Pastorația ÎN Mediul Rural ÎN Ziua DE Astăzi
=== PASTORAŢIA ÎN MEDIUL RURAL ÎN ZIUA DE ASTĂZI ===
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………..2
CAP. I TAINA PREOȚIEI. CHEMARE ȘI SLUJIRE SFÂNTĂ
A. Demnitatea, valoarea și importanța misiunii preoțești……………5
B. Responsabilitatea preoției, necazurile și greutățile ei……………15
C. Slujirea lui Dumnezeu în lume……………………………………26
CAP. II PREOTUL ÎN RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI COMUNITATEA RURALĂ
A. Preotul – păstor și model pentru credincioșii săi…………………31
B. Familia preotului în cadrul comunității………………………….37
C. Educația religioasă a tineretului………………………………… 42
CAP. III PROBLEME DE PASTORAȚIE ÎN CADRUL COMUNITĂȚII RURALE
A. De la păgânism la creștinism……………………………………..47
B. Rugăciunile pentru cei morți……………………………………..53
C. Problemele administrative ale parohiei…………………………..56
IV. EDUCAȚIA CREDINCIOȘILOR ÎN CONTEXTUL LITURGIC BISERICESC
A. Spovedania – mijloc de pastorație individual…………………….60
B. Sfânta Liturghie – centrul cultului divin …………………….….64
C. Comportament ș atitudine în cult și în locașul de cult…………..71
CONCLUZII………………………………………………………….76
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………….79
Introducere:
Unicul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, cum sublinia Sfântul Apostol Pavel, Domnul nostru Iisus Hristos El este Cel Care a realizat opera de mântuire, dar pentru aplicarea ei individuală și pentru împărtășirea roadelor ei, până la sfârșitul veacurilor El a trebuit să dea împuternicire Apostolilor care prin mijlocirea tainelor și ierurgiilor să împărtășească harul sfințitor, prin acesta indicând succesiunea lor și a urmașilor lor, misiunea preoțească, de trimiși și de continuatori ai lucrării de mântuire adusă de Hristos în lume.
Lucrarea pastorală a preotului începe deci de la Hristos și merge în istorie. Fără de Iisus Hristos nu există pastorație adevărată deoarece în cel întrupat se cuprind toate puterile de refacere a omului din orice timp. Iată de ce cea dintâi orientare a pastorației din zilele noastre trebuie să tindă spre legătura strânsă a credincioșilor cu persoana și opera lui Iisus Hristos.
Calitatea dată de Hristos Sfinților Apostoli și urmașilor lor de a fi lumina lumii și sarea pământului, trebuie să devină realitatea evidentă și îndatorire zilnică a preotului de astăzi. Fără de acesta strânsă, intimă și puternică legătură cu Hristos, lucrarea noastră pastorală este glas ce strigă în pustiu, fie pentru satisfacerea orgoliului sau interesului subiectiv, fie pentru o laudă fățarnică înaintea oamenilor.
În mijlocul credincioșilor, pentru care e rânduit să mijlocească împăcarea cu Dumnezeu, preotul este în primul rând vestitorul învățăturii divine pentru călăuzirea sufletelor spre mântuire. Pentru această misiune preotul este dator să se pregătească în așa fel încât prin metodele și mijloacele pastorale pe care le folosește să-și atingă scopul pentru care a fost trimis.
Este adevărat că trăim o realitate nouă, dinamică în viața oamenilor, iar creștinismul vorbește mereu de omul nou, de făptură nouă încât preoțimea de azi nu trebuie să rămână indiferentă față de această nouă viață. De aceea nu ar trebuie să se poată sustrage de la îndatorirea unei activități pline de zel pentru îndreptarea morală și religioasă a credincioșilor.
Marele transformări sociale pe care le-a înscris omenirea, cuceririle științifice, dezvoltarea vertiginoasă a tehnicii a influențat considerabil mentalitatea oamenilor și toate acestea cer un stil ou de pastorație din partea slujitorilor Bisericii. Ar fi greșit și inutil să nu simțim nevoile spirituale ale oamenilor din vremea noastră și să nu recunoaștem valoarea realizărilor lor, chiar dacă ele nu sunt făcute din inițiativa și sub îndrumarea directă a Bisericii.
Fără a neglija metodele clasice de până acum, preotul trebuie să iasă din studiu pasivismului, prin care se îngrijea numai de cei ce veneau să-i solicite asistența religioasă trebuind să desfășoare o activitate misionară internă, dinamică, potrivit cu noile cerințe ale sufletului omenesc.
Dar pentru a găsi și stabili metodele și mijloacele necesare pastorației acestei noi vieți, prima preocupare trebuie să se îndrepte spre persoana celui ce voiește să folosească aceste metode și mijloace, în cazul nostru al preotului. De aici se înțelege că preotul, pe care Biserica se sprijină și prin care se prelungește în sufletul fiecărui credincios, pentru a răspunde nevoii spirituale acute a credincioșilor, trebuie să aibă în vedere o permanentă și continuă preocupare în ceea ce privește pregătirea sa morală și intelectuală.
Știm că după învățătura Bisericii noastre, Hristos este Capul nevăzut al Bisericii, iar preotul este trimisul Lui în parohie. Credincioșii noștri știu acest lucru și de aceea vor să vadă în preot un urmaș al lui Hristos. În sufletul credincioșilor noștri, există dorința ca preotul, ca și reprezentant al lui Dumnezeu, să – L reprezinte mai desăvârșit. Abia când credincioșii au această convingere, își deschid inima și-l primesc pe preot fără nici o rezervă, îl ascultă fără nici o îndoială, cercetează Sfânta Biserică, se împărtășesc cu Sfintele Taine și-i ascultă toate sfaturile.
Cultul Bisericii noastre socotit pe drept cuvânt, o comoară bogată de har și adevăruri ce duc la mântuire este izvorul proincipal prin care viața noastră este în comuniune cu Dumnezeu. El este mijlocul cel mai însemnat, prin care pastorația creștină își poate realiza scopul ei final.
Predica este pentru preot mijlocul clasic de a trezi în sufletele credincioșilor setea de desăvârșire, dorința de a cunoaște complet și profund sensurile tainice ale vieții harismatice și mijlocul prin care poate face cunoscută concepția creștină de viață, așa cum se desprinde in Evanghelie și din trăirea Bisericii în decursul istoriei.
În afară de metodele și mijloacele pastorației colective, preotul trebuie să se folosească și de cele ale pastorației individuale duse de preot cu răbdare și stăruință, pe calea contactelor personale, a dialogului, purtate mai ales cu cei ademeniți de propaganda sectară sau cu cei care manifestă tendințe de izolare.
Lucrarea de față nu-și propune să de soluții sau sa reveleze o stare de fapt a lucrurilor exhaustivă, existent în parohie în general și în cea din mediu rural în special. Probleme cu care se confruntă un preot de la sat nu sunt tot timpul aceleași, ele fiind diferite; substanța lor este însă aceeași. De modul cum le rezolvă el depinde succesul său ca păstor și al lui Hristos în mijlocul oamenilor.
Pastorația se realizează pornind întâi de la persoana preotului, ca punct de referință pentru creștinii săi și extinzându-se la enoriași, care în calitate de creștini și pentru a fi conformi cu Trupul lui Hristos
I. TAINA PREOȚIEI. CHEMARE ȘI SLUJIRE SFÂNTĂ
A. DEMNITATEA, VALOAREA ȘI IMPORTANȚA MISIUNII PREOȚEȘTI
Demnitatea, vrednicia și însemnătatea misiunii preoțești reiese din însăși originea și instituirea ei, din esența și scopul ei. De origine divina, prin instituirea ei, de esență supranaturală prin harul divin care stă la temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoția nu constituie o simplă funcție, o carieră, ca toate celelalte ocupații sau îndeletniciri lumești, puse în serviciul societății umane, ci o misiune, un apostolat, o slujire: slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, sau mai bine zis, slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Prin aceasta, ea se situează deasupra oricărei profesiuni, întrece în valoare, în demnitate și în însemnătate toate îndeletnicirile, rangurile și titlurile de noblețe, toate dregătoriile omenești.
Este în ea ceva din frumusețea și jertfelnicia carierei de profesor educator și pedagog, care are misiunea de a lumina mintea tinerilor și făuri din sufletele lor personalități umane, pregătind astfel drumul generațiilor viitoare; are ceva și din noblețea profesiunii de medic, menită să aline suferințele și bolile oamenilor; are ceva și din demnitatea carierei de magistrat sau judecător, atunci când aceasta este pusă în serviciul justiției sociale, obiective și imparțiale.
Dar misiunea preoțească se deosebește de toate acestea prin superioritatea obiectului și a scopului ei și este mai mult decât toate laolaltă. Căci preotul are în grija sa nu numai copii și tineri, ca profesorul sau pedagogul, ci oameni de toate vârstele, din toate stările sociale și din diferite grade de cultură; el e chemat să trateze și să tămăduiască nu bolile trupului muritor, ca medicii, ci pe acelea ale sufletului, care e nemuritor și mult mai de preț decât trupul; el nu este numai judecătorul turmei sale duhovnicești, ci și capul sau conducătorul ei, sfătuitorul și povățuitorul, mângâietorul și ocrotitorul, păstorul și părintele, mesager și vestitor al voii lui Dumnezeu în lume, transmițător al harului divin, preotul întrece pe toți ceilalți factori sociali prin vrednicia și noblețea misiunii sale.
Oricât de mare ar fi înțelepciunea, puterea sau bogăția altora, oricât de înaltă ar fi treapta socială pe care stau alții ori funcția pe care o dețin în lume, nici unul dintre slujitorii societății omenești nu se poate compara în vrednicie cu cel mai umil preot de sat, care poate mai mult decât toți ceilalți oameni: poate să liturghisească cu îngerii înaintea lui Dumnezeu, să sfințească viața oamenilor, să lege și să dezlege păcatele lor, să le încuie sau să le descuie porțile Împărăției Cerurilor. „Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este ca, om fiind „și îmbrăcat în trup și sânge, să te poți apropia de fericita și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege mai bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți, Harul Sfântului Duh", zice Sfântul loan Gură de Aur.
Demnitatea și înălțimea misiunii preoțești devine și mai evidentă dacă avem în vedere mai ales prețul și valoarea sufletului omenesc. Preotul este, în primul rând, păstor de suflete. Or, nimic în lume nu egalează prețul și valoarea sufletului celui mai umil dintre oameni. Căci, precum spune Mântuitorul, „ce ar folosi omul de ar dobândi lumea toată, dar și-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Matei XVI, 26). Preoția, pastorația creștină este grija pentru sufletele oamenilor, pentru tot ceea ce este mai de preț, mai etern și mai de valoare în ființa noastră. Și, cu cât sufletul este mai presus decât trupul, cu atât este preoția mai presus de toate celelalte funcțiuni, cariere sau îndeletniciri sociale, care se preocupă, exclusiv sau cu precădere, de trupul omului și de trebuințele sale materiale, terestre, trecătoare. Conducerea sufletelor pe calea desăvârșirii morale, a virtuților și aprecierii neîncetate de Dumnezeu și de cer este obiectul preocupării preotului, țelul misiunii sale. „Păstorii sufletelor — spune Sfântul Grigorie de Nazianz – se ocupă de suflet care este de la Dumnezeu și deci dumnezeiesc, este părtaș al nobleței celei de sus, către care și tinde, chiar dacă este înjugat cu un trup rău" .
Aceasta făcea și pe Sfântul loan Gură de Aur să spună că dregătoria preoțească este mai presus decât cea a conducătorilor de popoare. După el, mai puțin prețuiește în fața lui Dumnezeu un rege sau un împărat decât ultimul dintre preoți. Și pe drept cuvânt; căci conducătorii politici ai popoarelor răspund în fața judecății istoriei omenirii pentru răul sau binele pe care 1-au făcut popoarelor lor în această și care s-a răsfrânt numai asupra destinului lor terestru; preotul are însă în mâinile sale destinul pentru eternitate al păstoriților lui, fericirea sau osânda lor și a lui în viața de dincolo.
De aceea, nici un alt factor de conducere sau de răspundere în viața socială nu are atâta autoritate, atâta influență asupra oamenilor și atâta intimitate cu viața lor sufletească, ca preotul. La cine apelează mai mult și mai des credincioșii unei parohii decât la preot? Unde pot găsi ei totdeauna un cuvânt cald de mângâiere, de îmbărbătare și de întărire la vreme de necaz și suferințe, un ajutor la nevoie, decât la preot? Pe cine ascultă ei mai cu încredere decât pe preotul lor? Cui își destăinuiesc ei mai cu încredere tainele inimii, intimitățile, păcatele, căderile și năzuințele lor decât duhovnicului lor?
Înalta vrednicie și sfințenia misiunii preoțești reiese mai ales din latura ei sacramentală sau sfințitoare. In calitatea lui de mijlocitor între oameni și Dumnezeu, preotul aduce, pe de o parte, cuvenitul prinos de închinare din partea Bisericii sau a comunității pe care o păstorește, iar, pe de alta, transmite ceea ce ne dăruiește Dumnezeu, adică harul, binecuvântarea și ajutorul Lui, întreținând astfel legătura nevăzută dintre Dumnezeu și oameni,..dintre cer și pământ. Mai ales prin această funcție de liturghisitor, de slujitor al tainelor dumnezeiești, de sfințitor al lumii, de organ al harului dumnezeiesc, preotul se situează deasupra oamenilor, ba chiar și a îngerilor, în această calitate, și mai ales în timpul slujirii Sfintei Liturghii, nici o altă ființă nu se află într-o mai mare apropiere și intimitate față de Dumnezeu. Sublimitatea preoției din acest punct de vedere a subliniat-o mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur: „Preoția se exercită pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuși Mângâietorul.
Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri… înfricoșătoare și cu totul cutremurătoare era și preoția și slujba adusă lui Dumnezeu pe timpul Legii Vechi, înainte de venirea harului. Dar, dacă te uiți la preoția și slujba adusă lui Dumnezeu acum, în timpul harului, vei vedea că cele înfricoșătoare și cele cu totul cutremurătoare ale Legii vechi sunt mici si că, în această privință, sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Lege, că „Legea veche, cu toată slava ei, era fără slavă, față de Legea Nouă, din pricina slavei covârșitoare a acesteia" (II Corinteni III, 10)… Dacă ai putea să te 'gândești ce lucru mare este ca, om fiind și îmbrăcat în trup și sânge, să te poți apropia de fericita și nemuritoarea Fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh.
Prin preoți se săvârșește și Sfânta Jertfă și alte slujbe, întru nimic mai prejos de Sfânta Jertfă și în ce privește vrednicia preoțească și în ce privește mântuirea noastră. Oameni care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el au primit îngăduința să administreze cele cerești și au luat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și, oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer" (Matei XVIII, 18). Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar ei leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile. Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi… Au fost înălțați (preoții) la slujba aceasta atât de mare ca și cum de pe acum ș-ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească… Dumnezeu dă preotului o putere cu atât mai de preț cu cât este mai de preț cerul decât pământul și sufletul, decât trupul…" .
De asemenea Sfântul Grigorie Teologul îl vede pe preot „stând alături de îngeri, preamărind pe Dumnezeu alături cu arhanghelii, aducând jertfe la altarul cel de sus, luând parte la slujba de preot împreună cu Iisus Hristos, înviind făptura, restabilind chipul lui Dumnezeu în om, slujind lumii celei de sus, ba, ceva mai mult, devenind întrucâtva Dumnezeu și pe alții Dumnezeu făcându–i.
Tot atât de admirativ vorbește și Sfântul Efrem Sirul despre sublimitatea preoției, privită mai ales din latura ei sacramentală: „Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoșat al preoției! Slujbă sfântă, sublimă, de neprețuit, cu care Hristos, după venirea sa pe pământ, a binevoit să însărcineze pe nevrednicele sale făpturi! Vă rog în genunchi, cu lacrimi și suspine, să cinstiți acest tezaur al preoției, tezaur pentru cei ce știu să-1 păstreze cu sfințenie și cu vrednicie. Dar cum voi putea să slăvesc demnitatea preoțească? … Ea întrece orice idee, orice știință. Sf. Ap. Pavel la ea se gândea, după părerea mea, când scria: O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu.. (Romani XI, 33). Eu îl văd pe preot în mijlocul sfinților, în cetele curții împăratului împăraților, în mijlocul celor fără de trupuri, strălucitoare de slavă, pline de iubire, el se desfată în apropierea (intimitatea) Domnului său, Creatorul și izvorul a toată lumina; el își exprimă o dorință și această dorință îi este împlinită.
Un scriitor bizantin din secolul al XlV – lea spune ca „n-ar greși cineva daca ar numi preoția putere creatoare a lui Dumnezeu, sau știință dumnezeiască., având drept scop să facă din anumite simboale, ca prin niște organe, pe om Dumnezeu după har și asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu Cel după fire, iar pâinea și vinul amestecat, să le prefacă în trupul și sângele Stăpânului” ., iar Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului din secolele XIV-XV, spune că odată „cu slujirea tainelor am luat rânduiala mai presus ca îngerii… Ce este mai minunat decât unele ca acestea? Ce bine mai mare este către oameni? Ce putere este mai covârșitoare? Ce stăpânire este care să aibă mai mari daruri? Iată, noi, țărâna, lutul și viermele ne arătăm Puteri și Stăpâniri. Ba chiar mai mult și mai vârtos decât aceștia, putem noi cu puterea preoției. Că și ziditori ne facem zidirii celei mai bune, prin botez și prin celelalte taine, și părinții fiilor lui Dumnezeu și lucrători celor ce sunt dumnezei după har, și păcatului pierzători și păzitori de suflete, dezlegători de legăturile cele veșnice, descuietori ușilor Raiului, lucrători de lucrurile cele dumnezeiești, și lucrători împreună cu Dânsul ne arătăm spre mântuirea oamenilor".
„… Cu adevărat mare e taina și mare vrednicia stării preoților, cărora s-a dat ceea ce s-a dat îngerilor. Că numai preoți hirotoniți după lege au putere a sluji Sfânta Liturghie și a sfinți trupul lui Hristos. Preotul este numai un ministru al lui Dumnezeu, el întrebuințează cuvintele lui Dumnezeu, după rânduiala și porunca lui Dumnezeu, iar adevăratul începător și nevăzutul lucrător al tainei este însuși Dumnezeu, la a Cărui voie toate simt supuse.
În această împărătească taină, se crede mai mult atotputerniciei lui Dumnezeu decât minții și simțirilor preotului, sau altui semn văzut.. .Preotul îmbrăcat în sfintele veșminte tine locul lui Hristos; că este chemat să aducă lui Dumnezeu în smerenie și în evlavie rugăciuni pentru sine însuși și pentru tot poporul. Preotul când slujește, cinstește pe Dumnezeu, veselește pe îngeri, zidește Biserica, mijlocește viilor ajutor, morților odihnă și pe sine se face părtaș tuturor bunurilor.
Așa se și explică aureola de cinste și respect cu care a fost înconjurat în
general, oricare trimis, reprezentant sau ambasador, lui i se dă cinstea cuvenită aceluia pe care îl reprezintă sau din partea căruia e trimis. Or, preotul, fiind trimisul lui Dumnezeu, reprezentantul și slujitorul Lui între oameni, asupra lui se reflectă cel puțin o parte din măreția lui Dumnezeu și din cinstea și respectul pe care I le datorăm. „Cine ascultă de voi, de Mine ascultă și cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca X, 16). Și „cine slujește pe domnul său, va primi cinste" (Proverbe XXVII, 18).
De altfel, nu numai în creștinism, ci în toate religiile omenirii și în toate vremurile, preoția a fost prețuită și omagiată într-un fel sau altul, iar preoții au fost considerați și cinstiți ca oameni cu atribuții și puteri excepționale în comparație cu ceilalți oameni.
Popoarele păgâne – culte și inculte – au respectat în preoții lor, în chipul lor superstițios, pe inițiații în tainele cerului (ca la asiro-babilonieni), pe sacrificatorii sau îmblânzitorii zeilor (ca la romani), pe depozitarii științei supreme (ca la egipteni), iar unele vedeau în ei o castă sau categorie deosebită de ceilalți oameni (ca la evrei sau la indieni). Se știe de câtă cinste se bucurau arhiereii, preoții și leviții Vechiului Testament (vezi mai ales Iisus Sirah VII, 33; Ps. CIV, 15; Deuteronom XVIII, 1-8, ș.a,) În statul roman împăratului însuși, îi plăcea să-și atribuie titlul de pontif suprem (pontifex maximus) pentru a-și spori prestigiul și autoritatea, dar omagiind în felul acesta, indirect, preoția.
Dacă în religiile naturale omenești – unde preoția era lipsită de prerogativele harului divin — preotul era atât de onorat, cu atât mai mult în creștinism, religia supremei revelații, în care preoția, învestită cu pecetea harului dumnezeiesc, este prelungirea și continuatoarea sacerdoțiului lui Hristos în lume. „Preoții care își îndeplinesc bine chemarea, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu predica și cu învățătura”, recomanda Sfântul Apostol Pavel (I Timotei V, 17).
Respectul acesta datorat preoției este accentuat mai ales în epistolele sfântului Ignatie al Antiohiei și în Constituțiile Apostolice. „Socotește pe episcop ca ținând locul lui Dumnezeu între oameni și covârșind pe toți cei cu slujire și cu cinste între ei…, ca judecând cu putere de la Dumnezeu"12. „Pe episcop sunteți datori să-1 iubiți ca pe părintele vostru, să vă temeți de el ca de împărat și să-1 cinstiți ca pe Domnul… Episcopul, ca și Dumnezeu, să aibă întâietatea la respectul pe care trebuie să i-1 dați, potrivit demnității lui, cu care stăpânește cerul și domnește peste toți credincioșii… și preoții să fie socotiți de voi în chipul nostru, al apostolilor; să vă fie învățători ai conștiinței de Dumnezeu…"1. „Pe păstorul într-adevăr bun, laicul să-1 cinstească, să-1 iubească, să se teamă de el ca de părintele, ca de Dumnezeu, ca de stăpânul său, ca de arhiereul lui Dumnezeu, ca de învățătorul pietății, căci cine îl ascultă pe el, pe Hristos îl ascultă și cine se leapădă de el, de Hristos se leapădă și cine nu primește pe Hristos nu primește pe Dumnezeu și Tatăl Său…”
Până și păgânii persecutori au recunoscut, în felul lor brutal, importanța clerului creștin și 1-au persecutat, cu preferință sau exclusiv (ca Maximin Tracul), ca pe stâlpul, puterea, și condiția de existență a Bisericii însăși, împărații creștini au cinstit clerul prin respectul pe care 1-au dat slujitorilor Bisericii, privilegiile pe care li le-au acordat, prin supunerea lor la disciplina bisericească (vezi de exemplu cazul împăratul Teodosie și Sf. Ambrozie),, ș.a.m.d. Biserica însă a cinstit preoția nu numai prin respectul și prețuirea cu care a înconjurat-o, ci și prin drepturile și onorurile ce i-a acordat, prin datoriile și răspunderile pe care i le-a impus, prin severitatea si sancțiunile excepționale cu care a tratat totdeauna lipsurile și scăderile.
Iată de ce în creștinătatea ortodoxă orice preot bun este respectat, prețuit și iubit, cel puțin în granițele strâmte ale parohiei lui, mai mult decât un împărat în împărăția lui. Iar una din formele prin care credincioșii își arată respectul și dragostea lor față de preot este sărutarea mâinii preotului. Creștinul ortodox sărută mâna părinților care i-au dat viață, pe a nașului care 1-a încreștinat, asistându-l la botez, pe a învățătorului care i-a luminat mintea cu învățătura cărții; dar mai cu evlavie sărută mâna preotului, care îi este și părinte duhovnicesc și învățător și ocrotitor. El știe că prin dreapta preotului lucrează harul sfințitor al lui Dumnezeu: cu ea îi botează copii, cu ea îi binecuvântează cununiile și căminul, cu ea îi dă iertarea păcatelor la spovedanie și Sfânta împărtășanie, cu ea îi va binecuvânta și ceasul ultim al vieții, sicriul, mormântul și crucea care îi va străjui căpătâiul după moarte.
Dacă toate acestea nu se săvârșesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte ale preoților, atunci cum vei putea fără preoți să scapi de focul gheenei sau să dobândești cununile cele pregătite? Preoții sunt aceia cărora li s-a încredințat zămislirea noastră cea duhovnicească. Ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Sfântul Botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu; prin preoți ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos.
Prin urmare, este drept ca preoții sa fie pentru noi mult mai de temut decât marii demnitari și decât împărații, dar mai cinstiți și mai iubiți chiar și decât părinții. Părinții ne-au născut din sânge și din voința trupului; preoții însă ne sunt pricinuitori nașterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii celei după har. . . Dumnezeu a dat preoților o putere mai mare decât părinților noștri trupești, nu numai când ne pedepsesc, dar și când ne fac bine. Părinții noștri ne nasc pentru viața de acum, iar preoții pentru cea viitoare; unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească și nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalți au mântuit chiar și suflete bolnave și pe cale de a pieri. . ., nu numai cu ajutorul învățăturilor și al sfaturilor, ci și al rugăciunilor. Preoții au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci și după ce ne-au botezat. . . în afară de asta, părinții nu pot fi de vreun folos copiilor, dacă greșesc față de unul din mărimile și puternicii pământului; dar preoții au potolit de multe ori chiar mânia lui Dumnezeu, nu numai a unor dregători sau împărați.
Așadar, „nu poate fi vrednicie mai înaltă pe pământ decât aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot. Și dacă pentru religiile tuturor timpurilor preoția a jucat un rol esențial și decisiv, credința noastră nici nu poate fi concepută fără preoția creștină, instituție divină creată prin harul lui Iisus Hristos, căci fără ea nu poate exista nici propovăduire infailibilă a cuvântului dumnezeiesc, nici săvârșirea dumnezeieștii Euharistii și a celorlalte sfinte taine, nici conducere a comunității creștine in Duhul Sfânt pe calea mântuirii… Cunoscând toate acestea, nimeni nu poate rămâne nedumerit când aude rostindu-se: dintre toate vredniciile omenești, cea mai înaltă este aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot cuvenită aceluia pe care îl reprezintă sau din partea căruia e trimis”. Ori, preotul, fiind trimisul lui Dumnezeu, reprezentantul și slujitorul Lui între oameni, asupra lui se reflectă cel puțin o parte din măreția lui Dumnezeu și din cinstea și respectul pe care I le datorăm. „Cine ascultă de voi, de Mine ascultă și cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca X, 16). Și „cine slujește pe domnul său, va primi cinste" (Proverbe XXVII, 18).
B. RESPONSABILITATEA PREOȚIEI NECAZURILE ȘI GREUTĂȚILE EI
Pe cât de înaltă și cinstită este preoția, pe atât de mare și de gravă este și răspunderea preotului. In general responsabilitatea unei sarcini sau funcții este direct proporțională cu prețul și valoarea lucrului sau a slujbei ce ți s-a încredințat. Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere. Slujba preoțească este grija pentru mântuirea sufletelor încredințate preoților spre păstorire. El răspunde în fața lui Dumnezeu nu numai pentru sufletul său, ci si pentru cele ale păstoriților lui. Pentru mântuirea acestor suflete S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu însuși, vărsându-și sângele scump pe crucea de pe Golgota. La judecata viitoare slujitorii lui Hristos „vor avea să dea seama" (Evrei XIII, 17) și vor plăti cu sufletele lor. „Pentru aceea, păstori, auziți cuvântul Domnului! Acestea zice Domnul: iată eu sunt asupra păstorilor și voi cere oile mele din mâinile lor", zice proorocul lezechel către păstorii lui Israel (lezechel XXXIV, 9-10).
Precum precizează Sfântul loan Gură de Aur, „păstorul care pierde oile, pentru că i le-au răpit lupii sau i le-au furat hoții, sau pentru că a dat boala în ele sau pentru că a venit peste ele altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală, paguba se mărginește la bani. Dar omul căruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă pentru pierderea oilor, nu pagubă de bani, ci pagubă sufletească în primul loc”.
Nimeni nu poate face mai mult bine oamenilor dar și mai mult rău decât preotul, iar aceasta atârnă de felul cum își îndeplinește rostul social și religios pe pământ19. Se înțelege de la sine că fiecare din oameni are partea lui de răspundere personală în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, adică răspunde moral și legal în fața Statului, a societății, a instituției sau a corpului profesional din care face parte, pentru felul în care își îndeplinește slujba. Un părinte de copii, de exemplu, răspunde în fața oamenilor și a lui Dumnezeu numai pentru felul cum și-a crescut proprii săi copii; răspunderea preotului este însă înzecită atât în cer, cât și pe pământ, căci el răspunde de soarta de dincolo de pragul mormântului a tuturor fiilor săi duhovnicești.
„Cu cât demnitatea este mai înaltă, cu atât și primejdiile sunt mai mari pentru cel ce este îmbrăcat cu preoția. Este de ajuns ca o singură izbândă să ridice pe cineva de la episcopie la cer, după cum e de ajuns ca un singur păcat să-1 prăbușească în gheena… Căci dacă, de pildă, el (slujitorul) ar fi necucernic, nu numai de sufletele cele pierdute, ci și de toate cele făcute de acelea va da seama”, spune Sfântul loan Gură de Aur.
Comentând, în continuare, cuvintele Mântuitorului: „Cine va sminti pe unul dintre cei mici, care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-i atârne cineva de gât o piatră de moară și să-1 arunce în fundul mării" (Matei XVIII, 6), același Sfânt Părinte adaugă, referindu-se la episcop: „Dacă unui simplu credincios (care face acest lucru) i se cuvine o astfel de pedeapsă, apoi cel ce smintește atâtea suflete, atâtea cetăți și atâția oameni, bărbați, femei, copii, cetățeni, lucrători de pământ, pe toți cei din acea cetate, ca și pe cei din alte cetăți, ce nu va suferi? De ai zice că de trei ori este mai răspunzător, totuși n-ai spus nimic, de atâta pedeapsă facându-se vinovat Astfel, unul ca acesta are mai ales nevoie de harul și pacea lui Dumnezeu, iar dacă el nu cârmuiește prin acestea pe credincioși, toate se pierd, toate se nimicesc, neavând cu el călăuza cuvenită. Chiar de ar fi iscusit la cârmuire, dacă nu va avea — zic — aceste călăuze — adică harul și pacea lui Dumnezeu, va afunda corabia și pe cei din ea. De aceea mă mir de cutezanța acelora care doresc această greutate. Omule îndrăzneț și nesocotitule! Nu vezi ce dorești tu? De ai fi tu cel mai neînsemnat și cel mai nebăgat în seamă dintre oameni și de ai avea mii de păcate, totuși vei da seama de un singur suflet și numai de acesta vei fi răspunzător; dar când te ridici în această demnitate (cea de arhiereu sau preot), poți înțelege pentru câte capete vei răspunde și vei fi pedepsit?”.
Iată cum e privită, din perspectiva credincioșilor mireni înălțimea preoției și înfricoșătoarea ei răspundere: „înzestrat cu putere de sus, preotul este deci încărcat cu o răspundere egală cu sfințenia, cu înălțimea și cu cinstirea slujirii lui. Superior tuturor ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu, creditat cu o încredere de care nu ne bucură laicii, înzestrat cu puteri care nu le sunt date lor, hărăzit cu privilegii neîngăduite celorlalți, stând pe o poziție inaccesibilă celorlalți oameni, el este dator lui Dumnezeu și oamenilor cu echivalentul darurilor și oficiului său sfânt, de care trebuie să se bucure nu un om, ci chiar un înger.
Așa cum slujirea lui este sfântă și cu mult mai mare decât a laicilor, și păcatele lui sunt mai mari și osânda lui mai grea decât a celorlalți. El răspunde nu numai pentru păcatele sale., ci și pentru ale credincioșilor lui… La capătul neștiut al vremii, el este așteptat de sfinții apostoli, cei care au hirotonit pe primii preoți, cu roadele ostenelilor sale, cu toți cei povățuiți, botezați, luminați, îndreptați, ridicați, ajutați, mângâiați, sfințiți și mântuiți de el; cu oile cele rătăcite aflate, cu drahmele cele pierdute găsite, cu talanții harului înmulțiți, făcuți câștig și bucurie pentru cauza și împărăția lui Dumnezeu. El este dator lui Dumnezeu și răspunde nu numai pentru viața, mintea, puterile fizice și sufletești cu care a fost înzestrat, ca orice om, ci și cu talanții harului pe care i-a primit în plus.
Acest har prețuiește mai mult decât toate darurile și bunurile personale. Acest dar transcendent îl covârșește, îl depășește, îl înalță în valoare și importanță cu mult peste ceilalți oameni, dar îl ridică totodată în răspundere mai presus de toți muritorii. El va da seama în fața lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit, pentru fiecare suflet. El se va mântui sau se va pierde cu credincioșii săi: prin ceea ce a făcut sau n-a făcut pentru mântuirea lor… El nu este în Biserică un număr, ca orice credincios; el este capul unei comunități, conducătorul, îndrumătorul altora, al multora, al familiei, al turmei lui duhovnicești. El trăiește și slujește nu doar pentru sine, ci pentru ea. Pentru ea se îndreptățește înaintea lui Dumnezeu. Credincioșii lui sunt martorii lui: ei vor fi apărătorii sau acuzatorii lui la tribunalul ceresc. Prin ei va răspunde preotul la întrebarea cea mare a lui Iisus Hristos: ce ai făcut cu frații Mei cei mici, cu mădularele Trupului meu? Ce ai făcut din Biserica Mea și a ta? Unde sunt cei ce ți i-am încredințat spre învățare, îndreptare și mântuire, din Evanghelia mea, prin cuvântul și pilda ta?… Ce ai făcut cu harul Meu? Fericirea sau nefericirea preotului stă în răspunsul ce va putea da lui Hristos, ca răspunzător de sufletele încredințate păstoriei lui. Iată ce nici un preot nu va trebui să uite niciodată”.
Ferice, așadar, de preotul cel bun, care, la judecata viitoare, se va putea înfățișa fără teamă înaintea tronului judecății, împreună cu toate oile din turma sa, fără să fi pierdut pe vreuna; pe care, arătându-le Dreptului Judecător, să spună: „Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Mie Dumnezeu… Când eram cu ei în lume, eu i-am păzit în numele Tău. Pe care mi i-ai dat i-am păzit și nimeni din ei n-a pierit…” (Isaia Vin, 18; Evrei II, 13; loan VH, 12).
Sentimentul de firească și îndreptățită mulțumire și mândrie, pe care îl încearcă, deci, cel ce primește oficiul de mare cinste al preoției, trebuie însoțit de conștiința clară a gravității răspunderii cu care se încearcă. „Că te-ai făcut preot nu s-a ușurat sarcina ta; dimpotrivă mai grea sarcină ai pus pe umerii tăi, și te-ai îndatorat spre mai mare sfințenie!”. Orice preot conștient de responsabilitatea misiunii sale poate spune păstoriților săi, ca, odinioară, marele mitropolit Antim Ivireanul, al Țării Românești: „Căci în seama mea v-a dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pe toți, iar nu de la alții, până când vă voi fi păstor.
Pe lângă conștiința clară și permanentă a gravei răspunderi cu care încarcă demnitatea preoției pe purtătorii ei, aceștia trebuie să preîntâmpine eventualele ispite ale fălirii cu această demnitate, prin totală umilință și smerenie, o smerenie a omului pe măsura înălțimii vredniciei preoțești. Numai sentimentul acesta de răspundere și smerenie îl poate feri pe preot de mândrie și de prăbușire. „Cutremurându-te de patimile Domnului și de umilința (chenoza) lui Dumnezeu-cuvântul pentru noi, dar și de jertfa și de amestecarea în noi a Trupului și a Sângelui celui de viață făcător și dumnezeiesc, de care ne-am învrednicit nu numai să ne împărtășim, ci să le și slujim, umilește-te pe tine ca o oaie de junghiere, socotind pe toți ca fiind cu adevărat mai presus de tine și silește-te să nu rănești conștiința cuiva, cu nesocotință. Iar fără de sfințenie să nu cutezi a te atinge de cele sfinte, ca să nu fii ars ca iarba de focul dumnezeiesc, sau să te topești ca ceara și să fii pierdut”.
Descriind contrastul acesta dintre înălțimea demnității preoțești și gravitatea pericolului care-1 paște, Teognost avertizează pe preot: „Gândește-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor și sârguiește-te să rămâi neapărat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea și curăția. Știi pe luceafărul care a căzut, din ce era ce s-a făcut, din pricina mândriei. Să nu pățești și tu acestea, închipuindu-ți lucruri mari despre tine. Socotește-te pe tine pământ și cenușă și plângi pururea, ca să te învrednicești de împărtășirea dumnezeiască și să fii chemat la moștenire de neînțeleasa iubire de oameni și de negrăita bunătate a lui Dumnezeu, prin minunea înfricoșătoarelor Taine”.
In momentul hirotoniei preotului, după sfințirea Darurilor, arhiereul dă noului hirotonit Sfântul Agneț, rostind cuvintele: „Primește odorul acesta și-1 păzește pe el până k a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la tine" (vezi Arhieraticonul, la rânduiala hirotoniei de preot). Prin acest avertisment arhiereul caută să insufle noului preot conștiința gravei răspunderi cu care se încarcă cel ce devine acum chivernisitor, econom sau ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu. „In înțeles strâns, încredințarea Trupului și paza lui este legământul dintre Hristos și preot. Termenul pazei trece dincolo de veac, iar restituirea va fi sigură. De aceea și legământul depășește caracterul învoielilor obișnuite, între odor și vistiernic intervin raporturi care se cheltuiesc după legile unei alte slujiri și răsplătiri care nu sunt scrise în cartea contractelor omenești, între Hristos și preot stăpânește dreptul Dumnezeiesc, în care natura slujirii este de esență divină, iar obiectul sufletul omenesc. Din acest fel de drept purced și obligațiile preotului și deci, și răspunderile lui”.
Ia aminte, preotule, și tu, tinere teolog, care râvnești la darul preoției! Ți s-a dat (ți se va da) o mare putere și cinste, pe care Dumnezeu n-a încredințat-o nici îngerilor din ceruri. In mâna ta stă mântuirea sau osânda sufletelor încredințate păstoririi tale. Le poți mântui, sau, dimpotrivă, le poți împinge în iad. Ești cârmaciul corăbiei celei sufletești și răspunzi nu numai de sufletul tău, ci și de soarta sufletelor care plutesc într – însa pe valurile cele înfuriate ale acestei vieți și care ți-au fost încredințate de sus și le duci la bun liman și la țărm înflorit. Ești suit pe piscul cel mai înalt al vredniciilor omenești. Dar tocmai de aceea ia aminte! Căci numai piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Asupra lor se abat mai des trăsnete și fulgerele cerului. Asupra ta pândesc să se dezlănțuie toate puterile cele rele, toate ispitele și răutățile diavolului și a răului coalizat. Ia seama, deci…Frumusețea și sublimitatea misiunii preoțești este contrabalansată — și uneori covârșită — de unele greutăți, necazuri și neplăceri inerente acestei misiuni.
Fără îndoială, orice slujbă sau funcție socială își are partea sa de umbră, de dificultăți și de neajunsuri și cere eforturi, încordare și răbdare, iar uneori chiar suferință și anumite renunțări și jertfe, în îndeplinirea ei conștiincioasă și integrală. Cu atât mai mult sarcina păstorului de suflete. Mântuitorul însuși a prevenit pe sfinții Săi apostoli și ucenici, înainte de trimiterea lor în lume, că propovăduirea Evangheliei nu le va aduce numai bucurii și succese, ci și suferințe: „In lume necazuri veți avea…" (loan XVI, 33; comp. și Fapte XX, 23); iar altădată le spune:„Iată, Eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor… Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu…" (Matei X, 16, 21).
„Păstorirea noastră este cu atât mai grea – remarca Sfântul Grigorie Teologul – cu cât are la bază legea dumnezeiască și țintește să apropie pe oameni de Dumnezeu. Orice om înțelept își dă bine seama că, pe cât de mare este însemnătatea și vrednicia acestei misiuni, pe atât de mari sunt și primejdiile legate de ea”.
Precum am văzut, obiectul grijii și al preocupărilor pastorale este sufletul omenesc. De aceea, sarcina aceasta este atât de delicată și de spinoasă, fiindcă nimic nu este mai greu decât modelarea sufletului omenesc. „Nicăieri ca în preoție nu este mai permanent actuală și mai vizibilă veșnica antinomie dintre ideal și realități. Căci idealul preotului vine din înaltul cerului, iar realitățile cu care el luptă, merg și se alimentează până din fund de infern”. Din această antinomie provin și cele mai multe și mai mari decepții și necazuri ale misiunii sacerdotale.
Preotul este îndatorat să amintească oamenilor nobila lor origine și chemare umană, destinul lor spiritual și veșnic, să refacă, să restaureze în ei chipul lui Dumnezeu, cel desfigurat prin păcat.
Țelul ultim al preoției este promovarea binelui și a virtuții și combaterea răului moral, a păcatului. Or, e știut că puterea de contagiune și de răspândire a răului este mult mai mare decât a binelui. Pe cât de ușor se întinde răul, pe atât de greu se răspândește și se propagă virtutea. Firea omenească se deprinde cu binele tot atât de greu cu cât se aprinde focul în lemne ude și e dispusă la rău tot atât de ușor pe cât se aprind paiele uscate de la cea mai mică scânteie, zicea Sfântul Grigorie Teologul. Adversarii cu care are de luptat preotul sunt cu atât mai primejdioși și mai greu de combătut cu cât ei sunt irezistibili și atacă sufletul omului, ei pândesc din întuneric și atacă pe furiș, hoțește, fără să fie văzuți. Precum spune Sfântul loan Gură de Aur, păstorul de suflete nu are de luptat nici cu lupi, nici cu hoți, nici cu vreo molimă, ci cu puterile întunericului și duhurile răutății din văzduhuri, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Efeseni VI, 12); războiul pe care îl poartă preotul este, cum 1-a definit Sfântul Nicodim Aghioritul, un „război nevăzut. Oastea împotriva căreia trebuie să lupte preotul este formată din tot felul de păcate și vicii, pe care Sfântul Apostol Pavel le numește „fapte ale trupului" și le enumera astfel: „Iar faptele trupului sunt cunoscute, care sunt acestea: preacurvia, desfrâul, necurăția, necumpătarea, slujirea idolilor, fermecătoriile, vrajbele, certurile zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresuri, pizme, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea lor (Galateni, V, 19 – 21).
Ceva mai mult, preotul trebuie să uneori cu lipsa de înțelegere a celor
apropiați ai săi, a soției, a familiei și a colaboratorilor săi, ba chiar,deși e paradoxal,cu neînțelegerea superiorilor lui (a conducerii bisericești); care nu cunosc totdeauna realizările de la fața locului sau apreciază pe preot și lucrarea lui de la distanță și prin pizma spiritului birocratic, judecând după aparențe iar n după fapte și realități, lăsându-se uneori influențați de oameni
de împrejurări sau de calomnii și sentimente sau interese personale.
Cu atât mai mult are de luptat preotul cu lipsa de înțelegere a păstoriților lui, cu încăpățânarea și împotrivirea lor, cu ingratitudinea unora dintre ei,cu amorul lor propriu, cu egoismul și iubirea de sine, care sălășluiesc, într-o măsură mai mare sau mai mică în orice om, și la care trebuie să adăugăm durerea, tristețea și mâhnirea care sângerează inimile preoților mai conștiincioși și mai sensibili, din pricina răcelii, a indiferentismului, a împietririi, a rătăcirii sau persistenței în rău a unora dintre sufletele încredințate păstoririi lui.
Dar preotul întâmpină și are de înfruntat mai ales adversitatea acelora care se simt vizați, jenați sau stingheriți, păgubiți sau combătuți prin acțiunea sa moralizatoare; are de luptat cu toți practicanții și apologeții păcatelor și ai viciilor,ai imoralității și ai necredinței, învățătura și concepția creștină despre viață, al cărei stegar și propovăduitor este preotul, stârnește, cum e și firesc,opoziția și reacția partizanilor și susținătorilor altor doctrine, sisteme de viață și curente ideologice potrivnice credinței creștine.
Forțele răului se coalizează mai ușor decât cele ale binelui și pune uneori obstacole de nebiruit în calea luptătorilor pentru izbânda binelui, în fruntea cărora trebuie să se afle preotul. Făcând o comparație între arta medicinii, care se ocupă de vindecarea bolilor trupului, și misiunea preoției, care urmărește tămăduirea rănilor sufletului, Sfântul Grigorie Teologul spunea: Oricât de grea și de anevoioasă ne apare arta medicinii, tot mai greu este să studiezi moravuri, pasiuni, vicii și înclinări rele, să îndepărtezi din comunitate toate apucăturile sălbatice și animalice, să introduci și să statornicești în schimb obiceiuri blânde și plăcute lui Dumnezeu să ții cumpăna dreaptă între cele cuvenite trupului și sufletului, să nu îngădui ca binele (sufletul) să fie dominat de rău(trup)…Când este vorba de păstorirea sufletelor, încăpățânarea, egoismul și împotrivirea de a ne lăsa ușor conduși, alcătuiesc cea mai mare piedică în calea virtuții, un fel de armată care vine în ajutorul vrăjmașului nostru”.
Față de alți lucrători pe tărâmul social, preoții sunt dezavantajați în ceea ce privește mijloacele și metodele de lucru. Precum remarca Sfântul loan Gura de Aur, păstorul oilor necuvântătoare poate combate ușor bolile care atacă sănătatea turmei sale, pentru că semnele bolii se văd și pentru că păstorul poate sili pe oi să primească leacul pe care el li-1 dă; le ține închise dacă este nevoie, le schimbă hrana sau apa etc. Mult mai greu este însă, pentru păstorul oilor cuvântătoare. Tratarea sufletelor omenești nu se poate face cu atâta ușurință, pentru că aici succesul atârnă nu numai de științele și iscusința medicului, ci și de personalitatea și voința bolnavului. Magistrații și păstorii ordinii sociale, în virtutea drepturilor pe care li le acordă legea și justiția, pot oricând să constrângă cu forța pe delincvenți, pe răufăcători și pe cei certați cu ordinea, făcându-i să respecte legile și ordinea socială; preotul, însă, pentru a impune respectarea legilor morale și a face pe oameni mai buni, nu are alt mijloc de constrângere decât convingerea, înduplecarea voii omului. Căci omul nu poate fi mântuit fără voia lui, ci numai prin voia lui liberă, prin consimțământul personal. Pe bună dreptate spunea Sfântul Grigorie Teologul că „conducerea oamenilor, a făpturilor celor mai pretențioase și mai nestatornice, este arta artelor și știința științelor”.
De aceea, nici rezultatele activității preotului nu sunt totdeauna de natură a-1 încuraja. Roadele sforțărilor lui nu sunt nici atât de palpabile ca în alte domenii de activitate, și nici atât de ușor de recoltat. Ele se coc întotdeauna încet și văd abia mai târziu necesitând eforturi, stăruință și vreme îndelungată, de o viață întreagă, iar uneori chiar de mai multe generații. Deseori preotul nu ajunge să recolteze el însuși roadele strădaniei lui, ci el e numai o verigă dintr-un lanț întreg de lucrători, din care, după cuvântul Mântuitorului, unul seamănă și altul seceră (loan IV, 37-38), sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „unul sădește și altul udă, iar Dumnezeu face creșterea" (I Corinteni I, 6). „Fiind de felul ei spiritual-morală, lucrarea preotului este mai mult discretă, fără publicitate, puțin cunoscută altora în ceea ce are mai lăuntric și deci mai prețios… Latura nevăzută a slujirii preoțești are marile ei satisfacții și tristeți, pe care nu le știu ceilalți oameni. Ele rămân în inima preotului și se socotesc înaintea lui Dumnezeu… Această lucrare în suflete este mai grea și mai meritorie decât oricare alta. Ea cere devotament, stăruință., spirit de sacrificiu, uneori durere… Tratarea sufletelor este operație deosebit de grea și delicată; ea nu se face cu mijloace și efecte obișnuite, ci cu răbdare, cu dragoste de om, cu abnegație, cu sacrificiu de timp”.
La acestea se mai adaugă adesea jignirile personale, insultele al căror obiect este preotul, bârfelile, ironiile, invidia și intrigile la care misiunea sa îl expune adesea fără voie și la care el nu poate reacționa prin violență sau prin mijloacele obișnuite și îngăduite celorlalți oameni, ci numai prin răbdare și tăcere, prin blândețe și iertare, cum ne îndeamnă și cum a făcut Mântuitorul însuși (vezi Luca XXIII, 34 și Matei V, 39).
încheind acest sumar bilanț (care e departe de a fi complet) al greutăților și necazurilor misiunii preoțești, ne vom convinge cât de adevărat este cuvântul Sfântului loan Gură de Aur: „Cât de greu e să fii preot. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului, decât vânturile care frământă marea”.
Recapitulând o parte din viața și activitatea sa, la împlinirea a 30 de ani în slujba Bisericii, patriarhul Justinian Marina mărturisea în cuvântarea ținută cu acel prilej (la 14 oct 1954): „Furtuni nenumărate au zguduit sufletul meu timp de 30 de ani. Ele vor zgudui totdeauna sufletul preotului lui Hristos. Dar conștiința că ești chemat în această lume să întinzi punți de lumină între pământ și cer…, gândul că prin lucrarea ta oamenii pot să dobândească mântuirea și să devină fii ai paradisului, Iți dă tot curajul, în lupta aceasta tu nu ești singur pe lume, căci lângă fiecare preot care trudește pentru Biserica lui Dumnezeu, stă nevăzut Iisus Hristos, Care a spus: Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.
C. SLUJIREA LUI DUMNEZEU ÎN LUME
În trupul mistic al lui Iisus Hristos, care este Biserica și în care toți creștinii sunt mădulare, clericii sunt cele esențiale, vitale, indispensabile, fără de care trupul nu poate exista și funcționa ca organism viu și lucrător. În acest sens este îndreptățită zicerea după care ie sunt numiți Biserică, pentru că o comunitate bisericească poate exista fără prea mulți credincioși, dar nu poate să existe fără episcopi sau fără preot. Dacă harul dumnezeiesc este principiul vieții tainice, este seva Bisericii, clerul este organul prin care ea circulă și se comunică în trupul Bisericii, prin care se leagă cu izvorul și cu temeiul ei, care este Dumnezeu.
Biserica ființează și se menține prin preoție; prin preoție este și va fi Iisus Hristos în mijlocul nostru, prin preoție se însușește cuvântul Lui, harul Lui, prin preoție devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele ei Taine, sfintele ei făgăduințe de mântuire.
Fiecare preot trăiește și lucrează în succesiune neîntreruptă, trăiește și lucrează în eternitate. Preotul trăiește în legătură și comuniune de har apostolic chemarea ca și destinul tuturor slujitorilor lui Hristos, ba chiar pe al nostru, al celorlalți creștini, care suntem păstoriții lui. El trăiește nu numai viața sa, ci și viața noastră a comunității, a comunității lui.
Prin el se binecuvântează și se sfințește viața noastră, de la naștere și de la baia Botezului și până la rugăciunile de înmormântare a credinciosului. Noi suntem în gândul și rugăciunea lui la fiecare Liturghie în fiecare ierurgie, în fiacre zi; suntem prezenți în fiecare cuvânt și gest sacramental, în fiecare rugăciune făcută pentru pacea, sănătatea, ajutorul, iertarea și mântuirea noastră, suntem în grija și în bucuria lui de a îndrepta și izbăvi lumea, de a realiza Biserica și Împărăția lui Dumnezeu.
„Pe păstor într-adevăr bun, laicul să-l cinstească, să-l iubească, să se teamă de el ca de părintele, ca de Dumnezeul, ca de Stăpânul său, ca de arhiereul lui Dumnezeu, ca de învățătorul pietății, căci cine îl ascultă pe el, pe Hristos Îl ascultă și cine se leapădă de el, de Hristos se leapădă, și cine nu primește pe Hristos, nu primește pe Dumnezeu și Tatăl Său.” „Cine zice, ascultă de voi de Mine ascultă, și cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca X, 16)”.
Mai mult decât acestea ne spun cuvintele Mântuitorului rostite către Apostolii Săi, cele mai mari și mai de cinste care s-au adresat vreodată slujitorilor Lui: „Voi sunteți sarea pământului, iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? DE nimic nu mai este bună, decât să fie aruncată afară și călcată de oameni. Voi sunteți lumina lumii. Nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor ce sunt în casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ea să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei, V, 13 – 16).
În aceste cuvinte dumnezeiești se cuprinde misiunea apostolică și preoțească, cu cinstea și cu răspunderea ei, nescrisă în altă carte decât în Sfânta Scriptură. Nu se poate închipui apostolat și preoție fără deplină și riguroasă consecvență, fără potrivire între lucru și nume, între faptă și cuvânt, între preot și preoție, între om și chemare. Nici o îndeletnicire, nici o vrednicie, nici o slujire nu angajează și nu obligă ființa omului la conformitate între om și lucrarea sa mai mult decât preoția creștină. Se poate exercita cu succes o profesiune liberă, o meserie, se poate îndeplini mai mult sau mai puțin bine orice îndatorire; nu se poate însă săvârși corect și cu folos slujirea preoțească, fără identificarea preotului ca om cu datoria sa, ca misiune dumnezeiască. Există de altfel o morală și o conștiință profesională pentru orice slujbă omenească; însă există cu atât mai mult acesta pentru preoție și este cu atât mai înaltă, mai sfântă, mai constrângătoare cu cât esența dumnezeiască a slujirii preoțești se deosebește de esența omenească a celorlalte slujiri.
Priceperea, talentul, îndemânarea pot asigura succesul în orice altă slujire; însă acestea nu pot fi singure și în preoție. Preoția este mai întâi slujirea sufletului; este atitudine interioară, este o convingere, o mărturisire, o dedicare cu totul misiunii. În acesta, calitățile fizice și intelectuale ale omului nu pot niciodată să le înlocuiască pe cele morale. Dimpotrivă, calitățile morale se cer în mod obligatoriu și necondiționat, oricâte ar fi celelalte însușiri ale preotului. El slujește nu numai cu avântul ci și cu gesturile rituale; el se judecă nu numai după forme și aparențe; el slujește cu viața sa, cu inima sa, cu purtarea sa. a-și ascunde slăbiciunile sau păcatele de ochii lumii nu ajunge spre a avea respectul și ascultarea credincioșilor, preotul trebuind să o edifice prin exemplu, trebuind să fie neapărat pildă a celor ce învață, trebuind să predice și cu fapt și cu viața sa.
Cultul creștin este cult în duh și adevăr, este o manifestare a credinței și a evlaviei, a unui sentiment curat, înălțător, mântuitor. Nesocotirea caracterului ei sfânt și sublim face dintr-un act de adorare un adevărat blestem. Preotul trebuie să mediteze cu cutremur asupra acestui lucru, pentru a nu deveni din slujitor un profanator. El trebuie să se știe totdeauna în prezența lui Dumnezeu, Căruia I Se adresează cultul ca un act religios, cel mai important, și să se reculeagă în adâncă stăpânire de sine și liniște, în atitudine de respect, de smerenie, d înălțare sufletească. Cum s-ar putea cere credincioșilor evlavie și respect pentru cult, dacă preotul nu va învăța acesta cu exemplul său de slujitor.
Slujirea și viețuirea lui se realizează într-un climat deosebit de cel al vieții comune. El stă sufletește la o altitudine superioară celei lumești .El nu trăiește cu pâine și pentru pâine, cu trupul și pentru trup; el trăiește și cu cuvântul lui Dumnezeu și pentru cuvântul lui Dumnezeu, trăiește transformarea omului în slujitor a lui Dumnezeu, trăiește purificarea și sfințirea vieții lui de om, trăiește ridicarea păcătosului care este el ca om, la înălțimea purtătorului de Duh Sfânt, care este el ca preot, la înălțimea purtătorului de Duh Sfânt ca urmaș al Sfinților Apostoli și al tuturor sfinților păstori și părinți. El nu trăiește viața unui om din vremea noastră… ci viața unui apostol trimis de Hristos încă de acum două mii de anii ca să învețe lumea să o îndrepteze , să o lumineze, să o mântuiască.
Așa cum slujirea lui este sfântă și cu mult mai mare decât a noastră, păcatele lui sunt mai mari și osânda lui mai grea decât a mirenilor simpli. Preotul răspunde nu numai de păcatele sale, ci și de păcatele noastre. Povara păcatelor preotului crește odată cu povara păcatelor credincioșilor. Și dacă uneori credincioși pot scuza neștiința, acest lucru nu este valabil și pentru preot, el nu va putea justifica niciodată păcatele sale cu cele ale credincioșilor săi. Preotul nu poate beneficia în această privință de circumstanțe atenuante.
Înzestrat cu misiune și cu putere de sus, preotul este deci între noi încărcat cu o răspundere egală cu sfințenia, cu înălțimea și cu cinstea slujirii lui. Superior tuturor nouă ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu, creditat cu o încredere, de care nu ne bucurăm noi, înarmat cu puteri pe care nu le avem noi, având privilegii neîngăduite nouă, stând pe o poziție inaccesibilă nouă, el este dator lui Dumnezeu și oamenilor cu echivalentul darurilor și cinstei oficiului său sfânt, de care trebuie să se cutremure nu un om, ci chiar un înger .
Preotul este un vas ales pentru un lucru sfânt, un om deosebit de toți ceilalți. Fapte care pot fi pentru alții indiferente sau tolerate pin obișnuință și slăbiciune omenească, sunt pentru el necuviincioase și nepermise.
Preotul este apostol, este un om ca noi toți și totuși deosebit de noi toți. El este covârșit de slujba sa, înălțat și smerit de ea în același timp, obligat la multă răbdare, la tact, la prudență, la înfrânare, la devotament, la spirit de sacrificiu, el fiind un creștin model. El trebuie să întreacă cu răbdarea, înțelepciunea și delicatețea pe toți oamenii. El este omul și vasul lui Dumnezeu; e un om ales; și cu el familia lui este o primă realizare a comunității creștine și a Evangheliei pe care o propovăduiește.
II. PREOTUL ÎN RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI COMUNITATEA RURALĂ
A. PREOTUL – PĂSTOR ȘI MODEL PENTRU CREDINCIOȘII SĂI
Creștinul, prin însăși calitatea de creștin, are datoria ca să întrupeze în viața sa principiile morale cuprinse în învățătura dată de Mântuitorul și propovăduită, în autenticitatea sa, de Sfânta noastră Biserică, adică să aibă o purtare morală creștină.
Iar dacă aceasta este datoria fiecărui creștin, cu atât mai mult secere ea din partea preotului, care în viața Bisericii și în viața morală a credincioșilor, îndeplinește o misiune de fundamentală necesitate și însemnătate.
Prin Sfânta Taină a preoției, el primește harul necesar pentru săvârșirea sfintelor slujbe, propovăduirea cuvântului divin și conducerea creștinilor pe calea mântuirii. El este săvârșitorul sfintelor taine prin care se împărtășește credincioșilor harul divin, cel absolut necesar pentru mântuire. Felul în care viitorul preot își va îndeplini misiunea sa, ceea ce el va putea realiza ori nu în viața și activitatea sa de păstor, depinde în mare parte de felul în care el înțelege preoția, de ideea pe care și-o face de la început despre misiunea pentru care se pregătește. Felul în care viitorul preot își va îndeplini misiunea sa, ceea ce el va putea realiza ori nu în viața și activitatea sa de păstor, depinde în mare parte de felul în care el înțelege preoția, de ideea pe care și-o face de la început despre misiunea pentru care se pregătește.
A fi preot în accepția nobilă a cuvântului, înseamnă a fi bun slujitor la Sfântul Altar, dar și destoinic păstor de suflete prin cuvântul și conduita sa morală demnă.
În trăirea acestei vieți, însă credinciosul – pe lângă cuvântul divin – are nevoie de un model viu, care să-i arate principiile moralei creștine pot fi traduse într-adevăr în fapte. Semenii, ca ființe umane mărginite, nu pot oferi modelul viu al desăvârșirii morale realizate. Pe acesta îl oferă numai Mântuitorul, Dumnezeul-om, care a zis: „ Cel care m-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). În viața prin faptele Sale, Mântuitorul a arătat că desăvârșirea divină poate fi imitată : „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este”(Matei 5,48). La Botezul Domnului și la Schimbarea Sa la Față, Tatăl spune :”Acesta este Fiul Meu iubit întru care am binevoi, pe Acesta să-l ascultați” ( Matei 3,17;17,5), iar fiindcă a binevoit în El , Tatăl voiește ca să-l imităm, să luam ca pildă de viețuire și comportare morală. Acesta-i motivul pentru care Mântuitorul spune despre Sine:” Eu sunt calea, adevărul și viața …Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine … Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima… Pildă v-am dat vouă, ca precum Eu am făcut vouă și voi să faceți” (Ioan 14.6; Matei 11,29 ; Ioan 13,15 ). Căci în definitiv Sfintele Evanghelii nu cuprind decât relatarea învățăturii și faptele Mântuitorului pentru a fi cunoscute și urmate de credincioși. Iată de ce Sf. Ap. Pavel sintetizează purtarea morală în afirmații: „Următori fiți Mie, precum și eu lui Hristos” (I Corinteni 11,1).
Purtarea preotului pentru a fi cu adevărat morală, cere o intensă viață interioară duhovnicească. De viața interioară este legată moralitatea care timbrează conduita morală. Din această cauză Mântuitorul se adresează cu învățătura Sa sufletului omului moralizându-l și înnoindu-l cu harul divin, spunând : „Curățește întâi partea cea dinlăuntru a paharului ca să fie și cea din afară curată”( Matei 23,26)
În comportamentul preotului nu trebuie să existe disonanță între cuvânt și faptă. Principiile morale creștine și propovăduirea lor cu cuvântul trebuie făcute lucrătoare în purtare zilnică pentru a înlătura ispitele și patimile care îl asaltează pe preot ca om și slujitor. Viața sa particulară și socială nu poate fi detașată de calitatea lui de slujitor al Sfântului Altar. El fiind preot la săvârșirea celor sfinte și păstrându-și această calitate în familie și în orice relații sociale. Preotul este privit cu multă atenție fiindu-i analizat comportamentul în afara spațiului liturgic și nu ne gândim numai la cazurile când este observat din curiozitate sau uneori din sentimente neprietenești față de calitatea sa, ci din stima credincioșilor față de misiune sa sacerdotală, din dorința de a avea întotdeauna în el modelul viu în lucrarea lor pentru desăvârșirea morală. Preotul trebuie să fie model pentru credincioși și prin purtarea sa în familie și a familiei lui : „ Căci de nu știe cineva să-și chivernisească casa sa, cum de Biserica lui Dumnezeu va purta de grijă”(I Timotei 3-5). Neînțelegerile, certurile familiale comportările imorale ale membrilor familiei se răsfrâng și asupra vieții de familie a credincioșilor iar răspunderea morală revine în mare parte preotului, purtarea lui morală influențând toate aspectele vieții particulare și publice deopotrivă.
Preotul este slujitor al lui Dumnezeu Tatăl, reprezentant sau delegat al Mântuitorului, pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor și totodată organ al Sfântului Duh, 'pentru sfințirea și conducerea oamenilor pe cărările mântuirii.
În virtutea harului special al preoției, primit la hirotonie, preotul este acela care naște sau renaște pe credincioșii săi pentru viața spirituală, supranaturală, „viața în Hristos", după expresia Sfântului Nicolae Cabasila, mai ales prin Taina Sfântului Botez, care este socotit ca o naștere din nou (loan III, 3-7), prin Taina Pocăinței și cea a Sfintei împărtășanii. Prin preot devenim creștini sau ne integrăm și ne menținem în Biserică. De aici și atributul de „părinte" duhovnicesc, care se dă preotului ortodox și^prin care poporul recunoaște: și cinstește această calitate, a… preotului. In virtutea acestui drept, Sfântul Apostol Pavel numea pe Timotei „adevărat fiu în credință" (I Timotei, I, 2; II Timotei, IX, 1), pentru că îl convertise la creștinism (Fapte, XVI, 1-4). Pentru același motiv, pe ucenicul său Tit îl numea „adevăratul fiu în credința cea de obște" (Tit I, 4). Sfântul Apostol Pavel subliniază, de asemenea, unicitatea calității de părinte duhovnicesc al fiecăruia dintre fiii săi duhovnicești: „Căci de ați avea zece mii de învățători întru Hristos totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut, prin Evanghelie, în Iisus Hristos” (I Corinteni IV, 15). In această privință preotul nu e cu nimic mai prejos decât părinții după trup ai enoriașilor săi. El are, față de fiii săi duhovnicești, tot atâtea drepturi, datorii și răspunderi pe plan spiritual, ca și părinții lor după trup, pe plan material și social. El are dreptul să-i învețe, să-i binecuvânteze și să-i sfințească, să-i îndrume, să-i certe, și să-i mustre, să-i pedepsească chiar, la nevoie, cu mijloacele pe care le are la îndemână, spre folosul lor duhovnicesc. El este „părintele sufletesc” nu numai al celor mici, ci și al celor mari, al tuturor vârstelor și al tuturor claselor sociale. Fiii săi sunt prunci și copii, tineri și bătrâni, femei și bărbați, săraci și bogați, cărturari și neînvățați etc., toți laolaltă, fără nici o deosebire, alcătuiesc marea familie duhovnicească a preotului; toți îi sunt datori cu ascultarea, supunerea și respectul datorat preotului în calitatea lui de reprezentant al lui Dumnezeu și pentru toți el e îndatorat cu aceeași grijă și cu aceeași răspundere față de Dumnezeu.
Iată cum înfățișează, de exemplu, marele scriitor francez Lamartine rostul unui adevărat preot în mijlocul lumii și al vieții: „In fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca martor, ca sfătuitor, și ca sfințitor în cele mai solemne acte ale vieții omenești. Un om fără care nici nu ne naștem, nici nu murim; care te privește de la sânul mamei și nu te părăsește decât la groapă; care binecuvântează sau sfințește leagănul, patul conjugal, năsălia morții și coșciugul; un om pe care copilașii se obișnuiesc să-1 iubească și să se teamă firește de el; un om pe care necunoscuții îl numesc părinte; un om înaintea căruia creștinii își duc mărturisirile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care, prin rostul lui, e mângâietorul tuturor durerilor omenești, care vede bătând la ușa sa și pe sărac și pe bogat: cel bogat ca să-și lase pe ascuns milostenie, cel sărac ca să primească fără să se rușineze; un om care, nefiind de nici un rang social, ține deopotrivă de toate clasele: de clasele nevoiașe prin viața lui săracă și prin umilința nașterii, de clasele înalte prin educația și știința lui; în sfârșit, un om care știe toate, care are dreptul să spună tot și al cărui cuvânt cade de sus asupra minții și inimii omului, prin autoritatea dumnezeieștii lui misiuni. Acest om este preotul". (Lamartine, Leș devoirs sociales du clerge).
Este totodată membru și slujitor al Bisericii, în înțelesul ei de instituție divino-umană, de colectivitate sau societate religioasă, cu o organizație și disciplină proprie, care trebuie respectată, pentru ca ea să vieze și să prospere, în calitate de conducător al parohiei sale, el trebuie să păstreze unitatea cu Biserica, adică cu episcopul, care este de drept și de fapt reprezentantul lui Hristos și conducătorul responsabil al eparhiei păstorite. Din punct de vedere administrativ (disciplinar) și canonic, preotul este subordonat episcopului, este în parohie un delegat sau trimis al lui, căci prin el a primit harul și puterea preoției și trebuie să activeze în parohie în numele, sub conducerea și după directivele lui. De aceea, preotul este dator cu ascultare canonică.
Așadar în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de comunitățile protestante și neoprotestante, preotul este un factor absolut necesar și indispensabil în planul sau iconomia mântuirii oamenilor. Biserica ființează și se menține prin preoție. Preoția este condiția existenței Bisericii, stâlpul și puterea ei. Preoția este o misiune sacră, o slujire a oamenilor pentru Dumnezeu, o slujire cerută și instituită de El, o participare la însăși lucrarea lui Dumnezeu pentru slujirea și mântuirea oamenilor. In parohia sa preotul este cel care mijlocește legătura credincioșilor cu Dumnezeu, care constituie temelia vieții noastre religioase; prin el credincioșii se integrează și se mențin în Biserică, adică în „trupul mistic al lui Hristos". Nu se poate concepe viață religios-morală sau mântuire fără preot, așa cum nu se poate concepe turmă fără păstor sau educație și instrucție fără profesor sau pedagog. De aceea, în concepția poporului nostru ortodox, „un sat fără popă" este ceva de râs, ceva nedeplin, căruia îi lipsește un lucru esențial, necesar, indispensabil.
Înfrângând ispitele, stăpânind patimile, îndepărtând păcatul și împodobindu-se cu virtutea creștină în toate manifestările este – credință, nădejde, iubire de Dumnezeu și aproapele, evlavie și înțelepciune, dreptate, amabilitate, smerenie, blândețe, răbdare, ascultare… – și neuitând că este preot în orice situație s-ar afla, preotul va dovedi prin purtarea sa că este slujitor adevărat și că lucrează ceea ce predică, un astfel de slujitor fiind o binecuvântare pentru credincioșii comunității pe care o păstoresc.
B. FAMILIA PREOTULUI ÎN CADRUL COMUNITĂȚII:
Sub lucrarea Duhului Sfânt, Biserica în înțelepciunea sa, având simțul realităților, al prevederii și al răspunderii morale, a îngăduit preoților căsătoria.
Căsătoria și întemeierea unei familii este nu numai un drept natural și divin, ci și o sarcină, unită de preot cu datorii mai mari decât pentru ceilalți oameni. Plăcerii de a avea bucuriile vieții familiale îi corespund preotului obligații morale în plus. El trebuie să justifice căsătoria și viața sa de familie, ca soț și părinte, nu numai prin dreptul firesc, comun tuturor oamenilor, ci și moral, printr-o viață exemplară și edificatoare.
Familia este pentru preot o problemă de importanță nu doar socială ci și religioasă-morală. Căsătoria preotului este căsătoria slujitorului lui Dumnezeu, preotul fiind angajat în misiunea sa sacerdotală nu numai cu persoana sa harismatică ci și cu familia sa. El trăiește și lucrează în ea și cu ea, reușește sau nu ca preot odată cu ea și până la un punct prin ea. Familia este nu numai cadrul vieții lui omenești obișnuite, ea fiind o comunitate de credință și de viață creștină din care el lucrează în comunitatea mare a Bisericii, în care el sfințește, mântuiește, formează suflete. Familia lui este privită ca familia creștină prin excelență. Comunitatea rurală este formată din familii, iar membrii lor se vădesc, se cunosc ca membri ai familiilor lor, ca soți, soții, copii, frați etc..
Viața socială începe și se asigură prin familie, la fel și viața religios-morală, viața comunității bisericești, pentru că familia este o comunitate mică, creștină, o Biserică, o ecclesiola.
Comunitățile apostolice se formau uneori în jurul unei familii, care este astfel nucleul Bisericii locale. O casă creștină devenea o Biserică, în ea adunându-se credincioșii locului, din ea răsărind mai apoi Biserica mare. Înainte de a fi o Biserică mare, era o Biserică de familie: Biserica din casa lui Acvila și Priscila (Rom. XVI, 5; I Corinteni, XVI, 19), din acasă lui Nimfan (Coloseni, IV, 15), din casa lui Gaius (Romani XVI, 23), din casa lui Filimon (Filimon II).
Biserica a crescut apoi mult, a ieșit din casa particulară, a devenit Biserica orașului, a provinciei a țării, dar familia nu și-a pierdut nici în comunitatea mare rostul inițial și important, de piatră de temelie a Bisericii. Crescând, Biserica a devenit o familie mare ; casa lui Acvila, a lui Nimfan a lui Gaius sau a lui Filimon, a devenit „casa Domnului”. Biserica a păstrat caracter de familie, locul de adunare pe cel de casă a lui Dumnezeu și a credincioșilor. Oricât de mare ar fi Biserica locală sau Biserica universală, ea este o familie: marea familie creștină.
Familia preotului este primul lui câmp de pastorație și de duhovnicie, de activitate sacerdotală, locul primelor lui străduințe misionare.
Apostolatul preotului începe în adevăr cu familia lui; e bine să înceapă cu ea și e necesar să n-o uite niciodată. Soția, copii, casnicii, rudele lui trebuiesc îndrumați sufletește, conduși duhovnicește, catehizați,moralizați ca și ceilalți oameni, mai mult decât ceilalți oameni, înaintea celorlalți oameni.
Preotul nu poate fi propovăduitor la Biserică, păstor în parohie, părinte al celorlalți, și indiferent, dezinteresat, nepăsător de cele preoțești acasă. El nu poate dori și săvârși înțelepțirea și mântuirea altora, fără a face aceasta în casa sa. El nu se poate gândi la misiune preoțească în uitare de casa sa, nu poate face abstracție de ea, nu poate edifica și îndrepta pe alții, înainte de a face aceasta în casa sa. Nu se poate închipui activitate și succes misionar cu excluderea familiei preotului, nezidirea și nemântuirea casei preoțești – din neglijență, din nepricepere, din neputință, din alt motiv – înseamnă incapacitate de a reuși în zidirea și mântuirea comunității. Cum vor înțelege, primi și face străinii ceea ce nu înțeleg, nu primesc și nu fac întâi casnicii preotului ?
Apostolul numea casa lui Ștefanas “pârga Ahaiei”(I Cor. XVI,15) Așa trebuie să fie casa preotului: „pârga” parohiei, „pârga Bisericii”, început și model de casă creștină, de comunitate creștină, de obște credincioasă, de viață religios-morală.
Clericului îi cere Sf. apostol Pavel, între alte calități, pe aceea de a-și conduce bine casa, „având copii ascultători cu toată bunăcuviința”. „Iar de nu știe cineva casa sa să și-o chivernisească cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” care este „casa lui Dumnezeu” (I Timotei. III,4-5,12,15) Asemănarea dintre casa creștină și Biserică este firească și plină de înțeles moral. Apostolul vrea de aceea ca toți creștinii să-și conducă bine casele din punct de vedere moral: „iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, și mi ales de cei ai casei, s-a lepădat de credință și mai este mai rău decât un necredincios” (I Timotei V, 8). Acest cuvânt pe lângă referirea mai generală la credincioși are o referire mai specială la preot ca părinte al casei sale și al comunității creștine, care trebuie să fie pildă și îndemn tuturor celorlalți. Lucrarea preotului este condiționată de dispoziția sufletească a credincioșilor. Lucrul lui poate să nu aibă efectul dorit. Preotul nu este niciodată sigur că toți credincioșii îl vor asculta, înțelege și urma. El nu se poate mulțumi ca să predice să săvârșească serviciile religioase, să îndeplinească la timp obligații formale. Preotul trebuie să știe ce rămâne pe urna cuvântului și lucrării sale. El are nevoie să o verifice continuu pe credincioși și trebuie să cunoască atitudinea lor. Simțul lui critic, impresiile lui trebuie controlate prin cineva de aproape și de încredere, care să nu-i ascundă lipsurile, greșelile, să mu îl lase nici să se înșele, nici să se descurajeze.
Cuvântul Sfântului Apostol Pavel pentru modul de comportament al femeilor de la I Petru I, 3-6, în ce privește aspectul exterior trebuie să constituie unul din punctele de plecare în doi, căci cuvintele „nu vă temeți de nimic” ale Apostolului sunt arma împotriva multor tentații ale vieții moderne, tentații ce luptă împotriva corectitudinii și modestiei.
Cel mai bun confident al preotului este soția lui, dacă preotul o inițiază în frumusețea și importanța misiunii lui. Pentru preot și pentru întreaga sa familie, fie că este deja formată sau în curs de formare comunitatea în care păstorește, locul de pastorație poate crea la nivelul trăirii vieții de zi cu zi probleme de integrare, de adaptare. Aceste probleme sunt firești dacă ne gândim al faptul că fiecare are un temperament diferit, adaptabil la diferite moduri de trai.
Preotul trebuie să intereseze pe soție la lucrarea sa, să-i arate sfântul ei rost, importanța ei de cea mai mare slujire și vrednicie ce poate fi pe pământ, cinstea ei neîntrecută, greutatea ei între toate celelalte slujiri și mulțumirea sufletească ce aduce când este bine săvârșită. Preotul trebuie să știe să facă pe soția sa părtașă la pasiunea sacră, cu care se slujește preoția, să o facă înțelegătoare prin mare răspundere ce împarte cu el în lucrarea lui. Toate acestea deoarece și soția ca și majoritatea membrilor unei comunități simte nevoia să se integreze, să-și găsească un rost, pe plan profesional și al preocupărilor de societate. Nu trebuie neglijat acest aspect.
Temperamentul, modul de viață anterior, nivelul de trai într-o comunitate restrânsă pot tulbura foarte mult viața membrilor familiei preotului, cu referire aici la soție și de aceea ea trebuie responsabilizată în cel mai prolific mod cu putință, în cadrul societății, al parohiei rurale. Temerile egoiste dovedesc o lipsă de credință, de nădejde și mai ales de dragoste creștină, care nu au ce căuta în sufletul unui preot. Secretul reușitei familiale în orice condiții este dragostea, pentru că adevărata iubire este o cucerire trudnică și jertfelnică de fiecare zi, de fiecare ceas.
Existența comitetului parohial, care dă posibilitatea femeilor să lucreze pentru servirea unor interese bisericești, oferă soției preotului ocazia de a sluji în „ogorul Domnului”. Sensibilitatea femeii, delicatețea ei, simțul ei practic, devotamentul ei, o fac proprie pentru inițiative și acțiuni utile misiunii preotului. Soțiile înțelegătoare și harnice pot ajuta pe soții lor preoți, aducându-le spor în lucrul lor. Prestigiul de care se bucură ca preotese le ușurează misiunea lor. Soția își găsește menirea în vocația preotului și trebuie stimulată, convinsă, îndreptată spre a fi părtașă preoției.
Lucrul e ușor când soția preotului este potrivită sufletește cu chemarea lui; este mai greu când ea nu corespunde acestei chemări, nu se armonizează cu firea și cu slujirea preotului, când rămâne străină sufletește de obligațiile și de aspirațiile sacerdotale. Soția preotului poate și trebuie să fie formată de preot pentru partea ei de misiune, de răspundere și de bucurie la lucrarea lui, dar pregătirea ei pentru aceasta este mai ușoară, dacă preotul a făcut de la început o bună alegere.
Preotul poate găsi în familie un sprijin sau o piedică, poate avea o bucurie, poate avea din contră o durere. O cercetare specială a faptului ar duce la constatări nebănuit de interesante.
Situația morală a casei preotului interesează nu numai din punctul de vedere al sacerdoțiului, ci și din punct de vedere social general. Cu familie de regulă numeroasă și cu creșterea de regulă îngrijită ce a dat copiilor ei, preoțimea noastră a fost exemplu de concepție și de viață familială sănătoasă. Copii de preoți în general s-au ridicat prin învățătură, prin disciplină morală, prin merite proprii. Situația materială a parohiei influențează în mod direct situația materială a preotului, însă nu trebuie uitat că mai presus de toate vrednicia preotului este răsplătită de Dumnezeu, al Cărui slujitor este. Economul tainelor lui Dumnezeu poate fi un bun econom și un om destoinic în propria sa gospodărie. Munca din greu, credința, rugăciunea, sprijinul familiei și nu în ultimul rând al parohiei devin lucrări ale providenței în viața de familie a preotului.
Familia este o grijă, o sarcină și o mare răspundere, dar este și o cinste, o bucurie și o binecuvântare. Preotul ortodox trebuie să facă din ea o școală duhovnicească. Familia trebuie să fie pentru el nu o piedică sau o povară în buna săvârșire a lucrării preoțești, cum s-ar putea crede ci un motiv care să-i susțină activitatea sa pastorală. Toate problemele ce apar în familia preotului se rezolvă prin rugăciune, dialog, ascultarea celuilalt: aceleași metode aproximative folosite în parohie.
Familia este un punct de plecare în problemele duhovnicești și pastorale, probleme care în parohie se amplifică la nivelul întregii comunități. În ea, preotul cunoaște viața, grijile, greutățile omenești, mai bine decât oricine. De altfel, credincioșii doresc ca preotul lor să fie familist și acesta este chiar interesul moral al preotului. Prin familie, viața preotului se împletește cu viața credincioșilor, se integrează mai bine în comunitatea lor. Această apropiere a preotului de credincioși este caracteristică Bisericii ortodoxe și este unul din privilegiile ei. Spre ajutor și folos preotului și Bisericii, familia preoțească trebuie să îndreptățească prin calitatea și rolul ei în viața și slujirea preotului, cinstea și încrederea ce i se acordă în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Preotul este cel care îmbisericește familii și propria sa familie.
C. EDUCAȚIA RELIGIOASĂ A TINERETULUI:
Ritmul accelerat al mersului societății umane azi, cu transformările rapide ce au loc pretutindeni și în toate domeniile, necesită un răspuns adecvat din partea Bisericii, găsirea unor noi forme de propovăduire a lui Hristos, „ieri și azi și în veci, este același” (Evrei XIII, 8), pentru a răspunde unor frământări și căutări specifice timpului.
Problema educației în general și mai ales a tineretului în special, ocupă primul loc în ansamblul preocupărilor societății actuale, căci toată lumea vede în pregătirea și dezvoltarea acestui tineret, însăși salvarea omenirii. Cum educația, făcută pe baze solide și de către cei ce-și dau seama de adevărata menire a omului, este aceea care face posibilă schimbarea firii omenești, ea putând modifica fața societății, pentru că societatea nu își are existența decât prin educație, care este unicul mijloc de a forma caractere, adevărate personalități dinamice și creatoare.
În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna „Cale, Adevăr, Viață – Hristos, Dumnezeu, Omul” parohia rămâne aceeași străveche instituție, continuu pregătită pentru înnoirea cerută de exigențele misionare ale timpului.
Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de creștere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele și categoriile sociale. Tânărul, ca și cel în vârstă, omul fără multă carte ca și intelectualul, cel cu multe nevoi ca și cel înstărit, pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianța necesară uni viețuiri creștine autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei: religia în școală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învățământul teologic etc. au importanța lor în măsura în care persoana cu prinsă în una din formele de misiune este orientată spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală – parohia.
În ce măsură, tinerii români ai anilor 1990 – 2003 au descoperit calea spre participarea lor ca mădulare active în viața euharistică mai întâi, dar și în cea administrativă, intelectuală, socială a parohiei?
Răspunsul nu poate fi, desigur, un „da” sau un „nu” categoric. Totul, aici, are nuanțele sale, dependente de o serie de considerente, dintre care nu pot, desigur, lipsi: patosul misionar al preotului, puterea cu care s-a exercitat presiunea ideologiei atee înainte de 1990, subtilitatea și tăria tentațiilor de tot felul care cuprind viața tinerilor în aceste timpuri, criza economică prin implicațiile sale în favorizarea prostituției, a rezervei în fața formării unei familii datorită lipsei unei locuințe sau a unui loc de muncă etc.
Complexitatea unui număr felurit de factori arată varietatea modalităților de abordare de către tineri a participării lor la viața Bisericii prin intermediul parohiei din care fac parte. În primul rând trebuie afirmat că după revoluția decembristă foarte puțin tineri declară că nu cred în Dumnezeu. Avem aici consecința faptului că ideologia atee nu a reușit să-l schimbe structural pe român, că obstacolelor de tot felul și a lipsei de curaj misionar a unora dintre clerici și ca încărcătură religioasă a momentelor din decembrie 1989 a orientat mulți tineri spre întâlnirea cu Dumnezeu și Biserica Sa.
Consecința firească a realității expuse este observată în numărul considerabil de parohii atât din mediul urban cât și de la sate, în care prezența tinerilor la jertfa euharistică, precum și la preocupări de ordin administrativ sau activități culturale sau diaconale, este în limitele perceptibilului. Există tineri pentru care spațiul liturgic a devenit familial dar în același timp și unii tineri pentru care Biserica este la fel de necunoscută ca unui păgân. Acești tineri din păcate un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte. Lucrarea nu este deloc ușoară. Până și în mediul rural conștiința apartenenței la biserica parohiei s-a micșorat foarte mult în ultimii ani.
Pe fondul acestei stări de lucru s-a simțit apariția de la o vreme, a fenomenului sectar. În această situație preotul are obligația să vegheze permanent, personal, prin colaboratorii săi, la întărirea și consolidarea credinței enoriașilor lui, la pregătirea lor pentru respingerea oricărei învățături propagate de sectanți.
La sate, viața creștină a tinerilor are specificul ei. Greutățile nu lipsesc nici aici, precum nu puțin și diversificate sunt tentațiile. Localurile care adăpostesc discoteci sau baruri de noapte, în general, absente la sat înainte de 1990, constituie o atracție de cele mai multe ori nocivă, căreia puțini tineri por să-i reziste. Toate acestea pe fundalul unui nivel de trai și a unei perspective deloc promițătoare, în contextul în care satele au început să se stingă din toate punctele de vedere, material în special și spiritual. Lipsa zilei de mâine, figurat vorbind, pentru tineret naște drame, tulburări sociale, rupere de societate și chiar de comunitate, încălcarea principiilor evanghelice.
În unele părți ale țării, mai ales în zonele de câmpie, există moștenirea uneia atitudini foarte rezervate a majorității tinerilor de a particip la viața parohiei, atitudine ce caracterizează aceste zone de multe decenii.
Din cele arătate foarte succint, rezultă totuși complexitatea patorației îndreptată către tinerii parohiilor de la sate. Lucrarea nu este ușoară, dar nici obstacolele de nedepășit. În primul rând, preotul conștient de importanța misiunii sale printre tinerii parohiei, are în sprijinul demersului său pastoral faptul că tinerii români, ca de altfel majoritatea populației, nu manifestă ostilitate față de Biserică. Rare sunt cazurile, în care părinții nu își botează copii. Cununia religioasă este considerată de toți ca indispensabili pentru formarea unei familii. La întrebarea dacă au credință în Dumnezeu, majoritatea tinerilor răspund afirmativ.
Pornind de la constatarea acestei situații, mult diferită din fericire de ceea ce se întâmplă în țările occidentale și chiar în unele din cele vecine nouă, preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei sale, prin care să conștientizeze tinerii că mărturisirea credinței în Dumnezeu trebuie urmată de o atitudine corespunzătoare în viața de familie, școală, la locul de muncă sau de petrecere a timpului liber. Căci nu putem să nu constatăm diferența foarte mare între declarația că au credință în Dumnezeu și comportamentul multora dintre tinerii noștri. Organizarea de întâlniri săptămânale cu tinerii parohiei în cadrul cărora aceștia să-și deschidă inima, fără complexe, preotului, inițierea de pelerinaje, favorizarea alegerii unor tineri în structura consiliilor și comitetelor parohiale, implicarea în predarea religiei în școală, organizarea unor coruri parohiale de tineri, ajutorul acordat unor tineri cu probleme, sunt câteva din aspectele misiunii preotului în sânul generației tinere. Toate acestea implică însă prezența unui preot responsabil, conștient de răspunsul pe care-l va da în fața Dreptului Judecător pentru fiecare suflet pierdut din parohie din cauza lipsei sale de angajament misionar sau a vieții sale personale derulată în contradicție cu perceptele pe car le propovăduiește.
Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare și diversificat de chemări și ispite, structurate în linii mari în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate, în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt, ci doar în viața particulară, se face auzită în tot ceasul și prin căi din ce în ce mai sofisticate. Această voce este dublată, sau mai bine zis constituie izvorul a tot felul de tentații prin care tânărul este cuprins în vraja unei pseudo-libertăți care se transformă, în scurt timp, în lanțurile celei mai aprige sclavii.
Glasul Bisericii pe de altă parte, răsună cu insistență la poarta vieții tinerilor români actualmente, iar urmările acesteia atitudini misionare, în reușitele și carențele ei, sunt datoria prin excelență a preotului. Starea actuală și calea de perspectivă ale societății românești actuale permite ca cele două feluri de chemări să poată fi auzite, înțelese, admirate, urmate de tânărul contemporan.
Depinde de înțelepciunea și patosul pastoral al clericilor și al laicilor angajați în misiunea Bisericii printre tineri ca aceștia să rămână sau să devină iubitori și următori de Hristos, bucurându-se în același timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea, dorința de libertate specifice vârstei.
III. PROBLEME DE PASTORAȚIE ÎN CADRUL COMUNITĂȚII RURALE
A. DE LA PĂGÂNISM LA CREȘTINISM:
Relația firească dintre învățătura autentică ortodoxă despre mântuire și viața liturgică reprezintă cheia de boltă a Ortodoxiei, care, în loc să urce imaginar și rațional spre Dumnezeu, Îl roagă pe Dumnezeu să coboare haric din cer sub cupola Bisericii și în sufletele credincioșilor, unde se întâlnesc cele de sus cu cele de jos.
Astfel, sfântul locaș de rugăciune devine ușă deschisă prin Sfintele Taine către Împărăția lui Dumnezeu, care este în mijlocul nostru. Nu întâmplător Sfânta Liturghie începe cu proclamarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ prin sfințenia actului liturgic:” Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, iar poporul răspunde „Amin”, adică „Așa să fie”. Trebuie, să remarcăm că multe din dezlegările tainelor slujirii liturgice, atât de bogată în sensuri duhovnicești adânciși învăluite de simboluri, cer credință profundă și îmbăiere în aburul de tămâie, în licăritul de candelă și mai ales, în nevoința apropierii de Hristos, prin participarea efectivă la Sfânta Liturghie. Fără participarea directă, personală este mai greu să înțelegem rostul cultului ortodox. Dezbrăcat de sensul profund al comunicării cu Hristos, care ne dă Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge spre iertarea păcatelor, cultul ortodox, atât de bogat poate rămâne doar un minunat gen de folclor bisericesc, de arhaism liturgic.
Slujirea liturgică ortodoxă în spațiul românesc beneficiază de o șansă a echilibrului între rânduiala tradițională și participarea efectivă mereu înnoitoare la aceasta, pe lângă slujitori, a poporului drept credincios care este un mare apărător și păstrător al tradiției noastre liturgice, încât lucrarea noastră slujitoare este o autentică liturghie, adică o slujire cu poporul drept credincios și pentru mântuirea sa.
Dincolo de aceste aspecte ale adevăratei vieți liturgice există în viața liturgică și pastorală, unele practici, tradiții, obiceiuri sau inovații neconforme cu adevărul și învățătura teologică, cu rânduielile canonice și bisericești, păstrate din generație în generație și de multe ori încurajate chiar de slujitorii altarelor și care se cer semnalate și înlăturate ca unele ce depărtează de adevăratul duh al Ortodoxiei.
În toate formele de fals misticism, sau de superstiție se observă în general „o lipsă de curaj în fața vieții, o teamă de viață, un refugiu în falsa mângâiere că face Dumnezeu sau cine știe ce forță supranaturală totul în locul omului”.
În contextul celor scrise anterior există în Biserica Ortodoxă practici care aduc prejudicii cultului, rânduielii și conținutului Sfintelor Taine sau pur și simplu sunt manifestări păgâne în care locul lui Hristos este luat de Diavol.
Cântarea religioasă se întrebuințează în cultul creștin încă de l începuturile lui sau, mai bine zis, cultul divin public a fost dintotdeauna cântat. De la formele simple practicate în primele secole, cultul divin s-a dezvoltat pe măsura răspândirii și fixării învățăturii de credință căreia slujbă divină i-a dat expresie. S-a ivit însă în viața religioasă a Bisericii noastre curentul sau mișcarea cunoscută sub numele „Oastea Domnului” care a activat și înainte de cel de al doilea război mondial și după aceea, dar mai izolat reactivându-se după 1989.
Adepții acestei mișcări obișnuiesc să cânte imne și cântări specifice, cu totul deosebite de cele pe care le cuprind cărțile ortodoxe de cult, ca melodie și conținut. Cât privește aceste cântări, trebuie să spunem fără a șovăi, că ele nu sunt de tradiție ortodoxă, ci sunt inspirate din cântarea cultică protestantă și neoprotestantă, în care accentul se pune pe starea omului căzut în păcat, pe neputința lui de a se îndrepta, pe crucea lui Hristos ca suferință, fără nădejdea și bucuria Învierii și inspiră un aspect pesimist vieții creștine.
În ceea ce privește melodiile acestor cântări, acestea merg de la muzica populară la vals, de la doină la romanță, dar numai cântare bisericească nu este.
Aceste manifestări provoacă dezbinare în Biserică, între frații mai „duhovnicești”, și cei mai „păcătoși”, afectând uniformitatea cultului, motiv pentru care trebuie îndepărtate cu mult tact pastoral și cu răbdare.
Un alt obicei neliturgic este și așa zisa cădere la Sfintele Daruri, în timpul vohodului mare. Unul din momentele importante ale liturghiei credincioșilor este Vohodul cel mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri. Pin această ieșire se face aducerea cinstitelor daruri, adică cele pregătite le Proscomidie din pâinea și vinul aduse de credincioși, pe Sfânta Masă în vederea sfințirii și transformării lor în Trupul și Sângele Domnului sau Sfânta Împărtășanie, în timpul Anaforalei sau rugăciunii Sfintei Jertfe.
În legătura cu Vohodul mare, cum mai este numită această ieșire, spre a se deosebi de Vohodul cel mic care înseamnă ieșirea cu Sfânta Evanghelie, există unele practici netipiconale. Prima este aceea a atingerii capetelor credincioșilor cu Sfântul Potir pe care preotul îl ține în mâna dreaptă. La unele biserici, preotul atinge cu sfântul potir nu numai pe cei care sunt mai aproape de el, ci s_a creat obiceiul ca acesta să atingă pre toți creștinii prezenți în Biserică. Obiceiul acesta este, fără îndoială o inovație liturgică, deoarece el nu este menționat în nici o rânduială de cult și nici ca un obicei care ar fi existat vreodată. Este o denaturare a acestui ceremonial, care trebuie să rămână marcat, în al doilea rând, de solemnitatea lui, existând în același timp și pericolul ca o persoană să ridice capul pe neașteptate din dorința de a se atinge de potir, și să verse vinul din el.
Altă practică ne – liturgică legată de Vohodul mare este pomenirea sau citirea pomelnicelor pentru vii și morți, care este ne-tipiconală și foarte incomodă. De aceea și acest obicei este de dorit să fie înlăturat acolo unde există, chiar dacă ne cer credincioșii. Dar ceea ce este mai izbitor legat de Vohodul mare, este practica așa zisei căderi la Sfintele Daruri care aduce, în concepția unor credincioși tămăduire de boli, spor, reușită, izbăvire de cel rău… Biserica însă are taine și ierurgii pentru tămăduirea bolnavilor sau împlinirea altor scopuri curate.
Trecerea peste credincioșii întinși în Biserică este apoi foarte dificilă și riscantă pentru preotul slujitor. Aplicarea de către toți slujitorii a regulilor corecte legate de Vohodul mare, explicarea și lămurirea lor, pentru a fi înțelese de credincioși, ar duce și la uniformizarea liturgică, atât de dorită pentru a nu mai fi prilej de întrebare, îndoială, și uneori de sminteală pentru creștinii care în mod firesc se întreabă de diferențele de la parohie la parohie.
Falsul misticism este alimentat și de ignoranța de ordin moral… credinciosul așteaptă scăparea de anumite greutăți nu de la o îndreptare a vieții sale ci de la miracole care-l dispensează de eforturi morale.
Există unii credincioși care în afară de zilele de post rânduite de Biserică în cursul săptămânii, mai postesc și în ziua de marți. Este nepotrivit cu tradiția și practica Bisericii, el fiind o reminiscență a practicii iudaic de pe vremea Mântuitorului sau o influență din partea catolicilor, legat de cinstirea Sfântului Antonie de Padova. Acest post nu ar fi atât de deplasat dacă nu i s-ar da conotații magice sau nu ar fi transformat în superstiție. (postul pentru dușmani, pentru ferirea de năpaste, pentru ajutor …).
O altă practică ce ține de păgânismul creștin este botezarea copiilor avortați sau lepădați, în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul, un sacrilegiu. Taina botezului devine un act magic, fără conținut, primitor, aberant. Slujitorii trebuie să refuze categoric și să și explice de ce nu poate săvârși aceasta. Obiceiul este cu atât mai demn de condamnat dacă Botezul respectiv se face și copiilor avortați cu bună știință sau cu voie. În aceste cazuri se pare că este o abatere gravă și de fapt încerci să sfințești o crimă. Ceea ce prevede Molitfelnicul sau Agheasmatarul în legătură cu copii nebotezați este doar pedeapsa grea pentru din a cărei neglijență se întâmplă să moară copilul nebotezat, fie că sa născut fie că a fost lepădat sau avortat. Sunt femei care privesc cu ușurință avortul, uneori ca pe un lucru obișnuit și consideră că simpla citire a molitvei la lepădarea pruncului este suficientă pentru a fi iertată de toată gravitatea săvârșirii unei asemenea fapte.
De asemenea, nu credem că practica de a prezenta nouă lumânări un timp îndelungat și nouă prescuri la altar, pentru pomenirea la Proscomidie, cu scopul de a se ierta păcatul avortului este cea mai potrivită. La proscomidie este suficient să prezentăm o prescură și o lumânare, împreună cu pomelnicul, iar dacă vrem ca dragostea noastră și dorința de îndreptare să prisosească, să le concretizăm în fapte bune: botezarea pruncilor prăsiți, îmbrăcarea și hrănirea copiilor sărmani, înfierea copiilor nimănui…
Există în practica liturgică și pastorală situații în care preoților li se cere deschiderea cărții pentru a li se prezice viitorul. Această practică este o inovație liturgică păgubitoare identică cu superstiția și ghicitoria care cere preotului ca în funcție de conținutul pericopei evanghelice sau de culoare a caracterelor paginii, să prezică viitorul, culoarea roșie sau neagră având semnificații de bun sau rău augur. Făcută la Taina Sfântului Maslu aceasta speculează credulitatea credincioșilor și transformă credința creștină în magie, vrăjitorie, ghicitorie… Credincioșii trebuie instruiți asupra conținutului cărților bisericești și asupra atitudinii față de viață din punct de vedere creștin.
Prin aceste practici nu se mai servește opera de educare și spiritualizare a sufletelor prin religie ci sub forme creștine se servește de opera de scufundare a lor în imoralitate și în robia unor puteri obscure, care se dezlănțuiesc prin practici de magie și de sugestie.
Vrăjile și vrăjitorii sunt una din practicile la modă ale creștinilor noștri, pentru care insuccesul de orice natură, datorat depărtării de Dumnezeu se rezolvă cu ajutorul celui rău, „ușurătatea credincioșilor și lăcomia vrăjitorilor susțin un fenomen de decadență care slăbește adevărata credință și viața morală”. De la sporul în casă, desfacerea cununiilor, forțarea realizării unor căsătorii, și până la luarea vieții unor oameni, practicile vrăjitorești pigmentează viața creștinilor, pentru care scăparea este alături de Dumnezeu este prin post, spovedanie, împărtășire și participare la Sfântul Maslu și rugăciune pentru că „acest soi de draci nu iese decât cu post și cu rugăciune” (Matei 17, 21).
În toate aceste probleme ar fi bine de citit celor în cauză toate prevederile Sfinților Părinți și ale canoanelor date de diferite sinoade: canonul 24 al sinodului de la Ancira, 36 al sinodului din Laodiceea, 61 al sinodului9 de la Trulan…
B. RUGĂCIUNILE PENTRU CEI MORȚI:
Slujba înmormântării, ca și cea a parastaselor sau pomenirilor pentru cei răposați, cuprinde o rânduială foarte bine stabilită și respectată,dar din păcate atât Panihida cât și Molitvelnicul sau Agheasmatarul care cuprind rânduielile tuturor serviciilor funebre, nu ne dau aproape nimic sau foarte puțin privitor la întregul ceremonial al săvârșirii slujbei înmormântării.
De aici s-a născut o varietate de practici care pot fi observate cu prilejul slujbelor funebre și care fac ca acestea să se deosebească de la o zonă la alta.
Problema săvârșirii slujbei religioase a înmormântării pentru copii morți nebotezați sau născuți morți are implicații de ordin dogmatic, canonic, pastoral și cultic.
Copii morți nebotezați nu sunt membri ai Bisericii, chiar dacă se nasc din părinți creștini, pentru că ei moștenesc păcatul strămoșesc pe care nu îl șterge decât Botezul, acestora nu li se poate administra slujba înmormântării nefiind încorporați în Biserică prin Botez.
De aceea e mai indicat să se reducă slujba înmormântării la binecuvântarea gropii situate de regulă într-o margine a cimitirului și la cântarea „Sfinte Dumnezeule” în timpul coborârii în groapă a sicriului, pentru a nu lipsi cu totul de asistența religioasă familia în cauză.
Rugăciunile pentru cei morți, unite cu faptele de milostenie pentru ei, sunt formele prin care se întreține și se dezvoltă cultul morților, atât de mult practicat în Biserica Ortodoxă, în general, și în Biserica Română în special. În legătură cu scrierea pomelnicului nu este nici nevoie și nici recomandat să se adauge „la pomenirea de 9 zile, 40 de zile, un an, 7 ani…”. Cărțile de cult nu prevăd așa ceva și nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca și când ar trebui să atragem atenția Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.
Există obiceiul înrădăcinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, linguri… în număr cu simbolisme diferite, care nu are influență asupra stării sufletești a celui răposat (cu referire la numărul tacâmurilor). La 40 de zile se obișnuiește a se cere dezlegarea apei, care înseamnă binecuvântarea unei căldări, sau alt vas cu apă care se dă de pomană.
Obiceiul de a se deshuma morții la 7 ani și a se reînhuma cu slujbă specială, nu este prevăzut în cărțile de slujbă. Oricum slujba care se face atunci nu este a înmormântării ci a parastasului.
Dezlagarea celor răposați. Din respect față de cei răposați și din grija ca trupurile lor să rămână și să se păstreze într-o poziție decentă până în clipa înmormântării, se obișnuiește ca mâinile și picioarele să fie legate cu o legătură. Mâinile sunt legate pe piept, cruciș. De aceea la slujba înmormântării, în momentul când preotul rostește la prima rugăciune de iertare cuvintele: „dezleagă pe adormitul robul tău de păcatul trupesc și sufletesc… și iartă-i lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, dezlegându-l și de legătura pusă asupra lui ….” Cineva din familie dezleagă acele legături de la mâini și picioare și le așează în sicriu, fără vreo altă conotație liturgică, dogmatică. Poate că e mai nimerit ca aceste legături să se desfacă discret, înainte de coborârea în mormânt. De multe ori, preoții se opresc din rostirea rugăciunii și ordonă celor din familii să dezlege mortul, producând tulburare și dezordine, ca și când gestul dezlegării celui răposat ar fi mai important decât cele ce se rostesc în frumoasele rugăciuni al iertării. L a acestea se adaugă și un alt aspect mai neplăcut, care ține de domeniul superstițiilor și anume, sunt situații în care rudele apropiate sau persoanele participante încearcă să fure aceste legături, după ce au fost desfăcute, pentru a face vrăji cu ele.
Dezlegarea apei. Cu prilejul acestei slujbe de pomenire, de la 40 de zile există obiceiul, în multe părți ale țării, să se ceară preotului să facă și „dezlegarea apei” pentru mort, apă care este turnată pe mormânt sau se duce unei persoane acasă. Ea este un obicei moștenit, probabil de la strămoșii noștri ori din religiile păgâne, alături de altele cum ar fi: legarea banului la degetul răposatului pentru a plăti cu el vămile văzduhului, amintind practica păgână de a plăti pe cel ce trecea sufletul cu corabia peste Styx, spargerea unei oale după scoaterea mortului din casă, darea de pomană a unei găini negre trecute peste groapa celui răposat și multe altele. Preotul căruia i se cere să facă dezlegarea apei este pus în dificultate, pentru că în cartea de slujbă nu găsește nimic în acest sens. De aceea este bine să explicăm și credincioșilor care este sensul acestei dezlegări și mai ales faptul că nu se face cu slujbă deosebită. Practica ducerii apei la mormânt este legată de credința în vămile văzduhului, foarte răspândită în popor, prin care trece sufletul răposatului în cele 40 de zile și când el are nevoie de ajutorul celor de pe pământ.
Adaosuri la rugăciuni și cereri. Cel mai des întâlnit este cel de „mort nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare” sau numai părți din el: „mort fără lumânare”, „mort nespovedit și neîmpărtășit”; cu late cuvinte să atragă atenția lu8i Dumnezeu asupra unui fapt care este mai important decât tot restul vieții celui răposat și anume că nu a putut să moară creștinește. Aceasta nu ușurează cu nimic soarta celui răposat. Se mai obișnuiește de către unii slujitori să adauge la ectenie „mutat acum la neamul său cel adormit” care nu are, de asemenea nici un temei, asemenea mențiune găsindu-se la otpust, dar numai sub forma mutat de la noi.
Înmormântarea seacă, adică slujba înmormântării unui sicriu care nu conține oseminte sau resturi pământești ale unei persoane, care a murit de parte de casă, și nici în cazul în care acesta este înmormântată în altă parte, iar rudele cer să i se facă slujba înmormântării și în localitatea de baștină, în același timp cu înhumarea în localitatea unde se află rămășițele pământești. Fără decedat nu există înmormântare ci doar slujba parastasului.
Parastase pentru cei vii. Există obiceiul răspândit mai ales în Oltenia, unde cultul morților se bucură de o mare dezvoltare, dar și în alte părți și în localități din țară, ca unii creștini să-i ceară preotului să le slujească parastasele, pentru toate soroacele de pomenire ale morților din cultul ortodox, încă în viață.
Cum trebuie să procedeze preotul într-o asemenea situație? Trebuie să le explice credincioșilor că parastasele pentru cei vii nu se pot concepe sau săvârși în nici o situație, ele constituind o gravă inovație și o abatere de la rânduiala bisericească. La asemenea solicitări putem săvârși cel mult, slujba sau Te – Deum – ul de mulțumire pentru binefacerile revărsate asupra noastră.
În situațiile prezentate mai sus atitudinea preotului va fi una de dialog, el având datoria să lumineze și să liniștească pe păstoriți după exemplul Sfântului Pavel din II Tesaloniceni, capitolul 3 ferindu-i de a se lăsa antrenați în atitudini periculoase pentru sufletele lor și în denaturări ale noțiunilor religioase.
C. PROBLEME ADMINISTRATIVE ALE PAROHIEI:
Pentru preotul care locuiește în parohia încredințată păstoririi, viața parohiei îi este mult mai bine cunoscută, relațiile cu enoriașii sunt mai strânse, preotul devenind unul de-al lor. Pentru un tânăr preot venit într-o parohie prima problemă care se pune este cea a casei parohiale, fără de care el greu își poate îndeplini calitatea de păstor al turmei. Preoții navetiști, mai devreme sau mai târziu se confruntă cu probleme în relațiile lor cu enoriașii, probleme la nivelul dialogului, al cunoașterii reciproce, al respectului chiar, ca să nu mai vorbim de atașamentul față de Biserică.
Odată instalat în parohie preotul fie că are experiență fie că nu, trebuie să înceapă activitatea de păstorire, care de multe oi nu se limitează doar la îndeplinirea obligațiilor rituale și ale cuvântului ci și la obligațiile de ordin administrativ. Preotul este cel care conduce parohia ajutat fiind de Consiliul parohial, care în funcție de tactul preotului îi poate fi piedică în realizarea proiectelor sau un real sprijin. În toate demersurile sale primul și cel mai important este câștigarea credincioșilor și a reprezentanților lor și implicarea lor în acțiunile parohiei care vizează înzestrarea materială dar în același timp și creșterea spirituală.
Orice Biserică care se respectă are în posesie în afară de locașul de cult anumite imobile cer au menirea de a utila cultul și buna desfășurarea a tuturor activităților parohiei în rândul membrilor ei.
Implicarea credincioșilor asigură de obicei reușita activității parohiei. Aceasta deoarece susținerea parohiei din punct de vedere financiar se face exclusiv cu ajutorul material al păstoriților concretizat în donații bănești îndeosebi iar de multe ori în ore de muncă fizică depuse de către credincioși.
În acest fel a fost posibilă de multe ori renovarea bisericilor, pictarea lor, înzestrarea cu cele necesare cultului, zidirea de case praznicale pentru a veni în ajutorul creștinilor care au de făcut pomeni pentru cei adormiți, dar și pentru primirea celor care cu dragoste frățească vin la sărbătoarea parohiei, generic numită „hram”.
Dacă în Biserica credinciosul intră pentru prima dată pentru a deveni fiu al Bisericii – Trupul lui Hristos, cimitirul este locul unde viața fiecăruia, sfârșește și începe dincolo având la căpătâi crucea călăuzitoare spre mântuire. Implicarea fiecăruia se vede prin grija față de mormintele celor răposați, împodobirea, împrejmuirea și cinstea acordată celor ce-și dorm somnul de veci în așteptarea celei de a doua veniri a Mântuitorului Hristos. Grija preotului și a comunității trebuie să fie una plină de evlavie și respect pentru că aici odihnesc strămoșii, istoria satului, în ciuda greutăților întâmpinate, fie cu autoritățile, fie cu cei certați cu Dumnezeu și cu dărnicia.
Alături de activitățile administrative, cele filantropice trebuie să facă parte din viața parohiei. Filantropia sau iubirea de oameni și are temeiul în Dumnezeu „Care este iubire” (I Ioan 4,16 9 și pe care Și-a arătat-o prin crearea omului „după Chipul Său”,( Facerea 2,17), prin pronia sau purtarea de grijă față de om (Matei 6,31-32)și în chip deosebit, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, în vederea mântuirii omului( Ioan 3,16). Expresia mai înaltă a filantropiei divine își găsește forma supremă în Jertfa Fiului lui Dumnezeu, „ pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, cum mărturisim în simbolul de credință.
Filantropia Mântuitorului s-a manifestat în mod practic și prin acte minunate concrete, materiale, precum săturarea celor peste cinci mii de oameni, prin înmulțirea pâinii și a peștilor (Matei 15,15-21), transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii ( Ioan 2, 1-11) sau diverse minuni de vindecări săvârșite pentru alinarea suferințelor oamenilor.
În învățătura Sa, Mântuitorul a subliniat de nenumărate ori importanța iubirii față de om, față de aproapele, prezentând-o Ucenicilor ca poruncă nouă: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul . Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți Ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” ( Ioan 13,34-35). Deci iubirea aproapelui este semnul distinctiv al ucenicilor lui Hristos, al creștinilor, iar măsura acesteia este jertfa, după exemplul Mântuitorului: „ Mai mare dragoste decât acesta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).
Expresia prin care se concretizează filantropia o constituie mila, actele de milostenie, care sunt incluse de Mântuitorul în cele nouă fericiri (Matei 5,7) și constituie condiția pentru intrarea în Împărăția Cerurilor a creștinului la Judecata din urmă, Mântuitorul identificând-se cu dezmoșteniții soartei ( Matei 25, 31-46.
Deci filantropia creștină „își are izvorului în Tatăl ceresc, pilda, în Mântuitorul și motivul ei, în iubirea lui Dumnezeu față de om și a omului față de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt”.
Transpunerea în faptă a învățăturii Mântuitorului și exemplul Lui referitor la filantropie trebuie realizat prin: ajutorarea bisericilor aflate în lipsuri prin colecte, atunci când una din comunitățile creștine sau Bisericile locale se află în lipsuri, alte biserici trebuie să facă colecte spre a le veni în ajutor din spirit de dragoste și solidaritate, așa cum pe timpul Sfinților Apostoli au procedat comunitățile din Antiohia (Fapte 11,29), Macedonia și Ahaia (Romani 15,25-27) sau Galatia și Corint (I Corinteni 16, 1-3) pentru Biserica din Ierusalim; ajutorarea săracilor, orfanilor văduvelor și bolnavilor, trebuie să constituie o preocupare atât a bisericilor, cât și datoria de conștiință a fiecărui creștin; slujirea, sau servire omului care trebuie să îmbrace cele mai diverse forme, de la sprijinul practic, material până la cel spiritual (sfatul, rugăciunea etc.) după modelul Mântuitorului, Care „ n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să – Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45).
IV. EDUCAȚIA CREDINCIOȘILOR ÎN CONTEXTUL LITURGIC BISERICESC
A. SPOVEDANIA MIJLOC DE PASTORAȚIE INDIVIDUAL
Spovedania sau mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului este partea principală a Sfintei Taine a Pocăinței, prin care credinciosul primește de la însuși Dumnezeu, iertarea păcatelor, săvârșite după botez, și împăcarea cu Dumnezeu. Ea este un al doilea botez, deși deosebire dintre Botez și Spovedanie este fundamentală.
Puterea aceasta de judecată spirituală, de a lega și dezlega păcatele, o are numai Mântuitorul, dar El a Dat-o și Apostolilor (Ioan 20;21,23), și prin aceștia episcopilor și preoților, pentru ca de Taina Pocăinței să se poată face părtaș orice creștin,ori de câte ori simte nevoia să-și ușureze cugetul de povara păcatelor și să primească mângâierea și nădejdea iertării. Pentru aceasta însă, el trebuie să creadă că Iisus Hristos a murit pentru păcatele oamenilor, să recunoască, plin de umilință în sinea lui că a păcătuit, să simtă o adâncă părere de rău că a supărat pe Dumnezeu și că a greșit față de aproapele sau față de sine, să se hotărască ferm de a nu mai păcătui în viitor și să se străduiască ferm de a-și îndrepta viața. Prima condiție, deci ca Taina Pocăinței să fie de folos credinciosului este să-și cerceteze conștiința să stea de vorbă cu lăuntrul ființei sale.
În situația aceasta, examinându-și conștiința adică gândindu-se la călcarea îndatoririlor sale față de Dumnezeu, Biserică și aproapele, precum la gândurile, dorințele, vorbele și pornirile sale rele și urâte, credinciosul ajunge la cunoașterea de sine, adică „ să se vadă pe sine așa cum este el în realitate”, iar urmările cunoașterii de sine sunt umilința și căința, primul pas spre îndreptare. Credinciosul simte o adevărată durere lăuntrică că a păcătuit, suferă de bună voie pentru păcatele înfăptuite, de care se scârbește și le urăște. Această părere de rău cu zdrobirea inimii,că a păcătuit împotriva conștiinței proprii și împotriva voii lui Dumnezeu, este desigur o bună cale preventivă împotriva păcatului.
Pentru a câștiga însă iertarea păcatelor și vindecarea sufletească, ispitirea de sine și căința lăuntrică nu sunt suficiente. Căința trebuie exteriorizată prin pocăință, și anume prin mărturisirea păcatelor către duhovnic.
Prin mărturisirea verbală a păcatelor sufletul se umilește și-și ia pedeapsa, dar totodată își ușurează conștiința, așa că mărturisirea păcatelor este un act de umilință, deci un act de virtute. Fără umilință, adică dacă credinciosul nu îngenunchează și nu-și mărturisește păcatele sub epitrahilul duhovnicului, Taina Pocăinței rămâne fără efect. Căința trebuie manifestată cu toată credința,dragostea și nădejdea în Dumnezeu, căci Harul nu se impune cu sila, ci dumnezeu voiește ca prin viu grai, prin cuvintele noastre să ne îndreptăm „Căci din cuvintele tale te vei îndrepta,și din cuvintele tale te vie osândi”, învață Mântuitorul (Matei 12,37),iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har”(I Petru 5,5). Prin urmare dacă voim să primim iertare pentru păcatele noastre,trebuie să ne smerim și să ne spovedim înaintea duhovnicului,și cu cât mai des facem aceasta, cu atât mai bine:” Sufletul nostru este atunci ca o casă des văruită și aerisită, în care nu se poate încuiba praful și mucegaiul păcatului”.
Privită din punct de vedere psihologic și pedagogic, Sfânta Spovedanie constituie un excelent mijloc pentru formarea și dezvoltarea caracterului religios moral, urmărind în special întoarcerea de la păcat, precum și îndreptarea și perfecționarea morală a credincioșilor. Spovedania când „se administrează bine este înainte de toate cea mai sigură cale către idealul vieții creștine, adică viața în Hristos”. Sfânta Spovedanie sau mărturisire nu numai că purifică sufletul credinciosului de păcate, ci îl și protejează împotriva greșelilor și fărădelegilor,și totodată îi întărește și sporește dragostea de pace și bunăvoire între oameni .
De obicei se dedică un studiu atent, pastoral și psihologic duhovnicului, trecându-se ușor cu vederea peste păstoriții de care depinde pastorația și psihologia religioasă. Or, păstoriții din punctul lor de vedere, ridică o mulțime de probleme de care trebuie să țină seama și duhovnicul, dacă vrea să aibă succes în activitatea sa. Subiectul pastorației, credinciosul este un factor decisiv și de intima sa cunoaștere depinde rodirea țarinei duhovnicești, înzecit și însutit.
Uneori duhovnicul aplică cu sârguință și conștiinciozitate toate rânduielile pastorale în parohia sa, dar observă că vorbele sale sună în pustiu. Acest duhovnic socotește că dacă își face datori amecanic, ignorând credinciosul este pe drumul cel bun. Însă pe lângă știința teologică, duhovnicul trebuie să aibă experiența vieții să cunoască viața și să-și întoarcă toată știința sa spre viață .
Fiind slujitorul celor sfinte, creditul moral al duhovnicului este foarte mare, când citește din Sfânta Evanghelie,cuvintele lui au un preț deosebit. De aceste realități, înainte de toate, duhovnicul trebuie să fie conștient, spre a nu-i dezamăgi pe credincioșii săi.
De aceea și este atât de greu, de complicat și imprevizibil, primul contact al duhovnicului cu păstoriții săi. Duhovnicul, tânăr sau bătrân, pe de o parte este supus emoției clipei, știind că este cântărit și judecat de sute de ochi, păstoriții pe de altă parte sunt excesiv de receptivi, pentru că au înaintea lor slujind la altar pe cel care-i va păstori și de va arăta calea mântuirii. Păstoriții știu că se dau pe mâna duhovnicului și că buna desfășurare a lucrării mântuirii depinde nu numai de ei ci și de duhovnic, așa că dragostea lor este întotdeauna împletită cu un spirit critic. Duhovnicul are neapărat nevoie de încrederea păstoriților, pe care trebuie să o câștige de la început. Dacă pierde această încredere, munca sa pastorală este compromisă.
Cercetând mai de aproape întâlnirea duhovnicului cu păstoriții, prima sa întâlnire, trebuie să observăm că unii nu sunt emotivi; totul se petrece în liniște, fără mari impresii sufletești. Evenimentul pastoral trece neobservat, nu are nici o însemnătate. Alteori, însă, duhovnicul ca și credincioșii, au arderi sufletești deosebite, cuvântul este sorbit cu sete, hrana duhovnicească este căutată. Situațiile acestea variate, sunt datorate în cea mai mare parte duhovnicului, căci el va fi acela care va păstori sufletele credincioșilor săi, căutând să se facă iubit, înțeles, necesar.
Pentru a-și întări impresia favorabilă,duhovnicul trebuie să fie cu credincioșii săi cât mai natura, arătându-le, dragoste, bunăvoință, răbdare, interes pentru nevoile lor duhovnicești. Duhovnicul trebuie să aibă o atitudine constantă, o corectitudine fără pată și reproș, dacă se poate din clipa primului contact cu credincioșii săi și până se desparte de acestea.
În această privință să aibă înainte mereu pilda Domnului nostru Iisus Hristos, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, care nu s-au dezmințit niciodată, ci au fost întotdeauna egal cu ei.
Credincioși prețuiesc un asemenea duhovnic și-i acordă toată încrederea lor, pentru că și-l știu devotat lor și altarului. Cuvântul lui este ascultat; el se bucură de un deosebit credit înaintea credincioșilor săi, putând influența în bine buna desfășurare a vieții lor spirituale.
Sunt însă și cazuri în care duhovnicul nu ține seamă de credincioșii săi, îi neglijează sau îi supără și îi jignește. Căutând cu atenție asemenea cazuri negative, vom observa că întotdeauna este vinovat duhovnicul, deoarece credincioșii – în totalitatea lor – nu vor năpăstui niciodată pe duhovnicul cinstit și nevinovat. Urcările și scăderile mai importante se întâmplă deci pe parcursul duhovniciei. Preotul poate fi caracterizat:ca fiind apreciat și ascultat sau cu dușmănie și desprindere de el.
Viața însăși își spune cuvântul său hotărâtor, așa că duhovnicul trebuie să țină seama de viață, să-și îndeplinească datoria conștiincios, să fie corect și să câștige încrederea turmei sale duhovnicești. În cazul pozitiv al unei așa activități pastorale, avem bucuria de a vedea duhovnici iubiți de către credincioși, albiți la datoria lor și nedezmințiți de faptele lor, de viața lor.
B. SFÂNTA LITURGHIE – CENTRUL CULTULUI DIVIN:
Participarea tuturor credincioșilor la viața liturgică a parohiei trebuie să rămână legea de aur a pastorației. Împărtășania este baza comunității creștine, forța unității și solidarității ei. Credincioșii caută în afară de ceea ce nu găsesc sau li se refuză înăuntrul parohiei lor. Fiecare duminică este o sărbătoare pascală, de aceea liturghia trebuie să restituie o stare în care fiecare credincios să devină martor al Răstignirii și Învierii, purtând în mâinile sale trupul lui Hristos cel înviat. Împărtășania constituie rezerva principală a Bisericii, sursa ei de energie și inspirație pentru că actualizează pe Hristos cel înviat. Marea poruncă misionară a fost dată apostolilor după Înviere. Iisus Hristos Domnul, Cel care a surpat puterea iadului prin Învierea Sa, trimite pe apostoli să predice Evanghelia, să cheme la pocăință și să boteze în numele Sfintei Treimi.
Preoții trebuie să folosească spațiul și timpul liturgic potrivit scopului pentru care au fost instituite. Liturghia nu are menirea să distreze pe amatorii de muzică veche, de tablouri religioase sau de monumente de artă din trecut ci trebuie să-i facă mai umani, mai altruiști, mai solidari.
Ea este restituirea, mijlocirea și actualizarea istoriei mântuirii pentru întreaga comunitate și pentru fiecare credincios în parte. Apartenența vizibilă la Biserica istorică trebuie să fie confirmată în și prin Taina Euharistiei, taină în care Hristos mijlocește viața Sa în viața credinciosului. Hristos este prezent și se dăruiește Bisericii euharistice, prin care atrage lumea în comunitatea Sa eshatologică. Una din acuzațiile principale pe care Iisus le-a adus slujitorilor de la templul din Ierusalim a fost aceea că au schimbat funcția proprie a templului: „casa Mea se va chema casă de rugăciune, voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari” (matei 21, 13). Sfânta Liturghie deci nu cultivă izolarea sau individualismul care generează egoismul aducător de atâtea rele în viața oamenilor, ci solidaritatea și altruismul.
Momentul liturgic este prin structura lui centrul întregului cult ortodox, deoarece în el se concentrează și se întrepătrund realitatea integrală divină și cea umană, în perspectiva istorică și eshatologică, într-o formă definită, fixă, iar sărbătorile constituie elemente variabile de înfrumusețare, în care adorarea și admirarea puterii dumnezeiești manifestată în întreaga lume ating punctele culminante ale emoției religioase. Liturghia este nucleul întregii vieți creștine. Sfânta Liturghie este deci izvorul și cadrul de desfășurare al adevăratei vieți spirituale. Prin Sfânta Euharistie și prin celelalte Taine se efectuează actul sfințirii vieții umane.
Biserica și liturghia sau cultul sunt identice, acest adevăr este subliniat și de Prof. Pr. Petre Vintilesscu astfel: „… Liturghia are conceptual o misiune eclesiologică și comunitară. Ideea în care a fost instituită și întemeiată se vede dominată expres de scopul de a actualiza pe pământ Împărăți lui Dumnezeu, în care să se adune toți fii Lui, unificați într-o viață de pace și de iubire frățească sub suflul Aceluiași Duh al Hristosului Său. Încă de la originea ei, existența și viața socială a Bisericii au fost prezidate de Liturghie. Conștiința de comunitate religioasă nouă și distinctă s-a închegat în mentalitatea primilor creștini numai în atmosfera Liturghiei. Cultul reprezenta unica împrejurare în care se putea u aduna laolaltă noii adepți ai Evangheliei. Întreaga viață religioasă a primilor creștini se desfășura în cult și în legătură cu el…Liturghia a sporit pe de altă parte consistența noțiunii de comunitate în conștiința publică creștină și prin faptul că ea reprezenta singura ocazie în care se exercitau atribuțiile și autoritatea ierarhiei. Într-un cuvânt, conștiința de sine a Bisericii s-a construit și a căpătat formă în Liturghie. Cauza Liturghiei era astfel cauza Bisericii; cauza uneia și a celeilalte apar deci de la început solidare în istorie”.
Conceptul de îndumnezeire este propriu Ortodoxiei, iar Biserica noastră care a sintetizat în mare parte din cântările și rugăciunile ei această experiență mistică, ne arată că Însuși Mântuitorul a unit în Persoana Sa categorii existențiale care par paradoxale și exclusive: ceea ce este dumnezeiesc și ceea ce este pământesc devenind „Dumnezeu pământesc și Om ceresc”. Structura dinamicii duhovnicești și a Liturghiei este îndumnezeirea, care se efectuează prin metoda mistică a purificării, a viziunii dumnezeiești și a unirii cu această dumnezeire. Biserica nu poate fi înțeleasă decât prin experiența liturgică, tocmai pentru faptul că s-a constituit prin liturghie.
Liturghia reeditează viața lui Hristos și toate rugăciunile preotului, fie cele cântate, citite sau spuse în taină în numele credincioșilor, sau pentru el personal, sunt menite să pregătească sufletește pe credincioși pentru primirea Sfintei Euharistii. Culmea liturghisirii este ajunsă la sfințirea darurilor, când în urma rugăciunilor premergătoare adresate Sfintei Treimi și Mântuitorului Hristos, în care se rememorează evenimentul Cinei de taină prin invocarea Duhului Sfânt, darurile aduse se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos. Împărtășirea cu ele are ca scop: „pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh spre plinirea Împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”.
Liturghia apropie pe credincioși într-o unitate de conștiință și de gândire prin dogmele privitoare la adevărurile fundamentale în legătură cu omul, cu păcatul și cu mântuirea, dar mai ales cu Dumnezeu, principiul unității sociale. Unirea cu Hristos centrul Liturghiei este în realitate o unire cu umanitatea Lui îndumnezeită și prin urmare, cu întreaga umanitate din toate timpurile.
Prin însăși săvârșirea Sfintei Liturghii, preotul îndeplinește o lucrare pastorală, pentru că prin ea învață pe credincioși adevărurile de credință și-i îndeamnă să le trăiască în viața lor. Dar Sfânta Liturghie îndeplinește și o lucrare pastorală directă. Ceastă lucrare directă se realizează prin predică. Predica este strâns legată de cult, din primele veacuri ale Bisericii creștine. Prin ea preotul realizează conducerea pastorală colectivă, adică îndrumarea vieții religioase a întregii parohii. Sfânta Liturghie oferă cadrul cel mai prielnic pentru asemenea conducere colectivă, pentru că adună laolaltă întreaga comunitate de credincioși, grupată în jurul unei Biserici mai ales cu ocazia marilor sărbători creștine.
Lucrarea pastorală a preotului, în cadrul Sfintei Liturghii nu se încheie însă cu predica, pentru că tot prin aceeași hotărâre, Sfântul Sinod a stabilit ca în zilele de duminică, după terminarea Sfintei Liturghii să se facă lucrarea de catehizare a poporului. Stabilindu-se locul catehezei alături de cult și în legătură cu el, nu se face altceva decât să se revină la vechea practică a Bisericii primare când învățământul religios se făcea în Biserică și numai în legătură cu cultul, adică în atmosfera de sfințenie, e care o creează diferitele momente acestuia atât de proprie pentru asimilarea cunoștințelor religioase.
Cu această ocazie, preotul va stărui, potrivit aceleiași hotărâri, nu numai să instruiască pe credincioși în adevărurile de credință, ci i asupra cultului, asupra rostului și semnificației lui, să-i învețe anumite părți din el, rugăciuni sau cântări dar mai ales cântarea bisericească, spre a putea realiza o participare cât mai activă a acestora la cult.
Dintre toate slujbele bisericești, cea care se pretează mai mult la o participare activă credincioșilor, prin cântare este Sfânta Liturghie, atât prin răspunsurile scurte pe carele cere din partea acestora, cât și prin faptul că ea este singura slujbă la care credincioșii asistă în întregime. Prin ea credincioșii se simt strâns legați de altar și de Biserică, trăiesc mai intens momentele cultului, sunt mai susceptibili prin învățătură și mai întăriți prin credință, adică imuni față de rătăcirile sectare.
Slujbele divine ortodoxe sunt însoțite de ritualuri, ceremonii sau cate de cult prin care slujitorii bisericești și credincioși își exprimă evlavia, respectul și adorarea față de Dumnezeu Cel în Treime lăudat și cinstirea față de sfinți.
Aceste acte liturgice au dobândit în timp o semnificație simbolică, revelată de scopul sau rostul slujbei respective: ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii, îngenunchierile în fața sfintelor icoane și moaște sau sărutarea li atingerea de obiectele sfințite, facerea semnului Sfintei Cruci…
Din numeroase acte de cult, care însoțesc slujbele divine, îngenuncherile ocupă un loc central în viața liturgică și în practicarea ei de către slujitori și credincioși. Îngenuncherea este un act de smerenie în fața lui Dumnezeu. Prin poziția sa de creatură a lui Dumnezeu, omul simte nevoia să-și arate această dependență a lui față de Creator și starea de păcătoșenie a lui care cere iertarea, mila și îndurarea puterii dumnezeiești.
Sfânta Liturghie trebuie ascultată în poziție cuviincioasă, cea mai recomandată și mai potrivită poziție fiind cea în picioare, care presupune și o atenție mai mare și o angajare mai eficientă în lucrarea sfântă care se săvârșește. Șederea pe scaune sau în bănci dă d cele mai multe ori, senzația unei oarecare nepăsări în fața lui Dumnezeu. Există o atitudine a unor credincioși care participă al Liturghie, stând tot timpul în genunchi, ceea ce nu este corect.
De aceea, există doar câteva momente care reclamă îngenuncherea credincioșilor, ținând cont de semnificația acestora în cadrul Sfintei Liturghii. Cel dintâi moment pentru îngenunchere îl constituie Vohodul cel mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie în procesiune, în prima parte a Liturghiei, numită a catehumenilor, în timp ce se cântă antifonul al treilea. Ea simbolizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire și începutul activității sale publice, după ce a fost botezat în Iordan.
Al doilea moment de îngenunchere este citirea Sfintei Evanghelii care poate fi ascultată și în picioare. Cuvântul „drepți” din îndemnul liturgic „Înțelepciune. Drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie”, nu înseamnă neapărat că atunci trebuie să stăm numai în picioare. Îndemnul este mai degrabă o atenționare că, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, nu trebuie să stăm jos, în strană pe podea sau în lat loc, i să fim cu atenție și cu respect. Ea nu interzice șederea în genunchi care este semn de și mi mare atenție sau respect. Îngenuncherea a luat naștere tocmai din acest respect și este bine să ascultăm în genunchi Sfânta Evanghelie cum fac majoritatea credincioșilor.
Al treilea moment de îngenunchere este Vohodul cel mare sau ieșirea cu cinstitele daruri. El simbolizează pe de o parte alaiul intrării Mântuitorului în Ierusalim îndreptându-se spre jertfă, Sfânta Masă și Altarul închipuind grădina în care a fost săpat mormântul, iar Sfântul Antimis mormântul însuși. Vohodul cel mare simbolizează și alaiul de îngropare a Domnului sau ducerea trupului Său de la Golgota la mormânt. Având în față cinstitele daruri, care vor deveni Trupul și Sângele Domnului, credincioșii îngenunchează cu respect înaintea lor.
Dar mormântul cel mai important este cel al sfințirii și transformării darurilor de pâine și de vin în Trupul și Sângele Domnului, după ce se rostesc cuvintele de instituirea Sfintei Euharistii. „Luați, mâncați” și „Luați, beți”, când la strană se cântă „Pe Tine Te lăudăm”. Îngenuncherea la cuvintele de instituire ca și la Axion nu sunt îndreptățite, ele sunt influențate din cultul altor biserici și confesiuni. La rugăciunea Tatăl nostru, având în vedere că este cea mai importantă din întreg cultul nostru o putem rosti sau cânta șui stând în genunchi.
Însoțind participarea noastră la Sfânta Liturghie cu aceste acte de cult, ca semne de evlavie, respect, adorare pentru Dumnezeu și cinstire pentru sfinți, facem mai eficientă prezența și angajarea noastră la săvârșirea celei mai de fol9os slujbe care se săvârșește pentru noi în Biserică.
C. COMPORTAMENT ȘI ATITUDINE ÎN CULT ȘI ÎN LOCAȘUL DE CULT:
Locașul Sfânt și casa lui Dumnezeu presupunem comportament deosebit din partea noastră, ori de câte ori intrăm în Biserică.
Lecturile biblice constituie una din piesele importante ale serviciilor divine. Cea mai importantă lectură este cea din Sfânta Evanghelie față de care există un foarte mare respect și evlavie. Sărutarea Sfintei Evanghelii arată cinstea care se acordă cuvântului lui Dumnezeu cât și credința care este sfințită și purtătoare de har. Cu toate acestea sărutarea ei este indicată numai în anumite situații.
S-a creat obiceiul ca după fiecare citire Evanghelia să fie oferită credincioșilor spre sărutare. Această practică nu este corectă, chiar dacă are la bază evlavia credincioșilor citirea Sfintei Evanghelii este un act solemn ce nu trebuie să degenereze într-o practică de rutină în care accentul cade nu pe cuvântul lui Dumnezeu ci pe atingerea cărții. În timpul slujbei Sfântului Maslu se obișnuiește ca o inovație nejustificată, oferirea spre sărutare credincioșilor din Biserică neglijând-se în schimb înșeptita ungere din cadrul tainei. Citirea Sfintei Evanghelii trebuie să fie solemnă, nu o târguială între preoți și credincioși; dacă nu dăm de fiecare dată spre sărutare Evanghelia asta nu înseamnă nerespectarea bunelor intenții sau sentimente.
Metaniile ce însoțesc îngenuncherea sunt o formă de exprimare a pocăinței și constituie un act de cult.
În biserica veche îngenuncherea, era interzisă duminică pentru că acest act de cult era ca o expresie a pocăinței și plângere pentru păcate era, în totală contradicție cu starea de bucurie pe care o crea sărbătoare Învierii Domnului – Dumica.
O altă problemă o constituie cea a acatistelor care de multe ori pe lângă numele scrise cuprind și pagini întregi interminabile. Cei care alcătuiesc acatistele uită de cuvintele Domnului : „ Vorbe multe ca păgânii…. Știe Tatăl vostru de ce aveți trebuință înainte de a cere voi de la Dânsul” (Matei 6,7-8) .Citire a tot ceea ce scriu credincioșii în acatiste este o practică incorectă străină de cultul nostru ortodox și tradiția bisericească, în al doilea rând din aceste acatiste lipsesc cereri care se referă la suflet și la mântuire, rămânând predominante cele care privesc viața pământească,cu toate ispitele și orgoliile ei. De asemenea, în multe din aceste acatiste lipsește rugăciunea de preamărire a lui Dumnezeu și de mulțumire pentru toate binefacerile revărsate asupra noastră.
Ceea ce constituie aspectul si mai grav al problemei acatistelor este că foarte mulți preoți slujitori citesc întocmai, cu voce tare, cele scrise de credincioși în acatistele lor, considerând că prin aceasta se fac plăcuți acestora și-și capătă reputația de buni preoți. Ba mai mult unii mai și îngenunchează când citesc aceste acatiste, pentru a dovedi spor și evlavie. Este, fără îndoială, o practică incorectă citirea a tot ceia ce scriu credincioșii în acatiste. În mod firesc, ar trebui să se citească doar numele. Cât privește cererile, acestea trebuie selectate și citite numai acele care au decența cuvenită unei rugăciuni.
Mai există apoi obiceiul ca la slujba Sfântului Maslu să se aducă o serie întreagă de lucruri (lenjerie și haine) pentru a fi unse cu untdelemn sfințit la această Sfântă Taină. Se ajunge uneori să se ungă mai mult obiectele decât persoanele care participă la slujbă.
Cât privește obiectele aduse la maslu pentru a fi unse sau cu care credincioșii ating icoanele sau Sfânt Evanghelie, trebuie să știm că nu simpla atingere a lor de lucrurile sfinte aduce automat și sfințirea lor. La Sfântul Maslu importantă este ungerea bolnavului cu untdelemn sfințit la această slujbă și nu a hainelor și obiectelor lui, care nu-l pot suplini în nici un caz.
Gândindu-ne că mergem în biserică sau în casa lui Dumnezeu, se cuvine să avem o ținută vestimentară adecvată, decentă și de bun simț. Venind la biserică, se case să ne aducem fiecare jertfa sau obolul nostru către altar. Acestea constă în lumânări, tămâie și prinoase din diverse roade ale pământului.
Dar în chip deosebit trebuie să prezentăm la altar darurile de pâine, adică prescuri și vin, materiile din care se săvârșește Sfânta Jertfă sau Sfânta Euharistie, care se transformă în Trupul și Sângele Domnului.
Obiceiul de ase „vinde” sau a se plăti stranele pe o perioadă de timp sau pe viață nu este potrivit a se practica în Biserică. Stranele trebuie rezervate, prin firea lucrurilor, celor bătrâni, invalizi și bolnavi sau neputincioși.
Din păcate practicile acestea există în multe Biserici iar preoții le încurajează din motive greu de explicat. Fără îndoială că ele sunt exagerări și abateri de la viața religioasă corectă de la practica liturgică stabilită de Biserică.
Dacă pregătirea în vederea slujbei Sfintei Liturghii este absolut obligatorie pentru preot slujitor, cuprinzând cele două aspecte, trupească și sufletească, ea este tot așa de necesară și credincioșilor care vor să participe la slujba divină.
Dar pentru a participa la Sfintele slujbe, și credinciosului i se cere o anumită ținută. Lăsând la o parte trăirea religioasă interioară care presupune credință și respect față de cele sfinte, este vorba și de o ținută exterioară , vestimentară, care trebuie să fie determinată de caracterul sfânt și sfințitor al locașului de cult.
De aceea se pune mereu întrebarea: cum intrăm într-o biserică ? Fără îndoială că, pentru a respecta caracterul sacru și sfințitor al locașului de cult ce se desfășoară în biserică trebuie să avem o ținută vestimentară adecvată, sobră și de bun simț, având în vedere că lăcașul de cult nu-i un loc comun de muncă sau de plimbare ori delectare fizică, ci el este un loc de întâlnire cu Dumnezeu, pentru a dobândi harul lui Dumnezeu.
Problema se pune mai ales pentru tineret, fete și femei, care sub imperiul modei vestimentare, nu fac adesea deosebire între ținuta potrivită sau îngăduită pe stradă și în locașul de cult. Așa , de exemplu, îmbrăcămintea decoltată, c u rochii sau fuste scurte și cu pantaloni strânși pe corp, din care formele acestuia ies în evidență provocator, nu este potrivită pentru locașul de cult. Fără îndoială că a purta pantaloni este astăzi un lucru obișnuit, practic și comod și bimani nu mai poate spune că acesta este o necuviință dar când pantalonul este făcut pentru a arăta formele trupului și a provoca declanșarea unor instincte și patimi trupești, atunci el nu este îngăduit în locașul de cult, el devenind sminteală.
De asemenea purtarea rochiilor sau a fustelor scurte este un semn de indecență față de locurile sfinte. Dacă o fată sau o femeie și poate permite să îmbrace asemenea rochii sau fuste pe stradă sau în localurile publice, bunul – simț îi spune că în Biserică nu poate intra așa.
În legătură cu ținuta din Biserică se pune și problema dacă femeile au voie să intre și să participe la slujbele divine cu capul descoperit. În această privință trebuie să spunem că, chiar dacă în sfaturile Sfântului Apostol Pavel se face aluzie și la această problemă și chiar dacă disciplina primelor secole era mai severă în această privință, socotim că nu este indecent dacă femeia intră în locașul de cult și participă la slujbă cu capul descoperit. Sunt persoane mai intransigente, chiar și clerici care, la unele biserici obligă pe cele care intră să-și acopere capul. Socotim că asemenea atitudine nu este corectă. Când Sfântul Apostol Pavel și regulile bisericești mai vechi fac pomenire de asemenea restricții, se referă mai ales la femeile d o anume categorie, decăzute, pe scara socială și morală, care, prin comportarea lot urmăreau să corupă pe cei slabi. Purtarea îngrijită a părului, ca podoabă dăruită de Dumnezeu, și intrarea cu capul descoperit în Biserică nu constituie o impietate sau sminteală pentru cei din jur. A pretinde azi ca toate femeile dintr-o Biserică să poarte batic sau ceva pe cap ar fi o absurditate. Purtarea neglijentă și provocatoare a părului nun trebuie îngăduită în Biserică.
Tot în legătură cu ținuta adecvată din Biserică se pune și problema fardurile, rujului întrebuințat de femei și a bijuteriilor pe care acestea le poartă.
O femeia care se respectă și care respectă și pe cei din jur nu se prezintă oricum în public, fardul, rujul și bijuteriile în limita bunului simț, sunt dovezi de bună educație pentru o femeie. Când ele depășesc o anumită cantitate și calitate acestea devin supărătoare oriunde, nu numai în Biserică.
De aceea atitudinile prea rigide față de cei care intră într-o Biserică într-o ținută mai puțin adecvată, nu sunt recomandabile. Aceste persoane trebuie lămurite, sfătuite și îndrumate ca, atunci când intră într-un locaș de cult, ținuta lor exterioară să nu fie o sfidare a lucrurilor și lucrărilor sfinte ce se desfășoară acolo. Ținuta decentă, îmbrăcămintea adecvată și întregul nostru comportament în locașul de cult sunt dovezi ale respectului față de cele sfinte.
CONCLUZII:
Biserica a cinstit preoția nu numai prin respectul și prețuirea cu care a înconjurat-o, ci și prin drepturile și onorurile ce i-a acordat, prin datoriile și răspunderile pe care i le-a impus, prin severitatea si sancțiunile excepționale cu care a tratat totdeauna lipsurile și scăderile.
Iată de ce, în creștinătatea ortodoxă, orice preot bun este respectat, prețuit și iubit, cel puțin în granițele strâmte ale parohiei lui, mai mult decât un împărat în împărăția lui. Iar una din formele prin care credincioșii își arată respectul și dragostea lor față de preot este sărutarea mâinii preotului. Creștinul ortodox sărută mâna părinților care i-au dat viață, pe a nașului care 1-a încreștinat, asistându-l la botez, pe a învățătorului care i-a luminat mintea cu învățătura cărții; dar mai cu evlavie sărută mâna preotului, care îi este și părinte duhovnicesc și învățător și ocrotitor. El știe că prin dreapta preotului lucrează harul sfințitor al lui Dumnezeu: cu ea îi botează copii, cu ea îi binecuvântează cununiile și căminul, cu ea îi dă iertarea păcatelor la spovedanie și Sfânta împărtășanie, cu ea îi va binecuvânta și ceasul ultim al vieții, sicriul, mormântul și crucea care îi va străjui căpătâiul după moarte. În afară de aceste lucruri sunt însăși unele mai neplăcute.
Greutățile misiunii preoțești izvorăsc în primul rând din însăși natura și scopul ei, care, precum am spus, este apropierea sufletelor de Dumnezeu și mântuirea lor și precum am văzut, obiectul grijii și al preocupărilor pastorale este sufletul omenesc. De aceea, sarcina aceasta este atât de delicată și de spinoasă, fiindcă nimic nu este mai greu decât modelarea sufletului omenesc
„Nicăieri ca în preoție nu este mai permanent actuală și mai vizibilă veșnica antinomie dintre ideal și realități. Căci idealul preotului vine din înaltul cerului, iar realitățile cu care el luptă, merg și se alimentează până din fund de infern”. Din această antinomie provin și cele mai multe și mai mari decepții și necazuri ale misiunii sacerdotale.
Greutățile preoției nu țin numai de grija față de păstorirea credincioșilor care de cele mi multe ori refuză comuniunea și legătura cu Hristos prin preot și prin prezența în cadrul, cultului divin. Ele vin și din latura personală a viații preotului: familia, copii…. Toate acestea sunt și vor fi piatra de încercare a oricărui preot conștiincios.
Alături de aceste probleme, cele administrative ocupă un loc foarte însemnat pentru că preotul prin calitatea sa de econom al tainelor li Dumnezeu devine și econom al bunurilor materiale ale Bisericii. În acest aspect se vede de multe ori eficiența pastorației sale în mijlocul credincioșilor săi, prin solicitudinea manifestată de păstoriți la chemarea preotului în orice situație.
Revigorarea și reactivarea Comitetului parohial care, de cele mai multe ori rămâne literă de regulament sau statut pentru a face ca membrii lui să desfășoare un adevărat apostolat laic: liturgic, pastoral, misionar, cultural, educativ și caritativ social. Acest comitet poate forma doar nucleul care să strângă în jurul său și al preotului toată comunitatea.
Rezolvarea problemelor morale și a celor de natură socială este una din laturile cele mai importante ale activității pastoral – misionare. Biserica Ortodoxă este adesea criticată că nu coboară în social, că nu iese în întâmpinarea nevoilor actuale ale societății și le credincioșilor, că nu desfășoară o activitate socială. Fără îndoială că acest aspecte ale viații sunt importante, dar ele nu fac parte din activitățile prioritare ale Bisericii. Socotim că această acuză care devine invitație în același timp de a d a prioritate problemelor sociale, este și o capcană întinsă Bisericii noastre, care, prin specificul și structura ei, este o Biserică a rugăciunii, a comuniunii liturgice și euharistice.
Actualizarea și revigorarea vechilor forme de cultivare a vieții duhovnicești: postul, spovedania, rugăciunea și împărtășirea trebuie avute în vedere în orice parohie. Ele constituie forme de întărire a vieții religioase și de păstrare a credincioșilor în jurul Bisericii și altarului.
O importanță deosebită trebuie acordată tineretului, în asistența socială dar mai ales spirituală, de educare în duhul, frumusețea, seriozitatea și autenticitatea slujbei liturgice și a Ortodoxiei.
Punctul central în Biserica Ortodoxă este Sfânta Liturghie, din care derivă trăirea credincioșilor, respectarea anumitor norme de conduită, organizarea într-un tot unitar, colaborarea, susținerea și tot ceea ce înseamnă dăruire și slujire sfântă.
BIBLIOGRAFIE
I. Autori patristici și post-patristici
1. CABASILA, Sfântul Nicolae, Despre viața în Hristos, Migne, P.G., t. CL,și traducerea românească, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
2. IOAN, Gură de Aur,Despre preoție, II, 5, traducere în românește de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română, Anul LXXV, nr. 10 – 11/1957
– Idem, Cuvânt apologetic despre fuga sa (de preoție), 17, traducere în românește de Pr. N. Donos, în volumul Sfântul Grigorie de Nazians, Apologia și elogiul Sfântului Vasile, Huși, 1981.
3. NICODIM AGHIQRITUL, Războiul nevăzut, traducere de Ierom. Nicodim Măndiță, București, 1947.
4. *** Liturghier, EIBMBOR, București, 2000.
II. Articole, studii, lucrări
1. ANDREEV, Prof. A., înalta demnitate a slujbei de păstor, în Ib. rusă, în, Jurnal Moskovskoi Patriarhii", an 19.55, nr. l .
2. BQULAY, P., Prefre st pasteur ou grandeurs et obligations du pretre, ed. a II-a, Paris l912.
3. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Preotul și preoția creștină în concepția și trăirea PreaFericitului Patriarh Justinian, în „Biserica Ortodoxă Română", anul LXXVI(1958),nr.5-6, p. 443-464
-Idem, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni, în Studii Teologice, Anul V, nr. 9 – 10/1953
– Idem, Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în Studii Teologice, Anul VII, nr. 7 – 8/1952
-Idem, Participarea la Liturghie și metodele pentru realizarea ei, în Studii Teologice, nr. 7 – 8/1949
4. BRIA, Pr. Prof. Ion, Biserica Ortodoxă și mărturia creștină în Biserica Ortodoxă Română, Anul XCIX, nr. 1 – 2/1981.
5. BUCEVSCHI,Prof. Diac. Orest Bucevschi, Purtarea moorală a preotului , în Mitropolia Olteniei Anul VII , nr. 5-6 / 1955., pag.257.
6. BUZESCU, Pr. Prof. N. Cconstantin, Liturghia – centrul cultului ortodox, în Ortodoxia, Anul XXXIII, nr. 1/1981
7. COJOCARU, Asist. Pr. Haralambie, Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie vrăjitorie și obscurantism, în Studii Teologice, Seria a – II – a, nr. 5 – 6/1949.
8. COMAN, Pr. Prof. Dr. loan G., Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în „Studii Teologice", anul VII (1956), nr. 3-4.
– Idem, Sensul preoției la Sfinții Părinți, în „Studii Teologice", anul I (1949), nr.9-10
– Idem, Sensul și sarcinile preoției după Sfinții Părinți ai primelor secole, în Mitropolia Banatului", anul XXII (1972), nr. 1-2
9. CHAIGON, P., S.J., Demnitatea preoțească, în voi. Meditații pentru preoți, trad. după ed. XVII franc., de Pr. S. Chisiu, voi. I, ed. II, Gluj, I943.
10. DASCĂL, Pr. Cornel , Familia preotului și preoția, în Mitropolia Ardealului, Anul XXXIII, nr. 3/1988.
11. FECIORU,Pr. Dr. Dumitru, '„Nu nesocoti harul care este asupra ta! Sublimitatea preoției, în „Biserica Ortodoxă Română", an LXXII (1954), nr. 4,
12. FIRMILIAN, Mitropolitul Olteniei, Pastorația, în „Mitropolia Olteniei", Anul XXII (1957), nr. 1-2.
13. IVIREANUL,Antim, Predici, Ediție critică, introducere și glosar de G.Strempel, Editura Academiei, București, 1962.
14. CHAIGON, P., S.J., Demnitatea preoțească, în voi. Meditații pentru preoți,trad. după ed. XVII franc., de Pr. S. Chisiu, voi. I, ed. II, Gluj, I943
15. IORDĂCHESCU, Pr. Magistrand Gh., Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire în Studii Teologice, Anul X, nr. 7 – 8/1958.
16. JUSTINIAN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social, vol.V, București, 1958.
17. MUGUR, G. D., Florile, București, 1928.
18. NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Preotul și pastorația în gândirea Prea Fericitului Părinte Patriarh Justin, în „Biserica Ortodoxă Română", anul CVI (1988), nr.3-4.
– Idem, Rolul preotului ortodox în viața obștească, în „Biserica Ortodoxă Română", Anul CIV (1986), nr. 1-2
– Idem, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, voi. I și II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galati, în 996 și 2001.
– Idem, Patriarhul Justinian Marina, model de conștiință și slujire sacerdotală, în „Almanah bisericesc", București,,2001
– Idem, Curs de teologie pastorală, București, 2003,
19. PAVEL,Asist. Constantin. C., Familia preotului, în Glasul Bisericii, Anul XIX, nr. 1-2/1960.
20. PLĂMĂDEALĂ, Î.P.S. Dr. Antonie, Preotul în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.
21. POPESCU, Pro£ Dr. Teodor, Ideal și realități, în „Raze de lumină",
București, 1933, ianuarie – februarie.
– Idem,Preotul văzut de credincioși, în „Biserica Ortodoxă Română", an LXXIII (1955), nr. 10.
– Idem, Sfințenia ți răspunderile preoției, în „Studii teologice", anul IV (1952),
nr. 3-4.
22. PROCOPOVICIU, Pr. Prof. Dr. Petre, Spovedania – mijloc de educație religioasă-morală,în Mitropolia Ardealului ,Anul III,nr. 7-8/1958.
23. REZUȘ,Prof. Pr. Petru, Păstoriții și duhovnicul lor, în Glasul Bisericii, Anul XIX,nr. 1-2/1960.
24. STĂNILOAE, Pr. prof. Dr. Dumitru, Sublimitatea preoției si îndatoririle preotului, în „Mitropolia Olteniei", anul IX (1957), nr. 5-6, p. 298-312.
-, Formele și cauzele falsului misticism, în Studii Teologice, Anul IV, nr. 5 – 6/1952
25. TIMIADIS, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, traducere de Paul Brusanowski, Editura Sophia, București, 2001.
26. TOMA de Kempis, Urmarea lui Hristos, traducere de Gavriil Munteanu, Ediția a II a, Neamț, 1927
27. VASILESCU, Gheorghe, Educația religioasă a tineretului, în Almanahul bisericesc, Editura Internațional Impex SRL, București, 1995
28. VINTILESCU, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor de suflete, București, 1934.
– Idem, Funcția eclesiologică sau comunitară a Liturghiei, Tipografia Cărților bisericești, București, 1946.
29. VLAD, Monahia Siluana, Tinerii și Biserica în zilele noastre, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2003.
30. *** Pastorație și Misiune în Biserica Ortodoxă,Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2001.
31. *** Război nevăzut, tradus de Ierom. Nicodim Măndiță, 1937
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pastorația ÎN Mediul Rural ÎN Ziua DE Astăzi (ID: 167203)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.