Partile Si Subiectii Procesuali. Drepturi Si Obligatii

PĂRȚILE ȘI SUBIECȚII PROCESUALI. DREPTURI ȘI OBLIGAȚII.

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Organele judiciare penale

1.1. Instanțele judecătorești

1.1.1. Atribuțiile instanțelor judecătorești

1.1.2. Organizarea instanțelor judecătorești

1.1.3. Completele de judecată

1.2. Ministerul Public

1.2.1. Atribuțiile Ministerului Public

1.2.2. Organizarea Ministerului Public

1.3.Organele de cercetare penală

Capitolul 2. Părțile în procesul penal

2.1. Inculpatul

2.1.1. Actele de inculpare

2.1.2. Drepturile și obligațiile inculpatului

2.2. Partea civilă

2.2.1. Constituirea de parte civilă în procesul penal

2.2.2. Drepturile și obligațiile părții civile

2.3. Partea responsabilă civilmente

2.3.1. Modalități de constituire a părții responsabile civilmente

2.3.2. Drepturile și obligațiile părții responsabile civilmente

Capitolul 3. Subiecții procesuali

3.1. Subiecții procesuali principali ( suspectul și persoana vătămată)

3.1.1. Drepturile și obligațiile subiecților procesuali principali

3.2. Alți subiecți procesuali ( martor, interpret, expert etc.)

3.2.1. Drepturi și obligații

Capitolul 4. Apărătorul

4.1. Drepturile și obligațiile apărătorului

4.2. Asistența juridică

4.2.1. Asistența juridică facultativă

4.2.2. Asistența juridică obligatorie

Capitolul 5. Alte părți participante

5.1. Succesorii

5.2. Reprezentanții

5.3. Substituiții procesuali

Capitolul 6. Drept comparat și practică judiciară

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Capitolul 1. Organele judiciare penale

1.1. Instanțele judecătorești

Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare, cu participarea avocatului, a părților și a subiecților procesuali, în vederea constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune sa fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Noul Cod de procedură penală nu a mai consacrat în mod expres scopul procesului penal, însă, definiția arătată mai sus rămâne valabilă, nepierzând din vedere că legiuitorul subliniază în art. 1 alin (2) din noua reglementare procesual penală că: „normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene în materie procesuală penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”.

În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală anterior, scopul imediat al procesului penal a fost reglementat în art. 1 alin (1). Potrivit acestui text de lege, procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. De asemenea, scopul mediat al procesului penal, a fost reglementat în art. 1 alin. (2) din codul de procedură penală adoptat în 1968, potrivit căruia procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor .

Clasificarea scopului procesului penal a fost realizată în literatura de specialitate , legiuitorul neutilizând în Codul de procedură penală anterior noțiunile de „scop imediat” și „scop mediat”.

Constituie componente ale scopului penal:

a) constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni;

Astfel, noua reglemetare procesual penală dă efect principiului operativității, precum și respectării dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil.

b) respectarea principiului aflării adevărului cu asigurarea garanțiilor procesuale ce vizează dreptul la apărarea și egalitatea armelor.

Procesul penal este organizat de lege ca o activitate ordonată și eficientă în care se urmărește aflarea adevărului.

Prin participanți în procesul penal se înțelege totalitatea organelor și persoanelor care cooperează în cadrul procesului penal și care prin calitatea și rolul pe care îl au contribuie la realizarea scopului acestuia. În sens larg, acestia sunt toți subiecții oficiali și particulari care participă la desfășurarea procesului penal: organele judiciare (instanța de judecată, organele de cercetare penală), părțile (inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente), precum și alți subiecți procesuali (martori, experți, interpreți, agenți procedurali) care își desfășoară activitatea împreună. În sens restrâns, această noțiune de participanți include: organele judiciare, părțile, apărătorul și subiecții procesuali principali (suspectul și partea vătămată). Organele judiciare participante în procesul penal sunt: instanțele judecătorești, Ministerul Public și organele de cercetare penală.

Instanțele judecătorești sunt: Judecătoriile, Tribunalele, Curțile de apel, Ttribunalele Militare, Curtea Militară de Apel și Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanțele judecătorești sunt organizate într-un sistem, pe grade ierarhice și sunt formate din judecători profesioniști , selecționați după criterii legale. Judecătorii sunt numiți de Președintele României și se bucură de inamovibilitate. Ei sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali.

1.1.1. Atribuțiile instanțelor judecătorești

Prin instanță de judecată se înțelege completul de judecată de la fiecare dintre instanțele judecătorești investite cu judecarea unei cauze: de primă instanță (judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție), de apel (tribunal, curte de apel) sau recurs (tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție). Activitatea instanței se desfășoară în principal în faza de judecată unde aceasta este conducătorul procesului penal, întreaga activitate desfășurându-se în fața sa. Instanța mai desfășoară și activități legate de urmărirea penală, de punere în executare a hotărârilor penale rămase definitive.

În faza de judecată, instanța are poziția de conducător al procesului penal, pe când în faza de urmărire penală, acest rol este deținut de procuror. Instanța își desfășoară activitatea în complete de judecată alcatuite din judecători, cu participarea grefierului, a procurorului de ședință, a părților și a celorlalte persoane (martori, experți, interpreți).

Instanțele judecătorești sunt subiecte principale ale activității procesuale cu atribuții bine determinate:

a) În faza de urmărire penală dispune cu privire la privarea de libertate a învinuitului sau a inculpatului pe calea arestării preventive, se pronunță asupra liberării provizorii sub control judiciar ori pe cauțiune, percheziției domiciliare;

b) În faza de judecată pronunță hotărârea judecătorească;

c) În faza de punere în executare a hotărârilor judecătorești penale realizează majoritatea activităților;

d) Verifică legalitatea tuturor actelor procesuale și procedurale efectuate de ceilalți participanți.

Pentru evidența activității instanțelor se întocmesc și se pastrează o serie de registre în care se evidențiază activitatea și din care reies și atribuțiile acestora:

Registrul general de dosare. În acest registru se trec toate dosarele înregistrate la instanțe sau la secțiile acestora în ordinea intrării. Sub același număr se trec mai apoi toate cererile depuse ulterior și corespondența legată de cauza respectivă.

Opisul alfabetic. În acest registru se trec numele, prenumele, denumirea părților din dosar, inclusiv a celor introduse ulterior în proces, precum și numărul dosarului.

Registrul informativ. Se menționează pentru fiecare dosar trecut în ordinea numerică, primul termen de judecată și termenele ulterioare, data ieșirii dosarului din arhivă și persoana căreia i s-a predat, data reintrării dosarului în arhivă, numărul și data sentinței, deciziei sau încheierii și după caz solutia pe scurt.

Condica ședințelor de judecată. Se trec: dosarele din fiecare ședință, separat pe complete, în ordinea înscrisă în lista, noul termen de judecată în caz de amânare a judecății, hotărârea pronunțată și numărul acesteia, precum și inițialele judecătorului care o va redacta. La judecătoriile cu volum mare de activitate se țin două condici, una pentru cauzele penale și una pentru cauzele civile. La toate instanțele se ține câte o condică pentru fiecare secție,la instanțele unde nu există secții, condicile se țin pe materii. La curțile de apel și tribunale se țin condici separate pentru activitatea de primă instanță, de apel și de recurs.

Registrul de evidență a redactării hotărârilor. În acest registru se trec în ordinea numerică, separat pe materii, după caz, toate sentințele, deciziile sau încheierile pronunțate și se notează: numărul dosarului, numele judecătorului care a redactat hotărârea, data predării de către judecător a conceptului pentru tehnoredactare, data redactării.

Registrul de evidență și punere în executare a hotărârilor penale. În acest registru se trec, în ordinea numerică, hotărârile penale. Se ține separat evidența în legătură cu amânarea sau întreruperea executării pedepselor privative de libertate și a măsurii educative a internării minorului într-un centru educativ ori într-un centru de detenție, evidența condamnaților la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, precum și a condamnaților cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Alte registre care evidențiază atribuțiile instanțelor sunt: registrul de evidență a apelurilor declarate împotriva hotărârilor civile și registrul de evidență a apelurilor declarate împotriva hotărârilor penale, registrul de evidență a recursurilor declarate împotriva hotărârilor civile și registrul de evidență a recursurilor declarate împotriva hotărârilor penale, registrul de evidență a mandatelor de arestare preventivă emise de judecător în cursul urmăririi penale sau a judecații, registrul de evidență a sesizărilor privind efectuarea perchezițiilor autorizate de judecător în cursul urmăririi penale, registrul de evidență al petițiilor, registrul de control, registrul privind evidența practicii instanțelor de control judiciar, registrul special pentru înregistrarea datelor privind cazierul fiscal, registrele judecătorilor-sindici, registrul de evidență pentru înregistrarea cererilor și răspunsurilor privind accesul la informațiile publice.

1.1.2. Organizarea instanțelor judecătorești

Organizarea instanțelor judecătorești în România se realizeaza conform articolului 126 alin.(1) din Constituția României : „ Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Activitatea de înfăptuire a justiției se realizează printr-un sistem unitar de organe judecătorești în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a intereselor legitime deduse judecății.

Legea nr. 304/2004 cuprinde reglementări privind organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești.

Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și la nivelul sectoarelor municipiului București. În fiecare județ există mai multe judecătorii, fiecare având o circumscripție teritorială.

Tribunalele sunt organizate iile instanțelor sunt: registrul de evidență a apelurilor declarate împotriva hotărârilor civile și registrul de evidență a apelurilor declarate împotriva hotărârilor penale, registrul de evidență a recursurilor declarate împotriva hotărârilor civile și registrul de evidență a recursurilor declarate împotriva hotărârilor penale, registrul de evidență a mandatelor de arestare preventivă emise de judecător în cursul urmăririi penale sau a judecații, registrul de evidență a sesizărilor privind efectuarea perchezițiilor autorizate de judecător în cursul urmăririi penale, registrul de evidență al petițiilor, registrul de control, registrul privind evidența practicii instanțelor de control judiciar, registrul special pentru înregistrarea datelor privind cazierul fiscal, registrele judecătorilor-sindici, registrul de evidență pentru înregistrarea cererilor și răspunsurilor privind accesul la informațiile publice.

1.1.2. Organizarea instanțelor judecătorești

Organizarea instanțelor judecătorești în România se realizeaza conform articolului 126 alin.(1) din Constituția României : „ Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Activitatea de înfăptuire a justiției se realizează printr-un sistem unitar de organe judecătorești în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a intereselor legitime deduse judecății.

Legea nr. 304/2004 cuprinde reglementări privind organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești.

Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și la nivelul sectoarelor municipiului București. În fiecare județ există mai multe judecătorii, fiecare având o circumscripție teritorială.

Tribunalele sunt organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, având sediul în localitatea de reședință a județului. Ele sunt instanțe cu personalitate juridică. În circumscripția fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din județ. Activitatea tribunalului este împărțită pe secții, conform art. 34 alin. (4) din Legea 304/2004: secția civilă, secția penală, secția de contencios administrativ, secția comercială, secția pentru conflicte de muncă, pentru minori și familie. În aceste domenii se pot înființa tribunale specializate, instanțe fără personalitate juridică ( spre exemplu: tribunale pentru minori și familie, tribunale de muncă și asigurări sociale), care funcționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București cu sediul, de regulă, în municipul reședință de județ.

Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate. În cadrul curților de apel funcționează mai multe secții (pentru cauze civile, cauze penale, cauze privind conflicte de muncă), după natura și numărul cauzelor judecate.

Înalta Curte de Casație și Justiție se află în vârful sistemului judiciar. Acesteia îi revine sarcina asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, competente să soluționeze litigii de orice gen, cu excepția celor constituționale.

În ceea ce privește instanțele militare, în țara noastră funcționează 4 tribunale militare (București, Iași, Cluj, Timișoara), un singur tribunal militar teritorial în municipiul București și o singură Curte Militară de Apel. Sub aspectul scării ierarhice există simetrie organizatorică în raport cu instanțele civile, astfel că: tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria, tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul iar Curtea Militară de Apel este egală în grad cu Curtea de Apel.

Curtea Militară de Apel îsi are sediul în București, fiind singura instanță de acest fel.

Fiecare instanță este condusă de un președinte iar în cazul curților de apel și tribunalelor, în funcție de volumul cauzelor, președintele poate fi ajutat de unul sau de doi vicepreședinți. În cazul judecătoriilor, președintele poate fi ajutat de un vicepreședinte; secțiile instanțelor judecătorești sunt conduse de câte un președinte de secție.

1.1.3 Compunerea completelor de judecată

Prin complet de judecată se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la soluționarea acestora și care, în urma deliberării , pot lua hotărârea judecătorească.

Completele de judecată sunt constituite de către președinții instanțelor sau ai secțiilor cu avizul colegiului de conducere al instanței.

Completul de judecată este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței, de judecătorul-inspector ori de președintele de secție, atunci când unul dintre aceștia participă la judecată. În celelalte cazuri , completul de judecată este prezidat prin rotație de judecătorul desemnat de președintele instanței sau al secției, dintre judecătorii care compun acel complet.

La judecata în primă instanță desfășurată la oricare dintre instanțele judecătorești, stabilite de lege, cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de judecată este format dintr-un singur judecător.

Apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorii și tribunale se judecă de către curțile de apel în complete formate din 2 judecători.

La instanțele militare, cauzele se judecă în primă instanță de către tribunalele militare și Curtea Militară de Apel în complete formate dintr-un singur judecător, apelurile se judecă de către Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel în complete formate din 2 judecători iar recursurile se judecă tot de Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel în format de 3 judecători.

La Înalta Curte de Casație și Justiție completul de judecată în primă instanță este alcătuit din 3 judecători din aceeași secție, iar în recurs se judecă în complet de 3 sau de 9 judecători, după cum hotărârea atacată a fost pronunțată de o Curte de Apel sau de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Când instanța supremă judecă în secții unite trebuie să ia parte la judecată cel puțin două treimi din membrii în funcție. Nerespectarea normelor relative la compunerea instanței de judecată se sancționează cu nulitatea absolută.

1.2. Ministerul Public

Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Este autoritatea judiciară care are calitatea de participant în procesul penal (nu este parte procesuală) și care își exercită atribuțiile în temeiul legii, prin procurori, constituiți în parchete pe lângă instanțele judecătorești.

Minicterul Public este condus de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție.

Procurorii sunt numiți de președintele României și se bucură de stabilitate în funcție. Ei pot fi mutați prin transfer, detașare sau promovare, dar numai cu acordul lor.

Activitatea parchetelor se desfășoară pe baza principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

Principiul legalității, ca dominantă a activității Ministerului Public nu este altceva decât transpunerea pe plan particular a principiului legalității procesului penal. Legea 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că Ministerul Public este independent în relațiile cu instanțele judecătorești precum și cu celelalte autorități publice. Activitatea acestei instituții este limitată la perimetrul activității judiciare unde reprezintă interesele generale ale societății.

Principiul imparțialității obligă pe procuror să se manifeste, în același mod, față de toți care au intrat în conflict cu legea penală, fără nici o deviere de la linia continuă a legalității și imparțialității pe care trebuie să se situeze. El nu are voie să se comporte unilateral și părtinitor, ci cu obiectivitate și imparțial.

Principiul controlului ierarhic diferențiază statutul procurorilor de cel al judecătorilor. În timp ce judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, procurorii sunt obligați să se supună dispozițiilor procurorului ierarhic superior date în scris și conforme cu legea.

1.2.1. Atribuțiile Ministerului Public

Potrivit art.63 al Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, și Codului de procedură penală, Ministerul Public exercită prin procurori, următoarele atribuții:

a) efectuează urmărirea penală și participă la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative, în cazurile și condițiile prevăzute de lege;

b) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare precum și a altor organe de cercetare penală;

c) încheie acordul de recunoaștere a vinovăției;

d) sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;

e) exercită acțiunea penală precum și acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;

f) participă la ședințe de judecată;

g) exercită contestații și cai de atac împotriva hotărârilor judecătorești;

h) apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;

i) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministerului Justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

j) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministerului Justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislției în domeniu;

k) verifică respectarea legii la locurile de detenție preventivă;

l) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.

În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluțiilor. Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de catre procurorul ierarhic superior.

Rolul deosebit oferit de lege procurorului constă în aceea ca, în unele cazuri, în funcție de circumstanțele speciale ale acestora, poate să dispună asupra urmăririi penale și să ia unele măsuri nepenale în faza urmăririi. În faza a doua a procesului penal, judecata, el veghează la respectarea legii în cauzele aflate la instanțele judecătorești, la înfăptuirea actului de justiție în spiritul legii. El participă în mod obligatoriu la judecata în primă instanță ale judecătoriilor, în cauzele în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare ori în cauzele în care unul dintre inculpați se află în stare de detenție.

1.2.2. Organizarea Ministerului Public

Ministerul Public este format din procurori constituiți în parchete, pe lângă fiecare instanță de judecată, sub autoritatea ministrului Justiției.

În fiecare parchet, procurorii își îndeplinesc atribuțiile în raza teritorială a instanței pe lângă care funcționează. Există parchete de pe lângă judecătorii, parchete de pe lângă tribunale, parchete de pe lângă curțile de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar, Parchetul militar de pe lângă Tribunalul Militar- Teritorial.

În fiecare județ al țării există câte un parchet de pe lângă tribunal care are în subordine mai multe parchete de pe lângă judecătorii. Mai multe parchete de pe lângă tribunale formează circumscripția unui parchet de pe lângă curtea de apel. Toate parchetele de pe lângă curțile de apel sunt subordonate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali, parchetele de pe lângă tribunale și judecătorii sunt conduse de prim-procurori iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de procurorul general, care exercită direct sau prin procurori inspectori controlul asupra tuturor parchetelor.

Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție are mai multe secții: secția de urmărire penală și criminalistică, secția judiciară, secția parchetelor militare, secția de resurse umane și documentare.

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează două unități specializate: Direcția Națională Anticorupție (DNA) care este o structură specializată în combaterea marii corupții și, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) care este o structură specializată în combaterea criminalității organizate și terorismului, conduse de procurori-șefi.

Parchetele militare sunt organizate prin Legea nr.304/2004 și funcționează pe lângă tribunalele militare, în mai multe circumscripții teritoriale. Aceste parchete militare funcționează în municipiile: București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. În municipiul București funcționează și un parchet militar pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, respectiv un parchet militar pe lângă Curtea Militară de Apel.

1.3. Organele de cercetare penală

Organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfășurarea urmăririi penale. Ele nu pot să desfășoare urmărirea penală fără să fie necesară și intervenția procurorului și a instanței căci potrivit legii aceștia supraveghează întreaga activitate din această fază a procesului penal.

Organele de cercetare penală nu participă sub nici o modalitate la desfășurarea judecății cauzelor penale, ele nu cooperează niciodată în mod direct cu instanțele judecătorești la realizarea procesului penal.

Organele de cercetare penală sunt împărțite în două categorii: organe de cercetare penală ale poliției judiciare și organe de cercetare specială.

Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor, anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens.

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare au următoarele atribuții:

a) organizează, coordonează, îndrumă, sprijină și controlează întreaga activitate de cercetare penală din unitatea în care funcționează;

b) efectuează cercetările în cauzele penale preluate de la celelaște formațiuni operative, primite sau repartizate direct precum și cele trimise de parchetele teritoriale;

c) organizează și ține evidența cauzelor și lucrărilor penale;

d) conlucrează cu celelalte structuri specializate ale Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Public și Miniserului Justiției pentru aplicarea metodelor științifice și mijloacelor criminalistice în scopul creșterii eficienței în activitatea de urmărire și combatere a infracțiunilor;

e) organizează și asigură buna funcționare a locurilor de reținere și arest preventiv din sediile unităților de poliție.

Organele de cercetare ale poliției judiciare sunt organizate și funcționează în structura aparatului central al Ministerului Administrației și Internelor, în structura Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Române și a unităților teritoriale ale acestora. Ca excepție, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează prin detașare ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție.

Polițiștii care nu fac parte din poliția judiciară au dreptul și obligația de a efectua orice act de constatare a săvârșirii infracțiunilor, conform legii. Aceștia au obligația de a inștiința de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliției judiciare cu privire la constatarea săvârșirii infracțunilor și de a le înainta actele constatatoare.

Oraganele de cercetare specială sunt:

a) ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare corp aparte și similare, pentru militarii în subordine;

b) ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracțiunile săvârșite de militari în afara unităților militare;

c) ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare, pentru infracțiunile de competența instanțelor militare, săvârșite de persoanele civile în legătură cu obligațiile lor militare;

d) ofițerii poliției de frontieră anume desemnați pentru infracțunile de frontieră;

e) căpitanii porturilor pentru infracțiunile contra siguranței navigației pe apă și contra disciplinei și ordinii la bord, precum și pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul penal, săvârșite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranța navei sau a navigației.

În cadrul procesului penal, organele de cercetare penală au ca atribuții principale efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepția celor de competența exclusivă a proocurorului, administrarea probelor necesare soluționării cauzei, efectuarea anumitor acte procedurale. În cazuri urgente, organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui.

Întreaga activitate a organelor de cercetare penală este supravegheată de procuror, acesta având dreptul și obligația de a verifica legalitatea actelor și măsurilor îndeplinite, de a infirma pe cele nelegale, de a invalida mijloacele de probă obținute nelegal și de a dispune refacerea lor, conform legii.

Capitolul 2. Părțile în procesul penal

Un loc deosebit în distribuția procesuală îl au părțile, care pot fi definite ca fiind persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații localizate în conținutul principalelor raporturi juridice, de ordin penal sau civil, care se nasc în activitatea procesuală penală.

Părțile în procesul penal sunt: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Acestea au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil ( Constituția României, art. 21 pct. 3).

Părțile au drepturi și obligații care izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal. Ele au interese contrare (inculpat, parte vătămată și implicit între partea vătămată și partea responsabilă civilmente).

Uneori, în procesul penal, este posibil ca mai mulți subiecți procesuali să aibă interese comune, între aceștia existând o solidaritate procesuală, fie a coinculpaților, fie a părților vătămate.

Aceeași persoană fizică (infractorul) va îmbrăca diverse haine juridice pe parcursul procesului penal, fiecare dintre ele arătând pe de o parte, stadiul în care a ajuns procesul penal iar pe de altă parte, obligațiile și drepturile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Înainte de declanșarea urmăririi penale, persoana care a săvârșit infracțiunea se numește făptuitor, iar după începerea urmăririi penale, el devine suspect. Suspectul nu este parte în procesul penal, dar este subiect procesual principal cu anumite drepturi și obligații prevăzute de lege.

Inculpatul este parte în procesul penal, iar drepturile și obligațiile inculpatului sunt mai largi decât ale suspectului.

Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, suspectul dobândește calitatea de inculpat.

„Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului este parte în procesul penal și se numește parte civilă”, conform Noului Cod de procedură penală. Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.

Partea responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică care este chemată să răspundă în proces și are, potrivit legii civile, obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune.

2.1. Inculpatul

Desfășurarea oricărui proces penal este indisolubil legată de existența unei persoane căreia i se impută săvârșirea unei fapte penale. Inculpatul reprezintă figura centrală, indispensabilă a procesului penal, întreaga activitate procesuală desfășurându-se în jurul faptei penale săvârșită de această persoană și în vederea tragerii sale la răspundere.

Conceptul de inculpat a fost preluat din limba franceză și este de origine latină, desemnând persoana aflată în greșeală.

În Noul Cod de procedură penală, titlul III, capitolul intitulat „Inculpatul și drepturile acestuia”, inculpatul a fost definit ca fiind „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală…”.

Așadar, înainte de declanșarea urmăririi penale, persoana care a săvârșit infracțiunea se numește făptuitor, iar după începerea urmăririi penale, el devine suspect. Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, suspectul dobândește calitatea de inculpat.

Calitatea de inculpat o pot avea atât persoanele fizice cât și persoanele juridice. În conformitate cu dispozițiile Noului Cod penal, persoanele juridice cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea acelei fapte.

Drepturile procesuale ale inculpatului sunt prevăzute de legiuitor în vederea garantării dreptului la un proces echitabil, vizând, în esență:

a) dreptul de informare cu privire la acuzația penală formulată împotriva sa;

b) dreptul la apărare;

c) dreptul la tăcere;

d) dreptul de a propune probe în apărare;

e) dreptul de a consulta dosarul cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală sau pe tot parcursul judecății;

f) dreptul de a avea ultimul cuvânt.

2.1.1. Actele de inculpare

Potrivit Noului Cod de procedură penală procurorul este cel îndreptățit spre a dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale, precum și la soluționarea cauzei prin ordonanță, dacă legea nu dispune altfel.

Organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu, prin plângere sau denunț, precum și prin acte de încheiate de alte organe de constatare.

În unele cazuri, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este nevoie de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală neputând fi pusă în mișcare în lipsa acesteia. Plângerea se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, intr-un anumit termen, conform legii. În cazul infracțiunii flagrante, organul de cercetare penală, este obligat să constate săvârșirea acesteia chiar și în lipsa plângerii prealabile. În urma constatării infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată în vederea plângerii prealabile.

Dacă actul de sesizare îndeplinește condițiile cerute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale prin ordonanță. Când există indicii că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se desfășoare în continuare față de acesta, dar sub calitatea de suspect.

Obligația organelor de urmărire penală este de a strânge toate datele și informațiile necesare precum și administrarea probelor cu respectarea prevederilor legale, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.

Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală și suspectul capătă calitatea de inculpat este ales de către organele de urmărire penală.

Dacă în cursul urmăririi penale, procurorul constată că există probe din care să rezulte că o persoană a săvârșit o infracțiune, i se comunică inculpatului acest lucru, este chemat spre a fi audiat și se întocmește în acest sens un proces verbal.

Legea procesuală penală reglementează și cazurile de extindere a urmăririi penale sau de schimbare a încadrării juridice. Astfel, în cazul în care, după începerea urmăririi penale se descoperă date cu privire la săvârșirea de către inculpat a altor fapte noi, date cu privire la participarea altor persoane sau împrejurări deosebite, organul de urmărire penală dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Același organ de urmărire penală este obligat să-l informeze atât pe procuror cât și pe suspect în legătură cu măsura dispusă.

În momentul în care se constată de către procuror că urmărirea penală este completă, că există toate probele necesare, acesta emite rechizitoriu, prin care se dispune trimiterea în judecată sau emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire.

În ceea ce privește arestarea preventivă a inculpatului, se poate dispune pe o durată de 30 de zile și poate fi prelungită în condițiile legii. Dacă inculpatul este arestat, urmărirea penală și judecata nu se pot desfășura decât în prezența acestuia, organele judiciare având obligația să dispună aducerea sa.

Instanța decide cu privire la învinuirile aduse inculpatului pronunțând astfel, dacă fapta există , constituie infracțiune, a fost săvârșită sau nu de inculpat și pronunță condamnarea, respectiv renunțarea, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

Hotărârile instanțelor judecătorești sunt devin executorii când au rămas definitive.

2.1.2. Drepturile și obligațiile inculpatului

Inculpatul, ca parte în procesul penal, are anumite drepturi și obligații.

Drepturile inculpatului sunt:

a) Dreptul de a fi asistat de un avocat ales sau din oficiu în cazurile de asistență obligatorie – numai în cursul judecății , asistența juridică este obligatorie, la săvârșirea anumitor infracțiuni, precum și atunci când se apreciază că inculpatul , nu se poate apăra singur;

b) Dreptul de a fi reprezentat;

c) Dreptul de a nu da nici o declarație pe tot parcursul procesului penal, fără a suferi nici o consecință nefavorabilă;

d) Dreptul de a i se aduce la cunoștință fapta pentru care este cercetat, precum și încadrarea juridică a acesteia;

e) Dreptul de a consulta dosarul de urmărire penală pe tot parcursul procesului penal – studierea dosarului se realizează în mod direct de către inculpat, sau prin apărătorul său numai, la sediul instanței; în cazul inculpaților arestați, instanța are obligația să-i înmâneze inculpatului odată cu citarea și o copie a actului de sesizare a instanței, cu cel puțin 3 zile înaintea termenului de judecată;

f) Dreptul de a beneficia în mod gratuit de interpret atunci când nu cunoaște limba română;

g) Dreptul de a apela la un mediator, în condițiile prevăzute de lege;

h) Dreptul de a propune administrarea de probe – se face de regulă, la începutul cercetării judecătorești, dar subzistă și pe toată perioada cercetării judecătorești;

i) Dreptul de a formula cereri, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

j) Dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată – acest drept se exercită personal, spre deosebire de alte drepturi care pot fi exercitate prin apărător;

k) Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

l) Dreptul de a exercita caile de atac – inculpatul poate exercita cele două căi ordinare de atac – apelul și recursul, ca remedii procedurale împotriva eventualei hotărâri nelegale și netemeinice, precum și ca un instrument de realizare a intereselor sale în procesul penal;

m) Drepturi privind măsurile preventive – în cursul judecății inculpatul poate să solicite înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive; de asemenea, inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune;

n) Dreptul de a fi prezent la efectuarea percheziției domiciliare;

o) Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.

p) Alte drepturi prevăzute de lege.

Obligațiile inculpatului sunt:

a) Obligația de a se prezenta când este citat de organele de urmărire penală – organul de cercetare al poliției judiciare pune în vedere inculpatului aflat în stare de libertate că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal; în cazul neîndeplinirii acestei obligații se poate emite mandat de aducere împotriva sa iar în cazul sustragerii , judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; art.108, alin(2), pct. a.

b) Obligația de a comunica în scris orice schimbare a adresei, în termen de 3 zile; art. 108, alin.(2), pct. b.

c) Obligația de a se supune măsurilor preventive (reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea și arestarea preventivă a inculpatului);

d) Obligația de a păstra obiectele ce i-au fost lăsate în custodie, în urma percheziției și a celor ce i-au fost restituite, până la soluționarea cauzei; art.160, alin (3).

e) Obligația de a nu se zădărnici aflarea adevărului;

f) Obligația de a se supune mandatului de aducere;

g) Obligația de a prezenta înscrisurile sau obiectele prevăzute de Codul de procedură penală;

h) Obligația de a respecta ordinea și solemnitatea ședinței de judecată;

i) Obligația de a plăti cheltuieli judiciare avansate de stat.

Nerespectarea de către inculpat a obligațiilor ce îi revin, se sancționează prin mijloace specifice dreptului procesual penal, cât și prin incriminarea ca infracțiuni a unei astfel de încălcări.

Într-o formă incipientă, și legiuirile feudale s-au preocupat de stabilirea vârstei de la care se poate angaja răspunderea penală a minorilor.

Cartea Românească de învățătură considera drept „tânăr în măsură de vârstă pe băiatul între 10 ani jumătate, și pe fata între 9 ani jumătate și 12 ani”. După această vârstă , tânărul era considerat „mic” până la vârsta de 25 ani, după care era considerat „mare să poată face tot lucrul”.

Dacă prin faptele lor minorii dovedeau precocitate, erau considerați majori și pedepsiți ca atare.

O reglementare sistematizată a răspunderii penale a minorului este cuprinsă în Codul penal și în Codul de procedură penală din 1936. Vârsta de la care începe răspunderea penală a fost stabilită la 12 ani. Până la vârsta de 15 ani exista o responsabilitate relativă, aplicându-se minorilor, de regulă, măsuri de siguranță pentru infracțiunile săvârșite și ca excepție, pedepse cu închisoarea.

Și actuala legislație manifestă preocupări pentru ocrotirea minorilor. Dispoziții cadru pentru protecția minorilor sunt cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 20 noiembrie 1989 și ratificată de România la 26 ianuarie 1990.

Codul de procedură penală prevede o procedură specială în cauzele penale cu inculpați minori (art.504 – 520).

2.2. Partea civilă

2.2.1. Constituirea de parte civilă în procesul penal

Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă, conform art. 84, alin. (1) din Noul Cod de procedură penală.

Calitatea pe parte civilă în procesul penal o poate avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate material sau moral prin săvârșirea unei infracțiuni.

Temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.

În procesul penal, acțiunea civilă poate fi alăturată celei penale, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.

Constituirea părții vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia unele avantaje în raport cu exercitarea separată a acțiunii civile. Avantajele cele mai sensibile sunt:

a) rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale, căci procesul penal este caracterizat prin operativitate și instanța, rezolvând latura penală a cauzei, va rezolva și acțiunea civilă alăturată celei penale;

b) probele vor fi administrate mult mai ușor, calea procesului penal permițând folosirea unor mijloace energetice de administrare a probelor (percheziții, cercetări la fața locului);

c) folosirea acestei căi oferă și avantaje de ordin economic, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxa de timbru.

Se pot acorda despăgubiri pentru daunele materiale, dar și pentru daunele morale produse prin infracțiune, deci persoana care a suferit asemenea daune poate avea calitatea de parte civilă. Acțiunea civilă are caracter patrimonial și este transmisibilă, așadar se pot constitui părți civile în procesul penal și succesorii victimei.

Spre exemplu, având în vedere aria largă a celor prejudiciați în cazul infracțiunilor de omor, numeroase persoane fizice care se aflau în diverse legături de rudenie cu victima, sau persoane care, deși nu se aflau în asemenea legături cu cel decedat, dacă au suferit prejudicii materiale ca urmare a săvârșirii infracțiunii pot avea calitatea de parte civilă. Astfel, pot exercita acțiunea civilă în procesul penal: soțul sau soția victimei, concubinul sau concubina care avea copii cu victima, soția pentru copii luați spre creștere fără forme de adopție, precum și persoanele care au suportat cheltuieli cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei.

În cazul copiilor minori, părintele rămas în viață nu poate renunța la drepturile patrimoniale ale minorului decurgând din uciderea ceiluilalt părinte, soluția fiind valabilă și în cazul în care minorii primesc pensie de urmaș, dacă aceasta este inferioară sumei de care minorii beneficiau din venitul părintelui lor.

Se constituie parte civilă în procesul penal și copii care la data judecății deveniseră majori, dar la data decesului celui ce îi întreținea erau minori. În acest caz, copii deveniți majori se pot constitui părți civile pentru prejudiciile suferite prin lege uneia dintre părți, în timpul cât erau minori.

De asemenea, se poate constitui parte civilă, unitatea spitalicească în care victima a primit îngrijiri după săvârșirea infracțiunii ori serviciul de ambulanță care a transportat victima la spital ori i-a acordat primele îngrijiri.

Poate avea calitatea de parte civilă, dobânditorul de bună credință al unui bun furat de inculpat, când în cursul procesului penal acel bun a fost ridicat de la inculpat și predat părții vătămate.

Persoana vătămată se poate constitui ca parte civilă în scris sau oral, în contra inculpatului și a părții responsabile civilmente, pe tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecății, numai în fața primei instanțe, până la începerea cercetării judecătorești.

Potrivit principiului disponibilității care operează în materie civilă, partea civilă poate renunța în tot sau în parte, la exercitarea acțiunii civile în procesul penal. Renunțarea se face prin cerere scrisă, sau oral, în ședința de judecată. De asemenea, până la sfârșitul cercetării judecătorești, partea civilă, poate mări sau micșora întinderea pretențiilor.

Termenul până la care se poate constitui partea civilă este instituit numai pentru persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină. În cazul persoanelor fizice cu capacitate de de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă, exercitându-se din oficiu asupra despăgubirilor civile cuvenite unor asemenea persoane. În cazul acestor persoane acțiunea civilă se exercită în numele lor de către reprezentantul lor legal sau de către procuror. Ori de câte ori partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, asistența juridică este obligatorie.

2.2.2. Drepturile și obligațiile părții civile

Când prin săvârșirea infracțiunii au fost cauzate prejudicii materiale sau morale, persoana vătămată, dobândește o serie de drepturi.

Cele mai importante drepturi sunt:

a) Dreptul persoanei vătămate de a fi citată de organele judiciare și de a i se pune în vedere că are dreptul să se constituie parte civilă în procesul penal, dacă a suferit o vătămare materială sau morală, prin care se poate constitui parte în proces;

b) Constituirea ca parte civilă în procesul penal – persoana vătămată va solicita despăgubiri materiale și morale; dreptul la despăgubiri există din momentul în care se săvârșește infracțiunea și nu din momentul constituirii de parte civilă;

c) Dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare din care să rezulte prejudiciul material sau moral;

d) Dreptul de a formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretențiile sale civile;

e) Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;

f) Dreptul de a fi informată cu privire la stadiul urmăririi penale, într-un termen rezonabil, la cererea sa expresă atâta timp cât indică o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică, mesagerie electronică, unde să îi fie comunicate aceste informații;

g) Dreptul de a consulta dosarul;

h) Dreptul de a fi ascultată;

i) Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când aceasta nu înțelege sau nu poate comunica bine în limba română;

j) Dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

k) Dreptul de a apela la un mediator;

l) Dreptul de a fi asistată de avocat sau de a fi reprezentată;

m) Posibilitatea de a renunța la despăgubiri – acțiunea civilă fiind disponibilă, partea civilă poate renunța la despăgubiri, printr-o declarație expresă și neechivocă, făcută personal sau prin prin procură specială, fără a pierde calitatea de parte vătămată în aceeași cauză (când persoana vătămată s-a constituit și parte civilă);

n) Alte drepturi prevăzute de lege.

Când organul judiciar apreciază că din anumite motive, partea civilă nu și-ar putea face apărarea singură, se vor lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

De câte ori într-o cauză penală există un număr foarte mare de părți civile care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în proces. Dacă aceste persoane nu și-au desemnat un reprezentant, procuroru sau instanța, pentru buna desfășurare a procesului penal, pot desemna un avocat din oficiu care să le reprezinte interesele.

Obligațiile părții civile sunt:

a) De a respecta ordinea desfășurării anumitor activități procesuale (de exemplu, în fața primei instanțe partea civilă va lua cuvântul după partea vătămată);

b) De a se constitui parte civilă în faza de urmărire penală sau cel mai târziu în fața instanței până la citirea actului de sesizare a acesteia;

c) Să precizeze cuantumul despăgubirilor materiale și morale, și să se prezinte situații explicative cu privire la întinderea pagubei și la alte probe de care înțelege să se folosească;

d) Să prezinte situații explicative legate de întinderea prejudiciului.

Obligațiile părții civile nu trebuie să fie înțelese ca obligații impuse de lege (întrucât partea civilă poate renunța oricând la calitatea sa, cu excepția reprezentanților persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă). Vor fi impuse ca necesități de conformare la normele de conduită procesuală pentru a-și pute valorifica pretențiile.

2.3. Partea responsabilă civilmente

Spre deosebire de domeniul dreptului penal, în materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină și altor persoane decât celor care au săvârșit fapte generatoare de prejudicii materiale. Astfel, persoana fizică sau juridică care este chemată să răspundă în proces, și care potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune, poartă denumirea de parte responsabilă civilmente (art.86, C.P.P)

Au vocația de a fi chemate în calitate de parte responsabilă civilmente, următoarele persoane:

a) Părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori;

b) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane;

c) Comitenții sunt obligați să repare prejudiciul cauzat de prepușii lor, ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate;

d) Fondul de Protecție a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur și nu în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente cauzate de vehicule neasigurate.

Instituirea calității de parte responsabilă civilmente are rolul de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilității autorului prejudiciului.

Partea responsabilă civilmente poate participa la procesul penal numai dacă își manifestă inițiativa de a participa, la cererea celor interesați ori la cererea procurorului.

Partea responsabilă civilmente participă la proces numai în latură civilă, apărându-și interesele legitime în legătură cu răspunderea sa civilă. Ceea ce este caracteristic pentru reglementarea în vigoare este faptul că textele legale se mărginesc a institui un prejudiciu: principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu. Obligația de reparare a prejudiciului concretizează răspunderea civilă a persoanei care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită. Această faptă ilicită constituie ceea ce s-a numit, în literatura juridică și în practica judiciară , un „delict civil”, de aceea răspunderea pentru această faptă mai este denumită și „răspunderea civilă delictuală”.

În consecință putem afirma că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanșează o răspundere civilă delictuală al cărui conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

2.3.1. Modalități de constituire a părții responsabile civilmente

Persoana responsabilă civilmente reprezintă persoana chemată să răspundă penal pentru infracțiunea cauzatoare de prejudicii, săvârșită de altă persoană . Dobândirea calității de parte responsabilă civilmente în procesul penal are loc:

a) La cererea părții civile (nu și a inculpatului ori a altei părți responsabile civilmente) – persoana responsabilă civilmente va fi atrasă în procesul penal la cererea persoanei care a suferit prejudiciul material sau moral.

b) Din oficiu – când organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că este necesar în repararea pagubei produse prin infracțiune , dacă prejudiciul a fost cauzat unui interes sau unei persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă; introducerea în cauză se face în tot cursul urmăririi, iar în cazul judecății numai înainte de începerea cercetării judecătorești la prima instanță.

c) Prin intervenția din proprie inițiativă – în cursul urmăririi penale sau în fața instanței până la terminarea cercetării judecătorești; întrucât partea responsabilă civilmente are posibilitatea să intervină în procesul penal „în momentul declanșării acestuia , toate efectele pînă la intervenția din proprie inițiativă îi sunt opozabile fără a-i fi refăcute”.

Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente se poate face încă din timpul urmăririi penale sau în fața primei instanțe de judecată, numai pânp la momentul începerii cercetării judecătorești. Acest moment se poate depăș i numai dacă partea responsabilă civilmente nu se opune. Ea poate astfel interveni în procesul penal,din proprie inițiativă, până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță de judecată.

Când organul judiciar apreciază ca aceasta, din anumite motive personale, nu și-ar putea face singură apărarea, se vor lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

2.3.2. Drepturile și obligațiile părții responsabile civilmente

Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește acțiunea civilă drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat. Toate actele procesuale/procedurale sau probele din latura civilă sunt în aceeași măsură favorabile sau defavorabile inculpatului și părții responsabile civilmente. Drepturile părții responsabile civilmente se exercită în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile.

Printre cele mai importante drepturi amintim:

a) Dreptul de a fi asistate de avocat iar în cauzele de asistență obligatorie dreptul de a beneficia de un avocat din oficiu ;

b) Dreptul de a folosi tot materialul probator existent în cauză în apărarea sa și de a participa personal la proces sau prin reprezentant;

c) Dreptul de a propune administrarea de probe;

d) Dreptul de a formula apărări și în nume propriu în vederea demonstrării inexistenței unei răspunderi civile pentru fapta altuia;

e) Dreptul de a ridica excepții și de a pune concluzii în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei, în condițiile prevăzute de lege;

f) Dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;

g) Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci cînd nu înțelege sau nu se exprimă bine în limba română;

h) Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

i) Alte drepturi prevăzute de lege.

Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este aceea de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat.

Partea responsabilă civilmente nu poate formula în procesul penal acțiune în regres împotriva inculpatului pentru recuperarea sumei de bani la care aceasta urmează a fi obligată la plată pentru fapta ilicită a inculpatului.

Când într-o cauză penală sunt mai mulți inculpați, precum și câte o parte responsabilă civilmente pentru fiecare inculpat, numai inculpații vor răspunde solidar, în vreme ce fiecare inculpat va răspunde solidar cu partea responsabilă civilmente ce îi este aferentă doar în limitele părții din prejudiciu ce îi este imputată inculpatului în raport de gravitatea culpei sale.

Capitolul 3. Subiecții procesuali

3.1. Subiecții procesuali principali

Astfel, potrivit art.33, alin.1, NCPP, subieții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată. În alin.2 se prevede că aceștia au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.

Suspectul

Conform art. 77 din Noul Cod de procedură penală: „Persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect”.

De asemenea, are calitatea de suspect și persoana surprinsă în flagrant, deși art.310, alin.1 și 2, NCP folosește noțiunea de făptuitor.

Conform art.305, alin.1 NCP, când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.

Urmărirea penală va fi așadar concepută ca având două faze: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei.

Faza de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor judiciare competente (poliția judiciară sau procurorul) și se va încheia prin inculparea unei persoane determinate, care se va realiza printr-un act formal. În această fază, persoana cu privire la care, din investigații, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o infracțiune va purta denumirea de suspect.

Faza de investigare a persoanei va începe prin decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se realizează prin punerea în mișcare a acțiunii penale, atunci când, din cercetările efectuate, rezultă motive verosimile de a crede că această persoană a săvârșit fapta investigată.

Astfel, începerea urmăririi penale in rem atrage automat calitatea de suspect a persoanelor cu privire la care există suficiente date și probe care justifică suspiciunea rezonabilă că au săvârșit fapta. Această calitate cumulează calitatea de făptuitor și învinuit din reglementarea în vigoare.

Însă nu se prevede în NCPP și actul și momentul, în concret, prin care o persoană dobândește calitatea de suspect.

Doar în art.307, NCPP, se prevede că persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduce la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute în art.83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Nu se precizează care este modalitatea procedurală de dobândire a acestei calități. Coroborând art.305, alin.1 cu art.307, prin raportare la art.75, NCPP, ar rezulta că odată cu începerea urmăririi penale, în cazul în care este indicată o persoană în plângere, denunț, această persoană dobândește în mod automat calitatea de suspect.

Aprecierea cerinței existenței datelor suficiente care justifică suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit fapta, are un caracter profund subiectiv și face ca, într-o anumită fază a cercetărilor, să nu se poată determina în mod neechivoc momentul la care au dobândit această calitate, împrejurare cu consecințe esențiale asupra a numeroase instituții procedurale (reținere, efectuarea procedeelor probatorii și administrarea probelor).

Existența datelor suficiente sau probelor care justifică suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o faptă, echivalează cu o acuzație în materie penală, noțiune cu caracter autonom ce trebuie să fie înțeleasă în sensul CEDO.

Prin renunțarea la etapa actelor premergătoare și a calității de făptuitor, însă sunt aduse beneficii procesului penal. Astfel, în prezent în practică, în majoritatea dosarelor (în special cele de competența judecătoriei), o mare parte a materialului probator se administrează în faza actelor premergătoare (declarații martori, declarații făptuitor, cercetare la fața locului, etc.), în timp ce după începerea urmăririi penale se mai audiază învinuitul pe formular tip și martorii, după care se emite rechizitoriul, privându-l pe făptuitor de a beneficia de dreptul la apărare, precum și alte drepturi procesuale.

Actul procesual prin care se conferă făptuitorului calitatea de suspect este ordonanța de începere a urmăririi penale.

Singura măsură preventivă care poate fi luată față de suspect este măsura preventivă a reținerii pe o durată de 24 de ore.

Persoana vătămată

Potrivit art.79, NCPP, persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală.

Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie să fie confundată cu aceea de victimă a infracțiunii deoarece persoană vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică subiect pasiv al infracțiunii, pe când victimă a infracțiunii nu poate fi decât o persoană fizică.

Din conținutul art.32, alin.2, NCPP, potrivit căruia părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, se observă că partea vătămată, corespondentul actual al persoanei vătămate din viitorul cod, este scoasă din cadrul procesului penal. Ea participă în cadrul procesului penal doar dacă se constituie parte civilă conform art.20, NCPP.

Prin aceste dispoziții, sistemul procesual penal românesc s-a aliat la alte sisteme de drept, în care victima unei infracțiuni nu este parte în procesul penal, ci doar un martor cu drepturi speciale.

Corelativ cu scoaterea părții vătămate din cadrul părților procesului penal, s-a modificat instituția împăcării, art.16, alin.1, lit.g, NCPP, prevăzând ca și cauză care împiedică acțiunea penală împăcarea, și nu cum se prevede în art.10, alin.1, lit.h, CPP „(…) ori părțile s-au împăcat”.

Persoana vătămată exercită un drept personal în cursul procesului penal în ceea ce privește latura penală a acestuia și contribuie alături de organele judiciare, la soluționarea acțiunii penale.

Uneori ea poate împedica exercitarea acțiunii penale, în cazurile strict prevăzute de lege, prin retragerea plângerii penale sau prin împăcare.

În cazul în care o persoană vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, asistența juridică este obligatorie. Dacă organul judiciar constată că din anumite motive personale persoana vătămată nu și-ar putea face singură apărarea se desemnează un avocat din oficiu.

Dacă persoana vătămată decedează în cursul procesului penal, drepturile procesuale ale acesteia se sting odată cu ea, neputând fi înlocuită. Acțiunea penală se exercită în continuare de către organul judiciar însărcinat cu cauza respectivă. Stingerea acțiunii penale prin decesul persoanei vătămate va avea loc doar în cazul în care legea prevede expres acest lucru.

În cazul în care persoana vătămată nu dorește să participe în procesul penal în această calitate trebuie să înștiințeze organul judiciar despre aceasta, care dacă consideră necesar o va audia ca martor.

Dacă persoana vătămată dorește să exercite acțiunea civilă în cadrul procesului penal, atunci ea se va constitui ca parte civilă. Această calitate de parte civilă nu înlătură posibilitatea unei persoane de a participa la proces și în calitate de persoană vătămată.

3.1.1. Drepturile și obligațiile subiecților procesuali principali

Potivit art. 78, NCP, suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat de la momentul aducerii la cunoștință a acestei calități potrivit legii, ceea ce implică dreptul la tăcere (garanție însoțită de procedura avertismentului, ceea ce presupune obligația autorităților de a atrage atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa), de a fi prezent la efectuarea percheziției domiciliare, de a-și dovedi nevinovăția, de a consulta dosarul, de a avea apărător ales sau din oficiu, în cazurile de asistență juridică obligatorie (art.91, lit a și b, NCPP), de a propune probe, de a formula cereri, de a ridica excepții, de a pune concluzii, de a beneficia de un interpret, de a apela la un mediator în cazurile prevăzute de lege, precum și alte probe prevăzute de lege (art 83, NCPP).

Deasemenea, suspectul beneficiază de prezumția de nevinovăție (art.4 și 99, alin.2, NCPP).

În ceea ce privește măsurile preventive, potrivit art.203, alin.1, NCPP, măsura reținerii se poate lua față de suspect sau față de inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale. Această măsură preventivă este singura ce poate fi luată față de suspect.

Ca și o obligația a suspectului este aceea de a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală atunci când este solicitat consecința neîndeplinirii acestei obligații fiind emiterea mandatului de aducere sau arestarea preventivă, precum și de a comunica în scris orice schimbare a adresei în termen de 3 zile, cu consecința că în cazul neîndeplinirii obligației, citațiile sau actele de comunicare rămân valabile la prima adresă și se consideră că are cunoștință de ele.

Este de remarcat că, deși la art. 209, alin.15 se prevede și dreptul suspectului de a face plângere împotriva ordonanței prin care s-a luat măsura reținerii la prim-procuror sau la procurorul ierarhic superior, în teza finală a acestui text de lege, se prevede că în cazul în care au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, se dispune revocarea ei și punere de îndată în libertate a inculpatului. Textul omite să menționeze și suspectul.

În ceea ce privește drepturile de care beneficiază persoana vătămată, art.81, NCPP, prevede:

a) Dreptul de fi informată cu privire la drepturile sale;

b) Dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a propune concluzii;

c) Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;

d) Dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să-i fie comunicate;

e) Dreptul de a consulta dosarul în condițiile legii;

f) Dreptul de a fi ascultată;

g) Dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

h) Dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

i) Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

j) Alte drepturi prevăzute de lege.

Din enumerarea legală, care prin dispoziția de la lit.j) o face să nu fie limitativă, rezultă că persoana vătămată beneficiază de toate drepturile de care beneficiază în prezent partea vătămată, inclusiv dreptul de a ataca cu apel hotărârea instanței cu privire la latura penală, spre deosebire de partea civilă care poate declara apel cu privire la latura penală doar în măsura în care soluția din această latură a influiențat soluția în latura civilă, deși, conform definiției legale, partea civilă este persoana vătămată care exercită acțiunea civilă.

De altfel, potrivit art.353, alin.1, NCPP, judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este legal îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz reprezentanții legali ai acestora, precum și interpreții se citează din oficiu de către instanță. Înfățișarea persoanei vătămate sau a părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare.

Art. 366, alin.2, NCPP, reia actulul 320 alin.2, CPP, aplicându-l în special la acest subiect procesual principal, care poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la latura civilă a cauzei.

3.2. Alți subiecți procesuali

Legea menționează și alți subiecți procesuali cu drepturi, obligații și atribuții în cadrul procesului penal.

Conform art. 34, NCPP : „În afara participanților prevăzuți la art. 33 (subiecții procesuali principali), sunt subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale”.

a) Martorul este orice persoană care are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de fapt care constituie probă, de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Oricine poate fi citat și audiat în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali (art.115, NCPP).

Declarațiile martorilor constituie unul dintre cele mai frecvent folosite mijloace de probă în procesul penal. Organele judiciare au dreptul să asculte ca martor orice persoană care are cunoștințe despre cauză. Pentru a decide asupra capacității unei persoane de a fi martor organul judiciar se folosește de orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.

Martorul chemat să declare ceea ce știe cu privire la faptele sau împrejurările de fapt pentru care a fost citat, nu se poate sustrage de la obligația relatării decât în condițiile prevăzute de lege. Astfel, persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor sunt: soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului, precum și fostul/fosta soț/soție al suspectului sau al inculpatului.

Nu poate fi folosită împotriva sa (a martorului) declarația de martor, dată de o persoană aflată în aceeași cauză, care a avut sau a dobândit anterior sau ulterior declarației, calitatea de suspect sau inculpat. Dacă totuși ele consimt să dea declarații, sunt obligate să spună adevărul, în caz contrar săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă.

În cursul urmăririi penale sau a judecății, organul de urmărire penală și președintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau declarației solemne: „ Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu” , ținând mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie, iar dacă din motive de conștiință sau confesiune religioasă nu poate depune jurământul, atunci se obligă să spună adevărul pintr-o declarație solemnă, cu următorul conținut: „Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.”

Pot fi audiate și persoanele care nu au împlinit 14 ani, iar în acest caz audierea are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul. Dacă se consideră necesar , la cerere sau din oficiu se poate dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog. Audierea martorului minor nu trebuie să provoace nici un fel de efect negativ asupra stării psihice a acestuia.

Cel obligat prin lege să păstreze secretul profesional nu poate fi ascultat ca martor fără încuviințarea persoanei sau organizației față de care este obligat să păstreze secretul ori dacă există vreo altă cauză legală de înlăturare a obligației de păstrare a secretului profesional.

Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau dacă nu participă în proces ca parte vătămată.

Dacă există vreo suspiciune cu privire la viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului, precum și a oricărui membru de familie al acestuia se poate dispune de una dintre următoarele măsuri de protecție:

supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

protecția datelor de identitate prin acordarea unui pseudonim;

audierea martorului fără ca acesta să fie prezent prin intermediul mijloacelor audio-video de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate;

însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor.

nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului în cursul judecății.

Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, apărător, mediator, sau de reprezentant al vreuneia dintre părți ori al unui subiect procesual principal cu privire la faptele și împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

b) Expertul este un specialist autorizat în condițiile legii, șă se pronunțe cu privire la constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări care prezintă importanță pentru aflarea adevărului într-o cauză penală.

Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată desemnează de regulă un singur expert cu excepția cazurilor mai complexe care necesită cunoștințe specializate din domenii distincte, situație în care desemnează doi sau mai multi experți.

Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat.

După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate într-un raport.

Când organul de urmărire penală sau instanța consideră că expertiza nu este completă, și nu poate fi suplinită prin audierea expertului dispune de efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Dacă acest lucru nu este posibil se desemnează alt expert.

c) Interpretul este persoana autorizată în condițiile legii să asigure traducerea dintr-o limbă străină în limba română, ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română. În categoria interpreților sunt incluși și traducătorii autorizați.

În cazuri urgente, când nu se poate asigura un interpret autorizat, organul judiciar va putea folosi în calitate de interpret orice persoană care poate comunica cel mai bine cu cel ascultat, cu obligația organului judiciar de a relua audierea prin interpret autorizat imediat ce acest lucru este posibil.

Dacă în timpul audierii unei persoane aceasta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică sau psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării.

3.2.1. Drepturi și obligații

1) După identificarea sa, martorului i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile prevăzute de lege :

a. Dreptul de a beneficia de măsurile de protecție;

b. Dreptul de a beneficia de restituirea cheltuielilor ocazionate de chemarea sa în fața organelor judiciare;

c. Dreptul de a nu se acuza;

d. Alte drepturi prevăzute de lege;

e. Obligația de a spune adevărul – martorul are obligația de a da declarații conforme cu realitatea;

f. Obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare la ziua, ora și locul arătat în citație;

g. Obligația de a comunica în scris orice schimbare a adresei la care este citat;

h. Obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței.

2) În ceea ce privește expertul, acesta are următoarele drepturi:

a. Dreptul de a lua cunoștință de materialul dosarului necesar în vederea efectuării expertizei;

b. Dreptul de a cere lămuriri organului judiciar care a dispus expertiza ori părților și subiecților procesuali principali;

c. Dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă și pentru cheltuielile pe care le-a suportat sau urmează să le suporte;

d. Dreptul la măsuri de protecție în condițiile legii.

Obligațiile expertului sunt: de a se prezenta la chemările organelor judiciare ori de câte ori este chemat, de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului stabilit de organul judiciar etc.

3) Cele mai importante drepturi și obligații ale interpretului sunt: dreptul la un onorariu pentru activitatea desfășurată, obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare precum și obligația de a nu dezvălui, fără drept, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale într-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție.

Capitolul 4. Apărătorul