Pascal ș i Descartes [623421]

Pascal ș i Descartes

– Introducere
– Metoda – Descartes
– Inima – Metoda Pascal
– Mizeria ș i Măre ț ia omului
– Cogito. ergo. sum
– Privigelia ț ii ș i dezmo ș teni ț ii
istoriei

Introducere

Se consideră că filosofia modernă a început odată cu Descartes. După Bergson,
Descartes ș i Pascal sunt m arii reprezentan ț i a două forme sau metode de gândire între care s-a
împăr ț it spiritul modern. Din filosofia lui Pascal ar deriva curentul care poate fi numit
sentimental ​ , cu condi ț ia de a lua cuvântul sentiment în accep ț ia care-i era dată de secolul al
17-lea ș i de a în ț elege prin el orice cunoa ș tere imediată ș i intuitivă.
Descartes este însă întemeietorul ra ț ionalismului ș i al metodei inductiv-ra ț ionale.
Ra ț ionalismul cartezian c onstă în considerarea ra ț iunii drept facultatea principala de
cunoa ș tere ș i instan ț a sup remă a adevărului. Sim ț urile sunt subordonate ra ț iunii, în ș elătoare ș i
joacă un rol secundar.
În secolu al XVII-lea filosofii erau convin ș i că întemeiază un nou început ș i voiau să
lase în urmă vechile tradi ț ii filosofice, exagerând în considerarea lor, că Evul Mediu nu a
creat o filosofie adevărata, ci doar a jucat după regulile religiei. Filosofia Greciei Antice în
acest secol ajunge la cel mai înalt grad de admira ț ie, începută din Rena ș tere.
Descartes ș i Pasca l au interac ț ionat de multe ori, primul în să nu de la început i-a
apreciat calită ț ile deosebi te ale tânărului care a scris o lucrare despre conice, “s-ar putea
spune alte lucruri privind conicele, decât se ostene ș te să lămurească un copil de 16 ani”. Însă 1
tânărul Pascal avea să îi demonstreze în curând filosofului consacrat genialitatea sa. Descartes
se îndoia de existen ț a vid ului, considerându-l un fenomen iluzoriu ș i spusese că “mi se pare
că tânărul care a scris această căr ț ulie [Experiences nouvelles touchant le vide] are prea mult
1 PASCAL, Blaise. ​ Scrieri Alese. ​ Bucure ș ti, Editura Ș tiin ț ifică, 1967.

vid în cap și că e prea grăbit.” Însă după ce Pascal într-o lucrarea mai amplă demonstrează 2
existen ț a vidului, Descart es afirma că anume el i-a dat diferite sfaturi lui Pascal.
În această epocă tulbură, de tranzi ț ie Descartes s-a plasat clar pe pozi ț ia ​ optimi ș tilor,
încrezut în puterea ra ț iunii umane de a cunoa ș te adevărul ș i lumea, prin ș tiin ț ă ș i filosofie.
Perfec ț iunea o va căuta în direc ț ia idealului matematic, conceput sub forma aplica ț iei
riguroase a unei mathetsis universalis. Pascal, însă, având la fel o părere bună despre
matematică, fiind ș i el tot u ș i un cartezian, chiar dacă în a doua pe rioadă a vie ț ii i-a criticat
foarte mult, alege o altă cale spre ​ adevăr, ​ dar nu renun ț ă niciodată la ș tiin ț ă, chiar ș i în
mănăstire. Pascal este o figură mult mai complexă ș i plină de contradic ț ii, un geniu ce se
sfâ ș ie la răscruci de drum uri ale omenirii. Prin marea sa pasiune ș tiin ț ifică, el ni se înfă ț i ș ează
cu toate trăsăturile unui spirit modern, influen ț a religioasă însă îl trage înapoi spre “tenebrele
evului mediu”. Dar tocmai asta este frumuse ț ea filosofiei acestui gânditor, fiind încărcată cu o
tensiune dramatică, cu reflec ț ii sceptice cu privire la natura umană, la valorile ra ț iunii.
De ș i, atât Descart es cât ș i Pascal au fost ni ș e mari matematicieni ai timpului, filosofia
ce s-a născut din aceste spirite diferă după formă ș i con ț inut. Dacă Descartes î ș i crează un
sistem ș i dore ș te să refacă din rădăcini toate ș tiin ț ele, să reformeze întreaga gândire, să
elaboreze o metafizică sigură care să aibă aceea ș i certitudine ca ș i matematica. O metodă care
este indispensabilă în drumul căutării adevărului, “fără metodă e ca ș i cum, vrând să
descoperi o comoară ai bate drumurile căutând vreuna pierdută din întâmplare de vreun
trecător”. 3
Pascal însă pe lângă preocupările sale din domeniul ș tiin ț ei, pune Omul ș i condi ț ia sa
în centrul frământărilor sale. El nu are un edificiu conceput sistematic, el este un creator viu
ș i pasional, extrem de sen sibil. Filosofia sa este o experien ț ă, este propria lui via ț ă lăuntrică,
în ceea ce are mai profund ș i mai complex. Să nu încercăm să îl împăr ț im în trei păr ț i: omul
de ș tiin ț ă, omul credin ț ei ș i filosoful. Pascal a fost toate trei de la început ș i până la sfâr ș itul
vie ț ii sale, oscilând când spre una când spre alta, dar niciodată nu a abandonat vreo una din
ele.
Doi mari filosofi, două viziuni asupra lumii, un spirit geometric ș i un spirit de fine ț e,
pe care Fran ț a îi consider ă de referin ț ă când se discută despre sec olul al XVII-lea francez.
2 Ibidem
3 ​ Copleston ​ ​ Frederick ​ , ​ ​ Istoria Filosofiei. Vol. IV Raționaliștii. De la Descartes la Leibniz. ​ Bucure ș ti,
Editura: ALL, 2011.

“Războiul lăuntric al ra ț iunii împotriva pasiunilor a făcut ca cei care au voit să aibă pacea să
se împartă în două secte. Unii au voit să renun ț e la pasiuni ș i să devină dumnezei, ceilal ț i au voit să
renun ț e la ra ț iune ș i să devină vite. Dar, nici unii nici ceilal ț i n-au putut-o face ș i ra ț iunea rămâne
totdeauna în picioare acuzând nimicnicia ș i nedreptatea pasiunilor care tulbură odihna celor ce li se
abandonează, ș i pasiunile sunt totdeauna vii, chiar ș i în sufletul acelora care fac efortul de a renun ț a la
ele.” 4

Metoda – Descartes
Metoda lui Descartes constă într-un set de reguli pe care oricine dacă le-ar putea
respecta, va putea deosebi adevărul de fals, să ob ț ine ș tiin ț a adevărată a lucrurilor. Mintea
este instrumentul prin care accedem la adevărata cunoa ș tere, dar numai dacă o eliberam de
influen ț a altor factori dist urbatori, cum ar fi prejudecata, pasiunea, influenta educa ț iei,
nerăbdarea ș i dorin ț a prea nesăbuită de a ajunge la rezultate.
La cunoa ș terea lu crurilor ajungem cu ajutorul intui ț iei ș i deduc ț ie. Intui ț ia este o
activitate intelectuală, o vedere intelectuală care apare foarte clar ș i distinct încât să nu mai
existe loc de îndoială. Deduc ț ia este orice opera ț iune de a conchide în mod necesar din
cuno ș tin ț e sigure date anterior.
Intui ț ia ș i deduc ț ia nu sunt reguli, nu este metoda, ele sunt mijloace, metoda însă este
ordinea. ​ Regulile de bază Descartes le prezintă în “Reguli de îndrumare a min ț ii umane” ș i în
“Expunere despre metodă”.
Prima dintre reguli este “să nu admit vreodată ceva ca adevărat, decât dacă am
cunoscut în mod cert ș i evident că este adevărat” Aceasta este îndoiala metodică. 5
Noi ar trebui să readucem treptat propozi ț iile învăluite ș i obscure la acelea
care sunt mai simple ș i clare. Iar în partea a doua, să începem cu în ț elegerea intuitivă a celor
mai simple propozi ț ii ș i să încercăm, parcurgând drumul în sens i nvers prin aceea ș i pa ș i, să
urcăm spre cunoa ș terea tu turor celorlalte.
Primele principii sau primele cauze a tot ceea ce este sau poate fi în lume, le deducem
din anumi ț i germeni ai ad evărului, a ș eza ț i în mod natural în spiritul nostru. Toate ideile clare
ș i distincte sunt înnăscute , plasate în minte de către Dumnezeu. Înnăscut după Descartes nu
4 PASCAL, Blaise. ​ Scrieri Alese. ​ Bucure ș ti, Editura Ș tiin ț ifică, 1967.
5 ​ Copleston ​ ​ Frederick ​ , ​ ​ Istoria Filosofiei. Vol. IV Raționaliștii. De la Descartes la Leibniz. ​ Bucure ș ti,
Editura: ALL, 2011.

înseamnă să fie pe deplin dezvoltate chiar ș i în mintea unui copil, ci mintea le produce din
propriile ei poten ț ialită ț i, în contactul cu o experien ț ă.
Prin metodă Descartes vrea să regândească filosofia, examinează toate opiniile în mod
sistematic, până ar găsi un fundament cert ș i sigur pe care să construiască ceva nou. Trebuie
să punem la îndoială tot ce ar putea fi pus la îndoială, orice propozi ț ie cu privire la al cărei
adevăr este posibilă îndoiala.
Idealul său de filosofie era acela al unui sistem legat în mod organic de adevăruri
stabilite ș tiin ț ific, de adevăruri ordonate, în a ș a fel încât mintea să treacă de la adevăruri
fundamentale de la sine în ț elese la alte adevăruri evidente, implicate de către cele dintâi.

Inima – Metoda Pascal

Ra ț iunea este imp erfectă, metoda matematică ș i metoda ș tiin ț ifică, nu sunt capabile să
ne răspundă la întrebările ultime despre existen ț ă ș i n-ar trebui să le considerăm ca singurele
mijloace de cunoa ș tere a adevărului. Omul modern se aruncă în bra ț ele ra ț ionalită ț ii ș i 6
încrederii în puterea ei , ignorând un alt aspect la fel de important pentru om – sentimentul. 7
Pascal nu-l poate ierta pe Descartes pentru că s-a folosit de Dumnezeu doar pentru a- ș i
fundamenta filosofia, ca mai apoi să uite cu totul de existen ț a lui . Utilizarea min ț ii nu este un 8
rău în sine ș i Pascal laudă pe de o parte dorin ț a omului de a cunoa ș te, fiindcă acesta este rolul
său în via ț ă, doar că n-ar trebui să idolatrizăm ra ț iunea ș i să ne considerăm doar măre ț i ș i să
uităm de slăbiciunile noastre. “Inima î ș i are ra ț iunile ei, pe care ra ț iunea nu le cunoa ș te” 9
Pascal ne sugerează că doar o uniune ș i bună în ț elegere dintre ​ inimă ​ ș i ra ț iune ne-ar
putea da o adevărată cunoa ș tere. Ce este ​ inima ​ , autorul Cugetărilor nu o spune clar niciodată,
doar încearcă să schi ț eze o anumită în ț elegere a acestui termen, e a nu este neapărat un
instrument de cunoa ș tere de tipul ra ț iunii, ci mai degrabă poate fi în ț elesă ca “voin ț ă”, dar
inima accede la adevăr, printr-o în ț elegere vie ș i revelatoare. Ea sesizează primele principii
6 “Spiritul î ș i are ordinea lui, care constă în principii ș i demonstra ț ii. Inima o are pe a ei. Nu cau ț i a
dovedi că trebuie să fii iubit, expunând în ordine cauzele iubirii, acest lucru ar fi ridicol” (Blaise Pascal,
Cugetări)
7 “Ra ț iunea ne comandă mult mai imperios decât un stăpân, căci dacă nu te supui aceluia, e ș ti
nefericit, dar dacă nu te supui ra ț iunii, e ș ti un prost” (Blaise Pascal, Cugetări)
8 “Nu-i pot ierta lui Descartes faptul că, de ș i ar fi voit să se ob ț ină de a vorbi despre Dumnezeu în
filosofia sa, nu s-a putut împiedica de a-i da un bobârnac, ș i asta pentru că a vrut să pună lumea în
mi ș care. După ce a făcut-o, nu s-a mai ocupat de Dumnezeu”
9 PASCAL, Blaise. ​ Scrieri Alese. ​ Bucure ș ti, Editura Ș tiin ț ifică, 1967.

din care ra ț iunea derivă a lte propozi ț ii. “Numai cu inima îl sim ț im pe Dumnezeu, iar nu cu
mintea” Prin această afirma ț ie vrea să ne demonstreze superioritatea intui ț iei, a în ț elegerii 10
instinctive ș i ira ț ionale a adevărului, numai ​ inima ​ ne poate garant a o certitudine.

Mizeria ș i Măre ț ia omului 11

De ce acum ș i nu atunci? De ce aici ș i nu acolo? De ce? S e întreba Pascal, toate sunt
a ș a cum sunt, dar nu altfe l? Omul, această fiin ț ă originală, plăsmuită din mizerie ș i măre ț ie,
po ț i să-l plângi, dar să ș i-l admiri. Via ț a de om este o încărcătură de iluzii ș i amăgiri, oamenii
se distrug între ei, se iubesc ș i se urăsc în acela ș i timp. Omul este un monstru de neîn ț eles ș i
autorul cugetărilor îl coboară când se laudă, iar când î ș i pierde încrederea în sine, îl laudă ș i
totul din cauza că natura umană este plină de contradic ț ii.
Omul singur este corupt ș i plin de slăbiciuni, nu poate avea o cunoa ș tere completă
nici a ceea ce este infinit de mic, nici a ceea ce este infinit de mare. El rămâne întotdeauna la
mijloc ș i mereu predispus la erori. Niciodată satisfăcut pe deplin, dominat de iubirea de sine,
el este nefericit ș i nenoro cit dacă-i lipse ș te ceva, dar când ob ț ine lucrul dorit ș i nu mai are alte
dorin ț e, la momentul dat, atunci este măcinat de plictiseală. Este dominat de instincte, în
special de iubire, fiindcă alta ar fi fost harta lumii, ne spune Pascal, dacă Cleopatra ar fi avut
nasul pu ț in mai mic. Omu l este con ș tient de mizeria sa ș i prin asta se explică de ce el
întotdeauna fuge de sine, iar temni ț a din această cauză este o tortură, pentru că rămâi cu tine
însu ț i ș i te vezi ca într-o oglindă ș i nu- ț i place ce vezi acolo. Nu are importan ț ă din ce familie
provii, ce rang ai ș i câ ț i bani ai în bancă, noi to ț i ne asemănăm prin slăbiciunile noastre. 12
Există, totu ș i, un a lt aspect al omului, acea măre ț ie pe care Pascal a întrevăzut-o în
întunericul omenesc. Pe cât de paradoxal nu ar părea, nenorocita condi ț ie îi oferă ș i o măre ț ie
în acela ș i timp. Numai om ul poate cunoa ș te. Un copac nu se ș tie nenorocit. Doar un om î ș i
poate vedea adevărata natură ș i chiar dacă nu o găse ș te a ș a cum ar fi vrut, să ș tii ce e ș ti ș i
cum e ș ti te ridică pe un a ș a zis piedestal, pe care lucrurile lipsite d e ra ț iune nu-l au.
10 Ibidem
11 “Mizeria omului se dovede ș te prin măre ț ia lui, iar măre ț ia se explică prin mizeria sa” (Blaise Pascal,
Cugetări)
12 “Să se facă încercarea: să se lase un rege singur fără nici o satisfac ț ie a sim ț urilor fără nici o bătaie
de cap, fără societate, gândind la sine în voie ș i se va vedea că regele care se prive ș te clar se găse ș te
pe sine un om plin de mizerii care se resimte de ele ca oricare altul” (Blaise Pascal)

Pascal îl nume ș te pe om “rege deposedat”, deoarece nenorocirile ce se abat peste el, le
întâmpină într-o stare con ș tientă, î ș i cunoa ș te starea de decădere, ș tie că poate fi mai bun,
decât atât. La fel ca ș i Aristotel, Pascal consideră că omului îi este naturală dorin ț a de
cunoa ș tere, cugetarea este ceea ce îl deosebe ș te pe om de alte lucruri. Pascal are curajul să
spună că omul cu toate slăbiciunile lui, este totu ș i, mai nobil decât, însă ș i Universul, fiindcă,
doar omul poate să în ț eleagă ș i să cunoască moartea, pe când atot puternicul Univers, este
lipsit de acest avantaj, al cunoa ș terii.
Dacă omul ar fi doar ​ măre ț ​ n-ar mai fi om, dacă ar fi doar mizerabil, la fel, om n-ar
mai fi. Doar această dualitate a sa îi permite să fie ceea ce este, important este să tindem să
fim mai buni ș i să ne cult ivăm partea din noi care ne face măre ț i ș i să ț inem în frâu pornirile
noastre distructive.
Cogito. ergo. sum

Cu ajutorul îndoielii metodice, Descartes a căutat un adevăr indubitabil ș i a ajuns la el
– “Gândesc, deci exist” Pot să mă îndoiesc de existen ț a oricărui lucru material, dar nu mă pot
îndoi de existen ț a mea, pe ntru că ea este evidentă, din însu ș i actul îndoielii. Chiar ș i dacă ar
exista un geniu rău care să te în ș ele în privin ț a oricăror judecă ț i asupra lucrurilor, tu ar trebui
să exi ș ti ca acest geniu să te poată în ș ela. Poate fi totul ș i un vis, doar că trebuie să exi ș ti, ca
să visezi.
“Eu sunt, eu exist, ori de câte ori e rostită, sau concepută cu gândul, este în chip
necesar adevărată”
Pentru Descartes, gândesc înseamnă mai multe lucruri ș i anume ceea ce se petrece în
noi în a ș a fel încât intuim aceasta nemijlocit prin noi în ș ine. Această în ț elegere a propriei
existen ț e este o cunoa ș tere înnăscută. De ș i, Descartes, consideră că sim ț urile inevitabil ne
în ș ală, el se apropie de gâ ndirea lui Augustin când afirmă că nu este important dacă există
ceea ce cade în percep ț ia mea, soarele, copacul sau frigul, ci însă ș i faptul că percepem ceva
este cu siguran ț ă adevăra t.
Când roste ș ti: “M ă îndoiesc că exist”, spui o propozi ț ie auto-contradictorie, fiindcă
dacă nu am exista nu am putea formula astfel de întrebări. Descartes după ce a aruncat “peste
bord” toate cuno ș tin ț ele anterioare lui asupra existen ț ei, reformează filosofia începând de la

acest prim adevăr indiscutabil. “Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist” Acesta s-a dovedit
a fi fundamentul pe care îl căuta filosoful să î ș i creeze propriul sistem filosofic.
De ș i din cauza un or critici ș i a unei proaste în ț elegeri a lui Descartes, avem senza ț ia
că filosoful ș i-a construit filosofia pe un principiu abstract, însă Descartes î ș i bazează
filosofia pe o propozi ț ie existen ț ială, el este preocupat de realitate a existentă. De om ș i de
problemele lui, nu numai de esen ț e ș i probabilită ț i.
Gândesc, deci exist trebuie tratat ca o cunoa ș tere intuitivă, imediată ș i clară. Fiindcă
gândirea ar fi imposibilă în afara existen ț ei, “există o legătură necesară între gândire ș i
existen ț ă.” 13
Este interesant faptul că unui om îi este imposibilă conceperea propriei sale
non-existen ț e, fiindcă oda tă ce te po ț i pronun ț a pe acest subiect, automat î ț i afirmi existen ț a.
Noi n-ar trebui să afirmăm “tot ce gânde ș te există” , fiindcă ar însemna să pornim de
la o propozi ț ie generală, c are să ne demonstreze existen ț a proprie, chiar ș i dacă propozi ț ia ar
fi adevărată, mult mai sigur ar fi să pornim de la spiritul nostru particular, care ne este bine
cunoscut pentru a ne fundamenta o cunoa ș tere adevărată asupra lumii.

Privigelia ț ii ș i dezmo ș teni ț ii
istoriei
Pascal – filosoful ce a vrut să se lupte cu ​ istoria, ​ însă a pierdut ș i a rămas marginalizat.
Când totul se reînnoia ș i toate eforturile gândirii erau îndreptate spre progres “spre un viitor
mai bun”, el însu ș i partic ipând la distrugerea ș i înlocuirea a unor false convingeri, la întărirea
ș tiin ț ei, realizează la un moment dat, spre ce înaintează omul ș i riscurile ce îl pândesc dacă va
abandona profunzimile trecutului.
Astăzi, după câteva secole, Pascal aproape că a fost uitat, iar ș i dacă este citit uneori,
nu îi sunt luate cuvintele în serios, nu este ascultat. Al ț ii sunt cei care aparent au găsit
adevărul, nu pe Pascal, ci pe Descartes îl considerăm părintele noii filosofii. Îl admirăm pe
Pascal ș i trecem mai depa rte, aceasta este judecata istoriei. A ș tiut însă filosoful ce să se
a ș tepte de la această lume : “Nu sper nimic de la lume, nu învă ț nimic, nu vreau nimic, n-am
nevoie nici de binele, nici de autoritatea nimănui” 14
13
14 PASCAL, Blaise. ​ Scrieri Alese. ​ Bucure ș ti, Editura Ș tiin ț ifică, 1967.

Acceptându- ș i astfel, soa rta ce i-a pregătit-o istoria.
Ce este Pascal astăzi dacă nu un personaj inutil? Un geniu nefolositor, fiindcă oamenii
au nevoie de ceva ​ pozitiv, ​ de progres de o speran ț ă palpabilă. Noi am ales ra ț iunea ș i cum
altfel, doar nu suntem sminti ț i?! “Cât mi-ar plăcea să văd această superbă ra ț iune umilită ș i
rugătoare” o spunea Pascal în disperare, văzând că au abandonat ​ inima ​ ș i nu mai ascultă de
sentiment, când caută adevărul, chiar ș i pe Dumnezeu l-au lăsat ra ț iunii, numai ea îl judecă pe
el ș i pe oameni.
Dar, ce vom face dacă detronată fiind ra ț iunea am pierde siguran ț a ș i bunăstarea, oare
asta a vrut Pascal să ne spună, să renun ț ăm la gândi? Nu cred. Pascal îi cunoa ș te valoarea ș i
importan ț a în via ț a omului. El însă protestează pentru a apăra ș i alte valori ș i alte modalită ț i
ale cunoa ș terii, ar trebui s ă împăcăm ra ț iunea cu ​ inima ​ , nu să le p unem a se lupta una cu alta,
sau a le ridica pe rând pe piedestal.
Descartes, însă, ș i-a îndeplinit misiunea sa istorică, a pus capăt “nop ț ii milenare a
Evului Mediu” ș i a dat sta rtul unui nou început din istoria gândirii umane. Dacă a fost sau nu
bine, încă nu putem ș ti, însă este evident că modernitatea a dat startul unor progrese
inimaginabile în ș tiin ț ă, iar comoditatea mult râvnită a atins un ni vel ridicat, da – ra ț iunea
ne-a făcut via ț a mai u ș oară.
Întrebarea este dacă nu cumva am pierdut noi ceva pe drum ș i dacă nu acest ceva e
mai important decât toate comodită ț ile la un loc? Încă nu este târziu ș i nu va niciodată, să ne
cunoa ș tem mai bine, să a scultăm ș i de alte for ț e ce compun omul ș i să nu cădem pradă doar
unui instrument de cunoa ș tere.
Mai este Pascal pentru noi ceva mai mult decât autorul “trestiei cugetătoare”? Să ne
recunoa ș tem ignoran ț a ș i să începem de aici, reforma gândirii ș i atitudinii umane.

Bibliografie

1. DESCARTES, Rene. ​ Discurs despre metodă. ​ Bucure ș ti, Editura: Academia Română, 1990
2. PASCAL, Blaise. ​ Scrieri Alese. ​ Bucure ș ti, Editura Ș tiin ț ifică, 1967.
3. Copleston ​ ​ Frederick ​ , ​ Istoria Filosofiei. Vol. IV Raționaliștii. De la Descartes la Leibniz.
Bucure ș ti, Editura: ALL, 201 ​ 1.
4. Ș ESTOV, Lev. Noaptea din grădina Ghetsimani. Ia ș i, Editura: Polirom, 1995