Pasarile de Decor

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT] – Păsări de agrement și decor. [NUME_REDACTAT], Iași, 2010;

Horst von Luttitz – Crescătoria de rațe și gâște. Editura M.A.S.T., 2003;

Dr. [NUME_REDACTAT] – Canarul. Pasiune. comerț. [NUME_REDACTAT]-Alex & LETI PRES;

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] – Îndrumar pentru creșterea prepelițelor. [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2002;

*** Prepelița. Fazanul., [NUME_REDACTAT]-Alex, 2001;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ra%C8%9B%C4%83;

http://ouadeincubat.ro/web3/tomatocart/gtrunk2/products.php?46;

http://danalexe.sunphoto.ro/Fazanul_diamant;

http://www.scribd.com/doc/60111437/Cresterea-fazanilor;

http://www.zooland.ro/Rata_mandarin-4857.html;

http://www.zoopark.ro/pasari.html;

http://fazanitudorbucuresti.sunphoto.ro/Rata_Caroline;

http://www.superfarmland.ro/despre-incubator.html.

CUPRINS

Cap I. Introducere

I.1. Fazanul

I.1.1.Fazanii de vânătoare

I.1.2.Fazanii de decor

I.2. Rața

I.3. Canarul

I.4. [NUME_REDACTAT] II. Specii de fazani și rațe

II.1. Specii de fazani

II.1.1. Biologia fazanilor

II.1.2. Întreținerea fazanilor

II.2. Specii de rațe

II.2.1. Biologia rațelor

II.2.2. Întreținerea rațelor

Cap III. Eficiența activității de exploatare a păsărilor

Cap IV. Concluzii și recomandări

Bibliografie

CUPRINS

Cap I. Introducere

I.1. Fazanul

I.1.1.Fazanii de vânătoare

I.1.2.Fazanii de decor

I.2. Rața

I.3. Canarul

I.4. [NUME_REDACTAT] II. Specii de fazani și rațe

II.1. Specii de fazani

II.1.1. Biologia fazanilor

II.1.2. Întreținerea fazanilor

II.2. Specii de rațe

II.2.1. Biologia rațelor

II.2.2. Întreținerea rațelor

Cap III. Eficiența activității de exploatare a păsărilor

Cap IV. Concluzii și recomandări

[NUME_REDACTAT] I. [NUME_REDACTAT] păsărilor este o preocupare străveche a oamenilor, care au găsit în această activitate nu numai o sursă de hrană, dar și satisfacția de a înfrumuseța mediul înconjurător.

În lume există peste 8.700 de specii de păsări, cu aproximativ 27.000 de subspecii, din care mai mult de jumătate sunt întreținute ca păsări de agrement și decor.

Dovezile care atestă creșterea păsărilor de agrement datează încă din antichitate. Este știut faptul că, romanii creșteau în voliere special amenajate bibilici, fazani, păuni, porumbei, ciocârlii, prepelițe, potârnichi și sturzi, doar pentru aspectul lor decorativ. Tot ei creșteau în semi-libertate corbi, coțofene și gaițe, datorită capacității lor de a imita vocea omenească. Prețul celor mai valoroase exemplare de păsări de agrement depășeau de multe ori prețul la care erau cumpărați sclavii. Împăratul roman [NUME_REDACTAT], după victoria de la Actium, a fost întâmpinat de un corb cu urarea „[NUME_REDACTAT] victorio imperator”.

Când spaniolii au descoperit insulele Azore, Canare și Madeira, populația băștinașă creștea canari în colivii din trestie.

În tablele sumeriene, vechi de peste 5000 ani ca și în papirusurile egiptene există dovezi că porumbeii erau folosiți pentru a trimite și primi mesaje, practică care a fost menținută până în zilele noastre. De-a lungul timpului, iubitorii de porumbei au fost cuceriți rapid de frumusețea, blândețea și aptitudinile de zbor și și-au consacrat mult timp creșterii, îngrijirii și antrenării acestor blajine făpturi care sunt un simbol al liniștii, prieteniei și păcii.

Omul a știut să exploateze și alte calități ale păsărilor. Astfel, multe specii sunt tolerate deoarece consumă cantități importante de insecte, ca și ouăle și larvele diferiților dăunători ai culturilor. De exemplu, cormoranul Guano din Peru cuibărește în aglomerații foarte mari, producând cantități mari de excremente care sunt folosite ca îngrășământ agricol.

Păsările de agrement și decor pot fi crescute în libertate (fazani, păuni, lebede, flamingo, bibilici), în semicaptivitate (prepelițe, porumbei) sau în captivitate, în voliere și colivii (canari, peruși, papagali), tocmai pentru a satisface necesitatea omului de frumos și mișcare. Aceste păsări înviorează prin cântec, colorit și zbor, spațiul în care trăim și contribuie, mai mult decât alte viețuitoare din preajma noastră, la educarea copiilor și tineretului, la formarea unui om ordonat, cu gust deosebit pentru frumos și cu afecțiune și respect pentru natură, vietățile din jur, dar și pentru semeni. De asemenea, creșterea și întreținerea acestor minunate făpturi contribuie la combaterea sentimentelor de singurătate și izolare, mai ales în condițiile actuale, când omul s-a înstrăinat tot mai mult de natură, locuind în marile aglomerații urbane.

Crescătorii de păsări de agrement din România sunt organizați în asociații centrale cum este [NUME_REDACTAT], a crescătorilor de păsări exotice, cântătoare și de decor și [NUME_REDACTAT], a crescătorilor de porumbei.

Pentru ca iubitorii acestor minunate vietăți să fie pe deplin satisfăcuți în urma întreținerii lor în captivitate, ele trebuie să fie sănătoase și să își manifeste calitățile fascinante cu care natura le-a înzestrat. În acest scop trebuie cunoscute particularitățile lor biologice și de creștere în libertate și în captivitate. Dar, captivitatea determină adesea, schimbarea comportamentului, modificarea unor procese metabolice și contaminarea mai frecventă cu agenți infecțioși și parazitari care se pot transmite la toate păsările din aceeași colectivitate, determinând îmbolnăviri grave, care nu în puține cazuri se transmit și la om.

În ceea ce urmează vor fi prezentate succint câteva păsări de decor, cum ar fi: fazanul, rața, canarul și prepelița.

I.1 [NUME_REDACTAT] din zona temperată a Asiei, pornind de la [NUME_REDACTAT], și până la [NUME_REDACTAT], fazanii sunt răspândiți în număr mare ca păsări sălbatice în China, Coreea, Japonia și [NUME_REDACTAT].

Strămoșul sălbatic al fazanilor comuni de vânătoare este Phasianus colchicus colchicus care a fost domesticit în [NUME_REDACTAT], în antichitatea greacă. Legenda îi atribuie lui Iason, conducătorul expediției argonauților, aducerea fazanilor din [NUME_REDACTAT] în Grecia, de unde a fost preluat de romani și apoi răspândit în întreaga Europă.

[NUME_REDACTAT] Mediu, creșterea fazanilor a avut o mare răspândire.

În secolul al XVIII-lea au fost domesticite și alte specii de fazani, și anume: fazanul auriu, fazanul argintiu și fazanul gulerat.

Fazanii sunt renumiți pentru carnea lor deosebită, cu gustul specific de vânat, din care se prepară diferite delicatese dar și pentru penajul lor colorat, când sunt crescuți ca păsări de ornament.

Pentru îmbunătățirea fondului de vântoare din păduri, dar și pentru producția de carne, fazanii pot fi crescuți în condiții de captivitate. Deși sunt păsări sălbatice, apropierea de om îi face blânzi și devin astfel o pradă ușoară pe câmpul de vânătoare.

Fazanii fac parte din: ordinul Galliformis, familia Phasianidae, cu genurile: Phasianus, Cheysolophus, Gennaeus și Syrmaticus.

Speciile și rasele de fazani existente pe glob sunt împărțite în două grupe în funcție de scopul pentru care se cresc, și anume: fazani de vânătoare și fazani de decor.

I.1.1. Fazanii de vânătoare

Fazanul comun de vânătoare (Phasianus cochicus colchicus) are culoarea penajului albăstrui-verzui, cu luciu metalic pe gât și pe cap, ruginie metalică pe cap și roșie-brună pe restul capului, cu pete mici aurii și negre pe spate și negre-albăstrui pe abdomen. Coada are culoarea galben-castanie cu dungi subțiri de culoare neagră, transversale pe axa longitudinală.

Femela are conformația mai mică, mai fină și coada mult mai scurtă decât la mascul, cu penajul de un colorit mai șters, brun-gălbui deschis, asemănător cu culoarea frunzelor uscate de toamnă, în care își face cuibul.

Greutatea corporală la femelă este de 600-900 grame (g), iar la mascul între 1-1,5 kilograme (kg). Lungimea corporală la mascul poate ajunge la 80-85 centimetri (cm), din care coada reprezintă 30-35 cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung și ușor curbat. Fața este lipsită de penaj, de culoare roșie, care în perioada împerecherii capătă o nuanță aprinsă. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vârful spre în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust și strâmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formată din 18 pene, aripile sunt puternice, iar picioarele sunt subțiri și lungi cu patru degete, prevăzute cu pinteni.

Fig. 1.1.1 Fazanul comun de vânătoare

Fazanul negru (Phasianus colchicus varietas tenebrotus) reprezintă o varietate comună de fazan de vânătoare, formată în Anglia în jurul anilor 1940-1950. Coloritul general al corpului este verde închis la mascul și aproape negru la femelă. Acest fazan are o talie și o greutate mică, un zbor mai rapid decât fazanul comun și o producție de ouă mai mare.

Fig. 1.1.2 Fazanul negru

Fazanul verde (Phasianus colchicus verzicolor) este originar din [NUME_REDACTAT]. Este unul din fazanii cu talia cea mai mică, caracterizat de un penaj foarte frumos colorat și un zbor foarte rapid. Masculul are capul de culoare verde închis, gâtul verde cu nuanțe albastru-roșcate, spinarea pe partea anterioară este de o culoare verde închisă și pe cea posterioară cenușiu-albăstruie, iar pieptul este verde cu nuanțe metalic bronzat. Abdomenul este brun închis, cu laturile cenușii-castanii. Coada este verde, cu cele 18 rectrice barate cu linii transversale subțiri, negre-castanii. Femelele au un penaj de culoare mai închisă și uniformă pe tot corpul.

Fig. 1.1.3 Fazanul verde

Fazanul mongol (Phasianus colchicus mongolicus) este originar din Kazastan și Turkmenistan. Spre deosebire de fazanii descriși anterior, are un inel de culoare albă, numai la masculi. Acest inel este întrerupt pe fața anterioară a gâtului. Culoarea penajului este verde închisă, cu nuanțe metalice pe cap și pe gât. Pe piept are culoarea brun-roșcată cu reflexe roșii-aurii, iar spinarea este de culoare închisă, brun-castanie, cu luciu roșiatic pe penele cozii. Femela are o culoare deschisă, uniformă. Caracteristica acestei rase este monogamia.

Fig. 1.1.4 Fazanul mongol

Fazanul chinezesc gulerat (Phasianus colchicus torquatus) este originar din sud-estul Chinei. Are în jurul gâtului un inel de culoare albă închisă complet, întrerupt uneori în partea posterioară, dar niciodată anterior. Culoarea penelor este brun-gălbuie, cu nuanțe verzi pe cap, galben-portocaliu pe umeri și părțile laterale ale trunchiului, verde pe partea posterioară a spatelui, brun-roșcat cu unele nuanțe aurii pe piept și gri-albăstrui pe rectricele codale. La femele, coloritul are un fond general mai deschis roșcat, cu nuanțe mai închise pe spinare.

Fig. 1.1.5 Fazanul chinezesc gulerat

Fazanul de Formosa (Phasianus colchicus formosanus) este originar din [NUME_REDACTAT] (actualul Taiwan). Are o talie mai mică decât fazanul chinezesc cu care se aseamănă la culoare. Nuanțele coloritului la mascul sunt mai deschise cu precădere pe flancuri și porțiunea anterioară a spinării. La femele, nuanțele de culoare sunt mai închise pe spinare decât la masculi.

Fig. 1.1.6 Fazanul de Formosa

I.1.2. Fazanii de decor

Fazanul regal (Symaticus reevesii) este originar din China centrală și de nord. Este specia de fazan cu cea mai mare talie, cu o lungime totală a corpului la masculi de peste 2 metri (m), din care coada reprezintă până la 1,5 m. Culoarea capului, ca și a gulerului-inel de pe gât este albă, restul corpului fiind galben împestrițat cu negru. Penele rectrice au culoare deschisă, barate cu dungi subțiri negre și brune. Este o specie de fazan bine adaptată condițiilor din Europa.

Fig. 1.1.7 Fazanul regal

Fazanul auriu (Chrysolophus pictus)

Fazanul argintiu (Genaeus nycthemerus)

Fazanul diamant ([NUME_REDACTAT])

Ultimele trei specii de fazani vor fi prezentați separat în capitolele care urmează.

I.2 [NUME_REDACTAT] este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce, cât și în cea sărată.

Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat folosit la săpat. Rațele au un meniu divers, ele putând consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Creșterea rațelor este răspândită în toată lumea. Înțelepciunea populară și reprezentările artistice au pus în evidență, de secole, importanța sa culturală și economică. Încă din antichitate, rațele erau păsări îndrăgite de om. Astfel, basorelieful milenar dintr-un templu din Cairo îl reprezintă pe regele Darius aducând două rațe drept ofrandă. Pe basoreliefurile egiptene antice sunt reprezentate și creșterea și comercializarea și chiar îngrășarea rațelor, iar în hieroglife apar mereu relatări despre rațe de tot felul. Săpăturile din [NUME_REDACTAT], Mesopotamia, Grecia și Italia au scos la lumină așa-numitele mozaicuri și bijuterii pe care erau gravate rațe și care se află acum în muzee. Unei rațe deosebit de vigilente i s-a ridicat în orașul Freiburg un monument, deoarece la 27 noiembrie 1944, înaintea unui atac aerian devastator, pericolul amenințător a fost anunțat prin măcăitul lor înspăimântat înaintea șuieratului sirenelor.

Fig. 1.2.1 O rață și un rățoi

Rațele însuflețesc și înfrumusețează peisajul dându-i o notă unică și au fost, de-a lungul timpurilor, îndrăgite și reprezentate de nenumărați artiști în operele lor.

I.3 [NUME_REDACTAT] jurul anului 1400, băștinașii din insulele Canare, arhipelagul Azorelor, Madeira țineau aceste minunate păsări în colivii de trestie. În anul 1478, spaniolii au cucerit aceste teritorii. Cuceritorii iberici, buni negustori și cu un simț dezvoltat spre a detecta potențiale câștiguri, au simțit că aceste păsări pot avea o valoare deosebită. Canarii au fost botezați chiar de conchistadori „canario” și au fost aduși în Europa.

Canarii sunt minunate păsări de companie, pot aduce multă lumină în viața noastră prin inteligența și voioșia lor. De asemenea, ele sunt jucăușe. La toate aceste calități se adaugă și faptul că sunt ușor de îngrijit.

Canarii trăiesc și astăzi în stare de libertate în [NUME_REDACTAT], insula [NUME_REDACTAT], Teneriffe, Gran-Canaria, Palma, Madeira și în [NUME_REDACTAT]. Populează pădurile, viile, livezile și grădile începând de la nivelul mării și până la 1900 m.

Fig. 1.3.1 Pui de canari în cuib Fig. 1.3.2 Canar sălbatic

În noile condiții de captivitate și în climatul temperat și/sau continental s-au produs modificări ale aspectului canarilor, ale culorii penajului, posturii și cântecului. După cinci secole de creștere în captivitate, canarii au ajuns la peste 200 de varietăți.

Datorită faptului că trăiesc la altitudini atât de mari canarii pot fi ținuți și la temperaturi scăzute până la 0 grade Celsius. Preferă umbra arborilor și tufișurilor unde se găsește hrană din belșug.

Ca aspect, canarul sălbatic nu diferă prea mult de cel domestic. Talia canarilor sălbatici este mai mică, corpul are o lungime de 12-13 cm, aripile au 7 cm, iar coada 6 cm.

Fig. 1.3.3 Canar sălbatic

Hrana canarului liber constă într-o gamă variată de semințe, fructe, frunze și verdețuri. Favorite sunt semințele de iarba canarului și smochinele. Hrana puilor este alcătuită dintr-o secreție a gușii părinților de consistența laptelui și este suplimentată cu insecte mici.

Perioada de împerechere a canarilor liberi începe în luna martie. La jumătatea acestei luni canarii își construiesc cuibul. În libertate, canarii formează cupluri stabile în perioada de împerechere. Cuplurile se formează pe baza unei selecții conforme cu gesturile personale ale femelelor.

Canarii liberi nu folosesc scorburi sau cavități gata formate în natură ca să își depună ouăle, ci își construiesc ei înșiși propriul cuib. Acest cuib are forma unei cești de cafea sau forma unei cupe. Ca material de construcție folosesc crenguțe, rămurele, rădăcini, praf vegetal și pene. La construcția cuibului participă ambii parteneri. Masculul cară materiale, femela cară și ea materiale și construiește cuibul. Cuibul este gata când femela a terminat căptușirea lui cu puf și pene, asigurând un strat moale și izolator pentru ouă. În natură, cuiburile sunt plasate în arbori și tufișuri la mici înălțimi.

În timp ce femela clocește, masculul îi cântă stând într-un arbore învecinat. După doar 13 zile puii ies din ouă. Femelele sălbatice depun cam patru ouă, în două serii.

Canarii se împart, după felul în care ne încântă, în:

Canari cântători: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] sau Malinois, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT].

Fig. 1.3.4 [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. 1.3.5 [NUME_REDACTAT] Spaniol albastru

Canari de postură-aspect:

După penaj și forma corpului: Canarii frizați, Canarii de postură, Canarii de formă, Canarii moțați, Canarii cu desen.

Criteriul de clasificare după origine se referă la locul unde s-a format rasa; astfel, rasele s-au împărțit în rase engleze și rase continentale.

Rasele de origine engleză sunt: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]-Crest, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT].

Fig. 1.3.6 [NUME_REDACTAT] Fig. 1.3.7 [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] continentale sunt: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Florino.

Canarii de culoare:

Clasificarea canarilor de culoare se poate face după cantitatea pigmentului din pene în:

Canari lipocromi;

Canari pigmentați sau melaninați, cu mai mult pigment melanic și culori mai închise.

I.4 [NUME_REDACTAT] este o pasăre deosebită de celelalte specii de Galinacee, prin faptul că ouăle și carnea au proprietăți terapeutice, fiind considerate alimente dietetice. La noi sunt cunoscute două varietăți de prepeliță: prepelița sălbatică și prepelița japoneză, în curs de domesticire.

Prepelița sălbatică sau pitpalacul este o pasăre migratoare care trăiește și în țara noastră în zona de stepă și silvostepă. În mediul ei natural prepelița este o mare consumatoare de insecte și larvele acestora, furnica de câmp constituind consumul ei preferat.

Fig. 1.4.1 Prepelița sălbatică

Prepelița japoneză provine din China, japonezii ocupându-se de perfecționarea tehnologiei de creștere în captivitate a prepelițelor, ajungându-se ca circa (cca) 60% din consumul de ouă al Japoniei să fie reprezentat de ouăle de prepeliță.

Fig. 1.4.2 Prepelița japoneză

Prepelița este o pasăre cântătoare. Face parte din ordinul Galliformes care cuprinde 57 de familii de păsări, inclusiv [NUME_REDACTAT], cu specii răspândite pe întreg globul pământesc, cu excepția Antarcticii.

Fig. 1.4.3 Prepelițe în cuști

Prepelița este o pasăre cu capul mic, alungit și ciocul curbat, de culoare cenușiu-cafenie și o lungime a corpului de 18-20 cm. Gâtul este scurt, purtat în poziție oblică. Trunchiul este mic, ovoidal, cu spinarea ușor convexă. Coada este scurtă, îndreptată în jos. Aripile sunt lungi și puternice.

Masculul are penajul de pe părțile laterale ale capului și în regiunea pieptului de culoare roșcat-cărămiziu. Peste mijlocul creștetului capului și deasupra fiecărui ochi prezintă o dungă alungită albă-gălbuie. Penajul spatelui este brun, având mai multe rânduri de pene radiale mari și mai multe benzi transversale întrerupte, de culoare neagră și brună-deschisă. Vârful aripilor este brun-auriu. Pielea picioarelor prezintă solzi mici, are o culoare roz-gălbuie.

Femela are o culoare a penajului asemănătoare masculului cu excepția culorii penajului de pe piept, care este gri deschis cu puncte vizibile.

Cap II. Specii de fazani și rațe

II.1 Specii de fazani

II.1 a) [NUME_REDACTAT] (Chrysolophus pictus)

Fazanul auriu este o specie de păsări din familia Phasianidae, ordinul Galliformes. El este originar din sudul Chinei, unde trăiește în libertate. Obiceiurile sale de viață în natură rămân încă destul de puțin cunoscute.

Fazanul auriu este fazanul cu talia cea mai mică, dar în schimb și cel mai frumos, fiind supranumit „fazanul de aur”. Masculul prezintă pe cap și gât o formațiune de pene sub forma unui moț, prelungit pe partea postero-inferioară a gâtului, sub formă de glugă. Culoarea penajului este foarte variată și complexă la mascul, cu un amestec de roșu aprins, albastru și castaniu, și foarte simplă la femelă, de culoare brună.

Fig. 2.1.1 Fazan auriu pe roșu Fig. 2.1.2 Fazan auriu pe galben

b) [NUME_REDACTAT] (Genaeus nycthemerus)

Fazanul argintiu își are obârșia în sudul Chinei, unde trăiește în libertate. Are o talie mare, aproape asemănător cu rasele de găini ușoare. Caracteristic pentru coloritul acestui fazan este moțul de culoare neagră, care se continuă pe partea dorsală a gâtului. Spinarea și coada la masculi au culoare argintie. Femela are colorit uniform, pe toată suprafața corpului, de nuanță brună închisă.

Este o pasăre rezistentă și ușor de crescut în captivitate. Maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an de viață, putându-se însă obține ouă fertile și în primul an. Femela poate depune până la 25 de ouă/sezon – care începe uneori chiar în februarie – acestea necesitând 25-27 zile pentru a ecloziona. Dacă femelele sunt lăsate să clocească, după ecloziune și masculul va participa la creșterea puilor, formând o familie.

Fig. 2.1.3 Fazan argintiu

c) [NUME_REDACTAT] (Chrysolophus amherstiae)

În sălbăticie, fazanul Diamant trăiește în China sud-vestică, la altitudini mari. Popularitatea sa se datorează penajului viu colorat – verde metalic, albastru, roșu, alb și galben. Sezonul de reproducție variază în funcție de climă. Puii ating maturitatea sexuală și își definitivează penajul de adult la doi ani, dar adesea sunt fertili încă din primul an. Femela poate depune până la 35 ouă/sezon, cu o perioadă de incubație de 23-24 zile. Aceste păsări cer condiții relativ modeste de hrănire și întreținere, ceea ce le face ușor de crescut, mai ales pentru crescătorii începători. În captivitate, din păcate, se întâlnesc din ce în ce mai frecvent hibrizi ale acestei specii, în special cu fazanul auriu, ceea ce nu aduce nici un serviciu geneticii speciei.

Fig. 2.1.4 [NUME_REDACTAT]

II.1.1 Biologia fazanilor

Fazanii trăiesc în zonele în care au condițiile optime de hrănire, adăpostire și liniște, în caz contrar se deplasează după hrană în alte locuri. Cele mai bune condiții sunt asigurate de terenurile cu sol argilo-nisipos, permeabil, la o latitudine de 200-300 m, acoperite în proporție de 8-15% de trupuri mici de pădure (200-300 ha), în rest de plante cultivate.

Condițiile climatice sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea fazanului. Ploile abundente și temperaturile cu variații mari și scăzute în timpul perioadei de reproducere determină rapid scăderea populației de fazani din zonă prin întreruperea ouatului, prelungirea perioadei de incubație și debilitarea puilor.

Creșterea fazanilor în condiții casnice sau industriale cere cunoașterea unora dintre cele mai elementare particularități biologice ale acestora, care sunt specifice creșterii lor în libertate.

Fazanul este o pasăre mobilă, de zi, care își caută hrană în mediul înconjurător. Principala sa hrană este de origine vegetală sau animală, raport care se modifică în funcție de condițiile meteorologice și de anotimpurile anului. Se hrănește cu diferite semințe ale unor plante de munte sau de câmp, culturi de cereale, cu fructe mărunte sau cu semințele acestora, cu sâmburi, cu frunze, tulpini sau tuberculi, provenite de la tot felul de plante. Atunci când există un strat mai gros de zăpadă, fazanii se mulțumesc și cu rămurele mai subțiri ale unor foioase. Distruge mulți dăunători ai culturilor agricole – larve, gândaci, omizi, fluturi, gândacul de Colorado. Consumă, de asemenea, și șoareci de câmp sau alte mici rozătoare. În timp ce își caută hrana, fazanul scurmă doar la suprafață și nu produce nici un fel de pagube culturilor agricole.

Potrivit unor studii, hrana fazanului se împarte, orientativ, astfel: 42% semințe de la tot felul de buruieni și plante, 23% insecte dăunătoare, 11% șoareci, melci, mici rozătoare, 2-3% semințe ale unor culturi agricole.

Odată cu apropierea toamnei, păsările se strâng la un loc, după care formează stoluri, masculii și femelele trăind separat. Păsările încep să se hrănească sănătos și să acumuleze o importantă cantitate de grăsimi sub piele (8-10 mm) și pe organele interne, care le va folosi drept sursă de energie pe timpul iernii. Cu apropierea sezonului de înmulțire (februarie-martie) masculii își stabilesc zona pentru cuibar, pe care o păzesc cu strășnicie de ceilalți vecini. Se apreciază că este normal să existe două-trei cuibare pe o suprafață de zece metri pătrați. Fazanii sunt păsări poligame. Masculii își aleg un loc înalt de pe teritoriul lor și încep să cânte până atrag 4-6 femele, care încep să construiască cuibarul.

Femelele își fac cuiburile în tufișuri, mărăcini și alte locuri greu accesibile. Cuibarul este reprezentat de o groapă adâncă de 3-5 cm și lată de cel mult 15 cm, care este acoperită cu iarbă uscată și puțin puf. Este posibil ca unele femele tinere să ouă, la început, direct pe pământ. Femelele depun ouă, în funcție de condițiile climaterice ale zonei, de la sfârșitul lui aprilie până la începutul lunii mai. În condițiile creșterii intensive, depunerea ouălor începe la jumătatea lunii mai și durează o lună de zile. În mediul lor natural, făzănițele produc 8-18 ouă. Fazanii trăiesc între 8 și 10 ani.

Recoltarea, transportul, depozitarea și păstrarea ouălor de fazan se fac în mod asemănător cu cele ale ouălor destinate incubației fiind de 5-7 zile. Ouăle de 8-15 zile pot fi folosite pentru incubație, dar procentul de ecloziune obținut va fi mai mic cu 8-15%. Ouăle de peste 15 zile vechime dau rezultate slabe de ecloziune.

Cel mai târziu la sfârșitul lui februarie, cuștile pentru depunerea ouălor trebuie pregătite pentru primirea femelelor. În colțuri se pun rămurele de copaci, mărăcini, care pot fi folosite drept ascunzătoare pentru femelele care vor să își depună ouăle în locuri ascunse sau întunecoase. Grupele se formează cel mai târziu în prima jumătate a lunii martie, pentru ca păsările să aibă timp să se obișnuiască cu noul adăpost comun. Dacă nu se cunosc, unii masculi mai agresivi își pot răni sau chiar ucide partenerele. Din acest motiv, în primele zile ale conviețuirii, masculul este separat într-o parte a volierei, cu o plasă de sârmă, pentru câteva zile. După ce începe să manifeste o atitudine binevoitoare față de femele, peretele despărțitor este înlăturat, însă comportamentul masculului trebuie urmărit cu atenție timp de încă câteva zile. Riscurile se micșorează dacă în volieră există destule plante vegetale și locuri de ascuns pentru femele.

Din cea de-a doua jumătate a lunii martie încep să se manifeste instinctele sexuale ale fazanilor. Începe perioada de călduri. Masculii devin neliniștiți, se umflă în pene, se învârt în jurul femelelor cu un mers specific, bat din aripi și emit tot felul de sunete. La scurt timp se manifestă instinctele sexuale și la femelele depunătoare de ouă. Încrucișarea se realizează, de obicei, în primele ore ale dimineții.

Înainte de a începe depunerea ouălor, femelele încep să facă mici găuri pentru cuibar. Găurile trebuie să fie lărgite și în jurul lor se pune iarbă, frunziș sau mușchi. Cuibul poate fi făcut și din bucăți de pământ scoase împreună cu iarba.

Ouarea începe după ce vremea se încălzește, în mod normal în jur de mijlocul lui aprilie și se termină, tot de obicei, în prima jumătate a lui iunie. Condițiile climaterice nefavorabile pot amâna procesul de depunere al ouălor, iar cele favorabile îl pot accelera cu zece până la cincisprezece zile.

Incubația ouălor se face în două sisteme:

natural (cu cloști – găini)

artificial, în stații de incubație specializate

Incubația naturală se face în cuibare pentru clocit, așezate în linie, în hale, pe marginea adăpostului opus fațadei. În unele ferme se folosește incubația naturală amplasând cuibarele cu cloști pe un teren împrejmuit, care trebuie să fie mai ridicat, cu un sol permeabil, care să permită scurgerea facilă a apei, ferit de vânturi, să fie acoperit pentru asigurarea protecției de ploi și a umbrei necesare pe timpul foarte călduros și însorit. Volierele de clocit trebuie să fie amplasate departe de sate, în zone liniștite, departe de drumuri intens circulate și căi ferate.

Înainte de a începe incubația se verifică integritatea cuibarelor pentru clocit, cele deteriorate se repară, toate sunt dezinfectate și dezinsectate în sodă caustică.

Asigurarea numărului de cloști trebuie să aibă în vedere procurarea unui număr suficient de cloști care să ecluzioneze pe o durată de timp apropiată (un interval de 2-4 zile), ținând seama de faptul că producția de ouă de fazan se realizează în procent de 60-65% în luna mai.

O găină cloșcă poate acoperi 18-22 ouă de fazan. Procentul de ecloziune în cazul clocitului natural variază între 60-75%. Durata medie de ecloziune pentru ouăle de fazan este de 24 de zile, în limite de 23-25 de zile.

Incubația artificială se realizează cu rezultate foarte bune folosind ouă de calitate foarte bună în incubatoare. Rezultatele obținute în incubația artificială pot conduce la realizarea unui procent de ecloziune de 70-75%. După nașterea puilor, procentul celor care vor atinge vârsta de 8 săptămâni se situează între 60-90%.

II.1.1. Creșterea puilor de fazan în puiernițe

Puiernițele pot fi hale – adăposturi fixe sau mobile dotate cu sisteme de încălzire (eleveuze, ca și pentru puii de găină).

Temperatura optimă în hala-puierniță va fi de 35-36 grade Celsius în primele 7 zile de viață, scăzând apoi progresiv la 27-32 grade Celsius în a doua săptămână de viață, la 22-25 grade Celsius în a treia săptămână și la 16-21 grade Celsius în săptămânile patru și cinci. Puii sunt lăsați liberi la padocul înierbat, începând cu a treia săptămână de viață.

După vârsta de șase săptămâni, puii pot fi lăsați afară și pe timpul nopții, fiind introduși în hale numai pe vreme foarte rece.

Pe laturile padocului sau în colțuri se amenajează copertine-umbrare, care să asigure puilor adăpost pe timp neprielnic. De asemenea, se creează locuri cu grămezi de crengi, care să imite tufișurile.

Administrarea hranei se face în puierniță în primele 14 zile de viață, de la 3-5 săptămâni în padocuri, folosind hrănitori asigurând un front de furajare de 3 cm/cap. Adăparea se face fie în adăposturi automate sau semiautomate, fie folosind borcane așezate cu gura în jos în niște farfurii de lut.

Borcanele așezate cu gura în jos sunt umplute cu apă, eliberând apa pe măsură ce aceasta este folosită de către pui. Pentru adăpat trebuie folosite asemenea adăpători care să nu permită udarea pufului de pe corpul puilor, mai ales în primele săptămâni de viață.

II.1.2 Întreținerea fazanilor

[NUME_REDACTAT] cu apropierea anotimpului de înmulțire, fazanii sunt așezați în voliere mai mici, așa numitele cuști pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cușcă cu suprafața de 4-6 m2, iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafață să fie ceva mai mare (de 4 x 4 sau 4 până la 5 x 6 m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice și de soare.

Masculii sunt foarte agresivi și iritabili și se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliș opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălțime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5 cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din țărână sau lut deoarece poate fi o sursă de infestare – cu paraziți, bacterii, mucegaiuri. În plus, în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi, iar păsările capătă o înfățișare neatrăgătoare.

Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură și când există și condiții climaterice mai uscate, lângă volieră se atașează un coteț pentru păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3 metri pătrați din suprafață. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca și condițiile din volieră să se apropie, cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante precum lucerna, trifoi, rapiță etc., eventual se pot planta și arbuști și copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm etc.

Volierele trebuie, de asemenea, să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci etc., care să le dea păsărilor iluzia mediului lor natural.

În legătură cu alimentația, cât se poate de naturală a fazanilor, în unele crescătorii se fac niște voliere ușoare și mobile care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă din sârmă. Se dispun la 10-15 m una de alta, în formă de tablă de șah, pe un teren cu o vegetație bogată.

În fermele mari pentru creșterea fazanilor, cuștile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streașină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor însă este posibil ca femela să nu îl agreeze și să își facă alt cuib pe pământ sau în arbuști. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălțime de sol, în cușcă se pun niște putini de circa un metru înălțime. În cușcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip și alte substanțe minerale, precum și o lădiță cu nisip, amestecat cu cenușă, pentru spălare.

Hrănirea fazanilor

Există mai multe modalități practice de hrănire a fazanilor. Unii crescători de fazani consideră că aceste păsări trebuie hrănite cu cât se poate de multe produse de origine naturală cu un conținut de peste 30% în proteine.

Alții preferă o alimentație combinată cu diferite amestecuri de furaje, la care se adaugă și hrană naturală, de origine animalieră.

În unele ferme de fazani se folosesc furaje combinate, care conțin 18-20% proteină crudă pentru fazani care sunt scoși sub cerul liber pentru a fi crescuți. Restul de hrană necesară de origine animalieră îl găsesc în natură.

Hrănirea fazanilor în condiții casnice

Tainul zilnic trebuie să fie cât mai diversificat. Nucleul este constituit din: cereale – grâu, orz, ovăz, porumb, mei, tărâță de grâu; soia, mazăre, semințe de floarea soarelui, semințe de conopidă, jir, furaj concentrat, alcătuit din turte măcinate cu un conținut bogat de proteine și săruri minerale sau de floarea soarelui, soia, alune, plante rădăcinoase – cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, ridichi; furaje verzi – varză, salată, spanac, urzică, lucernă, măcriș; fructe – de salcâm alb, soc, păducel, afine, măceș etc. Dintre alimentele de origine animalieră sunt de preferat făina de oase și cea de pește, urda, zer, omizi, gândaci, ouă de furnici etc.

În primele trei zile după nașterea puilor, fermele de fazani folosesc o hrană mai dietetică, care să-i ajute pe nou-născuți să se dezvolte. Se folosește un amestec format din pesmeți bine fărâmițați (30-35%), urluială de porumb (20-25%), 40% amestec de urluială de grâu, ovăz și orz decojit, mei și 10% lapte praf. Este de dorit să se adauge și 2-3% substanțe minerale. Pesmeții pot fi amestecați și cu furaje combinate, la care se trece, în totalitate sau parțial, după cea de-a treia zi.

Fig. 2.1.1.1 Jgheaburi de furajare pentru fazani:

jgheab făcut din tablă; b. jgheab făcut din material lemnos;

jgheab făcut din metal sau masă plastică

În timp ce puii de la păsările de curte se hrănesc în special cu furaje combinate, principala hrană a puilor de fazan care se află în libertate o reprezintă insectele – în prima săptămână în jur de 85%, în cea de-a doua 60-65%, iar în cea de-a treia în jur de 50%. Din acest considerent, puii de fazan trebuie îndreptați spre o asemenea hrană sau spre furaje combinate cu o concentrație ridicată de proteine.

În amestecul de furaje se adaugă de obicei și câte un ou bine fiert – unul la cca 15 păsări – sau numai gălbenușul, la începutul primei săptămâni, precum și iaurt, după posibilități. Hrana de origine animalieră poate fi înlocuită cu carne, aruncată în apă fiartă. La sfârșitul săptămânii, rația zilnică este îmbunătățită cu iarbă verde, foarte bine tocată. Hrana se dă de șase ori pe zi în intervale egale de timp, pentru a se evita înăcrirea. Din cea de-a patra sau a cincea zi, puii de fazan încep să se hrănească cu terci de ouă (caimac de ouă).

Numărul ouălor poate fi micșorat în cea de-a doua săptămână. După împlinirea vârstei de patru săptămâni se mărește cantitatea de mei, orz și în general de cereale. În cea de-a treia lună, fazanii aflați în creștere se hrănesc la fel ca și adulții.

În cazul fazanilor adulți trebuie să se acorde o atenție deosebită pregătirii pentru sezonul de înmulțire. Acestor păsări le sunt date tot mai multe alimente cu vitamine în scopul creșterii fertilității și a creșterii vitalității noilor-născuți. Se poate da și orz, ovăz, precum și o cantitate cât mai mare de furaje verzi și suculente într-o combinație echilibrată.

Hrănirea puilor de fazan

Metabolismul și ritmul de creștere la puii de fazan sunt foarte active și până la 4 luni se vor asigura mai multe rețete de hrană, diferite ca valoare nutritivă și energetică, în concordanță cu nevoile organismului într-un anumit stadiu de dezvoltare.

Prima hrănire se va face la 24 de ore de la naștere.

Creșterea penajului și colorarea se asigură prin prezența în rație a șroturilor de floarea soarelui și de soia, precum și a premixului care conțin aminoacizi esențiali din grupa sulfonică. Aceasta mai conține o serie de antibiotice necesare pentru apărarea organismului față de bolile infecto-parazitare.

În continuare se va prezenta un tip de rație pentru puii de fazan.

Sortiment de furaj:

făină de porumb

făină de orz cernută

făină de ovăz cernută

făină de grâu furajer

șroturi de soia, de floarea soarelui

tarâțe de grâu

ouă fierte tari, tocate

lapte praf ecremat

făină de fân de lucernă

făină de carne, sânge, pește

drojdie de bere furajeră

morcovi, roșii sau nutreț verde (lucernă)

făină de scoici (cretă furajeră)

făină de oase

sare de bucătărie

În primele 3 zile de viață, puilor de fazan li se administrează în rația de hrană exclusiv un amestec din ouă fierte tocate foarte mărunt, în părți egale cu făina de porumb. Din a 4-a zi se începe hrănirea cu amestecul din rețeta prezentată mai sus, din care însă se elimină făina de fân, care se introduce în rație abia după vârsta de 14 zile alternând cu tainuri formate din ouă și brânză de vaci care se reduc treptat, scoțându-se complet din furajare după vârsta de 10 zile.

Tainul de nutreț concentrat se poate administra fie uscat (reprezentând jumătate din cantitatea de cereale – făinuri, cereale, șroturi, tărâțe), fie și umed reprezentând restul nutrețurilor. Amestecul umed se va administra în tainuri mici, atât cât se consumă în totalitate la o masă, la început de 2-3 ori pe zi, rărindu-se până se ajunge la un tain.

Fig. 2.1.1.2 Jgheaburi de furajare pentru fazani:

jgheab pentru 100 de pui de până la o săptămână

jgheaburi cu sârmă de prevenire pentru puii cu o vârstă mai mare de zece zile

Cantitatea de nutreț consumată zilnic de un pui de fazan este relativ mică; în primele 3 săptămâni de viață, de exemplu, un pui consumă 330-350 g, respectiv 2-3 g zilnic, în primele 3 zile de viață ajungând la 30-35 g/zi la vârsta de 2 săptămâni.

În apa de băut este bine să se adauge hipermanganat de poatsiu în proporție de 1%. În ziele a 2-a și a 3-a se administrează streptomicină în apa de băut, fiartă și răcită (2 g la 10 litri de apă). În perioada 4-7 zile se administrează Eritrom 6%, 1 g la un litru de apă, asociat cu vitaminele A, D3, E și C tot 1 g la un litru de apă. În zilele 23-27 se administrează, de asemenea, Eritrom sau Flumequinorom.

La vârsta de 15 zile se execută prima vaccinare împotriva pseudopestei cu vaccin viu, liofilizat, tulpina [NUME_REDACTAT], Avipestisota. La 24 de zile se face a doua vaccinare antipseudopestă aviară cu vaccin Avipestisota, viu, liofilizat, tulpina [NUME_REDACTAT], conjunctivă.

În săptămâna a 6-a poate apărea fenomenul de picaj; se micșorează densitatea și la nevoie se taie ciocul. Se izolează puii cu fenomene de picaj sau canibalism. În jurul vârstei de 42-44 zile, se execută a 3-a vaccinare, cu vaccin Pestiholvac, inactivat, uleios, mixt, contra pseudopestei aviare și holerei aviare, subcutanat, în regiunea cefei sau intramuscular, în mușchii coapsei, pieptului sau aripii. Nu se va face vaccinarea la păsările care prezintă avitaminoze, bolnave de micloplasmoză, colibaciloză, bursită infecțioasă, salmoneloză, coriză, holeră, tuberculoză, coccidioză sau alte boli parazitare, deoarece nu se imunizează corespunzător. Înainte, în ziua și după vaccinare, se administrează în apa de băut, vitamina A, D3, E și C și un antimicrobian cu spectru larg. Se efectuează tratament individual, , odată cu vaccinarea, cu fenilbenzadol sau tetramisol, contra singamozei, odată cu scoaterea puilor în voliere.

La vârsta de 75 de zile se efectuează a 4-a vaccinare cu vaccin Pestiholvac contra pseudopestei și holerei. La 125 de zile, se execută a 5-a vaccinare cu același vaccin. În continuare se execută vaccinările din 2 în 2 luni.

Din săptămâna a 8-a se introduce sare în apa de băut – 5g/litru de apă.

Hrănirea fazanilor adulți

Pe timpul friguros, furajarea se face sub adăposturi de hrănire (în voliere de iernat), administrând rația de hrană în hrănitori semiautomate, plasate pe niște suporți la o înălțime de 8-10 cm de sol.

Este interzis a se hrăni reproducătorii cu furaje concentrate combinate preparate pentru pui, deoarece conțin substanțe care reduc sau opresc ouatul.

Rația de hrană este formată dintr-un amestec de grăunțe de porumb 35%, mei 20%, cânepă 10%, floarea soarelui 5%, soia 5% și spărtură de orz sau de grâu 25%. În același timp se asigură zilnic circa 10 g de rădăcinoase pentru fiecare fazan (morcovi, sfeclă, napi), care pe timpul geros se ridică pentru a nu îngheța și a produce tulburări digestive. Administrarea rației zilnice de hrană se face o singură dată pe zi, dimineața, mereu la aceeași oră.

Fig. 2.1.1.3 Jgheab de furajare cu o singură față

forma externă; b. profil transversal

Fig. 2.1.1.4 Jgheab cu două fețe

De la 1 ianuarie se schimbă și rația de furaje, cu furaj special pentru stimularea activității sexuale.

Înainte de a începe perioada de ouat (luna mai), fazanii se introduc în voliere speciale de ouat, în vederea pregătirii fazanilor pentru ouat și reproducție. Rația de furaj pentru această perioadă trebuie să asigure un raport 1:3,5 la 1:4,5 proteină animală (făină de carne, sânge, cadavre, pește), conținut echilibrat de săruri minerale (3-4% din rație) și vitamine. Cu 4 zile înaintea introducerii în boxele de ouat se administrează în apa de băut fenbentazol sau tetramisol. Înainte de introducerea în voliere se va face vaccinarea cu vaccinul bivalent Pestiholvac, antipseudopestei și antiholerei aviare.

În perioada de reproducere rația se administrează în două tainuri, dimineața, între orele 7-8, și seara, la orele 16-17, sub forma unui amestec de grăunțe întregi.

Amestecul umed va fi format din 5 g de uruială de porumb, 5 g uruială de orz, 5 g tărâțe de grâu, 5 g șrot de floarea soarelui, 5 g făină de carne, 5 g morcovi rași, 2 g de fân de lucernă, 1 g de cretă furajeră sau făină de scoici și 0,25 g sare de bucătărie și 1 g de untură de pește pentru fiecare fazan, respectiv cca 35 g nutreț umed. Lichidul cu care se va umecta amestecul de concentrate de mai sus va fi apa în care se dizolvă sarea sau lapte proaspăt smântânit.

În amestec se mai poate adăuga 5 g cartofi sau napi cruzi rași. Atunci când este posibil, nutrețurile suculente (morcovi, cartofi, napi) se pot înlocui cu nutreț verde (lucernă, trifoi), iar mai târziu, în lipsa furajului verde, cu făină de fân în cantități echivalente (1 g făină corespunde la 5 g nutreț verde, fiind un raport de 1:5).

Dacă lipsește untura de pește, în rație se asigură vitamina A 100 micrograme, vitamina D3 1-2 micrograme și vitamina D2 30-50 micrograme/cap de fazan.

Consistența amestecului umed trebuie să fie sub formă de pastă fermă, nu sub formă de terci.

Tainul de seară, format din boabe de cereale întregi, va asigura zilnic pe cap de fazan câte 10 g porumb boabe, 10 g ovăz încolțit și 5 g amestec de semințe mici (cânepă, sorg, mei).

Fazanilor li se poate asigura la discreție nutreț suculent (sfeclă furajeră sau morcovi), ca și pietricele sau nisip mare, în amestec cu cărbune de lemn, cochilii de scoici sfărâmate.

Administrarea tainurilor trebuie să se facă la ore cât mai regulate.

Adăparea fazanilor

Pentru fiecare gram de hrană consumată, necesarul de apă este de 2,5 ml/pui și de 4 ml/fazan adult crescând odată cu vârsta:

la o săptămână – 15 ml/cap/zi

la două săptămâni – 25 ml/cap/zi

la trei săptămâni – 45 ml/cap/zi

la patru săptămâni – 55 ml/cap/zi

la cinci săptămâni – 70 ml/cap/zi

la șase săptămâni – 80 ml/cap/zi

la șapte săptămâni – 90 ml/cap/zi

la opt săptămâni – 100 ml/cap/zi

la nouă săptămâni – 110 ml/cap/zi

la zece săptămâni – 120 ml/cap/zi

între trei-cinci luni – 150 ml/cap/zi

peste șase luni – 250 ml/cap/zi

Consumul de apă, se dublează, de regulă, când temperatura aerului crește de la 21 de grade la 35 de grade. Se recomandă ca până la 10 zile, apa să fie administrată la temperatura halei de creștere.

Frontul de adăpare minim este:

între trei-patru zile – cca 0,2 cm/pui

până la șapte zile – 0,4 cm/pui

până la 40 de zile – 0,8 cm/pui

peste 40 de zile – 1 cm/pui

Adăposturile din halele de creștere se vor amplasa pe cutii cu capac din plasă de sârmă pentru evitarea umezirii așternutului și implicit dezvoltarea microbilor și mucegaiurilor.

II.2 Specii de rațe

II.2 a) Rațele mandarine

Rațele mandarine sunt de departe cele mai frumoase rațe decorative și sunt juvaerul lumii păsărilor. Patria de origine este Asia de Est. Penajul rățoiului este superb, multicolor cu penele laterale în formă de vâsle și cu ciocul roșu. Rața are un aspect exotic, cuibărește în copaci și zboară de jur împrejurul copacilor. Cuibărește în scorburi și în căsuțele special amenajate în copaci. Ea este aproape mută, „toarce” și piuie numai. Este ușor de crescut, este rezistentă la frigul iernii fiind robustă, potrivită și pentru adăposturile mici și are un comportament îndrăzneț. În patria sa est-asiatică, rațele mandarine care trăiesc în desișul copacilor au fost aproape exterminate, deși la chinezi rața mandarin era simbolul fidelității în căsnicie și avea o înaltă valoare simbolică la nuntă. Rațele mandarin se întâlnesc frecvent în crescătoriile iubitorilor de păsări decorative.

Rața mandarin este una dintre cele mai deosebite păsări de apă, fiind foarte apreciată și des întâlnită, fiind supranumită și „curcubeul orientului îndepărtat”. Este o pasăre mică ce cântărește numai 500 grame (g), fiind aproximativ de mărimea unui porumbel voiajor. Masculul este extrem de frumos colorat, fiind destul de diferit față de celelalte specii. Fruntea raței mandarin este de un negru-verzui strălucitor, ce capătă o tentă violetă sprea creastă din partea posterioară a capului. Părțile laterale ale capului sunt de culoare albă cu puțin castaniu în dreptul ochilor. Partea superioară a pieptului este maro, iar cea inferioară și abdomenul sunt albe. Are gheare ascuțite ce îi permit să se urce în copaci și să își construiască acolo cuib. O trăsătură unică o reprezintă vârfurile aripilor, de un portocaliu strălucitor.

Fig. 2.1.1 Rățoi mandarin Fig. 2.1.2 Rață și rățoi mandarin

b) Rațele caroline

Rața carolină mai este numită rața de lemn. Este o rață decorativă ale cărei caracteristici sunt aproape identice cu ale raței mandarine singura deosebire fiind penajul nupțial la mascul.

Rața carolină este o rață de dimensiuni mici având 19 cm lungime. Masculul are un penaj extrem de frumos colorat, iar femela are un penaj de culoare cenușie. Își fac cuiburi în scorburile copacilor aproape de apă, pe lângă iazurile cu apă mică din estul Americii de Nord. Femela depune între 9-13 ouă. Clocitul este asigurat de femelă și durează 28 de zile. Nu necesită un spațiu foarte mare și se comportă bine în prezența altor păsări.

Rățoiul adult are un penaj distinctiv, radiații multicolore și ochii roșii. Personalitatea lor este timidă și sperioasă.

Fig. 2.1.3 Rățoi și rață carolin Fig. 2.1.4 Rățoi carolin

II.2.1 Biologia rațelor

Obiectivul creșterii rațelor este ca incubatoarele să producă boboci vioi și sănătoși, capabili de cele mai bune performanțe.

Înființarea unei întregi linii de creștere a bobocilor este eficace. Dar având în vedere cunoștințele necesare pentru acest domeniu special și costurile aferente ridicate, creșterea bobocilor poate fi, pentru micii crescători, doar o pasiune.

Întreținerea pe pășune

Rațele se dezvoltă cel mai bine pe pășune și în această perioadă depun ouă de calitate superioară. Pentru aceasta, densitatea rațelor trebuie stabilită în așa fel încât iarba să fie suficientă ca să nu chelească. În caz contrar, pe vreme proastă se înnămolesc și se expun la îmbolnăviri. Ele tind să colinde pe pășune. În cazul în care ele străbat porțiuni acoperite cu nisip, poate fi necesar, atunci când soarele bate cu putere, să fie duse la umbră, deoarece solul se încinge și animalele pot muri din cauza căldurii excesive. În cazul în care solul este încărcat cu dejecții, el trebuie grăpat, greblat, frezat sau arat.

Apele în care rațele pot înota sunt benefice pentru dezvoltarea și curățarea penajului, dar, contrar opiniei larg răspândite, nu sunt neapărat necesare. Apele stătătoare, fără scurgeri și afluenți sunt folositoare numai când numărul rațelor este mic. Prin acumularea dejecțiilor apare pericolul infestării apei, putrezirii acestor dejecții și îmbolnăvirii animalelor. În apele curgătoare nu este nici un pericol, totuși aria folosită de păsări trebuie limitată pentru control.

[NUME_REDACTAT] adăpostirea în timpul nopții, pentru depunerea ouălor în liniște și pentru protejarea împotriva prădătorilor se folosesc mici hale robuste de 15×18 m, cu mari ferestre deschise, podele betonate și așternut gros de paie cu eliminarea anuală a gunoiului sau pur și simplu rumeguș pus pe pășune, fără podea de beton, cu dimensiunile de circa 20×10 m – adăposturi duble –, construcții din țevi de aluminiu sau de oțel acoperite cu folie de polietilenă sau cu plăci de plastic deasupra.

Nu a fost stabilită vreo influență semnificativă a diverselor construcții de adăposturi asupra producției de ouă. În adăposturi nu sunt nici hrănite, nici adăpate animalele. Dimineața între 7 și 8, păsările sunt scoase din adăpost. Când se lasă întunericul ele se întorc la timp în culcuș. Bobocii de rață recent instalați în adăpost rămân între una și trei zile în adăpost, iar în următoarele câteva seri vor fi conduși de afară în adăpost până când vor ști să găsească singuri drumul.

Ouăle de rață

Ouăle de rață sunt folosite pentru clocit sau pentru consum direct. În fiecare dimineață sunt adunate din cotețe și puse în coșuri cu căptușeală moale. Sunt ferite de razele soarelui, ploaie, îngheț și șocuri. Este greu să se obțină ouă cu coaja curată fiindcă rațele sunt indiferente în ceea ce privește ouăle. Unele le lasă în gropi și alte rațe le lasă unde se nimerește. Așternutul ud și cu dejecții murdărește ouăle, iar germenii pătrund în ele. Rezultatul clocirii este, astfel, periclitat.

După strângerea ouălor, spălarea lor poate fi oportună, totuși numai când există un pericol real, căci astfel spălarea nesăbuită aduce mai multe pagube decât foloase. Este benefică înmuierea ouălor într-un recipient cu dezinfectant și apoi ele trebuie clătite bine. Este bine să se țină cont de următoarele:

1-Lichidul dezinfectant trebuie să fie mai cald decât ouăle, și anume la 33-35 grade Celsius.

2-Vor fi lăsate acolo 10-15 minute. Dacă sunt lăsate mai puțin, dezinfecția nu este completă, iar dacă sunt lăsate mai mult pot fi atacați embrionii.

3-Dizolvarea dezinfectantului trebuie făcută conform instrucțiunilor producătorului.

4-Lichidul dezinfectant încărcat cu murdărie trebuie imediat înlocuit.

5-Uscarea ouălor în curent de aer nu este oportună din cauza efectului de evaporare prin răcire.

Procedeul de spălare este deci costisitor și, atâta vreme cât nu este absolut necesar nu este decât o ultimă soluție. Mai oportun este să se facă eforturi pentru a menține așternutul curat și, deci, și ouăle.

Dacă ouăle pentru clocit nu sunt imediat puse în incubator, ele trebuie depozitate într-un loc răcoros, la orizontală. Incubarea ouălor mici și a celor duble, ca și a celora care sunt deteriorate și deformate în lungime sau transversal și cu excrescențe este zadarnică.

Încercarea de a depozita ouăle pentru clocit în spații bine aerisite, la temperaturi de 7-10 grade Celsius au ca rezultat următoarele capacități de eclozare:

după 10 zile 80%

după 14 zile 62%

după 21 zile 35%

după 24 zile 25%

după 26 zile 8%

după 28 zile 3%

Ouăle de rață sunt și excelente alimente. Ouăle de rață sunt folosite mai ales la copt și la gătit, de aceea sunt foarte apreciate pretutindeni. Ouăle de rață conțin:

13,5% proteine

14,5% grăsime

30,3% substanță uscată

Clocirea naturală

Când rața este dispusă să clocească își amenajează o adâncitură în așternutul de paie din adăpost, în care ea depune până la o duzină de ouă și apoi începe clocitul. Dacă rața nu stă mult pe ouă, uneori ajung și rațe „străine” în cuib. Dacă rața nu mai iese din cuib la hrănitoare și la adăpătoare, i se pot pregăti la fața locului hrana, apa și chiar un loc de îmbăiat. În rest e bine să i se asigure liniște și protecție, prin izolare.

Dacă toate pregătirile sunt făcute și rața „stă” pe ouă, clocitul este de bun augur. Pasărea știe ce ouă trebuie întoarse, le recunoaște pe cele moarte și le dă jos din cuib. Din când în când ea își părăsește cuibul ca să mănânce, să bea, să se scalde și apoi, cu penele ude, apare umezeala între ouă, ea părăsește din nou cuibul pentru ca ouăle să se poată usca.

Eventual este bine să se pudreze ouăle cu pudră contra păduchilor, dacă se pun sub o cloșcă grea. Ea poate cloci 10 ouă din care să iasă 10 boboci. Dacă nu există o asemenea cloșcă la îndemână, acest rezultat este greu de atins.

După 28 de zile de clocit eclozează rățuștele. Bobocii de rață iau contact cu rața mamă printr-un piuit. Puii nu trebuie deranjați.

Clocirea artificială

Clocirea artificială este folosită de mii de ani. Egiptenii și chinezii aveau deja, în vremuri străvechi, cuptoare speciale pentru clocit. Și în zilele noastre mai există, la țăranii chinezi în regiuni fără electricitate, obiceiul de a pune ouăle la clocit în recipiente împletite, căldura fiind asigurată prin aportul orezului încălzit. Eclozarea are loc în încăperi încălzite, pe suporturi de bambus, încălzite cu aerul fierbinte de la focul de lemne ce arde timp de 24 de ore din 24.

Pentru a preveni accidentele clocitului natural, în principal lipsa unei cloști la momentul oportun se recomandă dotarea cu un incubator electric, care se poate utiliza și în cazul unui număr redus de ouă.

[NUME_REDACTAT] orizontale tratează termic ouăle fără să le miște, spre deosebire de incubatoarele în formă de dulap cu întoarcere automată a ouălor. Termostatul reglează temperatura, umezeala este asigurată prin udarea cojii ouălor și cu prosoape umede. În perioada dinainte de clocire, ouăle sunt aranjate, răcorite și aerisite cu mâna. Se recomandă să se facă mai multe probe cu aparatul gol, înainte, pentru a regla exact temperatura optimă. Deoarece în incubatoare temperaturile în diverse puncte sunt inegale, se recomandă să se facă frecvente controale cu termometrul medical uman.

Pentru incubarea corectă a unei mari cantități de ouă de rață sunt necesare incubatoarele automate. Acestea constau din mașina de clocit și mașina de eclozat care pot fi împreună sau separate. În incubator, ouăle sunt întoarse de mai multe ori pe zi cu 90 de grade, în timp ce în aparatul de eclozat ele nu mai trebuie mișcate. Ouăle sunt așezate pentru eclozat în lăzi plate, cu capac, în care puii pot ecloza în liniște și în condiții bune, fără umezeală.

Capacitatea de incubare trebuie folosită la maximum. Este oportun ca incubatorul să fie ocupat în proporție de 2/3 sau de 3/4. Dacă este ocupat mai mult, eclozarea devine problematică deoarece în sertarele incubatoarelor se ajunge la stagnarea climatizării care induce condiții inegale de incubare și rezultate diferite ale eclozării.

Planificarea și pregătirea clocitului

Aerul cald și umed, bogat în oxigen din incubator nu favorizează numai dezvoltarea embrionilor, ci și înmulțirea și dezvoltarea germenilor patogeni și paraziților. Împotriva acestora incubatorul trebuie protejat preventiv. Curățenia și igiena din aparate ca și din întregul spațiu de clocit sunt la fel de însemnate ca și într-un spital. Fără un motiv foarte întemeiat nu ar trebui să intre nimeni în clocitorie, dar cel puțin înainte ar trebui să se facă o purificare cu lichid dezinfectant prin care să se pășească pentru a nu se introduce germeni prin intermedierea pantofilor.

Trebuie notate și afișate cu grijă toate indicațiile în timpul procesului de clocit pentru a nu se pierde nimic din vedere.

Clocitul artificial este cu adevărat o artă, dar nu o știință secretă; rezultate mulțumitoare se obțin numai prin respectarea întocmai a instrucțiunilor de folosire. Cele mai înalte procente la eclozare sunt obținute de acei crescători care privesc ouăle din incubator ca pe ființe în devenire și care supraveghează și acordă o mare atenție tuturor manevrelor și schimbărilor care se petrec în cursul procesului de creștere. Ouăle ar trebui puse la clocit de abia la 2 până la 4 zile de la ouat deoarece practica a demonstrat că eclozarea este prejudiciată de clocirea imediată. Urmărirea întocmai a planurilor de lucru pentru clocitul artificial ușurează ținerea exactă sub observație a evoluției lucrurilor.

Incubatoarele sunt alcătuite dintr-un dulap pentru clocit cu dispozitiv basculant pentru introducerea grătarelor pentru ouă și un dulap pentru eclozare fără dispozitiv de întoarcere prevăzut cu lăzi cu gratii pentru bobocii care ies din ouă.

Fig. 2.1.1.1 Incubator ouă Covatutto 162 digital Fig. 2.1.1.2 Incubator electric

Supravegherea temperaturii

Cel mai târziu cu o zi înainte de depunerea ouălor, incubatorul trebuie pus în funcțiune și reglat la temperatura corectă. Ouăle vor fi puse din locul de păstrare în incubator unde temperatura va fi crescută treptat pentru evitarea șocului termic. Temperatura în incubator trebuie să fie de la început de 25 grade Celsius pentru ca diferența dintre aceasta și temperatura oului să nu fie mai mare de 12 grade Celsius. Ouăle sunt așezate cu partea turtită în sus, pe grătare. Astfel rămâne bășica de aer în poziția sa de până acum prin care embrionii se dezvoltă în poziție corectă.

Temperatura din incubator trebuie să fie măsurată cu termometrul în partea de sus a oului și trebuie să fie cuprinsă între 37,6 și 37,8 în curent de aer.

Termometrul principal al unui dulap de incubare arată întotdeauna numai temperatura spațiului, și nu pe a fiecărui ou în parte, care este puțin diferită în funcție de dezvoltarea individuală a fiecărui embrion. Pentru stabilirea temperaturii reale a fiecărui ou se va folosi termometrul de uz uman, care trebuie pus în diverse locuri în dulapul de incubare sau în contact nemijlocit cu ouăle; astfel va putea oferi un tablou diferențiat al temperaturii ouălor. Temperaturile prea înalte pot omorî embrionii în orice stadiu sau pot avea drept urmare obținerea de boboci slăbiți sau malformați. Pentru siguranță, eclozarea timpurie sau temperaturile prea mari pe o durată prea lungă trebuie evitate. Variații de temperatură de doar câteva zecimi de grad sunt tolerabile, dar cele de peste o jumătate de grad pot deveni dăunătoare.

Față de temperaturile de clocire prea scăzute, embrionii sunt, în general, rezistenți, dar dacă eclozarea întârzie, bobocii eclozați au deficiențe și, pe deasupra, ne putem aștepta și la mortalitate ridicată. Temperaturile de clocire prea scăzute sau prea ridicate trebuie considerate ca greșeli grave în timpul clocirii și sunt cauza principală a proastei eclozări.

[NUME_REDACTAT] mai puțin importantă este oxigenarea suficientă, deci aportul de aer proaspăt, deoarece embrionii suferă în lipsă de aer sau chiar se pot asfixia. Aerul din dulapul de eclozare nu poate fi mai bun decât în spațiul incubatorului din care sunt luați.

Aerul proaspăt va fi introdus prin deschizături prevăzute cu clape sau prin ventilatoare laterale.

Atunci când temperatura crește, trebuie ca aerul proaspăt să ajungă constant la toate ouăle puse la clocit. Pentru reglare, există clape de aerisire făcute să funcționeze odată cu creșterea căldurii proprii a ouălor și cu schimbarea rapidă de temperatură din incubator. În principiu, aerul proaspăt poate pătrunde nelimitat atâta vreme cât temperatura și umiditatea din incubator sunt sub control.

[NUME_REDACTAT] umiditatea aerului din incubator trebuie să fie omogenă. În timpul clocirii, umiditatea ar trebui să fie circa 70%, iar în dispozitivul de eclozare, până la începutul eclozării, de 90% și chiar peste.

Un indiciu pentru umiditatea corectă sau falsă în timpul clocirii este dezvoltarea bulei de aer din ou. Dacă umiditatea este prea mare, bula de aer este prea mică, iar bobocii care eclozează sunt mari și „moi”, iar dacă umiditatea este prea redusă, oul pierde, prin evaporare, prea mult lichid, bula de aer este prea mare, iar bobocul prea mic.

Odată cu începerea eclozării apare un surplus de umiditate în incubator care poate fi, parțial, eliminat prin uscarea pufului bobocilor.

Umiditatea neadecvată nu este, totuși, tot atât de dăunătoare ca temperatura neadecvată sau ca aerisirea deficitară.

Dacă ouăle au fost spălate și, astfel, stratul protector a fost îndepărtat sau prejudiciat, apare o evaporare sporită a lichidului din ou, ceea ce încetinește creșterea embrionului.

Întorsul ouălor

Odată cu dezvoltarea embrionului, albușul devine limpede și apos, iar embrionul „înoată” în acesta. De aceea pentru a nu se lipi de pielița interioară de pe coajă, acolo unde încălzirea se face pe o latură, ouăle trebuie întoarse de cel puțin trei ori pe zi. Întoarcerea insuficientă a ouălor prejudiciază eclozarea. Incubatoarele cu motoraș întorc automat ouăle la circa 2 ore.

[NUME_REDACTAT] dacă temperatura, aerisirea, umiditatea și întorsul ouălor sunt respectate întocmai, succesul procesului de incubare nu poate fi obținut dacă incubatorul nu este curățat. În timpul sezonului de eclozare, după fiecare eclozare trebuie curățat și dezinfectat. În incubatoarele unde se pun ouă la clocit chiar și de trei ori pe săptămână și care rămân constant în funcțiune în timpul întregului sezon de clocit, este mult mai dificil. Totuși grătarele pentru ouă, sertarele pentru grătare, deschizăturile pentru aerisire și ventilatoarele, în special umidificatorul automat, ar trebui cât de des posibil foarte bine curățate și dezinfectate.

Procesul de eclozare ar trebui dirijat în așa fel încât introducerea ouălor și eclozarea să aibă loc în aceeași săptămână. La fiecare serie de ouă nou introdusă se va ține socoteala în scris pe care grătar din dulapul de eclozare a fost introdusă noua serie pentru ca, mai târziu să se sorteze grătarul corect și să fie desfăcut grătarul care trebuie.

Sortarea ouălor

La câteva zile după începerea clocirii pot fi recunoscute în oul fertilizat pus în lumină, mici vase de sânge roșii în formă de stea ca o pată întunecată – acesta este embrionul. Ouăle nefertile rămân limpezi.

Pentru a putea deosebi ouăle fertile de cele nefertile, are loc sortarea (luminarea) ouălor de abia în cea de-a zecea zi. Fiecare ou va fi luminat cu o lampă specială. Se va economisi și timp și muncă prin iluminarea grătarului de jos cu luminatoare puternice cu sticlă albă (mată) prin care se pot recunoaște dintr-o privire ouăle care trebuie eliminate. Prin această sortare relativ târzie, în cea de-a zecea zi de clocit, de regulă, o a doua sortare devine inutilă.

Răcirea ouălor

Se acordă atenție și răcirii ouălor în timpul clocitului. În primele 10 zile, ouăle nu au nevoie de răcire deoarece ele de-abia încep să-și producă propria lor căldură, dar când majoritatea ouălor din incubator au o vechime de incubare mai mare, acestea trebuie răcorite din când în când.

Pentru răcorire, încălzirea incubatorului va fi închisă și ventilatoarele sau ușile incubatorului vor fi deschise. Este foarte periculos să se așeze aceste ventilatoare prea aproape de ouă.

Nu este periculos, când se folosesc incubatoare moderne, să se scoată afară sertarele (grătarele) pentru a se răcori. De îndată ce ouăle nu se mai simt calde, ceea ce se întâmplă după 15-30 de minute, răcirea trebuie încheiată.

Prin deschiderea ușii are loc o răcire destul de inegală deoarece căldura ascensională a grătarelor de dedesubt permite cu greu răcirea celor de sus, în timp ce podeaua rece a incubatorului le răcește mai mult pe cele de jos. În unele incubatoare, grătarele sunt stropite cu apă călduță pentru ca evaporarea de la suprafața oului să intensifice efectul de răcire și să sporească umiditatea din dulapul incubatorului.

Fig. 2.1.1.3 Controlul clocirii oului cu lampa de sortare poate oferi următoarele imagini (de la stânga la dreapta): oul este limpede, deci nefertil; pete nebuloase, oul este stricat; un inel sângeriu, embrionul e mort; miez clar și vase de sânge – o bună dezvoltare a embrionului

Dispozitivele pentru clocit sunt scoase din dulapuri, sunt stropite din belșug cu apă la temperatura de 8-12 și, sunt lăsate în afara incubatorului până când ouăle au temperatura mâinii. Dacă însă ouăle nu sunt stropite uniform, nu ne putem aștepta la rezultate omogene și benefice.

Și în timpul incubării pentru eclozare, când puii sunt pe deplin dezvoltați, s-a dovedit că o răcire suficientă pregătește eclozarea.

Ouăle din incubator nu vor fi prea devreme puse la eclozat fiindcă orice zi de grabă are efecte negative de până la 2% asupra rezultatului eclozării. Deoarece 3-4 zile pentru procesul de eclozare sunt suficiente este oprtun să se pună ouăle în a 24-a sau a 25-a zi de clocit la eclozat.

Temperatura de eclozare este reglată la 37,5și umiditatea intensificată prin introducerea de vase cu apă și atârnarea de prosoape absorbante, ude.

[NUME_REDACTAT] ciugulesc coaja oului de jur împrejur cu „clonțul” ascuțit care dispare imediat după eclozare și sar pe loc din găoace. Începutul eclozării face să se scurgă mult lichid pentru ca puful bobocilor să se poată usca. Va spori deci și aportul de aer proaspăt.

Eclozarea este ziua adevărului și dovedește dacă procesul de incubare a fost corect sau îndoielnic. Bobocii au eclozat. Unii eclozează deja cu două zile mai devreme și nu e nici o problemă. Alții eclozează mai târziu și sunt așa-numiții „întârziați”. Pentru a grăbi eclozarea și pentru a salva viața acelor câțiva boboci sănătoși neeclozați încă, eclozarea trebuie ajutată. Acolo unde bobocii au început să ciocănească și dau semne că sunt în viață prin mișcările ciocului, coaja oului se va desface cu grijă, capul va fi eliberat cu precauție și bobocul va fi ținut în continuare în incubatorul de eclozare la temperatura respectivă pentru a continua și a-și usca puful.

Pentru a se cunoaște evoluția individuală a fiecărei păsări în parte, trebuie să fie însemnate. De durată rămân acele marcaje efectuate prin mici tăieturi ale pielii înotătoarelor. Marcajele se fac cu o forfecuță imediat după eclozare. Bobocii nu suferă deloc.

Fig. 2.1.1.4 Exemple de marcaje de durată la înotătoarele bobocilor de rață

Creșterea bobocilor de rață

După eclozare, urmează creșterea. Pentru aceasta, rățuștele sunt duse din incubator într-o încăpere foarte bine curățată și dezinfectată și, câteva zile mai târziu sau chiar imediat, într-o crescătorie corespunzătoare. Când puii sunt puțini, este suficientă o lădiță simplă, deasupra deschisă.

Căldura necesară

Fiindcă sensibilele păsărele au fost obișnuite până acum cu o temperatură de clocire înaltă, ele vor fi expuse numai treptat la temperaturi ceva mai scăzute.

Tabel 2

Temperatura sub o lampă cu infraroșii (250 W)

Tabelul ne arată temperaturile la sol sub razele infraroșii ale unei lămpi de 250 de Wați în cazul diverselor temperaturi ale spațiului în care se află.

În timpul primelor zile de viață este periculos să se economisească căldură. Trebuie acordată atenție asigurării căldurii necesare prin măsuri privind temperatura exterioară, felul adăpostului și instalațiile aferente. Prin căldura corpului lor bobocii care cresc repede contribuie la ridicarea temperaturii adăpostului. De regulă, după circa 17 zile de viață, încălzirea artificială nu mai este necesară și climatizarea este adecvată, treptat, păsărilor adulte. Dacă rățuștele, în primele 10 zile de viață, în boxele lor, se zbenguie vesele, temperatura este corectă; dacă ele se mișcă, dimpotrivă, încet sau se cațără înspăimântate piuind și căutând căldura una peste cealaltă, atunci este prea frig și ele se îmbolnăvesc. Acest fenomen nu este observat prompt, ci abia după câteva zile, este greu să se remedieze situația. Fără lampă cu infraroșii sau radiator, în adăpost trebuie respectate următoarele temperaturi:

din prima până în a patra zi de viață 33

dintr-a cincea până într-a zecea zi de viață 27

din ziua 16 până în ziua 20 de viață minim 15

din ziua 21 până în ziua 25 de viață minim 10

Aceste temperaturi suportă doar foarte mici variații negative.

Fig. 2.1.1.5 Grup de rățuște la mâncare

Hrana bobocilor

Odată cu creșterea puilor începe și furajarea acestora. În continuare se va reda un tip de amestec pentru bobocii de rață.

În lapte se înmoaie fărâmituri de pâine albă, ou tare tăiat mărunt, urzici tinere tocate sau frunze de salată verde. La aceasta se adaugă sau orez măcinat, fiert cu tărâțe de ovăz sau un amestec dintr-o parte tărâțe, o parte uruială de ovăz și două părți uruială de orz. Totul umezit nu foarte mult, ci până formează un tot lipicios și sfărâmicios care le va fi oferit puilor în vase curate, pentru a mânca pe săturate. Nu trebuie să le lipsească nici apa proaspătă.

Constituie un avantaj să fie dată puilor și hrana gata preparată în hrănitoarele automate, care să conțină toate elementele nutritive necesare, vitaminele și microelementele, prin care sunt excluse deficiențele nutriționale. Furajarea corectă va începe cu un „starter” de granule de 2 mm. Tabelul 2 de mai jos reprezintă o comparație posibilă la o cantitate de 100 kg:

Multitudinea de componente a unui asemenea amestec ilustrează faptul că cu greu s-ar putea acesta obține într-o bucătărie de țară sau într-un loc asemănător. Pentru a crește în greutate 1 kg este nevoie de numai circa 1,5 kg de nutrețuri concentrate.

După puține zile de furajare cu „starter”-ul, li se oferă puilor furaje cu granule de 3 mm, mai ieftine.

Până în prezent, furajarea în acest fel, până la creșterea penajului rațelor, nu a creat probleme atâta vreme cât cerințele de bază în creșterea rațelor au fost îndeplinite.

Fig. 2.1.1.6

Vase pentru hrănirea bobocilor: adăpătoare, troacă și hrănitor plat

Hrănitor automat pentru pus în afara adăpostului pe care ți-l poți construi singur

Acoperișul protejează hrana de ploaie și are clape de deschidere pentru a-l umple cu furaje

Dacă este asigurat accesul la un curs de apă, există pericolul ca rațele să se înece atunci când malul este abrupt. Apa trebuie să aibă malul plan așa încât puii să poată trece fără efort din apă pe mal și invers.

Bobocii sunt foarte sensibili la atmosfera umedă și la curent și ar trebui protejați de intemperii până la creșterea completă a penelor.

[NUME_REDACTAT] creșterea unui număr mare de boboci de rață au fost realizate modele practice de adăposturi. În aceste adăposturi masive cu ferestre duble de sticlă, podele de beton și acoperișuri izolate din tablă de aluminiu sunt duși bobocii scoși din eclozator și ținuți într-un țarc îngrădit deasupra unui grătar metalic. Ventilatoarele și aerotermele cu aer cald reglează automat clima din adăpost, iar instalația de alarmă anunță eventualele accidente. Hrănitoarele automate se reglează după un orar și furnizează hrana din silozuri în recipientul pentru furaje. Apa potabilă curge în adăpătoarele care se află mereu la dispoziția puilor. Dejecțiile cad prin grătar pe podeaua netedă de beton aflată cu un metru mai jos, și sunt evacuate săptămânal în groapa pentru dejecții. Trebuie să existe o trecere îngustă care să traverseze grajdul în lungime și care să aibă la mijloc, între țarcuri, o șină pentru remorcile cu care bobocii sunt scoși din țarcurile lor și duși în afara adăpostului. Imediat ce adăpostul s-a golit, el trebuie curățat temeinic cu jet de apă de mare presiune și apoi dezinfectat. Adăpostul este astfel sterilizat și gata să primească următorul cârd. Trebuie respectată o igienă strictă pentru ca următoarea creștere a animalelor să nu fie prejudiciată.

Trebuie avut grijă la praful produs de puful bobocilor care se așează mai ales în instalațiile de aerisire și încălzire și le afectează funcționarea, lucru de care trebuie ținut cont când adăpostul este curățat. Când căldura este prea mare și aerisirea insuficientă, fără umbră, bobocii stau cu ciocul deschis și gâfâie. Se impune aerisirea, deși din fericire, nu apar, în general, pierderi în rândul puilor.

Sunt suficiente verificările făcute în fiecare dimineață asupra instalațiilor de aprovizionare, îndepărtarea animalelor moarte sau bolnave și un control de seară. Stadiul de boboci ia sfârșit la vârsta de circa 3 săptămâni când apar penele, ceea ce implică o considerabilă readaptare și mari eforturi de creștere din partea organismului lor.

II.2.2 Întreținerea rațelor

Creșterea reușită, de succes a rațelor cere – în toate cele 7 zile ale săptămânii – îndeplinirea a nouă cerințe de bază, și anume:

destulă căldură

suficient aer proaspăt

hrană suficientă

suficientă apă de băut

așternut suficient

suficientă libertate de mișcare

iluminare corectă

igienă adecvată

liniște suficientă.

[NUME_REDACTAT] timpul procesului de creștere, puii trebuie să se bucure de căldură. Sursa artificială de căldură poate fi economisită atunci când bobocii sunt conduși de o rață care clocește sau de o cloșcă. În caz contrar, întregul spațiu de creștere trebuie încălzit în mod corespunzător, fie cu radiator cu gaz, fie cu lampă cu raze infraroșii care să furnizeze căldura necesară. După ce păsările cresc, nu mai este necesară sursa de încălzire artificială.

Păsările trebuie ferite și de arșița soarelui și ținute la umbră. Prea multă căldură în afară sau în adăpost cauzează o respirație sacadată cu ciocurile deschise. Aceasta aduce mari daune. Sănătatea animalelor reprezintă o sursă clară de avantaje economice.

[NUME_REDACTAT] de oxigen din aerul adăpostului este verificat, cel mai simplu, cu nasul. Când se poate inspira profund fără efort și fără senzații neplăcute, clima din adăpost este corespunzătoare și conține suficient oxigen. Când, dimpotrivă, nasul și ochii „înțeapă”, conținutul de amoniac este prea mare. La animale apar repede inflamații oculare care fac ca ochii să se lipească și să împiedice vederea. De asemenea, suferă și celelalte simțuri, iar procesul de creștere este întrerupt. Este permisă aerisirea suficientă fără curent de aer prin ferestre, ventilatoare sau guri de aerisire și prin burdufuri de folie găurită.

[NUME_REDACTAT]-o mare măsură reușita în creșterea rațelor este asigurată de o hrană corespunzătoare. Cu cât mai bune rezultate se preconizează a se obține, cu atât mai valoroase nutritiv trebuie să fie hrana.

Fig. II.2.2.1 Hrănitori (de la stânga la dreapta): hrănitor automat prin cădere; nisip și scoici pisate; troc simplu; alimentator rotund

Fig. II.2.2.2 Stative pentru nutrețuri verzi

Apa de băut

Apa proaspătă de băut ar trebui să fie întotdeauna la dispoziția animalelor, cel puțin în zilele în care nu au acces la un curs de apă. Dacă nevoia lor de apă nu este satisfăcută, apetitul lor scade, iar procesul de creștere este îngreunat.

Fiindcă după consumarea hranei rațele se grăbesc să bea apă, pentru ca hrana din recipienți să nu se ude, hrănitoarele ar trebui să nu fie plasate prea aproape de adăpătoare. Doar așa se va evita risipa.

[NUME_REDACTAT] uscat și fără mucegai este o condiție importantă pentru menținerea stării bune a pufului, penelor și sănătății animalelor. Așternutul murdar de dejecții miroase îngrozitor, provocând neliniște și agitând păsările care se murdăresc pe burtă și sunt ciupite de celelalte păsări. Urmările sunt: burțile chele, ruperea parțială a penelor, după jumulit tuleiele apar mai târziu decât de obicei, se ajunge la tulburări ale stării generale de sănătate și la reducerea productivității, îmbolnăviri și mortalitate ridicată. Cu cât mai umed este aerul din grajd, cu atât mai greu rămâne așternutul uscat și cu atât mai mare este nevoia de paie. Pretențiile rațelor la un aer relativ umed, de circa 70%, este bine să fie împlinite, dar e mai bine ca umezeala să fie mai redusă pentru ca așternutul să rămână uscat mai multă vreme. Pentru așternut sunt potrivite paiele de cereale, rumegușul uscat sau talașul și turba fibroasă. E bine să se schimbe zilnic acest așternut pentru a se evita umezeala și murdăria.

Rațele pot fi crescute și în spații podite cu împletituri de sârmă. Acest lucru este și practic și igienic, deoarece dejecțiile cad prin ochiurile de sârmă. Dejecțiile adunate dedesubt, pe podeaua de beton, pot fi curățate ușor. Rezistența podelei de sârmă de oțel inox este practic nelimitată, în timp ce podelele de sârmă zincată trebuie schimbate la câțiva ani.

Libertate de mișcare

Pentru o bună dezvoltare, rațele au nevoie de suficientă libertate de mișcare. Densitatea populației avicole în adăpost trebuie stabilită în funcție de vârsta rațelor. Dacă locul devine prea strâmt, adăpătorile și hrănitorile sunt frecventate mai rar – numai păsările puternice pot rezista. Așternutul murdar devine repede insuportabil și nu se mai poate usca. Cu cât mai mică este densitatea în adăpost, cu atât animalele vor fi mai ușor de crescut și se vor dezvolta mai bine.

[NUME_REDACTAT] creșterea în adăposturi, rațele ar trebui să stea într-un mediu iluminat și noaptea. În crescătoriile mici, iluminarea nu este necesară atunci când nu apare pericolul agitației nocturne. Fiindcă alternanța dintre lumina naturală și cea artificială reprezintă un stimulent favorabil pentru organismul animalelor, adăposturile rațelor ar trebui să fie prevăzute cu ferestre pentru ca lumina zilei să poată pătrunde la rațe.

Lumina în coteț descurajează prădătorii, dă posibilitatea animalelor timide să se orienteze constant și le împiedică să intre în panică la fiecare zgomot inofensiv, ceea ce în întuneric se întâmplă de obicei. Și ouatul nocturn este mai liniștit când animalele nu mai au nici un moment senzația de teamă.

Fig. II.2.2.3 Creșterea rațelor din rasa comună

Va fi nevoie de un generator de curent pentru a acoperi pagubele produse de o pană de curent. O întunecare bruscă ar putea genera nervozitate în rândul animalelor care, astfel, ar putea intra în panică. Aceasta ar spori chiar mortalitatea. Iluminarea adăpostului vine în sprijinul animalelor, dar și al crescătorului care poate ține permanent situația sub control.

[NUME_REDACTAT] în condiții de igienă și sănătate perfectă, rațele pot produce ouă cu cele mai bune rezultate.

Lipsa igienei și curățeniei sunt premisele apariției bolilor. Înainte de toate, murdăria și umezeala favorizează dezvoltarea virușilor, bacteriilor și gângăniilor de tot felul care atacă organismul păsărilor. Tot ceea ce nu este curățat și dezinfectat în grajd și în zona de creștere a păsărilor, trebuie considerat ca un teren fertil pentru germeni. Aceasta nu înseamnă totuși că se vor dezvolta, obligatoriu, boli acute. Dacă starea de sănătate a animalelor nu este robustă, iar greșelile de întreținere abundă, atunci mecanismele de apărare ale păsărilor împotriva germenilor sunt deficitare, iar animalele se îmbolnăvesc.

Sterilizarea habitatului ar fi ideală, dar nu este întotdeauna la îndemână din cauza costurilor, deoarece animalele produc mereu dejecții. O dată pe an ar trebui să fie curățate intensiv și dezinfectate adăposturile, în pauza de producție a proceselor de incubație și creștere. Gerurile cu temperaturi sub -10, în cazul în care adăposturile nu sunt încălzite, duc la încetarea ouatului. Obligatoriu în timpul iernii se va face o pauză de ouat de 8-10 săptămâni în care păsările se odihnesc după enorma productivitate din cele 9-10 luni trecute și își refac forțele pentru o eventuală perioadă de ouat. Întreținerea poate fi asigurată numai printr-o igienizare periodică a ambientului. Astfel întreprinderea este gata pentru o nouă perioadă productivă.

[NUME_REDACTAT] zilnică și verificările de-a lungul adăpostului ar trebui limitate la strictul necesar și efectuate cât mai discret. Animalele ar trebui să se simtă bine tot timpul și în siguranță, să mănânce și să crească în voie.

Adăposturile de rațe

Adăposturile de rațe trebuie nu doar să îndeplinească cele nouă cerințe de bază pentru întreținerea rațelor, ci și să fie ușor de manevrat, simplu de îngrijit, adaptate animalelor și ieftine. Pentru producția de sezon (din primăvară până la Crăciun) cerințele pot fi ușor stabilite. Pentru crescătoriile mici este suficient să se folosească un hangar aerisit care este ușor de amenajat și protejează împotriva vremii proaste și prădătorilor. Dacă un asemenea tip de adăpost nu este la îndemână, se poate amenaja unul din stuf sau din lemn peste care se va fixa o folie contra efectului ultravioletelor al cărui fronton este căptușit pentru a oferi umbră, lumină. Tot aici vor fi instalate lampa cu raze infraroșii sau radiatorul cu gaz – dacă este nevoie se va pune și un strat de paie și adăpostul rațelor este gata. Într-o asemenea așezare acoperită cu folie atmosfera se încălzește atât de mult încât noaptea dejecțiile rațelor se usucă și devin culcuș. Dacă păsările ies în timpul zilei, nu mai este necesar ca în adăpost să existe apă și hrană.

Cu cât mai mare este crescătoria, cu atât mai mari sunt cerințele de amenajare și de întreținere, mai multe intrări și ieșiri ale rațelor, iar climatizarea, aerisirea, curățarea, dezinfectarea, apărarea de dăunători trebuie, pe cât posibil, automatizate pentru a ușura munca oamenilor.

Cap III. Eficiența activității de exploatare a păsărilor

[NUME_REDACTAT] achiziționează 10 familii de fazani – o familie înseamnă un mascul și trei femele – și un incubator pentru ouă, se amenajează apoi o mică hală pentru creșterea puilor și se poate spune că s-a demarat o afacere. S-a demarat o afacere foarte profitabilă: costurile aferente creșterii fazanilor nu sunt foarte mari și, odată ce ajung la maturitate, aceștia sunt foarte ușor de întreținut, putând rezista în aer liber chiar și în timpul iernii.

Prețul unui kilogram de amestec de porumb, grâu și alte ingrediente necesare dezvoltării armonioase a puilor de fazan costă aproximativ 1,4 lei, în timp ce hrana pentru adulți poate varia între 1,2 și 1,3 lei.

De asemenea, crescătorii pot vinde și ouăle de fazan, prețul unui ou ajungând la aproximativ 1-1,5 lei. Un fazan adult se comercializează la prețuri cuprinse între 40 și 50 lei, iar un pui de fazan poate costa între 5 și 6 lei.

[NUME_REDACTAT] vrea să vândă rațe are nevoie de clienți. Aceștia se găsesc peste tot, dar trebuie atrași. Pornind de aici se face planificarea producției de păsări îngrășate și se calculează șansele de desfacere pe piață.

Orice producător liber care trebuie să vândă pentru că, altfel, marfa i se strică, vine în contact cu comercianții.

Presiunea pieții face ca prețurile să fie acceptate, iar uneori costurile să nu fie acoperite. De aceea producția de rațe trebuie gândită astfel încât să poată fi ofertată atunci când există un puternic interes. În caz contrar se prevede posibilitatea congelării mărfii până apare cererea pe piață. Cele mai bune prețuri se oferă pentru marfa proaspătă, deoarece clienții presupun că prin congelare calitatea poate fi afectată. Aici există șansele de vânzare în mici cantități pentru producători a căror marfă are o calitate recunoscută.

Rațele sunt considerate păsări de sezon, cererea este diferită în funcție de anotimp. De la începutul lui octombrie până la Crăciun cererea este cea mai mare, din mai până în septembrie cea mai mică. Că din consumul de păsări, cel de rață reprezintă doar 6% lămurește de ce piața are rezerve față de crescătorii de astfel de păsări.

Cap IV. Concluzii și recomandări

Afacerea cu ferma de fazani de decor este foarte slab reprezentată în România, ea neavând o piață de desfacere foarte bine conturată. Segmentul de piață care cumpără fazani de decor este reprezentat de oameni care doresc să își înfrumusețeze împrejurimile casei și de cei care prezintă un hobby în acest sens.

Această afacere este una de viitor alături de cea în care fazanii sunt crescuți pentru vânătoare, repopularea anumitor zone sau pentru carne.

Pentru a învinge orice dificultăți se recomandă să se înceapă cu o ofertă mică pentru a câștiga experiență.

Cine oferă marfă de calitatea I va găsi imediat clienți și își va forma imediat cererea.

Pentru a avea marfă de calitatea I păsările vor fi hrănite cu furaje, de preferință, naturale.

Aceste afaceri sunt sezoniere deoarece păsările au o perioadă de reproducere relativ scurtă.

Se recomandă ca afacerile cu ferme de fazani sau rațe să se înceapă după ce a fost studiată cererea de piață pentru a se afla dacă segmentul respectiv de piață va avea un potențial profitabil pe termen lung.

Pentru a ține pasul cu oferta concurențială internă și apoi cu cea externă se recomandă ca ferma să fie dotată cu tehnologie modernă și să aibă un personal calificat.

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT] – Păsări de agrement și decor. [NUME_REDACTAT], Iași, 2010;

Horst von Luttitz – Crescătoria de rațe și gâște. Editura M.A.S.T., 2003;

Dr. [NUME_REDACTAT] – Canarul. Pasiune. comerț. [NUME_REDACTAT]-Alex & LETI PRES;

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] – Îndrumar pentru creșterea prepelițelor. [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2002;

*** Prepelița. Fazanul., [NUME_REDACTAT]-Alex, 2001;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ra%C8%9B%C4%83;

http://ouadeincubat.ro/web3/tomatocart/gtrunk2/products.php?46;

http://danalexe.sunphoto.ro/Fazanul_diamant;

http://www.scribd.com/doc/60111437/Cresterea-fazanilor;

http://www.zooland.ro/Rata_mandarin-4857.html;

http://www.zoopark.ro/pasari.html;

http://fazanitudorbucuresti.sunphoto.ro/Rata_Caroline;

http://www.superfarmland.ro/despre-incubator.html.