Partile Litigiului In Contenciosul Administrativ

INTRODUCERE

Dreptul în general se grupează pe ramuri distincte în funcție de obiectul de reglementare. Studiul administrației publice ca si dreptul administrativ de altfel ocupă ocupă un loc primordial în studiul dreptului.

Întelegerea și cunoașterea științifică a oricărei materii este înlesnită de identificarea noțiunilor de bază, prin acesta putându-se descoperi esența fenomenului cercetat.

Având în vedere importanța deosebită pe care o ridică fenomenul administrativ ăn țara noastră, în urma evenimentelor din 1989, am găsit necesară abordarea temei de față, ‘Procedura contenciosului administrativ conform Legii nr. 29 din 7.11.1990’, pornind de la actualitatea sa și de la faptul că actuala Constituție a României (aprobată la 21.11.1991) prevede prin drepturile și libertațile fundamentale ale cetățenilor și ‘dreptul persoanei vătămate de o autoritate administrativă’. Astfel articolul 48 din Constituție statuează: ’Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei. Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stbilesc prin lege organică.’

Această lege organică la care se referă textul constituției este însăși Legea contenciosului administrative nr.29 din 7 noiembrie 1990, modificările intervenite prin Legea nr. 59/23.07.1993 pentru modificarea codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 și a Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de conturi (M.Of. n. 177/26.07.1993).

De aici rezultă și importanța pe care a dat-o legiuitorul acestei instituții juridice, prin consacrarea acetui drept al cetățenilor și în legea fundamentală a țării, care este Constituția României.

Contenciosul administrative roman ale rădăcinilor adânc înfipte în istoria țării noastre, el apărân la 1864, cănd Legea din 11 februarie se înființează Consiliul de Stat ca organ consultative pe lângă Guvern, ceea ce dovedește că înaintașii noștri au acordat o atenție deosebită acestei instituții juridice.

În condițiile unui regim autentic parlamentar, în care funcționeaza principiul separației puterilor în stat – legislativa, executiva si judecatoreasca, echilibrul acestora trebuie astfel asigurat, încat sa permita atat o colaborare, cat si un control reciproc al activitatii lor.

Interpretarea acestui principiu, în sensul realizarii unei cantonari a fiecarei “puteri”, într-un domeniu de activitate anume determinat, a fost eliminata în favoarea unei interpretari mai suple, care sa faca posibila colaborarea puterilor, ca urmare a adoptarii Constitutiei din anul 1991.

În acest sens, executivul îsi asuma responsabilitatea guvernarii, potrivit programului sau acceptat de parlament, în timp ce puterea judecatoreasca solutioneaza eventualele încalcari ale legilor.

Forma juridica prin care puterea judecatoreasca cenzureaza activitatea actelor administratiei publice, în situatia în care o persoana fizica sau juridica a fost vatamata într-un drept al sau, recunoscut de lege, este contenciosul administrativ, o institutie fundamentala a dreptului public prin care se realizeaza controlul legalitatilor actelor administrative de autoritate si apararea drepturilor particularilor (persoane fizice sau juridice), care pot cere si obtine anularea sau modificarea actului administrativ, precum si repararea pagubei cauzate.

Constitutia Romaniei, prin art.48, prevede în acest sens ca “persoana vatamata într-un drept a1 sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin solutionarea în termen legal al unei cereri, este îndreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei”.

În prezent, în Romania, activitatea de contencios administrativ este realizata de sectiile de contencios administrativ înfiintate în temeiul Legii nr.29/1990, privind contenciosul administrativ.

Asadar, contenciosul administrativ apare ca o forma juridica de aparare a particularilor – persoane fizice si persoane juridice împotriva abuzurilor administratiei publice.

CAPITOLUL1.GENERALITĂȚI PRIVIND CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Noțiunea de contencios administrativ

Pentru a defini noțiunea de „contencios administrativ” este necesară precizarea etimologică a cuvântului „contencios”. Se știe că acest cuvânt, vine din cuvântul francez „contieux” care la rândul său se trage din latinescul „contentiosul” –certăreț, adjectivul substantivului „contentio” adică dispută, conflict, confruntare.

Etimologic vorbind contenciosul administrativ nu ar fi, prin urmare, altceva decât totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziția cetățenilor pentru a putea lupta în, vederea restabilirii ordinii de drept tulburate prin actele juridice și faptele materiale ale organelor administrației de stat, intervenite în aplicarea legilor și în funcționarea serviciilor publice.

Transpusă în practica juridică, noțiunea de „contencios administrativ” a primit un număr de accepțiuni specifice, chemate să răspundă nevoii de a desemna pe cale convențională anumite categorii de realități interesând doctrina și practica dreptului administrativ.

Aceste accepțiuni pot fi grupate în două tipuri principale de definiții.

Un prim asemenea tip este cel care consideră contenciosul administrativ ca „un ansamblu de reguli de drept”, având un obiect specific, în timp ce un al doilea tip vede în contenciosul administrativ „un ansamblu de litigii” deosebite prin natura lor de alte litigii.

În sensul primului tip de definiții, contenciosul administrativ ar fi ”totalitatea regulilor de drept”, potrivit cărora sunt soluționate de organele competente ale statului litigiile juridice care pun în cauză acte ale administrației de stat.

În sensul celui de-al doilea tip de definiții, noțiunea de contencios administrativ ar desemna „ansamblul litigiilor juridice” născute cu ocazia exercitării activității executive în măsura în care pun în cauză acte ale autorităților de stat competente să o îndeplinească.1

Aplicarea principiului separației puterilor în stat asigură un echilibru și un control între cele trei puteri:legislativă, executivă și judecătorească.

Aceste trei puteri colaborează și se controlează reciproc pentru buna funcționare a statului. Colaborarea și controlul autorităților judecătorești (care exercită puterea judecătorească) la asigurarea aplicării corecte a legii de catre autoritățile administrației publice este una din condițiile necesare pentru întărirea ordinii de drept.

Acest control, efectuat fie de instanțele speciale jurisdicționale, fie de instanțele judecătorești de drept comun, cu ocazia soluționării litigiilor generate de activitatea autoritaților administrației publice sau de funcționarea acestora, poartă denumirea de contencios administrativ.

Noțiunea de contencios administrativ are o sferă mai largă sau mai restrânsă, după cum cuprinde totalitatea litigiilor dintre administrația publică și cei administrați sau numai o parte dintre acestea și anume cele care se soluționează de anumite instanțe judecătorești, potrivit unor reglementări juridfice și unor principii de drept public. Atât în concepția generală, cât și în cea restrânsă, noțiunea contenciosului administrativ are un sens material și unul formal, organic.

Sensul material privește litigiile juridice pe care le cuprinde și regimul juridic care li se aplică în rezolvare (dreptul comun sau rergimul juridic administrativ). Sensul formal(organizatoric) se referă al organele de jurisdicție care sunt competente să soluționeze respectivele litigii. Acest din urmă sens stă la baza Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ.2

Perioada de așezare a legislației noastre în conformitate cu principiile constituționale, nu este încheiată, astfel ca anumite litigii tipice de contencios administrativ în alte sisteme de drept, sunt date la noi în competența instanțelor de “drept comun”. Este suficient să ne referim la soluționarea căilor de atac în materia contravențiilor sau la soluționarea litigiilor legate de concesionarea bunurilor proprietate publica.

În acest sens, Prof. C. Rarincescu arăta că, din punct de vedere al litigiilor care formează obiectul judecații, funcțiunea jurisdicțională a statului, se împarte în două ramuri și anume :

contenciosul de drept comun, care este alcătuit din totalitatea litigiilor de competenta organelor judecătorești propriu-zise, de natura civilă, comercială și penală;

contenciosul administrativ, compus din totalitatea litigiilor de natură administrativă, de competența, fie a tribunalelor de drept comun, fie a unor tribunale speciale administrative, după sistemul de drept pozitiv adoptat în diverse state.

Legislația în vigoare ne determină să înțelegem prin noțiunea de contencios administrativ, activitatea de soluționare, de către instanțele competente, a conflictelor juridice, în care cel puțin una din părți este un serviciu public, administrativ, iar acest conflict s-a născut din adoptarea unui act administrativ de autoritate ilegal, ori prin refuzul de a soluționa o cerere cu privire la un drept recunoscut de lege.

În ceea ce privește actul de voință al instanței de contencios administrativ, aceasta instituție se prezintă, deci, sub doua forme :

contenciosul administrativ în anulare, care se caracterizeaza prin dreptul instantei de contencios administrativ de a hotarî anularea actului administrativ atacat pentru motivul emiterii acestuia cu încalcarea legii, fara a se putea pronunta asupra despagubirilor, aceasta problema urmand a fi solutionata de instantele de drept comun;

contenciosul de plina jurisdictie, care se caracterizeaza prin dreptul instantelor de contencios administrativ, de a anula actul administrativ atacat, de a obliga autoritatea administrativa sa emita un nou act administrativ sau înscris, si de a o obliga la despagubiri.

În concluzie, putem afirma : contenciosul administrativ este format din totalitatea litigiilor dintre autoritatilor administrative si administrati, prin aplicarea unor reguli speciale apartinand dreptului public, litigii care se solutioneaza de instantele judecatoresti, în sectiile de contencios administrativ.

Categoriile de contencios administrativ

Majoritatea autorilor de drept administrativ disting două categorii de contencios administrativ:

– Contenciosul administrativ de anulare

– Contenciosul de plină jurisdicție

Contenciosul administrativ de anulare

„Contenciosul administrativ de anulare este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Instanța nu este competentă să rezolve și problema reparării daunelor. Această problemă se rezolvă, în cadrul unui litigiu separat, de către instanțele de drept comun.”

Această categorie de drept administrativ era regelmentată în țara noastră prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864 care în art.33 prevedea că „ în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicțiunii tribunalelor ordinare, decât în cazurile care anume se vor determina de lege, sau în cazul când părțile vor da înscrisă mulțumirea de hotărâre a Consiliului.” Tot un contencios administrativ de anulare a fost și cel instituit prin Legea pentru reorganizarea Curții de Casație și Justiție din 1 iulie 1905

Contenciosul de plină jurisdicție

Contenciosul administrativ de plină jurisdicție este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, sa oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde daunele cauzate, de cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Instanța nu este competentă să rezolve și problema reparării daunelor. Această problemă se rezolvă, în cadrul unui litigiu separat, de către instanțele de drept comun.”

Această categorie de drept administrativ era regelmentată în țara noastră prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864 care în art.33 prevedea că „ în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicțiunii tribunalelor ordinare, decât în cazurile care anume se vor determina de lege, sau în cazul când părțile vor da înscrisă mulțumirea de hotărâre a Consiliului.” Tot un contencios administrativ de anulare a fost și cel instituit prin Legea pentru reorganizarea Curții de Casație și Justiție din 1 iulie 1905

Contenciosul de plină jurisdicție

Contenciosul administrativ de plină jurisdicție este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, sa oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde daunele cauzate, de serviciul public administrativ, particularului (persoană fizică sau juridică), prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare al un drept recunoscut de lege. Cererea de despăgubiri se formulează în cadrul acțiunii inițiale sau separat, după cum, la data introducerii acțiunii era sau nu cunoscută paguba și întinderea ei.”

Suntem în prezența unui contencios administrativ de plină jurisdicție în cazurile în care instanța de contencios administrativ este competentă să:

anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;

modifice un act administrativ de autoritate care prin prevederile a căror modificare se cere, reclamantul a fost vătămat intr-un drept al său recunoscut de lege;

oblige serviciul public administrativ să rezolve cererea unui reclamant, referitoare la un drept al său recunoscut de lege;

oblige serviciul public de administratie la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Conținutul contenciosului administrativ de plină jurisdicție a fost desprins din prevederile art.11 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit carora instanța, soluționând secțiunea, poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte-când îl anulează în parte înseamnă că îl modifică –actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă șă emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. În cazul admiterii cererii-prevede alineatul 2 al aceluiași articol-instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.”

Contenciosul administrativ în dreptul comparat

Ca fenomen juridic, sfera si conținutul contenciosului administrativ au variat de la o tara la alta, de la o perioada la alta în cadrul aceleiași țări, precum si de la un autor la altul.

O data cu Revoluția Franceza, începând cu acest stat, majoritatea statelor europene au trecut la organizarea organelor statului, potrivit cerințelor principiului separației puterilor în stat.

Franța a fost astfel, primul stat care a încredințat contenciosul administrativ, administrației.

Din punct de vedere formal, sunt cunoscute trei principale sisteme de contencios administrativ :

sistemul francez al jurisdicției speciale administrative (tribunalele administrative, ca organe de jurisdicție, separate de puterea judecătorească de drept comun, cat si de cea administrativa specializata în judecarea litigiilor de natura administrativa, pe baza regimului juridic administrativ);

sistemul anglo-saxon al competentei instantelor de drept comun competente în materia contenciosului administrativ;

sistemul administratorului judecator.

Sistemul tribunalelor administrative, ca instanțe de contencios administrativ de fond si cu tribunale administrative supreme, ca instanțe de apel sau recurs, funcționeaza în cele mai multe state europene (Belgia, Germania, Italia, Elvetia, Spania, Grecia, etc.). În aceste state se poate vorbi despre un sistem de control al legalitatii actelor emise de organele administratiei publice, de catre instantele administrative, care functioneaza într-un sistem propriu de organizare, paralel cu sistemul instantelor judecatoresti. Spre exemplu, în Belgia functioneaza contenciosul pentru “exces de putere, aflat în competenta Consiliului de Stat, precum si contenciosul “de plina jurisdictie”, de competenta tribunalelor ordinare.

În ceea ce priveste contenciosul administrativ pentru “exces de putere”, acesta se refera la recursurile în anulare pentru violarea formelor, fie cele substantiale, fie cele emise sub sanctiunea nulitatii, exces ori deturnare de putere.

În Elvetia, ca stat federal, contenciosul administrativ este supus reglementarilor federale, însa si unor norme cantonale determinand existenta unui numar de 26 de sisteme diferite. Organele de contencios administrativ federale sunt instante de recurs ierarhic (Consiliul federal si Tribunalul federal).

Organele de contencios administrativ cantonale sunt diferite, întrucat fiecare canton înfiinteaza tribunale proprii, avand reglementate proceduri proprii.

În Italia exista un sistem al contenciosului administrativ dualist, în sensul ca solutionarea litigiilor dintre administratia publica si cetateni revine atat jurisdictiei ordinare cat si jurisdictiei administrative. Repartizarea litigiilor între cele doua ordine de jurisdictie are în vedere natura situatiei juridice, respectiv problemele de interes legitim în care reclamantul se plange de reaua exercitare a puterii de catre administratia publica (competenta este a judecatorului administrativ) si aspectele de drept subiectiv prin care se constata existenta, în competenta administratiei publice, a puterii exercitate (competenta apartine judecatorului ordinar). Jurisdictia administrativa este realizata de tribunalele administrative regionale si Consiliul de Stat.

In Spania, instantele de contencios administrativ fac parte din sistemul instantelor judecatoresti, acesta fiind format din tribunale civile si penale, administrative si tribunale sociale.

În alte tari europene, precum Danemarca sau Norvegia, în principal instantele judecatoresti de drept comun au dreptul de a controla legalitatea actelor autoritatilor administraliei publice.

În sistemul anglo-american acest drept se exercita tot de instantele de drept comun. Astfel, în Marea Britanie, controlul judiciar presupune exercitarea de catre tribunal a dreptului de a stabili daca un act administrativ este sau nu legal, precum si de a dispune masurile necesare pentru remedierea eventualelor încalcari. Se aplica deci, în ceea ce priveste controlul judiciar, teoria “excesului de putere”, prin care se permite tribunalelor ordinare sa decida daca administratia publica a actionat sau nu în limitele puterii sale legale. Jurisdictiilor speciale (administrative) le este propriu “recursul de plina jurisdictie” în timp ce “recursul în anulare” apartine jurisdictiilor judiciare.

În Statele Unite ale Americii, sistemul administrativ se subordoneaza celui judiciar. Astfel, fiecare minister sau departament si, în general, fiecare autoritate are o structura proprie în materie de jurisdictie administrativa.

La nivelul fiecarei ierarhii administrative exista un consiliu de contencios administrativ, al carui personal (magistrati) nu face parte din corpul judecatorilor. Orice decizie a respectivului consiliu va putea fi revizuita de o Curte federala judiciara. Magistratii administrativi sunt avocati, au calitatea de functionari publici, se bucura de inamovibilitate si nu sunt total independenti fata de politica ministerului din care fac parte.

În Canada, contenciosul administrativ se prezinta ca rezultat al unui amestec de influente britanice si americane, însa prezinta si un aport original, existand o retea de asa-zise tribunale administrative, jurisdictii inferioare specializate în diferite sectoare de interventie a statului. Deci exista un ansamblu de tribunale specializate, prezidate de un judecator sau un comisar însarcinat cu aplicarea legii. Principala activitate a acestor tribunale administrative consta în exercitarea unui control asupra actelor administrative, pe calea revizuirii sau apelului.

În afara acestui contencios administrativ mai functioneaza un contencios nobil, exercitat de Curtea Superioara si de tribunalele de mare instanta. La nivel federal, Curtea federala poate fi sesizata ca prima instanta, pe cale ordinara sau pe calea unei cereri în anulare, împotriva oricarei autoritati federale.

Sustinatorii tribunalelor administrative le considera pe acestea mai competente în judecarea contenciosului administrativ, deoarece sunt separate atat de puterea judiciara de drept comun, cat si de administratia activa, sunt specializate în probleme de drept administrativ, sunt mai la curent cu nevoile si viata administrativa, constituie un instrument mai puternic de protejare a particularilor si de restabilire a legalitatii.

În schimb, sustinatorii atribuirii contenciosului administrativ instantelor judecatoresti de drept comun sau unor sectii specializate de contencios administrativ din cadrul acestora, au aratat ca instantele judecatoresti au o organizare mai veche, mai puternica si dispun de o independenta mai mare în judecatile lor, putandu-se asigura o protejare mai puternica a drepturilor individuale.

Dupa cum s-a putut observa, chiar în statele în care este organizata o justitie administrativa, o parte din litigiile dintre administratia publica si particulari, ramane atribuita instantelor judecatoresti ordinare. Stabilirea litigiilor care sunt de competenta tribunalelor administrative si a celor care sunt de competenta instantelor ordinare de drept comun se efectueaza dupa criterii, care, în general, depind de dreptul pozitiv al fiecarui stat, ori se are în vedere distinctia dintre litigiile de drept public si litigiile de drept privat, dupa cum se aplica în cauza, reguli de drept public sau reguli de drept privat.

CAPITOLUL 2 : FUNDAMENTELE CONSTITUTIONALE SI LEGALE ACTUALE IN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

2.1 Dispozitii constitutionale privind institutia contenciosului administrativ

După cum se știe, Legea de revizuire a Constituției din 1991 a adus modificări și art. 48, devenit astfel art.52, care reglementează la nivelul cel mai înalt contenciosul administrativ.

Fundamentul constituțional al instituției contenciosului administrativ se regăsește în principal, în art.52 din Constituția republicată, privitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Alături de acesta, analiza instituției contenciosului administrativ presupune în mod obișnuit, evocarea altor dispoziții constituționale precum art.21 privitor la accesul liber la justiție; art.73 alin.(3) litera k, privitor la caracterul de lege organică al legii contenciosului administrativ; art.123 alin.(5) referitor la atribuția prefectului de a ataca, în fața instanței de contencios administrativ, actele autorităților administrației publice locale.

Pe lângă modificările aduse fostului art.48 devenit art.52, cu ocazia revizuirii Constituției, din octombrie 2003, adăugarea unui nou alineat la art.21 prin care este precizat expres caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative dar mai ales, introducerea unui nou alineat la fostul art.125 devenit art.126, consacrat instanțelor judecătorești, prin care controlul judecătoresc asupra administrației publice este garantat cu două excepții expres prevăzute presupun o regândire a întregii instituții sub aspect doctrinar și au atras în mod firesc, remodelarea legislației în materie.

Dacă într-o perspectivă mai apropiată sau mai depărtată, jurisdicțiile speciale administrative ar putea deveni “istorie”, Constituția prevăzând pe lângă caracterul lor gratuit și pe cel facultativ, de

lege lata, existența unor autorități cu atribuții administrativ jurisdicționale competente să emită acte administrativ-jurisdicționale este consacrată încă în numeroase reglementări legale.

Sub aspectul evoluției instituției vom aminti că, Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ a prevăzut pentru prima dată, în art.4, regula atacării în fața instanțelor de contencios administrativ a actelor administrativ-jurisdicționale, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale de atac, cu recurs la Curtea Supremă de Justiție, în termen de 15 zile de la comunicare. De la această regulă, în redactarea inițială a legii fuseseră prevăzute două excepții și anume:

“cererile privitoare la stabilirea și scăderea impozitelor și a taxelor, precum și a amenzilor prevăzute în legile de impozite și taxe”, ce urmau să fie rezolvate de organele prevăzute de legea specială și în condițiile stabilite de aceasta, pe de-o parte și actele “din domeniul contravențiilor”, pe de altă parte. În urma intrării în vigoare a Constituției din 1991, aceste excepții nu au mai putut fi reținute, prevederile respective intrând sub incidența art.150 alin.(1) referitor la conflictul de legi (devenit art.154 alin.(1), după republicare) astfel cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr.34/1993.

Revenind la conținutul art.4 din vechea lege a contenciosului administrativ, în practica judecătorească, în mod constant, în pofida textului legal expres, asemenea litigii au fost trimise spre soluționare pentru judecata în fond, la secția de contencios administrativ a Curții de Apel competentă teritorial, în primul rând din rațiuni practice. Față de prevederile constituționale existente la acea vreme în materie, în doctrina administrativă s-a apreciat că, o asemenea teză nu putea fi acceptată, deoarece, pe de-o parte, art.125 din Constituție avea în vedere justiția și nu activitatea jurisdicțională, sfera acesteia din urmă fiind mai largă, justiția fiind o specie a activității jurisdicționale, iar pe de altă parte, Constituția nu prevedea și nici nu interzicea vreo activitate jurisdicțională. Mai mult decât atât, art.139 referitor la Curtea de Conturi consacra expres atribuțiile jurisdicționale ale acesteia, în condițiile legii.

Astfel, Constituția din 1991, în forma sa inițială, nu conținea dispoziții cu caracter de principiu privitoare la jurisdicțiile administrative.

Singurele dispoziții speciale în materie se regăseau în art.133 alin.(2) și respectiv, în art.139 alin.(1) și priveau două autorități administrative cu atribuții jurisdicționale, Consiliul Superior al Magistraturii (ce îndeplinește rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor) și Curtea de Conturi.

Prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1/1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, jurisdicția constituțională s-a pronunțat asupra conformității cu dispozițiile constituționale (originare) a existenței procedurilor administrative jurisdicționale și prin urmare, a jurisdicțiilor administrative.

Revizuirea Constituției din 2003 a adus schimbări și sub acest aspect.

Pe de-o parte, după cum deja am meționat, a prevăzut caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative, iar pe de altă parte a înlăturat atribuțiile jurisdicționale ale

Curții de Conturi, urmând ca litigiile rezultate din activitatea acesteia să fie soluționate de instanțelejudecătorești specializate.

În plus, în ce privește Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art.134 alin. (2) din Constituția

republicată, acesta “îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică…” Sintagma “jurisdicții speciale administrative” are în vedere acele activități de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ-jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ-jurisdicțional. Nu intră în această categorie recursurile prealabile sau ierarhice, cerute de unele acte normative drept condiții pentru introducerea unei acțiuni în justiție, între care și Legea contenciosului administrativ, recursuri care nu presupun contradictorialitatea, soluționându-se pe baza unor reguli ale procedurii administrative necontencioase.

Prin Decizia Curții Constituționale nr.411/2003 s-a statuat că, potrivit normelor constituționale revizuite, caracterul facultativ al jurisdicțiilor administrative permite celui îndreptățit să se adreseze fie organului administrativ jurisdicțional, fie direct instanței de judecată. Odată aleasă însă calea administrativ-jurisdicțională, aceasta trebuie urmată până la capăt, după care, în condițiile legii, partea se poate adresa instanței de judecată, în temeiul dreptului de acces la justiție prevăzut de art.21 din Constituție.

În ce privește înlăturarea atribuțiilor jurisdicționale ale Curții de Conturi, aceasta s-a datorat exacerbării acestora, în baza legii sale organice, care a condus treptat la transformarea Curții de Conturi într-o justiție paralelă față de sistemul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispoziția constituțională care se referă la instanțele judecătorești specializate urmează să fie coroborată cu textul art.126, sediul general actual referitor la instanțele judecătorești, care în alin.(5) teza II admite ideea instanțelor specializate în anumite materii, și respectiv cu art.155 alin.(6), potrivit căruia: “Până la constituirea instanțelor judecătorești specializate, litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi vor fi soluționate de către instanțele judecătorești ordinare.”

Activitatea autorităților administrației publice învestite cu atribuții administrativ-jurisdicționale se finalizează cu emiterea unor acte administrativ-jurisdicționale, care reprezintă în esență, soluțiile date în cazul unei acțiuni contencioase (conflictuale) apărute între o autoritate a administrației publice, de-o parte și o altă persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat, de cealaltă parte.

Astfel, spre deosebire de contenciosul administrativ în sens restrâns, în cazul căruia conflictul dintre cele două părți urmează a fi soluționat la nivelul puterii judecătorești, activitatea administrativ jurisdicțională se caracterizează prin soluționarea unui conflict la nivelul administrației active, de către structuri specializate în acest scop, dispunând de atribuții administrativ-jurisdicționale.

Sub aspect terminologic, constatăm că, de-a lungul vremii s-au utilizat diferite expresii pentru a identifica existența unui fenomen administrativ-jurisdicțional, vorbindu-se de acte administrativ jurisdicționale, acte administrative cu caracter jurisdicțional sau acte administrative de jurisdicție.

Pot fi identificate următoarele note de conținut ale noțiunii: act juridic, act emis de o autoritate a administrației publice, act emis în soluționarea unui conflict creat în sfera administrației active, soluționarea litigiului reprezintă un mijloc de control asupra administrației active respective.

Deci, din punct de vedere constituțional, justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege (art. 126 alin. (1)). 
În accepțiunea noastră, dreptul de a accede la instanțele judecătorești, ca mijloc de înfaptuire a justiției, este un drept absolut, care nu poate fi îngrădit sau limitat în nici un fel. În acest sens, precizăm că, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituție,  controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar.

Inconcluzie:
-dreptul la justiție este un drept absolut care nu poate fi limitat sau îngrădit prin lege (și nici pe cale convențională);
-actele autorităților publice care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și  actele de comandament cu caracter militar, sunt sustrase controlului exercitat pe calea contenciosului administrativ;
-actele administrative mai sus mentionate sunt suspuse controlului judecătoresc exercitat de către orice alte instanțe judecătorești decât instanțele de contencios administrativ; 
-aceste precizări sunt valabile pentru toate cele trei categorii de acte administrative menționate mai sus.

2.2 Contenciosul administrativ in reglementarea legii nr.554/2004

În reglementarea anterioară, a Legii nr.29/1990, potrivit art.1 alin.(l), orice persoană fizică sau juridică, dacă se considera vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se putea adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Acest text s-a regăsit ulterior și în Constituția din 1991, care la art.48 alin.(l) conținea o reglementare de principiu identică.

Urmare a insistențelor și presiunilor din partea unora dintre specialiști și oameni politici în același timp, revizuirea din anul 2003 a Constituției din 1991 a însemnat și modificarea conținutului reglementării privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Astfel, în actualul art.52 alin. (1) după republicarea Constituției din 1991, s-a prevăzut că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Această modificare a reprezentat începutul unei lungi campanii de înlocuire a Legii nr.29/1990, care a luat sfârșit prin adoptarea de către Parlament a propunerii legislative a unui senator și cunoscut specialist care avea să devină Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, intrată în vigoare la începutul anului 2005.

Întâmpinată cu entuziasm de către discipolii profesorului amintit, dar și cu critici din partea unor reputați doctrinari și specialiști, precum și cu rezerve și neîncredere din partea unor

practicieni reputați, noua Lege a contenciosului administrativ se află acum la șapte ani de la intrarea sa în vigoare, după o primă modificare majoră: abrogarea reglementării care impusese

obligativitatea participării procurorului la judecarea cauzelor de contencios administrativ .

Potrivit filosofiei acestei legi, litigiile de competența instanței de contencios administrativ pot avea ca punct de pornire o acțiune directă care să vizeze legalitatea actului administrativ sau pot avea ca punct de pornire o excepție de nelegalitate a actului administrativ, invocată fie în fața unei instanțe de drept comun, fie în fața unei instanțe inferioare de contencios administrativ.

“Acțiunea adresată instanței de contencios administrativ, numită uneori plângere sau contestație, ori recurs etc, reprezintă o cale de atac principală și directă, prin care se tinde la desființarea efectelor juridice ale unui act administrativ sau la reformarea lui”. Dimpotrivă, arată același autor, excepția de nelegalitate este un mijloc de apărare prin care, în cadrul unui proces pus pe rolul instanței judecătorești competente pentru alte temeiuri decât legalitatea unui act administrativ, una dintre părți, care este amenințată să i se aplice un asemenea act nelegal, se apără invocând nelegalitatea acestuia.

Cu privire la sistemul contenciosului administrativ, după intrarea în vigoare a Constituției revizuite și a Legii nr.554/2004, în literatura noastră juridică s-a concluzionat că, prin lărgirea sferei persoanelor care pot sesiza instanța de contencios administrativ, noua Lege a contenciosului administrativ consacră, în acord cu art.52 din Constituția revizuită, atât o formă clasică de contencios administrativ, denumită “contencios subiectiv”, în care acțiunea în justiție are drept titular chiar titularul dreptului sau al interesului legitim, lezat printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, cât și un “contencios obiectiv”, în care titularii acțiunii nui sunt titularii drepturilor sau intereselor legitime vătămate, cum este cazul tutelei administrative exercitate de prefect, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, Ministerul Public.

După adoptarea Legii nr.554/2004, printr-o ficțiune juridică, legiuitorul organic asimilând actului administrativ unilateral actele administrative de gestiune publică prin care se pun în valoare bunuri proprietate publică a Statului sau a unităților administrativ teritoriale, competența soluționării litigiilor derivând din aceste acte administrative de gestiune este atribuită instanțelor de contencios administrativ.

În contextul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și a Constituției revizuite se pot distinge următoarele tipuri de contencios administrativ :

În situația în care se solicită instanței de contencios administrativ, prin aceeași acțiune, atât anularea actului administrativ, cât și pronunțarea de despăgubiri, sau obligarea autorității publice pârâte la emiterea unui act sau a altui înscris, încheierea unui contract administrativ, executarea unor obligații contractuale, suplinirea consimțământului uneia dintre părți la încheierea unui contract administrativ etc, deși avem de-a face cu două feluri de contencios. Prima parte, contenciosul în anulare propriu- zis care este obiectiv și partea a doua, care pronunță despăgubiri și care este subiectiv.

În literatura de specialitates-a concluzionat că, în funcție de obiectul său, contenciosul administrativ are trei forme : contenciosul obiectiv, contenciosul subiectiv, cu precizarea că acest tip de contencios administrativ poate fi și un contencios de plină jurisdicție, și excepția de nelegalitate.

2.3 Principalele modificari aduse legii 554/2004 in materia contenciosului administrativ prin legea 262/2007.

Contenciosul administrativ, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 constă în activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a ivit fie dinemiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legi contenciosului administrativ, fie prin nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la  un drept sau la un interes legitim.

Se poate afirma că instituția contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acțiuni directe, în fața instanțelor judecătorești competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorități  publice de a soluționa o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituția contenciosului administrativ apare ca fiind o garanție a drepturilor și libertăților cetățenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților publice.

Instituția contenciosului administrativ cuprinde doar procedura care se desfășoară în fața instanței judecătorești competente. Ea nu cuprinde procedura de emitere a actului administrativ și procedura plângerii prealabile În literatura de specialitate s-a apreciat că instituția contenciosului administrativ cuprinde atât procedura desfășurată în fața instanțelor judecătorești, cât și procedura plângerii prealabile, deoarece aceasta din urmă constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii formulate.

Motivul ce determină persoana să formuleze acțiunea poate fi:

– neemiterea sau neîncheierea actului administrativ

– nesoluționarea în termenul legal a cererii referitoare la un drept sau interes legitim

– refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Modificarea Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007, a fost impusă de:

– lipsa coerenței legislative în domeniu, determinată de multitudinea actelor normative existente

– lipsa clarității actelor normative în domeniu și limitarea accesabilității determinate.

– de modificările succesive ale legislației specifice.

– lipsa sistematizării regulilor, care să guverneze activitatea autorităților administrației publice, în așa fel încât sistemul normativ să fie înțeles de toți și, prin urmare, să fie în mod facil controlabil

– lipsa unei terminologii unitare

– lipsa coroborării regulilor, conceptelor și instituțiilor juridice specifice procedurii administrative cu cele proprii contenciosului administrativ.

Prin modificările făcute s-a urmărit:

– reforma serviciilor publice de bază și a utilităților publice de interes local

– consolidarea procesului de descentralizare administrativă și fiscală

– întărirea capacității instituționale a structurilor din administrația publică centrală și locală,

– simplificarea procedurilor și reglementarea unitară a regulilor care privesc funcționarea administrației publice.

– înlăturarea incompatibilităților sau conflictelor generate de diferite prevederi normative

aplicabile aceleiași materii.

Obiectivele urmărite:

– uniformizarea soluțiilor legale disparate existente în legislația actuală, precum și reglementarea pentru prima dată a unor situații juridice semnalate de practica administrativă;

– coroborarea regulilor, conceptelor și instituțiilor juridice specifice procedurii administrative cu cele proprii contenciosului administrativ;

– simplificarea mijloacelor de acțiune a administrației publice prin coerența și predictibilitatea procedurilor;

– creșterea transparenței decizionale și îmbunătățirea comunicării în interiorul și exteriorul administrației publice;

– asigurarea stabilității procedurilor administrative și indirect predictibilitatea actului de administrație publică.

Modificările aduse legii contenciosului administrativ vizează, printre altele : posibilitatea Avocatului Poporului de a introduce acțiuni în contenciosul administrativ dacă apreciază că ilegalitatea unui act sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție;termenul în care poate fi făcută plângerea prealabilă; posibilitatea persoanelor fizice și juridice de drept privat de a introduce acțiuni în contenciosul administrativ prin invocarea încălcării interesului public ș.a..

Astfel, Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.

Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul nu-și însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.

Conform legii, plângerea prealabilă, în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative, are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.

În acest caz, plângerea trebuie făcută în termen de 6 luni, termen care va incepe să curgă :

de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui

– de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una dintre părți, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului

de la data încălcării obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului ș.a.

Potrivit noii reglementări, persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. Însă, prin derogare de la această prevedere, acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respective să efectueze o anumită operațiune administrativă, sub sancțiunea penalităților de întârziere sau a amenzii.

Se mai prevede că instanța de contencios administrative nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu actul administrative atacat, dacă reclamatul, persoana vătămată, stăruie în continuare judecarea pricinii.

Conform legii, în toate situațiile, instanța poate stabili prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda în cazul nerespectării acestuia.

În continuare vom prezenta textul articolelor Legii 554/2004 modificate prin Legea nr. 262/2007:

 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.154 din 7 decembrie 2004, se modifică și se completează după cum urmează:

1. Denumirea marginală a articolului 1 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Subiectele de sesizare a instanței"

2. La articolul 1, alineatele (3)-(9) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"(3) Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.

(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente.

(6) Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.

(7) Persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile prezentei legi.

(8) Prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și orice subiect de drept public pot introduce acțiuni în contencios administrativ, în condițiile prezentei legi și ale legilor speciale.

(9) La soluționarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor."

3. La articolul 2, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 2. – (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a) persoană vătămată – orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

b) autoritate publică – orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;

c) act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ;

d) act administrativ-jurisdicțional – actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială;

e) jurisdicție administrativă specială – activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale;

f) contencios administrativ – activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;

g) instanță de contencios administrativ, denumită în continuare instanță – Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale;

h) nesoluționare în termenul legal a unei cereri – faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;

i) refuz nejustificat de a soluționa o cerere – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

j) plângere prealabilă – cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia;

k) acte care privesc raporturile cu Parlamentul – actele emise de o autoritate publică, în realizarea atribuțiilor sale, prevăzute de Constituție sau de o lege organică, în raporturile de natură politică cu Parlamentul;

l) act de comandament cu caracter militar – actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea serviciului militar;

m) serviciu public – activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public;

n) exces de putere – exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor;

o) drept vătămat – orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;

p) interes legitim privat – posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat;

r) interes legitim public – interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice;

s) organisme sociale interesate – structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații și altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative;

ș) pagubă iminentă – prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public;

t) cazuri bine justificate – împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;

ț) instanță de executare – instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ."

4. La articolul 3, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 3. – (1) Prefectul poate ataca direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale; acțiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect și în condițiile prevăzute de prezenta lege. Acțiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru."

5. La articolul 4, alineatele (1)-(3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"Art. 4. – (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza, încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze.

(2) Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului. În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

(3) Soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu precădere."

6. La articolul 6, alineatele (2)-(4) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"(2) Actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicții speciale administrative pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înțelege să nu exercite procedura administrativ-jurisdicțională.

(3) Actul administrativ-jurisdicțional pentru care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în fața unei alte jurisdicții administrative speciale poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înțelege să renunțe la calea administrativ-jurisdicțională de atac.

(4) Dacă partea care a optat pentru jurisdicția administrativă specială sau pentru calea de atac la un alt organ administrativ-jurisdicțional înțelege să renunțe la aceasta în timpul soluționării litigiului, este obligată să notifice decizia de renunțare organului administrativ-jurisdicțional în cauză. Partea sesizează instanța de contencios administrativ în termen de 15 zile de la notificare, în această situație, procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 nu se mai efectuează."

7. La articolul 7, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 7. – (1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."

8. La articolul 7, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

"(11) În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând."

9. La articolul 7, alineatele (5) și (6) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"(5) În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

(6) Plângerea prealabilă în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe să curgă:

a) de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

b) de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una dintre părți, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;

c) de la data încălcării obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariției oricărei alte cauze care atrage stingerea obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;

e) de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului."

10. La articolul 8, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 8. – (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

11. La articolul 8, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele (11) și (12), cu următorul cuprins:

"(11) Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

(12) Prin derogare de la dispozițiile alin. (1), acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă, sub sancțiunea penalităților de întârziere sau a amenzii, prevăzute la art. 24 alin. (2)."

12. La articolul 8, alineatele (2) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"(2) Instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ.

(3) La soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public."

13. La articolul 9, alineatele (3) și (4) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"(3) După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă.

(4) În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I."

14. La articolul 9, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins:

"(5) Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative."

15. La articolul 10, alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"Art. 10. – (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. Completul de judecată este format din 2 judecători.

(2) Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

16. La articolul 11, alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"Art. 11. – (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

17. La articolul 11, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu următorul cuprins:

"(21) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2)."

18. Articolul 12 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 12: Documentele necesare Reclamantul anexează la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era obligatoriu. În situația în care reclamantul introduce acțiune împotriva autorității care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma soluționării favorabile a cererii ori a plângerii prealabile, va depune la dosar și copia certificată după acest act."

19. La articolul 13, alineatele (1) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"Art. 13. – (1) La primirea cererii, instanța dispune citarea părților și poate cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. 
(3) În mod corespunzător situațiilor prevăzute la alin. (1) și (2), după caz, se procedează și în cazul acțiunilor care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim."

20. Articolul 14 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 14. – Suspendarea executării actului

(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.

(2) Instanța soluționează cererea de suspendare, de urgență și cu precădere, cu citarea părților.

(3) Când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcționarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă și de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, prevederile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

(4) Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare.

(5) În ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept, în acest caz nu este obligatorie plângerea prealabilă.

(6) Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive.

(7) Suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării."

21. La articolul 15, alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"Art. 15. – (1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond.

(2) Dispozițiile art. 14 alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător."

22. La articolul 15, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

"(4) În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)."

23. La articolul 16, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 16. – (1) Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă."

24. După articolul 16 se introduce un nou articol, articolul 161, cu următorul cuprins:

"Art. 161. – Introducerea în cauză a altor subiecte de drept

Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept."

25. La articolul 17, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins:

"(3) Hotărârile se redactează și se motivează în cel mult 30 de zile de la pronunțare,"

26. La articolul 18, alineatele (1), (2) și (5) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"Art. 18. – (1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. 
(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere."

27. La articolul 18, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (6), cu următorul cuprins:

"(6) În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)."

28.La articolul 19, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu următorul cuprins:

"(21) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și contractelor administrative."

29. La articolul 20, alineatele (1) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"Art. 20. – (1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15

zile de la comunicare

(3) În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, modificând sau casând sentința, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță."

30. Articolul 21 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 21. – Căile extraordinare de atac

(1) Împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

31. Articolul 22 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 22. – Titlul executoriu

Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate potrivit dispozițiilor prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată se învestesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun."

32. Articolul 23 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 23. – Obligația publicării

Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare."

33. Articolul 24 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 24. – Obligația executării

(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

(3) Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei."

34. La articolul 25, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins:

"(3) Hotărârea pronunțată de instanța de executare poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare."

35. Articolul 26 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 26. – Acțiunea în regres

Conducătorul autorității publice se poate îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun. În cazul în care cei vinovați sunt demnitari sau funcționari publici, se aplică reglementările speciale."

36. Articolul 28 se modifică și va avea următorul cuprins:

"Art. 28. – Completarea cu dreptul comun

(1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

(2) Instanța de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoană vătămată – stăruie în continuarea judecării pricinii.

(3) Acțiunile introduse de persoanele de drept public și de orice autoritate publică, în apărarea unui interes public, precum și cele introduse împotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase, cu excepția situației în care sunt formulate și pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat."

Art. II. – (1)Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței. Prin excepție, punerea în executare a hotărârilor definitive și irevocabile pronunțate în temeiul Legii nr. 29/1990 și neexecutate la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 se face în conformitate cu prevederile acesteia.

(2)Dispozițiile referitoare la excepția de nelegalitate și la garanțiile procesuale prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi. Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

Art. III. – Hotărârile judecătorești pronunțate în baza Legii nr. 554/2004, rămase definitive și irevocabile fără soluționarea pe fond a excepției de nelegalitate, care a fost respinsă ca inadmisibilă, pot forma obiectul unei cereri de revizuire, care se poate introduce în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Art. IV. – (1)În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va prezenta Parlamentului spre aprobare, în procedură de urgență, proiectele de legi pentru reglementarea diferitelor jurisdicții administrative speciale.

(2)La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă dispozițiile art. 26 și 261 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.658 din 21 iulie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

Art. V. – Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, va fi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare.

CAPITOLUL 3: TITULARII ACȚIUNII ÎN CONTENCIOSUL

ADMINISTRATIV

3.1 Aspecte generale

1. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public [art. 1 alin. (1)].

– persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept [art. 1 alin. (2)].

– persoana vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale [art. 1 alin. (7)].

– orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim [art. 1 alin. (8)].

2. Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate [art. 1 alin. (3)].

Modificarile aduse legii contenciosului administrativ vizează, printre altele, posibilitatea Avocatului Poporului de a introduce acțiuni în contenciosul administrativ dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlaturat decât prin justiție, termenul în care poate fi făcută plângerea prealabilă, posibilitatea persoanelor fizice și juridice de drept privat de a introduce acțiuni în contenciosul administrativ prin invocarea încălcării interesului public, s.a.

Și până la aparitia Legii nr. 262/2007 care a modificat Legea nr. 554/2004, Avocatul Poporului putea sa introduca actiuni in contencios administrativ, dar numai ca urmare a sesizarii din partea unei persoane fizice.

Legea, având în vedere principiul disponibilității, a stabilit la art. 1 alin (3) că, în situația în care petitionarul nu-și însusește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.

3. Ministerul Public

– atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate [art. 1 alin. (4)].

– când Ministerul Public apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente [art. 1 alin. (5)].

Ca urmare, instanța competentă poate fi, după caz

– instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate, dacă Ministerul Public exercită acțiunea în cazul persoanei fizice (competență teritorială alternativă) sau

– instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente în cazul în care se vatămă un interes public (competență teritorială exclusivă) .

4. Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței constatarea nulității acestuia, in termen de 1 an, calculat de la data emiterii actului, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se va pronunța, la cerere, și asupra legalității actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor civile produse [art. 1 alin. (6)].

5. Prefectul poate ataca, în termenele prevăzute la art. 11, în fața instanței de contencios administrativ, actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale [art. 1 alin. (8)] și [art. 3 alin. (1)].

Termenul în care se poate introduce acțiunea la instanța de contencios administrativ este de 6 luni și începe să curgă de la data comunicării actului către prefect. În cazul actului administrativ individual, pentru motive temeinice cererea poate fi introdusă și peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

6. Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică, în condițiile legii contenciosului administrativ și ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată [art. 1 alin. (8)] și [art. 3 alin. (1)].

Pentru situația privind excesul de putere, concretizat în emiterea unui act administrativ normativ de către o autoritate publică, instanța, din oficiu sau la cerere, poate introduce în cauză organismele sociale cu personalitate juridică interesate.

Până la soluționarea cauzei, actul atacat de Prefect și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, este suspendat de drept [art. 3 alin. (3)].

CAPITOLUL 4:SUBIECTELE CARE POT AVEA CALITATE PROCESUALĂ ACTIVĂ

4.1 Reclamanții în contenciosul administrativ obiectiv

Potrivit disp. art. 1 din Legea nr. 554/2004 acțiunea în contencios administrativ poate fi promovată de orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 litera a din Legea nr. 554/2004 prin persoană vătămată se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul acestei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

Contenciosul obiectiv este contenciosul în cadrul căruia judecătorul este învestit si competent să cerceteze conformitatea actului administrativ cu dreptul obiectiv, cu legea, fără să fie preocupat dacă reclamantul a suferit sau nu o vătămare a drepturilor sale subiective.

Potrivit reglementării actuale a Legii nr.554/2004, ne aflăm în fața unui contencios obiectiv în cazul acțiunilor care pot fi exercitate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, când nu se cere ca un drept sau interes legitim al acestora să fi fost vătămat prin actul administrativ socotit nelegal.

4.2Reclamanții în contenciosul administrativ subiectiv

Contenciosul subiectiv este contenciosul în cadrul căruia judecătorul este învestit si competent să constate existența și întinderea unor drepturi subiective al căror titular este reclamantul, vătămate de către administrație. În acest caz, judecătorul va trebui să constate în favoarea reclamantului, pe de o parte, existența unui drept legal sau a unui interes legitim și, pe de altă parte, că dreptul sau interesul legitim respectiv a fost vătămat de administrație prin actul administrativ atacat.

Astfel, potrivit art.1 alin.(l) din Legea nr.554/2004, orice persoană care se consideră vătămata într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente.

Deci, potrivit reglementarii actuale, contenciosul administrativ este un contencios subiectiv, judecătorul fiind dator să cerceteze dacă reclamantul este titularul unui drept subiectiv, prevăzut de lege, sau al unui interes legitim care să-i fi fost vătămat prin actul administrativ vizat de acțiunea prin care acesta a sesizat instanța de contencios administrativ.

Pe de altă parte, din punct de vedere al deciziei, al hotărârii luate de judecător, contenciosul administrativ poate fi contencios administrativ de anulare si contencios administrativ de plină jurisdicție.

CAPITOLUL 5: SUBIECTELE CARE POT AVEA CALITATE PROCESUALĂ PASIVĂ

5.1 Autoritatea publica emitenta

Actul producător de efecte juridice, actul este emis/adoptat cu scopul de a schimba ceva din ordinea juridică existentă. De efectele acestor acte sunt interesate deopotrivă atât autoritățile administrației publice, autoritățile publice în general, uneori în calitatea lor de emitent, alteori fiind chiar chemate să le aplice, dar mai ales, sunt interesați cetățenii, persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat, cei cărora în principal, li se adresează.

In esență, Legea din 1990 a preluat o serie de elemente conținute in Legea din 1925, aducand și multe elemente de noutate.

Astfel, printre trăsăturile tradiționale reluate prin Legea contenciosului administrativ, nr.29/1990 reținem următoarele:

– este un control de plină jurisdicție, in sensul că, instanța poate dispune recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim incălcat (inclusiv obligand autoritatea emitentă la emiterea unui alt act), anularea actului atacat și repararea pagubei, aspecte prevăzute și in art. 52 din Constituția republicată;

– este un control direct, pe cale de acțiune judiciară, ce poate viza atat un act administrativ propriuzis cât și acte administrative asimilate, fiind vorba despre situațiile ce se regăsesc in practica administrativă sub denumirea de tăcerea administrației (lipsa oricărui răspuns față de o cerere a unui petent) sau tardivitatea (depășirea termenului legal pentru formularea răspunsului la o cerere adresată de un petent);

– actul atacat trebuia să aparțină unei autorități administrative, viziune modificată o dată cu intrarea in vigoare a Constituției, la 8 decembrie 1991;

– obligativitatea unei proceduri prealabile la autoritatea emitentă, constand intr-un recurs grațios, înaintea introducerii acțiunii in instanța de contencios administrativ, și posibilitatea unei proceduri prealabile la autoritatea ierarhic superioară, constand intr-un recurs ierarhic, in cazul existenței unei astfel de autorități; sunt create astfel, premisele inlăturării actului ilegal și reparării prejudiciului suferit, prin revocarea actului vătămător de către autoritatea emitentă sau autoritatea ierarhic superioară.

Legea nr.29/1990 a menținut soluția reglementării anterioare dar a introdus obligativitatea acțiunii prealabile și in cazul refuzului nejustificat de a satisface o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv, și in cazul tăcerii administrației.

Astfel, potrivit art.5 alin.(1) din Legea nr.29/1990: Înainte de a cere tribunalului anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se considera vătămat urma să se adreseze pentru apărarea dreptului său, in termen de 30 de zile de la data cand i se comunicase actul administrativ sau la expirarea acestui termen, autorității emitente, care era obligată să rezolve reclamația in termen de 30 de zile de la această dată.

În alineatul final se preciza că, sesizarea instanței de contencios administrativ, in toate cazurile, nu se va putea face mai tarziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

În plus, pe langă recursul grațios la autoritatea emitentă, art.5 din Legea nr.29/1990 prevedea și posibilitatea unui recurs ierarhic, avand deci un caracter facultativ, la autoritatea ierarhic superioară.

Astfel, potrivit art.l alin.(6) din lege, ca un corolar al principiului că actul administrativ poate fi retras de către emitent până în momentul intrării sale în circuitul civil, autoritatea

publică emitentă are dreptul să se adreseze instanței de contencios administrativ si să solicite anularea propriului act, pe care nu-1 mai poate revoca pentru că a produs efecte juridice, intrând în circuitul civil. Intr-o astfel de situaŃie, în cazul admiterii acțiunii, instanța se va pronunța, la cerere, si asupra legalității actelor civile încheiate în baza actului administrative nelegal, precum si asupra efectelor civile produse.

Autoritatea publică emitentă a unui act administrative nelegal poate să solicite instanței constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil si a produs efecte juridice. în cazul admiterii acțiunii, instanța se va pronunța, la cerere, si asupra legalității actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum si asupra efectelor civile produse.

În ce privește momentul la care recursul grațios se consideră introdus, acesta trebuie socotit fie cel al predării recomandat la oficiul poștal inainte de implinirea termenului, fie al primirii mesajului de poștă electronică (e-mail), fie al consemnării in scris a reclamației verbale.

Legea nr.29/1990 stabilea in alin.(2), (3) și (4) ale art.5, termenul in care se putea face acțiunea in justiție și momentul de la care acesta incepea să curgă, diferențiat, după cum cel vătămat, se adresase cu recurs la autoritatea emitentă sau la autoritatea ierarhic superioară, respectiv, după cum era vorba despre tăcerea autorității administrative.

Dacă autoritatea emitentă (sau autoritatea ierarhic superioară) nu rezolva reclamația în termen de 30 de zile, la expirarea acestui termen începea să curgă termenul de 30 de zile de sesizare a instanței de contencios administrativ.

Potrivit doctrinei, chiar autoritatea emitentă sau autoritatea ierarhic superioară pot suspenda actele administrative emise dacă există dubii cu privire la legalitatea acestora.

Potrivit prevederilor art. l în ( 8) din Legea nr. 554/2004, calitate procesuală activă poate avea și prefectul, care, în urma controlului de tutelă, potrivit art.3 alin.(l), poate ataca în fața instanței de contencios administrativ, actele nelegale ale autorităților administrației publice locale. Aceasta prevedere din Legea contenciosului administrativ reprezintă o consecință a dispoziției de principiu de la art.l23 alin.(5) din Constituție, republicată, si o reluare a reglementărilor din art.26 din Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ, legea conține referiri la art. B, potrivit căruia calitatea de pârât o va avea autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat sau autoritatea publică ce refuză în mod nejustificat soluționarea unei cereri ori nu o soluționează în termenul legal.

O situație deosebită se produce atunci când, potrivit art.1 alin.(6), autoritatea publică emitentă are chiar calitatea de reclamantă, situație în care considerăm că, în calitate de pârâtă, va trebui introdusă persoana beneficiară a actului administrativ nelegal, în favoarea căreia actul respectiv si-a produs efectele.

Noțiunea de autoritate publică, folosită de noua lege, a înlocuit noțiunea de autoritate administrativă, care fusese introdusă prin Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ și care includea organele administrației publice și organele celorlalte puteri ale statului, când emiteau acte administrative, precum și instituțiile de interes public.

În fine, potrivit art.1 alin.(8), ultima teză din lege, instanța de contencios administrativ poate fi sesizată și de orice altă persoană juridică de drept public vătămată într-un drept sau într-un interes legitim, care va dobândi astfel calitate procesuală activă.

5.2 Beneficiarul actului administrativ

Calitate procesuală activă va putea avea, potrivit art.l alin.(7) din lege, și persoan vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale. Într-o astfel de situație, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, acțiune care se soluționează după o procedură specială reglementată la art.9 din lege.

5.3 Funcționarul care este răspunzător de emiterea actului administrativ

În cauză, poate fi introdus și funcționarul care a elaborat, a emis sau a încheiat actul administrativ atacat ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.

La rândul său, funcționarul acționat astfel în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul. în ambele situații, funcționarul public introdus în cauză va dobândi calitate procesuală pasivă, dobândind astfel drepturile și obligațiile procesuale corespunzătoare.

5.4 Superiorul său ierarhic

La rândul său, funcționarul acționat astfel în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul. în ambele situații, funcționarul public introdus în cauză va dobândi calitate procesuală pasivă, dobândind astfel drepturile și obligațiile procesuale corespunzătoare.

STUDII DE CAZ

STUDIU DE CAZ nr. 1

Dosar nr. 4353/83/2007

SENTINTA CIVILA 22/CA/ 23 Ianuarie 2008

Irevocabila prin nerecurare.

Domeniu asociat: contencios administrativ; litigiu privind functionari publici statutari;

legalitate revocare act administrativ.

Deși prin actul administrativ revocat prin decizia a cărei anulare se solicită prin acțiunea principală, nu a avut loc o avansare a reclamantei în sensul legii, în fapt a existat o astfel de avansare în ce privesc condițiile de salarizare și a celor privind locul efectiv de muncă. Astfel suspiciunile și motivarea Directorului Penitenciarului Satu Mare exprimate prin actul administrativ de revocare a acestei decizii sunt justificate în mod obiectiv, astfel că nu se poate reține nelegalitatea sau exercitarea cu exces de putere a dreptului de a revoca actul administrativ emis în numele sau.

Prin actiunea în contencios administrativ înregistrată la instanță sub dosar nr. de mai sus, Sindicatul „SOMES” Satu Mare în numele și pentru membrul de sindicat reclamanta CME a chemat în judecată în calitate de pârât PENITENCIARUL SATU MARE, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța în cauza, să anuleze Decizia nr. 86/28.09.2007 și Decizia zilnică nr. 191/28.09.2007 emise de Directorul Penitenciarului Satu Mare, menținerea Deciziei nr. 71/31.07.2007 emisa de Directorul Penitenciarului Satu Mare, obligarea pârâtului, respectiv a persoanelor ce vor fi găsite vinovate la repararea pagubei materiale și morale suportate de către reclamantă.

În motivare arată că în textul Deciziei Nr. 86 din 28.09.2007 se încalcă prevederile articolului 24 alineatului 2 din Legea Nr. 293/2004, care prevede „avansarea în funcții publice a funcționarilor publici din sistemul administrației penitenciare, care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, se face pe baza de concurs în limita posturilor prevăzute în statele de organizare", ori la baza Deciziei Nr. 71 din 31.07.2007 nu a fost avansare, ci numire pe un coeficient egal cu cel avut anterior, respectiv 2,75, adică nu a fost numită în funcția de agent administrativ principal l (care este prevăzuta cu coeficient de 2,85), ci în funcția de agent administrativ II, cu același coeficient de 2,75, cât a avut anterior ocupării acestei funcții. Acest lucru s-a facut în baza tezei finale la Anexa Deciziei Administrației Naționale a penitenciarelor, privind echivalarea coeficienților de ierarhizare (pe funcție) valabilă până la elaborarea noilor state de organizare care prevede „funcționarii publici cu statut special pot fi mutați pe funcții cu un coeficient de ierarhizare al salarului de funcție mai mic decât cel prevăzut în statul de organizare prin ordin /decizie potrivit competențelor".

Tot în textul Deciziei Nr. 86 din 28.09.2007 sunt invocate prevederile articolului 40 alineatul 2 și articolului 41 alineatul 1, din Anexa 1 a OMJ Nr. 2854/C/2004, care fac referire tot la avansare, fapt care în realitate nu a avut loc.

Cu toate că pe perioada de doua luni, cât si-a desfășurat activitatea în funcția de agent administrativ II (contabil), a facut tot posibilul să-și îndeplinescă atribuțiile în mod corect și la timp (fapt pentru care a fost laudată și evidențiată în fața colegelor de birou, atât de către contabilul șef, cât și de directorul adjunct economico-administrativ), paradoxal, a fost schimbată din funcție. Deși a adus la cunoștința directorului faptul că pentru funcția de agent administrativ II a susținut examen de avansare și că îndeplinește condițiile specifice postului, iar în baza procesului verbal din 17.10.2005 a fost declarată admisă și numită în funcție prin Decizia directorului Penitenciarului Satu Mare Nr. 35 din 17.10.2005, acesta nu a ținut cont nici de acest lucru dând răspuns plângerii sale cu întârziere, evaziv și parțial ireal.

Din cuprinsul plângerii prealabile adresată domnului director, mai rezultă și modul în care acesta a înteles să emită decizia în cauză cu încalcarea grava a prevederilor Legi 293/2004, adica fără acordul său prealabil și fără consultarea șefilor ierarhici sau a Consiliului de conducere a unității. De asemenea, solicita să se constate că în același timp cu schimbarea sa din funcție, domnul director a dispus prin Decizie zilnică, tot fără acordul său și fără temei legal, să fie trecută temporar în altă muncă, respectiv să supravegheze activitatea a cinci persoane private de libertate (barbați) ce desfașoara activități la Bucătăria de unitate, încălcându-se astfel prevederile articolului 51 alineatul 2 din Legea 293/2004.

Prin încălcarea prevederilor legale și prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale, privind comportamentul și comunicarea, domnul director i-a creat o stare de supărare foarte mare, a fost foarte nelinistită, considerând că cele două mutări în funcție ale sale se datorează unor greșeli foarte grave, starea sănătății sale fiind afectată, a fost diagnosticată, i s-a administrat medicamentația necesară și a primit repaus medical 12 zile.

Întrucât pe perioada celor 12 zile nu a primit sporurile care i se cuveneau, solicită să se rețină în sarcina celor vinovați să-i achite contravaloarea sumei cuvenite, iar pe perioada cât a fost trecută temporar să supraveghez cele cinci persoane private de libertate (barbati), care lucrează la Bucătăria de unitate, nu a primit sporul de supraveghere cuvenit și nici sporul de praf care i se cuvenea dacă nu era trecută temporar în această muncă. Aducând la cunoștință acest lucru domnului director prin Biroul resurse umane, acesta i-a transmis că din punctul de vedere al

dânsului nu consideră necesar să-mi acorde sporurile prevăzute de reglementarile în

vigoare.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul invocă excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei plângerii prealabile și exceptia lipsei calității procesuale active a Sindicatului „SOMES” Satu Mare (fila nr. 9 din dosar), excepții care au fost soluționate de către instanța de judecată potrivit art. 137 C.proc.civ., prin încheierea dată în ședința publică din data de 19.12.2007 (fila nr. 75 din dosar) în sensul respingerii acestora pentru considerentele de fapt și de drept invocate prin acea încheiere.

Pe fondul cauzei pârâtul si-a exprimat pozitia procesuala prin „Notele de ședință” depuse la data de 19.11.2007 (fila nr. 57 din dosar). Prin acestea, pârâtul solicita respingerea acțiunii înaintată de către reclamantă.

Astfel, se arată că Decizia directorului Penitenciarului Satu Mare nr. 86/28.09.2007 a cărei anulare se solicită:

– are ca efect revocarea Deciziei directorului Penitenciarului Satu Mare nr. 71/31.07.2007 și anume trecerea agentului principal de penitenciare CME înapoi în funcția avută anterior emiterii deciziei nr. 71/2007;

– a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează competențele de gestiune a resurselor umane a directorilor de unități subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor (art. 6 din Anexa nr. 1 aprobată prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2790/C/2004);

– revocarea Deciziei nr. 71/2007 se impunea pentru urmatoarele motive: a fost data cu încalcarea dispozițiilor legale privind respectarea măsurilor legale referitoare la transparența decizională, conflictul de interese și incompatibilități (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 293/2004 ), emitentul inspector sef principal de penitenciare Cîrjan Dumitru, aflându-se într-o situație vădită de conflict de interese – art. 69 alin. 1 lit. „g", art. 70 si art. 79 alin. 1 lit. „a" din Legea nr. 161/2003 (fiind tatăl agentei principal CÎRJAN MADALINA ELENA); a fost data cu încălcarea dispozițiilor legale privind avansarea în funcții vacante (art. 40 si 41 din regulamentul aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2854/C/2004, potrivit cărora: „Avansarea în funcție este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții superioare vacante. În sensul prezentului regulament, prin funcție superioară se înțelege, funcția prevăzută cu un coeficient de ierarhizare superior.

Pentru avansarea în funcție a funcționarilor publici se organizează concurs sau examen după caz".

– prin emiterea Deciziei nr. 71/2007 (care a fost revocată prin Decizia nr. 86/2007) agent principal de penitenciare CÎRJAN MADALINA ELENA a fost trecută de pe funcția de agent achizitor principal l, al cărui coeficient maxim este 2,75 ( marcat cu culoarea verde în copia prezentată la dispoziția instanței) pe funcția de agent administrativ principal II, al cărui coeficient maxim este 2,85 (marcat cu culoarea rosie), fără organizarea vreunui examen în acest sens.

– aceasta trecere pe o altă funcție, cu un coeficient maxim superior s-a facut și cu încălcarea principiilor care cârmuiesc exercitarea funcției publice din sistemul administrației penitenciare, supunere deplină față de lege, egalitatea șanselor pe baza meritelor și capacității profesionale, responsabilitate și imparțialitate (art. 5 din Legea nr. 293 / 2004)

Spre deosebire de prima decizie contestată (nr. 86/2007), care este o decizie de personal, cea de a doua decizie, nr. 191 din 28.09.2007, este o Decizie Zilnică pe Unitate (D.Z.U.).

Așa cum rezultă din cuprinsul acestei decizii, a cărei copie certificată a fost depusă la dosar, a fost emisă în conformitate cu Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 336 din 22.09.2004 și cuprinde mai multe dispoziții privind numirea personalului în serviciu, a funcționarului public de permanență pe unitate, plecări sau sosiri din misiuni, concedii, învoiri, precum și alte dispoziții de interes general pentru întregul personal al unității.

Partea din D.Z.U. nr. 191/28.09.2007 contestată, privind pe agentul principal de penitenciare CME, potrivit cu care aceasta își va desfășura activitatea în mod provizoriu la popota unității, începând cu data de 01.10.2007, nu reprezintă nicidecum o "trecere temporară în altă muncă".

"Trecerea temporară în altă muncă" reprezintă, alături de delegare, detasare și transferare, o modificare a raporturilor de serviciu și este reglementată în cuprinsul art. 51 alin. 2 din Legea nr. 293/2004, modificată prin OUG nr. 47/2006. O asemenea modificare a raporturilor de serviciu se face întotdeauna printr-o Decizie de personal a directorului unității și se consemnează în "fișa de evidență" a funcționarului public și în fișa matricolă din dosarul profesional al funcționarului public, conform Deciziei directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 380/2006 (art. 3.2 din Metodologia completării și rectificării documentelor de evidență nominală și statistică pentru personalul din sistemul administrației penitenciare), ceea ce nu s-a întâmplat în cazul agentului principal de penitenciare CÎRJAN MADALINA ELENA.

În acest caz este vorba despre o decizie scrisă a conducătorului unității, dată pentru organizarea activității curente a unității.

În ce privește regimul juridic aplicabil acestor dispoziții, sunt dispozițiile art. 4 alin. 2 si 3 din Legea nr. 293/2004, modificată și completată prin OUG nr. 47/2006, potrivit cărora "personalul din sistemul administrației penitenciare este obligat să îndeplinească ordinele și dispozițiile legale ale șefilor ierarhici privind activitatea sa profesională. Funcționarul public din sistemul administrației penitenciare are dreptul să refuze, în scris și motivat, îndeplinirea dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris, funcționarul public este obligat să o execute, cu excepția cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcționarul public este obligat să aducă la cunoștința superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția, aceste situații".

Rezultă astfel foarte clar că, în cazul dispozițiilor scrise date de către superiorul ierarhic, care sunt considerate vădit ilegale de către personalul din sistemul administrației penitenciare, aflat în subordine, se prevede obligația expresă în sarcina acestui funcționar de a aduce la cunoștință aceste situații, superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția, în speță, nu au cunoștința de îndeplinirea acestei din urma obligații, de către agent principal de penitenciare CÎRJAN MADALINA ELENA, privind sesizarea directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, în legatură cu dispoziția scrisă a directorului Penitenciarului Satu Mare, cuprinsă în Decizia de Zi pe Unitate nr. 191 din 28.09.2007, pe care o consideră vădit ilegală.

Pentru toate aceste considerente, solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de Sindicatul "SOMES" Satu Mare, în numele membrului de sindicat, agent principal de penitenciare CME, retinând totodată că atât Decizia de personal al directorului Penitenciarului Satu Mare nr. 86/28.09.2007, cât și Decizia de Zi pe Unitate a directorului Penitenciarului Satu Mare nr. 191/28.09.2007, au fost emise în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Pe cale de consecință, va solicita și respingerea pretențiilor materiale solicitate prin contestație, reținând ca nu există nici un raport de cauzalitate între deciziile directorului unității și pagubele invocate.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:

Reclamanta este funcționar public în cadrul Penitenciarului cu regim închis Satu Mare.

În urma modificărilor legislative intervenite în cursul anului 2005 privind regimul juridic aplicabil personalului angajat în sistemul penitenciarelor din România, pe baza de concurs, prin Decizia nr. 35/17.10.2005 dată de Directorul Penitenciarului cu regim închis Satu Mare, reclamanta a fost numită începând cu data de 18.10.2005 în funcția de subofițer administrativ principal II (responsabil popota) cu coeficient de ierarhizare 1,75, la poziția 154 din statul de organizare (filele 30, 31).

În anul 2007, luna iulie, reclamanta figurează în statul de funcții al pârâtei ca agent achizitor principal I, la poziția 215 din statul de organizare, cu coeficient de ierarhizare 2,75.

Prin Decizia nr. 71/31.07.2007 dată Directorul Penitenciarului Satu Mare, mai exact de către înlocuitorul de drept al directorului, inspector șef principal de penitenciare C D, tatăl reclamantei, aceasta a fost numită agent administrativ principal II (contabil), funcție prevăzută cu gradul de agent șef principal cu coeficient de ierarhizare 2,75, poziția nr. 230 din statul de funcții ( fila nr. 29, 33).

La data de 28.09.2007, prin Decizia nr. 86/28.09.2007, contestată prin prezenta acțiune în contencios administrativ, directorul în funcție al Penitenciarului Satu Mare, a dispus încetarea efectelor Deciziei directorului nr. 71/31.07.2007 de mai sus, în sensul că reclamanta a fost numită din funcția de agent administrativ principal II (contabil), funcție prevăzută cu gradul de agent sef principal cu coeficient de ierarhizare 2,85, poziția nr. 230 din statul de funcții, în funcția agent achizitor principal I, poziția 215 din statul de organizare, cu coeficient de ierarhizare 2,75 (fila nr. 27).

Verificând legalitatea acestei decizii a Directorului Penitenciarului Satu Mare, instanța a constatat în primul rând faptul că prin acest act administrativ, practic, s-a revocat un alt act administrativ emis de aceeași autoritate publică, întrucât s-a apreciat că primul act administrativ este nelegal.

Sub acest aspect, retinând caracterul esențialmente revocabil al actelor administrative, se constată că Decizia nr. 86/2007 a fost emisă în condiții de legalitate, conducătorul unei instituții publice având dreptul de a revoca actele administrative emise de el sau în numele său, în situația în care se constată, sau se apreciază ulterior că acestea sunt nelegale.

Cu toate că dreptul de a revoca propriile acte administrative este expres recunoscut în favoarea autorităților publice, instanța a trecut la verificarea deciziei revocatorii contestate prin prezenta acțiune în contencios administrativ și prin prisma legalității considerentelor pentru care autoritatea publică pârâta și-a exercitat acest drept, pentru a se verifica dacă prin însusi acest act revocator nu se încalcă drepturile recunoscute de lege în favoarea persoanele cu privire la care s-au emis actele administrative în discuție respectiv pentru a se verifica dacă exercițiul acestui drept nu a fost exercitat prin exces de putere și dacă argumentele de nelegalitate invocate de director sunt justificate în mod rezonabil și suficient.

Pentru a se realiza acest obiectiv s-a constatat că, deși Decizia nr. 71/2007 care a fost revocată de către pârât nu face obiectul verificării legalității pe fond, este necesară analizarea acesteia prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de conducatorul autorității publice pârâte.

Din argumentele invocate de către acesta prin „notele de ședință” depuse în cauză rezultă că Directorului Penitenciarului Satu Mare a apreciat că Decizia nr. 71/2007 emisă în numele său este nelegala întrucât a fost emisă de tatal reclamantei, acesta fiind într-o situație vădită de conflict de interese și că, aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale privind avansarea în funcții publice vacante.

Potrivit art. 79 din Legea nr. 161/2003, „funcționarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre urmatoarele situații:

a) este chemat sa rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice și juridice cu care are relații cu caracter patrimonial;

b) participă în cadrul aceleiași comisii, constituite conform legii, cu funcționari publici care au calitatea de soț sau rudă de gradul I;

c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie sa le ia în exercitarea funcției publice.

În cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și sa-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință.

În cazurile prevăzute la alin. (1), conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea șefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcționarul public în cauză, va desemna un alt funcționar public, care are aceeași pregătire și nivel de experiență.

Încălcarea dispozițiilor alin. (2) poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.”

Față de această dispoziție expresă a legii se constată că argumentul de nelegalitate a Deciziei nr. 71/2007 invocat de director este justificat, aceasta decizie fiind emisă de locțiitorul său cu privire la raporturile de serviciu a propriei sale fiice, fiind dată deci contrar prevederilor legale privind conflictele de interese și incompatibilitățile.

Cu privire la cel de al doilea motiv de nelegalitate invocat, se constată că prin Decizia nr. 71/2007 nu a avut loc o avansare în sens legal a reclamantei într-o categorie sau grad profesional superior în sensul prevăzut de art. 24, 27 din Legea nr. 293/2004 ci, prin această decizie reclamanta a fost numită pe o funcție vacantă cu același grad profesional – agent șef principal de penitenciar, cu același coeficient de ierarhizare.

Deși coeficientul de ierarhizare a funcției pe care a fost numită reclamanta prin Decizia nr. 71/2007 este identic cu cel deținut anterior, din Anexa B la Ordinul Ministrului Justiției nr. 2790/C/2004 – secret de serviciu (fila 59 sigilată din dosar) rezultă că funcția pe care a fost numită reclamanta are un nivel II și ca nivelul I al aceleiași funcții are coeficient de salarizare 2,85.

În lipsa vreunei dispoziții legale privind definiția noțiunii de „nivel” din anexa amintită, instanța a apreciat că această noțiune corespunde celei de „gradație” din OG nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, prevăzută în art. 9 din acest act normativ:“În raport cu timpul servit în calitate de funcționar public cu statut special în sistemul administrației penitenciare, ofițerii și agenții de penitenciare au dreptul la 1-7 gradații, care se acordă din 3 în 3 ani. Gradațiile obținute pâna la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe se mențin și după aceasta dată.”

Astfel, încadrarea reclamantei pe funcția vacantă de agent administrativ principal II (contabilitate) reprezintă în fapt o îmbunătățire a condițiilor de salarizare a reclamantei întrucât, cu trecerea timpului, aceasta urmează să beneficieze de drept de un coeficient de salarizare superior celui pe care îl avea anterior acestei numiri, situație care nu exista în cazul funcției de agent achizitor principal I, funcție din care a fost mutată și care are coeficient maxim de ierarhizare, gradație maximă de 2,75.

De asemenea, se constată că, mutarea reclamantei s-a efectuat pe un post care presupune alte atribuâii decât cele exercitate în calitate de agent achizitor principal, la un alt compartiment – contabilitate, cu condiții efective de muncă diferite, mai avantajoase din punctul de vedere al unei femei tinere și că această mutare nu este în acord cu procedura de ocupare a funcțiilor publice vacante reglementată de art. 40 și 41 din regulamentul aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2854/C/2004 (fila nr. 48).

Față de aceste constatări, instanța a apreciat că, deși prin Decizia nr. 71/2007 nu a avut loc o avansare a reclamantei în sensul legii, în fapt a existat o astfel de avansare în ce privesc condițiile de salarizare și a celor privind locul efectiv de muncă, astfel suspiciunile și motivarea Directorului Penitenciarului Satu Mare exprimate prin actul administrativ de revocare a acestei decizii sunt justificate în mod obiectiv, astfel că nu se poate reține nelegalitatea sau exercitarea cu exces de putere a dreptului de a revoca actul administrativ emis în numele său.

Prin prisma acestor constatări instanța a apreciat că Decizia nr. 86/2007 emisă de Directorului Penitenciarului Satu Mare prin care s-a revenit asupra Deciziei nr. 71/2007 este legală, fiind dată în limite rezonabile, temeinic justificată față de starea de fapt concretă conturată în prezenta cauza.

În ce priveste capătul de cerere privind anularea Deciziei zilnice nr. 191/28.09.2007, (filele nr. 42–43), instanța constată că aceasta este o Decizie Zilnică pe Unitate emisă în conformitate cu Decizia Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 336/22.09.2004 și cuprinde dispoziții privind activitățile curente ce urmau a se desfășura în zilele de 29.09.2007–01.10.2007 de către personalul în serviciu al unității.

Prin această decizie zilnică reclamantei i s-a trasat ca și sarcină de serviciu desfășurarea activității la popota unității în mod provizoriu.

Analizând natura juridică a acestei decizii zilnice, instanța constată că acesta nu este un act administrativ prin care s-ar fi modificat raportul de serviciu al reclamantei în sensul prevăzut de Legea nr. 293/2004.

Prin această decizie nu s-a dispus „trecerea temporară a reclamantei în altă muncă” pentru a fi necesar a se solicita acordul prealabil al acesteia în condițiile art. 51 alin. 2 din Legea nr. 293/2004, ci s-a dat o dispoziție scrisă de către șeful ierarhic privind activitatea sa profesională, corespunzatoare pregătirii profesionale a reclamantei și necesităților urgente ale unității, în condițiile art. 4 alin. 2 si 3 și art. 49 alin. 3 din Legea nr. 293/2004, citate de către pârât prin întâmpinare.

Constatând că motivul de nelegalitate a acestei decizii zilnice invocat de către reclamantă este neîntemeiat, că procedura prealabilă specială de contestare a acesteia nu a fost parcursă de către reclamantă, care a executat întocmai sarcinile de serviciu trasate, lipsa altor motive de nulitate de ordine publică a acestei din urmă decizii, instanța a constatat că aceasta a fost dată cu respectarea legii, cererea reclamantei privind anularea acesteia fiind nefondată.

Față de modul de soluționare a capetelor de cerere privind anularea deciziilor emise de pârât, instanța a constat că cererea reclamantei de acordare de despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale cauzate urmare a emiterii acestora este nefondată, în cauză deciziile contestate fiind temeinice și legale.

În considerarea celor de mai sus, în temeiul art. 1, 8,10,18 din Legea nr. 554/2004, art. 109 din Legea nr. 188/1999, a dispozițiilor Legii nr. 293/2004, art. 274 C.proc.civ., instanța de contencios administrativ a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată în numele reclamantei de Sindicatul „SOMES” Satu Mare.

STUDIU DE CAZ nr.2

SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Dosar nr. 789/62/2009

SENTINȚA CIVILĂ NR.7/CC

Ședința camerei de consiliu din 3 februarie 2010

Pe rol fiind soluționarea cererii formulată de debitorul SC C. I. SRL cu sediul în B., str.Z., nr.16, bl.P10, sc.A, et.4, ap.17, județ B., având ca obiect deschiderea procedurii concordatului preventiv, potrivit Legii nr.381/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă administratorul social S.F. pentru debitorul SC C. I. SRL, asistat de avocat A. E..

Procedura îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care:

Reprezentanta debitorului depune la dosarul cauzei împuternicire avocațială, un set de înscrisuri reprezentând tabel al creditorilor SC C. I. SRL, contract de cesiune părți sociale, protocol încheiat la data de 23.10.2009, alte înscrisuri și arată că nu are cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, în temeiul art.150 Cod procedura civilă instanța închide dezbaterile și acordă cuvântul asupra cererii.

Avocat A. E. solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată având în vedere că aceasta cerere îndeplinește condițiile de admisibilitate. La data promovării ei, erau îndeplinite toate cerințele legale pentru începerea procedurii concordatului preventiv. Împrejurarea ca împotriva debitorului s-a deschis procedura insolvenței în temeiul art.33 alin.6 din Legea nr.85/2006, nu impiedică soluționarea favorabilă a prezentei cereri, având în vedere că deschiderea procedurii insolvenței este supusă recursului, iar hotărârea poate fi suspendată. Deschiderea procedurii concordatului preventiv ar scoate debitorul din blocajul financiar. Ca o dovadă a bunei credințe, debitorul a întocmit un tabel actual al creditorilor, ale căror creanțe în parte sunt contestate. În cursul lunii noiembrie 2009 s-a realizat un contract de cesiune părți sociale care însă nu a putut fi menționat în registrul comerțului pentru motive obiective, dar care nu a fost denunțat. În prezent activitatea debitorului care are un număr de 23 angajați este suspendată. Angajații nu au fost trimiși în șomaj tocmai pentru a beneficia de prevederile legii 381/2009. Debitorul are de recuperat o serie de datorii importante.

Administratorul social S. F. pentru debitorul SC C. I. SRL, arată că potrivit contractului de cesiune, debitorul are de încasat suma de 400.000 Euro, totalul creanțelor datorate nefiind mai mare de 220.000 Euro. Față de această situație, în cazul în care s-ar deschide procedura concordatului preventiv, există posibilitatea ca până la finele lunii aprilie 2010 să se stingă întreaga datorie față de creditori. Dacă debitorul va ramane sub imperiul Legii nr.85/2006, nu va avea posibilitatea să-și redreseze activitatea în baza unui plan de reorganizare întrucât licența de exploatare de apă se suspendă, acesta fiind de fapt obiectul de activitate al societății.

JUDECĂTORUL SINDIC:

Constată că prin cererea înregistrată la grefa instanței la data de 01 02 2010 sub nr.789/62/2010 debitorul SC C. I. SRL a solicitat deschiderea procedurii concordatului preventiv.

În motivarea cererii debitorul a arătat că se află în stare de dificultate financiară și dorește să își continue activitatea pe baza unui plan de redresare, conform prevederilor Legii nr.381/2009.

Prin cerere debitorul a solicitat desemnarea de către judecătorul sindic a unui conciliator în persoana practicianului în insolvența T. E. SPRL.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr.381/2009.

La dosarul cauzei s-au depus înscrisuri ce au fost prezentate în cuprinsul acțiunii introductive de instanță.

Cererea a fost corespunzător timbrată cu taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține urmatoarele:

Cererea de deschidere a procedurii concordatului preventiv este inadmisibilă pentru urmatoarele considerente:

Art.1 din Legea nr.381/2009 privind introducerea concordatului preventiv și mandatului ad-hoc prevede că prezenta lege se aplică persoanelor juridice care organizează o intreprindere aflată în dificultate financiară, fără a fi in stare de insolvență.

În speță, față de debitor s-au formulat mai multe cereri având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței debitorului, înregistrate pe rolul instanței.

Din verificările efectuate în aplicația ECRIS la data pronunțării prezentei se constată că față debitorul SC C. I. SRL s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței debitorului la data de 02 02 2010 în dosarul nr.6290/62/2008.

În consecință la data soluționării cererii de deschidere a procedurii concordatului preventiv formulată de către debitor, acesta se află în insolvență de drept sau judiciară, adică constatată printr-o hotărâre judecătorească executorie, potrivit prevederilor Legii nr.85/2006.

Procedura concordatului preventiv și a mandatului ad-hoc este aplicabilă numai persoanelor juridice, care desfășoară o intreprindere, in sensul economic al termenului și care se află într-o stare de dificultate financiară.

Starea de dificultate financiară nu se reprezintă starea de insolvență, așa cum aceasta este definită la art.3 din Legea nr.85/2006, cu formele specifice de insolvență iminentă și insolvență vădita.

Potrivit art.3 al.1 pct.1 lit.a si b din Legea nr.85/2006 insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.

Insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate cu fondurile bănești de care dispune la data scadenței.

Insolvența este vădită atunci când, debitorul, după cca.30 zile de la scadență, nu a plătit datoria sa, către unul sau mai mulți creditori.

Potrivit prevederilor Legii nr.85/2006, art.27 si art.31, cererea pentru deschiderea procedurii insolvenței debitorului poate fi formulată de către debitor ori de către creditori.

Până la pronunțarea unei sentințe civile, de către judecătorul sindic, de deschidere a procedurii insolvenței, generală ori simplificată, față de debitor există o stare de insolvență de fapt. Debitorul poate contesta starea de insolvență, potrivit art.33 alin.2 din Legea nr. 85/2006, ori creditorii pot face opoziție la cererea debitorului, conform art.32 din Legea nr.85/2006.

Ulterior însă pronunțării de către judecatorul sindic a unei sentințe ori încheieri executorii de deschidere a procedurii insolvenței debitorului, starea de insolvență devine una de drept.

În consecință, din momentul constatării stării de insolvență de drept a debitorului, acesta nu se mai poate prevala că se află doar într-o dificultate financiară, acest moment fiind depășit prin instalarea stării de insolvență.

Legiuitorul a ințeles prin adoptarea Legii nr.381/2009 să acorde posibilitatea debitorilor care se afla într-o dificultate financiară să aibe la îndemana un mecanism juridic, pentru înlăturarea acesteia.

Concordatul preventiv reprezintă o procedură voluntară, spre deosebire de procedura insolvenței care este o procedura judiciară și obligatorie.

În consecința, concordatul preventiv este un beneficiu acordat debitorului aflat în stare de dificultate financiară.

Acest beneficiu însă poate profita numai acelor debitori care nu se află într-o stare de insolvență constatată printr-o hotărâre judecătorească executorie.

Pentru considerentele expuse judecatorul sindic apreciază că cererea debitorului este indadmisibilă, debitorul nemaiputând beneficia în prezent fiind în insolvență constatată, de procedura concordatului preventiv.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRAȘTE

Respinge cererea având ca obiect deschiderea procedurii concordatului preventiv formulată de către debitorul SC C. I. SRL, ca fiind inadmisibilă.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin 1 litera f din Legea nr. 554/2004 noțiunea de contencios administrativ în prima accepțiune reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004. Conform art. 2 alin. 1 lit.e) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una din părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Actul administrativ din a cărui emitere sau încheiere se naște conflictul dedus instanței de contencios administrativ este definit de aceeași lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Autoritatea publică este, conform legii nr. 554/2004, orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică ori sunt autorizate să presteze un serviciu public. Legea nr. 554/2004 introduce, ca element de noutate față de vechea reglementare, competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ cu privire la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de aplicarea și executarea contractului administrativ, cazuri în care aceste instanțe vor ține cont de regula conform căreia principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public.

Față de vechea reglementare, care folosea expresia „autoritate administrativă” pentru a desemna emitentul actelor ce pot face obiectul unor acțiuni de contencios, Legea nr. 554/2004 folosește expresia „autoritate publică”, lărgind așadar câmpul de aplicare al legii. Acest lucru îl reprezintă o evoluție firească a sistemului nostru de drept administrativ, în tendința generală de a asigura cât mai eficient protecția drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, a societății, împotriva oricărui abuz, atât din partea autorităților statului sau ale administrației locale cât și din partea organismelor autorizate să presteze un serviciu public sau recunoscute ca fiind de utilitate publică.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, MANUALE, CURSURI

Emanuel Albu, Drept administrativ și Știința administrației, Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997.

Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Europa Nova, București, 1997.

Tudor Draganu, Introducere în teoria si practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.

Dacian Cosmin Dragos, Legea contenciosului administrativ, comentarii si explicații, AH Beck, 2005.

Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Științifică, București, 1957.

Ion Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. II, Editura “Hercules”, 1992.

Ioan Leș, Comentariile Codului de procedură civilă, Vol. I, Ed. All-Beck, București, 2001.

Floarea Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a IX-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

Oliviu Puie, Contenciosul administrativ, Vol.I, Editura Universul Juridic, București, 2009

Oliviu Puie,Reglementări juridice în materia amenajării teritoriului și a urbanismului.Legislație.Doctrină.Jurisprudență, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Valentin I. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura All, Bucuresti, 1994

Valentin I.Prisacaru,Tratat de drept administrativ român,ed. Lumina Lex,1993

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, vol. I si II, Editura Cordial lex, Cluj-Napoca, 1997.

Constantin G. Rarincescu, Contenciosul administrativ roman, Bucuresti, 1936.

Ilie Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., București, 1983.

Ilie Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil român, E.D.P., București, 1966.

Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, Ed. Glogal Lex, București, 2004.

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ II, Galați 2010

Georges Vedel, Droit administratif, Presses Universitaires des France, Paris, 1968

Verginia Verdinaș, Drept administrativ, Ediția a VII – a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012.

REVISTE, ARTICOLE

Revista de Drept Public nr.3/2004.

Curierul Judiciar nr.2/2005.

Revista Dreptul nr.3/2006.

LEGISLAȚIE

Legea nr. 554/2004 publicată în M. Of., Partea I, nr. 1154 din 07 decembrie 2004.

Legea nr. 100/2007 publicată în M. Of. nr. 284 din 27 aprilie 2007.

Legea nr. 262/2007 publicată în M. Of., Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007.

Legii nr. 351/2001 publicată în M. Of. nr. 408 din 24 iulie 2001.

Legea nr.340/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.658 din 21 iulie 2004, modificată substanțial prin O.U.G. nr. 179/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.142 din 16 decembrie 2005.

INTERNET

www.juridice.com