Pastorala Suferintei

=== l ===

Introducere

Întrebarea privitoare la sensul durerii aparține istoriei tuturor culturilor și religiilor conducând cu prioritate și necesitate spre dorința de a descifra cealaltă mare enigmă reprezentată de circularitatea vieții și a morții. De ce durerea? Pentru ce moartea? Cum se poate fugi din fața acestei realități teribile împărtășită de toți oamenii? Acestea sunt întrebările care deschid adevărate abisuri de mistere nepătrunse încă de gândirea omului asupra condiției sale.

Omul creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1,27) și chemat să continue opera creației a rămas victimă prezumției de a se putea descurca fără El (cf. Gen 3,1-19). Și aceasta ca urmare a naturii umane decăzute supusă legii stricăciunii și a morții. Nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu s-a putut substrage acestei condiții devenind astfel “omul durerilor” (Is 53,3), “făcându-se ascultător până la moartea pe cruce” (Fil 2,8). Apostolul Paul, într-un strigăt de neliniște, ajunse să zică: “Sunt un nenorocit! Cine mă va elibera de acest corp destinat morții?” (Rm 7,24). Chiar în acest context se pune eterna întrebare a omului asupra problemei suferinței.

Se afirmă adesea, și pe bună dreptate, că în fața durerii altora trebuie să se tacă; dar fiindcă ea este departe de noi, suntem gata să spunem cuvinte încurajatoare și mângâietoare, dându-le motivații din cele mai diferite, și uneori lipsite de fundament valid. Însă, când suntem noi aceia care experimentăm suferința, gândurile frumoase adresate altora nu le mai simțim valide și pentru noi, cu atât de mare ușurință.

Suferința este o problemă veche dar mereu actuală care atinge și interpelează existența umană. La fiecare moment din viața cotidiană ne întâlnim cu această dură și dramatică realitate. Din acest motiv am ales această temă. De foarte multe ori suntem nepăsători în fața durerii altora, nu suntem capabili să stăm alături de cei care suferă, să îngrijim, să pansăm rănile bolnavului, ca adevărați creștini și franciscani care suntem primii chemați să fim martori ai carității. Aceasta e motivația care ne împinge să dezvoltăm munca noastră în perspectiva unei pastorale a suferinței, îmbogățită la lumina experienței și a exemplului Sfântului Francisc de Assisi, care a știut să se facă solidar cu omul marginalizat: sărac, suferind și lepros, din iubire față de Cristos Isus.

Întreaga lucrare cuprinde trei capitole. În primul capitol vom încerca mai presus de toate să dăm o viziune generală, fără nici o pretenție de noutate, la problema durerii așa cum o prezintă Vechiul și Noul Testament. Apoi, vom prezenta din reflecția teologică contemporană contribuția câtorva autori, ce ne va ajuta să focalizăm mai bine tema noastră. În sfârșit, ne vom opri, cu mai multe detalii, la atenția Bisericii față de suferința umană, plecând de la învățătura Magisterului exemplificând-o apoi prin câteva acțiuni concrete în favoarea celor care suferă.

În al doilea capitol vom parcurge, împreună cu Sărăcuțul experiența pe care el o face despre suferință, întâi la leproși și apoi în propriul trup. Vom încerca să expunem tema de mai sus, însă plecând de la întâlnirea sa cu leprosul, fiindcă a fost pentru el evenimentul care l-a dus să descopere această dramatică realitate a durerii umane. Vom pătrunde apoi în viața sa, marcată de nenumărate infirmități și chinuri, până în ziua fericitei sale nașteri pentru cer când a ajuns să o primească pe sora moarte prin intermediul căreia se realizau promisiunile Domnului său.

Obiectivul celui de al treilea capitol va fi acela de a evidenția spiritualitatea franciscană privind suferința, folosind ca izvor principal Scrierile sfântului Francisc de Assisi din care vom evidenția aspectele cele mai importante. Se va sublinia, întâi de toate, interpretarea spirituală pe care el o dă suferinței și apoi felul în care să fie înfruntate încercările care există într-o viață comunitară și, în fine, atenția fraternității franciscane, împreună cu fondatorul ei, față de suferința umană.

În această lucrare intenția noastră nu va fi atât de a înțelege sau de a da o definiție a durerii, dar mai ales aceea de a vedea ce sens are existența umană pătrunsă și marcată de suferință. Ce ne spune, și ce ne învață Francisc de Assisi despre durere? În ce măsură putem lua din învățătura sa pentru a ști să trăim experiența suferinței în interiorul comunităților noastre religioase? Și din această experiență care ar putea să fie contribuția noastră ca franciscani, pentru omul de azi, oprimat de multiplele forme de suferință?

Capitolul I

TRATATUL BIBLICO-TEOLOGICO-ECLEZIAL CU PRIVIRE

LA PROBLEMA SUFERINȚEI

În acest prim capitol vreau să scot în evidență înainte de toate interpretarea cu privire la problema durerii, fără a avea pretenția de a fi original. Lucrarea de față nu își propune să fie un studiu complet, dar are ca obiectiv introducerea temei suferinței în interiorul reflexiei biblice, teologice și ecleziale, pentru a înțelege mai bine experiența durerii pe care a trăit-o omul încă de la începutul lumii și până în zilele noastre.

Pentru realizarea acestui obiectiv am încercat să iau în considerație contribuția unor autori, pentru a focaliza cât mai bine tematica pe care vreau să o dezbat mai pe larg în cele ce urmează. Așadar, voi face o sinteză de conținut începând cu contextul biblic și până la persoana lui Isus Cristos și terminându-mi reflexia cu o sinteză teologică și pastorală.

1.1. Problema durerii în Sfânta Scriptură

1.1.1. Vechiul Testament

Încă din primele pagini ale Bibliei se poate observa cum se profesează credința în Dumnezeul care cheamă la existență toate ca fiind bune: „Iar Dumnezeu a văzut că toate câte le-a creat erau bune” (Fac 1,31). În centrul creației lui Dumnezeu este așezat omul creat după chipul și asemănarea Sa (cfr. Fac 1,26-27), ca ființă capabilă de deschidere și de întâlnire, de a fi liberă să intre în dialog cu Dumnezeu. Omul este o ființă deschisă spre dialogul cu Dumnezeu, dar și înclinată de a face răul, fiind însă capabilă de a alege între bine și rău. „Relatarea cu privire la prima cădere în păcat (cfr. Fac 3) arată în mod plastic cum răul, durerea, nu sunt realități care au provenit din acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, ci sunt numai o emanație a unei libertăți create”. Așadar, creația este o realitate foarte bună, plină de armonie și ordonată, în care nu se amintește deloc de suferință decât numai după căderea în păcat. În consecință, la originea răului, durerii stă primul păcat al omului (cfr. Fac 3,14-19), ca fiind „consecința unei alegeri libere din partea omului”.

a) Un prim răspuns la problema dezbătută, cu privire la sensul durerii nemeritate poate fi găsit înainte de toate în cartea lui Iov. Aceasta nu este un tratat teoretic asupra problemei durerii umane, ci drama trăită de un om încercat de Dumnezeul său, care se pare că vrea să-l pedepsească fără nici un motiv concret(cfr. Iv 4,7-11). Iov este un om drept care suferă atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. El trăiește în solitudine (cfr. Iv 6,13-21 și 19,13-19) crezând că Dumnezeu l-a părăsit (cfr. Iv 19,6-9), și suferă foarte mult din cauza acestui gând. De ce nu-l eliberează Dumnezeu de suferințele sale? De ce oare Dumnezeu tratează în același mod atât pe cel drept cât și pe cel rău? Acestea sunt întrebări dureroase care se ridică din suferința reală în care trăiește tot omul de pe pământ. Prietenii lui Iov susțin teza tradițională, după care se crede că boala este o consecință a păcatului: „Hai, împacă-te cu El și vei fi iarăși fericit” (Iv 22,21-30). La aceste cuvinte Iov răspunde astfel: „Îndemnurile voastre sunt ca niște sentințe de cenușă”(Iv 13,12), dând astfel peste cap conceptul legal al suferinței, care nu mai era înțeles ca o consecință a încălcării unei legi, deoarece el a recunoscut că nu era vinovat cu nimic pentru a putea fi pedepsit (Iv 13,18). „Suferința sa nu este consecința unei vinovății, ci mai degrabă durerea celui nevinovat”. Pentru faptul că Iov nu a găsit în el o vină decisivă care să ceară pedeapsă, l-a provocat pe Dumnezeu, cerându-i explicații cu privire la suferințele sale: „Cât de mult sunt vinovat și câte păcate am săvârșit? Adu-mi la cunoștință nelegiuirea și păcatul meu!” (Iv 13,23); Iov caută sensul durerii sale la Dumnezeu, dar nu știe unde să-L găsească, căci Dumnezeu pare că vrea să se ascundă: „Ah, de-aș putea să-L găsesc și să ajung la tronul său! […] Chiar dacă merg înainte, El nu este, chiar dacă merg înapoi, nu reușesc să-L aud” (Iv 23, 3.8-9). Dumnezeu este totuși până la urmă Cel care vine în întâmpinarea lui, apucându-l de mână și ajutându-l să meargă prin grădina minunată a universului, unde se manifestă puterea, înțelepciunea și bunătatea sa (cfr. Iv 38,1-41,1u). „Iov învață să recunoască care este locul său, limitele sale, ignoranța sa și calea pentru a fi fericit din misterele creației ce le contemplă zilnic. Iov învață că misterul suferinței este însuși misterul lui Dumnezeu”. Așadar, cartea lui Iov nu este un argument teologic, ci este mai degrabă o experiență a întâlnirii personale dintre el și Dumnezeu: „Eu te cunoșteam din auzite, dar acum te pot vedea eu însumi cu ochii mei” (Iv 42,5). Lucrul cel mai important este a ști să trăiești și în suferință raportul personal cu Dumnezeu.

În discursurile lui Elia (cfr. Iv 32-37) suferința este prezentată ca fiind o valoare educativă ce trebuie trăită zilnic prin acceptarea și răbdarea ei, având multă încredere în ajutorul lui Dumnezeu: „Suferința nu trebuie considerată ca fiind o

pedeapsă strâns legată de o încălcare a legii și nici măcar o încercare grea din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă un mijloc educativ, o încercare providențială care purifică pe fiecare om în raportul său cu Dumnezeu”.

Ea poate duce până la închiderea omului față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni, dar integrată bine în viața spirituală poate să-l ajute pe om să crească tot mai mult în credință. Cartea lui Iov nu rezolvă problema suferinței, dar ne învață că suferința este legată de misterul lui Dumnezeu. Ca atare, nu trebuie să ne resemnăm în fața suferinței, durerii, ci numai în fața lui Dumnezeu, căci numai în acest fel vom putea rezista în fața suferințelor și încercărilor vieții.

b) Pentru mișcarea profetică și sapiențială este de neînțeles prosperitatea paradoxală a celor răi și nenorocirea celor drepți (cfr. Ier 12,1-6; Iv 21,1-18; Ps 49; 73), totuși dincolo de aceasta se poate observa un motiv de speranță și de bucurie (cfr. Ier 9,22-23; Ps 23). Ei „intră în interiorul acestui mister în mod progresiv, căci au fost încercați prin multe suferințe, dar susținuți de credință […]” (cfr. Ps 73,17). Astfel pot fi descoperite valorile suferinței, ce constau în purificare (cfr. Ier 9,6), corectare paternă (cfr. Prov 3,11-12), ispășire a păcatelor (Is. 40,2), convertire (cfr. Ier 15,10-19).

c) Exemplul cel mai cunoscut cu privire la durerea celui drept îl putem găsi în imaginea Slujitorului suferind din cartea profetului Isaia: „El cunoaște suferința în toate formele sale cele mai teribile și scandaloase” până acolo încât va fi numit om al durerilor (cfr. Is 53,3). Suferința nu se poate explica decât raportându-ne la realitatea păcatului; ceea ce este scandalos însă, este faptul că Slujitorul suferind nu este vinovat cu nimic, ci mai degrabă suntem vinovați noi ceilalți. El a devenit mediator mântuitor prin intermediul suferinței ispășitoare, luând asupra sa toate durerile oamenilor (cfr. Is 53,4), căci „toată suferința și toate păcatele lumii au fost luate asupra sa, obținând pentru toți oamenii pacea și vindecarea prin ascultarea sa desăvârșită” (cfr. Is 53,5). Suferința în sine nu este considerată o realitate pozitivă, ci numai în interiorul planului lui Dumnezeu care devine mijloc de mântuire.

Problema suferinței apare pe de o parte ca fiind o enigmă de nerezolvat, ca un fel de pură absurditate; pe de altă parte nu există nici o suferință fără sens, căci toate durerile sunt preluate de Dumnezeu în planul său de mântuire și valorificate în mod misterios pentru realizarea planurilor sale. În totalitatea sa Vechiul Testament nu oferă o teorie unitară și sistematică asupra răului, durerii, ci numai o serie de tentative de a găsi un sens vieții trăită în suferință și durere.

1.1.2. Noul Testament

Nici măcar în Noul Testament nu găsim o expoziție sistematică asupra răului, asupra durerii. Aici suferința devine fericire (cfr. Mt 5,3-12), pregătește primirea Împărăției, permite revelația operei de mântuire a lui Dumnezeu (In 9,3), slava lui Dumnezeu și a Fiului său (cfr. In 11,4).De aceea creștinul înfruntă cu perseverență toate încercările vieții sale (cfr. Ev 12,1-13), dăruind suferințele sale lui Cristos (cfr. 2Cor 1,5), căci nu mai este el cel care trăiește, ci este Cristos care trăiește în el (cfr. Gal 2,20). După scrierile neotestamentare nu pot fi găsite soluții la problema sensului durerii, decât ținându-se seama de suferințele lui Cristos, căci „ele se află în centrul mesajului Noului Testament”. De aceea trebuie spus că în toată Evanghelia poate fi întâlnită pe de o parte durerea lui Cristos, iar pe de altă parte durerea discipolilor și a întregii omeniri. De fapt în Isus Cristos sunt cuprinse toate suferințele oamenilor ca fiind complete și definitive. Evangheliile și celelalte scrieri ale Noului Testament dezvoltă un discurs al credinței cu privire la durere, care face parte din planul salvific al lui Dumnezeu, începând cu patima și moartea lui Cristos.

În cele ce urmează vreau să trec în revistă foarte pe scurt câteva aspecte fundamentale:

a) În timpul lui Isus răul fizic era considerat înainte de toate ca fiind o acțiune a unui spirit malefic (cfr. Lc 9,37-39). În Fiul Său, Dumnezeu vine în întâmpinarea oamenilor suferinzi pentru a-i elibera de sub tirania Satanei. Miracolele săvârșite de Isus „sunt dovada vizibilă a dorinței lui Dumnezeu de a elibera toți oamenii de sub puterea Celui rău și de a le restitui ceea ce le lipsește” (cfr. Mc 5,1-20; vindecarea îndrăcitului).

b) În alte cazuri se poate observa cum Isus afirmă existența unei anumite legături între răul fizic și cel moral: înainte de aceasta El iartă păcatul omului și apoi îl vindecă de bolile sale (cfr. Mc 2,1-12). Acest lucru nu înseamnă că nu există și o eventuală legătură între răul fizic și păcatele personale ale celui suferind, însă în episodul vindecării orbului din naștere Isus neagă existența legăturii dintre boală și păcatul persoanei bolnave sau a părinților săi: „Nici el nu a păcătuit nici părinții săi, ci este așa pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9,3). Cu alte cuvinte, oricare ar fi cauza, ceea ce este important pentru Cristos este să reveleze slava lui Dumnezeu.

c) Isus Cristos nu a venit ca să elibereze omul de toate durerile sale trecătoare, ci a venit pentru a-l elibera prin durere și suferință, deoarece prin moartea răscumpărătoare a lui Cristos am fost deja „eliberați prin durere, chiar dacă nu am fost scutiți încă de ea”. Cristos „nu a făcut discursuri asupra durerii, dar a suferit și a trăit-o personal până la moartea pe cruce”. De aceea, din punctul de vedere al Noului Testament tema asupra durerii se concentrează în jurul patimii, morții lui Isus, a cărui istorie este marcată de suferințe, refuzuri, umiliri, batjocuri: căci era necesar ca Fiul omului să sufere mult (cfr. Mc 8,31).

d) Dacă pentru iudaism ideea unui mesia suferind trebuia să fie foarte străină, cu atât mai mult a fost pentru cei veniți din păgânism: „Orice durere este un scandal și de neînțeles, mai ales suferința Fiului lui Dumnezeu”. Tocmai acesta este paradoxul răspunsului lui Dumnezeu la durerea umană: Dumnezeu prin patima și moartea Fiului său se solidarizează cu fiecare om suferind. Cristos nu a voit suferința, dar a căutat înainte de toate voința Tatălui ceresc, însoțind și ajutând pe toți cei care caută împărăția Sa, luând asupra sa greutățile și suferințele tuturor. Ca atare, patima și moartea lui Isus au fost o răscumpărare, numai pentru faptul că au fost un act de iubire și solidaritate prin ascultarea filială față de Tatăl (cfr. Mc 10,45; Mt 20,28), apoi un sacrificiu care ispășește (cfr. Rm 3,25) și astfel împacă întreaga omenire cu Tatăl său ceresc.

e) Dacă patima și moartea lui Isus pe cruce este actul salvific cu adevărat, atunci credința creștină este totdeauna credință în cel Răstignit, iar existența creștinului determinată de această credință este urmarea celui Răstignit. Din Evanghelii ne putem da seama cât de dificil a fost pentru discipoli să integreze calea crucii în credința lor. Ei erau incapabili să-l urmeze pe Cristos, dar până la urmă Isus îi ajută, unindu-i cu El și luându-i la Sine. El îi însoțește și îi introduce în mod progresiv în misterul morții și învierii sale (cfr. Mc 14,26-38): „Când mă voi ridica la cer, îi voi atrage pe toți la Mine” (In 12,32)! Această apropiere de Isus face să fie posibilă urmarea Lui din partea noastră pe drumul crucii. Creștinul reușește să suporte durerile și necazurile sale numai prin contemplarea celui Răstignit cu ochii credinței și ai speranței.

f) Sfântul Paul, la fel ca Isus, nu a căutat durerea, ci s-a confruntat cu ea în timpul apostolatului său, suferința însoțindu-l până la moarte (cfr. 2Cor 11,23-33). El știe că „așa cum sunt multe suferințele lui Cristos în noi, la fel de multe sunt și mângâierile prin intermediul lui Cristos” (2Cor 1,5). „Creștinul nu suferă și nu se bucură decât numai în Cristos”: Noi purtăm „mereu și oriunde în trupul nostru moartea lui Isus, pentru ca și viața Sa să se arate în trupul nostru” (2Cor 4,10). Chinurile și suferințele pentru sfântul Paul sunt semnul apartenenței la Cristos: „Eu port în trupul meu stigmatele lui Isus” (Gal 6,17). Răul și durerea rămân așa cum sunt, dar se schimbă numai modul cu care se înfruntă și se trăiesc: „Totul este posibil în Cel care îmi dă putere” (Fil 4,13). La fel ca pentru orice creștin și pentru sfântul Paul suferința nu este experiența lipsei lui Dumnezeu, căci știe că durerile sale își găsesc sensul în cel Răstignit și că realitatea crucii este întâlnirea cu Dumnezeu și locul de mântuire a tuturor, de aceea spunea: „Mă bucur de suferințele ce suport pentru voi și completez ceea ce lipsește pătimirilor lui Cristos în beneficiul trupului său care este Biserica” (Col 1,24). „Cu toate acestea suferințele Apostolului dobândesc valoare, pentru mântuirea celorlalți, numai dacă sunt unite cu suferințele lui Cristos”.

g) În sfârșit, se afirmă că durerea face parte din timpul prezent: „Consider că suferințele actuale nu sunt comparabile cu măreția slavei viitoare” (Rm 8,18); de aceea ea este în vederea lumii viitoare în care se află mântuire completă. Numai în Ierusalimul ceresc Dumnezeu „va șterge lacrimile de pe fața lor și nu va mai fi nici moarte, nici doliu, nici plânset, nici durere” (Apoc 21,4). Numai prin împlinirea promisiunilor escatologice vom fi eliberați pe deplin de durere și de moarte, datorită acțiunii lui Cristos cel Înviat.

Creștinul știe, după exemplul lui Cristos, Mântuitorul și Învățătorul său, că trebuie să treacă prin durere și moarte, dacă vrea să aibă parte de slava învierii (cfr. Fap 14,22; Rm 8,17). În consecință, durerea este o luptă (cfr. Fil 1,29-30; Ev 10,32), o ispită, o încercare grea a credinței și perseverenței (cfr. Ev 2,18). Numai în acest sens suferința poate deveni cale de purificare, perfecțiune și perseverență în credință (instrument de mântuire).

1.2. Viziunea teologică a suferinței

Încă din paragraful precedent am putut observa cum răul, durerea a intrat în lume din cauza primului păcat comis și cum suferința umană a fost mântuită prin patima, moartea și învierea lui Isus Cristos. Așadar, pentru a înțelege mai bine misterul durerii, este necesar să se facă referință atât la păcatul lui Adam transmis la urmașii săi, cât și la crucea lui Cristos.

Experiența zilnică dă mărturie înainte de toate că „orice existență umană poate fi marcată de dureri diferite și profunde, dar reale, căci există suferințe care sunt consecința păcatelor personale și a exceselor noastre de tot felul. De exemplu există unele care nu sunt meritate: bolile cronice, handicapurile, suferințele interminabile ale prizonierilor, foametea care duce la moarte, câmpurile de execuție, incinerările, cutremurele, inundațiile etc. Toate acestea fac parte din drama halucinantă a suferinței umane, care intră în casele noastre prin marea fereastră numită mass-media. Din păcate și noi suntem cuprinși de frica de a fi viitorii destinatari loviți de astfel de nenorociri și suferințe.

Această problemă este subtilă pentru că atinge realitatea cea mai profundă a existenței noastre umane. La nivelul experienței trăite durerea este înțeleasă înainte de toate ca scandal, provocând reacții de refuz categoric, de condamnare, iar apoi ca o îndepărtare rapidă de această realitate atât de dureroasă. Totuși, de cele mai multe ori, întâlnirea cu durerea este percepută ca o provocare ce stimulează capacitatea omului de a lupta și depăși situația grea în care se află. Există persoane care consideră și trăiesc suferința ca pe o realitate fatală, căci nu cred că ea mai poate fi schimbată, că mai poate avea și o altă dimensiune.

Experiența răului și a suferinței constituie și o problemă intelectuală, din moment ce omul vrea să afle cauza lor, chiar dacă nu va putea niciodată să le elimine din viața sa. Omul care a suferit profund în trupul său și nu a găsit un răspuns satisfăcător la întrebările sale, este înclinat să relaționeze problema durerii cu intervenția divină, întrebându-se deseori: Dacă Dumnezeu este milostiv și puternic, atunci de ce există atâta durere și moarte în lume? Dacă El permite toate acestea, oare nu își neagă suveranitatea și stăpânirea sa? Căci uneori suferința duce la o anumită îndoială asupra existenței lui Dumnezeu și chiar până la respingerea Lui de către oameni căci un Dumnezeu care provoacă și permite suferința nu poate exista. „Cu aceste reacții se ridică o problemă fundamentală: în ce fel suferința este compatibilă cu existența lui Dumnezeu cel drept?” În acest fel Dumnezeu este acuzat, El care este stăpânul absolut al existenței, ca fiind responsabil pentru suferința umană, înțeleasă aici ca fiind o pedeapsă pentru păcatele comise. Atunci această problemă se amplifică: Cum se poate justifica suferința celui drept, a celui nevinovat? De ce trăiesc bine cei răi, iar cei drepți suferă tot felul de nenorociri și calamități? Oare cum pot fi explicate toate acestea?

De-a lungul veacurilor au existat în general două luări de poziție, care au încercat să dea o interpretare la problema suferinței. Prima este aceea care observa în durere întâlnirea omului cu propriile sale limite, căci el experimentând slăbiciunile sale simte că nu poate face nimic în fața mișcării ciclice a vieții: a se naște, a crește și a muri. Omul își dă seama că este schimbător și coruptibil. În faptul de a nu fi Dumnezeu, dar a fi om, adică o creatură limitată, se naște posibilitatea existenței răului. Omul, născându-se din nimic, se poate adresa nimicului, poate să intre în contact cu răul, să-i simtă prezența sa, adică durerea. Așadar, în faptul de a fi creatură, omul își găsește originea sa și posibilitatea tuturor greșelilor și a suferințelor sale. A doua interpretare este aceea a lui Anselm din Aosta, care vede durerea ca fiind un rezultat al vinovăției proprii, adică ca o pedeapsă pentru păcatele personale. În explicarea mântuirii sfântul Anselm a propus în mod autoritar tema satisfacerii vicare a lui Cristos, bazată pe conceptul de păcat ca fiind o ofensă infinită adusă lui Dumnezeu și apoi pe datoria păcătosului de a îndrepta ofensa și pe imposibilitatea în care el se află de a face acest lucru în mod adecvat, și prezintă ca o justificare evidentă și unică lucrarea ispășitoare, mântuitoare a lui Cristos. Așadar, putem sintetiza astfel cele două luări de poziție: „Omenirea decăzută în dezordinea vinovăției se ridică din nou sfințită și spălată de sângele dumnezeiesc”.

Oricare ar fi interpretarea pe care vrem să o dăm durerii, rămâne mereu deschis scandalul suferinței celui nevinovat, astfel încât această problemă nu poate fi tratată decât numai în interiorul reflecției teologice, pentru că aici omul este pus în relație cu Dumnezeu, fiind vorba cu alte cuvinte de o problemă fundamentală de credință.

La lumina Revelației problema suferinței apare ca un mister care este trăit într-un raport intim de credință dintre om și Dumnezeu. Doctrina biblică recunoaște greutatea jugului suferințelor existenței umane, căutând cauza durerii și arătând, încă de la începutul lumii, drama adusă de păcatul originar. Încă din primele capitole ale Genezei sunt ilustrate pe de o parte bunătatea creației, iar pe de altă parte decăderea omenirii din cauza păcatului. În acest fel durerea nu era prezentă în planul divin de la început, dar exista totuși posibilitatea suferinței, cu care omul se putea întâlni, dacă se închidea față de Dumnezeu. În consecință problema durerii este întipărită în fiecare om ca o posibilitate negativă a alegerii sale: „Așa cum din cauza unui om păcatul a intrat în lume și odată cu el moartea, la fel și moartea a ajuns la toți oamenii, pentru că toți oamenii au păcătuit” (Rm 5,12).

Dar Dumnezeu nu părăsește pe om, căci El devine un Dumnezeu Salvator pentru a-l elibera pe om de păcatul și de consecințele sale. Problema răului, durerii trebuie să fie judecată prin integrarea ei în interiorul planului de mântuire și în acest fel suferința umană dobândește un alt sens, valorificat la lumina planului mântuitor al lui Dumnezeu. Prin întruparea sa Fiul lui Dumnezeu s-a solidarizat cu suferințele tuturor oamenilor, suferind nu numai din cauza durerilor fizice, dar și din cauza încercărilor grele la nivel moral: nedreptate și minciuni împotriva sa, insuccesul mesajului său și respingerea din partea poporului său, nerecunoștință și strigăte de ură din parte mulțimii; s-a simțit părăsit până și de Tatăl în fața încercărilor sale. Isus din Nazaret „a trăit experiența cea mai intensă pe care o poate avea un om pe pământ, atunci când se află în durere”. În fața relelor și a durerilor oamenilor din timpul său nu s-a arătat indiferent, dar a avut milă de oameni, vindecându-i de bolile lor. Acest lucru ne ajută să realizăm că Dumnezeu vrea cu adevărat binele tuturor.

Prin patima lui Isus Cristos este revizuită concepția vetero-testamentară cu privire la suferința înțeleasă ca o pedeapsă pentru păcate. Cristos, Cel nevinovat, bătut în cuie de dușmanii săi, este întruchiparea celui drept copleșit de durere, căci El, devenind “Omul durerilor”, a dat o nouă semnificație suferinței umane. Așadar, patima lui Cristos dovedește că durerile prezente în lume nu sunt o pedeapsă divină. Tocmai de aceea Isus Cristos, luând asupra sa toate suferințele oamenilor, le-a dat o nouă semnificație și valoare, adică a făcut ca ele să devină mântuitoare. Acest lucru înseamnă că în interiorul planului divin toate suferințele prezente dobândesc o nouă semnificație, adică asocierea jertfei mântuitoare a lui Cristos.

Cu toate acestea pentru noi rămân multe texte biblice contradictorii care ne prezintă suferința ca pedeapsă divină în fața interpretării pe care o dă Isus cu privire la durere. Totuși ne putem da seama că Vechiul Testament este o revelație parțială: „Ea nu ia în considerație faptul că Isus Cristos, luând asupra sa jugul păcatului, schimbă sensul suferinței și al morții și face din el mai multe fapte mântuitoare”.

Isus Cristos nu a lansat și nu a propus teorii asupra problemei durerii, dar a oferit soluția divină și existențială, întrupând-o în El însuși. Aici este vorba „de a înțelege mai bine modul în care se manifestă opera divină a mântuirii în suferință și de a o înțelege privind la însuși Cristos”. Așadar, Dumnezeu nu a eliminat suferința, dar a schimbat sensul ei, după experiența celui Răstignit, cerându-i omului, fie el drept sau păcătos, să unească suferințele sale personale cu cele ale Fiului său: „Cel ce suferă din cauza păcatului său recunoscut, nu este pedepsit ci iertat pentru că se unește în mod liber cu patima lui Cristos. Cel nevinovat care suferă este unit cu misterul celui Nevinovat jertfit pe nedrept”.

În concluzie trebuie să afirmăm că Isus „nu a venit ca să dea o explicație suferinței, ci să o umple de prezența sa, să o împărtășească cu ceilalți, să o transforme, arătându-ne cu ce spirit trebuie trăită, pentru a ne conforma cât mai bine cu El”. Problema durerii trebuie interpretată așadar, în interiorul planului divin de mântuire ca fiind o participare la durerile pe care însuși Cristos le-a suferit pentru mântuirea noastră.

1.3. Iubirea și grija Bisericii față de cei care suferă

După ce am făcut o scurtă trecere în revistă a reflexiei biblice și teologice asupra problemei durerii, vreau să mă opresc în cele ce urmează în mod mai succint asupra angajamentului pastoral pe care Biserica îl are din partea lui Dumnezeu față de suferința oamenilor. În acest sens mă voi limita să aduc la cunoștință anumite documente ce sunt consecința Conciliului Vatican II: Scrisoarea apostolică Salvifici doloris asupra sensului creștin al durerii umane și sacramentul Ungerii bolnavilor ca fiind una din atitudinile practice luate de Biserică față de cei suferinzi.

1.3.1. Precizarea situației actuale la nivel socio-cultural

Înainte de toate este necesar să aruncăm o scurtă privire asupra situației actuale la nivel socio-cultural, ținând seama de societatea actuală văzută ca o societate industrializată. Fenomenul industrializării presupune și favorizează un mod particular de raporturi între persoane, care se bazează pe criteriul eficienței. Acest criteriu face ca raporturile interpersonale să crească zilnic la nivel numeric, dar din păcate să-și piardă din calitatea lor umană. Astfel există riscul de a trăi aceste raporturi numai ca raporturi funcționale: cel mai mare interes nu mai este pentru persoană, ci pentru funcția pe care ea o desfășoară. În consecință, de foarte multe ori se ajunge la anonimat, adică la reducerea omului de a fi un simplu obiect: „Omul valorează pentru ceea ce are și face și nu pentru ceea ce este”.

Astfel într-o societate atât de ostilă există o mare dificultate de a dezvolta criteriul opus al gratuității și dăruirii, ca fiind unicul criteriu cu adevărat și pe deplin uman, căci este în mod esențial personal. În interiorul acestei realități socio-culturale se dezvoltă exigența oricărei persoane de a fi respectată și promovată în demnitatea sa inviolabilă de persoană, mai mult, apelul la recunoașterea demnității personale și a omului suferind, bolnav, muribund.

Tocmai în numele acestei demnități personale pastorala în fața suferinței este susținută în continuare, dobândind o semnificație profund umană și punându-se în slujba promovării umane în ambientul socio-cultural actual. Pe lângă aceasta, ea constituie o afirmație convingătoare și reînnoită pentru condiția socio-culturală actuală, pentru că pe de o parte știe să recunoască valoarea înaltă a persoanei chiar și în cel care trăiește singur, marginalizat, respins, batjocorât, suferind, iar pe de altă parte știe să se opună culturii eficienței care domină în acest timp prin cei trei idoli ai săi: averea, puterea și plăcerea.

Este evident că în acest context socio-cultural actual, în care domină succesul, patima de a poseda și eficiența producătoare, milioanele de oameni care suferă din cauza relelor, atât cele fizice cât și cele morale, sunt considerați ca elemente sau simpli indivizi nefolositoare ce constituie pentru unii chiar o pierdere pentru societatea consumistă și tehnologizată.

În fața acestei viziuni atât de antiumană și antievanghelică „ne revine obligația de a deveni în mod generos aproapele tuturor oamenilor și să slujim prin fapte pe aproapele nostru, fie el bătrân părăsit sau străin muncitor, înfometat sau emigrant […]”, amintindu-ne de cuvintele Domnului: „Ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre aceștia mici, Mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).

1.3.2. Problematica durerii în unele documente conciliare

Conciliul Vatican II vorbește despre durerea înțeleasă atât la nivel uman, cât și la nivel creștin, în contextul general din capitolul V al documentului Lumen Gentium și în contextul vocației universale la sfințenie în exercițiul său multiform. De aceea afirmă că „sunt uniți în mod special cu Cristos cel suferind pentru mântuirea lumii, aceia care sunt asupriți din cauza slăbiciunii, a sărăciei, a bolilor și a diferitelor chinuri, sau aceia care suferă prigoană din cauza nedreptății”.

„Biserica se străduiește să dea nu numai o viziune creștină asupra durerii și a suferinței, ci și de a valoriza în mod concret fiecare persoană care suferă din cauza durerilor fizice și psihice”.

În acest fel „Biserica are o grijă specială pentru cei mai slabi, ea recunoaște în cei săraci și suferinzi chipul Întemeietorului ei sărac și suferind, își dă toată silința să înlăture mizeria lor și vrea să-l slujească pe Cristos în ei ”. Totuși, pe de altă parte, Conciliul „îi invită pe cei bolnavi, infirmi și suferinzi să ofere durerile lor nu numai ca ispășire pentru păcatele personale, ci și pentru binele întregului popor al lui Dumnezeu și pentru evanghelizarea lumii”, amintindu-le că „prin acceptarea spontană a trudei și dificultăților vieții, prin care se conformează cu Cristos cel suferind, ei pot contribui la mântuirea tuturor”; „până și pagubele vieții, dacă sunt suportate cu răbdare, pot deveni jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu”. Numai cei care suferă împreună cu toate membrele Trupului mistic, urmându-L pe Cristos atât în suferințe, cât și în timp de prigoană, și unindu-se cu suferințele sale, vor ajunge să primească răsplata învierii fericite.

La sfârșitul Conciliului, într-un mesaj adresat celor săraci, bolnavi, tuturor celor care suferă, Părinții conciliari s-au exprimat astfel:

Fraților preaiubiți, auzim răsunând în mod profund în inimile preoților și Păstorilor de suflete plângerile și gemetele voastre. Dificultatea noastră crește zilnic, știind că nu suntem capabili să dăruim altora sănătatea fizică, nici să micșorăm durerile pe care medicii și asistenții medicali se străduiesc să le aline, căci acest lucru face parte din obligațiile lor. Dar noi avem ceva mult mai profund și mai de preț de dat: singurul adevăr capabil să răspundă la misterul suferinței și să aducă celor suferinzi alinare în suflete, fără a rămâne dezamăgiți, adică credința și unirea cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Omul durerilor, răstignit pentru iertarea păcatelor și a mântuirii noastre.

1.3.3. Documentul Salvifici doloris

Pe linia teologică a Conciliului, Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Salvifici doloris afirmă că „misterul mântuirii tuturor oamenilor este înrădăcinat în mod surprinzător în suferință care își găsește în același mister punctul său sigur și suprem de referință”.

Motivul principal și obiectivul acestui document pot fi întâlnite încă de la începutul scrisorii, care se deschide cu o citație autobiografică a sfântului Paul: „Împlinesc în trupul meu lipsurile patimii lui Cristos, pentru Trupul său , care este Biserica” (Col 1,24). Ioan Paul II afirmă printre altele:

Aceste cuvinte parcă s-ar mai afla și spre sfârșitul drumului care trece prin suferința din interiorul omului, fiind iluminată de cuvântul lui Dumnezeu, având aproape valoarea unei descoperiri definitive însoțită de bucurie. Tocmai de aceea Apostolul scrie: De aceea mă bucur de suferințele suportate pentru voi (Col 1,24). Această bucurie provine din descoperirea sensului dat suferinței atât în viața lui Paul din Tars, cât și a acelora care o experimentează personal. Apostolul împărtășește și celorlalți descoperirea sa și se bucură pentru cei cărora le va fi de ajutor, pătrunzând astfel sensul salvific al suferinței.

În documentul Salvifici doloris drumul suferinței este străbătut pe două căi convergente: aceea a omului istoric și cealaltă a istoriei lui Isus Cristos, în care se reflectă toată suferința celor săraci, a celor nevinovați și a celor asupriți de nespusele și nenumăratele dureri. Privind la istoria lumii, Ioan Paul II amintește că suferința „este o temă universală care însoțește pe toți oamenii pretutindeni: ea coexistă, într-un anumit sens, cu fiecare om în parte și pare a fi esențială pentru natura umană, adică pentru transcendența sa”; suferința este „aproape inseparabilă de existența pământească a omului”, și „constituie în sine o lume specifică care există împreună cu fiecare om în parte”, manifestându-i „măreția sa morală”.

Documentul Salvifici doloris răspunde acestei problematici printr-o frază cu o puternică încărcătură cristologică: lumea suferinței umane este înrădăcinată în cel Răstignit, Omul durerilor. Ca atare, criteriul ultim care susține realitatea suferinței, atât în întrebările asupra sensului ei, cât și în liniile sale inovatoare prin răspunsuri pozitive, este înrădăcinat în Iubire, adică în Isus Cristos: suferința biruită prin iubire.

Imperativul credinței ajută la recunoașterea faptului că suferința umană și-a atins scopul său în patima lui Cristos: El „dă un răspuns la întrebarea asupra suferinței și sensului său nu numai prin învățătura sa, adică prin Vestea cea Bună, ci mai ales prin suferința sa personală”. Așadar, putem spune că suferința a fost răscumpărată prin crucea lui Cristos, adică iluminată de o nouă lumină, căci a fost strâns legată de iubirea atotputernică și salvifică a lui Dumnezeu. De aici provine convingerea că în lumina Crucii trebuie să propunem încă o dată întrebarea asupra sensului suferinței și tot la ea să găsim și un răspuns la această întrebare.

Documentul pontifical reliefează adevărul că Mântuitorul a suferit în locul omului și pentru om. De aceea fiecare om participă într-un anumit fel la planul său divin de mântuire, ba dimpotrivă toți oamenii care suferă devin părtași la suferințele lui Cristos și completează în modul lor acea suferință prin care Cristos a săvârșit mântuirea lumii. Așadar, „Isus Cristos, care a murit și a înviat, este centrul dinamic și izvor de viață a drumului plin de durere străbătut de întreaga omenire, căci în El, Omul durerilor, se realizează descoperirea definitivă a sensului durerii din lume”.

Acum putem afirma că din lumina pascală a lui Cristos se naște posibilitatea de a construi astăzi o civilizație a iubirii, actualizând în forme istorice concrete, instituționale, organizative, familiare și sociale, acele cereri urgente din partea lui Isus extrase din parabola „bunului Samaritean” (cfr. Lc 10,25-37). Aceasta este semnificația anunțului Evangheliei suferinței și în același timp o adevărată implicare, în sensul că fiecare trebuie să se simtă chemat în mod personal să dea mărturie despre iubire prin intermediul suferinței.

Această atitudine a bunului samaritean trebuie să fie activă și nu pasivă, așa cum a fost și atitudinea lui Cristos, căci „religia creștină […] nu este un mesaj de resemnare și de consolare, dar este un angajament de promovare globală care se realizează prin credință”. În acest fel „Evanghelia este negarea pasivității în fața suferinței”.

Activitatea pastorală a Bisericii față de suferința umană se întemeiază tocmai pe această bază. Lumea suferinței umane invocă lumea iubirii umane; omul trebuie să se simtă chemat personal ca să dea mărturie despre iubirea trăită în suferință. Caritatea celui credincios față de cel suferind este răspunsul autentic și concret pe care trebuie să îl dea zilnic creștinul situațiilor de nevoie, durere, singurătate și de marginalizare. Cei care primesc și trăiesc cuvântul lui Dumnezeu dobândesc tăria și puterea necesară pentru a sluji pe aproapele lor suferind. Însă cei care suferă nu numai că sunt obiectul activității pastorale a Bisericii sau a carității aproapelui lor, dar mai mult sunt într-un anumit sens subiectul activ și responsabil al activității pastorale al Bisericii în misiunea sa de mântuire. Așadar, cei suferinzi nu numai că primesc, dar dăruiesc poate de multe ori mai mult decât primesc.

Este dificil să enumerăm aici toate tipurile de ambiente diferite ale activităților specifice bunului samaritean care există deja în Biserică și în societate; trebuie să recunoaștem că acestea sunt foarte multe. Înainte de toate primii care sunt chemați la angajamentul pastoral al celor suferinzi sunt cei ce constituie Biserica locală, adică comunitatea eclezială în dimensiunea sa diecezană și parohială, apoi familia creștină ca fiind Biserică familială, comunitățile religioase, mai ales acelea a căror carismă specifică este slujirea celor bolnavi și suferinzi, grupurile, diferitele mișcări și asociații, Biserica în ministerele sale (episcopi, prezbiteri, diaconi, religioși, laici), personalul medical și în sfârșit toți cei care au fost chemați de Cristos ca să devină aproapele direct al celor suferinzi.

1.3.4. Sacramentul Ungerii bolnavilor

Să încercăm să ne oprim acum în mod mai amănunțit asupra sacramentului Ungerii bolnavilor, adică asupra activității pastorale a Bisericii față de cei care suferă de diferite boli fizice. Într-un document al Conciliului Vatican II se afirmă următoarele: „Prin ungerea sfântă a bolnavilor și rugăciunea preoților, toată Biserica recomandă pe cei bolnavi Domnului suferind și glorificat, ca să ușureze chinurile lor și să-i mântuiască, îndemnându-i cu multă bunătate să se unească spontan cu patima și moartea lui Cristos, pentru a contribui astfel la binele întregului popor al lui Dumnezeu”.

În timpul vieții sale pământești Isus Cristos a simțit multă compasiune față de cei bolnavi; acest lucru poate fi dovedit tocmai din numeroasele vindecări fizice pe care le-a înfăptuit Isus. Noi știm însă că „Isus are nu numai puterea de a vindeca, dar și de a ierta păcatele, căci El a venit să vindece omul întreg cu trup și suflet. Compasiunea sa față de cei care suferă a ajuns până acolo încât El s-a identificat cu fiecare din ei: Eram bolnav, iar voi m-ați vizitat (cfr. Mt 25,36)”. Deseori Isus le cerea celor bolnavi ca să aibă credință (cfr. Mc 5,34.36; 9,23), folosind diverse moduri concrete pentru a-i vindeca de bolile lor, ca de exemplu saliva cu care face tină și impunerea mâinilor (cfr. Mc 7,32-36; 8,22-25; cfr. In 9,6-7). Pe lângă aceasta cei bolnavi încercau deseori să-L atingă (Mc 1,41; 3,10; 6,56) „căci din El ieșea o forță care-i vindeca pe toți cei care-L atingeau”(Lc 6,19). Isus nu numai că s-a lăsat atins de cei bolnavi, înduioșându-se de suferințele lor, dar a luat asupra sa mizeriile și suferințele lor.

Cristos îi invită pe discipolii săi ca să-L imite, luând zilnic crucea lor și urmându-L pe acest drum (cfr. Mt 10,38).

Prin urmarea lui Cristos discipolii încep să dobândească un nou mod de a vedea boala și pe cei bolnavi […], fiind părtași la ministerul compasiunii și al vindecării: Iar ei, după ce au plecat, au început să propovăduiască Evanghelia spre convertirea tuturor, să alunge pe diavoli și să ungă cu ulei sacru pe mulți bolnavi spre vindecare (Mc 6, 12-13).

După înviere, mai înainte de întoarcerea sa la Tatăl, Domnul nostru Isus Cristos reînnoiește invitația următoare: „În numele meu vor alunga pe diavoli […] vor impune mâinile peste cei bolnavi și ei se vor vindeca” (Mc 16,17-18).

Așa cum se poate constata „Biserica a primit datoria de la Domnul de a-i vindeca pe cei bolnavi și caută să o concretizeze atât prin intermediul grijii sale față de cei bolnavi, cât și prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoțește zilnic”. Biserica apostolică cunoștea deja un rit specific în favoarea celor bolnavi: “Cine este bolnav, să cheme pe preoții Bisericii pentru ca, după ce a primit ungerea sfântă, să se roage pentru el în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui ” (Ic 5,14-15).

Iubirea cu predilecție a lui Cristos pentru cei bolnavi nu a încetat de-a lungul veacurilor să-i sensibilizeze pe creștini ca să se îngrijească de cei suferinzi. „Iată de ce Biserica este chemată să continue și să ducă la împlinire opera de mântuire a lui Cristos încă de la începuturile sale, devenind astfel mediatoare de mântuire și promovând slujirea sa apostolică printre cei suferinzi atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual”. De-a lungul veacurilor au apărut în Biserică unele structuri de primire și slujire ale celor mai nevoiași, dar mai ales pentru îngrijirea celor bolnavi.

În cele ce urmează vreau să aprofundez sacramentul Ungerii bolnavilor, prin care Biserica se face aproapele tuturor celor suferinzi. Acest sacrament „este numai o parte din activitatea pastorală a Bisericii, al cărei scop este acela de a face ca cel bolnav să trăiască boala sa în unire cu Cristos cel suferind și muribund, care dăruiește învierea”. Prin ungerea cu uleiul sfânt, Duhul Sfânt coboară pentru a repeta purificarea și a reînnoi consacrarea baptismală a celui bolnav, alinându-i suferințele și întărindu-l spiritual. În acest fel cel bolnav trăiește suferințele sale, lăsându-se „răstignit cu Cristos pe cruce din cauza durerii sale, meritând astfel, atât pentru sine cât și pentru lume, să fie părtaș la misterul învierii Domnului”.

În sacramentul Ungerii bolnavilor pot fi observate trei aspecte fundamentale: primul este iubirea vindecătoare a lui Cristos care se face prezent prin ministrul sacru și rugăciunea celor credincioși, al doilea este credința celui bolnav iar al treilea este oferirea propriilor suferințe lui Cristos, făcând abstracție de o eventuală vindecare sau persistență a bolii.

În realitate este un lucru drept și recomandat a ne ruga pentru vindecarea atât de bolile personale, cât și a celor ale aproapelui nostru, căci o astfel de rugăciune va fi cu atât mai binecuvântată, cu cât cel bolnav se va conforma mai bine cu voința lui Dumnezeu. Este, deci, fundamentală credința celui bolnav atunci când se roagă el sau ceilalți, pentru vindecarea de boala sa și această credință trebuie să fie autentică, adică în Dumnezeul-Iubire, în Isus Cristos, Medicul și Biruitorul celui Rău. Numai Dumnezeu este izvorul vindecării trupești și sufletești autentice. Comunitatea creștină nu poate să nu se roage pentru cei bolnavi și suferinzi, prin intermediul ministrului Bisericii, având în vedere faptul că Dumnezeu vrea cu adevărat vindecarea și sănătatea lor.

Pe lângă rolul important pe care îl are comunitatea creștină de a avea grijă de cei bolnavi, mai există și grija sa pastorală față de familie. Iubirea familiară, care are la bază respectul și înțelegerea, poate ajuta foarte mult pe cel bolnav în confruntarea sa cu suferințele sale, și pentru faptul că ea este prima chemată pentru a fi mai aproape de cel bolnav. Într-adevăr „puterea care susține familia este iubirea reciprocă, primirea activă și pasivă reciprocă, fidelitatea de nezdruncinat și disponibilitatea continuă de a ierta și a se împăca” cu cel bolnav, căci o familie împăcată, vindecată și care se roagă poate ajuta nespus de mult pe cel bolnav, fie spre darul vindecării, fie spre primirea cu bucurie a suferințelor personale.

În concluzie vreau să fac referință foarte pe scurt la angajamentele institutelor de viață consacrată în alinarea suferințelor umane. În îndemnul apostolic Vita consecrata, papa Ioan Paul al II-lea a dedicat un paragraf întreg grijii față de cei bolnavi, ca făcând parte din misiunea unui mare număr de consacrați Domnului. Suveranul Pontif insistă înainte de toate asupra grijii religioșilor față de aproapele lor care se află în suferință, ținând seama că în acest ambient ei au dovedit de multe ori că sunt experți, construind spitale, însoțind și susținând spiritual și material pe cei bolnavi în lupta dramatică cu suferințele lor și pregătindu-i în ultimă instanță cum se cuvine pentru moarte. Într-un context socio-cultural, acolo unde deseori domnește indiferența în fața suferințelor aproapelui, mărturia de iubire față de cei bolnavi, din partea celor care s-au consacrat Domnului, devine o realitate de înfăptuit cât mai repede posibil, mai ales pentru faptul că tendința de a vedea și a înțelege suferința în termeni pur tehnici îngreunează tot mai mult atenția, rezonanța spirituală pe care o are boala în inima persoanei. Ioan Paul II invită toate persoanele consacrate să susțină pe cei bolnavi în căutarea unui răspuns la întrebările insistente asupra semnificației durerii, a răului și a morții, promovând în ei dăruirea suferințelor personale în unire cu Cristos cel răstignit, și glorificat, pentru mântuirea tuturor.

În acest capitol am putut constata că tema asupra durerii în Vechiul Testament este pe de o parte o enigmă de nerezolvat sau mai degrabă de nedezlegat, însă pe de altă parte nu există nici o suferință fără nici un sens. Acest lucru înseamnă că orice durere trebuie înțeleasă în interiorul planului de mântuire al lui Dumnezeu. Teoria asupra durerii, ca fiind rod al vinovăției omenești, clarifică înainte de toate faptul că Dumnezeu nu este la originea răului iar durerea provine deseori din răutatea oamenilor. În mentalitatea biblică cel care suferă era considerat ca fiind blestemat de Dumnezeu, iar durerea era considerată ca fiind o înfrângere, privațiune, sau în cel mai bun caz este o pedeapsă vindecătoare, o pedeapsă folositoare. Așadar, Vechiul Testament nu oferă o expunere unitară, sistematică asupra răului, durerii, ci numai o serie de tentative de a găsi un sens vieții pline de durere și suferință.

În Noul Testament însă, tema asupra suferinței își găsește centralitatea sa în patima și moartea lui Isus Cristos. Acesta este răspunsul paradoxal pe care Dumnezeu îl dă asupra durerii umane. În timpul patimii lui Cristos, Tatăl se solidarizează cu toți cei suferinzi. Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne revelează că Dumnezeu nu este pasiv la strigătele de suferință ale oamenilor, căci El este Providență și iubire milostivă. Ca atare, răspunsul și încurajările sale date celui care suferă, rezultă în urma unor profunde reflecții asupra faptului că El a coborât din cer și s-a făcut aproapele și prietenul tuturor oamenilor, care zac din cauza durerii, în închisori, pe patul morții, pentru a suferi împreună cu ei și pentru a împărtăși durerea și moartea lor. Așadar, marele răspuns la existența durerii este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea oamenilor. Crucea sa este numele nou dat durerii, fiind de asemenea răspunsul de iubire al lui Dumnezeu dat suferinței umane. Isus Cristos, prin crucea sa, a luat asupra sa toate chinurile noastre, neliniștile noastre, suferințele și fricile noastre.

Noi știm că durerile și suferințele rămân, dar se schimbă modul de a le înfrunta și a le trăi: „Toate le pot în Cel care-mi dă putere” (Fil 4,13). Creștinul știe că trebuie să trăiască durerea și moartea sa, după exemplul lui Cristos, pentru a putea deveni apoi părtaș de slava învierii sale (cfr. Fap 14,22; Rm 8,17). În această situație de durere și suferință în care se află întreaga omenire, printr-o atitudine maternă Biserica se face aproapele tuturor celor suferinzi, urmând în toate exemplul Domnului. Toți creștinii fideli față de Biserică sunt chemați să devină aproapele celor suferinzi; această caritate este răspunsul viu și concret pe care creștinul trebuie să-l dea oricărei situații de nevoie, durere, singurătate și marginalizare zilnică. În același timp cel bolnav fizic este chemat să ofere suferințele sale lui Cristos, pentru mântuirea tuturor. Iată că durerea poate deveni, în cele din urmă, o cale de vindecare și de mântuire, atât pentru cei bolnavi, cât și pentru aproapele nostru.

Capitolul II

FRANCISC DE ASSISI ȘI SUFERINȚA

Când vorbim despre Francisc de Assisi, despre convertirea sa, despre începutul spiritualității sale, avem întotdeauna în față, o dramatică realitate: leproșii. Consecvența cu care Sfântul de Assisi a înfruntat acest aspect particular al suferinței, m-a făcut să prefer această temă în locul altora, care sunt la fel de legate cu experiența durerii. El însuși va spune la sfârșitul vieții sale în Testamentul său: “Fiind eu în păcate, mi se părea lucru prea amar a vedea leproșii; și însuși Domnul mă conduse printre ei, și-i mângâiam cu milostivire, dar îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar a fost schimbat în dulceață pentru suflet și pentru trup”.

Intenția acestui capitol va fi aceea, de a analiza și de a aprofunda tema durerii în experiența Sărăcuțului, plecând de la atitudinea sa în fața leprosului. Voi căuta mai înainte de toate să arăt care a fost raportul lui Francisc cu această ființă necurată, fie cea de dinaintea întâlnirii cu Cristos, fie cea după îmbrățișarea credinței, adică a convertirii sale. După aceea voi aprofunda cu mai multe detalii, raportul Sfântului cu propriile sale boli și reacția sa în fața multor necazuri, pe care le-a suferit. Voi conclude meditând, dacă se poate spune așa, experiența întâlnirii Sfântului de Assisi cu sora moarte care, în Cântecul fratelui Soare, primește o semnificație cu totul nouă.

2.1. Întâlnirea cu leprosul

Secolul al XII-lea a fost o perioadă de mari schimbări istorice, care au provocat crize de identitate în tinerele generații și unde civilizația occidentală explodează cu vitalitate și energii noi. De fapt, societatea acestui secol este în evoluție și reînnoire: ea nu are prea mult timp de a se ocupa în a medita asupra vieții veșnice. Viața cotidiană e adâncită în mii de ocupații și preocupări: dorința de îmbogățire, de putere, renume social. Acum, cu toate acestea, cum se poate împăca gândul suferinței și al morții?

În acest context se introduce experiența lui Francisc, care în mai puțin de douăzeci de ani este modelat de către istorie, mai înainte ca acesta însuși să modeleze istoria sa. Noua sa identitate, desigur, nu a fost manifestată într-o singură clipire. “Poate mai mult față de toți oamenii el s-a supus la un continuu și gradual proces de transformare și de descoperire de sine însuși”.

În Legenda celor trei însoțitori, prietenii lui Francisc ne informează despre apartenența sa, în timpul tinereții, la un grup care se reunea regulat pentru a mânca și a sărbători: “Îi plăcea în a cânta și a se distra, hoinărind prin Assisi ziua și noaptea cu o brigadă de prieteni”. Ei se reîntâlneau pentru a practica un tip de mică delicvență fără grave urmări, însă unde se manifesta o anumită exuberanță cu caracter pasional, adică, a face sărbătoare și gălăgie. În afară de aceasta, grupul se caracteriza și prin supunerea sa față de un cap sau rege al sărbătorii, cum era definit Francisc.

Pentru început se poate afirma, că în timpul tinereții sale Francisc trăise și se purtase după cerințele normale și coerente, în timp ce el era stăpânit de legea e-ului și a impulsurilor sale cele imediate și primitive, până în ziua în care Domul își puse privirea sa asupra lui și viața sa începuse a se schimba în mod radical.

Convertirea sa nu se realizează plecând de la confruntare a valorilor a programelor, a ideilor, a părerilor, ci plecând de la întâlnirea cu un Tu, adică cu însuși Dumnezeu. Francisc a parcurs deja un drum lung: lumea tatălui său, aceea a negoțului și a banului nu este pentru el; lumea plăcerii, aceea a banchetelor unei vieți dulci nu îi spune nimic, renunță chiar și la gloria lumească și la admirația prietenilor, însă era necesar să treacă peste acestea. Fiul lui Petru Bernardone s-a simțit interpelat întru totul și privit înăuntrul său de către Tu-ul divin; apoi, în momentele de trecere, de luptă și de neliniște, îl vedem în relație cu alții, culminând cu întâlnirea cu tu-ul săracului și mai ales al leprosului. Bibliograful său, Toma de Celano ne povestește această experiență:

Între toate ororile mizeriei umane, Francisc simțea dezgust instinctiv pentru leproși. Dar, iată, într-o zi întâlni tocmai pe unul, în timp ce mergea călare prin Assisi. Probase mare antipatie și oroare; însă pentru a nu-și încălca deloc fidelitatea promisă, ca și când neascultând de un ordin primit, coborî de pe cal și merse pentru a-l săruta.

Dar cine erau aceștia, capabili să răspândească dispreț și teroare printre lume? Ei erau acel “grup de persoane lovite de lepră. Prin acest lucru nu era înțeleasă o formă de boală care să fie descrisă în termeni medicali. Era înțeleasă ca lepră, însă se includeau chiar și bolile de piele”.

Este clar, așadar, că sentimentele celor sănătoși erau acele de dezgust, frica de contaminare și mai ales teroarea molipsirii. Prim urmare, soarta leproșilor trebuia să fie teribilă și tragică: erau expulzați din oraș și trebuiau să stea izolați. A. Rotzetter face o descriere amănunțită:

Între cetățenii sănătoși și leproși era stabilită, o separare totală. Între dânșii trecea o linie de moarte. De abia, că asupra unuia apăreau unele semne de moarte, era condus în biserică și cu o ceremonie sacră se celebra separarea sa de către societatea umană […]. I se interzicea să bea din fluvii, din fântâni și din puțuri. Era înzestrat cu mănuși, fără de care nu putea să atingă nimic […]. În sfârșit trebuia să renunțe la orice posedare și proprietate și era alungat din oraș.

Este de înțeles, că Francisc, educat după această mentalitate să fi avut aceleași sentimente: a simți dezgust și contrarietate, a-și astupa nasul, a-și întoarce fața când pe neașteptate se găsea în fața unui lepros. Și el participa la teama generală a molipsirii. Însă, cunoscător de toate acestea, “dojenea necontenit în sine însuși acel dezgust pentru leproși, acum când totul îl îndrepta către Omul-Dumnezeu și până la întărirea în har a forței de a reuși și de a-i apropia: nu era scuză pentru el care arăta o astfel de lașitate”.

Întâlnirea experiențială cu tu-ul leprosului a fost decisivă și crucială pentru Francisc încât o amintește în Testamentul său cu aceste cuvinte:

Domnul mi-a dat mie, frate Francisc, de a începe așa în a face penitență, deoarece fiind eu în păcate mi se părea lucru prea amar să-i văd pe leproși; și domnul însuși mă conduse printre ei și folosi cu dânșii milostivire. Și îndepărtându-mă de la ei, ceea ce mi se părea amar, mi-a fost schimbat în dulceață pentru suflet și pentru trup. Și după aceea, rămânând încă puțin am ieșit din lume.

Această mărturisire sinceră și transparentă, ne revelează o serie de momente și atitudini extrem de iluminate ale lui Francisc. Observăm, înainte de toate, că el, în suferința cotidiană a vieții sale normale, nu poate descoperi tu-ul altuia, care este leprosul: simpla sa vedere îi cauzează oroare și scârbă. Într-un moment următor Tu-ul divin îi vine în ajutor și îl invită să depășească rezistențele în fața celuilalt marginalizat. Asigurarea divină face fericită inima lui Francisc: în sfârșit a descoperit și a găsit secretul pentru a fi liber și deschis oricărei realități.

Francisc iese din sine însuși pentru a întâmpina pe acea ființă dezgustătoare, atât de temută și de evitată. Și în această întâlnire cu leprosul experimentează schimbarea antitetică amar, dulce, care-l va marca pentru toată viața. În realitate, “omului de carne și simțuri, Cristos va ajunge propriu prin intermediul victoriei asupra simțurilor și asupra cărnii. Nu i se va revela în spirit, înainte de a-l fi lovit în carne […]. Aceasta a fost pedagogia harului folosită de Cristos cu sfântul Francisc”.

La acest punct însă, e bine să nu uităm că, dacă Sfântul se îndreptase spre cei săraci, marginalizați și leproși, este pentru că a fost deschis și disponibil harului divin. De fapt, în timpul tinereții sale, pe lângă stilul său de viață monden și împrăștiat, el era atent și la cei nevoiași din Assisi, demonstrând că avea o inimă generoasă. Putem să cităm în această privință câteva exemple, care ne vor ilustra mai bine sufletul neliniștit al lui Francisc în această perioadă delicată și așa de importantă a vieții sale:

“Într-o zi întâlnise un cavaler sărac și aproape gol: mișcat de compasiune, îi cedase cu generozitate, pentru iubirea lui Cristos, propria îmbrăcăminte bine îngrijită, pe care o avea pe el”

Încă:

Odată, întru totul cuprins de către negoț, alungase fără nimic în mâini, împotriva obișnuințelor sale un sărac care îi cerea de pomană din iubire față de Dumnezeu. Însă imediat, reintrat în sine însuși, alergă în urma lui, îi dădu o generoasă pomană și promise Domului Dumnezeu că […] nu va mai spune niciodată nu, celui care îi va fi cerut din iubire față de Dumnezeu.

Francisc a fost întâlnit de către Dumnezeu și se făcea în așa fel că, cu cât se prelungea întâlnirea cu tu-ul săracului și al leprosului, cu atât se întărea în întâlnirea cu Tu-ul lui Dumnezeu. De aceea putem să afirmăm că, convertirea lui Francisc este rezultatul unei întâlniri graduale și progresive cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu alții.

Însă cum, și în care circumstanță Sfântul vine în contact cu atâta mizerie și suferință umană? Urâta experiență a războiului dintre Assisi și Perugia, în timpul căruia a fost făcut prizonier, a marcat sufletul tânărului Francisc de suferință. La întoarcerea sa din închisoarea perugiană, în timp ce hoinărea prin câmpiile orașului Assisi în căutarea liniștii interioare, intră în contact cu această dramatică realitate. De fapt, cu ocazia acestui schimb de experiență cu leproșii, se produce într-însul transformarea modului de a se raporta cu cei săraci și bolnavi. După aceasta, viața sa se va schimba și, în cele din urmă, se va revărsa în fapte concrete de milostivire. Această participare la suferința altuia îl va face să se reîntoarcă la seninătatea interioară și bucuria de a contempla ființele.

După sărutul leprosului, operele de milostivire, în favoarea acelora mai puțin doriți, se intensifică mult mai mult: “Inima lui Francisc se transformă profund: dorește și iubește ceea ce la început părea repulsie și greață. Logica umană cedează locul logicii spirituale, în care se culege sensul ontologic al ființei. Aici Francisc intuiește valoarea demnității umane legată nu de bunuri ci de persoană”.

Această schimbare în Francisc s-a întâmplat datorită faptului, că el cel dintâi a fost atins și primit de către milostivirea divină. El însuși în Testamentul său afirmă că Dumnezeu folosise milostivire în privința sa, și așa chiar și el, susținut de acest har, se arătase milostiv către leproși. Așadar, putem să spunem că, convertirea lui Francisc e înainte de toate convertirea la iubirea pentru leproși, pentru adevărații săraci. El a voit să facă experiența durerii umane, nu ca o simplă acțiune caritativă, dar ca o participare la durerile altuia: participare care se realiza în grija și în mângâierea celor care suferă.

După convertirea sa – ne spune Celano – Francisc “se îndreaptă către leproși și trăiește cu ei, pentru a-i sluji în orice necesitate din iubire față de Dumnezeu”. În lepros, Francisc reușește să-l descopere pe Cristos, să-l servească și să-l iubească. “Cristos trebuie să-l strângă între brațele sale cu realismul crud al unui om infectat de lepră, cu corpul putred de ulcere care sângerează: nu numai în a-l contempla și a-l medita țintuit pe cruce, lângă altar, desenat”. Întâlnirea cu rebutul uman stabilește un rol important în viața sa, încât “îl va chema frate creștin pe lepros, deoarece el este imaginea cea mai apropriată lui Cristos slujitor în suferință al lui Dumnezeu, om al durerilor”.

Întocmai pentru acest motiv, experiența de viață cu leproșii va fi o caracteristică a Ordinului său, cel puțin la început; la fiecare postulant – ne spune Legenda perugină – “printre alte lucruri care erau anunțate lor, se spune că era necesar să servească leproșilor și să se stabilească în carantină”. De aceea era o dură școală de umilință, și totul din iubire pentru Cristos crucificat, suferind lepros: o realitate umană dureroasă.

În lepros suferința Domnului devine tangibilă: îl poate atinge, compătimi, îngriji. Francisc “spăla picioarele lor, le pansa rănile, tăia de la picioare răul și le curăța din nou de puroi. Chiar săruta îndemnat de o devoțiune de admirat, rănile lor cangrenate, el care a devenit imediat bunul samaritean al Evangheliei”. Este evident că leprosul reprezentase pentru Francisc imaginea cea mai emblematică a lui Cristos lepros, Domnul disprețuit, luat în râs, crucificat și suferind.

Din tot ceea ce s-a spus se poate spune că Francisc a ajuns la sfințenia sa prin intermediul slujirii leproșilor. El care din natură ura lepra și fugea din fața leproșilor, prin puterea harului îi caută, îi îngrijește, îi iubește, îi îmbrățișează, îi vindecă. “Slujirea făcută leproșilor nu a fost pentru Francisc un eroic serviciu de caritate, însă a fost o practică revelatoare al adevăratului fundament al raportului între om și om și, așadar, a raportului dintre om și Dumnezeu”.

2.2. Francisc și durerea fizică: infirmitatea

Până aici am văzut întâlnirea experimentală pe care Francisc o făcuse cu suferința celuilalt, acum însă vrem să ne oprim să analizăm atitudinea sa în fața durerii propriilor sale mădulare, în propriul trup. Pentru Sfântul de Assisi – afirmă Manselli – “alta este […] ca tânăr, plin de speranță, de fervoare spirituală și de dorință de acțiune a-i întâlni pe leproși și a-i îngriji, și alta este a simți în propria piele mușcătura durerii și a bolii”.

De la diferitele mărturii biografice rezultă că viața lui Francisc e întrețesută de infirmitate, înțeleasă ca suferință fizică a corpului. Suferința morală însă, în spiritualitatea franciscană e indicată cu termenul de necaz. De acesta se va trata mai înainte.

Francisc, încă din copilărie, era fragil și slab din constituție și anume nu putea să trăiască decât îngrijit. În timpul tinereții se îmbolnăvește de două ori, și întotdeauna cu ocazia faptelor armelor. Prima dată, în timp ce era prizonier în închisoarea Perugiei în 1202; el a fost lovit de o lungă boală. În august 1203, el e luat prin surprindere de febră mare cum se lasă seara, cu mari cantități de sudoare. Probabil era o boală care se răspândea sub formă epidemică în Italia în perioada medievală. Francisc ieși din închisoarea Perugiei datorită răscumpărării plătite de tatăl său, acesta atribuindu-și, printr-un drept vechi care salva integritatea fizică a prizonierilor.

Perioada de convalescență durase aproape 10 luni în ciuda dragilor îngrijiri materne. Totuși, iubirea pentru arme nu s-a stins în inima lui. “În lunile triste ale prizonieratului său, a auzit de la tinerii tovarăși ai săi exaltându-se figura lui Gualtiero din Brienne care în Puglia priveghea în război pentru a tutela drepturile Bisericii împotriva acelora care se prefăceau de a tăia Pontifului protecția împăratului Frederic”. Și așa tânărul Francisc în septembrie 1205, împreună cu un grup de prieteni, plecaseră în călătorie către Puglia în căutarea gloriei. Dar în timp ce era în drumul spre Spoleto, febra îl încerca iară. Se îmbolnăvește pentru a doua oară și de aceea trebuie să se întoarcă la Assisi.

Alte cincizeci de zile de boală, în care febra îl lasă epuizat și extenuat, la fel ca la cea precedentă. Adio, deci, visurilor de bătălie, propunerilor de a trăi în armată pentru a apăra autoritatea papală, adio visurilor de glorie și al aceluia de a deveni cavaler. Boala îl rechema la o altă realitate.

Viața lui Francisc va fi marcată de multe infirmități: febră cu persistența alterațiilor morboase, conjunctivita tracomatoasă, probabil contractată în Egipt; “stigmatele”, care îi procurau continui și dureri atroce; hemoragie gastrică, etc. Efectiv sărăcuțul nu avusese niciodată o sănătate bună; “chiar și în timp ce trăise în lume era de o constituție fragilă și delicată, și a fost mereu mai bolnav din zi în zi până la moarte”.

La acest punct este însemnată contribuția lui Zavalloni pentru a înțelege mai bine istoria clinică a sfântului:

Francisc a murit într-o stare gravă de slăbire și de hidropizie, adică de ascită cu endemii difuze, care au urmat după o hemoragie abundentă gastrică verificată cu șase luni mai înainte. În prima sa tinerețe încă din timpul pe când a fost închis la Perugia în războiul dintre acest oraș și Assisi, a suferit în perioade repetate de febră așa de ridicată, cu dureri violente, urmate de o profundă transpirație. Puțin înainte de moartea sa a devenit orb complet, în urma unei boli oculare contractată cu patru ani înainte în Egipt și pentru care a fost supus repetatelor cauterizări.

În schimb, o descriere foarte sintetică, suficientă pentru a înțelege starea lui Francisc în momentul morții sale, o găsim în Scrisoarea enciclică către tot Ordinul a fratelui Elia, care întru totul îndurerat scrie așa: “În timp ce era în viață avea aspect umil și nu era frumusețe pe fața sa: nu au rămas mădulare în el care să nu fi fost sfâșiate” de durere.

E clar, că intenția noastră nu e aceea de a enumera și defini bolile lui Francisc, însă numai pentru a pune în evidență că toată viața sa a fost marcată de infirmități diferite și dureroase. Cu toate aceste, el a știut să dea mulțumirea lui Dumnezeu cu propria sa viață, încurajând chiar și pe alții de a face la fel, primind suferința bolii ca pe un act de credință și de umilință. Afirmă, de fapt, în Regula non bollata: “Și rog pe fratele bolnav să dea mulțumire de toate Creatorului; și ceea ce vrea Domnul, astfel să dorească să fie ori sănătos, ori bolnav, deoarece toți aceia pe care Dumnezeu i-a orânduit la viața veșnică, îi educă cu rechemări stimulatoare a încercărilor și a suferințelor”.

În acest pasaj al primei Regule, Francisc înțelese clar suferința ca pe un instrument de mântuire. Frații, căzuți în boală în timpul predicării itinerante, sunt îndemnați să-i mulțumească Creatorului, de care depinde sănătatea și boala; vor accepta de la Dumnezeu cu o deplină resemnare și una și alta. Deci, trebuie să se bucure atunci când suferă de orice tip de neliniște și de orice încercare a sufletului și a trupului în vederea vieții veșnice, și îi îndemna în a avea “răbdare în persecuții și în suferințe”.

Sărăcuțul însă nu ezita să evidențieze în același pasaj citat mai înainte, sfârșitul pedagogic al suferinței: deoarece tuturor acelora care au fost orânduiți vieții veșnice, Dumnezeu îi educă cu rechemări stimulatoare ale încercărilor și suferințelor spiritului de pocăință, așa cum spune Domnul: “Eu iau și pedepsesc pe toți aceia pe care îi iubesc”. “Suferința trebuie, deci, să facă să nască acel sentiment religios care include durere pentru propriile păcate, dispreț pentru falsele plăceri, teamă de judecată și dorința vie de Dumnezeu și de viața veșnică”.

În izvoarele biografice, numai într-un singur caz pare că Francisc a scos în evidență caracterul bolii ca o pedeapsă pentru păcatele săvârșite:

În timpul în care sfântul Părinte zăcea bolnav în palatul episcopului de Rieti, era oricum constrâns la pat, pentru că bolnav și torturat de dureri, un canonic pe nume Gedeone, om senzual și lumesc, fiind dus la Francisc, îl imploră cu lacrimi ca să vrea să-i facă semnul crucii pentru el. Răspunse Sfântul: «Cum pot să te binecuvântez dacă de mult timp ai trăit după dorințele cărnii și fără teama judecății lui Dumnezeu?» Și continuă: «Iată, eu te însemn în numele lui Cristos. Însă tu amintește-ți că vei suferi dureri mai mari, dacă odată vindecat te vei întoarce la voma ta». Și a încheiat: «Păcatul nerecunoștinței primește întotdeauna pedepse și mai grave».

În rest spicuiește motivul bolii ca pe o corectare divină, ca pe o arvună a împărăției lui Dumnezeu, și mai ales ca pe o dorință de a împlini numai voința lui Dumnezeu. În această optică, a dorinței constante de a împlini mereu și oriunde voința lui Dumnezeu, și în convingerea că conformitatea la Cristos i-ar fi deschis accesul la gloria cerească se explică apelativul soră, aplicat fie bolii, fie însăși morții. De fapt, biograful său afirmă: “Este incredibil cum puterile sale au putut să reziste deoarece tot trupul era extenuat de dureri. Și totuși aceste încercări ale sale, nu le chema dureri, dar surori”. Încă o subliniere a lui Zavalloni ne vine în ajutor, pentru a ne face mai clar raportul senin pe care Francisc îl avea cu bolile sale: “[Sărăcuțul] nu a dramatizat niciodată durerea, nici nu s-a plâns vreodată familiei, fraților sau superiorilor Ordinului. […] El regăsea în suportarea infirmității, acea ardere de tot fără spectacol, în care natura – cum îi plăcea să le spună fraților săi – este în mod total sacrificată”.

Este de precizat că Francisc dincolo de a împlini suverana voință a lui Dumnezeu cu toate slăbiciunile sale, a trăit intens urmarea lui Isus Cristos, mai ales în patima sa. El în durere “știa să se unească cu Dumnezeu și să participe la Cristos crucificat în mod atât de profund până la a găsi o bucurie interioară în suferință”. Într-adevăr avea întotdeauna în fața sa chipul lui Cristos, rămânea întotdeauna în contact cu Omul durerilor, acela care cunoaște toate suferințele.

Mort de acum pentru lume, Francisc trăia doar în Cristos. Nu se lăsa distrat de răul fizic care se abătea asupra lui cu îndârjire: nici de febra tuberculoasă, nici de boala de ochi cu consecința orbirii, nici de puternice dureri de stomac, agravate de posturi, de vegheri continui, de culcușuri incomode și imposibile. “Dar nimic nu-l împiedica în a-și desfășura dificilul său apostolat de iubire. Și muncea întotdeauna în perfecta bucurie, obișnuindu-se în acest fel cu suferințele pe care reușea să se sfințească. Așadar, Sfântul din Assisi s-a făcut părtaș cu ardoare mistică de suferințele Răstignitului încât uita durerile sale”; Legenda perugină subliniază foarte bine: “În fiecare zi se înduioșa de suferințele și pătimirile pe care Cristos le-a suferit pentru noi încât nu se îngrijea de propriile boli”.

Francisc însă, nu asocia numai propriile boli și suferințe la pătimirea lui Cristos, ci și pe acelea ale altora. În izvoarele biografice, abundă aspecte care pun în lumină clară compasiunea extraordinară a Sărăcuțului față de săraci și bolnavi. Legenda maior de exemplu povestește astfel: “Se cobora cu o compasiune minunată, față de oricine ar fi fost lovit de vreo suferință fizică, iar când observa în vreunul vreo necesitate, în inima sa, o considera ca o suferință a lui Cristos însuși”.

Francisc a voit să trăiască experiența durerii umane, nu ca un fapt de administrare caritativă ci ca participare, în alții și în el însuși, la durerea lui Cristos: participare care se realiza în îngrijirea celor suferinzi, dar și prin cuvintele sale de mângâiere, ce aveau drept scop trezirea speranței creștine. Durerea altora era simțită de Sărăcuțul din Assisi ca și durere a sa; săracii și persoanele mizerabile erau pentru el cele mai apropiate de Cristos. De aceea spiritualitatea lui Francisc în fața suferinței a constat în a se conforma cu Cristos suferind și mântuitor.

2.3. Suferința interioară: chinul

În cele ce urmează vreau să scot în evidență un alt aspect al suferinței, care se mai numește chinul. Această realitate, împreună cu bolile sale, l-a făcut pe sfântul Francisc să devină un alt slujitor suferind.

Celano spunea următoarele despre sfântul Francisc: „Cei care ar vrea să afle suferințele suportate de el, ar depăși la număr lista scrierilor apostolice, în care sunt relatate suferințele sfinților”. Ar fi suficient să se prezinte pe scurt nenumăratele sale adversități și boli, persecuția din partea tatălui său și a sarazinilor, lipsurile sale, ispitele, chinurile suportate cu răbdare, etc. Cu toate acestea, Francisc este rapsodul slavei crucii, știind cu siguranță că în Paradis se intră numai după ce se trece prin multe chinuri. Studiosul Veuthey sintetizează foarte bine nenumăratele chinuri, prin care a trebuit să treacă Francisc înainte de tranzitul său la Tatăl:

Sărăcuțul a fost tratat ca un nebun, maltratat de tatăl său, batjocorât de frații săi și a suferit profund din cauza durerii provocate mamei sale, în fața disprețului și părăsirii sale de către toți. Dar în mod minunat totul s-a transformat într-o imensă bucurie, după ce s-a dezlipit de toate. Francisc a suferit multe dificultăți provocate de sărăcie, de frigul grotelor și al bisericilor părăsite, durerile de stomac și de ochi, dar mai ales în urma îngrijirii penibile și barbare ale doctorilor. Dar consecința acestora a fost mereu pentru Francisc un motiv continuu de bucurie și veselie autentică.

Însă, care a fost misterul bucuriei? Răspunsul este iubirea, cu alte cuvinte, urmarea celui Răstignit. Francisc se bucura foarte mult să sufere împreună cu Cristos, din iubire față de El. Simțea cum suferința ajuta la creșterea iubirii și unirii sale cu Cristos. Contemplarea Răstignitului îl ajuta să suporte toate din iubire și îl făcea fericit că reușea să-L imite printr-un comportament sfânt. Așadar, Francisc nu a eliminat durerea, dar ea a devenit pentru el izvor de bucurie în iubire.

Răbdarea lui Francisc în fața nenumăratelor chinuri își găsește originea în contemplarea „Bunului Păstor care, pentru a mântui oițele sale, a acceptat patima și moartea sa pe cruce”. Această răbdare așadar, provine de la urmarea lui Isus Cristos, cel răbdător și Înviat. Atunci, când contempla patima Domnului, găsea sensul suferințelor sale. Pentru Francisc a trăi, însemna a fi unit cu Domnul cel răstignit pentru a suferi împreună cu El, căci viața sa devenise o participare la Patima lui Cristos. În acest fel el participa, prin chinurile pe care le suporta, „în mod real la suferințele lui Cristos, în adevăratul sens al cuvântului”.

După părerea lui Francisc, pătimirea crucii a constat pentru Cristos în a suporta și a suferi absența îndepărtării de Tatăl. În acest fel Francisc a învățat că Dumnezeu este Răbdare, fidel față făgăduințele sale, până acolo că l-a trimis în lume chiar pe Fiul său pentru mântuirea noastră. Iată, cum Francisc „citea și împărtășea suferința și răbdarea sa cu Dumnezeu în patima lui Cristos”, prin conformarea sa cu Cristos cel sărac, gol și suferind pe cruce. Prin intermediul răbdării Francisc a înțeles, că Dumnezeu este un dar gratuit, care nu poate fi cumpărat nici în grabă și nici amăgindu-se în zadar că și-a atins deja scopul vieții. Așadar, nu poate fi anticipat ceasul răsplății, pentru ca cineva să se poată deja bucura de ea încă de pe acest pământ. Iar Francisc a înțeles foarte bine acest lucru, atunci când a afirmat următoarele: „Fericit este acel slujitor care strânge pentru cer bunurile pe care i le-a arătat Domnul și nu dorește să le arate și altora, nădăjduind în răsplata veșnică, deoarece însuși cel Preaînalt va manifesta lucrările sale cui vrea”.

Același Cristos, sărac, răstignit și răbdător în fața lui Dumnezeu, îi va descoperi fidelitatea Tatălui față de făgăduințele sale. Într-adevăr, în timp ce se afla într-o noapte plină de dureri din cauza bolilor sale la Sf. Damiano, Sărăcuțul a cerut din adâncul inimii sale:

Doamne, vino în ajutorul infirmităților mele, pentru ca să le suport cu multă răbdare! Imediat după aceea Francisc a avut o viziune și a auzit o voce care-i spunea: Frate, spune-mi te rog, dacă ar fi cineva care, în locul suferințelor și bolilor tale, ți-ar dărui o comoară prețioasă, ca și când, tot pământul ar fi din aur toate pietrele ar fi pietre prețioase și apa parfumată, oare nu le-ai socoti tu un nimic, în comparație cu această comoară? Oare nu ai fi tu mai fericit de comoara primită? Atunci a răspuns Francisc: Doamne, într-adevăr această comoară ar fi un lucru de dorit, prețios și de negrăit. Acea voce a continuat: De aceea, frate dragă, fii fericit și bucură-te în bolile și chinurile tale, iar de acum încolo trăiește în mod senin, ca și cum ai trăi deja în Împărăția mea!.

Din această revelație Francisc a învățat că, nenumăratele sale suferințe, care proveneau fie din bolile sale, fie din contradicțiile și neînțelegerile din partea fraților, erau considerate ca fiind un nimic în comparație cu răsplata veșnică făgăduită de Isus. În acest fel putem înțelege mai bine de ce a început să cânte la un moment dat așa de frumos:

Fii lăudat, o Domnul meu,

pentru cei care iartă din prea marea Ta iubire

și suportă orice chin și boală.

Fericiți cei care le vor suporta în pace,

căci de Tine, o Preaînalte, vor fi încununați cu slavă.

Sărăcuțul a învățat să suporte suferințele și durerile sale în vederea răsplății veșnice, dobândind astfel de la Dumnezeu pacea. Chiar și în bolile sale nu uita să fie un educator, model și călăuză pentru fiii săi spirituali, suportând cu multă seninătate și smerenie toate încercările și ostilitățile vieții din iubire față de Cristos, cel sărac, umil și răstignit. De aceea el îi îndruma deseori pe fiii săi spirituali, astfel: „Să privim cu toții, fraților preaiubiți, la Bunul Păstor care, pentru mântuirea oițelor sale, a acceptat din iubire patima și moartea sa pe cruce. Oițele Domnului L-au urmat în prigoniri și chinuri, în foamete și sete, în josnicie și în boală, în ispite și în multe alte încercări, primind astfel de la Domnul viața veșnică”.

În acest fragment se poate observa cum Francisc consideră „prigoanele și infirmitățile ca fiind acele încercări care ne permit să urmăm pe Bunul Păstor, adică pe Cel care a suferit mult prin patima și moartea sa pe cruce, pentru mântuirea oițelor sale”. Cu alte cuvinte, toți cei care cred cu adevărat în Evanghelie și o pun apoi în practică, trebuie să fie mereu gata și pregătiți să înfrunte prigoana și martiriul, căci nimeni din cei care trăiesc după Evanghelie nu sunt scutiți de încercări grele. În Regula non bollata se citește următoarele: „Iar frații, oriunde s-ar afla, să-și aducă aminte că și-au dăruit trupul lor Domnului nostru Isus Cristos, iar din iubire față de El trebuie să învețe să-i înfrunte pe dușmanii lor văzuți și nevăzuți, căci Domnul spune: Cel care își va dărui viața întreagă pentru Mine și Evanghelia mea, o va câștiga pentru veșnicie”.

De aceea putem spune că Admmonitionem VI constituie tabloul pătimirilor, repetat de mai multe ori în Scrierile sfântului Francisc de Assisi. Datele biografice confirmă faptul că frații l-au urmat pe Domnul în prigoană și chinuri, acceptând să fie, la fel ca Francisc, nebuni pentru Cristos. În acest fel cel care alegea să trăiască Evanghelia trebuia să dorească mai presus de toate: „Să dobândească smerenia, răbdarea în prigoană și în boală și să iubească pe cei care ne prigonesc și ne dojenesc, deoarece Domnul spune: Iubiți pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă prigonesc și vă calomniază […]. Iar cel care persevera până la sfârșit, acela se va mântui”.

Am putut observa deja cum răbdarea lui Francisc în fața chinurilor este în mod esențial o comuniune cu Bunul Păstor, care se naște și din nădejde, așa cum se citește și în lucrarea Fioretti: „Atât de mare și prețios este binele pe care-l aștept, încât mă bucur în suferințele mele” și chiar în Seconda Vita a lui Celano: „Plăcerea este scurtă, pedeapsa este veșnică; puțină este suferința, slava este infinită”.

Francisc a știut să trăiască și să persevereze în răbdare prin intermediul rugăciunii smerite și i-a îndrumat și pe frații săi spirituali să facă același lucru. Celano consemnează că Francisc, mai înainte de a trece la cele veșnice, a chemat în jurul său pe toți frații și „le-a vorbit mult timp despre virtutea răbdării”. Răbdarea în chinuri trezea în sufletul Sărăcuțului (prin contemplarea deasă a lui Cristos cel răbdător) bucurie și veselie spirituală. Tema bucuriei și letitia perfecta o vom dezbate în mod mai amănunțit în capitolul următor.

2.4. Moartea acceptată cu bucurie: Cântecul fratelui Soare

Pentru Sfântul Francisc, tema morții are o mare importanță în reflecțiile sale, așa cum se poate constata din termenii folosiți deseori de el în Scrierile sale. Pentru el moartea este sfârșitul normal al vieții, de care nimeni pe pământ nu poate scăpa: „… moartea noastră corporală, de care nimeni din cei vii nu poate scăpa”.

Meditațiile lui Francisc își au centrul mai ales în moartea lui Isus, care este exprimată atât de frumos în Psalmii cu privire la misterele Domnului. Într-unul din acești Psalmi se poate citi:

Până când, Doamne, vei uita de mine? Până când vei ascunde fața ta de la mine?

Cât timp va mai fi sufletul meu neliniștit și trist? Până când mă va asalta dușmanul meu? Îndreaptă-ți privirea către mine și ascultă-mă, Dumnezeul meu!

Luminează-mă cu lumina ta, ca să nu umblu în întuneric și dușmanul meu să nu poată spune: L-am biruit!

De voi cădea în păcat, se vor bucura dușmanii mei, dar eu nădăjduiesc în îndurarea Ta. Va tresălta inima mea întru tine, mântuire mea, iar eu voi cânta și voi lăuda numele Domnului preaînalt, care mi-a dat tot binele.

În acest Psalm oroarea morții și coborârea în infern nu sunt scoase atât de bine în evidență.

Această primă abordare a morții, începând cu experiența lui Cristos, ne face să prevedem, că este vorba de un element capital al existenței. Numai la lumina Învierii lui Isus din morți, Francisc a putut celebra semnificația acestei morți, care părea a fi atât de absurdă și inacceptabilă la începutul experienței sale de credință.

Pentru contemporanii săi, moartea era considerată o realitate oribilă și de îndepărtat.

Francisc însă, a trăit experiența morții sale cu credința sa creștină plină de bucurie în încredințarea sa cu totul în mâinile Tatălui, sprijinit de Cristos cel înviat. Adresându-se Tatălui, el mărturisește și trăiește în felul său istoria mântuirii, pe care Dumnezeu a realizat-o pentru întreaga omenire:

…și ne-ai pus pe noi, creați după chipul și asemănarea ta, în paradis. Din vina noastră am căzut în păcat și îți mulțumim pentru că Tu, așa cum ne-ai creat prin Fiul tău, la fel, prin sfânta și autentica ta iubire cu care ne-ai iubit, ai făcut să se nască același Dumnezeu adevărat și Om adevărat din Preasfânta Fecioară Maria și ne-ai eliberat și mântuit prin crucea, sângele și moartea lui.

Absurditatea morții, care a fost respinsă de Isus, este depășită în interiorul planului lui Dumnezeu de către viața nouă ce se naște din Înviere, atât pentru Cristos cât și pentru oameni. Numai această certitudine poate susține omul până la sfârșitul vieții sale pământești.

Spuneam mai devreme, că moartea pentru Francisc este sfârșitul natural al vieții, de care nu poate scăpa nimeni. Ca atare putem afirma următorul lucru: “Moartea omului ocupă un loc important în viziunea lui Francisc asupra existenței umane El o vede ca fiind o realitate inevitabilă, în care omul trebuie să hotărască, care este sensul vieții sale actuale. Dacă omul nu face acest lucru, atunci moartea devine tragică și conduce la osânda veșnică”.

În realitate, Francisc face o distincție între a muri în unire cu Cristos și a muri fără de Cristos, adică departe de voința lui Dumnezeu. În gândirea lui Francisc se întâmplă ceva decisiv și final în momentul morții sale. Ceea ce omul crede, că are (putere, știință, înțelepciune), la care ține foarte mult, îi este pur și simplu luat fără voia sa. Ființa noastră se prezintă în fața lui Dumnezeu, iar puterea, știința și averea ne părăsesc odată cu moartea. Acest lucru înseamnă că, începând de astăzi, în vederea morții noastre naturale, trebuie să dăm un sens vieții noastre, să ne schimbăm viața și să ne convertim. De aceea, moartea „este momentul confruntării supreme a valorilor, a comparării între ceea ce a realizat voința umană și voința lui Dumnezeu”.

Pentru Francisc există două feluri de moarte: moartea ca fericire și moartea în păcate. Într-un verset din Regula non bollata putem citi următoarele: „Fericiți sunt cei care mor în pocăință, căci ei vor merge în împărăția cerurilor”, iar într-un alt verset din Cântecul creaturilor putem citi: „Fericiți sunt cei care vor fi găsiți, împlinind voința lui Dumnezeu, căci a doua moarte nu le va face nici un rău”. Deși în aceste două versete moartea este văzută de Francisc în mod pozitiv, totuși în următoarele două versete din Regula non bollata realitatea morții este văzută în mod negativ: „Vai de cei care nu mor în pocăință, căci vor fi fiii diavolului și vor merge în focul veșnic al iadului” și „Vai de cei care vor muri în păcat de moarte!”.

Există cu siguranță o fericire a morții, adică trecerea din această lume la viața veșnică, pentru cel care a trăit viața lui pământească împlinind voința lui Dumnezeu. Francisc prezintă această moarte ca fiind un bine de dorit și de care cel fidel lui Dumnezeu nu trebuie să-i fie frică, mai ales când moartea este o participare la moartea lui Cristos.

Printr-o imagine puternic contrastată, Francisc arată că, moartea fericită se opune morții în păcat. Tocmai de moartea în păcat trebuie să-i fie frică celui credincios, deoarece ea „împiedică accesul spre iubirea lui Dumnezeu”. Francisc descrie această realitate într-un mod dramatic, în Scrisoarea către toți credincioșii:

Dar sunt puțini cei care doresc iubirea lui Dumnezeu și să fie mântuiți de El, deși jugul său e dulce, iar povoara sa este ușoară. Cei care nu doresc să guste cât de bun este Domnul și preferă întunericul în locul luminii, pentru faptul că nu vreau să asculte de poruncile lui Dumnezeu, sunt blestemați. Despre ei spune profetul astfel: Blestemați sunt cei care se îndepărtează de poruncile tale[…]. Observați, orbilor, voi care vă lăsați înșelați de dușmanii voștri (de lume, de trup și de diavol), că trupului îi place să comită păcate, dar este un lucru amar și neplăcut în slujirea lui Dumnezeu, deoarece toate viciile și păcatele ies din inima omului, așa cum spune Evanghelia. Credeți că o să posedați timp îndelungat vanitățile acestui secol, dar vă înșelați, căci va veni în curând ziua și ceasul, pe care voi le ignorați[…]. Dar, oricum, este bine să știm că, toți oamenii care mor în păcate de moarte fără să le ispășească, diavolul le răpește sufletul din trupul lor printr-o neliniște și suferință atât de mare, încât nimeni nu poate ști decât numai cel în cauză.

Aceste fragmente descriu cu multă eficacitate moartea tragică separată de Cristos a celui păcătos neconvertit, într-o scenă de disperare și oroare care prezintă moartea „ca executantă a dreptății inevitabile a celui neconvertit și infidel, la ultima dare de seamă și ca anticipare a celei de a doua morți”.

Din textele citate mai sus moartea este înțeleasă de Francisc ca o realitate gravă și dramatică, cu care nimeni nu se poate juca: „Experiența sa și a celorlalți, după mentalitatea epocii sale, îl determina să ia cât mai în serios realitatea morții. El o considera ca fiind o expirare dureroasă, misterioasă și determinantă a vieții tuturor oamenilor”. Noi însă, nu putem înțelege atitudinea lui Francisc în fața morții, bucuria sa atunci când a îmbrățișat-o personal, dacă nu înțelegem înainte care este ușa ce conduce la viața cu Cristos.

Așa cum am amintit mai sus, drumul urmării lui Cristos este pentru Francisc același al conformării cu Cristos. În acest fel moartea devine pentru el o poartă de acces, care este „foarte dorită, pentru că ne conformează cu Cristos, completând prin iubire trecerea din această lume la Tatăl”. În această conformare, care ajunsese pentru Francisc la perfecțiune sa în stigmatizarea de pe muntele Verna, numai iubirea poate răspunde la iubire și să ne conducă la unirea cu ea: „Răpește, te rog Doamne, cu puterea iubirii Tale dulce și înflăcărată, mintea mea de la toate lucrurile de sub cer, pentru că eu mor din iubire față de iubirea Ta, așa cum Te-ai învrednicit să mori din iubire față de iubirea mea”.

Sărăcuțul, fiind plin de iubirea lui Cristos, merge în mod liber în întâmpinarea sorei moarte, căci este îndemnat numai de iubire și nu mai este condiționat de nici un lucru. Toma de Celano ne arată extinderea acestei libertăți interioare, în care se afla Francisc: „… atunci când, după ce părăsise toate atracțiile și plăcerile acestei vieți muritoare, a zburat liber spre cer. Într-adevăr, a dovedit că este un lucru josnic a trăi după mentalitatea lumii, iubindu-i pe ai săi până la sfârșit, și a primit moartea cântând”.

Bucuria cu care Francisc merge în întâmpinare morții ar putea părea o atitudine banală și inconștientă, dar în realitate nu este așa, căci el însuși afirmă că gândul morții nu a fost niciodată absent din reflexiile și meditațiile sale. Unirea sa cu Cristos a fost atât de profundă, încât lui Francisc nu i-a fost deloc frică să înfrunte momentul final al vieții sale pământești. La un moment dat el s-a adresat medicului care se afla la căpătâiul său, cerându-i următoarele: „ …Spune-mi adevărul! Care este părerea ta despre starea mea? Nu-ți fie frică ca să-mi spui adevărul, căci prin harul lui Dumnezeu nu sunt fricos și nu mă tem de moarte. Prin darul Duhului Sfânt sunt atât de unit cu Domnul meu, încât sunt fericit fie că trăiesc, fie că mor”.

După ce a ajuns aproape de trecerea sa din această lume la Tatăl, Francisc, fiind înconjurat de confrații săi, nu înfruntă moartea „ca pe o necesitate tristă”, dar face din ea o celebrare solemnă a vieții, fără a se mulțumi să o trăiască ca pe celelalte momente ale vieții. De altfel, primii biografi au prezentat moartea lui Francisc ca fiind o liturgie comunitară celebrată în mod solemn și cu mare bucurie:

În timp ce toți frații se aflau în jurul său, a întins mâinile peste ei și, punând cele două brațe în formă de cruce (iubise mereu cest semn sacru), a binecuvântat, prin puterea și numele Crucifixului, atât pe cei prezenți cât și pe cei absenți […]. După acest îndemn frățesc Francisc a cerut să i se aducă cartea cu Evangheliile și să i se citească fragmentul din Ioan: Iar înainte de sărbătoarea Paștelui […]. După aceea Francisc a izbucnit plin de bucurie și a început recitarea întregului Psalm: Strig către Domnul, cer îndurare de la Dumnezeul vieții mele … Cei drepți mă așteaptă cu nerăbdare, ca să vadă când mă vei răsplăti.

Iată că ușa, la care Francisc a bătut de multe ori și timp îndelungat, se deschide larg în fața sa. El trăiește momentul morții sale ca pe o sărbătoare, deoarece ea este marele act religios al vieții sale, ultimul rit pentru care s-a pregătit toată viață fără întrerupere. Ne aducem aminte de prima zi a convertirii sale, în care Francisc, dezbrăcându-se de hainele sale în fața episcopului de Assisi, simbolul vieții mondene, când a dorit să spună din tot sufletul: „Tatăl Nostru, care ești în ceruri!”. În ultima zi a vieții sale s-a dezbrăcat din nou, dar de data aceasta a făcut-o de ultima lui haină, adică de trup, ca să poată tresălta în sfârșit cu toată bucuria spirituală: „Tatăl Nostru!”.

Francisc dă un nume morții sora noastră moarte corporală și îl laudă pe Domnul pentru ea, după ce a depășit bineînțeles dificultatea naturală de refuz și oroare față de aceasta. De aceea el o invită ca să fie oaspetele ei: „Vino, sora mea bună, moarte!”. Astfel, Francisc „a domesticit moartea, transformându-i natura și făcând din ea un eveniment banal și plăcut. El s-a încredințat trecerii întunecate și de neînțeles al acesteia, prin credință și încredere”. Cu alte cuvinte sunt „fericiți cei pe care cea de a doua moarte îi va găsi împlinind voința sfântă a Domnului”.

În ultima zi a vieții sale Francisc a primit și a așteptat cu mare seninătate și bucurie moartea, căci ea era pentru el ușa care duce spre viață. „Atunci când se împliniseră în el toate misterele, sufletul său sfânt, după ce s-a despărțit de trup, s-a cufundat în abisul iubirii divine, iar omul sfânt a adormit în Domnul”. De aceea prin intermediul morții Francisc se naște pentru o nouă lume și intră în plinătatea vieții dumnezeiești.

Înainte de a conclude acest paragraf, vreau să citez o reflexie frumoasă a lui Gismondi asupra mărturiei minunate a Sărăcuțului, care uimește pe tot omul, asuprit de realitatea tragică a morții:

Într-un contrast total cu acest cadru de întuneric și dezamăgire, Francisc dăruiește oamenilor din toate timpurilor, prin faptele și cuvintele sale, scena strălucitoare de lumină, bucurie, sărbătoare, măreție și speranță a morții sale împreună cu Cristos […]. Moartea este culmea și sfârșitul noii evanghelizări a lui Francisc, pentru că mărturisește că a muri cu Cristos este a se lăsa conduși și ajutați de El, în casa sa luminoasă, acolo unde ne așteaptă Tatăl cel iubitor de oameni. A muri este o trecere spre Împărăția de netăgăduit a iubirii veșnice a Dumnezeului celui viu. Este o unire definitivă și fără limite cu Dumnezeul vieții, al iubirii, al dreptății, al păcii, al binelui și luminii. Dacă noi ne străduim să-l urmăm pe Cristos și ascultăm de cuvântul Său, atunci moartea va deveni pentru noi o intrare definitivă în sala ospățului de bucurie veșnică și de nuntă cu iubirea celui care ne iubește atât de mult.

Din ceea ce am putut constata, am încercat să scot în evidență, care a fost experiența lui Francisc cu privire la realitatea durerii. După ce i-a cunoscut pe cei leproși, Francisc a început să cunoască și durerile oamenilor și condițiile lor dificile de viață. În cel lepros, patima lui Cristos devenea pentru el tangibilă, căci putea să o atingă, să iubească, să slujească și să se îngrijească de cei bolnavi. Tocmai prin înțelegerea acestor probleme ale oamenilor, Francisc regăsise în durerea lor prezența durerii lui Cristos cel răstignit. De aici înțelegem iubirea sa pentru oameni și depășirea propriei condiții existențiale, marcată de suferințe fizice și morale. Pentru el urmarea lui Cristos constă în conformarea cu Cristos, cel umil, sărac și răstignit. De altfel, viața lui Francisc a fost o conformare cu Cristos în patima sa și o unire și participare la suferințele sale.

Pe lângă toate acestea, Sfântul bucuriei perfecte suporta suferințele sale cu multă răbdare, prin contemplarea Bunului Păstor care a suferit multe chinuri și încercarea crucii din iubire pentru oițele sale. Numai în această optică trebuie citită și înțeleasă experiența personală a lui Francisc. Întrucât oițele au urmat pe Domnul lor atât în chinuri, cât și în martiriu, la fel cei care îmbrățișează Evanghelia trebuie să fie gata pentru prigoniri și martiriu, pentru că cel care-și va pierde viața sa pentru Isus o va salva pentru viața veșnică. În acest fel moartea, considerată ca fiind o realitate absurdă de contemporanii săi, este depășită în interiorul planului de mântuire al lui Dumnezeu de către viața nouă a învierii. Durerea, suferința și moartea însăși intră într-o dimensiune de iubire, atunci când li se dă acest sens supranatural.

La sfârșitul vieții sale Francisc a cântat fericirea durerii în Cântecul fratelui Soare, fiind conștient, că numai în deschiderea față de Dumnezeu și harului său, viața oamenilor poate dobândi un sens plin de viață și de fericire, care apoi duce la seninătate, cântec, bucurie chiar și în suferințe și moarte. De aceea, moartea, pentru cel care împlinește și trăiește în voința lui Dumnezeu, se descoperă ca fiind o soră: „Lăudat să fii, Doamne, pentru sora noastră moarte trupească, de care nimeni nu poate scăpa. Vai de cei care vor muri în păcate de moarte! Fericiți sunt cei care vor fi găsiți împlinind voința lui Dumnezeu, căci a doua moarte nu le va face nici un rău”.

Pe lângă faptul că moartea este ca o soră, ea mai este pentru Francisc și ca o poartă de acces spre viața veșnică. Plin de iubirea lui Cristos, Francisc merge în întâmpinarea morții, fiind stimulat de iubirea divină. Unirea sa cu Cristos a fost atât de profundă, încât nu i-a fost deloc frică să treacă pragurile morții. Ba, dimpotrivă a sărbătorit acest eveniment și a primit-o cântând, plin de certitudinea, că ea îl va conduce la întâlnirea sa finală, cu Domnul său.

Capitolul III

SPIRITUALITATEA SUFERINȚEI ÎN PERSPECTIVA FRANCISCANĂ

După ce am retrăit împreună cu sfântul Francisc experiența durerii, vreau în cele ce urmează să mă opresc asupra Scrierilor sale, pentru a înțelege mai bine spiritualitatea sa în fața acestei realități umane.

În primul rând voi căuta să găsesc identitatea spiritualității cu privire la boală, apoi dimensiunea morală a suferinței și în al treilea rând să scot în evidență angajamentul fraternității franciscane în favoarea celor care suferă.

3.1. Interpretarea spirituală cu privire la boală

În capitolul precedent am căutat să scot în evidență modalitatea cu care Francisc a înfruntat bolile, de care suferea (ele erau pentru el o cale de mântuire, garanție pentru Împărăție, poartă spre viața veșnică). Acum însă, vreau să mă opresc puțin asupra unor fragmente din Scrierile sale, în care Francisc învață și educă pe frații săi cum să se comporte atât în boală, cât și în raportul cu ceilalți frați bolnavi.

Fragmentul cel mai amplu, în care Francisc înfruntă această temă, poate fi găsit la capitolul zece din prima Regulă, în contextul propovăduirii itinerante. Frații, care se îmbolnăveau în timpul propovăduirii, erau îndrumați astfel: „Îl rog pe acel frate bolnav, ca să-i mulțumească pentru toate Creatorului; acela pe care îl alege Domnul, să dorească să fie sănătos sau bolnav, deoarece toți aceia pe care Dumnezeu i-a chemat la viața veșnică, îi educă prin multe încercări și boli…”.

În acest fragment se poate observa clar cum Francisc înțelege boala ca fiind un instrument de mântuire. Orice boală trebuie „să trezească acel sentiment religios care include durere (părere de rău) pentru păcate, dispreț față de plăcerile false, teamă față de judecata divină și dorința vie după Dumnezeu și viața veșnică”. Apoi, Francisc se mai adresează și fratelui bolnav, după ce i-a fost asigurată asistența necesară, invitându-l pe fratele minor să trăiască boala sa în vederea răsplății veșnice și nicidecum ca o nenorocire trecătoare. Chiar și în această stare de infirmitate religiosul poate face un drum interior, spiritual, în care să se străduiască să înțeleagă mai bine voința lui Dumnezeu.

Francisc știe cât de important este sprijinul uman, spiritual (cel psihologic, cum se mai numește și astăzi) pentru acel frate care este bolnav. Pentru el boala nu poate fi înțeleasă numai din punct de vedere practic. Cel bolnav, pe lângă faptul, că trebuie să înfrunte boala în trupul său, trece de asemenea printr-o luptă interioară destul de dificilă.

Cu toate că trăiește această experiență dificilă în trupul său, Francisc înțelege foarte bine pericolul în care se află. În slăbiciunea sa, cel bolnav ar putea să se întoarcă și să se adreseze la modelele de viață precedente.

„Francisc ar putea să fie mai atent cu sine, uitând de celelalte lucruri și ajungând la concluzia că boala sa este un dezastru, ba chiar o nedreptate […], iar în al doilea rând ar putea să creadă că, așa cum s-a mai întâmplat la Assisi, cel bogat poate să-și cumpere sănătatea lui”.

Așadar, Francisc simte pericolul și vine în ajutorul fratelui bolnav împreună cu ceilalți frați ai săi.

De aceea, prima obligație a fraternității este caritatea față de fratele bolnav. Apoi sacrificiul făcut unui confrate care se îmbolnăvește, ajută și hrănește caritatea, cu cât aceasta este mai dezinteresată: „Fericit este acel slujitor, care va ști să iubească pe fratele său bolnav, care nu poate să-l răsplătească, tot atât de mult cât îl iubește pe cel sănătos, care poate să-l răsplătească”.

În acest fragment Francisc vrea să scoată în evidență gratuitatea iubirii, bazându-se pe modelul Preasfintei Treimi, care ne iubește, acest lucru fiind suficient. În interiorul vieții fraterne Francisc cere dăruirea de sine dezinteresată și generoasă, fără a aștepta în schimb nici o răsplată. „Așadar, cere o caritate gratuită față de cei bolnavi, care nu vor mai putea să ne răsplătească niciodată, și o adevărată caritate evanghelică, care nu acceptă nimic în schimb”. Francisc spune că fratele cel bolnav trebuie să accepte voința divină și atenția fraternă, fără a fi prea exigent și mofturos: „Dacă totuși se va tulbura și se va mânia pe Dumnezeu și pe frați, sau va cere cu insistență medicamente, dorind prea mult să se elibereze de chinurile trupești, acest lucru vine de la spiritul cel rău, iar el nu pare a fi un frate autentic, căci iubește mai mult trupul decât sufletul”.

Am văzut deja cum Francisc a dat un exemplu bun de conformare cu voința lui Dumnezeu, păstrând pacea și bucuria neatinse chiar și în mijlocul durerilor sale. Într-un alt fragment din prima Regulă Francisc îi invită pe toți frații, atât pe cei sănătoși, cât și pe cei bolnavi, să persevereze în adevărata credință și în pocăință, ca o concretizare a conformării cu voința lui Dumnezeu, „deoarece nimeni nu se poate mântui altfel”.

Este interesant faptul cum Francisc consideră frații bolnavi cu spiritul, pe aceia care sunt ispitiți și cad ușor. De aceea, ei nu trebuie să se bucure de multă atenție și respect, deoarece păcatul îi îndepărtează de Dumnezeu, ucigându-le astfel sufletul. În prima Regulă poruncește ca, atât miniștrii cât și ceilalți frați, să fugă de orice fel de mânie și tulburare din cauza păcatului sau al exemplului rău: „Să aibă grijă frații, atât miniștrii cât și ceilalți frați, să nu se mânie din cauza păcatului sau a răutății unor frați, pentru că diavolul din vina unui singur om a voit să-i corupă pe cei mulți; totuși la nivel spiritual, cum pot ei mai bine, să ajute pe cei care au păcătuit, căci nu cei care se simt bine au nevoie de medic, dar cei bolnavi”.

Documentul cel mai semnificativ, în care se poate observa grija paternă a lui Francisc, este Scrisoarea către un ministru. În această scrisoare Francisc cere mai multă înțelegere și caritate față de frații care au greșit: „Dacă un frate se află în păcat de moarte, îndemnat de dușmanul său, este obligat să alerge cât mai repede la guardianul său. Iar frații care ar cunoaște păcatul său să nu-i spună nimic rău, dar să aibă milă de el și să țină secret păcatul fratelui lor”.

Chiar dacă prin semnificația cuvântului infirmitatis se înțelege slăbiciune fizică, boală și nestatornicie, trebuie însă să nu se piardă din vedere sensul ei dat în Cântecul creaturilor, adică „acela de boală gravă sau cronică, mai ales pentru faptul că îl constrânge la imobilitate pe cel care suferă din această cauză și îl face total sau parțial incapabil de a mai desfășura în mod normal activitățile sale zilnice”. Tocmai în această perspectivă trebuie citit Al șaselea îndemn: „Să luăm exemplu, fraților, de la Bunul Păstor care, pentru mântuirea oițelor sale, a suportat cu iubire pătimirea sa pe cruce. Oițele Domnului l-au urmat în chinuri, în prigoană și în rușine, în foame și în sete, în boală și în ispite, primind ca răsplată de la Domnul viața veșnică”.

Cel care vrea să-l urmeze și să se conformeze cu viața lui Cristos, trebuie să privească totdeauna la El. Toate câte le-a trăit Domnul pe pământ, trebuie să le trăiască și membrii Trupului său, pentru binele Bisericii și al lor. Tocmai de aceea suportarea cu răbdare a bolilor este unul din mijloacele cerute, pentru a-l urma cât mai bine pe Bunul Păstor, până la conformarea sa totală cu El.

Tot la fel Francisc, în Al cincilea îndemn, exclude orice glorie deșartă, prezentând-o pe singura cu care omul se poate lăuda: „ …dar în aceasta putem să ne lăudăm, în bolile noastre și să purtăm cu răbdare zilnic sfânta cruce a Domnului nostru Isus Cristos”.

Din ceea ce am spus până acum, putem constata cum Francisc este foarte atent la drepturile și obligațiile fraților bolnavi. S-ar putea enumera multe fragmente, în care se poate observa această înțelepciune a lui Francisc. Totuși eu voi încerca să citez numai câteva mai importante.

De exemplu, în ceea ce privește interzicerea de a merge călare și de a primi bani, Francisc este foarte tolerant și înțelegător: „Și să nu le fie îngăduit fraților să meargă călare, decât numi în cazul când se află în boală sau într-o mare necesitate”.

„ … nici un frate, oriunde s-ar afla sau ar merge, să nu ia cu sine sau să primească de la alții bani sau averi […], decât în caz de necesitate pentru frații bolnavi”.

Astfel, atunci când este vorba de asceză și de viața de rugăciune, Francisc este la fel de atent față de cei nevoiași și de necesitățile fraților bolnavi: „În cazurile de mare necesitate frații nu sunt obligați să țină post trupesc”.

„Deși este simplu și bolnav, cu toate acestea vreau mereu să am lângă mine un cleric care să-mi recite Oficiul divin, așa cum este prescris în Regulă”.

Francisc se dovedește a fi un campion al vieții spirituale și bogat în omenie, capabil să propună viața evanghelică în radicalitatea sa cea mai profundă, fără a pierde din vedere slăbiciunea și fragilitatea naturii umane. Acest lucru este sintetizat foarte bine în următorul fragment din a doua Regulă: “Iar oriunde se vor afla frați, să se arate familiari între ei. Să-și facă cunoscute unii altora necesitățile lor, căci dacă mama hrănește și iubește pe fiul său natural, cu atât mai mult frații trebuie să hrănească și să iubească pe fratele său spiritual! Iar dacă unul dintre frați s-ar îmbolnăvi, ceilalți frați trebuie să-l slujească, așa cum ei ar vrea să fie slujiți”.

Acesta este un text care, nu numai că se potrivește cu argumentul în cauză, dar exprimă foarte bine și într-un mod clar conținutul vieții fraterne în spiritualitatea franciscană.

3.2. Răbdare și umilință în încercări

S-ar putea afirma că relatarea celebră cu privire la bucuria perfectă manifestă foarte bine suportarea cu răbdare a încercărilor vieții în spiritualitatea sfântului Francisc. Totuși, înainte de a intra în tematica propriu-zisă, vreau să explic foarte pe scurt termenii folosiți. Să vedem în ce constă această răbdare în interiorul spiritualității franciscane? Ea este înainte de toate urmarea Domnului în chinuri și prigoană, în umilire și foame, în slăbiciune și ispite și în toate celelalte realități” și „o atitudine evanghelică, care are ca scop pe Dumnezeu, pe aproapele și chinul, a căror motive și roade sunt identificarea cu Cristos cel răbdător, cu nădejdea lui Cristos care va veni, cu fidelitatea lui Dumnezeu […], cu fraternitatea, cu sărăcia, cu misiunea, cu bucuria și rugăciunea.

Răbdarea în fața chinurilor este întemeiată în urmarea lui Cristos cel răbdător, care a suferit pătimirea crucii într-o totală ascultare față de Tatăl.

În ceea ce privește virtutea umilinței, se poate aminti că, încă de la începutul convertirii sale, Francisc a cerut-o de la Domnul prin aceste cuvinte: „O, Dumnezeule, Preaînalt și preaslăvit, luminează inima mea. Dă-mi o credință dreaptă, […] o umilință profundă…”.

La această cerere plină de credință Domnul l-a ascultat, astfel încât el a voit să numească Ordinul său cu titlul de Frați Minori. „Umilința lui Francisc a fost cu adevărat tulburătoare, de o profunditate misterioasă, la diferite nivele și grade, și foarte clară în interiorul și exteriorul omului”.

Așa cum am mai căutat să scot în evidență, viața lui Francisc a fost pătrunsă de multe îndoieli, nesiguranțe, singurătate, frică, chinuri și boli. Este suficient să ne gândim la perioada în care s-a aflat într-o pușcărie din Perugia și mai târziu în grotele și bisericuțele părăsite în care obișnuia să se mai retragă. Dacă această perioadă a fost dificilă pentru faptul, că a trebuit să facă o alegere decisivă în viață, totuși perioada succesivă până la moartea sa a fost pentru el mai frumoasă pentru idealul ales în viață, cu toate chinurile și încercările sale. Francisc a suferit mult din cauza bolilor sale în fața unei senzații puternice de faliment. De aceea, „după zece ani de la întemeierea Ordinului se pare că, fiind constrâns de boala sa […], continuă să fie mai mult întruchiparea idealului decât expresia puterii juridice”.

Singurătatea pentru Francisc este depășită și transformată de o mare putere morală, plină de multă credință în Slujitorul suferind, disprețuit și maltratat de către ai săi. Această marginalizare a fost trăită de Francisc ca pe o ocazie supremă a libertății umane. Legenda perugina subliniază acest amănunt foarte bine prin relatarea următorului episod:

… apropiindu-se Capitolul […], Francisc i-a spus în secret unui coleg al său: Nu mă consider a fi un frate minor, dacă nu am dispozițiile sufletești necesare; iată frații vin cu mare evlavie și venerație la mine, invitându-mă la adunarea capitulară. Mișcat fiind de insistențele lor pline de afecțiune, merg împreună cu ei la Capitol și mă roagă să le vestesc Cuvântul lui Dumnezeu, iar eu mă ridic și le predic sub inspirația Duhului Sfânt. Să presupunem că, după puțină reflexie personală, îmi vor spune: Nu vrem ca tu să domnești peste noi, căci nu știi să vorbești, ești prea simplu, iar noi ne rușinăm de faptul că tu ești conducătorul nostru incult și incapabil. De azi înainte să nu mai pretinzi să te numești prelatul nostru! Și astfel să mă alunge de la ei. Ei bine, n-aș putea să mă numesc frate minor, dacă nu aș rămâne senin […] ca atunci când mă cinstesc și venerează.

În acest fragment se poate observa în mod evident tema bucuriei perfecte din opera Fioretti, chiar dacă motivația este mult mai profundă aici. Nu trebuie uitat faptul că acelei capacități a lui Francisc de a rămâne senin în mijlocul încercărilor foarte dificile ale vieții îi corespundea o mare suferință, care de multe ori îl făcea să plângă, ajungând rare ori chiar și la descurajare.

Tocmai în această situație de chin, ispite și înjosiri, boli foarte dureroase, a apărut Cântecul fratelui Soare, care era în mod fundamental „un cântec de bucurie în care a crescut rodul cel mai frumos al spiritualității franciscane, perfecta bucurie”. Din conținutul spiritual bogat al perfectei bucurii putem observa atitudinile lui Francisc și ale fraților săi: „Bucuria franciscană este condiția, semnul, rodul sfințeniei trăită în durere și un dar al lui Dumnezeu. Ea este o valoare care implică toată persoana, o luminează, transformă comportamentele, mai ales în mari dificultăți și caracterizează relațiile impersonale”.

În cele ce urmează aș vrea să relatez ce anume se spune cu privire la aceasta, direct din Scrierile sale. Pentru a face acest lucru, este necesar a împărți paragraful în două subcapitole, care vor fi de mare ajutor pentru o mai bună înțelegere a spiritualității Sărăcuțului.

3.2.1. Iubirea capabilă de suferință și iertare

Pentru Francisc „chinul și iertarea sunt teme perfect complementare, pentru că adevărata bucurie și mântuire a sufletului constă în a primi cu răbdare necazurile la nivel fizic și respingerea din partea fraților”. Această constatare ne scoate în afara experienței Dumnezeului Îndurător. Legătura sa cu Sfânta Scriptură l-a ajutat să descopere, că toată istoria mântuirii este plină de intervențiile divine; ei, martorii îndurării divine, îl fac pe Sărăcuțul să tresalte de bucurie: „Te voi lăuda Doamne în fața tuturor popoarelor: căci mare până la ceruri este mila ta, iar fidelitatea ta până la nouri”.

Pe lângă acest lucru, îndurarea lui Dumnezeu este la originea convertirii lui Francisc, așa cum relatează el însuși în Testamentul său: „Domnul mi-a dăruit mie, fratele Francisc, să încep astfel să fac pocăință, deoarece, aflându-mă în multe păcate, mi se părea un lucru prea urât să-i văd pe cei leproși. Dar Domnul însuși m-a condus printre ei și astfel am ajuns să fiu îndurător cu ei”.

Înainte de a se îndrepta cu multă îndurare către cei leproși, Francisc a fost atins de îndurarea divină, care i-a schimba complet viața, devenind astfel martorul și vestitorul îndurării lui Dumnezeu. Viața lui Francisc, de la convertire până la moartea sa, a fost încununată de nenumărate gesturi de îndurare.

Să vedem acum, ce anume ne învață Francisc cu privire la această experiență a îndurării lui Dumnezeu. Gândul său este foarte practic, alcătuit din sfaturi, îndrumări, mustrări și gesturi concrete. Vorbind despre autoritatea superiorului, Francisc se exprimă astfel: „Iar cel care este considerat major, să fie ca un minor și slujitor al celorlalți frați și să fie milostivi, așa cum și ei ar vrea ca ceilalți să aibă aceeași îndurare față de el”.

Iar în altă parte, atunci când se adresează și îndeamnă pe un ministru al Ordinului, se exprimă astfel: „ … să nu fie nici un frate, care să fi păcătuit oricât de mult, ca, după ce a văzut ochii tăi, să se întoarcă fără iertarea Ta”.

Pentru Francisc această iertare fără limite este semnul iubirii și expresia autentică a îndurării, amintind-o astfel: „Iar dacă ar apărea în fața ta de o mie de ori, să-l iubești mai mult decât pe mine, pentru ca tu să-l poți câștiga pentru Domnul și să fie totdeauna îndurător cu astfel de frați”.

În ceea ce privește starea de viață a fratelui vinovat, Seraficul Părinte are o mare iubire față de el, dovedind o mare solidaritate față de el:

Dacă un frate, prin instigarea din partea dușmanului său, va săvârși un păcat de moarte, să meargă la guardianul său, din ascultare. Iar acei frați care ar afla despre păcatul său, să nu-i facă nici un rău, dar să aibă milă de el și să țină secret păcatul fratelui lor […]. Custodele apoi să aibă milă de el, așa cum el însăși ar vrea să fie tratat, dacă s-ar fi aflat în aceeași situație.

Prin aceste îndrumări Francisc făcea referință la îndemnul evanghelic: „Iertați și vi se va ierta” și „Ceea ce noi nu știm să iertăm pe deplin, Tu, Doamne, fă ca să-l iertăm pe deplin”. Aici învățătura sfântului este următoarea: „Omul trebuie să știe să ierte, așa cum face Dumnezeu care iartă mereu și face să coboare peste toate creaturile îndurarea Sa”. În ciuda neînțelegerilor și luptelor interioare pe care a trebuit să le suporte, mai ales în ultimii ani ai vieții sale, Francisc a știut să fie pentru frații săi un exemplu admirabil de răbdare și iertare, și numai după ce gustase din iubirea milostivă a lui Dumnezeu a putut să cânte: „Lăudat să fii Tu, Doamne, pentru cei care iartă din iubire față de Tine și suportă cu răbdare orice chin și infirmitate.Fericiți sunt făcătorii de pace, căci ei vor fi încununați cu slavă de tine Doamne”.

De aceea, în Cântecul fratelui Soare se poate observa înainte de toate „cântecul omului împăcat pe deplin cu el însuși, cu natura, cu semenii săi și cu Dumnezeu”. Prin cântece Francisc a reușit să depășească crizele și suferințele sale, căci ele sunt o sinteză a experienței contemplative și mistice față de Dumnezeu. Omul care suferă și suportă cu răbdare multe chinuri, știe să ierte din iubire față de Domnul său și în vederea răsplății veșnice.

Voi încerca să citez câteva exemple, dintre cele mai semnificative, din Scrierile sale. Francisc îi îndruma astfel pe frații care mergeau la cerșit: „În caz de necesitate, să meargă frații să ceară de pomană […]. Iar când oamenii își vor bate joc de ei și nu le va da nimic de pomană, să-i mulțumească lui Dumnezeu, căci din cauza înjurăturilor suportate cu răbdare vor primi mare cinste la tribunalul Domnului nostru Isus Cristos”.

Acelora care exercitau oficiul propovăduirii, Francisc le vorbea la persoana întâia plural și le amintea următoarele: „Și trebuie să ne bucurăm, atunci când suntem încercați de multe ori și putem să suportăm cu răbdare și iubire orice chin și durere sufletească sau trupească în vederea răsplății veșnice.

Așadar, sunt prietenii noștri toți acei, care pe nedrept ne întristează și ne amăgesc, ne fac să suportăm rușine și înjurături, dureri și suferințe, martiriu și moarte și trebuie să-i iubim mult, căci prin puterea lucrărilor lor, dobândim viața veșnică”.

Francisc ne învață, că trebuie să iubim și să iertăm pe cei care ne chinuiesc, pentru că suferința și prigoana „pot deveni cea mai înaltă laudă pe care ucenicul lui Cristos o poate oferi Domnului său”. În altă parte Sărăcuțul îi numește fericiți pe cei care suportă infirmitățile și necazurile lor în pace: „Acele persoane, care, suportând toate evenimentele vieții din iubire față de Domul nostru Isus Cristos, reușesc să păstreze pacea în sufletul și trupul lor, sunt cu adevărat pacifice”.

În realitate pentru Francisc „este tocmai pacea aceea care face din suportarea cu răbdare un lucru fericit și de dorit, pentru că pune suferința în contextul său unic și adevărat al existenței creaturale al ființelor umane”. Numai acele persoane care se vor recunoaște mici și sărace în fața lui Dumnezeu, dar bogate pentru că sunt iubite și mântuite, vor reuși să ierte și să iubească cu adevărat, „deoarece cel cu adevărat sărac cu duhul se disprețuiește pe sine și îi iubește pe cei care îl lovesc peste obraz”.

3.2.2. Ascultarea caritabilă și corectarea fraternă

Punctul de plecare este întotdeauna urmarea lui Cristos, care și-a dăruit întreaga viață, numai să asculte de voința Tatălui ceresc. „A trăi în ascultare reprezintă pentru Francisc forma cea mai înaltă a exproprierii din iubire față de Cristos, culmea adevăratei sărăcii exterioare și interioare, depășită numai de martiriu”. În Scrisoarea către tot Ordinul, pe când vorbește de păstrarea cu fidelitate a Regulei, Francisc îi îndeamnă pe toți frații să fie supuși ascultării, „deoarece însuși Domnul nostru Isus Cristos și-a dăruit viața sa, pentru a nu pierde ascultarea față de Tatăl Său”. Acest concept a fost reafirmat în Scrisoarea către toți credincioșii: „Cu toate aceste a încredințat voința sa în mâinile Tatălui […], care a fost aceea ca Fiul său binecuvântat și preamărit, jertfit pentru mântuirea noastră, să se ofere ca victimă pe altarul crucii[…] pentru păcatele noastre”.

Ascultarea franciscană este înainte de toate un răspuns la chemarea Duhului Sfânt, care ne face disponibili la acțiunea divină, apoi este un angajament de fidelitate la propria vocație. Noi care am renunțat la lume, trebuie să avem mai multă grijă să împlinim voința lui Dumnezeu. În această perspectivă se spune că ascultarea franciscană este forate exigentă, fără a fi înțeleasă ca o poruncă, dar mai ales ca o jertfă și ofrandă adusă lui Cristos prin lepădarea de sine. În acest sens este foarte elocvent un fragment din A doua îndrumare, în care Francisc îi mustră pe cei care pun stăpânire pe voința lor: „Căci cel care pune stăpânire pe voința sa și se laudă cu binele pe care Domnul l-a săvârșit în viața sa, mănâncă din rodul pomului științei al binelui și al răului”.

Există un alt fragment din Scrisoarea către toți credincioșii care se opune fragmentului de mai sus, care ne ajută să clarificăm mai bine conceptul despre lepădarea de sine: „Trebuie […] să ne lepădăm de noi înșine și să punem trupurile noastre în slujirea sfintei ascultări, așa cum fiecare dintre noi i-am făgăduit Domnului”.

Ascultarea în spiritualitatea franciscană nu constă într-un „simplu gest ascetic de supunere sau de depersonalizare, ci într-o dispoziție activă a ucenicului lui Cristos pentru a se elibera de sine însuși și pentru a se putea îndrepta cu toată ființa spre planul de mântuire”.

Această ascultare trebuie să fie caritabilă, dar și reciprocă, adică între supuși și superiori și invers. Tocmai de aceea se poate citi în Regulă următoarele: „ … în spiritul adevăratei carități să slujească cu bucurie și asculte unii de alții. Tocmai aceasta este adevărata și sfânta ascultare a Domnului nostru Isus Cristos”.

Adevărata și perfecta caritate este comuniune cu toate mințile și inimile și presupune detașarea de orice legătură cu eu-l personal, pentru că „omul, care se încredințează cu totul în mâinile superiorului său, părăsește tot ceea ce are și pierde trupul și sufletul său”. Trebuie să spun că în acest raport de ascultare între ministru și supus, primează caritatea, adică autoritatea înțeleasă și trăită ca o slujire evanghelică. În ascultare fratele superior îl slujește pe fratele supus, fiind totdeauna disponibil față de toți oamenii. Așadar, aceasta este „adevărata și caritabila ascultare care îi place lui Dumnezeu și aproapelui”.

Francisc, fiind foarte înțelept în a prevedea un posibil abuz de putere, a lăsat spațiu liber folosirii conștiinței drepte de către fratele minor. A treia Îndrumare este foarte explicită în această privință:

Dacă cumva superiorul i-ar porunci celui supus ceva împotriva conștiinței sale, deși nu trebuie să-l asculte, totuși nu trebuie să-l părăsească; iar dacă din cauza aceasta va trebui să suporte prigoniri din partea altora, să-i iubească mai mult din iubire față de Dumnezeu. Cei care vor suporta prigoniri, în loc să fugă de frații săi, vor rămâne cu adevărat în perfecta ascultare, deoarece își dăruiește sufletul pentru frații săi.

Tocmai acesta a fost motivul, care m-a făcut să introduc această tematică în această lucrare de licență. Ascultarea franciscană, înțeleasă în toate dimensiunile sale, nu este totdeauna ușoară de trăit în mod fidel. În timp ce, pe de o parte „este frumoasă și eliberatoare supunerea religiosului, prin puterea carității care se dăruiește cu totul pe sine celorlalți, pe de altă parte funcția de slujire a celui care poruncește este dificilă și plină de angajament”.

În realitate a trăi ascultarea ca o slujire și dăruire de sine în caritate, nu este deloc ușoară, atât pentru cel care ascultă, cât și pentru cel care poruncește, căci oricând cel supus se poate opune ascultării față de superior, contestând anumite acțiuni ale sale și mai ales spiritul cu care le înfăptuiește.

Iar eu îți spun că, în ceea ce privește sufletul tău, toate acele lucruri și persoane care te împiedică să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău, chiar dacă ți-ar face vreun rău, tu trebuie să-i consideri ca un har primit de la Domnul. Aceasta să fie pentru tine ca o adevărată ascultare, iubindu-i pe cei care îți fac rău și să nu pretinzi de la ei nimic în afară de ceea ce-ți va da Domnul.”.

Iată care este adevărata semnificație a ascultării franciscane, prezentată într-un mod mai succint: prin intermediul medierii autorității trebuie să treacă toată voința lui Dumnezeu și lucrarea sa cea sfântă. Fratele minor trebuie să suporte și să trăiască toate încercările și suferințele vieții, din iubire față de Bunul Păstor, care a trebuit să suporte multe suferințe și necazuri din iubire față de oițele sale, căci numai o fraternitate de persoane ascultătoare poate fi martoră a împărăției lui Dumnezeu.

Din tot ceea ce am spus până acum am putut constata că pentru Francisc, autoritatea este expresia adevăratei umilințe: superiorul este ministrul, adică slujitorul fraților săi, ca acea persoană însărcinată cu spălarea picioarelor fraților săi și conducerea fraternității prin intermediul carității, îngrijindu-se de frații săi, vizitându-i, îndemnându-i cu multă blândețe și educându-i în Spiritul Domnului. Această datorie caritabilă este o obligație față de cei bolnavi trupește și sufletește și față de frații care păcătuiesc. Într-adevăr Sărăcuțul, atunci când vorbește de umilința în slujirea de a conduce și a porunci, îl îndeamnă astfel pe ministru: „Iar pentru păcatul săvârșit de către unul dintre frați, să nu se mânie împotriva lui, dar cu multă umilință și răbdare să-l dojenească și să-l sprijine”.

„Fericit este omul care sprijină pe aproapele său în slăbiciunile sale, așa cum ar vrea să fie și el sprijinit de el, dacă s-ar afla în aceleași probleme”.

Pentru Francisc este foarte importantă înțelegerea miniștrilor față de cei supuși lor. Așa cum miniștrii se înțeleg pe ei înșiși, la fel și chiar mai mult trebuie să facă cu frații supuși lor. Cei supuși însă, sunt chemați la rândul lor să fie răbdători față de corectarea fraternă din parte miniștrilor lor: „Fericit este acel slujitor care suportă cu multă răbdare dojana, acuzațiile și reproșurile de la alții, ca și când și le-ar face de la sine. Fericit este acel slujitor care, după ce a fost mustrat, tace cu mult respect și se supune, recunoscând cu umilință greșeala sa și se îndreaptă cu bucurie”.

Evanghelia și urmarea lui Cristos l-au învățat pe Francisc să suporte cu răbdare orice încercare a vieții din interiorul fraternității.

Răbdarea nu numai că este necesară și inevitabilă în trăirea cu ceilalți, ținând seama bineînțeles și de slăbiciunea omenească […], dar și o fericire, pentru că este participare și comuniune prin binecuvântarea dată de Bunul Dumnezeu, Binele suprem, cu scopul d a ajunge la împărăția pe care Isus Cristos a adus-o prin darul neasemuit al îndurării Tatălui față de toți oamenii.

Francisc însă, se oprește la acceptarea corectării fraterne dintr-un motiv bine gândit, care trece dincolo de realitatea vizibilă: „Fericit este acel slujitor care nu se scuză niciodată și cu umilință îi este rușine și regretă păcatul săvârșit, în timp ce în realitate el nu are nici o vină”.

CONCLUZIE

În Sfânta Scriptură se află mai multe feluri de reflexii asupra durerii, chiar dacă fiecare dintre ele are o nuanță cu totul particulară. Acest lucru mă face să cred și să trag concluzia, că nu există o expoziție unitară și cu atât mai puțin o definiție despre durere, rău. Pe de o parte teoria despre durere, înțeleasă ca fiind rod al vinovăției omenești (prezentă în cartea Facerii), clarifică înainte de toate, că Dumnezeu nu stă la originea răului, ci trebuie spus mai ales, că deseori durerea derivă din răutatea oamenilor ca o consecință a păcatelor lor. Pe de altă parte însă, teoria cu privire la misterul creației tuturor lucrurilor ne amintește că durerea, boala și moartea fac parte din natura umană. De aceea nu se poate afirma că originea durerii a avut loc într-o anumită zi, ci mai degrabă că în orice situație există un motiv al său.

Așa cum am dovedit deja în primul capitol, în Vechiul Testament judecata asupra suferinței oscilează între dispreț și osândă, pe de o parte, iar pe de altă parte încercare sau instrument de mântuire. Cu alte cuvinte, cel care suferă a fost pedepsit de Dumnezeu, sau pus la încercare pentru a vedea până unde va ajunge cu credința lui (un exemplu demn de admirat este cel al lui Iov). Într-un mod cu totul deosebit Sfânta Scriptură ne revelează, că Dumnezeu nu este nepăsător față de strigătele disperate ale oamenilor: Dumnezeu este Providența, Iubirea gingașă pentru toate creaturile sale. Răspunsul pe care Dumnezeu îl dă omului care suferă, este faptul, că a coborât din cer și a venit aproape de om și de patul său în care zace, în pușcăria vieții sale, în mormântul său, pentru a suferi cu el și a împărtăși durerea și moartea sa.

Am putut constata deja că între Vechiul și Noul Testament există unele relatări contradictorii cu privire la problematica suferinței. Dacă în Vechiul Testament durerea era înțeleasă în mod predominant ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcate, în Noul Testament însă, dobândește o semnificație cu totul nouă, adică începe să facă parte din sacrificiul mântuitor al lui Cristos, inclus în planul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl de a mântui întreaga omenire. Crucea lui Cristos este numele nou al durerii, semnul răspunsului de iubire al lui Dumnezeu față de suferința umană. Prin cruce Cristos a luat asupra sa toate durerile, neliniștile, așteptările și necazurile oamenilor, adică a întregii creații care „zace și suferă până astăzi durerile nașterii sale spirituale și mântuitoare” (Rm 8,22) și care „așteaptă cu nerăbdare revelația fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8,19) Pentru a ne mântui, Isus Cristos a mers pe același drum al vieții ca și noi, dezbrăcându-se de Sine, „a luat fire de rob și s-a făcut asemenea oamenilor” (Fil 2,7), împărtășind dezamăgirile și amărăciunile noastre și acceptând să fie victima neînțelegerii și a urii noastre. Prin această experiență Fiului a dat dovadă de o fidelitate totală față de Dumnezeu Tatăl și de iubirea sa mântuitoare până la chinurile groaznice și chiar moartea pe cruce. Așadar, în Noul Testament tema suferinței își găsește centralitatea sa în patima și moartea lui Isus Cristos. Tocmai acesta este răspunsul paradoxal al lui Dumnezeu la durerea oamenilor.

Prin intermediul învierii Fiului, Dumnezeu a distrus toată durerea universului pe cruce, împlinind astfel planul creației și planul de iubire de a ne ajuta să devenim chiar copiii săi, părtași la viața sa divină. Iar acest lucru nu se împlinește numai în escatologie, la sfârșitul lumii, dar începând de astăzi: Dumnezeu în Isus Cristos se apropie de cel suferind, muribund, prin putere sa vindecătoare și mântuitoare. Prin Isus durerea rămâne, dar se schimbă modul de o înfrunta și trăi: „Totul reușesc în Cel care îmi dă putere” (Fil 4,13). De aceea, misterul suferinței, care însoțește pe tot omul din lume, găsește lumină în misterul mântuirii adusă de Cristos. Numai înțelegerea suferinței ca fiind o participare la opera de mântuire a lui Cristos poate răspunde la problemele, pe care suferința le ridică spiritului și inimii omului. Așa cum afirmă apostolul Paul: „completez în trupul meu lipsurile pătimirilor lui Cristos, spre binele întregului său trup, care este biserica” (Col 1,24).

Din studiile recente se poate constata că reflexia teologică, de-a lungul veacurilor, s-a străduit să dea anumite răspunsuri la problematica durerii, mai ales atunci când era vorba de durerea celor nevinovați. Așa cum am putut vedea, în această lucrare de licență am amintit două dintre aceste interpretări sau curente de gândire. Prima pune la originea durerii, întâlnirea omului cu propriile sale limite, descoperindu-se astfel ca o ființă creată, slabă și fragilă. A doua interpretare vede în durere, rezultatul vinovăției, adică, ca fiind o pedeapsă și ispășire a păcatelor personale. Această a doua viziune provine de la sfântul Anselm și a fost o mare preocupare a multor persoane care au dus-o mai departe, ajungând chiar până în zilele noastre. Cu siguranță că nu există argumente certe care să afirme că suferința, cel puțin în unele cazuri, a fost direct voită de Dumnezeu, spre pedepsirea păcatelor sau restituirea ordinii lezate. Oricum, omenirea decăzută în dezordinea vinovăției se poate ridica sfințită și purificată de către sângele lui Cristos. De aceea, suferința apare la lumina Revelației ca un mister care stimulează și angajează în trăirea raporturilor intime între Dumnezeu și om.

Prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a solidarizat cu durerile oamenilor. În patima Sa este redimensionată înțelegerea vetero-testamentară a suferinței ca fiind o pedeapsă pentru păcate. Isus, omul durerilor, a luat asupra sa toate suferințele oamenilor și a dat o nouă semnificație și un nou sens durerii: din blestem, durerea devine fericire, instrument și cale de mântuire. De aceea, problema suferinței în reflexia teologică trebuie înțeleasă și interpretată în interiorul planului de mântuire, ca fiind o participare a celui credincios creștin la durerile pe care Cristos însuși le-a pătimit pentru mântuirea noastră.

În fața celor mai diferite forme de suferință, în care se află întreaga omenire, Biserica, printr-o atitudine maternă, se face aproapele fiecărui om care suferă, urmând exemplul și trimiterea Domnului și întemeietorului său: „Ori de câte ori ați făcut acestea unuia singur dintre acești frați ai mei, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40.). Pe acest fundament se bazează acțiunea pastorală a Bisericii față de suferința oamenilor. Ca atare, toți creștinii sunt chemați să se facă aproapele tuturor celor care suferă. Această caritate este răspunsul viu și concret pe care creștinul îl dă oricărei situații de durere, nevoie, boală și marginalizare. În acest context Biserica se adresează și îi îndeamnă părintește pe cei bolnavi să ofere suferințele lor lui Cristos, pentru mântuirea lumii. Numai în acest fel durerea va putea deveni pentru toți oamenii, cale de purificare și mântuire.

În al doilea capitol am putut observa că, pentru ucenicul lui Cristos nu este imposibil a trăi în spiritul parabolei bunului Samaritean, din moment ce Francisc de Assisi a știut să o întrupeze în viața sa, făcându-se aproapele a ceea ce lume marginaliza și disprețuia. Francisc, după ce fusese atins de harul divin, înfruntase cu mult curaj teama de a-i întâlni pe cei leproși și de a îmbrățișa mizeria umană. Coborând de pe cal, l-a sărutat pe cel lepros, l-a slujit și l-a iubit, chemându-l frate creștin, tratându-l la fel ca pe frații săi, căci vedea în el prezența lui Cristos, cel sărac, gol și lepros. Leprosul a fost pentru Francisc imaginea cea mai apropiată de Cristos Slujitorul suferind. În această situație neplăcută și respingătoare patima lui Cristos devenea tangibilă, astfel încât o puteai atinge și compătimi. Cu siguranță că slujirea celor leproși a fost pentru Francisc un adevărat fundament în trăirea raportului dintre om și om, om și Dumnezeu. Așadar, nu este greșit a spune că, convertirea sa a fost înainte de toate o convertire față de iubirea față de cei leproși.

În fața necazurilor fizice, din cauza diferitelor boli de care suferea îngrozitor, Francisc a fost original în acceptarea suferințelor sale, pentru că a știut să-și îndrepte privirea sa plină de încredere către cel Răstignit. Sprijinit fiind de acest har, a știut să se unească cu suferințele lui Cristos, până acolo încât a ajuns la o imitare radicală a acestora. În altă parte se afirmă despre Francisc că,

pentru marea gingășie și compasiune pe care o avea în contemplarea umilinței Fiului lui Dumnezeu și urmarea exemplelor sale, ceea ce era foarte amar și dificil pentru viața sa, era primit și simțit de el ca un fel de dulceață. Suferea atât de mult din cauza suferințelor și amărăciunilor pe care le suferise Isus Cristos pentru noi, încât nu mai reușea să se îngrijească de necazurile lui (Legp 37: FF 1585).

De aceea, în ciuda infirmităților sale, a trăit cu multă intensitate urmarea lui Cristos, fiind convins că conformarea cu El i-ar fi deschis calea către slava cerească.

În Izvoarele Franciscane se pare că numai în acest unic caz boala a fost trăită de Francisc ca fiind o pedeapsă pentru păcatele sale, adică în cazul canonicului Ghedeon (cfr. 2Cel 41: FF 626). În alte perioade ale vieții sale și mai ales în Scrierile sale boala este înțeleasă ca fiind un instrument și cale de mântuire, corectare fraternă (2Cel 213: FF 802) și garanția Împărăției lui Dumnezeu. Oricum bolile trebuie să trezească în fratele bolnav o durere pentru păcatele sale, dispreț față de plăcerile false, teamă față de judecata divină, dorință vie după Dumnezeu și viața veșnică. Acesta este programul evanghelic care a animat această experiență unică de viață a lui Francisc de Assisi. De aceea, sensul durerii poate schimba persoanele, atunci când este acceptat din iubire față de Cristos, până acolo încât poate deveni un motiv de bucurie neasemuită. Astfel, boala cu toate durerile sale a fost pentru sfântul Francisc izvor de bucurie și aproape depășire a firii sale omenești.

În contemplarea imaginii Bunului Păstor, care a suportat cu multă răbdare patima crucii și a morții, Francisc a știut să înfrunte cu mult curaj necazurile și durerile sale. Tocmai în această răbdare reușea să citească suferința sa personală. Cu toate acestea suferințele sale nu valorau nimic în comparație cu răsplata veșnică din ceruri. Cel care acceptă să trăiască Evanghelia, trebuie să fie gata de a îndura prigoană și martiriu, pentru că cel care-și pierde viața din iubire față de Cristos, o va salva pentru viața veșnică.

În această perspectivă se înțelege întâlnirea lui Francisc cu sora moarte. Tocmai în vederea morții fiecare om își hotărăște destinul său pe pământ, deoarece moartea este momentul confruntării supreme a valorilor. Pentru cei care mor în voința lui Dumnezeu moartea constituie o fericire, în timp pentru cei care mor în păcat ea aduce suferință și chinuri veșnice. De aceea, celui credincios nu trebuie să-i fie teamă de o moarte fericită, mai ales atunci când ea este participare la moartea lui Cristos, dar trebuie să-i fie frică de a doua moarte, pentru că aceasta îl îndepărtează în mod definitiv pe om de mântuirea veșnică. Din acest motiv moartea este o realitate dramatică, pentru care trebuie să ne pregătim zilnic și în vederea căreia trebuie să ne orientăm întreaga viață.

În sfârșit în al treilea capitol am putut constata că fratele minor nu poate trece cu indiferență dincolo de suferințele celorlalți, dar trebuie să fie îndurător și să acționeze la fel ca bunul Samaritean din parabola evanghelică: a ajuta pe cel care suferă este o datorie nu numai socială, ci mai ales creștină. Prima datorie a ucenicilor se referă tocmai la nevoile fraților, aproapelui cu care trăim zilnic, care este specificată foarte bine în prima Regulă (Rnb X, 1-2: FF 34). Frații trebuie să urmeze regula de aur din Evanghelie, adică să-l iubească pe aproapele lor ca pe ei înșiși. Francisc a fost foarte atent față de frații săi bolnavi, căci el însuși a experiment această crudă realitate mai întâi. De ceea, frații sunt primii chemați ca să-l slujească pe fratele bolnav, așa cum și ei ar vrea să fie slujiți (cfr. Rb VI, 11: FF 92). Pe lângă acest lucru, spiritualitatea franciscană vede în boală un pericol pentru sănătatea spirituală a celui bolnav. Boala poate duce pe cel bolnav până acolo încât să trăiască situația sa dificilă cu disperare, îndoindu-se uneori chiar și de vocația sa la viața consacrată. Tocmai de aceea este necesară prezența fraternității aproape de fratele suferind, pentru a putea să fie sprijinit în încercarea sa dificilă.

Pentru Francisc orice formă de suferință fizică și morală trebuie să fie trăită cu răbdare și umilință, imitând oițele care l-au urmat pe Domnul în necazuri și prigoane, în batjocuri și în foame, în slăbiciune și ispită (cfr. Am VI, 2: FF 155). Cu alte cuvinte aceasta este tema bucuriei franciscane, care este o condiție, semn și rod al sfințeniei, trăită și maturizată în durere, și un dar al lui Dumnezeu.

Spiritualitatea franciscană cu privire la suferință, nu se reduce numai la slujirea membrilor din aceeași casă, ci merge dincolo de orice fel de solidaritate, ea este mereu disponibilă acolo unde omul are nevoie de îngrijire și demnitate. De-a lungul veacurilor, în activitățile pastorale ale fraților, ceea ce a avut totdeauna precedență, a fost îngrijirea celor leproși, pentru a fi în coerență cât mai mult cu spiritul întemeietorului. Astfel, în timpuri de ciumă, frații se dedicau slujirii celor contaminați, punându-și în pericol chiar viața lor proprie. Astăzi însă, există alte forme noi de nenorociri și suferințe: sărăcia la nivel economic, emigrarea din cauza rasei și a religiei, nenumăratele suferințe ale copiilor și femeilor din lumea întreagă, toxicomania, prostituția, SIDA etc. Așadar, acesta este ambientul adecvat de activitate al noilor frați franciscani, care sunt chemați să coboare de pe cal, pentru a merge în întâmpinarea leprosului din zilele noastre.

ABREVIERI Și sigle

1. Scrierile Sfântului Francisc de Assisi

Abs Preghiera „Absorbeat”

Am Ammonizioni

Cant Il Cantico delle creature

Lcap Lettera al Capitolo generale e a tutti i flrati

Lch Lettera a tutti i chierici sulla riverenza del Corpo del Signore

2 Lf Lettera a tutti i fedeli (2a redazione)

Lmin Lettera ad un ministro

LodAl Lodi di Dio altissimo

Lrp Lettra ai reggitori dei popoli

PCr Preghiera davanti al Crocifisso

Plet Della vera e perfetta letizia

Rb Regola bollata

Rnb Regola non bollata

2 Test Testamento

Uff Ufficio della passione del Signore

2. Bibliografiile Sfântului Francisc de Assisi

Anp Anonimo perugino

1 Cel Vita prima di s. Francesco d’Assisi, di Tommaso da Celano

2 Cel Vita seconda di s. Francesco d’Assisi, di Tommaso da Celano

3 Cel Trattato dei miracoli di s. Francesco d’Assisi,di Tommaso da Celano

3 Comp Leggenda dei tre compagni

Fior I Fioretti di san Francesco

Legm Leggenda minore, di s. Bonaventura da Bagnoregio

LegM Leggenda maggiore di s. Bonaventura da Bagnoregio

Legp Leggenda perugina

LFE Lettera enciclica di frate Elia sulla morte di san Francesco

Spec Specchio di perfezione

3. Documentele Magisterului Bisericii

AA Decretul «Apostolicam actuositatem» despre apostolatul laicilor, a Conciliului Ecumenic Vatican II (1965).

AG Decretul «Ad gentes» despre activitatea misionară a Bisericii a Conciliului Ecumenic Vatican II (1965).

CCC Catehismul Bisericii Catolice, Città del Vaticano II 1992.

EV Enchiridion Vaticanum I, Documente a Conciliului Ecumenic Vatican II, Bologna (1985).

GS Constituția pastorală «Gaudium et spes» privind Biserica în lumea contemporană, Conciliului Ecumenic Vatican II (1965).

LG Constituția dogmatică despre Biserică, «Lumen gentium», a Conciliului Ecumenic Vatican II (1964).

SD Scrisoarea apostolică «Salvifici doloris» al lui Ioan Paul al II-lea despre sensul creștin a suferinței umane, Città del Vaticano (1984).

VC Exortația apostolică «Vita consecrata» a lui Ioan Paul al II-lea despre viața consacrată și misiunea sa în Biserică și în lume, Città del Vaticano (1996).

4. Alte sigle și abrevieri

art.cit. articol citat

Aa.Vv autori diferiți

CC La Civiltà Cattolica, Roma 1850

Cfr. confer/confruntă

DCEVS Dizionario del Concilio Ecumenico Vaticano Secondo, Roma 1969.

DEFTM Dizionario Enciclopedico di Filosofia, Teologia e Morale, Milano 1989.

DF Dizionario Francescano. Spiritualità, Padova 19952.

DTB Dizionario di Teologia Bibblica, Genova 1994.

DTF Dizionario dei Temi della Fede, Torino 1977.

FF Fonti Francescane, Padova 19803.

Ibid. în aceeași operă

LS Luce Serafica, Ravello (Salerno) 1925 – Napoli 1991.

NDS Nuovo Dizionario di Spiritualità, Milano 1989.

NDTB Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Cinisello Balsamo 1994.

Op.cit. operă citată

PL Patrologia Latina. Patrologiae cursus completus. Series latin, accurante J. P. Migne, Parisiis 1841-1864.

VB Vocabolario Biblico, Roma 1975.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

1.1. Izvoare patristice

S. Anselmus , Cur Deus homo (PL 158, 359-432).

1.2. Documentele Magisterului Bisericii

Catechismo della Chiesa Cattolica, Città del Vaticano 1992.

Concilio Ecumenico Vaticano II, Messaggio: Ai poveri agli ammalati, a tuttii coloro che sofrono,dell’8 dicembre 1965,EV I (Bologna 1985) [311-313]

Giovanni Paolo II, Salvifici doloris. Lettera apostolica sul senso cristiano della sofferenza umana, dell’11 febbraio 1984 (Supplemento a L’Osservatore Romano – numero odierno).

Id., Vita consecrata. Esortazione apostolica circa la vita consacrata e la sua missione nella Chiesa e nel modo, del 25 marzo 1996 (Supplemento a L’Osservatore Romano – numero odierno)

1.3. Izvoare franciscane

Fonti francescane. Scritti e biografie di San Francesco Assisi. Cronache e altre testimonianze del primo secolo francescano. Scritti di santa Chiara d’Assisi, Padova 19803.

II. Studii Și Cercetări

2.1. Literatura franciscană

Balducci E., Francesco d’Assisi (Enciclopedia della Pace – 6), Firenze 1989.

Bougerol J.G., Conversione, DF.

Canonici L., Lebbroso, DF.

Cargnoni C., Umiltà, DF.

Charron J.M., Da Narciso a Gesù. La ricerca del’identità in Francesco d’Assisi, Padova 1995.

De Schampheleer J., Fino alla croce, în Aa. Vv., La spiritualità di Francesco d'Assisi (Presenza di San Francesco – 38), Milano 1993.

Dizionario francescano. Spiritualità, Padova 19952 .

Doyle E., Francesco e il Cantico delle creature. Inno della fratelanza universale, Assisi 1982.

Duranti S., Francesco ci parla. Commento alle ammonizioni, Assisi 1992.

Esser K., Le ammonizioni di san Francesco, Roma s.a.

Flood D., Francesco d'Assisi e il movimento francescano, Padova 1991. Gismondi G., Carisma francescano e nuova evangelizzazione nel terzo milennio (La fede si rafforza donandola), Assisi 1995.

Iammarrone G., Gesù Cristo nella spiritualità di San Francesco d’Assisi (Quaderni Francescani – 19) , Roma 1991.

– La spiritualità francescana. Anima e contenuti fondamentali. Una proposta cristiana di vita per il prezente, Padova 1993.

Iriarte L., Vocazione francescana. Sintesi degli ideali di san Francesco e di santa Chiara (Collana Laurentianum: studi e ricerche – 3), Casale Monferrato (AL) 1987.

Lambertini G., Le malattie e le stimmate di s. Francesco, LS 9 (1975).

Lauriola G., Introduzione a Francesco d’Assisi, Noci 1986.

Leclerc É., Canto, DF.

Liborio Ferrucci M., Il sentimento della morte nella spiritualità dei secoli XII e XIII, în

AA.VV., Il dolore e la morte nella spiritualità dei secoli XII e XIII, (Atti del V Convegno del Centro di Studi sulla Spiritualità medievale, 7-10 ottobre 1962), Todi 1967.

LongprÉ E., Francesco d'Assisi e la sua esperienza spirituale (Presenza di San Francesco – 17), Milano 1979.

Lopez S., Obbedienza, DF.

– Pazienza, DF.

Manselli R., Nos qui cum eo fuimus. Contributo alla questione francescana (Biblioteca seraphico-capuccina -28), Roma 1980.

– San Francesco d'Assisi ( Biblioteca di Cultura – 182), Roma 1982.

– Francesco e i suoi compagni (Bibliotheca seraphico-capucina – 46), Roma 1995.

Mariani E., Uomo, DF.

Matura T., Francesco parla di Dio (Presenza di San Francesco – 37), Milano 1992.

MÉnard A., Morte, DF.

Merino J. A., Umanesimo francescano. Francescanesimo e mondo attuale, Assisiss 1984.

Motte I.-E., Celebrerò la morte del Signore, în Aa. Vv., La spiritualità di Francesco d'Assisi.

Paolazzi C., Lettura degli „Scritti” di Francesco d'Assisi (Collana di teologia e di spiritualità – 4), Milano 1987.

Piat S. J., Con Cristo povero e crocifisso. L’itinerario spirituale di Francesco d’Assisi, I (Presenza di San Francesco – 19), Miano 1978.

Pompei A., Gesù Cristo, DF.

– Francesco d'Assisi. Intenzionalità teologico-pastorale delle Fonti Francesccane (I Maestri Francescani – 2), Roma 1994.

Rotzetter A., Francesco d’Assisi: storia della vita – programa di vita – l’esperineza fondamentale, in A. Rotzetter – V. Van Dijk – T. Matura, Vivere il Vangelo. Francesco d’Assisi ieri e oggi, Asissi 1983.

– Francesco d’Assisi: memoria e passione, Padova 1990.

Schmucki O., Infermità, DF.

Temperini L., Misericordia, DF.

Veuthey L., La spiritualità francescana nelle beatitudini evangeliche, Roma 1986.

Zavalloni R., La personalità di Francesco d’Assisi. Studio psicologico, Padova 1991.

2.2. Literatură diferită

Angelini F., „Ero infermo…”. La pastorale sanitaria nella vita della Chiesa, Roma 1996.

Anselmus S., Cur Deus homo, lib. I, cap. XIX-XXV, (PL 158,389-400).

Amsler S., Soffrire, VB.

Bonora A., Male/dolore, NDTB.

Davanzo G., Sofferente/malato, NDS.

D’onofrio F., Il dolore: un compagno scomodo, Milano 1992.

Flick M. – Alszeghy Z., Il mistero della croce. Saggio di teologia sistematica (Biblioteca di teologia contemporanea – 31), Brescia 1978.

Galot J., Gesù liberatore, Firenze 1983.

– Perché la sofferenza?, Milano 1989.

Gevaert J., Il problema dell’uomo. Introduzione all’antropologia filosofica, Leumann (TO) 1992.

Grasso D., L’approccio della croce in un mondo secolarizzato, in Aa. Vv., La Sapienza della Croce Oggi (Atti del Congresso Internazionale, Roma 13-18 ottobre 1975), III, Leumann (TO) 1976.

HÄring B., Proclamare la salvezza e guarire i malati (Rassegna Trimestrale dell'Ospedale Miuli – I), Acquaviva delle Fonti (B) 1984.

Iammarrone G., Redenzione. La liberazione dell’uomo nel cristianesimo e nelle religioni universali (Prospettive teologiche – 5), Cinisello Balsamo, Milano 1995.

– Gesù di Nazaret messia del regno e Figlio di Dio. Liniamenti di Cristologia, iPadova 1995.

Latourelle R., L’uomo e i suoi problemi alla luce di Cristo, Assisi 1982.

Lio E., Dolore, DCEVS.

– Infermi, DCEVS.

Marchesi G., Perché il dolore del mondo?, CC 3210 (1984).

Matteucci B., Teologia del dolore, Milano 1949.

Mondin B., Dolore, DEFTM.

Ramlot M.L- J. Guillet, Sofferenza, DTB.

Rizzi A., Male, DTF.

Santantoni A., „L’unzione degli infermi”, in T. Goffi – G. Piana (în grija lui), Corso di morale, V, Brescia 1986.

Tettamanzi D., Per una pastorale di speranza dell’uomo che soffre, Brezzo di Bedero 1986.

Cuprins