euristică, explicația, argumentarea, observarea dirijată.

Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

5) APRECIEREA (2 min.)

Profesorul apreciază activitatea elevilor, în special a celor care s-au remarcat pe tot parcursul orei. Se fac aprecieri generale și individuale privind pregătirea și participarea elevilor la lecție.

Metode și procedee: conversația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

6) CONCLUZII (1 min.)

Elevii care nu s-au remarcat sunt încurajați să se remarce pe viitor.

Metode și procedee: conversația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

7) ÎNCHEIEREA (1 min.)

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Salutul.

Clasa a VI – a

Tipul lecției: Recapitulare și sistematizare

FIȘĂ DE LUCRU

I. HRISTOS BINECUVINTEAZĂ FAMILIA – MINUNEA DIN CANA GALILEII

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Ce dovedește Mântuitorul prin săvârșirea minunii la nunta din Cana Galileii?

b) În ce a constat prima minune săvârșită de Iisus la nunta din Cana Galileii?

c) De ce credeți că Mântuitorul a acceptat să săvârșească minunea la nunta din Cana Galileii?

d) Astăzi Domnul Iisus Hristos mai săvârșește minuni?

e) Credeți că minunea săvârșită de Mântuitorul este un îndemn pentru a-L invita în viața noastră?

f) Credeți că fără binecuvântarea lui Dumnezeu primită prin taina cununiei o tânără familie poate răzbate prin încercările vieții?

g) Cum se poate menține sănătatea morală a familiei?

h) Cum sunt văzuți copiii în familia creștină?

i) Cum se menține puternică și curată o familie creștină? Care sunt datoriile soților?

j) Care sunt datoriile părinților față de copii într-o familie creștină?

k) Care sunt datoriile copiilor față de părinți într-o familie creștină?

l) Poți da exemple de comportamente necreștine care distrug familia, pe care le observăm chiar și în zilele noastre?

m) Credeți că respectul și educația din familie se văd în comportamentul copiilor din societate? Exemplificați.

n) Ce credeți că exprimă expresia cei șapte ani de acasă?

o) Care dintre tainele bisericii pot fi săvârșite în casa creștinului?

p) Cum mai este numită familia creștină? De ce? Argumentează!

2) Încercuiește enunțurile care exprimă cele mai bune mijloace folosite de părinți pentru a educa creștinește copiii:

a) îi învață cuvântul lui Dumnezeu

b) îi îndeamnă cu asprime să-și îndeplinească datoriile

c) le oferă un mod de viață creștină

d) îi pedepsesc ori de câte ori fac o fapta rea

e) nu îi îndeamnă sa meargă prea des la biserică

f) se implică în formarea lor duhovnicească și morală

g) îi îndeamnă să citească literatură religioasă pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu

h) îi răsfață prea mult

i) îi lasă sa facă ce vor

j) îi îndrumă uneori și cu asprime

k) le explică consecințele oricăror fapte rele săvârșite

l) le vorbește deseori despre virtute și despre păcat

m) îi trimite la biserică deseori pentru a asculta cuvintele de învățătură rostite de preot la predică

n) le cumpără cărți religioase ziditoare de suflet

II. RĂSPLATA CREDINȚEI ȘI A ASCULTĂRII – PESCUIREA MINUNATĂ

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Ce scoate în evidență această relatare scripturistică? Care este învățătura morală?

b) De ce credeți că Domnul Iisus a săvârșit minunea în văzul tuturor?

c) Credeți că fără ascultare de cuvântul lui Dumnezeu și de poruncile Sale, poate reuși în viață omul singur doar cu înțelepciunea lui?

d) Care sunt virtuțile creștine care conturează comportamentul unui adevărat creștin?

e) Crezi că pentru îndeplinirea planurilor Sale privitoare la alții, Dumnezeu se poate folosi de tine și de darurile Sale?

f) Pornind de la această relatare scripturistică, poți explica de ce Biserica mai este numită corabia mântuirii?

g) Ce a dorit să afirme Mântuitorul prin cuvintele adresate lui Petru: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni…?

2) Comentează textul scripturistic:

„Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândește-te la Dânsul și El îți va netezi toate cărările tale. Nu fi înțelept în ochii tăi, teme-te de Dumnezeu și fugi de rău”. (Pilde 3, 5-7)

III. BINEFACERE ȘI RECUNOȘTINȚĂ – VINDECAREA CELOR 10 LEPROȘI

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Ce scoate în evidență această relatare scripturistică? Care este învățătura morală?

b) Cum ne manifestăm recunoștința față de binefacerile primite de la Dumnezeu?

c) De ce credeți că dintre cei 10 leproși vindecați de Mântuitorul în chip miraculous, doar unul s-a întors să-I mulțumească?

d) Care este cea mai importantă rugăciune de mulțumire adresată lui Dumnezeu la care suntem chemați să luăm parte toți în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare?

e) Păcatul este numit de multe ori lepră sufletească. Cum pot oamenii să se vindece de el?

2) Comentează textul scripturistic: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea. (Luca 6, 31)

„Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea”. (Luca 6, 31)

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, vazând faptele voastre cele bune, să Îl slăvească pe Dumnezeu”. (Matei 3, 16)

„

Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru ceresc milostiv este”. (Luca 6, 31)

„

Nu judecați și nu veți fi judecați, nu osândiți și nu veți fi osândiți, iertați și veți fi iertați. Dați și vi se va da”. (Luca 6, 36-37)

„

Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri, desăvârșit este”. (Matei 5, 48)

„

Nu judecați și nu veți fi judecați, nu osândiți și nu veți fi osândiți, iertați și veți fi iertați. Dați și vi se va da”. (Luca 6, 36-37)

Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea. (Luca 6, 31) IV. STĂRUINȚA ÎN RUGĂCIUNE – FEMEIA CANAANEANCĂIV. STĂRUINȚA ÎN RUGĂCIUNE – FEMEIA CANAANEANCĂ

IV. STĂRUINȚA ÎN RUGĂCIUNE – FEMEIA CANAANEANCĂ

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Ce scoate în evidență această relatare scripturistică? Care este învățătura morală?

b) Ce fel de rugăciune ne-a rămas ca exemplu de la femeia canaaneancă?

c) De ce crezi că Mântuitorul nu i-a îndeplinit femeii rugămintea dintr-o dată?

d) Omul din zilele noastre se mai roagă stăruitor sau doar atunci când are un necaz ca ultimă alternativă? Ce credeți?

e) De ce credeți că omul zilelor noastre își pierde ușor încrederea în ajutorul divin, deznădăjduind, când după cereri repetate nu obține ceea ce își dorește?

f) Tu te rogi? Dă exemple de situații concrete în care te-ai rugat stăruitor și Dumnezeu ți-a ascultat cererea.

g) Poți da exemple de mijloace prin care se dobândește statornicia în credință?

h) Ce ne sfătuiește Mântuitorul Hristos? Cum trebuie să ne rugăm pentru a nu cădea în ispită?

2) Comentează textele scripturistice:

„Domnul este lumina și mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele: de cine să-mi fie frică?” (Psalm 27, 1)

„Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit”. (Psalm 34, 18)

„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”. (Matei 11, 28)

„Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi”. (1 Petru 5, 7)

PROIECT DE LECȚIE

Profesor: PUȘCĂLĂU OCTAVIAN PETRONIUS

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială Nr. 1 Bicazu-Ardelean, jud. Neamț

Clasa: a VII – a

Disciplina: Religie ortodoxă

Tipul lecției: mixtă

Unitatea de învățare: Trăirea învățăturii creștine.

Titlul lecției verificate/evaluate: Faptele bune – roade ale virtuților.

Titlui lecției predate: Faptele rele – încălcarea voii lui Dumnezeu.

Scopul lecției: Însușirea normelor morale și de virtute creștină și înțelegerea noțiunii virtute-păcat

Durata: 50 minute

Competențe generale:

– Utilizarea adegvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare.

– Manifestarea valorilor și cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente.

– Aplicarea învățăturilor de credință în viața personală și a comunității.

Competențe specifice:

– Comunicarea clară și corectă a conținutului și mesajului moral-religios din lecțiile studiate.

– Identificarea învățăturilor morale.

– Aplicarea modelelor de comportament în societate.

Competențe derivate:

C1 – Definirea noțiunii de păcat.

C2 – Identificarea treptelor păcatului.

C3 – Clasificarea păcatelor în funcție de gravitatea lor.

C4 – Motivarea necesității luptei creștinului cu păcatul.

C5 – Identificarea aspectelor terapeutice în lupta cu păcatul – pocăința (spovedania), împlinirea virtuții, dorința de a nu păcătui.

C6 – Formularea de aprecieri obiective, argumentate, cu privire la modul în care păcatul influențează negativ viața omului.

C7 – Înțelegerea noțiunii virtute-păcat.

Strategia didactică:

1) Metode și procedee: conversația, exercițiul moral, explicația, conversația euristică, argumentarea, observarea dirijată, exercițiul.

2) Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

3) Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală.

Bibliografie:

1. Programa școlară pentru disciplina religie ortodoxă clasele V-VIII, aprobată prin ordinul ministrului nr. 5229/01.09.2008.

2. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001.

3. Muha Camelia, Caiet de religie ortodoxă, Editura Sf. Mina, Iași, 2014.

4. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Edit. Polirom, Iași 1999.

5. Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Edit. Polirom, Iași, 1998.

6. Biblia sau Sf. Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod și al Preafericitului Patriarh Daniel, Edit. IBMBOR, București 2008.

1) MOMENTUL ORGANIZATORIC (3 min.)

Salutul.

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Notarea absenților

Metode și procedee: conversația, exercițiul moral.

Forme de organizare: activitate frontală.

2) PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ (2 min)

Elevii sunt pregătiți pentru începerea lecției, prin specificarea tipului de activitate ce urmează a fi desfășurată.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală.

3) VERIFICAREA CUNOȘTINȚELOR DIN LECȚIA ANTERIOARĂ (5 min.)

Se înaintează elevilor o fișă de lucru cu întrebări din lecția anterioară Faptele bune – roade ale virtuților. Profesorul prezintă elevilor câte o fișă de lucru în care sunt precizate sarcinile de lucru propuse, pentru a implica activ întreg colectivul clasei în demersul didactic propus. Astfel, fiecare elev va conștientiza scopul și criteriile realizării sarcinii de lucru, va găsi metodele de rezolvare utilizând mijloace cunoscute, va găsi soluțiile și va elabora răspunsurile în acord cu cerințele cerute de către profesor. După ce vor fi găsite soluțiile, elevii vor prezenta răspunsurile întregii clase. Profesorul va indica elevii care vor da răspunsurile, prin sondaj, având grijă să antreneze întreg colectivul clasei la discuții. Activitatea didactică se desfășoară sub atenta supraveghere a profesorului.

Metode și procedee: exercițiul, conversația euristică, explicația, argumentarea, observarea dirijată.

Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

4) ANUNȚAREA TEMEI (1 min.)

Precizare: Astăzi în cadrul orei de religie vom studia lecția Faptele rele – încălcarea voii lui Dumnezeu.

Profesorul scrie pe tablă titlul lecției, iar elevii notează în caiete.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

5) PREZENTAREA OBIECTIVELOR PROPUSE (3 min.)

Profesorul precizează obiectivele noii lecții, scriindu-le pe tablă.

Elevii scriu obiectivele în caietele lor și sunt atenți la explicațiile profesorului.

O1 – Definirea noțiunii de păcat.

O2 – Treptele păcatului.

O3 – Clasificarea păcatului.

O4 – Aspectele terapeutice: pocăința (spovedania), împlinirea virtuții, dorința (hotărârea) de a nu păcătui.

O5 – Înțelegerea noțiunii virtute-păcat.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

6) PREDAREA NOILOR CUNOȘTINȚE (25 min.)

Se citește lecția Faptele rele – încălcarea voii lui Dumnezeu din manualul de religie ortodoxă de la pag. 47, profesorul indicând pe rând elevii care vor lectura.

Noile cunoștințe vor fi transmise, ținându-se cont de îndeplinirea întocmai a obiectivelor propuse, în conformitate cu planul de idei stabilit inițial la începutul lecției.

Se notează pe tablă ideile esențiale ale lecției și se explică cuvintele necunoscute.

Elevii notează în caiete ideile esențiale ale lecției și cuvintele necunoscute întâlnite pe parcursul desfășurării activității didactice.

Se va întocmi o schemă a clasificării păcatelor, care se va completa pe parcurs împreună cu elevii.

Metode și procedee: lectura, povestirea, explicația, argumentarea.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

7) FIXAREA ȘI SISTEMATIZAREA CUNOȘTINȚELOR ( 5 min.)

Se înaintează elevilor o fișă de lucru ce conține întrebări din lecția predată.

Elevii vor răspunde la întrebările din fișa de lucru, demonstrând în ce măsură au înțeles noile cunoștințe care tocmai s-au predat.

Metode și procedee: conversația euristică, explicația, argumentarea, observarea dirijată.

Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

8) ASOCIEREA, GENERALIZAREA (5 min.)

Sunt prezentate citate biblice cu referire la păcat din Sfânta Scriptură pe care elevii le vor lectura și reține.

Se citesc poeziile: Către organele trupului meu și Iartă-mă Dumnezeul meu din manualul de religie ortodoxă de la pag. 49.

Metode și procedee: lectura, explicația, argumentarea.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

9) ÎNCHEIEREA (1 min.)

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Salutul.

CLASA a VII – a

Tipul lecției: mixtă

FIȘA DE LUCRU

I. FAPTELE BUNE – ROADE ALE VIRTUȚILOR

Verificarea cunoștințelor din lecția anterioară:

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Care este scopul vieții creștine?

b) Cum definim virtutea creștină?

c) Care este legătura dintre virtute și fapta bună?

d) Care sunt cele 3 mari virtuți cardinale?

e) Puteți da exemple de alte virtuți creștine?

f) Poți da exemple de virtuți creștine prin care sfinții s-au făcut plăcuți înaintea lui Dumnezeu?

g) Care este rostul necazurilor pe care le îndură oamenii virtuoși?

h) De ce credeți ca virtutea este necesară creștinului?

2) Comentază afirmațiile:

„Trăind în virtute suntem ai lui Dumnezeu”. – Sf. Evagrie Monahul

„Să nu zică cineva că e cu neputință omului să ajungă la viața cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este un lucru ușor”. – Sf. Antonie cel Mare

„Virtutea creștină este hrana sufletului”. – Sf. Nicolae Velimirovici

„Adevărat domn este cel ce are suflet domnesc și caracter domnesc, cel ce ține minte obârșia sa domnească, cerească, de la Dumnezeu, cel ce înalță gândurile și rugăciunile sale la Domnul, cel ce iubește adevărul și caută dreptatea în numele Dumnezeului adevărului și dreptății, care nu îi disprețuiește pe cei neputincioși, cel ce se socotește slugă a lui Dumnezeu si a poporului, care întrebuințează scurtul său veac nu spre lenevire și ruginire, ci spre proslăvirea lui Dumnezeu și spre mântuirea sa și a aproapelui, cel ce în bogăție se simte sărac, iar în sărăcie bogat cu Dumnezeu, cel ce primește cu recunoștință, rabdă cu nădejde și moare cu credință”. – Sf. Nicolae Velimirovici.

II. FAPTELE RELE – ÎNCĂLCĂRI ALE VOII LUI DUMNEZEU

Fixarea cunoștințelor:

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Cum definiți păcatul?

b) Care sunt calitățile sufletului cu care a fost înzestrat omul de către Dumnezeu?

c) Din ce motiv Dumnezeu îngăduie pe omul păcătos?

d) Care sunt treptele păcatului?

e) Cum se clasifică păcatele?

f) Care sunt aspectele terapeutice în lupta creștinului cu păcatul?

g) Cum explicați antiteza virtute-păcat?

2) Știați că…?

„Tovărășiile rele strică obiceiurile bune”. (1 Corinteni 15, 33)

„Deci, cine știe să facă binele și nu-l face, săvârșește un păcat”. (Iacov 4, 17)

„Că slugi netrebnice suntem, fiindcă nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem, după cum ne învață Domnul”. (Luca 17, 10)

„Păcatul este urâciune înaintea lui Dumnezeu…” (Deuteronom 17, 25; Pilde 3, 32)

„Păcătoșii sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu…” (Iov 21,17; Ieremia 21,14; Psalm 20, 8-10; 78, 6; Isaia 10, 6 )

„Voi pedepsi – zice Domnul lumea pentru răutatea ei și pe cei răi pentru nelegiuirile lor. Voi face să înceteze mândria celor trufași și voi doborî semeția celor asupritori”. (Isaia 13, 11)

„Eu sunt Vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie, și orice mlădiță care aduce roadă întru Mine, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă. Rămâneți în Mine și Eu în voi, căci fără Mine nu puteți face nimic”. (Ioan 15, 1-6)

„De vom zice că păcat nu avem, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este cu noi. De vom mărturisi păcatele noastre, credincios și drept este Dumnezeu ca să ne ierte nouă păcatele noastre și să ne curățească pe noi de toata nedreptatea”. (1 Ioan 1, 8-9 )

„Să nu dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca niște unelte ale nelegiuirii; ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu ca pe niște unelte ale neprihănirii”. (Romani 6, 13)

„Cărora le veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, ținute vor fi”. (Ioan 20, 23)

„Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”. (Matei 18, 18 )

PROIECT DE LECȚIE

Profesor: PUȘCĂLĂU OCTAVIAN PETRONIUS

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială Nr. 1 Bicazu-Ardelean, jud. Neamț

Clasa: a VIII – a

Disciplina: Religie ortodoxă

Tipul lecției: transmitere și însușire de noi cunoștințe

Unitatea de învățare: Organizarea Bisericii Ortodoxe Române

Titlul lecției: Organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe Române

Scopul lecției: Explicarea organizării actuale a Bisericii Ortodoxe Române

Durata: 50 minute

Competențe generale:

– Utilizarea adegvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare.

– Manifestarea valorilor și cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente.

– Aplicarea învățăturilor de credință în viața personală și a comunității.

Competențe specifice:

– Comunicarea clară și corectă a conținutului și mesajului moral-religios din lecțiile studiate.

– Identificarea învățăturilor morale.

– Aplicarea modelelor de comportament în societate.

Competențe derivate:

C1 – Prezentarea modului în care este organizată Biserica Ortodoxă Română.

C2 – Identificarea organelor centrale ale Bisericii Ortodoxe Române

C3 – Precizarea părților constitutive si organelor locale ale Bisericii Ortodoxe Române

Strategia didactică:

1) Metode și procedee: conversația, exercițiul moral, explicația, conversația euristică, argumentarea, observarea dirijată, exercițiul.

2) Mijloace de învățământ: fișa de lucru, hartă administrativă a României, hartă cu organizarea Bisericii Ortodoxe Române

3) Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală.

Bibliografie:

1. Programa școlară pentru disciplina religie ortodoxă clasele V-VIII, aprobată prin ordinul ministrului nr. 5229/01.09.2008.

2. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001.

3. Muha Camelia, Caiet de religie ortodoxă, Editura Sf. Mina, Iași, 2014.

4. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Edit. Polirom, Iași 1999.

5. Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Edit. Polirom, Iași, 1998.

6. Biblia sau Sf. Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod și al Preafericitului Patriarh Daniel, Edit. IBMBOR, București 2008.

1) MOMENTUL ORGANIZATORIC (3 min.)

Salutul.

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Notarea absenților.

Metode și procedee: conversația, exercițiul moral.

Forme de organizare: activitate frontală.

2) PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ (2 min)

Elevii sunt pregătiți pentru începerea lecției, prin specificarea tipului de activitate ce urmează a fi desfășurată.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală.

3) ANUNȚAREA TEMEI (1 min.)

Precizare: Astăzi în cadrul orei de religie vom studia lecția Organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe Române.

Profesorul scrie pe tablă titlul lecției, iar elevii îl notează în caiete.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

4) PREZENTAREA OBIECTIVELOR PROPUSE (4 min.)

Profesorul precizează obiectivele noii lecții, scriindu-le pe tablă.

Elevii scriu obiectivele în caietele lor și sunt atenți la explicațiile profesorului.

O1 – Modul în care este organizată Biserica Ortodoxă Română (Statutul de organizare și funcționare).

O2 – Organele centrale: Sfântul Sinod, Sinodul Permanent, Adunarea Națională Bisericească, Consiliul Național Bisericesc.

O3 – Părțile constitutive și organele locale: mitropolia, eparhia, protopopiatul, parohia, mănăstirea.

Metode și procedee: explicația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

5) PREDAREA NOILOR CUNOȘTINȚE (30 min.)

Se citește lecția Organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe Române din manual de la pag. 51, profesorul indicând pe rând elevii care vor lectura. Se citesc apoi din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române – Dispozițiile generale și se explică termenii necunoscuți.

Se prezintă elevilor o hartă administrativă a României și o hartă cu organizarea Bisericii Ortodoxe Române, evidențiindu-se faptul că Biserica are, ca și Statul, o organizare administrativă.

Noile cunoștințe vor fi transmise, ținându-se cont de îndeplinirea întocmai obiectivelor propuse, în conformitate cu planul de idei stabilit inițial la începutul lecției.

Se notează pe tablă ideile esențiale ale lecției și se explică cuvintele necunoscute întâlnite pe parcursul desfășurării activității didactice.

Elevii notează în caiete ideile esențiale ale lecției și cuvintele necunoscute întâlnite.

Metode și procedee: lectura, povestirea, explicația, argumentarea.

Mijloace de învățământ: hartă administrativă a României, hartă cu organizarea Bisericii Ortodoxe Române

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

6) FIXAREA ȘI SISTEMATIZAREA CUNOȘTINȚELOR (5 min.)

Se înaintează elevilor o fișă de lucru cu întrebări din lecția predată.

Elevii vor răspunde la întrebările propuse în fișa de lucru, demonstrând în ce măsură au înțeles noile cunoștințe care tocmai s-au predat.

Metode și procedee: conversația euristică, explicația, argumentarea, observarea dirijată.

Mijloace de învățământ: fișa de lucru.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

7) APRECIEREA ACTIVITĂȚII ELEVILOR (3 min)

Se fac aprecieri generale și individuale privind paticiparea elevilor la lecție.

Metode și procedee: conversația.

Forme de organizare: activitate frontală, individuală.

8) ÎNCHEIEREA (2 min.)

Rugăciunea: Tatăl Nostru.

Salutul.

CLASA a VIII – a

Tipul lecției: de transmitere și însușire de noi cunoștințe

FIȘĂ DE LUCRU

ORGANIZAREA ACTUALĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Fixarea cunoștințelor:

1) Răspundeți la următoarele întrebări:

a) Cum este organizată Biserica Ortodoxă Română?

b) Unde este prevăzut/specificat despre organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe Române?

c) Care este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române pentru problemele dogmatice, canonice, bisericești?

d) Care sunt membrii Sfântului Sinod?

e) Ce organ central funcționează între sesiunile Sfântului Sinod?

f) Care sunt membrii Sinodului Permanent?

g) Care este organul Bisericii Ortodoxe Române care se ocupă cu problemele administrative și economice?

h) Care sunt membrii Adunării Naționale Bisericești?

i) Care este organul suprem administrativ al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești?

j) Care sunt membrii Consiliului Național Bisericesc?

k) Cum are loc alegerea patriarhului, mitropoliților și episcopilor?

l) Care sunt părțile constitutive și organele locale ale Bisericii Ortodoxe Române?

m) Ce cuprinde mitropolia sub aspect teritorial și de către cine este condusă ea?

n) Ce cuprinde eparhia sub aspect teritorial și de către cine este condusă ea?

o) Care este diferența între episcopie și arhiepiscopie?

p) Ce cuprinde protopopiatul sub aspect teritorial? De către cine este condus protopopiatul?

r) Ce este parohia și de către cine este condusă ea?

s) Ce este mănăstirea și de către cine este condusă ea? Cum se numesc viețuitorii din mănăstiri?

CONCLUZII FINALE

Educația religioasă este importantă la orice vârstă, pentru că ea conduce ființa umană la scopul ultim al existenței sale, prin trăirea comuniunii cu Dumnezeu în iubire și prin împlinirea poruncilor Sale (cf. Ioan 14, 15; 21). Atunci când omul Îl descoperă pe Domnul Iisus Hristos în poruncile Sale, viața lui se transformă și capătă un nou sens, el renaște la o viață nouă ce poartă pecetea sfințeniei, a înnoirii, a desăvârșirii. Creștinul care trăiește ca mădular al trupului lui Hristos, devine precum Hristos, un om universal, un hristos după har, de aceea și viața lui se umple de lumină și de înțelepciune, căci ,,câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (cf. Galateni 3, 27).

Împărăția lui Dumnezeu a venit în lume odată cu Domnul Iisus Hristos. Evanghelia este cuvântul lui Dumnezeu care cheamă pe om la desăvârșire, la dezbrăcarea de omul cel vechi și la îmbrăcarea în omul cel nou, cu haina duhovnicească și luminoasă a harului (cf. Coloseni 3, 9-10). Acest om nou, în Hristos, trăiește o viață morală și duhovnicească în lumina și în libertatea Duhului Sfânt (cf. Ioan 3, 5), în credință, nădejde, dragoste, adevăr și fapte bune (1 Tesaloniceni 5, 15-19).

Cuprinsul Evangheliei este comun tuturor, fără vreo deosebire. Din momentul primirii botezului în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 19), omul se îmbracă în Hristos, se eliberează de stăpânirea păcatului și intră în lumina și libertatea Duhului (cf. 2 Corinteni 3, 17). Însă, fără imitarea vieții în Hristos și împlinirea poruncilor Sale, nu este cu putință desăvârșirea și îndumnezeirea.

Înțelegerea poruncilor evanghelice nu este cu putință fără pocăință sinceră, rugăciune curată și luptă neîncetată cu păcatul, deoarece cuvântul lui Dumnezeu viu și lucrător nu încape în omul lumesc (cf. Ioan 8, 37). El este foc ce arde și scoate la iveală adevărul dumnezeiesc (cf. Luca 12, 49), mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și destoinic să judece toate cugetele inimii (cf. Evrei 4, 12).

Împlinirea ființei umane se realizează prin desăvârșirea ei, după modelul comuniunii în iubire dintre persoanele Sfintei Treimi, iar încadrarea omului în împărăția lui Dumnezeu începe din prezent, cu perspectivă către viitor (cf. Matei 4, 17). Biserica reprezintă spațiul și locul încadrării tainice a ființei umane în împărăția cerească, în care prezența lui Dumnezeu este efectivă și unde se săvârșesc lucrările sfințitoare ale Tainelor lui Dumnezeu, răspândind peste întreaga lume puterea dumnezeiască și mântuitoare a energiilor harului Duhului Sfânt.

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE

Subsemnatul Pușcălău Octavian Petronius, legitimat prin C.I. seria NT, numărul 461213, C.N.P 1820619270028, cadru didactic la Școala Gimnazială Nr. 1 Bicazu-Ardelean, jud. Neamț și Școala Gimnazială Bârgăuani, jud. Neamț, înscris la examenul de acordare a gradului didactic I, seria 2016-2018, cunoscând dispozițiile articolului 292 Cod Penal cu privire la falsul în declarații, declar pe propria răspundere următoarele:

a) lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

b) nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie;

c) nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, înclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatului;

d) lucrarea nu a mai fost folosită în alt context de examen sau de concurs.

Dau prezenta declarație fiind necesară la predarea lucrării metodico-științifice în vederea avizării de către conducătorul științific Lect. Dr. Pr. Adrian Lucian Dinu.

Declarant: Pușcălău Octavian Petronius

Data: 17. 08. 2017

PARTICIPARE LA CATEHEZĂ – BISERICA SFÂNTUL DUMITRU

PARTICIPARE LA CATEHEZĂ – BISERICA POGORÂREA DUHULUI SFÂNT

SĂPTĂMÂNA ȘCOALA ALTFEL LA ȘCOALA BICAZU-ARDELEAN