Partile In Procesul Penal
LUCRARE DE LICENTA
DREPT PROCESUAL PENAL
PARTILE IN PROCESUL PENAL
CUPRINS
Capitolul I
Partile in procesul penal
1.1Noțiune si caracterizare
Capitolul II
Prezentarea partilor in procesul penal
2.1 Inculpatul
2.1.1 Noțiune și caracterizare
2.1.2 Drepturile și îndatoriile inculpatului
2.2 Partea vatamata
2.3 Partea civila
2.4 Partea responsabila civilmente
Capitolul III
Aspecte de drept comparat
3.1 Evoluția istorică a dreptului procesual penal în Franța
3.2 Definiția, scopul și fazele procesului penal în Franța
3.3 Izvoarele dreptului procesual penal francez
3.4 Principiile dreptului procesual penal francez
3.5 Organele competente în soluționarea cauzei penale
3.6 Intenția
3.7 Răspunderea penală pentru neglijență: “Faute non intentionelle”
(Culpa fără prevedere
Capitolul IV
Jurisprudența în materie
4.1.Cazul de revizuire privind descoperirea de fapte sau împrejurări noi
4.2. Cazul de revizuire privind mărturia mincinoasă
4.3.Cazul de revizuire privind înscrisuri false
4.4.Cazul de revizuire privind coruperea organului judiciar
4.5. Cazul de revizuire privind inconciliabilitatea hotărârilor
4.6. Fundamente doctrinare franceze
Concluzii
Bibliografie
CAPITOLUL I
1.Părțile în procesul penal
1.1 Noțiune și caracterizare
Au calitatea de părți, persoanele care au interes în rezolvarea cauzei penale, fiind atât subiecți ai raportului juridic penal cât și subiecți ai raportului juridic procesual principal.
Părțile sunt acele persoane care au interes propriu în rezolvarea cauzei penale și potrivit art. 23-24 C. proc. pen., au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și civile în cadrul procesului penal.
Părțile în procesul penal apar datorită faptului că fiecare dintre ele manifestă un interes, interesul uneia fiind contrar interesului alteia, astfel ajungând să se confrunte în litigiul dedus în fața justiției.
Acestea fiind spuse, putem descoperi cu ușurință câteva opinii cu privire la părțile în procesul penal. O primă opinie se referă la faptul că părțile sunt acele persoane fizice sau juridice ale căror drepturi și obligații izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal.
O a doua opinie ne prezintă părțile ca fiind subiecții procesuali particulari ale căror interese contrarii se confruntă în litigiul dedus în fața instanței.
Părțile în procesul penal au, de regulă, interese contrare. Astfel, învinuitul sau inculpatul încearcă, de cele mai multe ori, să nege fapta săvârșită sau să recunoască o contribuție cât mai redusă la săvârșirea ei, pentru a primi o sancțiune penală cât mai mică și a suporta o despăgubire cât mai redusă către partea civilă, iar partea vătămată sau partea civilă are interesul să se stabilească întregul adevăr în cauză, pentru tragerea la răspundere penală, în mod corespunzător, a învinuitului sau inculpatului sau pentru a fi despăgubită proporțional cu prejudiciul suferit în urma infracțiunii săvârșite. Aflăm astfel că sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Ca și părți în latura penală a procesului identificăm incupatul și partea vătămata iar în latura civilă a procesului, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Părțile acționează pentru realizarea intereselor personale ce provin din comiterea unei infracțiuni.
In literatura de specialitate sunt utilizate mai multe criterii de clasificare a părților în procesul penal și anume: inculpatul este considerat partea principală a procesului în timp ce partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt considerate părți secundare. De asemenea, putem afirma că inculpatul și partea vătămată nu pot lipsi din cadrul procesului penal, în timp ce partea civilă și partea respnsabilă civilmente sunt părți eventuale.
În cadrul procesului penal părțile au atât drepturi cât și îndatoriri. Exercitarea drepturilor trebuie să prezinte o atitudine corectă și loialitate procesuală.
Pentru ca o persoană să fie parte în procesul penal, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul trebuie să aibă, sub aspect civil, capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) atât de folosință, cât și de exercițiu. Persoanele juridice care au calitatea de parte civilă, dobândesc capacitatea de folosință la data autentificării actului de constituire (statut sau contract) ori de la data actului de dispoziție care o înființează. Capacitatea de exercițiu se dobândește din momentul înmatriculării lor la registrul comerțului.
Sa aibă calitate procesuală
c) să existe un interes al părții ( un folos practic), pentru a justifica astfel participarea sa la desfășurarea procesului penal
d) dreptul părților care exercită acțiunea civilă trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege și protejat prin acțiunea în justiție, ceea ce presupune să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.
În procesul penal vom întâlni și termenul de solidaritate procesuală. Aceasta este înregistrată doar dacă există un litisconsorțiu ( mai mulți subiecți se grupează procesual având o poziție comună care rezultă din faptul că drepturile și obligațiile lor au aceeași cauză juridică).
Conform legislației române, părțile în procesul penal pot fi:
Inculpatul
Partea vătămată
Partea civilă
Partea responsabilă civilmente
CAPITOLUL II
DESCRIEREA PĂRȚILOR ÎN PROCESUL PENAL
Inculpatul
2.1.1 Noțiune și caracterizare
Inculpatul reprezintă într-un fel celula de bază a procesului penal întrucât toată activitatea procesuală se desfășoară în jurul faptei săvârșite de acesta și pentru tragerea sa la raspundere.
În Codul de Procedură penală întâlnim 3 termeni care se referă la persoana ce săvârșește o faptă penală și anume: făptuitor, învinuit, inculpat. Ne referim la o persoană ca și făptuitor atunci când în legatură cu aceasta se desfășoară o activitate procesuală, nefiind încă implicată într-o urmărire penală. Mai apoi, când urmărirea penală este declanșată, persoana respectivă dobândește calitatea de învinuit. Diferența dintre învinuit și inculpat este aceea că în timp ce inculpatul este parte a procesului penal, învinuitul este doar subiect de drepturi și obligații procesuale.
Calitatea de inculpat apare odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale.
Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând posibilitatea (care există în alte legislații) ca asupra persoanelor juridice să poată fi pronunțate sancțiuni penale. Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către organele de urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăție administrate în cauză.
Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită de mai mulți făptuitori și aceștia sau o parte dintre ei sunt urmăriți sau judecați deodată, ei formează grupul procesual (litisconsorțiu) al coînvinuiților sau coinculpaților. Cu privire la coinculpați trebuie să se facă deosebire între coinculpați în aceeași cauză (participanți) și coinculpați în același proces.
De regulă, actele procesuale prin care se conferă calitatea de inculpat sunt:
ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale (pe parcursul urmăririi penale) ;
rechizitoriul (la finalizarea urmăririi penale).
Prin excepție, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și în cursul judecății, prin:
declarația orală a procurorului (în faza de judecată, cu ocazia extinderii procesului penal);
încheierea instanței de judecată (în faza de judecată, cu ocazia extinderii acțiunii penale).
2.1.2 Drepturile și îndatoriile inculpatului.
a. Drepturi:
de apărare,
de a cunoaște materialele de urmărire penală,
de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată,
de a ataca hotărârile pronunțate.
b. Îndatoriri:
suportarea învinuirii ce i se aduce;
de a se prezenta în fața organelor judiciare.
2.2 Partea vătămată (art. 24 C. proc. pen.)
Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care își exprimă voința în acest sens sau care efectuează acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc voința persoanei vătămate de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată. Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o infracțiune, nu dobândește automat și calitatea de parte vătămată.
Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vătămată se regăsește în cursul urmăririi penale sau al judecății numai dacă organele judiciare o solicită în realizarea unor activități. Persoana vătămată poate să fie audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau confruntare.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația de a chema și asculta persoana vătămată și de a-i atrage atenția că declarația de participare în proces, ca parte vătămata, se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe de judecata, până la citirea actului de sesizare (art. 76 C.proc.pen).
Persoana care a suferit ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni o vătămare fizică, morală sau materială, poartă denumirea de persoană vătămată, iar dacă participă în procesul penal se numește parte vătămată.
În timp ce persoana vătămată este subiect al raportului juridic penal de conflict, partea vătămată este subiect al raportului juridic procesual penal.
Conceptul de persoană vătămată nu trebuie confundat cu noțiunea de victimă a infracțiunii. Aceasta, întrucât persoana vătămată poate fi atât persoana fizică, cât și persoana juridică, pe când victima nu poate fi decât persoana fizică.
Codul de procedură penală anterior recunoștea calitatea de parte vătămată numai în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se punea în mișcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate.
Codul de procedura penală actual recunoaște calitatea de parte vătămată, oricărei persoane care a suferit o vătămare materială sau morală prin săvârșirea infracțiunii.
Pentru exercitarea drepturilor sale, partea vătămată trebuie citată. Decesul părții vătămate în timpul procesului, lasă un gol procesual, ea neputând fi înlocuită, și de asemenea, partea vătămată nu poate fi ascultată ca martor.
Pentru ca o persoană vătămată să poată deveni parte vătămată, trebuie să îndeplinească, cumulativ, trei condiții:
să aibă vocație
să-și manifeste dorința implicit sau explicit
manifestarea de voință trebuie să aibă loc în termenul prevăzut de lege
Partea vătămată are dreptul să formuleze cereri, să ridice excepții, să participe la administrarea probelor și de asemenea poate folosi căile de atac. În situațiile în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, aceasta are drepturi largi în promovarea, exercitarea și stingerea acțiunii penale.
2.3 Partea civilă
Săvârșirea unei fapte penale, poate avea, printre consecințe, și producerea unui prejudiciu material, fizic sau o daună morală unei persoane sau instituții. Pentru a obține o reparare a prejudiciului cauzat, în calitate de parte vătămată există posibilitatea exercitării unei acțiuni civile în procesul penal, dobândind astfel calitatea de parte civilă, sau exercitarea acestei acțiuni în afara procesului penal.
Persoana vătămată devine parte civilă din momentul manifestării voinței sale exprese de a fi despăgubită pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin comiterea infracțiunii, însă poate renunța oricând la calitatea de parte civilă, păstrându-și calitatea de parte vătămată în aceeași cauză, cu mici excepții.
Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecsă ridice excepții, să participe la administrarea probelor și de asemenea poate folosi căile de atac. În situațiile în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, aceasta are drepturi largi în promovarea, exercitarea și stingerea acțiunii penale.
2.3 Partea civilă
Săvârșirea unei fapte penale, poate avea, printre consecințe, și producerea unui prejudiciu material, fizic sau o daună morală unei persoane sau instituții. Pentru a obține o reparare a prejudiciului cauzat, în calitate de parte vătămată există posibilitatea exercitării unei acțiuni civile în procesul penal, dobândind astfel calitatea de parte civilă, sau exercitarea acestei acțiuni în afara procesului penal.
Persoana vătămată devine parte civilă din momentul manifestării voinței sale exprese de a fi despăgubită pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin comiterea infracțiunii, însă poate renunța oricând la calitatea de parte civilă, păstrându-și calitatea de parte vătămată în aceeași cauză, cu mici excepții.
Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare . Cererea de constituire ca parte civilă poate fi îndreptată împotriva învinuitului sau a inculpatului și după caz, a părții responsabile civilmente (art. 15 alin. 1 si 2 C.proc.pen.).
Conform Art. 20, alin. 1 din Noul Cod de Procedură Penală, constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești iar organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. Același articol ne spune în alin. 2 că această constituire ca și parte civilă se poate face în scris sau oral, cu indicarea naturii și întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.
În cazul în care consituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces verbal sau ,după caz, în încheiere.
Daca vreuna dintre condițiile Art. 20 alin. 1 si 2 din Noul Cod de Procedură Penală nu este respectată, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, ci pot introduce acțiunea la instanța civilă.
S-a decis, în practica judiciară și în literatura de specialitate, că persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă dacă anterior, în cursul procesului penal, a declarat expres și neechivoc că nu pretinde despăgubiri de la inculpat. Revenirea asupra declarației este totuși posibilă, dacă se face dovada că persoana vătămată a fost în eroare ori a fost supusa unui dol ori unei violențe care a determinat-o sa dea declarația de neconstituire ca parte civilă.
Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracțiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.
Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal astfel: rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai ușor (calea procesului penal permițând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziții, cercetări la fața locului etc.), folosirea acestei căi oferă și avantaje de ordin economic, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxă de timbru.
Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinței persoanei vătămate. În consecință, constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă cât și printr-o cerere orală.
Pe de altă parte, constituirea ca parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât și de alte persoane care au calitatea de reprezentanți legali sau substituiți (apărătorul, soțul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declarația reprezentantului acesteia.
Când, prin săvârșirea infracțiunii, au fost cauzate prejudicii materiale sau morale, persoana vătămată dobândește în mod automat o serie de drepturi, care, de regulă, sunt realizate în cadrul procesului penal.
Cele mai importante drepturi sunt:
de a fi citat de către organele judiciare, de a i se pune în vedere că are dreptul sa se constituie parte civila în procesul penal;
de a se constitui ca parte civilă în procesul penal;
de a solicita administrarea de probe ;
de a formula cereri, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
de a participa la efectuarea unor acte procesuale și procedurale;
de a folosi căile de atac;
de a dispune de posibilitatea renunțării la despăgubiri.
Întrucât partea civilă poate renunța oricând la calitatea sa, nu putem afirma că are obligații, ci doar îndatoriri, și anume:
de a se constitui parte civilă în faza de urmărire penală sau cel mai târziu în fata instanței, până la citirea actului de sesizare,
de a respecta ordinea luării cuvântului,
să nu depășească termenul de 10 zile prevăzut de lege pentru declararea apelului sau recursului,
să precizeze cuantumul despăgubirilor materiale și morale
2.4 Partea responsabilă civilmente
Partea responsabilă civilmente (art. 24 alin. 3 C.proc.pen.), este persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.
Persoana responsabilă civilmente se constituie ca parte, fie prin introducerea în cauză la cererea celor interesați sau din oficiu, fie prin intervenția ei, atunci când consideră necesar, putând participa personal sau fiind reprezentată.
Potrivit codului de procedură penală (art. 16 alin. 1), introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare. Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal si după citirea actului de sesizare, dar numai până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță, luând procedura din stadiul în care se afla în momentul intervenției (art. 16 alin. 2 C.proc.pen.).
Ca și partea civilă, conform Art. 20, alin. 1, NCPP, constituirea ca parte responsabilă civilmente se poate face până la începerea cercetării judecătorești.
Dobândirea calității de parte responsabilă civilmente în procesul penal are loc pe trei căi:
la cererea părții civile
din oficiu
la cererea persoanei responsabile civilmente, atunci când aceasta consideră necesar
Partea responsabilă civilmente are dreptul de a folosi tot materialul de urmărire penală aflat la dosar, poate apela la serviciile unui apărător în procesul penal sau se poate apăra singură, poate exercita căile de atac și are aceleași drepturi pe care le are inculpatul, în latura civilă a procesului penal.
Totodată, obligațiile părții responsabile civilmente sunt cele de a răspunde civil, în solidar cu inculpatul și de a se prezenta la organele judiciare când este chemată.
Nu orice persoană fizică sau juridică poate fi responsabilă civilmente. În literatura de specialitate s-a arătat că sunt persoane responsabile civilmente în sensul dispozițiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil și Legea nr. 22/1969), următorii:
-părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor;
-comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate; institutorii și meșteșugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați în supravegherea lor;
-persoanele care au constituit o garanție pentru gestionar;
-persoanele care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar fără respectarea condițiilor legale de vârstă, studii și stagiu, antecedente penale
-persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat judecătorește că au obținut foloase de pe urma săvârșirii infracțiunii.
CAPITOLUL III
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
Procedura penală reprezintă ansamblul normelor juridice care organizează procesul de represiune a unei infracțiuni. Ea face legătura între infracțiune și pedeapsă prin unghiul fazelor intermediare și necesare în detectarea infracțiunilor, colectarea probelor și judecarea autorilor de către jurisdicția competentă. Procedura penală are ca obiect punerea în aplicare a dreptului penal general, adică căutarea autorilor infracțiunii și judecarea lor.
În procesul penal francez participă 2 părți. Pe de o parte, Ministerul Public (procurorul, avocatul general) reprezentând apărarea societății, iar pe de altă parte, acuzatul. Juridic vorbind, victima nu este parte în procesul penal. Ea poate cere repararea unui prejudiciu în cadrul procesului civil, putându-se constitui ca parte civilă.
Acest proces civil poate continua în același timp cu procesul penal.Scopul procesului penal este de a determina:
Dacă persoana deferită instanței pentru a fi judecată este vinovată de săvârșirea faptelor care îi sunt reproșate. Trebuie de asemenea să fie stabilit că persoana acuzată a comis fapte care constituie o infracțiune;
Pedeapsa la care e condamnată (în situația în care persoana este vinovată). Procedura penală determină mijloacele pe care anchetatorii le pot utiliza și în ce condiții. Ea fixează reguli de fond și formă care trebuie să fie respectate în căutarea și constatarea infracțiunilor, în materia probelor și în judecarea persoanei acuzate. Ea prevede în mod egal recursul contra deciziilor jurisdicțiilor represive. Situată în centrul garanțiilor democratice, procedura penală este una dintre elementele fondatoare a Statului de drept. Ea valorifică garanțiile individuale în fața instituțiilor competente în lupta contra delicvenței. Procedura penală este un domeniu în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului este deosebit de vigilentă și nu evită să condamne statul vinovat.
În Franța, normele și regulile fundamentale ale dreptului penal, precum și infracțiunile principale sunt cuprinse în ceea ce este încă, de obicei, denumit “noul” Code pénal (CP). Procesul penal în cazul crimelor se caracterizează prin formalism excesiv, și se desfășoară la Cour d’assises (Curtea Penală) în fața a trei judecători specializați, într-o ședință de judecată cu nouă jurați. Délits (delictele) includ infracțiuni de o gravitate medie; acestea sunt pedepsite în diferite moduri, însă nu atrag niciodată o pedeapsă maximă peste zece ani de închisoare. Un număr mare de infracțiuni intră în această categorie, inclusiv furtul, frauda, infracțiunile mai puțin grave împotriva persoanei (inclusiv întreținerea de relații sexuale cu minori), precum și o gamă largă de infracțiuni împotriva ordinii publice.
Acestea sunt judecate, cu mai puțin formalism de către tribunal correctionnel, de un complet de judecată constituit din judecători specializați. Cea de-a treia categorie, contraventions (contravenții), constă în infracțiuni minore, pentru care cea mai severă pedeapsă care poate fi impusă este o amendă relativ mică. Acestea sunt judecate de către un singur judecător, sub o formă rezumativă de procedură, la tribunal de police (judecătoria polițienească). Deși contravențiile din dreptul francez au ca și corespondent așa-numitele summary offences în Anglia, ca și categorie, sunt mult mai puțin grave. Întrucât, în Anglia summary offences atrag amenzi de până la 5.000 ₤ și, uneori, chiar și pedepse privative de libertate, cea mai grea pedeapsă pentru o contravenție care ar putea fi impusă în mod normal în Franța, este o amendă de 1.500 € (aproximativ 1.000 ₤). În anumite cazuri, amenda maximă este de 3000 € și pot fi impuse sancțiuni suplimentare, dintre care una este muncă în folosul comunității: dar niciodată privarea de libertate. Astfel că, un număr mare de summary offences ar fi considerate délits (delicte) în Franța, și ar fi judecate de către tribunal correctionnel. În principiu, normele franceze privind vinovăția sunt clare: crima necesită intenție, un délit (delict) necesită în mod normal, intenția, dar pot fi comise cu un grad mai mic de vinovăție în cazul în care legea specifică aceasta în mod expres. Singurele infracțiuni pentru care se aplică potențial răspunderea obiectivă sunt contravențiile. Acest lucru este în mod expres prevăzut de articolul 121-3 din codul penal francez– un articol care reflectă legea anterioară, dar face ca cerința de vinovăție să fie destul de strictă. Printr-o combinație a legii și a jurisprudenței, legislația franceză a format anterior un mic grup de crime neintenționate (având ca obiect juridic în principal securitatea statului), și un număr mai mare de délits (delicte), pentru care faute contraventionnelle (abaterea contravențională) a fost suficientă.
Cu alte cuvinte, aceste crimes și délits (delicte) au fost considerate, la fel ca și contravențiile, infracțiuni de răspundere obiectivă, în care singura apărare a fost forța majoră. Ca răspuns la criticile repetate ale doctrinei franceze, ambele categorii au încetat să existe în cadrul noului Cod din anul 1994.
3.1 Evoluția istorică a dreptului procesual penal în Franța
Până în secolul al XIII-lea, regele judeca el însuși cauzele. În perioada imediat următoare el delegă puterea sa judecătorilor special numiți. Instituția judecătorului de instrucție a fost creată în anul 1539. Tratatul lui Cesare Baccaria a influențat în mod egal procedura penală.
După Revoluția franceză și Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, a fost creat un sistem jurisdictional unic, în 1790. El distinge cauzele civile de cele penale și comportă doar două niveluri de jurisdicție. Jurisdicțiile represive se ordonă în legătură cu 3 niveluri de infracțiuni: contravențiile, delictele și crimele.
Primul Cod Penal apare în 1791. În anul 1808, Codul de instrucțiune penală partajează procesul în două faze:
prepararea, consacrată judecătorului de instrucție
procesul propriu-zis.
El a pus temelia insistând asupra unității justiției civile și penale. În 1810 este adoptat un nou Cod Penal, de către Napoleon Bonaparte. În timpul Monarhiei din iulie 1830, epoca este liberală și se tinde către principiul de non-detenție. În timpul Republicii a III-a, legea Constantă din 8 decembrie 1897 este prima lege care introduce avocatul în sistemul de intrucție.
În timpul Ocupației, sunt instituite jurisdicțiile de excepții. Numărul juraților din Curtea de Jurați trece de la 12 la 6. În timpul libertății, regimul de drept este restabilit, fiind constituit astfel în 1946 Consiliul Superior al Magistraturii, iar preambulul Constituției din 27 octombrie 1946 integrează Declarația din 1789. Apare preocuparea de a reprima crimele de război. În 1952,Codul de Procedură penală înlocuiește Codul de intrucțiune penală.
În 1958, Michel Debré, ministrul justiției aplică o serie de reforme:
– instaurarea judecătorului pentru aplicarea pedepselor cu statut de magistrate; legalizarea custodiei; crearea Centrului Național de studii juridice, care în 1972 devine Școala Națională de Magistratură. În1981, legea securității și libertății prevede prerogative pentru Poliție și Parchet.
După alegerea lui François Mitterrand această lege este abrogată și pedeapsa cu moartea este suprimată. În 1993 legea reformei codului de procedură penală înlocuiește termenul “inculpare” cu “punerea în cercetare” și înlătură judecătorului de intrucție dreptul de a pune în detenție. Legea instaurează de asemenea și prezența avocatului în custodie. O parte din aceste prevederi sunt abrogate puțin timp mai târziu.
La 1 martie, intră în vigoare noul Cod Penal, înlocuindu-l pe cel din 1810. Legea din 15 iunie 2000 cu privire la prezumția nevinovăției instaurează apelul împotriva Curții de Jurați, consolidează drepturile victimei și prezumția de nevinovăție și creează instituția Judecătorului de libertăți și de detenție. În 2002, Legea Perben I, creează jurisdicția de proximitate.
3.2 Definiția, scopul și fazele procesului penal în Franța
În ceea ce privește definiția procedurii penale, există 3 abordări: Prima abordare constă în distingerea legilor de procedură care privesc forma și legile penale substanțiale care privesc fondul dreptului. Astfel, această abordare este dificil de aplicat, întrucât niciun autor și niciun dicționar nu a distins fondul de formă.
A doua abordare susține că legile de procedură sunt cele care figurează în CPP, iar cele de fond sunt cele ce figurează în CP. În același timp, se găsesc dispoziții de procedură penală în CP și dispoziții de drept penal în CPP. De exemplu articolul 112-2, care prevede că sunt aplicabile în mod imediat represiunilor infracțiunilor comise înaintea intrării lor în vigoare, legile fixând modalitățile de urmărire și formele de procedură.
În situația acestei carențe legislative, Camera Penală a elaborat o definiție de lege de procedură penală. Astfel, constituie o lege de procedură penală, o lege care:
1. Nu modifică elementele constitutive ale unei infracțiuni;
2. Nu modifică responsabilitatea penală a autorului infracțiunii;
3. Nu modifică fixarea unei pedepse.
Scopul Procesului Penal francez
Scopul procesului penal este de a determina:
1. Dacă persoana deferită instanței pentru a fi judecată este vinovată de săvârșirea faptelor care îi sunt reproșate. Trebuie de asemenea să fie stabilit că persoana acuzată a comis fapte care constituie o infracțiune;
2. Pedeapsa la care e condamnată (în situația în care persoana este vinovată).
Fazele Procesului Penal francez
Procesul penal francez cunoaște o cale precisă de la comiterea unei infracțiuni până la judecată. Putem diviza această cale în următoarele faze:
Faza polițienească cu intervenția Ofițerilor de Poliție Judiciară și a Ministerului Public.
Faza de urmărire cu punerea în aplicarea a principiului de oportunitate de urmărire de către Procurorul Republicii.
Faza de instrucțiune, în care este deschisă informarea, dându-i loc unei sesizări a judecătorului de instrucție.
Faza de judecare de către un judecător.
Fiecare fază antrenează intervenția autorităților cu competențele precizate: Ofițerul Poliției Judiciare, Procurorul Republicii, Judecătorul de intrucție, Judecătorul de libertăți și de detenții, Camera de instrucțiune.
3.3 Izvoarele dreptului procesual penal francez
În dreptul de procedură penală franceză sunt cunoscute următoarele izvoare de drept:
1. Principiile supralegislative de drept intern
Unul dintre cele două texte din Constituția Franței care interesează mai mult procedura penală este art. 66 care prevede că autoritatea judiciară este gardiana libertăților individuale. În blocul constituționalității Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 26 august 1789 conține numeroase elemente ce interesează procedura penală. (De exemplu dreptul la aparare)
2. Principiile supralegislative de drept internațional
Articolul 8 al Convenției Europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale privind respectarea vieții private prevede și anumite excepții cu condiția ca ele sa fie precise, necesare și proporționale cu scopul limitării acestui drept.
Articolul 6 al Convenției Europene prevede că nicio persoană nu poate fi deținută în mod arbitrar. Autoritatea judiciară, gardiana libertăților individuale, asigură respectul acestui principiu în condițiile prevăzute de lege. Același articol prevede că fiecare persoană are dreptul la o cauză judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege. Ședința de judecată trebuie să fie publică, însă cu toate acestea, accesul în sala de audiențe poate fi interzis presei sau publicului în interesul moralității, ordinii publice și securității naționale într-o societate democratică, dacă interesele minorului sau protecția vieții private a părților în proces o cer. Toate persoanele acuzate sunt prezumate nevinovate până când vinovăția va fi stabilită în mod egal.
3. Legea Conform prevederilor articolului 34 din Constituție, normele de procedură penală sunt de domeniul legislativ.
Procedura penală reglementează condițiile în care putem atinge un drept individual. În unele cazuri, Codul indică faptul că o normă poate fi declarată nulă. Tribunalele au estimat că de fiecare dată când o regulă esențială de procedură a fost încălcată, aceasta trebuie să fie sancționată cu nulitatea actului respectiv. Tribunalele au creat deci noțiunea de nulitate substantială, extinzând noțiunea de nulitate.
Codul de procedură penală datează din 1958 și înlocuiește Codul de intrucțiune penală. Formal, CPP datează din 1958, dar numeroase modificări au intervenit în 50 ani. Deschizând CPP, există un articol preliminar care enumeră principalele principii ale procedurii penale, enumerate în trei grupuri.
Prima grupă prevede separarea autorităților competente. A doua grupă prevede reglementări generale privind drepturile victimei. În final, ultima rubrică cuprinde reglementări privind drepturile persoanelor urmărite în legătură cu prezumția de nevinovăție.
3.4 Principiile dreptului procesual francez
Codul de procedură penală francez prevede următoarele principii fundamentale aplicabile în desfășurarea procesului penal în Franța și anume:
1. Dreptul la libera circulație
Toți cetățenii pot fi limitați în libertatea de a pleca și de a veni. Astfel, în termenii art. 78-1 CPP, toate persoanele aflate pe teritoriul național, trebuie să accepte un control al identității efectuat de autoritățile de Poliție, acestea din urmă, conform art. 78-2-2, având dreptul de a reține persoana controlată pe o perioadă de 4 ore.
2. Dreptul la respectul vieții private
Articolul 9 din Codul Civil din 17 iulie 1970 prevede un drept conform căruia fiecare persoană are dreptul la respectul vieții private.
3. Dreptul la respectul persoanei
Fiecare persoană se bucură de dreptul respectării persoanei sale.
4. Dreptul la aparare
Avocatului îi este recunoscut dreptul de a accede un dosar de procedură. El însuși poate solicita fotocopia acelui dosar înainte de a i se permite să exerseze pe deplin drepturile sale de apărare. În același timp, conform modificării art. 114 CPP, copia din dosarul de procedură este remisă utilizării exclusive a avocatului. Aceasta prevede faptul că avocatul nu poate remite copiile din dosar clientului său.
5. Dreptul la respectul cadavrului
Procedura penală nu se limitează doar la persoana fizică în viață. Ea prevede asigurarea respectului victimei infracțiunii care a decedat. Chestiunea se pune în legătură cu efectuarea autopsiei, având în vedere că unele familii, din considerente morale, religioase, se opun realizării autopsiei.
3.5 Organele competente în soluționarea cauzei penale
Justiția penală este în mod special competentă să aplice legile și textele represive stabilite de stat și deci de a reprima infracțiunile și de a stabili pedepse. Alături de tribunalele de drept comun există și jurisdicții specializate pentru copii (judecătorul de copii, Tribunalul pentru Copii, Curte de Jurați pentru minori), etc. Cu toate acestea, trebuie distinse 2 tipuri de jurisdicție: cele care în prealabil instrumentează cauzele destinate a fi judecate și cele care pronunță sancțiuni. Jurisdicțiile de drept represiv se subdivid în 2 categorii:
Jurisdicțiile de instrucție;
Jurisdicțiile de judecare
1.Jurisdicțiile de instrucție
Intervenția jurisdicțiilor de instrucție se situează în faza preparatorie
a procesului penal. Jurisdicțiile de instrucție sunt la primul grad, judecătorul de instrucție și la al doilea grad, Camera de instrucție.
Judecătorul de instrucție este un magistrat făcând parte dintr-un TGI (desemnat prin decretul președintelui Republicii la propunerea Ministerului Justiției, cu avizul pozitiv al Consiliului de Magistratură ). Judecătorul de instrucție este inamovibil. În Franța există în jur de 560 judecători de instrucție, unul sau mai mulți în TGI. Pot exista mai mulți judecători de instrucție într-un tribunal, în dependență de importanța tribunalului.
Dacă în mod obișnuit, în materia contravențiilor nu există un judecător de intrucție, în materia delictuală el este facultativ, pe când în caz de crimă el este obligatoriu. El este asistat de un grefier care-i autentifică actele.
Judecătorul de instrucție are în competența exclusivă instruirea. El nu se poate autosesiza, urmărirea fiind rezervată Ministerului Public. De asemenea, el nu poate judeca cauzele instruite de el. El este deci sesizat fie de către Procurorul Republicii, fie de către victimă. Mai întâi se depune acțiunea publică, mai apoi cea civilă.
Este competent în baza principiului teritorialității judecătorul:
De la locul săvârșirii infracțiunii;
De la locul rezidenței uneia dintre persoane ce au participat la săvârșirea infracțiunii;
De la locul arestării celor din urmă.
Camera de instrucție este compusă din 3 magistrați ai Curții de Apel. Ordonanțele jurisdicționale ale judecătorului de instrucție pot fi atacate camerei de intrucție, care este o cameră specializată a Curții de Apel. Misiunea ei este de a controla regularitatea informațiilor colectate de către judecătorul de instrucție. Ea are competența de a judeca în apel deciziile ce țin de detenția provizorie.
2. Jurisdicțiile de judecare
Există 3 tipuri de infracțiuni, clasificate în funcție de gravitatea lor:
1.Contravenții;
2.Delicte;
3.Crime.
Fiecăreia îi corespunde câte un tip de jurisdicție: Tribunalul de Poliție, Tribunalul Penal, Curtea de Jurați.
Tribunalul de Poliție (primul grad) sancționează contravențiile, care se repartizează în 5 clase, în funcțe de pedeapsa aplicabilă, maximul căreia poate fi de 1500 euro; Este compus dintr-un singur judecător;
Recursul nu necesită în mod obligatoriu prezența unui avocat.
Tribunalul penal (primul grad)-Competent în materia delictelor; Aplică o amendă, detenție sau o pedeapsă ce substituie amendă; Este compus din 3 judecători: un președinte și 2 asistenți; Sunt în număr de 181, unul sau mai mulți în fiecare departament; Poate fi sesizat de procuror sau de judecătorul de instrucție.
Deciziile Tribunalului de Poliție și a Tribunalului Penal pot fi atacate într- o Cameră specializată a Curții de Apel, numită Camera Penală de Apel.
Curtea de Jurați , competentă pentru crime : adică infracțiuni pedepsite cu pedeapsă penală, cu excepția celor contra siguranței statului și cele imputate minorului; Se întrunește în sesiuni, în principiu o dată pe trimestru; Este compusă din 3 magistrați și 9 simpli cetățeni;
În funcție de gravitate, Curtea de Jurați este sesizată după o instrucțiune prealabilă de două grade: judecătorul de instrucție și Camera de Intrucție; De la 1 ianuarie 2011, este posibilă atacarea cu apel a deciziilor acestei curți în fața altei curți de jurați compusă din 12 jurați.
3.6 Intenția
Regula că intenția trebuie să fie demonstrată pentru crime și în mod normal pentru délits (delicte) este conținută în alineatul (1) al articolului 121-3, care prevede faptul că “Nu există nicio crimă sau délit (delict) în absența intenției de a o/a-l comite”. Nici legislația și nici jurisprudența franceză, nu prevăd vreo definiție generală a intenției, și pentru o discuție privind acest concept, este necesară o consultare a doctrinei franceze. Conform autorilor francezi, intenția este de obicei descrisă prin sinonimul dol (din latinescul dolus). Dolul, exprimând forma de vinovăție a intenție poate fi de două tipuri: dol direct, în cazul în care acțiunea interzisă sau consecința interzisă este dorită, și dol indirect, în cazul în care agentul știe că acțiunea sa voluntară va provoca (cu siguranță sau aproape sigur) o consecință care nu este cu adevărat dorită. Astfel că, în termeni generali, intenția în dreptul francez poartă demult același înțeles ca și intenția în jurisprudența engleză actuală privind crima. Autorii francezi descriu, de asemenea, un concept asociat denumit dol éventuel (derivat din cuvântul latinesc dolus eventualis), care se întâlnește în cazul în care agentul prevede doar posibilitatea rezultatului – pe care englezii ar denumi-o în mod subiectiv ca imprudență. Însă, în dreptul francez aceasta nu este tratată ca o formă de intenție – și nici nu este asociată în general, așa cum este în Anglia, cu intenția de a forma un tip compozit de mens rea care este în mod normal suficientă pentru a face ca inculpatul să răspundă pentru o infracțiune gravă. În Franța, dol eventuel este tratat ca o formă severă de faute non intentionnelle (vină neintenționată). Prin urmare, niciodată nu este suficient pentru a întemeia răspunderea pentru o crimă și doar suficient pentru un délit în cazul în care norma care incriminează delictul specifică în mod expres acest lucru.
Atunci când se discută asupra intenției, autorii francezi, la fel cum au facut și autorii englezi cu mulți ani în urmă, au tendința de a ignora problema inculpatului, care nu avea cunoștință de circumstanțele interzise, și tratează această problemă sub un titlu separat denumit “efectul greșelii”. Potrivit acestei opinii, greșeala (eroarea) de fapt, este o apărare, cu condiția ca aceasta să fi fost rezonabilă (sau, în orice caz, cu condiția ca aceasta să nu fi fost nerezonabilă în mod excesiv). Alți autori afirmă că inculpatul nu va răspunde penal pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni dacă a fost în eroare de fapt, indiferent de caracterul rezonabil sau nu al acestei erori – și confirmă faptul că noul Code pénal (Cod Penal) proclamă regula de bază că intenția este esențială atât la comiterea crimelor cât și a délits (delictelor). Jurisprudența privind acest subiect este ambiguă. Unele instanțe tratează eroarea de fapt ca excluzând răspunderea penală fără a aborda problema caracterului rezonabil. Însă altele – în special cele învestite să judece infracțiuni împotriva minorilor – au concluzionat că o persoană nu are dreptul să se bazeze pe eroare dacă acesta a fost în culpă pentru săvârșirea acesteia. Deci, spre exemplu atunci când o deținătoare de bordel din Nîmes a fost judecată pentru “incitarea minorilor la depravare” prin admiterea clienților minori, apărarea acesteia cum că a crezut că aceștia aveau peste vârsta legală admisă a fost respinsă deoarece aceasta a fost în culpă pentru că nu a efectuat verificarea vârstei clienților înainte de a le oferi serviciile respective.
În dreptul penal francez, spre deosebire de cel englez, infracțiunile intenționate domină. “Dintr-un punct de vedere statistic acestea sunt cele mai comune, deoarece constituie 93% din infracțiunile reglementate de cărțile II-VI din noul Code pénal (Cod penal): 100% crime, 90% délits (delicte), și 20% contravenții.
În primul rând, instanțele franceze acceptă faptul că intenția poate fi dedusă din circumstanțe. Din această teorie s-a dezvoltat ideea că, atunci când inculpatul a săvârșit o faptă care pare a fi fost intenționată, sau a cărei consecință a fost evidentă, acesta se prezumă că a acționat în mod intenționat – și depinde de el să convingă instanța că nu a acționat astfel. În al doilea rând, în cel puțin o situație particulară instanțele franceze au extins conceptul de intenție pentru a acoperi o faptă pe care avocații englezi ar califica-o probabil ca fiind săvârșită din imprudență. În cazul în care o persoană ar fi putut să verifice ceva, și în mod deliberat nu a făcut acest lucru, acesta este uneori tratat și considerat ca a fi acționat cu intenție cu privire la faptele care au fost descoperite. “În materie de fraude, jurisprudența stabilește un fel de prezumție de rea-credință împotriva specialistului sau a importatorului care, fiindu-i-se solicitat să garanteze pentru calitatea bunurilor pe care acesta le vinde sau le importă, se poate apăra foarte greu prin pretinderea că nu a avut cunoștință de defectele acestora”. În al treilea rând, dreptul francez uneori îi ușurează munca procurorului și îl scutește de necesitatea de a dovedi intenția în ceea ce privește consecințele relevante din punct de vedere juridic, prin acceptarea a ceea ce englezii ar denumi constructive crimes.
3.7 Răspunderea penală pentru neglijență: “Faute non intentionelle” (Culpa fără prevedere)
Regulile și normele privind elementul de culpă în délits (delicte) pentru care intenția nu este necesară sunt cuprinse în alin. (2), (3) și (4) din articolul 121-3. Aceste prevederi le înlocuiesc pe cele originale, care erau mult mai simple, dar care s-au dovedit a fi mult prea severe și care au fost modificate în două etape.
În forma sa inițială din anul 1994, partea din articolul 121-3 care s-a ocupat de culpa fără prevedere a constat dintr-o singură dispoziție de calificare a cerinței generale cu privire la intenție după cum urmează: “Cu toate acestea, în cazul în care legea prevede astfel, există un délit în caz de imprudență sau de neglijență, sau în cazul în care o altă persoană este în mod deliberat pusă în pericol”.
Aceasta a dus la dificultăți serioase din cauza caracterului cuprinzător al conceptului francez de “imprudență sau de neglijență” (imprudence ou neglijence). În teoria penală franceză, imprudența sau neglijența nu semnifică o nereușită demnă de condamnat de a prevedea o consecință particulară, pe care legea solicită să fie evitată, ci o nereușită în a se conforma standardelor acceptate de comportament. Astfel, după cum explică de obicei autorii francezi, “imprudența sau neglijența” este prezentă în cazul în care două dintre condiții sunt îndeplinite cumulativ: (1) prejudiciul este cauzat în mod neintenționat și (2) aceasta rezultă din încălcarea unor standarde acceptate de comportament. Această încălcare a standardelor acceptate poate consta fie din eșecul de a se comporta ca o persoană rezonabil de atentă, sau din încălcarea unor norme și reguli legale cu caracter obligatoriu pentru făptuitor (de exemplu, nerespectarea normelor unui regulament minor, a căror încălcare constituie o contravenție, care în mod normal se pedepsește doar cu o mică amendă).
În anii imediat următori după ce noul Cod a intrat în vigoare, s-a considerat că definiția “imprudenței” sau „neglijenței va produce efecte mult prea severe din două considerente. Unul se referă la faptul că standardul pentru “persoana în mod rezonabil atentă” a fost unul strict obiectiv, care făcea abstracție de abilitățile personale (sau lipsa acestora) a inculpatului în cauză iar cel de-al doilea se referea la regula că încălcarea oricărei norme legale era în mod automat considerată ca “imprudență sau neglijență”. De aici a rezultat faptul că o persoană care a săvârșit o faptă penală minoră putea răspunde cu ușurință pentru un délit (delict) care se pedepsește cu închisoare din cauza ghinionului ca din acesta să fi rezultat rănire sau deces. Prin urmare, se putea spune că dreptul francez conținea un număr mare de constructive crimes – dar, spre deosebire de cele cunoscute în dreptul englez, acestea nu reprezentau infracțiuni săvârșite cu vinovăție – mens rea (conștiință vinovată), ci infracțiunile triviale, și, uneori, chiar de răspundere obiectivă.
Severitatea acestui lucru a fost mult sporită de faptul că dreptul penal francez are în mod traditional o percepție mai amplă asupra legăturii de cauzalitate. Deși au fost elaborate diferite teorii privind nexul cauzal, cea dominantă a fost „teoria echivalenței condițiilor”, teorie conform căreia toate cauzele și condițiile care au contribuit la producerea rezultatului, oricât de neînsemnate ar fi, au semnificație legală. Astfel, făptuitorul va răspunde penal dacă comportamentul său a contribuit, chiar și foarte puțin, la producerea rezultatului, și fără să fi fost neapărat cauza directă și imediată a acestuia. Dacă acest lucru este similar, în principiu, cu norma penală pe care dreptul englez o aplică, ceea ce diferă este faptul că dreptul francez este mai puțin dispus decât dreptul englez să accepte că legătura de cauzalitate este întreruptă de faptele voluntare comise de o altă persoană. Consecința a fost că neglijența făptuitorului sau nerespectarea unei dispoziții minore ar putea foarte ușor să îl pună în situația condamnării pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă, chiar și atunci când cauza evidentă și imediată a răului comis a fost comportamentul altei persoane. Toate acestea i-au afectat pe angajatori și de asemenea pe lucrătorii administrației publice. De exemplu, într-o speță, un copil de 7 ani care se scălda în zona municipală de înot și care era în grija unei bone, s-a înecat în timp ce aceasta povestea cu un prieten. Nu numai că tutorele neglijent a fost acuzat de ucidere din culpă (homicide involontaire), dar și primarul localității respective a fost acuzat de același lucru deoarece el era responsabil în mod legal pentru faptul că zona de scăldat nu era conformă cu legislația natională privind siguranța zonei de scăldat.
În anii 1990 aceste soluții erau îndelung criticate. Autorii francezi au indicat faptul că în noul Cod, în timp ce delictele au fost degrevate de răspunderea obiectivă, ceea ce s-a luat cu o mână, s-a dat cu cealaltă. Și primarii – un corp cu influență politică – s-au plâns că sunt acuzați pe nedrept și fără a se ține seama de dificultățile practice cu care se confruntă în a-și îndeplini îndatoririle publice. În dezbaterile care au urmat, o opinie căreia i s-a făcut multă publicitate a fost aceea de a se limita răspunderea pentru delictele neintenționate la cazurile de pericol deliberat: dar rezultatul a fost o reformă mult mai limitată care reține principiul delictului bazat pe neglijență, în timp ce ridică standardul de conduită sub care acuzatul trebuie să se încadreze pentru a fi considerat că l-a comis. Compromisul rezultat este conținut în paragrafele 2, 3 și 4 ale articolului 121-3.
Paragraful 2 prevede că „unde legea prevede astfel, există delict în cazul în care o altă persoană este pusă în pericol în mod deliberat”. Pe această bază, codul penal conține o varietate de delicte de vătămare corporală, unde elementul de vină constă în ceea ce avocații englezi ar numi nepăsare – subjective recklessness – plus un delict care constă în expunerea altor persoane la un risc letal sau la alte vătămări corporale serioase, indiferent dacă acestea se produc sau nu. Paragrafele 3 și 4, care sunt mai degraba complicate, și nu reușesc să clarifice compromisurile de bază pentru răspunderea penală în cazul culpei fără prevedere:
Paragraful (3) – Ar mai putea exista un delict, dacă legea prevede astfel, în cazuri de neglijență sau dacă nu se îndeplinește o obligație, îndatorire sau precauție impusă de lege sau regulament, dacă se stabilește că inculpatul nu a arătat o diligență normală, în aprecierea, potrivit rolului său, a funcțiilor sale, a puterilor și capacităților sale și a mijloacelor sale disponibile în acel moment.
Paragraful (4) – În situațiile prevăzute de paragraful precedent, persoanele care nu au contribuit în mod direct la cauzarea prejudiciului, dar care au creat sau contribuit la crearea situației care a dus la producerea prejudiciului, sau care nu au făcut nimic pentru a evita producerea prejudiciului, răspund penal dacă se dovedește că au încălcat o obligație de grijă sau precauție stabilită de lege sau regulament, în mod deliberat, sau care au avut un comportament neadecvat care a expus alte persoane la un anumit risc pe care ar fi trebuit să-l cunoască.
Există oricum o posibilă excepție de la regula că toate delictele necesită dovada culpei. Această excepție este aplicabilă în cazul delictului de defăimare. În dreptul francez, răspunderea penală pentru defăimare este des întâlnită. Asemenea dreptului englez, și în dreptul francez, făptuitorul trebuie să dovedească adevărul și nu este suficient să afirme faptul că el a crezut că afirmațiile sale defăimătoare erau adevărate. Din acest motiv se spune că delictul de defăimare are une presomption de mauvaise foi. De asemenea, prin lege, proprietarul publicației în care a fost publicat textul defăimător va răspunde penal pe temei obiectiv, dar, spre deosebire de dreptul englez, el nu are beneficiul apărării de a dovedi respectarea unei obligații de diligență – due care. Astfel, în acest punct, dreptul francez este mai riguros împotriva făptuitorilor decât este dreptul penal englez. În același timp, această parte a dreptului penal francez este mai puțin aspră decât echivalentul său englez, pentru că, în dreptul francez, singurele sancțiuni care pot fi impuse pentru defăimare sunt amenzile. În dreptul englez, calomnia este pedepsită cu închisoarea. Într-un context asemănător, cel care publică un ziar va răspunde penal pentru delits de presse, chiar și în situația în care fapta nu-i poate fi imputată personal. Acest lucru este calificat de instanțele engleze ca un caz de răspundere indirectă – vicarious liability.
CAPITOLUL IV
JURISPRUDENȚA ÎN MATERIE
Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să-și prelungească existența, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat. Revizuirea a fost concepută ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis determinat: înlăturarea erorii judiciare săvârșite de instanța judecătorească care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii.
Eroarea judiciară – constând în reținerea de către instanța de judecată a unei stări de fapt care nu corespunde adevărului – poate proveni din următoarele cauze: necunoașterea unor fapte sau împrejurări esențiale de către instanța de judecată; folosirea unor probe denaturate (prin mijlocirea unor activități infracționale); corupția organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza; existența unor hotărâri contradictorii (inconciliabile). De aceea, cazurile de revizuire sunt, în substanța lor, aproape aceleași în mai toate legiuirile procesual penale moderne, chiar dacă nu sunt la fel enumerate.
În ceea ce privește întinderea cazurilor de revizuire, legea noastră procesul penală face distincție, pe de o parte, între cazul de revizuire care constă în descoperirea unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de către instanță la soluționarea cauzei (prevăzut în art. 394 lit. a), și pe de altă parte, între cazurile care constau în denaturarea unor elemente de probă prin mijlocirea unor activități infracționale (prevăzute în art. 394 lit.b și c) și în reaua – credință (corupția) organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza (prevăzută în art. 394 lit.d). Din economia dispozițiilor art. 393 și 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.
Din aceleași dispoziții rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește pe cei condamnați pe nedrept. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. și numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din același cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac, la alte situații privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau cu privire la raționamente jurisdicționale eronate este exclusă, în raport cu dispozițiile procesuale menționate și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală , pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.
Drept urmare, coroborarea acestor dispoziții legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condițiile legii, cu referire la dispozițiile art. 393 și 394 C. proc. pen. și a inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în situația exprimării de către partea interesată a simplei nemulțumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalității și netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispozițiile legale menționate.
Cu titlu de exemplu, într-o cauză, petenții au formulat cereri prin care au solicitat revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplinește condițiile art. 393 C. proc. pen., cu referire între altele că aceasta trebuie să conțină o rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei existenței faptei și vinovăției inculpatului finalizată printr-o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal . Totodată, petenții nu au invocat motive dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. și nici nu au formulat critici susceptibile fi încadrate în cazurile prevăzute de acest text.
În consecință, Curtea a respins, ca inadmisibile, cererile de revizuire formulate de petenții S.P. și V.I. care, în baza art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat (I.C.C.J., Completul de 9 Judecători, nr. 111 din 06.03.2006) . În același sens, s-a pronunțat instanța supremă într-o altă speță dedusă judecății (I.C.C.J., Completul de 9 Judecători, nr. 109 din 06.03.2006).
4.1.Cazul de revizuire privind descoperirea de fapte sau împrejurări noi
Descoperirea de fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanței cu ocazia judecării cauzei, constituie cel mai tipic caz de revizuire.
Dată fiind importanța – teoretică și practică – pe care o prezintă acest caz de revizuire, pe de o parte, și împrejurarea că o însemnată parte din elementele care caracterizează acest motiv de revizuire au fost preluate din Codul anterior, pe de altă parte, s-a resimțit necesitatea ca în cadrul acestei secțiuni să se facă o mai largă prezentare a dispozițiilor corespunzătoare din codul anterior, precum și o mai strânsă confruntare între acele dispoziții și cele actuale.
După cum s-a mai arătat, codul de procedură penală din 1864 admitea numai trei cazuri de revizuire, toate în favoarea condamnatului. Această situație a rămas neschimbată până la adoptarea codului de procedură penală din 1936, deși în acest interval de timp codicele de instrucție criminală francez din 1808 – care a constituit modelul după care a fost redactat codul nostru – a suferit modificări substanțiale; introducându-se încă din 1896 cazul general de revizuire privind descoperirea de probe și fapte noi. Codul de procedură penală din 1936 a înscris pentru prima oară printre cazurile de revizuire, cel care privește fapte sau acte noi care n-au fost cunoscute cu ocazia judecării cauzei, fie în favoarea inculpatului (art. 499 pct. 4) fie în defavoarea acestuia (art. 501 pct. 1).
Acest Cod, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a suferit în decursul celor 32 de ani de existență numeroase modificări. Prin republicarea la 13 februarie 1948 a Codului de procedură penală (cu o nouă numerotare a articolelor), art. 499 a devenit art. 417, care s-a menținut în aceeași redactare până la 1 ianuarie 1969, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.
Este de menționat că art. 501 pct.1, care prevedea aceeași cauză de revizuire, dar în defavoarea inculpatului, devenit prin modificările din 1948 art.419 pct.1, printr-o ezitare a legiuitorului a rămas neschimbat în tot restul perioadei de aplicare a Codului de procedură penală anterior.
Revizuirea este precizată în art. 394 alin.1 lit. a din Codul actual, care prevede că revizuirea poate fi cerută când “s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei”. Acest text este completat cu dispoziția din alin.2 al aceluiași articol, potrivit căreia, acest caz, constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi “netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare”.
Potrivit termenilor generici folosiți pentru definirea acestui caz, rezultă că legiuitorul i-a atribuit o sferă de aplicare foarte largă. Spre deosebire de celelalte temeiuri de revizuire, care se referă la ipoteze cu totul speciale, cazul pe care îl examinăm înglobează marea majoritate a ipotezelor în care este posibil să se fi săvârșit o eroare judiciară.
Pe planul legislației comparate, acest lucru se poate observa destul de frecvent, deoarece unele dintre cazurile speciale prevăzute în anumite coduri nu sunt, în realitate, decât modalități ale cazului general prevăzut în aceleași Coduri. Din îmbinarea celor două dispoziții cuprinse în art. 394 C. proc. pen. referitoare la cazul de revizuire numit – și anume dispoziția din alin.1 lit. a și dispoziția din alin. 2 – rezultă că acesta este subordonat unei duble condiții:
1. Descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanță la soluționarea cauzei;
2. Faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare. Ipotezele în care hotărârea atacată în revizuire pot fi de achitare, condamnare, încetare a procesului penal.
Prin sentința penală nr. 415 din 13 aprilie 2006, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de condamnatul D.S.G., reținând, în esență, că nu sunt întrunite cerințele art. 394 lit. a) C. proc. Pen.
Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 414/ A din 22 mai 2006.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuientul, pretinzând că este nevinovat, situație pe care o poate dovedi cu 2 martori și că, cererea de revizuire ar fi trebuit să fie admisă și nu respinsă. Recursul este nefondat.
Calea de atac a revizuirii este în sistemul nostru procesual – penal o cale de atac extraordinară ce nu poate fi introdusă decât numai pentru anumite motive expres și limitativ prevăzute în art. 394 C. proc. pen. Or, motivul nevinovăției, invocat de revizuient, atâta timp cât aceasta putea fi dovedită, în cadrul căilor de atac ordinare, nu poate constitui temei de revizuire , încât, în mod corect prima instanță a respins cererea, iar instanța de control judiciar, a menținut soluția (I.C.C.J., secția penală, nr. 4927 din 30.08.2006).
În cazul condamnării unei persoane pentru mai multe infracțiuni săvârșite în concurs sau pentru săvârșirea unei infracțiuni continuate, cererea de revizuire prin care se tinde a se dovedi împrejurarea că revizuentul nu a săvârșit mai multe dintre infracțiunile reținute ca fiind în concurs.
Prin sentința nr. 1115 din 14 septembrie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a condamnatului M.V., care și-a motivat cererea cu aceea că nu a participat la toate cele 19 acte materiale ale infracțiunii reținute în sarcina sa prin sentința nr. 416 din 11 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a II-a penală. Prin decizia nr. 839 din 8 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat de revizuent, a desființat în parte hotărârea atacată și rejudecând pe fond, a respins ca nefondată cererea de revizuire. Împotriva acestei hotărâri revizuentul a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor, admiterea cererii de revizuire și rejudecarea cauzei, în sensul audierii celor doi martori propuși cu care poate dovedi că a comis doar 2 infracțiuni și nu 19 , așa cum în mod eronat au reținut instanțele care au dispus condamnarea lui. Recursul nu este fondat.
Dispozițiile art. 394 C. proc. pen. prevăd limitativ cazurile pentru care se poate solicita revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive.
Cum, pe calea revizuirii nu se poate efectua o prelungire a probatoriului, se constată că motivele invocate de condamnat nu se înscriu în niciunul din cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 C. proc. pen. În consecință, recursul declarat de revizuent a fost respins (I.C.C.J., secția penală, nr. 303 din 14.01.2005).
4.2. Cazul de revizuire privind mărturia mincinoasă
S-a arătat că o eroare judiciară poate proveni și din cauza folosirii de către părți a unor probe denaturate – prin mijlocirea unor activități infracționale – fără ca instanța care a judecat pricina să fi cunoscut această situație.
În unele legislații, toate ipotezele folosirii de probe denaturate au fost înglobate în același caz de revizuire, pe când în alte legislații, s-au prevăzut cazuri distincte pentru fiecare ipoteză în parte; în fine, unele legislații nu prevăd de loc cazul special al folosirii de probe denaturate
În Codul nostru de procedură penală sunt prevăzute două cazuri distincte privind folosirea de probe denaturate; mărturia mincinoasă (art. 394 alin. 1 lit. b); falsitatea unor acte ( art. 394 alin. l lit. c).
În Codul de procedură penală anterior acest caz de revizuire era prevăzut în art. 417 pct. 3 – care se referea la martorii care au depus „împotriva osânditului” – și în art. 419 pct. 2 – care se referea la martorii care au depus „în favoarea achitatului”.
În aceleași texte erau incluse și cazurile de revizuire, care sunt prevăzute astăzi în mod distinct în art. 394 C. proc. pen. – la lit. c( acte false) și lit. d (organe judiciare corupte). Referindu-se la cazul pe care îl examinăm – mărturia mincinoasă – dispozițiile art. 417 pct. 3 și art. 419 pct. 2 aveau în vedere numai pe martori, fără a face nicio vorbire despre interpreți.
În ceea ce privește experții, ei erau asimilați cu celelalte organe judiciare – judecători și procurori – fiind considerați ca și aceștia „corupți” sau autorii unor infracțiuni „care ar fi putut influența asupra hotărârii”; această asimilare era tributară concepției – părăsită aproape complet în doctrina modernă – potrivit căreia, poziția expertului este similară – deși într-o măsură mai redusă – cu aceea a judecătorului (iar nu cu cea a martorului).
Cazul de revizuire prevăzut în art.394 alin.1 lit.b este supus – pentru a fi considerat admisibil – unor condiții anume determinate de lege.
Două dintre condiții privesc latura substanțială a acestui motiv de revizuire, iar a treia condiție, latura lui formală. Din punct de vedere substanțial, legea subordonează admisibilitatea revizuirii următoarelor condiții: săvârșirea de către un martor, expert sau interpret a infracțiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere (art.394 alin.1 lit.b C. proc. pen.); mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice (art. 394 alin. 3 C. proc. pen.).
Sub aspect formal, legea cere ca declarațiile mincinoase să fie dovedite anterior, prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanță a procurorului (dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei), iar în cazul când aceste organe judiciare – instanță sau procuror – nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, declarațiile mincinoase să fie constatate și dovedite în chiar procedura de revizuire (art. 395 C. proc. pen.).
Prima condiție este aceea de săvârșire de către un martor, expert sau interpret a infracțiunii de mărturie mincinoasă, a doua condiție, ca mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, iar a treia condiție, ca mărturia mincinoasă să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanța procurorului.
4.3.Cazul de revizuire privind înscrisuri false
Mijloace de probă denaturate care să determine o eroare judiciară, pot fi nu numai depozițiile mincinoase de martori, ci și înscrisurile false.
Folosirea în proces a unor înscrisuri false, fără ca această situație să fie cunoscută de judecători, constituie un mijloc de inducere în eroare a acestora, ca și mărturiile mincinoase.
În Codul de procedură penală anterior acest temei de revizuire era prevăzut în favoarea inculpatului în art. 417 pct.3 – „când unul sau mai multe acte care au servit de bază condamnării, au fost dovedite false printr-o hotărâre judecătorească definitivă” – iar în defavoarea inculpatului în art. 419 pct.2 – „când unul sau mai multe acte care au servit ca bază achitării, au fost dovedite false printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.
Și în acest caz de revizuire – la fel ca în cazul mărturiei mincinoase – din modul de redactare al textelor – respectiv expresiile „au servit de bază condamnării” și „au servit de bază achitării” – rezultă că legea anterioară a adoptat, în ceea ce privește întinderea revizuirii sistemul revizuirii „totale”, admisibilitatea revizuirii fiind condiționată de faptul că înscrisurile false să fi determinat constatarea vinovăției sau nevinovăției inculpatului, iar nu și a unei vinovății mai mici sau mai mari.
Admisibilitatea acestui caz de revizuire este condiționată de îndeplinirea unor cerințe anume determinate de lege.
Sub aspectul laturii substanțiale a acestui temei de revizuire, legea subordonează admisibilitatea lui, următoarele condiții:
1.) Existența unui înscris fals care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere ( art. 394 alin. 1 lit. l C. proc. pen.);
2.) Înscrisul declarat fals să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice (art. 394 alin. 3 C. proc. pen.).
A treia condiție, privind latura formală a acestui caz de revizuire, este următoarea: falsitatea înscrisului să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanța procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei, iar în cazul în care aceste organe judiciare – instanță sau procuror – nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, falsitatea actului să fie constatată în procedura de revizuire (art.395 C. proc. pen.).
Cu privire la prima condiție s-a examinat înțelesul noțiunilor de „înscris” și „fals”, precum și al expresiei „a servit ca temei”.
4.4.Cazul de revizuire privind coruperea organului judiciar
Cercetând cauzele erorilor judiciare am arătat că acestea pot proveni și ca urmare a unor activități infracționale săvârșite de însăși organele judiciare care au instrumentat în cauza a cărei revizuire se cere.
De aici, necesitatea de a se prevedea în legislația procesual penală a unui caz de revizuire distinct, în vederea înlăturării efectelor negative pe care asemenea activități ilicite le-au putut avea asupra soluției pronunțate în cauză.
În fine, activitatea infracțională a organului judiciar trebuie dovedită, ca și celelalte două cazuri menționate „ prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanța procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei”, iar atunci când aceste organe „nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei” activitatea infracțională „se constată în procedura de revizuire” (art. 395). Spre deosebire însă de celelalte două cazuri menționate, subiecții activității infracționale nu pot fi decât anumite persoane expres prevăzute în art. 394 alin.1 lit. d C. proc. pen.
În Codul de procedură penală anterior, acest caz de revizuire era prevăzut – împreună cu mărturia mincinoasă și falsul în înscrisuri – în art. 417 pct.4 (în favoarea condamnatului) și în art. 419 pct. 2 (în defavoarea achitatului).
Deși textele se refereau la același caz de revizuire și deci ar fi trebuit să fie concordante, ele prezentau unele distonanțe în redactare.
Aceste nepotriviri au fost semnalate în doctrină, provocând diverse interpretări. Impreviziunea textelor a dat și ea loc la unele nedumeriri, ca, de pildă, dispoziția privitoare la procuror, în care nu era precizat dacă e vorba numai de cel care a participat la dezbateri sau și cel care a supravegheat faza urmăririi penale.
Condițiile de admisibilitate ale acestui caz de revizuire sunt prevăzute în dispozițiile art. 394 alin. 1 lit.d și alin.3, precum și în dispozițiile art. 395. Două dintre condiții au un caracter substanțial, iar a treia un caracter formal. Prima condiție, săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, de către un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, a doua condiție, infracțiunea comisă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, a treia condiție, infracțiunea comisă să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanța procurorului.
Prin sentința nr. 562 din 19 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul Z.G. S-a reținut că petentul s-a adresat acestei instanțe, la data de 2 august 2005, solicitând începerea urmăririi penale împotriva lui R.F., procuror șef de secție la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, sub aspectul infracțiunilor de trafic de influență, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că, deși cererea de revizuire pe care acesta a formulat-o, se încadrează în dispozițiile art. 393 – 394 C. proc. pen., procurorul menționat, atât prin lucrarea nr. 563/VII/1/2004, cât și în ședința de judecată, a solicitat respingerea acesteia. Or, în cauză nu s-au efectuat acte de urmărire penală, nu s-a dat o rezoluție, așa încât cererea adresată direct instanței de judecată, cu neobservarea dispozițiilor art. 275 – 278 și art. 2781C. proc. pen., este inadmisibilă. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul Z.G. a declarat recurs. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.
Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale. Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia. În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea – procesual penală, dat în condiții determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual – penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.
Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale. Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat cu privire la pretinsa săvârșire a unor infracțiuni de trafic de influență, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, cu referire la soluționarea unei cereri de revizuire formulată de condamnatul Z.G.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, un referat, și nu unul din actele procsuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. În fine, din economia dispozițiilor art. 2781 C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275 – 278 din același Cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual -penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 2781 C. proc. pen.Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859C. proc. pen.
În consecință, conform art. 385 15pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul Z.G.( I.C.C.J., Completul de 9 Judecători, nr. 178 din 15.05.2006 ).
4.5. Cazul de revizuire privind inconciliabilitatea hotărârilor
Acest caz de revizuire se impune în mod firesc, fiind unul dintre cele mai vechi cazuri de revizuire prevăzute de legea procesual penală.
Cazul de revizuire privind inconciliabilitatea hotărârilor este prevăzut în art. 394 alin.1 lit.e C. proc. pen..și este formulat în modul următor:”când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia”. În ultimul alineat al aceluiași articol se precizează că în acest caz „toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii”.
În redactarea sa inițială, codul de procedură penală din 1936 a prevăzut condamnarea a două sau mai multe persoane pentru aceeași faptă, prin hotărâri ce nu se pot concilia. În urma modificării codului anterior prin legea nr. 345/1947, textul a căpătat o formulare cu un caracter mult mai general și cuprinzător: „Când există hotărâri definitive care nu se pot concilia” (art. 417 pct. 1). În noua sa redactare textul acoperea toate ipotezele de inconciliabilitate, nu numai pe aceea vizând cazul special al condamnării a două persoane pentru aceeași faptă; în schimb, acest caz rămânea mai departe admisibil numai în situația în care era invocat în favoarea inculpatului, nu și în defavoarea acestuia.
Codul de procedură penală actual a păstrat neschimbat fondul cazului de revizuire pentru inconciliabilitatea hotărârilor, cu o redactare aproape identică cu cea a codului anterior, astfel cum a fost modificat prin legea nr. 345/1947. În prezent acest caz de revizuire este aplicabil însă atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului.
Condiții de admisibilitate ale cazului prevăzut de art. 394 al. 1 lit. c sunt următoarele:
1.Existența a două sau mai multe hotărâri definitive.
2.Existența unei situații (stări) de inconciliabilitate.
3.Inconciliabilitatea trebuie să rezulte din dispozitivele hotărârilor.
Prin sentința penală nr. 42 din 17 noiembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, în dosarul nr. 5592/2005, în baza art. 406 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 394 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 13 din 22 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 1663/2004, formulată de petiționara I.E. (fostă C.).
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată revizuienta să plătească suma de 40 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată sub nr. 5592/2005 petiționara I.E. (fostă C.) a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 13 din 22 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, motivându-și cererea prin aceea că, instanța care a pronunțat această hotărâre, a reținut o stare de fapt eronată, întrucât nu a avut în vedere la soluționarea cauzei dosarele nr. 2015/1995 și nr. 1994/2005, precum și încheierea de autentificare transcrisă sub nr. 1245 din 25 ianuarie 1994 a fostului Notariat de Stat Bacău.
Apreciind că motivele invocate de revizuienta-petiționară nu se încadrează în dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., care vizează descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la momentul soluționării cauzei, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de I.E.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs revizuienta-petiționară I.E. care a reiterat motivele invocate în cererea inițială.
În susținerea orală a recursului petiționara I.E., prin procuratorul I.N., a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât hotărârea a fost redactată de un judecător ce nu a participat la soluționarea cauzei.
Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. 5592/2005, petiționara I.E. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 13 din 22 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 1663/2004, prin care i-a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată, în temeiul art. 2781C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 191/P/1998 și împotriva rezoluției
Procurorul General al aceluiași parchet cu nr. 111/II/1/1998 din 1 martie 1999. Sentința penală nr. 13 din 22 aprilie 2005 a Curții de Apel Bacău a rămas definitivă prin decizia penală nr. 5044 din 6 octombrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respins, ca tardiv introdus, recursul declarat de petiționara I.E.
Prin rezoluția cu nr. 191/P/1998 din 5 decembrie 1998, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a dispus neînceperea urmăririi penale față de persoanele reclamate de petiționară, soluție ce a fost menținută prin sentința penală nr. 13 din 22 aprilie 2004 a Curții de Apel Bacău, prin care a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petiționarei, întemeiată pe dispozițiile art. 2781
C. proc. pen. Instanța a constatat că nu există probe care să confirme faptul că C.M. a semnat în locul tatălui său contractul de vânzare cumpărare, din coroborarea declarațiilor date de numiții C.C., M.S., Șt.V. și C.C. rezultând faptul că, la data de 25 ianuarie 1994, părțile contractante s-au prezentat la sediul fostului Notariat de Stat Județean Bacău unde, în fața notarului P.M., au consimțit la autentificarea contractului.
Pentru aceleași considerente, Curtea de Apel Bacău, prin sentința penală nr. 42 din 17 noiembrie 2005 (recurată în prezenta cauză), a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de petiționara I.E., constatând că instanța a avut în vedere, la soluționarea plângerii întemeiată pe prevederile art. 2781C. proc. pen., atât dosarele nr. 2015/1995 și nr. 1994/2005, cât și încheierea de autentificare transcrisă sub nr. 1245 din 25 ianuarie 1994 a fostului Notariat de Stat Bacău, invocate de petiționară în susținerea cererii de revizuire. Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționara I.E. este nefondat pentru următoarele considerente:
Susținerea petiționarei I.E. în sensul că hotărârea recurată ar fi fost redactată de un judecător (I.V.) ce nu a participat la soluționarea cauzei este nefondată, în realitate hotărârea fiind redactată de judecătorul I.H., ce a soluționat cererea de revizuire.
Mențiunea constând în „red. s. I.V.”, respectiv redactor sentință I.V., ce apare consemnată la finele sentinței penale nr. 42/2005 vizează redactorul sentinței penale nr. 13 din 22 aprilie 2004 a Curții de Apel Bacău, împotriva căreia petiționara I.E. a formulat cererea de revizuire.
În mod nelegal, prima instanță a analizat cererea de revizuire formulată de petiționara I.E. pe fondul cauzei, ea impunându-se a fi respinsă, ca inadmisibilă, întrucât a vizat o hotărâre (sentința penală nr. 13 din 22 aprilie 2004 a
Curții de Apel Bacău, ce nu poate fi supusă revizuirii, deoarece a fost pronunțată în procedura reglementară de dispozițiile art. 2781C. proc. pen. și nu în rezolvarea unei acțiuni penale. Din economia dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.
Din aceleași dispoziții rezultă totodată că, revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește pe cei condamnați pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. și numai pentru cazurile prevăzute de art. 394 din același cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, privitoare la eventuala nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau a unor raționamente jurisdicționale pretins eronate, este exclusă, în raport de dispozițiile procesuale menționate și de principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.
Drept urmare, coroborarea acestor dispoziții legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate prin exercitarea revizuirii, numai în condițiile legii și a inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în situația exprimării de către partea interesată a simplei nemulțumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie a afirmării generice a nelegalității și netemeiniciei acesteia.
În cauză, revizuienta I.E. a formulat cererea, solicitând revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplinește condițiile art. 393 C. proc. pen., cu referire între altele la faptul că aceasta trebuie să conțină o rezolvare a fondului cauzei, în sensul examinării existenței faptei și vinovăției inculpatului, finalizată printr-o soluție de condamnare, de achitare sau încetare a procesului penal și fără a invoca sau a formula critici care să poată fi încadrate în vreunul din cazurile de retractare prevăzute în art. 394 din același Cod.
Ca atare, hotărârea pronunțată în procedura reglementată de dispozițiile art. 2781 C. proc. pen. (plângerea în fața instanței împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată), neconținând o rezolvare a fondului cauzei, în sensul că prin aceasta instanța nu s-a pronunțat asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal, nerezolvând vreo acțiune penală și nepronunțând vreuna din soluțiile prevăzute în art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal), nu poate fi supusă revizuirii, nefăcând parte din categoria hotărârilor ce pot fi revizuite.
Ori, admiterea unei căi de atac în condiții neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Întrucât respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată de petiționara I.E. i-ar crea acesteia o situație mai grea în propria cale de atac promovată, aducându-se astfel atingere principiului înscris în art. 3858alin. (1) C. proc. pen. (instanța de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat recurs),
Înalta Curte nu mai poate casa hotărârea pronunțată în cauză astfel că, în temeiul prevederilor art. 385 15 alin. 1 pct. 1 lit. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuienta petiționară I.E. împotriva sentinței penale nr. 42 din 17 noiembrie 2005 a Curții de Apel Bacău (I.C.C.J., secția penală, nr. 1943 din 27.03.2006).
4.6. Fundamente doctrinare franceze
Un motiv pentru care legislația franceză se folosește atît de rar de răspunderea penală obiectivă este, probabil, ostilitatea doctrinei de specialitate. În mod tradițional, autorii francezi afirmă că răspunderea penală obiectivă poate fi justificată din rațiuni utilitariste în contravențiilor. Aceste fapte penale au fost de obicei descrise ca fiind infracțiuni cu conținut moral redus, care nu au rolul de a pedepsi încalcarea drepturilor altora, dar care au fost concepute pentru a se asigura, prin pedepse minore, ordinea în utilizarea cotidiană serviciilor adminsitrative. Dar pentru autorii francezi, aceste argumente nu justifică impunerea unei răspunderi penale obiective în cazul celorlalte categorii de infracțiuni. În momentul în care instanțele franceze de la sfârșitul sec. al XIX-lea au început să extindă răspunderea obiectivă și în zona delictelor, autorii francezi s-au neliniștit. O obiecțiune la crearea acestor delicte materiale – delits materiels – a fost exprimată sub forma unui “slippery slope” argument: jurisprudența nu a trasat niște linii directoare, și, o dată acceptat faptul că răspunderea obiectivă s-ar putea aplica pentru delicte, nu era clar unde ar fi dus această direcție de dezvoltare teoretică.
Contraargumentul principal, consta în faptul că delictele, spre deosebire de contravenții, au un caracter stigmatizant și atrag posibilitatea suportării unor sancțiuni penale grave, ceea ce face ca impunerea răspunderii penale obiective în astfel de cazuri să fie fundamental nedreaptă. Punctul culminant al dezbaterii a fost atins în anul 1978, atunci când Curtea de Casație, aparent influențată de preocupările publice privind poluarea mediului, a decis că delictele de poluare a râurilor antrenează o răspundere penală obiectivă a persoanei care a depus în mod efectiv toate diligențele în vederea prevenirii producerii rezultatului faptei. Aceasta decizie a fost puternic criticata de o serie de autori, între care Andre Vitu, Marie-Lauret Rassat, Mireille Delmas-Marty. Delmas-Marty afirma: “Probabil că avocații francezi ar trebui să urmeze exemplul Germaniei. Insțantele germane au decis că aplicarea oricărei sancțiuni penale presupune cel puțin un element de neglijență (…) o soluție confirmată de către legiuitor (german n.a.) și introdusă în Codul Penal. Trebuie să avem grijă ca nu cumva, făcând eforturi excesive pentru a impune represiunea, să o compromitem.
Dreptul penal își poate îndeplini rolul său civic de a influența alegerea omului cu condiția ca, în cazul delictelor, anumite stări subiective – intenția, neglijența ori imprudența – să continue să constituie rațiunea aplicării pedepse.
O altă chestiune controversată în dezbaterea academică din Franța a fost cea a erorii de drept, influențată și ea de curentrele doctrinare germane. În mod tradițional, dreptul francez (ca și dreptul englez actual) a refuzat să accepte eroarea de drept ca apărare. În dreptul german exista un număr limitat de cazuri care aveau natura unor cauze exoneratoare sau reductoare de răspundere penală: exonerarea de răspundere penală în cazul în care eroarea de drept a fost inevitabilă și o reducere a pedepsei în cazul în care eroare a fost evitabilă. Influențată de aceste prevederi doctrina franceză a suferit în cele din urmă o schimbare de mentalitate. Această evoluție a avut repercusiuni evidente în dezbaterea cu privire la răspunderea penală obiectivă. În cazul în care s-a acceptat că e nedrept a pedepsi persoanele care au acționat cu bună-credință fiind în eroare (rezonabilă) de drept, cum ar putea fi just a-i pedepsi pe cei care au acționat cu bună-credință sub influența unei erori (rezonabile) de fapt?
Doctrina franceză a fost de asemenea influențată în materia răspunderii penale obiective de decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Salabiaku v. Franța. În această speță un inculpat a fost condamnat de către Statul Francez pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă în conformitate cu Codul Vamal francez. Norma de incriminare franceză instituia răspunderea penală a persoanei cu excepția cazului în care aceasta dovedea existența forței majore sau a unei erori invincibile. În fața Curții de la Strasbourg, d-l Salabiaku a susținut că prin condamnarea sa au fost încălcate drepturile sale recunoscute de art. 6 aliniatul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că “Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când se face dovada vinovăției sale în conformitate cu prevederile legale”. În respingerea reclamației sale, Curtea de la Strasbourg a hotărât că inversarea sarcinii probei este acceptabilă în contextul unor infracțiuni minore, precum cea în cauză, dar nu este acceptabilă în cazul celor care atrag pedepse severe. În Anglia, această decizie a fost interpretata că se preocupă de justețea procedurală, iar nu decea materială. Punctul de vedere al doctrinei engleze este că art. 6 stabilește cerințele unui proces echitabil, indiferent de dispoziția (chiar și nedreapră) care incriminează o faptă. Art. 6, cu alte cuvinte, statuează despre “procese echitabile”, nu despre “legi corecte”.
Cu toate acestea în Franța, decizia Salabiaku interpretată și ca limitând domeniul de aplicare al răspunderii penale obiective. Acest lucru poate părea la început surprinzător, dar după o analiză temeinică se va dovedi că nu este așa, datorită faptului că unuii autori francezi includeau răspunderea penală obiectivă în cadrul unei scheme generale a răspunderii penale subiective. Această abordare a fost inițial populară în doctrina engleză de asemenea. Astfel doctrina franceză înclină să prezinte răspunderea penală subiectivă în cadrul unui sistem tripartit:
1. Răspunderea penală în cazul în care elementul vinovăției constă în intenție;
2. Răspunderea penală în cazul în care elementul vinovăției constă în neglijență;
3. Răspunderea penală în cazul în care elementul vinovăției constă în vinovăție prezumată, unde “inculpatul răspunde penal doar pentru a fi comis pur și simplu fapta interzisă, putând fi exonerat doar dacă dovedește contrângerea sau irăspunderea”.
Aceată a treia categorie, desigur, se referă la ceea ce dreptul penal englez ar califică ca fiind infracțiuni de răspundere penală obiectivă. Din acest punct de vedere, nu este ilogic să considerăm că articolul 6 aliniatul 2 din Conventie s-ar aplica răspunderii penale obiective.
CONCLUZII
Pentru a realiza sarcinile procesului penal este necesară o reglementare în conformitate cu anumite idei și reguli diriguitoare de desfașurare a procesului penal. Această funcție o îndeplinesc principiile dreptului penal. Procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la raspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apararea persoanei, a drepturilor si libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.
Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Pentru o aparăre eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să intervină și să includă în sfera represiunii penale acele situații ce devin periculoase pentru ordinea de drept. Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfășurată de organele specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode si mijloace de natură să infăptuiască justiția penală. În înfăptuirea actului de justiție un rol deosebit îl au instanțele de judecată. Legea fundamentală, Constituția, face referiri la acest aspect stipulând sau arătând că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație si Justiție și prin celelalte instanțe de judecată stabilite de lege se înfăptuiește în numele legii.
Diversitatea și complexitatea relațiilor sociale izvorâte din interesele individuale impun existența unei societăți capabile să asigure satisfacerea membrilor comunității ce o compun.
Bibliografie
Th. Mrejeru „Dr proc penal”, Ed Sylvi,Buc, 1999, pg 17
Cour de Cassation, Chambre criminelle, 28 apr. 1977, Bull. crim. Nr. 148, citată de John R. Spencer, Antje
Pedain, Op.cit., p. 267.
Nicolae Volonciu,”Tratat de procedura penala.Partea generala” Ed. Paideia, Buc,1999, pag 174-175
Traian Pop,Drept procesual penal.Partea speciala” Tipografia Nationala, Cluj-Napoca, 1948, vol II,pag 72-73
Jidovu, N. – Drept procesual penal, Editia 2, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag. 71
Potrivit art. 17 si 348 C.proc.pen., acțiunea civila se exercita si din oficiu de către procuror sau de către instanța de judecata.
Art 20, NCPP alin.3
Trib. Suprem, secția penala, decizia nr. 212/1984, R.R.D. nr. 2/1985, p.76; Gh. Mateuț, Unele probleme în legătura cu procedura constituirii de parte civila în procesul penal.
Trib. Suprem, secția penala, decizia nr. 872/1984, R.R.D. nr. 6/1984, p. 73
Th. Mrejeru, "Drept Procesual Penal", Ed. Sylvi, București,1999, pag 17
http://fr.wikipedia.org/wiki/Procedure_penale_en_France
Textul codului penal francez disponibil atât în limba franceză cât și în limba engleză online la
http://www.legifrance.gouv.fr.
Invariabil, după o fază preliminară administrată de judecătorul de instructie – juge d’instruction.
The Criminal Justice Act 2003, sch.26, prevede ca pedeapsă pentru nu mai puțin de 118 summary offences, închisoarea de la 3 luni până la 51 de săptămâni (11 luni și 3 săptămâni).
Art. 121-3 Code penale francais, modifié par Loi n°2000-647 du 10 juillet 2000 – art. 1 JORF 11 juillet 2000 (1)Il n'y a point de crime ou de délit sans intention de le commettre.
Revoluția Franceză a avut loc în Franța în anul 1789;
Declarația drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789
Politiques publiques, La justice pénale (1990-2005) . Chronologie [archive] sur www.vie-publique.fr, 2005
Vezi Codul Penal francez din 1 martie 2000; art. 112-2
http://fxrd.blogspirit.com/archive/2007/10/27/le-schema-de-la-procedure-penale-francaise.html
Conventia Europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului din 4 noiembrie 1950, art. 6 și 8.
Articolul 78- 1 Codul de Procedură Penală francez din 1958
Articolul 78-2-2 Codul de Procedură Penală francez din 1958
Articolul 114 Codul de procedură penală francez din 1958
legea din 15 iunie 2000 prin care se înlocuiește Camera de Acuzare
Jean Pradel, Op.cit., p. 502.
John R. Spencer, Antje Pedain, Approaches to Strict and Constructive Liability in Continental Criminal Law,
în A.P. Simester, Appraising Strict Liability, Oxford Monographs on Criminal Law and Justice, Oxford University Press New York, 2005, reprinted 2007, p. 257.
Conceptul este diferit de dolus eventualis întâlnit în dreptul penal german.
Courtney Stanhope Kenny, Outlines of Criminal Law, 1907, The Macmillan Company, New York, 1907, p. 68
Jean Pradel, Op.cit., p.492
Roger Merle, Andre Vitu, Traite de dorit criminel. Droit penal general, Paris 1997, p. 581
Cour de Cassasion, Chambre Criminelle 19 nov. 1926, Gazette du Palais 1927 I, 239, citată de John R.
Spencer, Antje Pedain, Op.cit., p. 258
A se vedea V.Dongoroz, comentariu la decizia nr. 2793/1943 a Curții de Casație, Sec.II-a în “ Pandectele române” I.1944, pg.41 – 46.
De pildă, în codul de procedură penală, bulgar( art.254 lit.a), ungar (art.270 pct.1) , elvețian (art.229 ăct.3), italian ( art.554 pct.4)
De pildă, în codul de procedură penală francez ( art.622 pct.3) și belgian ( art.443 pct.2), în care s-au prevăzut ca un caz distinct – și în același timp unic – cel privind mărturia mincinoasă.
De pildă, codurile de procedură penală german și slovac nu prevăd un asemenea caz special; se pare însă că el este inclus, în mod implicit, în cazul general al descoperirii de „fapte și probe noi”
Doctrina extindea însă posibilitatea revizuirii și la ipoteza în care denaturarea adevărului era făcută de un interpret în exercițiul funcțiunii sale, deoarece art.279 c.p. anterior asimila pe acesta cu martorul în ceea ce privește infracțiunea de mărturie mincinoasă )a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.30).
De altfel, există posibilitatea ca și „mijloacele materiale de probă”(prevăzute în art.94 – 95 c.p.p.) să fie denaturate;deoarece, în privința lor, nu este prevăzut un caz special de revizuire; în ipoteza denaturării unor asemenea probe se poate invoca cazul general de revizuire prevăzut în art. 394 alin.1 lit.a, c.p.p.; Exista legislatii in care printre activitățile infracționale prevăzute ca temei al revizuirii, se enumeră și falsificarea „probelor materiale”.
În doctrină, s-a subliniat că prin termenul de „acte” trebuie înțeles atât înscrisurile emanate de la părți sau terți, cât și procesele – verbale întocmite în desfășurarea procesului penal a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.39).
Acest caz de revizuire, separat sau împreună cu celelalte ipoteze de activități infracționale, este prevăzut în majoritatea legislațiilor străine: art. 458 pct. 3 c.p.p. al R.Moldova ; codul de procedura penala german Sect.359: art.254 lit.b c.p.p bulgar etc. În unele legislații el nu este însă prevăzut ca un caz distinct, fiind totuși admisibil în temeiul cazului general denumit „fapte sau probe noi”, cum este în c.p.p. ale Slovaciei, Franței, Belgiei, etc
A se vedea Tr.Pop. op.cit., pg.520; Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.32-33, pg. 77-78; Gr.Gr.Theodoru, op.cit., pg.305; V.Panțureascu, op.cit., pg. 546 – 547.
De aceea, în doctrină s-a dat textului o interpretare restrictivă – limitându-i aplicarea numai la procurorul care a luat parte la dezbateri – , deși se recunoștea că o interpretare extensivă și pentru procurorul care a luat parte în faza urmăririi penale ar avea acoperirea principiilor generale de drept (a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.29 – 30).
Cour de Cassation, Chambre criminelle, 28 apr. 1977, Bull. crim. Nr. 148, citată de John R. Spencer, Antje
Pedain, Op.cit., p. 267
Bibliografie
Th. Mrejeru „Dr proc penal”, Ed Sylvi,Buc, 1999, pg 17
Cour de Cassation, Chambre criminelle, 28 apr. 1977, Bull. crim. Nr. 148, citată de John R. Spencer, Antje
Pedain, Op.cit., p. 267.
Nicolae Volonciu,”Tratat de procedura penala.Partea generala” Ed. Paideia, Buc,1999, pag 174-175
Traian Pop,Drept procesual penal.Partea speciala” Tipografia Nationala, Cluj-Napoca, 1948, vol II,pag 72-73
Jidovu, N. – Drept procesual penal, Editia 2, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag. 71
Potrivit art. 17 si 348 C.proc.pen., acțiunea civila se exercita si din oficiu de către procuror sau de către instanța de judecata.
Art 20, NCPP alin.3
Trib. Suprem, secția penala, decizia nr. 212/1984, R.R.D. nr. 2/1985, p.76; Gh. Mateuț, Unele probleme în legătura cu procedura constituirii de parte civila în procesul penal.
Trib. Suprem, secția penala, decizia nr. 872/1984, R.R.D. nr. 6/1984, p. 73
Th. Mrejeru, "Drept Procesual Penal", Ed. Sylvi, București,1999, pag 17
http://fr.wikipedia.org/wiki/Procedure_penale_en_France
Textul codului penal francez disponibil atât în limba franceză cât și în limba engleză online la
http://www.legifrance.gouv.fr.
Invariabil, după o fază preliminară administrată de judecătorul de instructie – juge d’instruction.
The Criminal Justice Act 2003, sch.26, prevede ca pedeapsă pentru nu mai puțin de 118 summary offences, închisoarea de la 3 luni până la 51 de săptămâni (11 luni și 3 săptămâni).
Art. 121-3 Code penale francais, modifié par Loi n°2000-647 du 10 juillet 2000 – art. 1 JORF 11 juillet 2000 (1)Il n'y a point de crime ou de délit sans intention de le commettre.
Revoluția Franceză a avut loc în Franța în anul 1789;
Declarația drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789
Politiques publiques, La justice pénale (1990-2005) . Chronologie [archive] sur www.vie-publique.fr, 2005
Vezi Codul Penal francez din 1 martie 2000; art. 112-2
http://fxrd.blogspirit.com/archive/2007/10/27/le-schema-de-la-procedure-penale-francaise.html
Conventia Europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului din 4 noiembrie 1950, art. 6 și 8.
Articolul 78- 1 Codul de Procedură Penală francez din 1958
Articolul 78-2-2 Codul de Procedură Penală francez din 1958
Articolul 114 Codul de procedură penală francez din 1958
legea din 15 iunie 2000 prin care se înlocuiește Camera de Acuzare
Jean Pradel, Op.cit., p. 502.
John R. Spencer, Antje Pedain, Approaches to Strict and Constructive Liability in Continental Criminal Law,
în A.P. Simester, Appraising Strict Liability, Oxford Monographs on Criminal Law and Justice, Oxford University Press New York, 2005, reprinted 2007, p. 257.
Conceptul este diferit de dolus eventualis întâlnit în dreptul penal german.
Courtney Stanhope Kenny, Outlines of Criminal Law, 1907, The Macmillan Company, New York, 1907, p. 68
Jean Pradel, Op.cit., p.492
Roger Merle, Andre Vitu, Traite de dorit criminel. Droit penal general, Paris 1997, p. 581
Cour de Cassasion, Chambre Criminelle 19 nov. 1926, Gazette du Palais 1927 I, 239, citată de John R.
Spencer, Antje Pedain, Op.cit., p. 258
A se vedea V.Dongoroz, comentariu la decizia nr. 2793/1943 a Curții de Casație, Sec.II-a în “ Pandectele române” I.1944, pg.41 – 46.
De pildă, în codul de procedură penală, bulgar( art.254 lit.a), ungar (art.270 pct.1) , elvețian (art.229 ăct.3), italian ( art.554 pct.4)
De pildă, în codul de procedură penală francez ( art.622 pct.3) și belgian ( art.443 pct.2), în care s-au prevăzut ca un caz distinct – și în același timp unic – cel privind mărturia mincinoasă.
De pildă, codurile de procedură penală german și slovac nu prevăd un asemenea caz special; se pare însă că el este inclus, în mod implicit, în cazul general al descoperirii de „fapte și probe noi”
Doctrina extindea însă posibilitatea revizuirii și la ipoteza în care denaturarea adevărului era făcută de un interpret în exercițiul funcțiunii sale, deoarece art.279 c.p. anterior asimila pe acesta cu martorul în ceea ce privește infracțiunea de mărturie mincinoasă )a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.30).
De altfel, există posibilitatea ca și „mijloacele materiale de probă”(prevăzute în art.94 – 95 c.p.p.) să fie denaturate;deoarece, în privința lor, nu este prevăzut un caz special de revizuire; în ipoteza denaturării unor asemenea probe se poate invoca cazul general de revizuire prevăzut în art. 394 alin.1 lit.a, c.p.p.; Exista legislatii in care printre activitățile infracționale prevăzute ca temei al revizuirii, se enumeră și falsificarea „probelor materiale”.
În doctrină, s-a subliniat că prin termenul de „acte” trebuie înțeles atât înscrisurile emanate de la părți sau terți, cât și procesele – verbale întocmite în desfășurarea procesului penal a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.39).
Acest caz de revizuire, separat sau împreună cu celelalte ipoteze de activități infracționale, este prevăzut în majoritatea legislațiilor străine: art. 458 pct. 3 c.p.p. al R.Moldova ; codul de procedura penala german Sect.359: art.254 lit.b c.p.p bulgar etc. În unele legislații el nu este însă prevăzut ca un caz distinct, fiind totuși admisibil în temeiul cazului general denumit „fapte sau probe noi”, cum este în c.p.p. ale Slovaciei, Franței, Belgiei, etc
A se vedea Tr.Pop. op.cit., pg.520; Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.32-33, pg. 77-78; Gr.Gr.Theodoru, op.cit., pg.305; V.Panțureascu, op.cit., pg. 546 – 547.
De aceea, în doctrină s-a dat textului o interpretare restrictivă – limitându-i aplicarea numai la procurorul care a luat parte la dezbateri – , deși se recunoștea că o interpretare extensivă și pentru procurorul care a luat parte în faza urmăririi penale ar avea acoperirea principiilor generale de drept (a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.29 – 30).
Cour de Cassation, Chambre criminelle, 28 apr. 1977, Bull. crim. Nr. 148, citată de John R. Spencer, Antje
Pedain, Op.cit., p. 267
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Partile In Procesul Penal (ID: 122801)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.