Partісіparеa Сеtatеnіlor la Furnіzarеa Sеrvісііlor Publісе
Participarea cetățenilor la furnizarea serviciilor publice
Capitolul 1. Introducere
Esența democrației o reprezintă un sistem de guvernarecu și pentru oameni. Acestecuvinte sunt la fel de adevărate și actuale acum ca și atuncicând au fost rostite pentru prima dată în 1863 decătre președintele american Abraham Lincoln. Acest concept al democrațieieste valabil și pentru România, la fel ca și pentru Statele Unite ale Americii, Anglia sau pentru orice altă democrație modernă.Implicațiile acestei afirmații sunt acelea că democrația reprezintă mult mai mult decât alegeri libere, deși acestea sunt punctul de început. Guvernarea cu și pentru oameni trebuie să devină și să rămână un parteneriat – un parteneriat întrecetățeni și aleșii în careei și-au investit încrederea. Această încredere trebuie să seextindă la toți funcționarii publici și la toateinstituțiile administrative.În limbajul cotidian, întâlnim frecvent ideea că imaginea unei țărieste dată de administrația acesteia. Fenomenul administrativ se află într-o strânsă legătură cu problematica puterii și guvernării.
Autoritățile publice, în calitate de putereinstituționalizată, exercită constant același tip de activități decomandă, comunitatea în ansamblul ei fiind conștientă de legitimitatea asumării șiexercitării acestor prerogative, precum și de îndatorirea de a respecta deciziileconducerii, sub sancțiunea unor pedepse sociale.Indiferent din ce punct de vedere am aborda această problemă, poporul este titularul absolut al puterii politice. Apelând la procedurielectorale, cetățenii îșiexercită puterea politică prin intermediul unor reprezentanți ai săi, care pun bazele funcționării sistemului politic, statul fiind constituit pentru a exercita această putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale, deinteres general.Nu trece un an, indiferent deculoarea politică a Guvernului, fără să se vorbească despre reforma administrației publice locale și despre descentralizare, fie de la București, fie din țară, funcție de puterea șiinfluența politică a liderilor politicicare dezbat aceste subiecte în spațiul public. Tema esteextrem de „la modă”, însă riscă să rămână goală deconținut în absența unor măsuri fermecare să ateste atât angajament politic, cât mai ales criteriicerte, incotestabile pentru a măsura ce înseamnă o administrareeficientă a resurselor publice.
Din păcate și în acest an, Guvernul vorbește despre reforma administrației publice locale și despre nevoia de a stabili o serie de standarde decalitate/cost pentru serviciile furnizate de administrația locală, însă pornește acest demers prin anunțarea unor „raționalizări” de personal la nivelul administrației locale. Apreciem că o asemenea abordare -în absența unor evaluăriclare și a unei viziuni asupra a ceea ce reprezintă misiunea unei administrații publice, în slujba cetățeanului – sunt de natură a afecta calitatea/cursul firesc al procesului de descentralizare. Studiind în ultimii ani și participând la dezbateri șichiar decizii publice privind anumite măsuri referitoare la funcționarea administrației publice locale, am putut constata faptul că cele mai multe decizii omit să țină cont exact de dimensiunea finală, de rezultatele actului administrativ, care ar trebui să fieexpresia concretă a 3 condiții: eficiență, eficacitate și raționalitate.
Insistent așa cum a făcut încă de la înființarea luicu 8 ani în urmă, Institutul pentru Politici Publice (IPP) din București a supus dezbaterii publice încă din 2005 o serie de aspectece țin de managementul serviciilor publice, promovând conceptul de măsurare a performanței în furnizarea de servicii publice locale. Ulterior, legislația în domeniu a consacrat, de asemenea, două concepte în strânsă legătură cu discuția privind calitatea serviciilor, anumeconceptele de standarde decost și decalitate ale tuturor serviciilor furnizate de o administrație locală. Din păcate însă, deși aceste sintagme sunt vehiculate deja de peste 3 ani, nici până în prezent autoritățilecu competențe în materie nu și-au exprimat o viziunecoerentă asupra modului în care ar trebui să fie gândit procesul de stabilire, de măsurare a acestor standarde, funcție decare oriceinstituție, organizație sau cetățean interesat ar trebui să poată să aprecieze, în orice moment, dacă serviciile decare beneficiază îndeplinesc sau nu minime standarde de calitate.
Așadar, în absența datelor concrete despre starea actuală a serviciilor publice locale, aflate în gestiune publică sau a căror gestiuneeste delegată, care să fie furnizate din inițiativa autorităților statului, Institutul pentru Politici Publice (IPP) pune la dispozița factorilor de decizie din administrația locală – primarii municipiilor reședință de județ dar și a reprezentanților de la nivelul administrațieicentraleimplicați (Ministerul Administrației șiInternelor) pentru al patrulea an consecutiv, o radiografieconcretă privind starea actuală a celor maiimportante serviciicomunitare de utilitățipublice: alimentarea cu apă șicanalizare a localităților, iluminatul public, distribuția deenergie termică, salubrizarea, transportul public precum și a altor servicii de maximă importanță pentru comunitate și anume administrarea rețelelor de străzi sau poliția comunitară. Colectând, prin eforturi proprii, informații de la nivelul tuturor primăriilor de municipii – reședință de județ în decursul ultimilor 5 ani, putem astăzi detecta evoluții/involuții în ceea ce privește parametrii la care autoritatea furnizează anumite serviciicătrecetățenii săi, dinamica tarifelor acestor serviciietc. și alte asemenea reperecare, în mod normal, ar trebui să constituie un instrument de lucru curent pentru factorii de decizie.
Comparația cu alte localități de același rang nu reprezintă întotdeauna cea maicomodă sau singura metodă de analiză a calității/parametrilor de furnizare a unor servicii, însă cu siguranță la acest moment este, poate, cea mai deimpact pentru a arăta că la nivelul localităților din România există (încă) discrepanțe foarte mari în ceea ce privește accesul cetățenilor la o serie de utilități primare. În egală măsură, indicatorii propuși șielaborați în decursul timpuluicu sprijinul specialiștilor din domeniile de referință ale fiecărui serviciu, nu sunt singurii posibili, ei pot fi perfecționați/rafinați astfel încât să reflectecât mai fidel realitățile în ceea ce privește starea acestor servicii publice.
Ceea ceeste sigur însă, estecă puterea cifrelor dă dimensiunea realității: în măsura în care datele transmisecătreIPP an de an privind o serie întreagă de aspectececaracterizează funcționarea serviciilor publice municipale sunt exacte sau măcar apropiate decondițiile reale, atunci diagnosticul actual ar trebui să îndemne la reflecție pe toțiceicare vor citi studiul de față – primari, directori ai serviciilor respective, operatori privați, jurnaliști șichiar cetățeni – și, în același timp, să stimuleze o dezbatere reală desprece înseamnă până la urmă, performanță, standarde decost, stardarde decalitate în serviciile publice ș.a.m.d.
Capitolul 2.Serviciile publice
Ce sunt serviciile publice?
Pornind de la scopul sau menirea „serviciului”, termenul de serviciu public definește acea activitate utilă, destinată satisfacerii unei nevoi sociale.Serviciul publiceste utilizat și în sensul de organizație sau organism social, dar și în sens funcțional, de activitate desfășurată.Definiția clasică a serviciului public pune în evidență natura juridică a organuluicare-l prestează șicareeste persoană publică, statul, colectivitatea locală sau o altă instituție publică.
Obiectivul major al serviciului public esteinteresul celor administrați și nu obținerea profitului. Pentru aceasta trebuie realizată o delimitareclară a interesului general deinteresul particular, condițieimpusă depractica administrației publice. Prin serviciu public, unii autoridefinescca un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrațieicreatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat șicontinuu, o nevoiecu caracter general, a căreiinițiativă privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacțieincompletă șiintermediară.Serviciile publice, în sens larg, sunt ansambluri de persoane și lucruricreate în vederea satisfacerii unei nevoi publice decătre o colectivitate publică, supuse autorității șicontrolului acesteia.
Administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonomecentrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice. Administrația publică locală desemnează „o categorie de autoritate publică, care potrivit Constituției și legilor estechemată să execute legea, sau, în limitele legii, să presteze servicii publice, uzând, în acest scop, de prerogativele specifice puterii publice”. După cum reiese din definițiile de mai sus, sistemul administrației publicecuprinde două componente majore, și anume: administrația publică centrală și administrația publică locală, având în principal aceleași funcții, cu mențiunea că administrația publică centrală acționează la nivel național, în timp ce administrația publică locală areca principal scop satisfacerea nevoilor colectivității locale pecare aceasta o reprezintă. Cele două sisteme administrative sunt complementare șiindependente, iar funcționalitatea unuia dintreeleinfluențează, în mod decisiv, eficaciatea celuilalt. Ponderea administrației publicecentrale, în anul 2006, a fost de 43,35% iar ponderea administrației publice locale a fost de 54,65%.
Administrația publică locală în România funcționează în conformitatecu prevederile Legii 215/2001 modificată prin Legea 286/2006, lege prin care se reglementează funcționarea administrațiilor publice la nivel local, modalitatea deconstituire a consiliilor județene și loacle, atribuțiile și funcționarea acestora, precum șicelelalte aspecte juridice de natură să asigure o funcționalitate optimă acestor categorii de autorități publice.
Tipuri de servicii publice
Serviciul publiceste un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri delimitate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrației publicecreatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat șicontinuu o nevoiecu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât satisfacțieincompletă șiintermitentă.Un aspect foarteimportant este acela că principiile generale de organizare a sistemului administrației publice recunoscute de doctrina administrativă sunt:
-principiul centralizării
-principiul descentralizării.
Centralizarea presupuneconcentrarea tuturor sarcinilor administrative din teritoriul unei țări în persoana statului, sarcini a căror îndeplinireeste asigurată printr-o administrațieierarhizată și unificată. Descentralizarea este acel sistem potrivit căruia administrarea intereselor locale, comunale, orășenești și județene se realizează decătre autorități liber alese decătrecetățeniicolectivității respective. Având la dispozițiemijloace financiare proprii și beneficiind de putere autonomă de decizie, acest sistem răspundeideii de libertate. Conform CarteiEuropene a Autonomiei Locale, adoptata la Strasbourg la 15 octombrie 1985 descentralizarea serviciilor publice se manifestă prin deplasarea serviciilor publice de la centru cătrecomunitățile locale. Descentralizarea asigură cadrul necesar asigurării de servicii publiceconform cerințelor cetățenilor și generează libertatea locală care areca rezultat dezvoltarea colectivității locale. Conform articolului 120 din Constituția României "Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice".
Centralizarea și descentralizarea se operează mai ales în profitul sau detrimentul colectivităților locale, dar afectează și modelează ansamblul aparatului administrativ, făcându-se resimțită în toate serviciile, cu o intensitatecare diferă de la o țară la alta și de la serviciu la serviciu. Scopul descentralizăriiestecrearea de unități administrabile și delegarea autorității, permițând astfel luarea de decizii mult mai repede și mult mai flexibile, care se adaptează și la cerințelecetățenilor. Sistemul administrativ descentralizat acordă atribuții largi pentru organeleinferioare; colectivitățile locale, de regulă, au în fruntea lor autorități alese; puterea de decizie aparținând, în majoritatea cazurilor, acestora.
Autonomia locală se îmbină cu descentralizarea locală , aceasta presupunecă în unitățile administrativ teritorialeexistă autorități administrative locale, autonome, alese decolectivitățile locale, care satisfacinteresele publice locale, precum și autorități ale administrației teritoriale de stat, desconcentrate la nivelul circumscripțiilor teritoriale, careexercită, prin delegare, unele atribuții statale, dar satisfac șiinterese alecolectivităților locale. Autonomia locală este forma modernă deexprimare a principiului descentralizării administrative. Aceasta este asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivității locale, al autorităților acestora, în raport cu administrația de stat șicu autoritățilecareexercită funcțiile acestuia în unitățile administrativ – teritoriale. În cadrul acestui subcapitol am prezentat serviciile publicece pot fi înființate și organizate de autoritățile administrației locale.
Conform legislației românești principalele servicii aflate în gestiunea autorităților locale pot fi grupate astfel:
1. Servicii publicecu caracter statal: serviciul de pază; serviciul public de protecțiecivilă; serviciul de autorizare a construcțiilor serviciul public de starecivilă; serviciul public pentru administrarea creșelor; servicii publice sociale; serviciul publiccomunitar deevidență informatizată a persoanei.
2. Servicii de utilități publice: serviciul public de alimentarecu apă și serviciul public decanalizare; serviciul public de producere, transport, distribuție și furnizarea energiei termice în sistem centralizat; serviciul public de salubritate; serviciul public deiluminat public; serviciul public de administrare a domeniului public și privat; serviciul public de transport public local decălători; serviciul public de întreținere a spatiilor verzi; serviciul public pentru întreținerea, repararea șiexploatarea străzilor.
3. Servicii publicecu caracter comercial: serviciul public deexploatare a piețelor publice agroalimentare; serviciul public de administrare șiexploatare a parcărilor publice; serviciul public de administrare și întreținere a cimitirelor; serviciul public deecarisaj; serviciul public de administrare portuară.
4. Servicii publicecu caracter cultural și sportiv.
5. Serviciul public pentru relațiiexterne.
6. Serviciul public financiar, fiscal și bugetar. Un alt aspect analizat în cadrul acestui subcapitol este acela al prezentării modalităților de gestionare a serviciilor publice locale și a prestatorilor de servicii publice la nivel local. Serviciile de utilități publice la nivel local se înființează, organizează și gestionează decătre administrațiile publice locale, respectiv decătreconsiliile locale, consiliile județene sau decătre asociațiile de dezvoltareintercomunitară înființateconform prevederilor legale.
În organizarea, funcționarea și dezvoltarea serviciilor de utilități publice, interesul general al comunităților localeeste prioritar. În acest sens, serviciile de utilitățipublice urmăresc satisfacerea cât maicompletă a cerințelor utilizatorilor, protejarea intereselor acestora, întărirea coeziuniieconomice-sociale la nivelul comunităților locale, precum și dezvoltarea durabilă a unităților administrativ teritoriale. Gestionarea serviciului public poate fi făcută de o persoană publică (stat, comunități locale, instituții) sau de o persoană privată (fizică sau juridică). Noțiunea de gestiune desemnează administrarea patrimoniului sau a unor bunuri ale unei persoane decătre reprezentantul ei sau totalitatea operațiunilor efectuate de un gestionar privind primirea, păstrarea șieliberarea bunurilor materiale sau a valorilor bănești dintr-o societatecomercială sau instituție. Modalitățile prin care se realizează organizarea și gestionarea serviciului public la nivel local sunt:
– gestiunea directă;
– delegarea;
– gestiunea privată.
Organismelecare prestează servicii publice pot fi grupate în treicategorii:
• autorități ale administrației publice;
• instituții publice;
• regii autonome deinteres public.
Această grupare se întemeiază pe următoarele deosebiri:
– activitatea autorităților administrației publice secaracterizează prin adoptarea șiemiterea de acte administrative, activitatea instituțiilor publiceeste mai mult o activitate de reglementare, iar cea a regiilor autonomeeste preponderent economică;
– mijloacele financiare necesare desfășurării activității autorităților publice și, în mai mică măsură a instituțiilor publice, se asigură de la bugetul statului, iar regiile autonome își asigură mijloacele bănești, în mare măsură, din veniturile obținute din activitatea proprie;
– autoritățile administrației publice și, în mai mică măsură, instituțiile publice furnizează servicii în mod gratuit, în timp ce regiile autonome prestează serviciicontra cost.
Practica a făcut să secreadă că gestionarea serviciilor publice nu poate fi realizată decât decătre persoane juridice de drept public, respectiv decătre stat, județ, oraș sau comună. Pe măsură ce tipul serviciilor ce trebuie asigurate s-a diversificat , statul șicolectivitățile locale s-au văzut în imposibilitatea de a presta aceste servicii, și prin urmare au fost nevoite să încredințeze prestarea acestor servicii publice unor persoane de drept privat. O colectivitate locală trebuie să dispună de o libertate totală în alegerea celui pecare îl deleagă astfel încât pentru efectuarea și gestionarea unui serviciu public să fie aleasă persoana cea mai aptă să gestioneze serviciul public în conformitatecu cerințeleinteresului general.
Capitolul 3. Furnizorii de servicii publice
Sectorul public
Sectorul public îndeplineștecâteva funcțiimajore:
a) funcția de alocare
b) funcția de distribuție a veniturilor
c) funcția de stabilizare
Funcția de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieței în vederea determinãrii tipului șicalitãții unui serviciu public și la posibilitãțile decreștere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. Desigur, atuncicând piața asigurã o utilizareeficientã a resurselor, implicarea statuluieste minorã șiconstã în acțiuni menite sã încurajezeconcurența și libera intrare pe piațã. Dimpotrivã, atuncicând nu existã o competițieeficientã și se manifestã o situație de monopol sau externalitãți, implicarea publicã este necesarã pentru reglementarea activitãțiieconomice. Aceasta se face fie prin producție publicã directã, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea șicalitatea producției. În acest sens, se face distincția între producția directã de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este asiguratã de sectorul public și producția publicã indirectã în care bunul se realizeazã de firme private pe baza unor decizii publice. Deexemplu, echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.
Distribuția veniturilor se referã la implicarea statului pe piațã prin procesul de ajustare a veniturilor și avuției acumulate din tranzacțiieconomice. Deși analiza economicã nu oferã indicii în ceea ce priveștecorectitudinea acestei repartiții, principiile deechitate socialã și justã reglementare a avuției stau la baza politicilor fiscale și a cheltuielilor publice. Distribuția veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresivecareconstã în perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încaseazã fondurice pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete de masã celor cu venituri mici sau pentru oferirea de locuințe de stat, maiieftine.Stabilizarea reprezintã o funcție a sectorului publiccare vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã și protejeazã tranzacțiileeconomice publice și private. Obiective precum creșterea ocupãrii forței de muncã, stabilitatea prețurilor, creșterea economicã se aflã în centrul politicilor macroeconomice. Ocuparea forței de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu fenomenul șomajului și politicile de diminuare a acestuia.
Stabilizarea prețurilor este o cerințã a uneieconomii de piațã solide și prospere și se asigurã prin controlarea inflației și adoptarea pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflației. Creșterea economicã este un proces complex care apareca o consecințã a consolidãriieconomiei și se reflectã sintetic, prin creșterea producției totale și pe locuitor, care seexprimã în creșterea produsului național brut pe locuitor.Implicarea statului în economie prin exercitarea funcțiilor de alocare, distribuție și stabilizare trebuiau sã vizezecorelarea permanentã a deciziilor și acțiunilor publice. Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicții între obiectivele publice. Impozitarea progresivã poateconduce la scãderea incitației la muncã șichiar ineficiențã, funcția de distribuție fiind astfel, în relațieconflictualã cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcțieesențialã a sectorului public se poateconcretiza ea însãși în prevedericonflictuale de legislație, știut fiind faptul cã legile sunt interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agențieconomici sau chiar o încãlcare a principiului distribuției, dacã sunt favorizate anumitecategorii sociale. Cu altecuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficiența economicã șiechitatea socialã.
Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în care alteimperfecțiuni se mențin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuieignorat rolul sectorului public în viata economicã.Se știecă administrația publică reprezintă sistemul în care se desfășoară activitatea de organizare a executării și deexecuțieconcretă a legii. Această activitate se realizează decătre autoritățile administrativecentrale sau locale, putând avea caracter:de dispoziție – reglementărielaborate șiemise pe bază de lege și în interesul execuțieilegii;de prestație – servicii publice deinteres general sau local. Având în vedere faptul că nevoile șicerințele societății în general sau ale fiecăruicetățean în parte suferă modificări frecvente în timp și spațiu, administrația publică trebuie să aibă un caracter dinamic să se adapteze la aceste realități, fapt pentru care îșicrează și organizează structuricare să răspundă acestor cerințe și nevoi reclamate de societate. Acestecerințe și nevoi pot fi:generale – la nivelul întregiicomunități organizate decătre stat (apărare, ordine publică, educație, sănătate);specifice – la nivelul colectivităților din județe, orașe sau comune (alimentarecu apă, gaze, lumină, energie termică, salubrizare).
Autoritățile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii, executând-o sau organizând executarea acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse (financiare, materiale, umane) și decompetențe atribuitecorespunzător sarcinilor ce revin fiecăreia. Varietatea șicomplexitatea acestor sarcini, precum și nevoia sporită deeficientizare a activităților administrative au impus structurarea sistemului administrației publice pe mai multe palierecărora li s-au atribuit nivele decompetență și, implicit, de decizie adecvate. Datorită mobilității în timp și spațiu a cerințelor și nevoilor societății, colectivităților șicetățenilor, evoluția autorităților administrativeestecontinuă, atât în organizare, cât și în activitate.Pe măsura modificăriicerințelor și nevoilor, dorințelor și aspirațiilor, apar noi servicii, altele dispar, iar altele își modifică parametrii de funcționare. În prezent, administrația publică din România este structurată pe două mari nivele: administrația publică de stat, care poate presta servicii publicecentrale sau teritoriale; administrația publică locală.
Serviciile publicecu caracter de stat sunt realizate și furnizate de administrația centrală șiele au existat în țările române încă înainte de organizarea guvernuluica organ de stat. Furnizorul unui serviciu poate fi public sau privat. Acest lucru presupune în primul rând realizarea distincției între persoana publică șicea privată. Cea mai mare parte a sistemelor de drept operează cu această distincție. La nivel european, se pot întâlni următoarele situații:furnizorul poate fi public, dar fără a se distinge de autoritatea publică însărcinată cu determinarea regulilor de organizare a serviciului;furnizorul poate fi public, având statut de drept public, dar distinct decolectivitatea responsabilă de organizarea serviciului;furnizorul poate avea capital public, dar să fie supus unui regim de drept privat (societăți privatecu capital public);furnizorul poate să fie privat, dar să dispună de un act de putere publică, de privilegii de drept public;furnizorul poate fi privat și să nu dispună de nici un privilegiu particular (gestiuneconcurențială).
Statutul furnizorului depinde de forma de proprietate, după cum se poate observa.Organizațiilecare pot presta servicii publice sunt organele administrației publice, instituțiile publice și regiile autonome deinteres public.Literatura europeană desemnează „statul” drept ansamblu al componentelor puterii publiceinterne ale unei țări membre a UniuniiEuropene. Dar responsabilitatea privind serviciile publice poate reveni într-o țară fie puteriicentrale, fie puterilor locale. Această responsabilitate poate determina scheme de punere în aplicare diferite, în funcție de modul de organizare a națiunii: federalism, regionalism, descentralizare sau centralizareetc., în țările UniuniiEuropene.În unele țări aleEuropeiCentrale și deEst, sistemele de asigurare a serviciilor publice locale diferă în funcție de tipul serviciului și mărimea comunității locale, individualizându-se pentru fiecare țară.O clasificare globală a serviciilor publice, cecorespunde majorității țărilor europenecuprinde următoarelecategorii:
Ordinea și siguranța publică
Cuprinde funcțiile asumate în mod tradițional decătre stat, carecorespund exigențelor primare de solidaritate politică. Este vorba de apărare, justiție, poliție.Aceste funcții sunt tradițional etatice, care formează fundamentele statului, structurile de bază alecomunității.Sunt incluse aici servicii publice prin excelență, care nu pot fi încredințate mecanismelor pieței, chiar dacă anumitecomponente ale acestora pot fi asigurate de întreprinderi private.Infrastructură, locuințe și transport
Serviciile urbane
Este vorba de acele serviciicare nu pot fi realizateindividual din considerente tehnice. Se numesc urbane pentru că sunt dezvoltatecu precădere în mediul urban, dar fără a fi rezervateexclusiv locuitorilor din acest spațiu. Sunt incluse în această categorie distribuția de apă, canalizarea, colectarea și tratarea deșeurilor, serviciile funerareetc.Aceste servicii sunt supuse, în funcționarea lor, unor constrângeri generate de protecția mediului, care tinde să devină unul din elementeleesențiale ale dezvoltării lor.
Comunicarea și transporturile
Drumurile și poșta fac parte în mod tradițional din serviciile publice. Dezvoltarea mijloacelor decomunicarecondiționează crearea și dezvoltarea serviciilor în general, dar și a celorlalte domenii de activitate. Termenul „comunicare” înglobează o serie de funcții întrecare trebuie distinse:
transportul: făcând aici distincția întreinfrastructura de transport și mijloacele de transport, care pot să aparțină unor sectoare diferite (publice / private);
comunicarea informațiilor – serviciu colectiv carecunoaște în zilele noastreexpansiunea cea maiimportantă;
serviciul poștal.
Energia
Energia s-a dezvoltat individual înainte de a deveni serviciu public, spre deosebire de alte sectoarecare au suferit un proces invers. Datorită revoluțiilor industriale și a politicilor economice ale țărilor , activitățileenergetice au căpătat statutul de „strategice” – în sens economic și monetar – fiind subordonate treptat statutului public. Însă este un sector parțial subordonat statutului public, tendință ce se accentuează în contextul mondializării șievoluțiilor tehnologice.
Locuințele
Politicile publice privind locuințele pot avea finalități diferite:
a) finalitate socială: locuințe sociale. Serviciul public al locuințelor se îmbină astfel cu politicile sociale;
b) o finalitate urbanistică: politica locuințelor se îmbină cu serviciile urbane, cu implicații în materie de mediu și urbanism.
Asistența socială și sănătate
a) Funcția de asistență socială nu poate să lipsească din exercitarea responsabilităților politice moderne. Secolul XX s-a caracterizat prin dezvoltarea funcției sociale a statelor și punerea în aplicare a formelor de protecție socială. Dar dimensiunea acestei funcții poate fi variabilă, manifestată în proporții diferite, astfel:
intervenție în beneficiul anumitor categorii de populație defavorizate (vârstnici, copii, handicapați);
sisteme de asigurări socialecu grupe de risc (boală, accidente de muncă, șomaj);
venit minim garantat.
b) Funcția de sănătate reprezintă un serviciu public, expresie a acțiunii sociale.
O dată cu dezvoltarea roluluieconomic și social al statului, activitatea sanitară a devenit un adevărat serviciu public. Deexemplu, riscul legat deepidemii, periodic apărut, întărește nevoia de securitate sanitară șieste justificată intervenția publică accentuată.
Trebuie menționat că pot coexista, o funcție sanitară publică și una privată, care secompletează reciproc atâta timp cât există relații mutualecaracterizate prin acord, cât și o funcție de asistență socială publică, susținută și din sectorul privat.
Educație șicultură.
Funcția educativă este foarte general considerată serviciu public. Din punct de vedereistoriceducația a fost pentru mult timp obiect de litigiu între puterea politică șicea religioasă. Doar târziu puterea politică a reușit să asigure această funcție.
Funcția educativă se asigură prin gestiune directă decătreinstituțiile publice, coexistând șiinstituțiieducative privatecu sistemeeducative publice. Acest fapt a generat dezbateri și divergențe asupra coexistenței unui învățământ privat și a unui învățământ public și asupra categoriilor de formarecărora trebuie să le răspundă învățământul public (formareinițială și /sau continuă; formare primară, secundară sau superioară).
Sportul șicultura
Dezvoltarea individuală a corpului și a spiritului uman necesită, în aproape toate țările, o misiunecolectivă. Efectele acestor activități sunt importante din punct de vedereindividual șicolectiv și justifică asumarea activităților sportive șiculturale decătrecolectivitate, în primul rând în ceea ce priveșteinfrastructura, dar și activitățile propriu-zise.
Sectorul privat
Firmele private îndeplinesc în acest moment câteva funcții în cadrul administrațiilor publicemoderne.
Administrația publică are nevoie pentru a funcționa de venituri, care în majoritatea lor suntreprezentate deimpozitele și taxele pecare le plătește populația, dar și agențiieconomici. Prin urmareeste vital pentru orice autoritate publică, ca în cadrul comunității pecare o administrează să existeactivitățieconomicecât mai numeroase șicât mai bine dezvoltate. Prezența firmelor private înseamnăimpozite pecare acestea le plătesc; înseamnă în același timp locuri de muncă, prin urmarecetățenicare auvenituri, plătesc la rândul lor impozite șicumpără bunuri și servicii, creând în mod indirect alte locuri demuncă; înseamnă, de asemenea, mai puținicetățeni fără locuri de muncă, adică mai puținicetățenicareapelează la sprijinul comunității, deci mai puține resurseconsumate. In acest sens este o practică foartedes întâlnită ca autoritățile să ofere diverse facilități în scopul atragerii firmelor private, pentruîmbunătățirea condițiilor în care acestea trebuie să funcționeze, etc.
Furnizarea continuă șiefectivă a serviciilor publiceconstituie o condiție necesară pentrufuncționarea oricărei societăți moderne. In altă ordine deidei, teoria sociologică privind revoluțiilesusținecă o populație se revoltă în momentul în care autoritățile nu mai sunt capabile să își îndeplineascăsarcinilela nivelul așteptărilor populației. Anumiteevoluții ale societății pot conduce la imposibilitatea autorităților publice de a furniza serviciile solicitate decomunitate.In Europa au loc o serie de procese fundamentale:
Procesul continuu dedemocratizare, proces care are drept consecință sporirea cerințelor din partea cetățenilor (locuitoriimicilor comunități doresc servicii publice la nivelul celor din marile orașe).
In al doilea rând procesulnatural de migrare a populațieicare se produce, de regulă, dinspre localitățile mici spre marile aglomerațiiurbane, areca rezultat scăderea numărului decontribuabili în sate sau în micile orașe și prin urmarescscăderea generală a veniturilor aflate la dispoziția autorităților locale. Acestea sunt nevoite să caute soluțiialternative. Uneori aceste soluții sunt promovate de autoritățile naționale sau statale (în cazul federațiilor).In statul american Missouri, un număr de micicomunități locale s-au aflat, din motive financiare, înimposibilitatea de a-și angaja administratori profesioniști; autoritățile statului au intervenit și ausubvenționat angajarea unui număr de administratoriitineranți; aceștia trebuiau să administreze, fiecareun număr de 4-5 astfel de micicomunități; fiind foarte micica dimensiuni, o zieste suficientă pentrurezolvarea problemelor.
O altă soluție a fost comasarea acestor localități sau alipirea lor la orașe maimari (Franța și Germania sunt exemple de țări în care guvernele naționale au încurajat acest proces sauchiar l-au impus prin intermediul unei legi. Irlanda este țara europeană care a promovat cel mai agresivsoluții alternative pentru localitățile de dimensiuni reduse, care întâmpinau dificultăți în rezolvareaproblemelor lor administrative; astfel, un mare număr de micicomunități nu au deloc angajați sau au unnumăr foarte mic. Consiliile localecontractează majoritatea serviciilor publice de la instituțiile de profil aorașelor mai mari sau a regiunilor sau de la firmele private.Apelul la instituții publice aparținând altor autorități poate prezenta inconveniente legate în principalde distanță. Astfel, de multe ori, sectorul privat reprezintă alternativă cea mai bună.Astfel instituțiile administrative au dezvoltat în timp proceduri șicompetențe pentru atragereacompaniilor private în activitățile legate de administrația publică. Firmele private urmăresc în activitatealor obținerea profitului.
Înainte de a face o investiție, acestea anticipează posibilitatea obținerii decâștiguri punând-o în balanță cu riscurile pecareinvestiția le presupune. Decele mai multe ori sumelecare trebuieinvestite pentru realizarea unor servicii publice sunt destul de mari, iar câștigurile nu suntspectaculoase. Prin urmare, pentru a convinge aceste firme să seimplice în rezolvarea unor problemeadministrative autoritățile publice pot să oferecondițiicare să conducă la reducerea riscurilor pecarecompania privată le poateîntâmpina.Una din metodele folositeesteeliminarea sau limitarea concurenței. Astfel, se selecționează o firmăsau un număr limitat de firmeca partenere și li se asigură exclusivitatea pentru furnizarea unui anumitserviciu. (Deexemplu, se acordă uneicompanii dreptul de a-și amplasa chioșcuri de răcoritoare într-unparc în schimbul administrării respectivului parc; un alt exemplu poate fi asigurarea transportului încomun, care poate fi, de asemenea, acordată pentru o perioadă determinată unei singure firmecare astfelare posibilitatea de a activa fără concurență). Evident, în toate aceste situații selectarea firmelor care vorbeneficia de aceste avantaje se va face prin licitații, care în țările occidentale sunt, de regulă, corecte.
Parteneriatul poate fi de asemenea realizat prin contracte de asociere, prin oferirea de licențe defuncționare (în cazul firmelor de taximetrie, în cazul serviciilor de televiziune prin cablu, etc.) sau princoncesionare (gratuită sau în schimbul unei taxe).O altă metodă pentru limitarea riscurilor presupuse deinvestițiile firmelor private în vederea prestăriiunor servicii publiceeste încheierea contractelor pe o perioadă mai îndelungată. In acest fel companiileparticulare au o mai mare siguranță că își vor recupera investițiileinițiale. Astfel de abordareeste întâlnitămai ales în cazul investițiilor importantecum ar ficele deinfrastructură.
Pentru a oferi și în acest caz unexemplu, în Statele Uniteexistă un număr important de autostrăzicare au fost construite decătre firmeprivate, care le și administrează; esteevident că în astfel de situațiicontractele întrecompaniile private șiautoritățile publice sunt încheiate pe perioade mai mari de 20 de ani.De asemenea, autoritățile pot prelua, parțial sau total, riscurile pecareinvestițiile făcute de firmeleprivate le presupun. Este o practică întâlnită des și în România și anume garantarea creditelor.
Aceastămetodă este folosită în Occident pentru a atrageinvestițiiconsiderate vitale. Este de fapt, o modalitate dea implica managementul privat în gestionarea unor fonduricare sunt, în esență, publice și de a atragefirmeimportante pornindu-se de la premisa că ele vor continua să activeze în cadrul comunității dupăfinalizarea investiției. De multe ori, o asemenea colaborare între sectorul public șicel privat estecontroversată deoarece firmele particulare nu își asumă în acest caz aproape niciun risc. Fenomene decorupție pot să apară foarte ușor în astfel decazuri (cum din păcate, noi românii știm foarte bine).
Orașul Detroit a fost până în anii ’80 capitala industriei de automobile din Statele Unite. Pentru foartemultă vreme a constituit o destinație pentru cei în căutarea unui loc de muncă. Metropola prosperadatorită numeroaselor afaceriprospere. Treptat, datorită apariției unor zoneeconomicecare ofereaucondiții mai bune și datorită unei politici greșite a autorităților orașului în domeniul taxelor șiimpozitelor,multe din întreprinderile private au plecat spre alte destinații. In prezent Detroit-ul este pe primul loc înSUA în topul criminalității, confruntându-se în același timp cu un nivel foarte mare al sărăciei șicu altenumeroase probleme sociale. Este un exemplu în care autoritățile nu au știut să cooperezecu manageriicompaniilor private pentru a reuși să păstreze măcar o parte din vechile afaceri în oraș.
Un exemplu lapolul opus l-am întâlnit în cazul orașului Schenecktady din estul Statelor Unite unde se află sediul centralal mariicompanii General Electric. Firma care furniza energieelectrică pentru General Electric având opoziție monopolistă, a încercat să profite de acest fapt pentru a-și vinde marfa la un preț mult peste prețulpieței. Managerul GE a apelat la City Managerul orașului Schenecktady întrebându-l dacă nu poate faceceva în această situație. Răspunsul acestuia esteilustrativ pentru acel gen de abordare în care autoritățileîncearcă să colaborezecu sectorul privat: “aș face orice să vă ajut, doar aveți zece mii de muncitori înorașul nostru”. Folosind o prevedere legală care permitea autorităților locale să achiziționeze bunuri șiservicii la un preț care să nu difere foarte mult decel al pieței, el a obligat firma furnizoare deenergieelectrică să ofereenergie pentru GE la un preț rezonabil.Modul de acțiune al City Manager-ului acestui oraș a devenit destul de des întâlnit în toate țăriledezvoltate.
Deciziile politice și administrative pecare autoritățile publice le adoptă pot să aibă efecteasupra activităților economice și prin urmare și asupra firmelor private. Acestea la rândul lor pot fiobligate să acționeze în așa fel încât să-și protejezeinteresele. De multe ori protejarea intereselor poate fiechivalentă cu restrângerea afacerilor sau chiar cu abandonarea lor totală. Astfel de acțiuni pot cauza maripierderi pentru comunitate. Oamenii de afaceri au un rol din ce în ce maimare în procesele deelaborare a politicilor publice în toate țările dezvoltate.Un studiu realizat în țările UniuniiEuropene relevă creșterea importanțeicomunităților de afaceri îndeciziile strategicecare privesc dezvoltarea comunităților. Firmele private dezvoltă în timp, datorităfaptuluică activează într-un mediu concurențial, competențe deosebite privind efectele directe saucolaterale ale unor decizii, privind evaluarea riscurilor, etc. In acest fel ele pot reprezenta o foarteprețioasă sursă deexpertiză pentru autoritățile publice.
Foarte multe din marilecompanii private au importante activitățicu caracter social. Contrar unoropiniicare se mai fac auzite la noi în țară, nici un om de afaceri nu esteinteresat în păstrarea unor zone înstare de sărăcie, pentru că în astfel de zone potențialul deconsum este scăzut. Infracționalitatea este deasemenea un fenomen carecauzează pierderi pentru activitățileeconomice. Prin urmarecomunitățile deafaceri sunt dispuse să investească bani pentru a corecta astfel de situații. Majoritatea marilor companii audezvoltat fundații prin intermediul cărora susțin activități diverse pornind de la susținerea unor comunitățidefavorizate și ajungând la proiecte decercetare în domeniul social. Atuncicând acțiunile lor suntconjugatecu cele ale autorităților efectele pot fiimportante și benefice.
Un prim avantaj este dispariția monopolului pentru anumite servicii oferite populației. In acest felcetățenii vor putea sa aleagă între mai mulți furnizori de servicii, carein acest fel vor fi mai bune si maiieftine. Tot din punctul de vedere al cetățeanului, in situația în care serviciile publice sunt asigurate desectorul privat, instituțiile publice pot sa-si asume un rol decontrol, de protejare a cetățeanului, rol maigreu deimaginat în cazul in care acestea ar fi în dubla poziție de jucător și arbitru. In același timp se produce o eficientizare a serviciilor publice, știut fiind că urmărindu-și propriulprofit, firmele private vor încerca să păstrezecheltuielile la nivelecât mai reduse.
In alta ordine deidei, putem vorbi de dispariția monopolului și din punctul de vedere al pieței muncii.Pe de o parte funcționarul public încetează să mai fie persoana de neînlocuit, singurul posesor alabilităților pecare o anumita activitate le solicită, deoarece va exista personal calificat șiin sectorulprivat. Cu altecuvinte, conducătoriiinstituțiilor publice vor avea posibilitatea de a selecta personalcalificat din sectorul privat.
Dispariția monopolului pe piața munciieste și în avantajul funcționarilorpublici. In situația in care un serviciu este oferit doar deinstituția publica, acesta nu are alte alternativeinceea ce privește locul de muncă. Apariția unor companii privatecu același obiect de activitate îi oferă șifuncționarului posibilitatea de a alege în situația în care nu este mulțumit de locul de munca. In acelașitimp, există termen decomparațiein ceea ce privește salarizarea,criteriile de performanță etc.
Un alt avantaj cert al instituțiilor publiceeste în ceea ce priveștecalificarea personalului. Cheltuielilelegate de acest domeniu sunt destul deimportante. Mai mult decât atât, multe activități administrative nuau un caracter permanent. Deexemplu, ceicare plantează flori și au grijă de spatiile verzi sunt lipsiți deobiectul activității pe perioada iernii. În această situație organizația publică trebuie fie să plăteascăpersonal care nu este folosit la capacitate maximă, fie sa folosească personal sezonier care are o pregătiremai scăzută. Aceste probleme sunt rezolvate prin apelul la firme private.
Operativitatea șicosturile micicu care pot fi abordate sarcini administrative noieste un alt motivpentru care apelul la firmele privateeste avantajos. Crearea unui nou serviciu public necesită timp șiresurse financiare și materiale. In schimb un contract cu o societate particulară poate fi realizat intr-untimp mult mai scurt și fără costuri materiale.
Utilizarea companiilor private pentru realizarea unor sarcini administrative are sicâteva dezavantaje.Trebuie să menționăm că delegarea unor sarcini administrativecătre sectorul privat nu scuteșteautoritățile publice de responsabilitatea pecare o au pentru ducerea lor la îndeplinire. Datorită acestui faptremarcăm o serie de problemecare apar în derularea parteneriatelor între sectorul public șicel privat.In primul rând, controlul nemijlocit al autorităților publiceeste mai dificil in aceste situații. In aldoilea rând, în activitățile publice pecare le prestează, companiile particulare pot sa angajeze relații directcu cetățenii, dar de multe ori relațiile sunt cu instituția publică. In aceasta situație are loc un transfer deresurse de la sectorul public sprecel privat, transfer care poate genera acte decorupție.Cel mai mare dezavantaj este însă posibilitatea discriminăriicetățenilor.
Firmele particulare urmărescîn activitatea lor profitul. Prin urmare vor evita să presteze activități nerentabile. Astfel, cetățeniicarelocuiescin zone neatractive vor rămâne fără anumite servicii. Exemple pot fi foarte multe: in urmaprivatizării firmelor de transport intrajudețean, acestea au refuzat să efectueze transportul in localitățileîndepărtate și slab populate undecursele nu sunt profitabile. Rezultatul estecă aceste localități nubeneficiază de transport comun. Astfel principiul tratamentuluiegal pecareinstituțiile publice trebuie să-lacordecetățenilor nu este respectat. Aceasta problema arecâteva soluțiicare trebuie aplicatein funcție desituație. O prima soluțieesteca pentru aceste zone sa fie păstrat serviciul public. O alta soluțieestesubvenționarea activității firmelor private pentru ca serviciile prestate sa devină rentabile. Probabil ceamai avantajoasa rezolvare a acestor situațiieste utilizarea celui de-al treilea sector, cu altecuvinte aorganizațiilor neguvernamentale.
Societatea civilă
Esteimportant ca serviciul public să fie privit prin prisma cetățeanuluica principal beneficiar al acestuia, calitatea unui serviciu fiind apreciată în funcție de gradul de satisfacțieexprimat decetățeni. Gradul decivilizație și bunăstare al uneicolectivități locale depinde de diversitatea șicalitatea serviciilor publice. Autoritățile publice locale sunt puse în fața unor responsabilități noicărora sunt obligate să le facă față, astfel administrația publică locală trebuie să răspundă solicitărilor venite din partea cetățenilor săi în vederea asigurării bunăstării sociale a acestora.
Colectivitatea locală devine o entitate funcțională cu management propriu, bazat pe relații de parteneriat întrecetățeniielectori –consumatori de servicii publice, pe de o parteiar pe altă partecu prestatorii de servicii (funcționari sau operatorii privați/publici). Parteneriatul social reprezintă o alternativă pecare o are la îndemână o colectivitate locală. Descentralizarea serviciilor publice trebuie să se întemeieze pe parteneriatul social, astfel urmărindu-seimplicarea cetățenilor , participarea acestora, la luarea deciziilor care privesc în mod direct sau indirect colectivitatea locală.
Cetățenii sunt ceicare furnizează autorităților localeinformații privind necesitățile la nivel local și pot venicu soluții în ceea ce privește rezolvarea unor problemeimportante pentru colectivitatea locală. Cetățenii uneicolectivități se află în relațiicu autoritățile administrației publice, deoarececalitatea decetățean scoate în evidență competența autorităților administrației publice în satisfacerea intereselor acestora. Relațiilece se stabilesc între autoritățile administrației publice șicetățeni pot fi: relații decooperare (colaborare)relații de utilizare a serviciilor publice (deci, de prestații din partea administrațieicătrecetățeni) relații de autoritate (sau de subordonare a cetățenilor față de organele administrației publice).
Analizând acestecategorii de relații, vom evidenția necesitatea democratizării permanente a administrației publice în ideea stabilirii unei legături sistematice întrecetățeni șiadministrație.
Esteimportant ca cetățenii să fieimplicați în gestionarea serviciilor publice.Acest aspect poate fi realizat prin intermediul următoarelor modalități:
dreptul cetățenilor de a fiinformați
democrația reprezentativă
participarea prealabilă de decizie
participarea la gestionarea serviciilor publice
preluarea gestiunii
gestionarea plângerilor și reclamațiilor
Dreptul cetățenilor de a fiinformațiesteconsfințit prin lege.
Tratatul asupra UniuniiEuropene, semnat la Maastricht în 1992, prevede drepturi, obligații și participarea la viața politică a cetățenilor, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității UniuniiEuropene șiimplicarea mai profundă a cetățeanului în procesul deintegrareeuropeană. Tratatul de la Amsterdam specifică că oricecetățean european și orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele ParlamentuluiEuropean, aleConsiliului UniuniiEuropene, în limita rațiunilor deinteres public sau privat. Informarea cetățeanuluiesteconsiderată o prioritate decătreinstituțiileeuropene. Constituția României în articolul 31 alin precizează în mod imperios:
– alin. (1) „Dreptul persoanei de a avea acces la oriceinformație deinteres public nu poate fi îngrădit"”.
– alin.(2) „Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigureinformarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor deinteres personal”. În baza acestui drept consfințit prin lege administrațiile publice locale au obligația de a pune la dispoziția cetățenilor documentele necesarecunoașterii modului de organizare și funcționare a serviciilor publice locale. Democrația reprezentativă constă în faptul că cetățenii sunt reprezentați în consiliile locale decătreconsilierii aleși prin vot șicare formează autoritatea deliberativă numită consiliul local.
Această formă de manifestare are dezavantajul că nu asigură automat șicompetența necesară funcționării serviciilor publice. Participarea prealabilă de deciziepresupuneca înaintea adoptării unei hotărâricetățenii să fieconsultați. Legea administrației publice menționează că primarul poate propuneconsiliului local consultarea populației prin referendum, cu privire la problemele locale deinteres deosebit. Principiul consultăriicetățenilor în problemele locale deinteres deosebit prin referendum local constituie o componentă a autonomiei locale.
În vederea consultăriicetățenilor săi pe anumite probleme deinteres local unitatea administrativ-teritorială poate organizata cu aceșticetățeniconsultări, audieri publice și dezbateri publice, în condițiile legii. Consultarea cetățenilor în ceea ce privește adoptarea unor deciziiimportante pentru colectivitatea locală urmărește:
– sporirea responsabilității administrației publice locale față decetățean;
– implicarea activă a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor administrative;
Participarea la gestionarea serviciilor publice nu este reglementată în legislația românească. Participarea sporadică, în forme mai mult sau mai puțin reglementate nu constituie o formă de participare la gestiune.
Formeincipiente de preluare a gestiunii serviciilor publice au existat și anterior; astfel Legea nr. 10/1974 prelua serviciul public de salubritate de la primării și-l transfera cetățenilor careerau obligați, sub sancțiunea amenzii, să execute măturatul, degajarea zăpezii, curățenia spațiilor verzietc., în fața locuințelor.
Astăzi nu putem vorbi de preluarea gestiunii serviciilor publice decătrecetățeni decât sub aspectul participării usagerilor la o societatecomercială în calitate de acționari ai acelui serviciu public;
Deși legea permite înființarea serviciilor publice decătre autoritățile administrației publice locale în practică nu s-a confirmat.
Dreptul cetățenilor – uzageri de a se plângecu privire la cantitatea șicalitatea serviciilor publice a constituit un principiu modern de funcționare a administrației locale. Cetățenii pot depune plângerile fie la primărie, fie acolo unde își are sediul prestatorul de serviciu. În primul caz, datorită birocrației plângerea va parcurge un traseu lung, dar cu posibilitate de soluționare; în cel de-al doilea caz, cererea este analizată mai rapid, dar fără șanse de rezolvare.
Pentru a indica echilibrul de putere în favoarea consumatorilor, ceicare reprezintă interesele lor au identificat cinci factoricheiecare oferă un suport structural pentru promovarea intereselor consumatorului. Acestea sunt principiile de: acces, alegere, informare, corectare și reprezentare. Principiice fac parte din teoria promovăriiintereselor consumatorului. Intâi de toate, cetățenii trebuie să aibă acces la beneficiile oferite de un serviciu, fără acces ei nu pot intra. Alegerea lor de servicii trebuie să fiecât mai larg posibilă, pentru a stabili măsuri pentru suveranitatea consumatorului, șiei au nevoie decât mai multeinformații, atât pentru a le permite să facă alegeri raționale, cât și pentru a le utiliza la maximum în căutările lor.
De asemenea, ei au nevoie de mijloace pentru a transmite reclamațiile, nemulțumirile lor, când lucrurile merg prost, și pentru a primicorecțiile adecvate. În final, ei au nevoie de anumite mijloaceca să se asigurecă interesele lor sunt corect reprezentate în fața celor careiau deciziice le afectează bunăstarea lor. Acestecinci principii au fost întâi dezvoltate în relația cu bunurile și serviciile dezvoltate pe piață. Opțiunea consumatorului joacă un rol cheie aici. Cetățenii au diferitecerințe și preferințe, diferitecapacități pentru a plăti și diferite opinii despreceea ceconstituie valoarea banilor. Acolo undeexistă alegere, indivizii pot influența profiturile șicomportamentul producătorului prin selectarea produselor și serviciilor cu cel mai potrivitraport calitate-preț pentru ei.
Pentru a evalua gradul în care administrația locala reușește să-și satisfacă propriicetățeni aceasta trebuie să analizeze aspecte referitoare la:
– imaginea autorității publice locale vizând aspecteca: performanța, corectitudine, amabilitate, viteza de reacție, flexibilitate și adaptabilitate în rezolvarea unor probleme punctuale, deschidere față de schimbări, aprecierea cetățenilor;
– gradul deimplicare al autorității publice locale în angrenarea cetățenilor în
emiterea de propuneri necesare luării de decizii;
– gradul de accesibilitate la serviciile publice;
În vederea măsurării gradului de satisfacție oferit de serviciile publice, autoritățilepublice își pot defini o serie deindicatori propriiinternicum ar fi:
– numărul de plângeri;
– numărul de plângeri rezolvate;
– timpul mediu de rezolvare a unei plângeri;
– receptivitatea funcționarilor publici față de solicitărilecetățenilor,
– implementarea unor metode noi de relaționarecu cetățenii;
– timpul deeliberare a unor avize și acorduri, etc.;
– gradul de acoperire al serviciului public.
Definirea societatiicivile
Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic șicare nu sunt părți ale uneiinstituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvernamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale, sunt actori ai societățiicivile, careintervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept pentru a leinfluența, în sensul apărării drepturilor șiintereselor grupurilor decetățeni pecare îi reprezintă.
Cei mai mulți oameni folosesc noțiunea de societatecivilă în mod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noțiunea decivil (ca opus termenului de militar) ori numai la organizațiile neguvernamentale. Astfel, în ultimii ani, s-a simțit nevoia uneicompletări aduse noțiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societății, unde primele două sunt instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri.
Societatea civilă estecel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, careimplică cetățeanul în diferitele saleipostaze de membru într-o organizație neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală. Oricare dintre acesteorganizațiieste formată din cetățeni, asociați benevol sub diferite forme, care au aceleașiinterese șicare își dedică timpul, cunoștințele șiexperiența pentru a-și promova și apăra drepturile șiinteresele personale. Se parecă definirea societățiicivile drept un ansamblu decapacități morale și politiceeste mult mai apropiată de realitate, decât să fie văzută ca o entitatece produce, între altele, revendicări pecare statul trebuie să le satisfacă, subamenințarea uneicrize deconducere. De fapt, așa era concepută societatea civilă în România anilor ‘90 și, din păcate, uneori și în prezent. În acest sens, la noi, uneori se face partizanat politic decătre organizații ale societățiicivilecare își propun să facă educațiecivică cetățenilor, să-i determine să-și însușească valori și norme specifice unei societăți profund democratice.
Totuși, nimic nu permite să secreadă în posibilitatea unui model teoreticcare ar explica „tranziția” și l-ar ghida către o situație în care oamenii ar poseda asemenea capacități. Înțeleasă astfel, societatea civilă nu este o stare finală determinată, o condiție socială la care oamenii să poată spera să acceadă, niciceva definitiv cucerit pentru o colectivitate umană sau alta: ea nu este niciodată disponibilă decât într-o manieră precară și aleatoare. Practic, se poate afirma că modul de definire și deconcepere a rolului și statutului societățiicivile sunt în mod esențial dependente decondițiile sociale, politice, economice, culturaleexistente în fiecare țară.
Deexemplu, în statele din Sud extensia și forma societățiicivile pecare ne putem aștepta să le găsim vor depinde direct decaracterul statului în cauză, de nivelul său de dezvoltareeconomică și nu numai. Societatea civilă reprezintă „ansamblul raporturilor interindividuale, a structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase, care se dezvoltă în societatea dată, în afara cadrului șiintervenției statului”. Definiția aceasta vorbește de ansamblul raporturilor interindividualeetc., ceea ce ar presupuneexistența unor legături de autoritate și/sau funcționale între organizațiilececompun societatea civilă. În realitate, astfel de relații nu există.
De regulă, noțiunea „ansamblu” este asimilată celei de sistem, iar acesta din urmă presupuneinteracțiune șiinterdependență întreelementeleconstitutive. Astfel, oriceschimbare petrecută într-una din părțilecomponente atrage după sine modificări la nivelul întregului sistem. Or, societatea civilă nu este, prin definiție, un sistem, ci un spațiu în careexistă și acționează o multitudine de organizații specifice întrecare pot să se stabilească sau nu legături diverse, printrecare nu se află cele deinterdependență și/sau deinteracțiune. De fapt, pot exista relații funcționale doar între același tip de organizație a societățiicivilece acționează în același domeniu, dar la niveluri diferite. În acest sens, se pot da ca exemple organizațiileecologistece acționează la nivel local și național. Ele pot stabili o serie de legături funcționalecare le va facilita atingerea scopurilor propuse prin concertarea eforturilor lor. Societatea civilă și statul seintersectează și se presupun reciproc.
Dacă societatea civilă include spațiul neocupat de stat și de piață, atunciea, prin activitatea organizațiilor ce o compun, interacționează cu celelalte ocupante ale spațiului „societății umane”. În realitate, organizațiile societățiicivile nu sunt altceva decât structuriinstituționalizate, cu existență limitată sau nu în timp, cu scopuri și obiective definite – altele decât cele lucrative șicucerirea puterii politice în stat – cu claritate în statutul lor deconstituire, la care participarea oamenilor este voluntară, liberă șiconștientă.
În calitate de organizații ale societățiicivile se pot întâlni familiile, asociațiile diverse, sindicatele, fundațiile, organizațiile neguvernamentale. În acest sens, opiniile diferiților autori sunt împărțite. Iată câteva exemple: „Definiția cea mai simplă, direct șiintuitiv evidentă, dar șicu cea mai mare valoare, estecă societatea civilă reprezintă acel ansambludeinstituții neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa statul șicare, fără a-l împiedica să-și îndeplinească rolul de menținere a păcii și de a judeca imparțial cu privire la interesele majore, este totușicapabil să-l împiedice să domine și să atomizeze restul societății”.
Totodată, prin societatecivilă „se înțelege o ordine socială șieconomică care se transformă potrivit propriilor reguli, independent decerințeleetice ale asociațiilor legaliste sau politice. Termenul se referă la aspectele nepolitice ale ordinii socialecontemporane, a căror importanță a crescut atât de mult încât se discută dacă există un acord între societatea civilă și stat. În societățile pluraliste, societatea civilă a obținut un locimportant, constituind una din formelecele maiimportante de apărare a indivizilor și grupurilor umane în fața expansiunii statale și furnizând mijloacele deinfluențare a deciziilor politice”.
În același timp, societatea civilă reprezintă tot ceea ce, în sânul națiunii, dar în afara administrației și a puterii politice, contribuie la funcționarea globală a societății, de la întreprinderi mari sau mici, până la cea mai mică asociațiece adună la o activitatecomună persoane având aceleași gusturi sau dorințe. De asemenea, societatea civilă poate fi văzută ca un spațiu sau o arenă politică, unde asociații voluntarecaută, în afara partidelor politice, să determine regulile, formale șiinformale, ce guvernează un aspect sau altul al vieții sociale. Asociațiile voluntare sunt formate din persoanecare pot, vor și se angajează conștient la o activitate neremunerată care prezintă interes pentru ei saucomunitatea din care fac parte.
Esteevident că societatea civilă nu se reduce doar la organizațiile neguvernamentale. Toate organizațiile societățiicivile sunt voluntare. Obiectivul lor fundamental nu este să obțină profituri financiare (ca întreprinderile) și nici să ocupe funcții politice oficiale (ca partidele politice). Desigur, în practică, frontierele dintre societatea civilă, piață și sectorul public nu pot fi separatecu rigurozitate. Deexemplu, asociațiile profesionale adesea apără intereselecomerciale ale membrilor lor. Unele sindicate sunt strâns legate de partidele politice.Astfel, în România, și nu numai, se obișnuieșteca unii lideri de sindicat să fie susținuți pentru a obținecalitatea de parlamentar. De asemenea, pot exista situații în care unele organizații neguvernamentale (ONG) sunt create de guvern. Totuși, în principiu, societatea civilă reprezintă o sferă distinctă, unde oameniicaută să influențeze guvernarea fără a spera să obțină din aceasta un profit comercial sau o putere oficială.
O orientare politică activă este fundamentală pentru societatea civilă, mai precis pentru acele organizații ale salecare își propun obiective din domeniul social, al dezvoltării durabile, al mediului ambiant, al democrației. În afara faptuluică acestea sunt grupuri decetățeni voluntari șicare apără poziții politice, organizațiile societățiicivile sunt extrem de diverse. Ele sunt foarte diferite prin: oamenii pecare îi reprezintă; funcțiile, mărimea, nivelul resurselor și forma de organizare; întinderea geografică a acțiunilor lor; experiența lor istorică; contextul lor cultural; programele, ideologiile și tacticile lor.
De asemenea, organizațiile societățiicivile se deosebesc și din punctul de vedere al strategiei folosite în atingerea obiectivelor lor. Sub acest aspect, în general, se utilizează patru strategii și anume: strategia „respingerii”, adică strategia care refuză acele măsuri și acțiuni statale pecare leconsideră ca fiind defavorabile oamenilor șicomunităților cărora ei aparțin. Deexemplu, atitudinea față de globalizare a unora dintre organizațiile societățiicivileeste de respingere și deeliminare a acestui fenomen; strategia „conformistă”, adică acele organizațiicare o adoptă sunt mai mult sau mai puțin împotriva unor politici naționale, regionale sau globale, în raport de nivelul de realizare a intereselor membrilor lor; strategia „reformistă”, adică aceea în care se acceptă principiile politicii respective, dar se vrea schimbarea regulilor șiinstituțiilor implicate în transpunerea lor în practică, cu scopul, mai mult sau mai puțin evident, de a avea ele un rol major în tot ceea ce se va întreprinde; strategia „transformistă” este uzitată de acele organizațiicare văd în politica sau procesul la care se raportează o oportunitate pentru înfăptuirea obiectivelor lor cele mai generale. Există opinii potrivit cărora societatea civilă urmărește obiectiveconformiste, reformiste și radicale.
Organizațiileconformiste ale societățiicivilecaută să mențină și să întărească regulileexistente. Mulți dintreceicare fac lobby antreprenorilor și asociațiilor profesionale, precum și unele fundații adoptă o conduită conformistă. Reformiștii speră să corectezeceea ceei apreciază ca rele și/sau disfuncționale în regimurileexistente, păstrând intacte structurile socialecare le susțin. Grupurile social-democrate, instituțiile decercetare, consumatorii, apărătorii drepturilor omului, organizațiile umanitare și de sindicat au o agendă reformistă. Radicalii vor să transforme ordinea socială. Ei sunt adesea desemnațica „mișcări sociale” șiinclud în rândurile lor o gamă variată deorganizații, cu ideologii diverse, cum ar fi anarhiștii, fasciștii, feministele radicale, pacifiștii, ca mișcări de înnoire religioasă. Fiecareeste în opozițiecu statul, cu valorile liberale și nu numai. În alte studii se vorbeștedespre natura societățiicivile, afirmându-secă aceasta, în acțiunile sale, nu recurge decât la puterea culturii și nu la puterea economică și/sau la cea politică.
Pentru a se facecât maicorect și maiexact înțeles, autorul citat apreciază că, în esență, cultura se ocupă de domeniul ideilor, sub formele lor cele mai diverse, la care se atașează, între altele, concepțiile despre lume, cunoașterea, interpretările, simbolurile, identitățile, etica, arta și spiritualitatea. „Sfera culturală” a societățiieste subsistemul ce întreține relațiicu evoluția ansamblului facultăților umane și a generăriicunoașterii, a interpretării și a sensului sacru, a artei și a eticii. Cultura este spațiul social în careidentitatea și sensul iau naștere. Cele două sunt componenteinseparabile. În alți termeni, cultura este sursa ce determină șiconservă toatecomportamentele umane. Pierderea sensului duce la rătăcire și la comportamente deviante, în timp ce descoperirea sa conduce spre mai multă creativitate, participare și productivitate.
Puterea culturală a societățiicivile se manifestă în maniera în care pune întrebările și, mai ales, avansează criticile la adresa puterii politice. Atuncicând puterea culturală se activează, ea nu lucrează nicicu scrutine, nicicu alegeri. Ea dezvăluie mai degrabă temecare sunt legate de sens, de adevăr, etică și morală, decredibilitate și legitimitate. Prin urmare, se poate spunecă societatea civilă reprezintă capitalul de încredere, acel ceva în care mulți oameniinvestesc speranțe și așteptări.
Diversitatea de opinii privind conceptul de „societatecivilă” se datorează faptuluică acest termen poartă amprenta unei moșteniriistorice particulare încărcate deimprecizie șicontradicții. Aceasta, cel puțin, din următoarele motive:
1. Dubla și succesiva întrebuințare a termenului societatecivilă pentru a denumi realități distincte. Inițial, societatea civilă desemna o societate organizată ca stat, adică statul. Pentru ca ulterior, și în prezent, să denumească o sferă a vieții sociale, coexistentă statului, dar autonomă și aflată într-un echilibru cu acesta;
2. Asupra originilor sau condițiilor istorice aleconstituirii primelor societățicivile planează încă incertitudini, persistă controverse. Astfel, unii autori socotesccă „noțiunea și termenul de societatecivilă își au originea în Scoția secolului al XVIII-lea, apărând în mediul unor comunități religioase protestante”. Alții apreciază că „pentru prima oară noțiunea de societatecivilă a apărut în limba franceză – este vorba despre apariția termenului, în 1546, în traducerea din latină a lucrăriiintitulată Somme de theologie, opera lui Philippe Malanchthon;
3. Absența unor criterii riguroase de definire a noțiunii de societatecivilă cu care să se poată opera în circumstanțelecele mai diferite.
În concluzie, se poate afirma că societatea civilă este simultan:
a) un domeniu al vieții sociale reglementat de o anumită ordine legală, dar autonomă în raport cu statul, în care se manifestă spontan inițiativa voluntară a indivizilor și grupurilor umane în vederea satisfaceriiintereselor, aspirațiilor private și de grup;
b) o diversitate de forme de organizare(fundații, asociații, federații, organizații neguvernamentaleprin care oamenii seexprimă public și încearcă să promoveze o gamă largă deinterese, de la celeeconomice, culturale, educative, profesionale, până la celecivice și politice.
Aceste forme de organizare alcătuiesc o pluralitate decentre deinterese și de putere în cadrul societății și acționează în funcție de natura scopurilor propuse, în alianță sau în opoziție unelecu altele sau cu puterea de stat instituită. Totuși, atributele-cheie ale societățiicivile sunt acelea că se referă la viața publică și nu la activitățile private sau casnice, juxtapuse familiei și statului șiexistă în cadrul domniei legii. Societatea civilă, prin organizațiile sale, esteexpresia speranțeicetățenilor „de a fi ascultați” atuncicând seiau decizii semnificative pentru ei și în numele lor. În același timp, ea reprezintă forma prin care oamenii pot atenua sentimentul deinsecuritatecrescută datorită consolidăriiinstituțiilor statului, care, din dorința de a asigura condițiile organizării și desfășurării legale a vieții și activității sociale, economice, culturaleetc., întărescmăsurile decontrol și supraveghere a populației și a organizațiilor de orice natură. În acest context, seintensifică măsurile întreprinse deinstituțiile abilitate ale statului, prin care acesta caută să asigure funcționarea societății în deplin consens cu normele și regulile fixate deel.
Deși aceasta parecă are drept scop asigurarea securitățiiindivizilor și a comunităților umane, cu timpul, aceste măsuri sunt percepute decătre „beneficiarii lor” ca generatoare deinsecuritate umană. Organizațiilor societățiicivile le revine misiunea de a atenua efectele acestor acțiuni ale statului, care, de fapt, aduc atingere drepturilor generale ale omului. Totodată, societatea civilă, prin lărgirea ariei geografice de acțiune, se manifestă ca un factor de diminuare a presiunii provocărilor și sfidărilor asupra securității umane, la toate nivelurile – local, național, regional și global. În plus, prin extinderea razeideacțiune, organizațiile societățiicivile seimpun tot mai mult ca un partener credibil al înfăptuirii unei noi ordini mondiale, ca un pilon de bază al dezvoltării durabile a tuturor comunităților umane.
Puterea societățiicivile stă în numărul organizațiilor care o compun. Seestimează că, în prezent, sunt trei milioane de organizații ale societățiicivile. Deexemplu, în SUA sunt circa un milion de astfel de organizații. Potrivit surseicitate, unele dintre aceste organizații au un mare număr de membri. Deexemplu, National Wildlife Federation are între trei și șase milioane de membri, Friend of theEarth (o organizație militantă ecologistă) numără un milion de persoane localizate în 60 de țări. În Filipine sunt 80.000 de organizații ale societățiicivile, iar în Brazilia șiIndia peste100.000 de astfel de structuri organizatorice. În România, în 1998, erau circa 38.000 de organizații ale societățiicivile.
Rolul societatiicivile
Societatea civila are menirea de a remodela cultura politica si spiritul civic, fiind agentul careinitiaza siimplementeaza schimbari la nivel social, cu implicarea directa a cetatenilor.Societatea civila are puterea de a influenta deciziile politice, economice sau deinteres public, avand rolul de a monitoriza activitatea institutiilor statului si de a lua atitudine fata de politicicare vin in contradictiecu intereselecetatenesti sau in caz de abuzuri de putere.Prin urmare, rolul principal este acela de a asigura o corecta supraveghere a moduluiin care factorii politici sau economici respecta interesele majoritatii. Cu capacitatea de a genera alternative politice, obiectivul principal al acestor organizatii il reprezinta mentinerea unei presiuniconstante asupra factorilor de decizie si ameliorarea calitatii vietii.Societatea civilă are dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau deinteres public.
Reacțiile societățiicivile față de politicile administrative sau economicecare vin in contradicțiecu interesele sale sunt variate: manifestații, campanii de presă. mesaje de protest etc. Cum astfel de acțiuni sunt dificil de organizat și au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariția unor structuriparalelecu cele ale statului: organizații non-guvernamentale, asociații profesionale, sindicate, patronateetc., care să monitorizeze activitatea instituțiilor statului și modul de soluționare a revendicărilor șicare să mențină o presiuneconstantă asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaborezecu structurileimplicate în administrarea societății, pentru a găsi soluțiile potrivite și a ameliora continuu calitatea vietii.Societatea civilă trebuie să seimplice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea unei țări, relațiileinternaționale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător.
În acest scop, este necesar să fieconstituită din cât mai multe organizații "specializate" în cât mai multe domeniicare privesc organizarea și administrarea societății umane. Acesteinstituții trebuie să cunoască politicilecurente și propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele majorității populației în domeniile respective.
Caracteristicile societatiicivile
În România, rolul societățiicivileeste încă puțin semnificativ în influențarea deciziilor politice, economice sau/ și deinteres public. În țările dezvoltate, organizațiile societatiicivile participă la dezbateri publice pe teme precum: politica deimigrație, măsurile de protecție a persoanelor defavorizate, mergând până la aspecte relativ abstracte, care țin de starea "morala" a societații. În regimurile totalitare, nu putem vorbi despre o societatecivilă întrucât influențarea deciziilor politice sau economice decătrecetățenieste de neconceput. Așadar, rolul societățiicivileeste foarteimportant în statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumuluicătre democrație, rolul său este în mod special important, întrucât influențarea deciziilor politice șieconomiceconstituie un exercițiu democratic fundamental.Lunga perioadă de tranziție a României a fost însoțită deinerția sau subdezvoltarea societățiicivile. În acest context, consolidarea societățiicivile prin înființarea mai multor ONG-uricu scopuriclarecare să acopere întreaga paletă a activităților sociale, constituiecalea pentru revigorarea societății românești.
Există alte două modalități de întărire și diversificare a instituțiilor societățiicivile. În primul rând, racordarea la instituții ale unei societățicivileinternaționale (deex., Crucea roșie,. Amnesty International, Greenpeaceetc.), a căror putere și arie de acțiune sunt mult maiextinse. În al doilea rând, crearea unei societățicivile virtuale, prin intermediul Internet-ului ar putea creștecoeziunea socială, ar facilita accesul la informație și participarea populației la diferite acțiuni.Datorită specificului său, societatea civilă întărește legitimitatea democrației, multiplică mijloacele deexpresie a intereselor, întăreșteconștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor, permite recrutarea și formarea de noi lideri. Persoanele activein cadrul societatiicivile, in calitate de patroni, muncitori din sindicate, specialisti, artisti grupatiin asociatii profesionaleetc., pot fi regasiteca agenti ai societatii politice, indeplinind functii politice. Alte persoane ramân, însă, doar agenți ai societățiicivile.
Organizatiilecomponente
Societatea civilă este reprezentată deinstituțiile și organizațiile sociale șicivicecareconstituie temelia unei democrații funcționale. Organizațiile societățiicivile seimplică în luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor deinteres public. Societatea civilă este o noțiunecare descrie forme asociative de tip apolitic șicare nu sunt părți ale uneiinstituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvenamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societățiicivile, careintervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituțiile statului de drept pentru a leinfluența, în sensul apărării drepturilor șiintereselor grupurilor decetățeni pecare îi reprezintă.
Există diferite definiții aleconceptului de "societatecivilă". În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducționist, mulți oameni înțelegând prin "societatecivilă" organizațiile nonguvernamentale. Școala londoneză deeconomie, Centrul pentru Societatea Civilă, utilizează ca definiție de lucru: "Societatea civilă se referă la un set deinstituții, organizații șiconduite situate între stat, afaceri și familie. Aceasta include organizații non-profit, organizații filantropice, mișcări sociale și politice, alte forme de participare socială șicivică".
Exemple deinstituții ale societățiicivile:
organizații nonguvernamentale (ong-uri);
organizațiicomunitare (community-based organizations);
asociații profesionale;
organizații politice;
cluburicivice;
sindicate;
organizații filantropice;
cluburi sociale și sportive;
instituțiiculturale;
organizații religioase;
mișcăriecologiste;
media;
Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetățenilor noi roluri și relații sociale, prin diferite modalități de participare la viața publică.
Societatea modernă se structurează prin treicomponente:
componenta economică
componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului)
componenta societățiicivile, scetorul non-profit, care legitimează sau amendează celelate două componente.
Dincolo de aspectul instituțional, societatea civilă este formată din cetățeni, care, asociați sub diferite forme, participă la viața publică, influențează politicile, apără și promovează interesele populației. Sergiu Tamas, in "Dicționar politic. Instituțiile democrației șicultura civică" (Editura Academiei Române, 1993), afirma că "formarea societățiicivileeste rezultatul unei mișcări spontane șicreatoare a cetățenilor careinstituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul societățiicivile, cetățeniiintră într-o țesătură de raporturi sociale, participând benevol la activitatea unei multiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective șiinterese.
Organizațiile societățiicivile sunt, într-un anumit sens, autonome, în raport cu statul, reprezentând o multitudine decentre de putere, un sistem al puterilor non-statale".O societate democratică reală seconstruiește în timp îndelungat. Un prim pas însă pentru o democrație funcțională îl reprezintă instituțiile și mecanismele democratice, iar societatea civilă, în acest context, acționează ca mecanism reglator pentru societățile democratice.Instituțiile societățiicivile sunt necesare și în țărilecu o puternică tradiție democratică, dar în special în țările în care democrația seconstruiește.
Nu de puține ori, politicienii și oamenii de afaceri pun interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populației. În astfel de situații, cineestechemat să "facă dreptate" și să corecteze disfuncționalitățile?Societatea civilă are dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau deinteres public. Reacțiile societățiicivilefață de politicile administrative sau economicecare vin in contradicțiecu interesele sale sunt variate: manifestații, campanii de presă. mesaje de protest etc. Cum astfel de acțiuni sunt dificil de organizat și au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariția unor structuri paralelecu cele ale statului: organizații non-guvernamentale, asociații profesionale, sindicate, patronateetc., care să monitorizeze activitatea instituțiilor statului și modul de soluționare a revendicărilor șicare să mențină o presiuneconstantă asupra factorilor de decizie.
Acestea trebuie să colaborezecu structurileimplicate în administrarea societății, pentru a găsi soluțiile potrivite și a ameliora continuu calitatea vietii.Societatea civilă trebuie să seimplice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea unei țări, relațiileinternaționale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acest scop, este necesar să fieconstituită din cât mai multe organizații "specializate" în cât mai multe domeniicare privesc organizarea și administrarea societății umane. Acesteinstituții trebuie să cunoască politicilecurente și propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele majorității populației în domeniile respective.
Capitolul 4. Participarea cetatenilor la furnizarea serviciilor publice
Ceeste participarea cetateneasca la furnizarea serviciilor publice
În limbajul cotidian, întâlnim frecvent ideea că imaginea unei țărieste dată de administrația acesteia. Fenomenul administrativ se află într-o strânsă legătură cu problematica puterii și guvernării.
Autoritățile publice, în calitate de putereinstituționalizată, exercită constant același tip de activități decomandă, comunitatea în ansamblul ei fiind conștientă de legitimitatea asumării șiexercitării acestor prerogative, precum și de îndatorirea de a respecta deciziileconducerii, sub sancțiunea unor pedepse sociale.
Indiferent din ce punct de vedere am aborda această problemă, poporul este titularul absolut al puterii politice. Apelând la procedurielectorale, cetățenii îșiexercită puterea politică prin intermediul unor reprezentanți ai săi, care pun bazele funcționării sistemului politic, statul fiind constituit pentru a exercita această putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale, deinteres general.
Din cercetare doctrinei românești, în special aceea formată în perioada interbelică, se desprinde faptul că administrația reprezintă totalitatea servicilor publice orică serviciul publiceste mijlocul prin care administrația îșiexercită activitatea.
Serviciul publiceste un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri delimitate, cu mijloacele fianciare procurate din patrimoniul general al administrației publicecreatoare, pus la dispozițiunea publicului pentru a satisface în mod regulat șicontinuu o nevoiecu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacțieincompletă șiintermitentă. Această definiție reliefează ideea că furnizarea de serviciieste o funcțieesențială în relația dintreinstituțüle guvernamentale șicetățeni.
În decursul ultimilor zece ani, înțelegerea ideiică cetățenii trebuie privițica șiclienți a devenit tot maiimportantă în modul de gândire și acțiune al autorităților. Clienții au dreptul de a solicita de la furnizori serviciicare le satisfac nevoile în mod rapid, accesibil, calitativ și la un preț redus, oferitecu amabilitate. Această regulă se aplică în special administrației, ca furnizor de servicii publice de bază. Faptul că administrația deține monopolul în furnizarea unor produsecare sunt deseori fie nedorite, fie puțin dorite, îngreunează relația dintre administrație șiclienții săi și, în realitate, presupune un efort suplimentar.
Furnizarea de servicii decalitate la prețuri accesibileeste de asemenea o condiție pentru o bună imagine a administrației. Semnificația bunei furnizări de servicii, ca șicondiție pentru imaginea pecarecetățenii o au despre administrație, nu este întotdeauna evaluată corect. Furnizarea de servicii nu este o activitateizolată, cieste parte a relațieicomplexe dintre administrație, societate șicetățeni, bazată pe diverse dimensiuni, deoareceeste dinamică și deoarece administrația în sineeste un organism complex
Pentru mulțicetățeni administrația locală estecea mai tangibilă formă de guvernare, șieste de asemenea nivelul de guvernarecu care au contact cel mai frecvent în viața de zicu zi. Aceasta este valabil atât pentru individul care a ales o reședință, cât și pentru întreprinzătorul carecaută o locație pentru afacerea sa. Dezvoltarea tehnologieiinformației și a mass-mediei au o influență incontestabilă asupra acestei relații. Ele oferă șansa organismelor guvernamentale de a fi mai aproape decetățeni, dar, în ceea ce privește abordarea personală, totuși autoritățile locale rămân mai aproape decetățeni. Puterea administrației localeeste aceea că reprezintă cetățeanul de rând. În evaluarea opiniilor cetățenilor despre administrație, este foarteimportantă această proximitate, precum și faptul că se referă la chestiuni de bază pentru cetățeni.
Receptivitatea administrației locale la nevoilecetățenilor și alecompaniilor esteesențială pentru îmbunătățirea capacității administrațiilor locale. Aceasta necesită o orientare spre nevoileclienților și acceptarea faptuluică deseori furnizarea de serviciinu este la nivelul așteptat. Orientarea spre nevoilecetățenilor este un amestec decomportament amabil din partea funcționarilor guvernamentali și necesitatea de a se ghida după cererilecetățeanuluica șiclient, chiar și atuncicând se știecă cetățeanul nu doreștecu adevărat să solicite licențe, avize și alte documentațiicomplexe. Îmbunătățirea furnizării de servicii nu este un proces izolat. Întărirea participăriicetățenilor, lupta împotriva corupției și îmbunătățirea abilităților managementului și administrației sunt elemente prezentecontinuu în procesul îmbunătățirii furnizării de servicii.
În ceea ce privește furnizarea serviciilor, cetățeanul este pe primul loc. Structura organizației și atitudinea de bază a angajaților trebuie să se formeze în concordanță cu principiile logiciiclientului. Aceasta este dificil pentru administrație, deoarece nu este obișnuită să privească astfel lucrurile. În oricecaz, satisfacția cetățeanuluiesteesențială. În mod natural, aceasta nu poate fi privită separat, cica parte dintr-un întreg mai vast care definește relațiile dintre stat și societate. Alături de încredere și fiabilitate, satisfacția în relația dintre guvern șicetățenieste factorul determinant pentru acceptarea guvernării
Încrederea este un element de bază în relația între alegători și reprezentanții aleși și reprezintă o parte a legitimității reprezentanței sistemului politic. Încrederea trebuie să fiecâștigată prin luarea deciziilor în mod transparent, prin acțiunieficiente șieficace din partea guvernului și prin rolul clar definit pentru reprezentanții aleșiCâștigarea încrederiieste prima responsabilitate a administrației politice.
Fiabilitatea este un alt element cheie în relația dintrecetățeni, guverneca și organizații, și societate în toate aspectele sale – cetățeniica indivizi, companiile, organizațiile societățiicivile .
Putem vorbi astfel despre o legitimitateinstituțională. „A spuneceea ce faci și a faceceea ce spui”. Trebuie să indice în mod clar la ce pot să se așteptecetățenii și să respecte aceste angajamente. Aceasta este principala responsabilitate a conducerii guvernelor și, derivând de aici, a administrației. O administrație locală cu o bună prestațieconduce la întărirea economiei locale. În mod contrar, o fiabilitate redusă, la fel ca și furnizarea serviciilor de slabă calitate, este dezastruoasă pentru imaginea și autonomia municipalității. Aceasta presupune promovarea și asigurarea profesionalismului în domeniul public pe termen lung și presupune îndeplinirea angajamentelor, respectarea promisiunilor și termenelor.
Administrația poatecontribui la obținerea fiabilității prin transparență, oferind explicații șicontribuind la căutarea unor alternative. Și nu în ultimul rând, integritatea este o parte a fiabilității. Aceasta se aplică de asemenea și administrației. Aceste aspecte sunt discutate în secțiunea despre rețele dintre guverne șicetățeni.
Fiabilitatea, încrederea și satisfacția clientului se sprijină una pecealaltă. Furnizarea de serviciieste unul din pilonii dreptului de a exista, iar aceasta necesită conștiința eficacității șieficienței sale. Trebuie să furnizeze servicii publice într-o manieră profesională și adecvată, la costul cel mai mic posibil. responsabilităților lor în furnizarea serviciilor. Uneori, cetățeniiconsideră că serviciile ar trebui oferite gratuit, deoarece serviciul provine „de la guvern”.
În acest moment o atenție deosebită este acordată comunicăriiexternecu cetățenii, companiile, asociațiile și alți actoricu care sectorul publiccolaborează. În acest domeniu, tehnologia joacă un rol important, și anume nu se poate spune unde se regăsesc principaleleconsecințe, dar se poate preciza că introducerea sistemului digital areconsecințe atât pentru comunicarea internă cât și pentru cea externă.
Administrația trebuie să urmărească asigurarea bineluiindividual în contextul binelui general și nu poateexista fără cetățeni, fiind constituită pentru a-i sluji pe aceștia. Democrația presupune participarea cetățenilor la viața societății. În lipsa participăriieste posibil ca guvernul să monopolizeze puterea și să–și susțină exclusiv propriileintrese. Tocmai de aceea, cetățenii au datoria de a le aminti în permanență guvernanților că sunt aleșii și reprezentanții lor. Ca să poată participa la decizia publică, cetățeanul trebuie să fieinformat și responsabil. Cu cît o societate arecetățenicompetenți și activi, cu atît democrația este mai puternică.
Esența democrațieiesteconducerea cu și pentru oameni.Cu cât democrația din România înainteaza în vârstă, cu atât acest lucru va deveni din ce în ce maievident. Acest lucru înseamnă că democrația nu reprezintă doar dreptul de a alege.Conducerea cu și pentru oamenieste un parteneriat între oameni și liderii în care și-au investit încrederea. În democrațiile din toata lumea, populația joaca un rol important în guvernarea de zicu zi. Administrația publică locală ar trebui să încurajeze și să faciliteze acest rol. Problema esteca majoritatea populației din Romania de abia începe să realizezecomplet puterea oferită decătre democrație.
Parteneriatul dintre liderii aleși si populatie presupune sinceritatea liderilor. Populația ar trebui să aibă acces la informațiilecare au efect asupra ei. Aceasta înseamna că cetățenii sunt consultați în momentecheie de decizie în procesul de guvernare.Cetățenii ar trebui, de asemenea, să se ofere voluntari pentru participarea în diferitecomisii și grupuri operative în scopul de a ajuta administrația locală să rezolve unele probleme. Ei pot venicu idei noi sau pot monitoriza o activitate sau un proces important.
În concluzie, cetățenii ar trebui să știecum sunt adoptate deciziile, cum sunt elaborate bugetele locale șicum sunt ele aprobate. De asemenea, ar trebui să știecum sunt cheltuiti banii sicum sunt colectate veniturile. Chiar dacă ei sunt prinși în agitația vieții zilnice încât adesea par că nu sunt interesați, iar încercarea de a-iinforma șieduca pentru a le forma cultura administrativă pare un efort inutil, acest efort nu este fără rost, ci pur și simplu foarte greu. Din această cauza, participarea cetățenească în Romania trebuie să depășească stadiul declarativ și să se transforme într-un factor coerent șiconstant ca fundament al unei democrații sănătoase.
Tipurile de participarecetateneasca
Participarea cetățenilor la luarea deciziilor într-o democrațiecu tradițieeste un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Acesteetape se suprapun pestecele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal deimplicare a cetățenilor. Primul nivel al participăriiesteinformarea, care presupuneeforturi atât din partea cetățenilor, cât și din partea administrației locale. Administrația publică estedatoare să emită informațiicătrecetățeni privind activitatea și planurile sale pentru ca aceștia să poată înțelege direcțiile prioritare ale politicii administrative a aleșilor locali. Al doilea nivel se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind acțiunea autorităților pentru identificarea necesităților cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau colectarea deidei și sugestii privind o anumită problemă.
Patru lucruri stau la baza participăriicetățenești. Acestea sunt:
Administrația locală deschisă spreimplicarea cetățenilor în activitatea
complexă a procesului de guvernare.
Transferul continuu deinformații de la administrație la cetățeni.
Modalitățieficiente prin care administrația culegeinformații de la
cetățeni.
Cetățeniinformațicare își onorează obligația de a participa ca parteneri
egali în activitățile administrației, deoarece înțeleg problemele.
Participarea cetățenească reprezintă combinația acestor elemente – informație, comunicare șiimplicare în relația care se stabilește între administrație șicetățeni, iar activitățile administrației sunt dezvoltate și susținute în așa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor și dorințelor cetățenilor. Acesteelemente sunt prezentate pe scurt în următoarea definiție:
Participarea Cetățenească este procesul prin care preocupările, nevoile și valorilecetățenilor sunt încorporate în procesul decizional al administrației publice locale. Există două direcții decomunicare (întrecetățeni și administrație), cu scopul general de îmbunătățire a deciziilor (administrației publice locale) susținute decătrecetățeni .
Necesitatea participariicetatenilor la furnizarea serviciilor publice
Cetatenii trebuie să înțeleagă care le sunt responsabilitățile în acest proces democratic de guvernare. Aceasta înseamnă că administrația locală trebuie să educecetățenii în rolul lor de participanți activi în activitățile administrației – nu numai în alegeri, ci și în derularea procesului de guvernare. Într-o comunitate locală, unde administrația șicetățenii sunt implicați activ în procesul participăriicetățenești, administrația locală va fi pregătită:
să împărtășească informațiile într-o manieră onestă, completă șiclară;
să oferecetățenilor posibilitatea de a-șiexprima opiniile și de a influența
deciziile administrației într-un mod corect și deschis;
să încurajezecetățenii să profite de aceste posibilități;
să se angajeze în explicarea moduluiin care s-a luat decizia, furnizând toateargumentelecare au fundamentat această decizie.
În același timp cetățenii:
vor înțelege drepturile și obligațiilecare le revin pentru a participa la
luarea deciziilor la nivel local, deciziicare le pot influenta direct sau
indirect viețile;
vor fi pregătiți să lucreze onest șiconstructiv pentru a sprijini
reprezentanții administrației publice locale în rezolvarea problemelor.
VALORI DE BAZĂ PENTRU PUNEREA ÎN PRACTICĂ A PARTICIPĂRII
PUBLICE
1. Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziilecu privire la acele
acțiunicare le afectează viața.
2. Participarea publică include promisiunea că aceasta va influența decizia.
3. Procesul participării publicecomunică interesele și vine în întâmpinarea
nevoilor tuturor participanților.
4. Procesul participării publice descoperă și facilitează implicarea acestor
persoane potențial afectate.
5. Procesul participării publiceinvită participanții să-și definească modul
propriu deimplicare.
6. Procesul participării publice arată participanților felul în carecontribuția
lor a afectat decizia.
Procesul participării publice furnizează participanților informațiile necesare pentru ca aceștia să participe într-un mod cât mai semnificativ.
Parteneriatul dintre oameni și administrație depinde de măsura în carecetățenii au acces la informațiilecare leinfluențează viața. Deexemplu, cetățenii ar trebuiimplicați în procesul elaborării bugetului local. Ar trebui să fieconștienți decum este realizat bugetul și să li se ofere șansa de a-l influența în cadrul unor întâlniri, audieri sau dezbateri publice și prin intermediul unor comiteteconsultativecetățenești. Prin intermediul sondajelor de opinie, a interviurilor, a focus grupurilor, a întâlnirilor publice și prin intermediul altor tehnici de participarecetățenească pecare le prezentăm în acest manual, autoritățile ar trebui să învețecum secolectează și se folosesc opiniilecetățenilor în privința furnizării tuturor tipurilor de servicii publice.
Autoritățile ar trebui să încurajeze mai mult cetățenii să participe activ la ședințeleConsiliului Local, iar procedura prin care seia o hotărâre sau alta să fie dată pe larg publicității. Pentru a ajuta administrația să-și îndeplinească responsabilitățile într-un mod cât maieficient, cetățenii ar trebuiinvitați să participeca reprezentanți voluntari aicomunității în diferite grupuri de lucru, comisii de specialitate sau comiteteconsultativecetățenești. În astfel de structuri, rolul cetățenilor poate fi foartecreativ și folositor în găsirea soluțiilor la problemelece frământă comunitatea; totodată, ei pot ajuta la rezolvarea sarcinilor zilnice de serviciu. Unele primării șiconsilii locale din România au început deja să folosească comiteteconsultativecetățeneșticare să-i ajute în procesul guvernării locale.
Capitolul 5. Studiu decaz
Percepția cetățenilor asupra organizațiilor publice este un subiect de mare interes pentru cercetători, managerii instituțiilor publice, politicieni, mass-media și nu în ultimul rând este, sau ar trebui să reprezinte, o preocupare pentru cetățeanul interesat de performanța instituțiilor publice. Putem remarca un număr considerabil de studii în zona instituțiilor publice, interesul ridicat și dezbaterile publice au plasat, în decursul ultimilor zece ani, în prim plan aspecte legate de: sistemul de valori și practiciinstituționalecu referiri la transparența decizională și în etica proceselor decomunicare sau a celor decizionale; prezența corupției în cadrul instituțiilor publice; evaluarea eficienței reformelor din sistemul publicetc. Acestă pleiadă de studii au condus la fundamentarea unor decizii strategice menite să optimizeze relația instituțiilor cu cetățeanul sau cu comunitatea.
Un sistem administrativ profesionalizat trebuie să țină cont de percepțiile grupurilor-țintă, de nivelul de încredere al beneficiarilor, deși situația de monopol, în care se află multeinstituții ar descuraja aceste forme de feedback din partea unora dintreinstituții. Un semn al preocupării pentru imaginea instituțională în România este faptul că, periodic, diverseinstitute decercetare anunță rezultate ale unor cercetări legate de încrederea cetățenilor în instituții. Din păcate, numărul mare de astfel de studii nu este dublat de un la fel de mare număr de articole științifice pe această temă. Din acest motiv, se justifică un studiu care să explice relațiile uneoricomplicate între variabileca: politicile organizaționale, încrederea în organizații, etica organizațională, nivelul de participare din partea cetățenilor sau corupția.Atuncicând vorbim despreimaginea instituțiilor publice, pornim de la premise nu tocmai favorabile.
Organizațiile publice sunt deseori percepute predominant negativ decătre publicul larg. Există impresia că funcționarii sunt ghidați doar de propriileinterese și de obținerea de beneficii pe seama altora. Conform lui Vigoda-Gadot, acest comportament este asociat frecvent cu manipulare, defăimare,subversivitate, moduri nelegitime defolosire a puterii, lipsă deetică, comportament imoral șicorupție. Acest fenomen este numit de Berman, cinism public, care îl definește drept credința că politicile guvernamentale și funcționarii publici sunt, din oficiu, corupți, incompetenți și axați pe dorința de a profita decetățeni. Conform acestuia, cinismul publicestecorelat cu nivele reduse ale încrederii, alecapitalului social și ale simțului apartenenței la comunitate.
Este dificil ca instituțiile publice să se luptecu astfel de preconcepții. Berman consideră că aspectelecele mai vizibile ale activitățiiinstituțiilor țin de taxare, amendare șiimpozitare, iar mulțicetățeni devin conștienți de un anumit serviciu public doar când acesta eșuează. Când lucrurile merg bine, puțini sunt ceicare se gândesc la cauze. Lipsa deinformație pare, în acest sens, o cauză importantă a cinismului. O altă cauză sesizată în studii anterioareeste asocierea inevitabilă întreimaginea instituțiilor publice și afilierea politică.
Este dovedit faptul că pe măsură ce organizațiile sunt percepute drept mai politiceca natură, cu atât ele sunt văzuteca mai puțin corecte șietice. Vigoda-Gadot numește acest fenomen „efect de deversare”. Este vorba despre „deversarea” de abilități, atitudini șicomportamente politice din arena politicului în cea a organizațiilor publice, fenomen care produce o contaminare în ce priveșteimaginea. Acest transfer deimagine între politic și administrativ este decele mai multe ori dăunător pentru cea de-a doua arenă.
Percepția negativă asupra instituțiilor poate fi asociată șicu teoria expectanțelor. James (2009) propune un model de măsurare a satisfacției față de serviciile publice mediat de nivelul așteptărilor publicului. Unul dintre studiilecare aduce dovezi despre un nivel crescut al încrederii în servicii publiceeste oferit de Downe(2011), în cadrul uneiconferințe desfășurate la București. Aceștia arată că tendința în ce privește încrederea în instituțiieste în creștere pentru cele locale, dar în ușoară scădere pentru cele naționale, în Marea Britanie, între 2001 și 2007. Marea Britanie reprezintă un caz aparte datorită politicilor sale de la început de secol XXI, îndreptate înspre înăsprirea intervențiilor pentru reglementarea comportamentuluietic al funcționarilor publici, care au avut un impact pozitiv asupra percepțieicetățenilor despreinstituții.
Variabilecare pot influența percepția cetățenilor asupra organizațiilor publice:
– Nivelul de dependență de servicii (deși aparent încrederea crește o dată cu nivelul de utilizare a serviciilor, există studiicare arată că această dependență nu este liniară: de la un anumit nivel al utilizării serviciilor, încrederea începe să scadă.
– Calitatea serviciilor
– Comportamentul etic al funcționarilor: conform studiilor, etica estecel maiimportant determinant al satisfacției legate de servicii, iar satisfacția estecorelată direct cu încrederea.
– Factorisocio-demografici: vechimea cetățenilor în localitate (cu cât vechimea este mai mare, cu atât nivelul de încredereeste mai mic), nivelul decalificare al populației, dar corelat puternic pozitiv, mărimeaorașului (corelație negativă), diversitatea etnică (corelație negativă), nivelul de dezvoltareeconomică (corelație pozitivă), rata criminalității (corelație negativă);
–Influența media: neîncrederea media în instituțiieste puterniccorelată cu neîncrederea populației;
– Satisfacția legată de „e-participare” Termenul este folosit pentru acele administrații localecare au introdus platforme de participare online a cetățenilor la activitatea instituțiilor. E-participarea estecorelată cu transparența instituțională șicu sentimentul participării la decizie, factoricorelați la rândul lor cu încrederea în instituții. Kim și Lee folosesc mai multe variabilecare să explice relația dintrecetățean/utilizator al platformelor de participare online
– instituție/serviciu public: satisfacția față de aplicațiile de participare online, satisfacția față de răspunsurileinstituțiilor, dezvoltarea participanților (creșterea stimei de sine, contribuția la construcția comunității, achiziția deinformații, învățareetc.), influența asupra luării de decizii, aprecierile legate de transparența guvernamentală, încrederea în instituții.
Revine mereu în discuție problema participării și a transparențeiinstituționaleca factori determinanți ai încrederii în organizații. King et al. atrăgeau atenția asupra problemei participării încă din 1998, când militau pentru reorganizarea instituțiilor publice astfel încât acestea să permită o participare reală. Aceștia prezintă paradigma actuală a administrațieica model în carecetățeanul se află cel mai departe de problemă: Participarea în acest context este structurată pentru a menținecentralitatea administratorului, în timp ce îl prezintă pe acesta publicca pe un reprezentant, consultant sau participant. Cetățeanul devine „clientul” administratorului profesionist, nepregătit să pună la îndoială profesionalismul, autoritatea șicunoștințele tehnice ale acestuia. De asemenea, în aceeași paradigmă, participarea cetățenilor poate fiinterpretată ca un atac asupra status-quo-ului, iar participarea acceptată este doar cea favorabilă. Wang și Wan Wart demonstrează empiric faptul că o participare mai semnificativă din partea cetățenilor estecorelată cu un nivel mai ridicat de încredere. Autoriiconstruiesc un model multi-factorial careexplică existența a doi factori mediatori între variabila „participare” și variabila „încredere”: „comportamenteetice”și „competența serviciilor”.
Un alt factor mediator, „obținerea unuiconsens”, s-a dovedit irelevant în relația cauzală. Cu altecuvinte, încrederea depinde de un nivel ridicat de participare, în cadrul căreia publicul trebuie să seconvingă de onestitatea șicompetența funcționarilor. Conform acelorași autori, tipurile de participarecare pot face parte din strategiile decreștere a încrederii sunt, în ordinea relevanței selectate decătre respondenți: audieri publice, întâlniri alecomunității în cartiere, un „board” consultativ format din cetățeni, utilizarea internetului, întâlniri alecamerei decomerț, întâlniri alecomunității de afaceri. Punctaje mai reduse obținute în urma sondajului apar în dreptul focus-grupurilor cu cetățeni, al liniilor telefonice de tip hotline și al sondajelor de opinie.
Indexul încrederii realizat de GfK în 2011 măsoară comparativ, la nivel internațional, nivelul de încredere în diversecategorii profesionale. Deși acesta nu măsoară explicit încrederea în organizații, această alăturare poate ficonsiderată implicită. Nu este tocmai surprinzător că politicienii ocupă ultimul loc în acest top al încrederii la nivelul celor 19 stateinvestigate, dar este remarcabil că cel mai scăzut nivel de încredere în această categorie profesională se regăsește în România.
La polul opus, românii au cea mai mare încredere din eșantion în reprezentanțiiclerului, mai mult chiar decât țăricu o populație fervent catolică cum sunt Polonia sau Portugalia. Printrecelelalteinstituții în care se dovedeștecă românii au încredere se numără armata și școala.Mai multe date, dar nu la fel de actuale, oferă IRSOP (2005). Din date rezultă că 21% dintrecetățenii români nu au contactat nicio instituție publică pe parcursul anului 2005. Cele maicontactateinstituții sunt administrația financiară și primăria sau consiliul local.Contrar tendințelor din Marea Britanie șicontrar unui studiu derulat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici în 2010, în România, sondajul arată un nivel mai ridicat de satisfacție față de activitatea ministerelor și agențiilor centrale, decât față deinstituțiile de la nivel local. Pe de altă parte, acestea din urmă sunt contactate mult mai des, ceea ce ar putea să ducă la un număr mai mare de situații problematicecare să nască insatisfacție. În continuare, dateleIRSOP par a nu ficele mai demne de luat în seamă, datorită unor contradicții destul deciudate.
Destul de surprinzător, gradul cel mai mare de satisfacțieeste legat de „cinstea funcționarilor” și de timpul în care s-a rezolvat problema avută cu instituția. Minusurilecele mai mari se referă la atmosferă, spațiiimproprii șieficiență (deși aceiași oameni sunt mulțumiți de timpul redus de așteptare). De asemenea, deși în general imaginea este bună (83% din respondenți se referă la funcționarul publicca fiind competent, 78% eficient, 77% amabil, 76% respectă legile), 51% cred că folosește funcția în interesul partidului, 49% îl consideră corupt, 44% cred că funcționarii publici sunt implicați în afaceri și folosesc funcția în interes personal. Se remarcă și o pronunțată preferință pentru neutralitatea politică a funcționarilor.
Din păcate, studiul IRSOP relevă minusuriimportante în ceea ce privește gradul deinformare al populației și dorința de participare a cetățenilor. 91% dintre respondenți nu definesccorect termenul de „funcționar public”. 70% dintre persoanecred că cetățenii nu pot juca un rol în administrarea la nivel local. Dorința deimplicare nu este foarte ridicată. Motiveleinvocatecel mai des sunt lipsa de timp, deinteres și depricepere. O parte a populațieiinvocă și vârsta înaintată, asociată cu incapacitatea deimplicare.
Conceptul de participarecetățenească se bazează pe necesitatea consultăriicetățenilor șiexprimarea decătre aceștia a opiniilor în legătură cu deciziilecare se adoptă la diferite nivele și decareei pot fi afectați în mod direct sau indirect.
Într-o comunitate sănătoasă, cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor deinteres public, informându-secu privire la problemelecare îi afectează, solicitând autorităților să adopte măsurile pecareei leconsideră decuviință și participând efectiv la punerea în practică a deciziilor luate. Prin urmare, participarea cetățenească este procesul prin care preocupările, nevoile și valorilecetățenilor sunt încorporate procesului administrației publice locale de luare a deciziilor. Există două direcții decomunicare (întrecetățeni și administrație), cu scopul general de îmbunătățire a deciziilor (administrației publice locale) susținute decătrecetățeni. Participarea cetățenească prin intermediul exercitării dreptului de vot nu esteeficientă. Participarea atât de redusă la scrutinul euro-parlamentar, însoțită, în România, precum și în alte state ale Uniunii, de un grad coborât de participare în alegerile naționale sau locale, reflectă lipsa de încredere a cetățenilor în clasa politică șiindică o întrerupere în comunicarea dintrecetățeni șicei aleși să îi reprezinte.
Totodată, cifrele statistice referitoare la participarea la vot nu exprimă întotdeauna preocuparea conștientă șiimplicarea voită a votanților în procesul decizional. Simpla exprimare a votului nu înseamnă în mod automat preocuparea cetățeanului respectiv pentru problemele deinteres local, național sau european, pecare politicienii aleși șicu ajutorul său vor trebui să le soluționeze. Astfel, dacă privim la cifrele participării la vot în România, atât la alegerile naționale, cât și la celeeuro-parlamentare, am putea ajunge la concluzia, pecare noi o considerăm greșită, că cetățenii din mediul rural sunt mai participativi decât cei din mediul urban. Ipoteza potrivit căreia alegătorii din mediul rural românesc sunt maiconștienți decât ceicare locuiesc la orașe în ceea ce privește posibilitatea efectivă deinfluențare a politicilor șideciziilor publice prin intermediul procesuluielectoral nu poate fi argumentată cu succes. Din contră, putem spunecă, cel puțin în România, dar cu posibilitatea deextrapolare spre alte state membre UE mai puțin dezvoltate, electoratul din mediul rural este, în general, mai puțin informat, mai puțin educat din punct de vederecivic și politic, și mai ușor de manipulat decătre politicieni.
În același timp, estecorectă afirmația potrivit căreia populația din mediul rural are un grad mai ridicat decoeziune socială, de sentiment de apartenență, decapital social și de potențial decooperare. De aceea, mediul rural poateconstitui nucleul dezvoltării participăriicetățenești, prin punerea în practică a principiului de bună guvernare referitor la subsidiaritate.
Pentru funcționarea eficientă a UniuniiEuropene și pentru menținerea legitimității politice a instituțiilor sale, esteesențial ca cetățeanul să fieimplicat într-o manieră mai directă și într-o măsură mai mare în procesul decizional privind politicile publicecare îl vor afecta. Astfel, dincolo de participarea la vot și de alegerea unor reprezentanți politici, cetățeanul trebuie să aibă ocazia de a ficonsultat referitor la politicile publice de nivel local, național șicomunitar. Numai prin cooperarea reală dintrecetățean și structurile administrative se poate ajunge la un climat propice dezvoltării în viitor.
Pentru a înțelegeimportanța participării cetățenești în activitățile și deciziile administrației publice locale, se poate porni de la ideea de bază, conform căreia participarea conferă calitate guvernării, iar o bună guvernare poate aduceinvestiții, afaceri profitabile, resurse financiare, toate acestea contribuind la dezvoltarea economică locală.Implicarea cetățenilor poate suplini atributele organelor guvernamentale în ceea ce priveștecontrolul și metodele deconstrângere și astfel seeconomisesc bani și timp pentru autorități. Se poate îmbunătăți performanța șiimaginea instituțiilor democratice, reducând clientelismul șicorupția. În același timp, administrația publică locală va fi pregătită să împărtășească informațiile într-o manieră onestă șiclară, încurajând cetățenii să-șiexprime opiniile, pentru a influența deciziile sale și, în același timp, cetățenii vor înțelege drepturile și obligațiilecare le revin și vor fi pregătiți să lucreze onest șiconstructiv pentru a asista reprezentanții administrației publice locale în rezolvarea problemelor.
Participarea cetățenilor reprezintă astfel una dintrecele maiimportante resurse, un instrument important în activitățile administrației publice de dezvoltare socio-economică locală, imprimând calitate și legitimând procesul decizional prin suportul acordat, atât în conceperea, cât și în implementarea programelor și strategiilor de dezvoltare locală. Oamenii sunt mult mai înclinați să susțină deciziile și programele la realizarea cărora au participat. Pe de o parte, înțeleg aceste decizii sau programe, iar pe de altă parte sunt implicați afectiv și doresc succesul acestora.
Participarea cetățenilor la procesul de adoptare a deciziilor într-o democrațiecu tradițieeste un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Acesteetape se suprapun pestecele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal deimplicare a cetățenilor.
Primul nivel al participăriieste informarea, care presupuneeforturi atât din partea cetățenilor, cât și din partea administrației locale. Administrația publică este obligată să emită informațiicătrecetățeni, privind activitatea și planurile sale, pentru ca aceștia să poată înțelege direcțiile prioritare ale politicii administrative a aleșilor locali.
Al doilea nivel se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind acțiunea autorităților pentru identificarea necesităților cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau colectarea deidei și sugestii privind o anumită problemă.
La baza participăriicetățenești stau o serie de factori, întrecare un rol deosebit deimportant este jucat decătre administrația locală, care trebuie să fie deschisă spreimplicarea cetățenilor în activitatea complexă a procesului de guvernare. Un proces de guvernareeficient trebuie să asigure un transfer continuu deinformații de la administrație la cetățeni, dezvoltând în acest fel un canal important decomunicare, care-i va permite în același timp să culeagă informații de la cetățeni. Participarea cetățenească, element de bază al conceptului de bună guvernare, are relevanță în cazul diferitelor comunități, prin asigurarea accesului acestora la procesul de adoptare a deciziilor și la elaborarea politicilor a căror aplicabilitate îiinfluențează în mod direct.
Supremația legii, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, reprezentarea democratică, reprezintă principiile democraticecare au stat la baza înființării și funcționării UniuniiEuropene. Principiul egalității democratice, principiul democrației reprezentative șicel al democrației participative se regăsesc în Tratatul privind Constituția Europei. Deși la nivel instituțional rezultatelecooperării dintre statele membre sunt vizibile, mulți dintrecetățeniieuropeni se simt neglijați, neluați în seamă. Distanța dintrecetățeni și organismele UE pare să se lărgească odată cu extinderea Uniuniicătreest.
Baza oricărui sistem democratic o constituie posibilitatea poporului, a cetățenilor, de a lua parte la dezbaterile publice. În acest sens, Carta Albă a GuvernăriiEuropene (dată publicității decătreComisia Europeană în 2001) reflectă preocupările oficialilor europeni pentru creșterea gradului deimplicare a cetățenilor în adoptarea politicilor publice, condiție de bază pentru eficiența acestora, mergând chiar până la recomandarea unor standarde minime deconsultare a societățiicivile. Se accentuează nevoia de transparență procedurală și o mai bună informare a cetățenilor, referitor la procesul deelaborare a politicilor publice, deplasând centrul de greutate al participăriicetățenești din sfera electorală înspre domeniul dezbaterilor publice.
Însușiconceptul de guvernareeuropeană este înțeles deComisieca reprezentând ansamblul regulilor, proceselor șicomportamentelor care afectează modul în care puterile sunt exercitate la nivel european, în special în ceea ce privește transparența, participarea, răspunderea, eficiența șicoerența.
Participarea cetățenească din perspectiva europeană se definește astfel prin informare, comunicare șiimplicare în relația care se stabilește între administrație șicetățeni, iar activitățile administrației sunt dezvoltate și susținute în așa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor și dorințelor cetățenilor.
Deoarece participarea cetățenească este o idee relativ nouă, inițiativa procesului trebuie să revină într-o primă fază reprezentanților locali. Aceasta presupune un angajament puternic al liderilor locali față de participarea cetățenească, începând cu primarul șicu reprezentanțiiconsiliului local. Primarul, dar șicolaboratorii acestuia, ar trebui să-șiexprime angajamentul față de participarea cetățenească clar, sincer și în mod frecvent. Administrația publică locală trebuie să fie la fel de deschisă la participarea tuturor cetățenilor ca parte a comunității și față de nevoile acestora în crearea de politici locale și în aplicarea acestora.
În planificarea participăriicetățenești, este util să tratăm cetățeniica șicum ar ficlienți ai unei afaceri. Dacă cetățenii plătesc pentru serviciile administrației, taxe șiimpozite, ei ar trebui să fiecapabili să „cumpere” acele servicii decare au nevoie și pecare le doresc. Dacă administrația este plătită din aceste taxe șiimpozite, ar trebui să se străduiască să furnizeze servicii decea mai bună calitate în cel maieficient mod.
Parteneriatul dintre oameni și administrație depinde de modalitatea în carecetățenii au acces la informațiilecare leinfluențează viața. Cetățenii ar trebuiimplicați în procesul elaborării și aplicării politicilor locale, precum și în stabilirea domeniilor prioritare deintervenție. Ar trebui de asemenea informațicu privire la modalitatea prin care se formează bugetul local, devenind astfel conștienți de greutățile și oportunitățile financiareexistente. În cadrul unor dezbateri publice, întâlniri sau audieri, cetățenilor trebuie să li se ofere șansa formulării unor amendamentecare pot fi luate în calcul decătrecei responsabilicu adoptarea bugetului local.
Prin intermediul sondajelor de opinie, al interviurilor, al focus grupurilor, alîntâlnirilor publiceși prin intermediul altor tehnici de participarecetățenească, autoritățile ar trebui să învețecum secolectează și se folosesc opiniilecetățenilor în privința furnizării tuturor tipurilor de servicii publice. Autoritățile ar trebui să încurajeze mai mult cetățenii să participe la ședințeleConsiliului Local, putând intra astfel în contact cu problemele locale, precum șicu procedurile prin care seia o hotărâre sau alta, acestea putând fi astfel făcute publice.
Participarea cetățenilor ca reprezentanți voluntari în diferite grupuri de lucru, poatecontribui la eforturile administrației în a-și îndeplini responsabilitățile față decetățeni, într-un mod cât mai transparent șieficient. Solidaritatea comunității față de provocările locale va crește astfel prin prezența cetățenilor în astfel de structuri.
Participarea cetățenească, deșiesteesențială în cadrul unei democrații, nu este întotdeauna ușor de realizat. Câteodată este necesară voință politică, perseverență și o anumită dispoziție necesară educării, atât a autorităților, cât și a cetățenilor, pe tema responsabilităților ce le revin într-o democrație.
Esența acestor idei de participarecetățenească este o comunicare bi-direcțională: de la administrație la cetățeni precum și de la cetățenicătre administrație. Aceasta înseamnă că reprezentanții administrației trebuie să acorde o importanță reală modului în care administrația furnizează informații publicului despre operațiunile și planurileei. O bună comunicare a administrațieicătrecetățeni necesită timp și resurse dar se regăsește în încrederea și înțelegerea publică.
În contextul alegerilor euro-parlamentare, precum și din perspectiva procedurii deconsultare a cetățenilor, o formă care se realizează cu o anumită periodicitate este reprezentată deexercitarea dreptului de a vota.
Participarea cetățenească prin exercitarea dreptului de vot poate fi analizată ca o modalitate de participare la sistemul decizional local/național/european, încă din faza incipientă a acestuia, cetățenii putând decide prin participarea la vot viitoarea configurație a organismelor decizionale locale/naționale/europene. Esteexprimată astfel orientarea către un anumit program politic, către un anumit set de măsuri sociale, exprimarea votului fiind asociată cu delegarea puterii de decizie de la populațiecătre anumiți reprezentați ai acesteia, pentru o perioadă determinată de timp.
Gradul diferit deimplicare a populației în alegerea responsabililor locali generează o primă concluziecu privire la nivelul de participarecetățenească și responsabilitate locală, care poateconstitui un prim indiciu asupra modului în carecetățenii se vor implica pe viitor în rezolvarea problemelor locale. Grupurile deindivizi îșiexprimă, prin practica votului, prin manifestări sau petiții, decizia lor de a lua parte la decizia publică.
La nivel european, participarea electorală se regăsește în posibilitatea cetățenilor statelor membre de a alege reprezentanții naționali din Parlamentul European (PE), acesta fiind, de altfel, singura instituție a UniuniiEuropene aleasă prin vot direct decătrecetățeni11. În primii 15 ani de la organizarea alegerilor directe pentru Parlamentul European, participarea cetățenească a cunoscut o scădere de numai 6,2%. Deși tendința era negativă, totuși nu se poatecompara cu scăderea bruscă a interesuluicetățenilor europeni pentru exercitarea dreptului de vot, interes manifestat prin obținerea unui procent de numai 7%, între alegerile din anul 1994 șicele din 1999 (când procentul de participare la scrutin a scăzut, pentru prima oară, sub 50% dintrecetățeniicu drept de vot). Declinul rapid și semnificativ în participarea cetățenilor europeni în procedura electorală a continuat în ritm susținut, cu o nouă scădere a gradului de participare a alegătorilor până la scrutinul din anul 2009 (rată de participare de numai 43,24%).
Există mai multe motive pentru participarea electorală din ce în ce mai scăzută. Astfel, la nivelul anului 1994 Uniunea Europeană cuprindea numai douăsprezece state membre12, majoritatea țăricu tradiție democratică. Cetățenii acestor state aveau obișnuința participării la viața socială și politică, aveau cultură civică șieducație politică, înțelegeau însemnătatea votuluiexprimat șiimportanța apartenenței la o comunitate activă din punct de vedere social și politic, la nivel național. Firesc, aceștia au transpus același tip de gândire șicomportament și în sfera participăriicetățenești la nivel comunitar. Totuși, numărul celor care s-au prezentat la vot pentru ultimele două alegerieuro-parlamentare înainte de aderarea statelor foste socialiste a scăzut substanțial. Explicațiile oferite de analiști s-au axat în jurul problematicii lipsei decomunicare dintreinstituțiileeuropene șicetățeni și a legăturilor extrem de slabe între preferințele și dorințelecetățenilor Uniunii și politicile publice adoptate decătreinstituțiile acesteia. Sentimentul deinutilitate a acțiuniicetățenești și deignorare a opiniei publice poate fi, la rândul lui, răspunzător pentru interesul diminuat al cetățenilor comunitari față de procesul electoral.
Această abordare pesimistă în ceea ce priveșteimpactul opiniei și al participăriicetățenești asupra politicilor și activităților UE s-a accentuat odată cu aderarea la Uniune a statelor din Europa Centrală și deEst în anul 2004, respectiv 2007. Pentru alegerileeuro-parlamentare din anul 2007, aproape 43% din cetățeniicu drept de vot și-au exercitat acest drept. Previziunile pentru participarea la vot în alegerileeuro-parlamentare din iunie 2009 indicau, în ultimul sondaj Eurobarometer efectuat în lunile februarie-martie, că numai 34% dintreceiintervievațierau sigurică vor participa la scrutin. Cele maiimportante motive pentru carecetățeniicomunitari au declarat că nu se vor prezenta la vot sunt legate de lipsa deinformare. Astfel, 64% dintre respondenți susțin că nu cunosc suficient despre rolul ParlamentuluiEuropean, iar 59% au declarat că nu sunt suficient deinformați pentru a vota. Totodată, 62% dintre persoaneleintervievate au răspuns că votul nu va schimba nimic.
Un alt aspect demn de a fi menționat îl constituie discrepanța uriașă dintre statele membre în ceea ce privește prezența cetățenilor la scrutin. Astfel, în state precum Belgia sau Luxemburg procentul participanților depășește 90%, în timp ce în altele, deexemplu Slovacia sau Lituania, această cifră abia atinge 20%14. În plus față de diferențele de natură culturală, deexperiență politică și deconștientizare a drepturilor cetățenești politice și sociale, pecare le-am amintit anterior, sunt și alți factoricareinfluențează participarea la vot : obligativitatea votului (cazul Belgiei), neparticiparea putând fi sancționată cu amendă sau cu interzicerea ocupării în viitor a unei funcții în administrația publică, sau posibilitatea de a vota electronic, existentă în mai multe state vest-europene, facilitatecare, în mod sigur, crește numărul votanților.
În România, scrutinul european a adus la urnechiar mai puținicetățenicu drept de vot decât alegerile parlamentare naționale. Astfel, dacă în anul 2008, pentru alegerea deputaților și a senatorilor din Parlamentul României s-au prezentat 39,26% dintrecetățeni (35,63% în mediul urban și, respectiv, 44,24% în mediul rural), numai 27,21% au votat în alegerileeuro-parlamentare (20,40% în mediul urban și 36,56% în mediul rural).
Capitolul 6. CONCLUZIE
Studiile la nivel național indică faptul că percepțiile negative asupra organizațiilor publice din România sunt generate de asocierile frecventecu practici din registrul corupției. Corupția pare să fie fenomenul careerodează încrederea românilor, dar și a europenilor în întreg sistemul instituțional românesc. Badea șiCopoeru (2010), apreciază că „lipsa accesului la informație șicomunicarea defectuoasă a instituțiilor le face pecele de la nivel central să fie percepute drept maicorupte, iar apropierea și stabilirea unor legăturicu administrația locală duce la subiectivizarea relațiilor șiincapacitatea de distanțare față de anumite fapte într-un context obiectiv șiclar specificat care pot fi decorupție”.
Populația reproșează preponderent în instituțiilelocaleascunderea, distorsionarea sau blocarea accesului la informații, lipsa de transparență în ce privește modul de luare a deciziilor. Problema relației decomunicare dintreinstituțiile administrației publice tinde să devină problema centrală: cele mai mari probleme tind să se plaseze deseori la nivelul comunicării administrațieicu cetățeanul sau comunitatea șica atare administrațiile publice trebuie să acorde o atenție specifică acestui domeniu.Cercetările și analizele realizate la nivel național sau cele realizate la nivel local relevă nevoia reformării și a transformării relațiilor dintreinstituțiile administratiei publice sicetateni. Modernizarea șieficientizarea raporturilor comunicaționale presupune, așa cum relevă studiul realizat la nivel deCluj-Napoca, modificări atât în planul filosofiei relațiilor instituție-cetățean, cât și în zona arhitecturii fizice (spațiiconstruite, infrastructură, dotări tehnologice). Schimbarea de paradigmă în comunicarea instituțiilor publice, poate produce modificări substanțiale în setul de valori șicomportamente alecetățeanului, modificăricare vor genera efecte pozitive asupra imaginii și a încrederii în sectorului public.
Concluzia care se desprinde din cercetarea efectuată este aceea că administrațiile publice locale trebuie să fie permanent preocupate decalitatea serviciilor publice oferitecetățenilor săi. O administrație performantă presupune servicii publice performante. Performanța serviciilor publice presupunecă acestea sunt competitive sub aspect social șieconomic pentru colectivitate. Analiza performanței serviciilor publice locale trebuie să pornească de la situația existentă exprimată cu ajutorul unor indicatorilor specifici fiecărui serviciu public. Un aspect important în analiza comparativă a unităților administrativ teritoriale îl reprezintă diferențele de performanță pecare acestea le înregistrează, cauza acestor diferențe fiind determinată de structura demografică, mărimea, normele și valorile proprii alecolectivității, nivelul de dezvoltare, și nu în ultimul rând, structura economiei locale.
Bibliografie
Albu,E. „Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale – Dreptul la o bună administrație”, Revista de Drept Comercial nr.9/2007
Alexandru, Prof. Univ.Ioan, „Structuri Mecanisme siInstitutii Administrative”, Editura Sylvi, București, 1996
Androniceanu, Conf.Univ.Dr.Armenia,,,Management public”,Editura Economică 2002
Bălan, Prof. Univ. Dr. Emil „Drept administrativ și procedură administrativă”, Editura Universitară, București 2002
Iorgovan, Antonie, „Tratat de drept administrativ”, ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005
„Legea nr.52/2003, privind transparența decizională în administrația”, publică publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I –a, nr.70/03.02.2003
„Legea 215/2001 a administrației publice locale”, publicată în MO.204/23.04.2001, cu modificările ulterioare
„Legea nr.544/2001, privind liberul acces la informațiile deinteres public”, modificată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I –a, nr.663/23.10.2001
Manolache,O., „Tratat de drept comunitar”, ediția a 5-a, Editura All Back, București, 2006
Munteanu , V. A. , „Marketing public”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2006
Muraru, Ioan „Drept constituțional șiinstituții politice”, vol. II, Editura Actami, București, 1995,
Pătulea, Vasile „Răspunderea autorităților publice pentru vătămările produsecetățenilor prin actele lor”, în revista „Dreptul” nr.4/1997
Șandru, S. „Cadru legal al exercitării dreptului la informație și a dreptului de petiționare”, din perspectiva Legii nr.544/2001 și a Ordonanței Guvernului nr.27/2002, în revista „Dreptul” nr.3/2003,
Tomescu, Lect.Univ.Dr. Mădălina, „Participarea cetățenilor la decizia administrativă”, Universitatea “DimitrieCantemir”, București
Stanciulescu G, Androniceanu A, SistemeEuropene de Administrație Publică, EdituraUranus, București, 2006
Androniceanu A, Noutăți în Management Public , ediția a-2-a, Editura Universitară, București, 2005
Androniceanu A, coordonator, Managementul Proiectelor cu FinanțareInternațională, Editura Universitară, București, 2004
Androniceanu A., Noi abordări în domeniul managementului public, Editura Universitară, București, 2003
Androniceanu A & alții, Noi abordări în managementul organizațional, Editura Economică, București, 2003
Androniceanu A. & alții, Managementul Serviciilor Publice, Editura A.S.E., București, 2003
Androniceanu A. & alții, Managementul Schimbărilor Organizaționale, Editura Economică, București, a doua ediție, 2003.
"Comparative Analysis of Public Management Policy-Making" From:The New Public Management Michael Barzelay Edition: 1 University of California Press
"The Future of Public Management and theChallenge of Collaboration" From:Collaborative Public Management Robert Agranoff Georgetown University Press
Bibliografie
Albu,E. „Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale – Dreptul la o bună administrație”, Revista de Drept Comercial nr.9/2007
Alexandru, Prof. Univ.Ioan, „Structuri Mecanisme siInstitutii Administrative”, Editura Sylvi, București, 1996
Androniceanu, Conf.Univ.Dr.Armenia,,,Management public”,Editura Economică 2002
Bălan, Prof. Univ. Dr. Emil „Drept administrativ și procedură administrativă”, Editura Universitară, București 2002
Iorgovan, Antonie, „Tratat de drept administrativ”, ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005
„Legea nr.52/2003, privind transparența decizională în administrația”, publică publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I –a, nr.70/03.02.2003
„Legea 215/2001 a administrației publice locale”, publicată în MO.204/23.04.2001, cu modificările ulterioare
„Legea nr.544/2001, privind liberul acces la informațiile deinteres public”, modificată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I –a, nr.663/23.10.2001
Manolache,O., „Tratat de drept comunitar”, ediția a 5-a, Editura All Back, București, 2006
Munteanu , V. A. , „Marketing public”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2006
Muraru, Ioan „Drept constituțional șiinstituții politice”, vol. II, Editura Actami, București, 1995,
Pătulea, Vasile „Răspunderea autorităților publice pentru vătămările produsecetățenilor prin actele lor”, în revista „Dreptul” nr.4/1997
Șandru, S. „Cadru legal al exercitării dreptului la informație și a dreptului de petiționare”, din perspectiva Legii nr.544/2001 și a Ordonanței Guvernului nr.27/2002, în revista „Dreptul” nr.3/2003,
Tomescu, Lect.Univ.Dr. Mădălina, „Participarea cetățenilor la decizia administrativă”, Universitatea “DimitrieCantemir”, București
Stanciulescu G, Androniceanu A, SistemeEuropene de Administrație Publică, EdituraUranus, București, 2006
Androniceanu A, Noutăți în Management Public , ediția a-2-a, Editura Universitară, București, 2005
Androniceanu A, coordonator, Managementul Proiectelor cu FinanțareInternațională, Editura Universitară, București, 2004
Androniceanu A., Noi abordări în domeniul managementului public, Editura Universitară, București, 2003
Androniceanu A & alții, Noi abordări în managementul organizațional, Editura Economică, București, 2003
Androniceanu A. & alții, Managementul Serviciilor Publice, Editura A.S.E., București, 2003
Androniceanu A. & alții, Managementul Schimbărilor Organizaționale, Editura Economică, București, a doua ediție, 2003.
"Comparative Analysis of Public Management Policy-Making" From:The New Public Management Michael Barzelay Edition: 1 University of California Press
"The Future of Public Management and theChallenge of Collaboration" From:Collaborative Public Management Robert Agranoff Georgetown University Press
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Partісіparеa Сеtatеnіlor la Furnіzarеa Sеrvісііlor Publісе (ID: 122803)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.