Partidul National Taranesc In Retrospectiva Istorica
Partidul Național Țărănesc în retrospectivă istorică
Partidul Național Țărănesc interbelic versus Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat de după 1989
CUPRINS
Abrevieri
Introducere
CAPITOLUL I. CAPITOLUL I. PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC — ORIGINILE, EVOLUȚIA, GUVERNĂRILE
I.1. PNȚ — Repere istorice
I.2. PNȚ — Programul și statutul întemeietor
I.3. Prima guvernare național-țărănistă: noiembrie 1928 — aprilie 1931
I.4. Cea de a doua guvernare național-țărănistă: iunie 1932 — noiembrie 1933
CAPITOLUL AL II-LEA. PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC CREȘTIN DEMOCRAT — RECONFIGURAȚIA, EVOLUȚIA ȘI REZULTATELE SALE DUPĂ 1989
II.1. Regenerarea Partidului Național-Țărănesc după căderea regimului comunist
II.2. Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat — lider al coaliției de guvernare, 1996-2000
II.3. Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat — ieșirea de la guvernare și din Parlament
CAPITOLUL AL III-LEA. PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC VERSUS PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC CREȘTIN DEMOCRAT. CONSIDERAȚII GENERALE
III.1. Guvernările interbelice — Câteva considerații
III.2. Guvernarea 1996 – 2000 — repere
Concluzii
Bibliografie
Anexe
ABREVIERI
ANCD Alianță Națională Creștin Democrată
CDR Convenția Democrată Română
FER Federația Ecologistă din România
NATO North Atlantic Treaty Organization (Alianța Nord-Atlantică)
PD Partidul Democrat
PNL Partidul Național Liberal
PNȚ Partidul Național Țărănesc
PNȚCD Partidul Național Creștin Democrat
PSDR Partidul Socialist Democrat din România
UDMR Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
UFD Uniunea Forțelor de Dreapta
INTRODUCERE
Având o istorie bogată, marcată de succese și eșecuri, de izbânzi și de înfrângeri, Partidul Național Țărănesc și-a pus inexorabil amprenta pe evoluția statului român. Patidul s-a remarcat atât prin activitatea guvernamentală, precum și în cea de opoziție. În acest cadru, național-țărăniștii s-au afirmat ca o importantă forță a democrației, a libertății și demnității naționale.
Înființat în 1926, Partidul Național-Țărănesc a promovat o ideologie nouă și necesară pentru acele vremuri: țărănismul. Acest concept preconiza asigurarea primordialității agriculturii în sectorul economic, a țărănimii majoritare în structura socială, a democrației rurale în plan politic. Alături de aceste idei, național-țărăniștii au beneficiat și de mari lideri. În primul rând este vorba de personalitatea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida-Voevod, dr. Nicolae Lupu; dar și personalități apărute după anul 1989, cum este cazul lui Corneliu Coposu, Ion Diaconescu sau Ion Rațiu.
Subiectul lucrării noastre este constituit de urmărirea firului istoric al Partidului Național-Țărănesc pe de o parte, și de compararea situației partidului din perioada interbelică cu cea de după extincția regimului comunist din România, pe de altă parte. Această paralelă — care o considerăm linia directoare a lucrării de față — s-a realizat prin punerea în balanță a popularității național țărăniștilor în cele două epoci istorice, a programelor și statuturilor asumate, a accederilor la guvernare și, în sfârșit, a rezultatelor guvernărilor desfășurate. Dat fiind contextul lucrării de licență, ne-am axat, în principiu, pe studierea acestor aspecte, excluzând așadar pretenția de exhaustivitate.
Astfel, în primul capitol, ne-am propus investigarea genezei Partdidului Național-Țărănesc. După lămurirea acestor aspecte, am trecut la analiza programului și statutului întemeietor al național-țărăniștilor. La final, am tratat, sub unghi istoric, cele două guvernări PNȚ din perioada interbelică.
În decursul celui de-al doilea capitol, ne-am concentrat atentia asupra regenerării PNȚ de după implozia regimului comunist. În acest sens, am tratat regenerarea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat în condițiile furtunoasei tranziții din România anilor 1990. Mai departe, în spiritul propus, am analizat prestația partidului în cauză ca lider al coaliției de guvernare în anii 1996-2000.
După adunarea, sistematizarea și aprofundarea datelor menționate, am încercat, în cel de-al treilea capitol, să identificăm realizările și limitele Partidului National-Țărănesc, atât cât a format și condus guvernul României. Demersul imaginat a fost unul de discuție a datelor înregistrate, nu unul de comparare ștearsă a PNȚ înainte și după comunism. Altfel spus, am năzuit la configurarea unui demers care să permită evaluarea (fie și minimală) a contribuției generale a Partidului Național-Țărănesc, prin toți liderii importanți, la evoluția României.
În lucrarea de față am folosit, cu precădere, surse bibliografice, monografii istorice, studii și articole de specialitate, precum și articole de presă; majoritatea fiind publicațiile oficiale ale partidului studiat. Într-o mai mică măsură, ne-am bazat și pe sursele de natură electronică.
CAPITOLUL I. PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC — ORIGINILE, EVOLUȚIA, GUVERNĂRILE
I.1. PNȚ — Repere istorice
Partidul Național Țărănesc a fost un partid politic format în 1926 prin fuziunea Partidul Național Român din Transilvania — prezidat de Iuliu Maniu, cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat — prezidat de Ion Mihalache. Partidul s-a afirmat în special în perioada interbelică ca alternativă de guvernământ la Partidului Național Liberal și ca o forță care a militat pentru menținerea regimului democratic-constituțional, în contextul creșterii tendințelor de natură totalitară și fascistă. După al doilea război mondial, PNȚ a fost principală forță politică care s-a opus instaurării comunismului în România. Liderii național-țărăniști vor avea însă de plătit pentru curajul lor, fiind condamnați la ani grei de închisoare, unde mulți dintre ei, inclusiv Iuliu Maniu și Ion Mihalache, își vor găsi sfârșitul.
Primele alegeri parlamentare în care toți cetățenii României votau pe baza aceleiași legi au fost fixate în zilele de 25 mai, la Adunarea Deputaților și de 28 mai 1926, colegiul universal la Senat. Astfel, congresul extraordinar al Partidului Național, întrunit la 18 aprilie 1926, a adoptat o moțiune prin care se făcea un ,,călduros apel” la Partidul Țărănesc pentru fuziune sau încheierea unui cartel electoral.
O parte a conducerii Partidului Țărănesc — Constantin Stere și Virgil Madgearu — a motivate fuziunea prin susținerea că problema fundamentală a acelor ani era, după cum am amintit, salvarea democrației parlamentare. În consecință, Partidul Țărănesc era nevoit să renunțe la punctele radicale din programul său și ,,să dea mâna” cu Partidul Național, pentru a înfrânge pe ,,avereșcani”. Cei din urmă erau considerați a fi un paravan pentru dominația politică a Partidului Național-Liberal. O altă a motivație a fuziunii rezidă și în măsurile dure luate de guvern împotriva opoziției, inclusiv a Partidului Țărănesc. În continuare, după multe discuții, cartelul electoral semnat de Iuliu Maniu și Ion Mihalache preciza că fuziunea celor două partide nu s-a putut realize din lipsă de timp. Până atunci însă, Partidul Național și Partidul Țărănesc încheiau un cartel electoral general pe toată țara. În acest punct, merită să zăbovim asupra câtorva repere de natură biografică asupra celor două mari personalități. Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassi Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena.
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915). Și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român dinTransilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat la Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915, Iuliu Maniu este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești dinTransilvania și ale Partidului Național Român, precum Gheorghe Pop de Băsești, viitorul cardinal in pectore greco-catolic, cel care da citire proclamatiei de unire, Iuliu Hossu și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
Mai departe, Maniu a făcut parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.
Fiu de țarani săraci, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a urmat școala normală și a ajuns învățător. În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la România. După Primul Război Mondial, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria împreună cu Barbu A. Știrbey, discurs care făgăduia pământ țăranilor și care îi însufletise să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.
În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii improprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.
După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea ituz.
În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii improprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.
După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Ion Mihalache a decedat în martie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Ca și Iuliu Maniu, Ion Mihalache a fost un opozant convins al tuturor tipurilor de dictaturi.
Revenind la narațiunea noastră, după o campanie electorală caracterizată prin intervenția masivă a statului în favoarea guvernului, alegerile au consemnat victoria Partidului Poporului în 1926, care a dobândit 52, 09% din totalul voturilor pe țară și 292 mandate în Adunarea Deputaților. Blocul Național-Țărănesc în schimb, a întrunit 27,7% din voturi și 69 de mandate; Partidul Național-Liberal a obținut 7,34 % din voturi și 16 mandate; Liga Apărării Național-Creștine a obtinut 4,7 % din voturi și 10 mandate; celelalte liste au obținut mai puțin de 2 % din totalul voturilor, astfel că, potivit legii electorale în vigoare la acea vreme, nu puteau fi reprezentate în parlament. În ciuda faptului că au candidat pe liste comune, naționalii și țărăniștii n-au putut obține victoria mult dorită. Din cele 69 de mandate, 38 aparțineau țărăniștilor și 31 naționalilor. Se impune să notăm în acest punct că aceste cifre sunt semnificative pentru aprecierea raportului de forțe dintre cele două partide.
La 12 iulie 1926, Ion Mihalache a adresat lui Iuliu Maniu o scrisoare prin care îi aducea la cunoștință Hotărârea Comitetului Central Executiv al Partidului Țărănesc și declara că ,,stă la dispoziție” pentru a examina problema fuziunii, astfel încât discuțiile să se termine până la 31 aaugust 1926. Primind scrisoarea, Iuliu Maniu a intrat în tratative cu președintele Partidului Țărănesc, fără a mai cere aprobarea organelor conducătoare ale Partidului Național.
Astfel, în urma tratativelor desfășurate ,,cu ușile închise”, Maniu și Mihalache au ajuns, spre jumătatea lunii septembrie, la un acord, care prevedea următoarele: fuziunea Partidului Național cu cel Țărănesc, sub numele de Partidul Național-Țărănesc; principiile programatice de bază erau cele 10 puncte stabilite în iunie 1924; organizarea definitivă a partidului fuzionat urma să se facă pe baza statutului întocmit în 1924. Organizarea provizorie – de până la organizarea congresului general al partidului – se făcea după următoarele norme: conducerea centrală a partidului va fi încredințată unui Comitet Central compus din Delegația permanentă a partidului Național și din Comitetul Central Executiv al Partidului Țărănesc existente în momentul fuziunii, întregite în număr egal de fiecare partid; un Comitet de Direcție mai restrains, alcătuit din 10-12 membri, delegați de fiecare partid din cadrul Comitetului său central, asigura rezolvarea treburilor curente. În continuare, documentul prevedea că președintele Partidului Național-Țărănesc era Iuliu Maniu, secretarul general fiind desemnat dintre membrii Partidului Țărănesc, iar casierul dintre cei ai naționalilor. Fiecare partid urma să desemneze câte doi vicepreședinți.
În privința detalierii organizării, s-a stabilit că cele patru posturi reveneau lui Ion Mihalache și dr. Nicolae Lupu din partea Partidului Țărănesc, și lui Alexandru Vaida-Voevod și Pavel Brătășanu din Partidul Național. Secretar general a fost desemnat Virgil Madgearu, iar casier Mihai Popovici. Președintele, secretarul general, casierul și vicepreședinții alcătuiau Biroul Partidului Național-Țăranesc, care avea un rol executiv. Cu rol deliberative s-au stability Comitetul Central și Comitetul de Direcție. În caz de paritate, votul președintelui era cel hotărâtor. După cum se poate observa, din Biroul Partidului Național-Țărănesc, nu facea parte Constantin Stere. Acesta a fost sacrificat, sub pretextul că era bătrân și bolnav. La rândul său, Iuliu Maniu a acceptat să nu susțină alegerea foștilor takiști Mihai Cantacuzino și Gheorghe Gh. Mironescu în funcția de vicepreședinți ai Partidului nou înființat.
La 26 septembrie 1926, a avut loc ședința Delegației Permanente a Partidului Național. Prezent la prima parte a lucrărilor, Nicolae Iorga a declarat că Delegația nu avea dreptul să ia o hotărâre în legătura cu fuziunea, acest drept avându-l doar congresul partidului. Maniu a replicat că problema care interesa în acel moment era fuziunea, iar în cadrul acceptării ei, ,,discuția asupra statutului ar deveni inutilă. În sfârșit, după ce Maniu a ârșit, după ce Maniu a făcut o expunere asupra tratativelor de fuziune și a bazei pe care aceasta urma să se realizeze, Delegația Permanentă a aprobat ,,cu aclamații” fuziunea cu Partidul Țărănesc și a decis convocarea Congresului General al partidului pentru 10 octombrie, 1926. În aceeași zi , s-a desfășurat șî ședința Comitetului Central Executiv al Partidului Țărănesc, în cadrul căreia Mihalache a prezentat o informare a discuțiilor purtate cu Maniu și a scos în evidență principalele elemente ale acordului încheiat. El a afirmat că noul partid susținea toate revendicările țărănimii, inclusiv o nouă reformă agraară. Confruntat cu refuzul lui dr. Nicolae Lupu de acceptare a fuziunii, Ion Mihalace a declarat că se va retrage din fruntea țărăniștilor dacă fuziunea nu va fi acceptată, și va rămâne ,,simplu soldat, lăsând altuia conducerea”.
Aprecierile asupra condițiilor în care s-a realizat fuziunea, a rolului și caracterului noului partid au fost dintre cele mai diferite și contradictorii. Național-țărăniștii susțineau că fuziunea ,,constituie cel mai important eveniment de la Unire încoace”, că ,,s-a realizat cimentarea legăturilor sufletești dintre provinciile dezrobite și vechiul regat, întărindu-se astfel însuși actul unirii din 1918”. În timp ce Ion Mihalache aprecia fuziunea drept o ,,izbândă a democrației românești și un mare câștig pentru țară”, Alexandru Vaida Voevod a declarat: ,,Ceea ce Majestatea Sa a dorit: partide mari și omogene, iată s-a împlinit. Țara dispune de Partidul Liberal și de partidul nostru”.
Pentru a aprecia în mod obiectiv caracterul noului partid, trebuie analizate situația concret istorică în care s-a realizat fuziunea. De asemenea, trebuie analizat programul și statutul Partidului Național-Țărănesc. Anul 1926 a găsit forțele marii burghezii în plină ofensivă. După ce a guvernat țara timp de patru ani, Partidul Național-Liberal, prin Ion I.C. Brătianu, a impus la succesiune pe Alexandru Averescu, președintele unui partid compromis, pe care-l manevra din culise. Pentru a înfrunta dominația liberal, organizațiile politice din opoziție își strângeau rândurile, orientându-se spre creearea unui al doilea mare partid de guvernământ. Acest proces a culminat cu creearea Partidului Național-Țărănesc în octombrie 1926, care, în ansamblul vieții politice din România, se situa la stânga Partidului Național-Liberal.
I.2. PNȚ — Programul și statutul întemeietor
Partidul Național-Țărănesc era adeptul necesității adoptării unei noi Constituții, ,,care să izvorască din consensul voinței cetățenilor, liber manifestat, și să fie astfel întocmită, încât să reprezinte o chezășie pentru dezvoltarea forțelor vii ale națiunii”. De asemenea, Constituția urma să prevadă o reală respobsabilitate ministerial și a funcționarilor publici, independența justiției, precum și asigurarea autonomiei locale și a descentralizării administrative. Regimul monorităților naționale, precum și al cultelor, avea la bază Rezoluția națională adoptată la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918. Mai departe, național-țărăniștii cereau să se interzică funcționarilor publici de a face parte din administrația societăților anonime sub orice formă. Corpul judecătoresc trebuia să fie ,,destoinic și independent, scos cu desăvârșire de sub influența politică”.
În continuare, programul prevedea întărirea armatei. Se cerea organizarea industriei de război, standardizarea armamentului, reducerea treptată a serviciului militar. Programul Partidului Național-Țărănesc nu făcea însă nici o mențiune despre necesitatea desființării stării de asediu și a cenzurii, încetarea persecuției pentru convingerile politice. Dacă operăm o comparație cu Partidul Țărănesc, observăm că s-au suprimat punctele privind acordarea dreptului de vot pentru femei, desființarea Senatului, organizarea referendumului popular, reorganizarea poliției, desființarea tribunalelor excepționale.
Mai departe, un loc important în programul Partidului Național-Țărănesc îl ocupa instrucția public. În acest sens, se prevedea lupta ,,prin toate mijloacele” contra analfabetismului, pentru dezvoltarea învățământului primar. Un rol deosebit era acordat învățământului agricol. În privința învățământului universitar, accentul era pus pe formarea unor cercetători, specialiști în domeniul economic, administrativ, cadre didactice.
P.N.Ț. își afirma ,,toată solicitudinea pentru interesele bisericii” și ale preoțimii, în care vedea ,,un ajutor prețios pentru îndrumarea sănătoasă a vieții naționale”. Programul economic al național-țărăniștilor avea la bază concepția potrivit căreia România era un stat agraar. În consecință, atenția guvernelor trebuia îndreptată către agricultură. În vederea ,,protecției proprietății țărănești” și pentru creșterea producției agricole, se cerea legiferarea unui ,,cod sistematic”, care să prevadă libera circulație a pământului țărănesc, împiedicarea pulverizării proprietății, precum și a reconstituirii marii proprietăți rurale. Programul prevedea organizarea creditului rural — care prin acordarea de împrumuturi cu dobânzi mici să permit țăranilor să-și cumpere vite și unelte agricole. În programul Partidului Național Țărănesc erau înscrise și unele reforme ,,auxiliare” ca desființarea taxelor vamale și a măsurilor de prohibiție sau de comprimare a prețurilor, încurajarea producției agricole, libertatea exportului, înființarea de noi ferme model, stațiuni agricole, crescătorii de vite.
În privința industriei, atenția era îndreptată spre industria ,,țărănească”, organizată sistematic, prin folosirea îndemânării tehnice și artistice a sătenilor. Național-țărăniștii se pronunțau pentru dezvoltarea unor ramuri industriale care aveau asigurate în țară baza materiei prime: petrol, cărbune, gaz metan, sare, cereal, in, cânepă, sfeclă de zahăr, lână, piei, carne ș.a. Partidul se declara împotriva industriei ,,parazitare” sau de ,,seră”, care solicita un protecționism vamal ridicat și sprijin financiar din partea statului.
În Partidul Național Țărănesc se putea înscrie orice cetățean roman, bărbat, femeie, care declara că primește principiile, programul și statutul partidului, se obligă a respecta disciplina de partid, a plăti contribuțiile statutare și a se abona la unul din cotidienele partidului. Conducerea la nivel central a național-țărăniștilor era exercitată de Congresul General și de Comitetul Central Executiv. Congresul general era format din delegați trimiși de comitetele județene, în număr egal cu numărul deputaților pe care județul avea dreptul să-I aleagă în parlament, deputații și senatorii în funcție și foștii deputați și senatori din ultima legislatură, membrii Comitetului Central Executiv, foștii miniștrii și șefi de resort. Se făcea precizarea că președintele partidului era de drept și președintele Congresului.
Din cele examinate, rezultă că, potrivit Statutului, organizarea Partidului Național-Țărănesc avea un character democratic, conferit, în principal, de faptul că organele de decizie erau alese și se aflau sub controlul unor foruri largi, reprezentative. Întemeierea Partidului Național-Țărănesc a reprezentat un moment important în viața politică a României. Anunțând de la tribuna Adunării Deputaților realizarea fuziunii, Iuliu Maniu aprecia că aceasta era concluzia ,,unei serii întregi de împrejurări politice și rezultatul comunității de program, de principii și de tendințe a două mari partide populare. Ea a fost pregătită prin colaborările constant ale acestor două partide și a fost impusă de corpul electoral, care în alegerile din urmă a votat pe candidații noștri, pe baza ideii și programului fuziunii”.
I.3. Prima guvernare național-țărănistă: noiembrie 1928 — aprilie 1931
Odată cu desfășurarea alegerilor parlamentare din decembrie 1928, după doi ani de lupte îndârjite, în timpul căreia a desfășurat o intensă propagandă, Partidul Național-Țărănesc intra la putere. Astfel, Iuliu Maniu a ajuns în cel mai înalt post pe care-l putea râvni un om politic. Celelalte partide politice au privit cu vădită îngrijorare instalarea P.N.Ț. la putere. Exista o reală teamă că național-țărăniștii nu vor putea menține ordinea socială existentă. Totuși, alcătuirea guvernului s-a dovedit dificilă. Maniu a trebuit să obțină înființarea unor noi posture ministerial, marind astfel numărul membrilor guvernului de la 17 la 22. Guvernul era alcătuit din: Iuliu Maniu — președintele Consiliului de Miniștri; Alexandru Vaida Voevod — ministru de Interne; Aurel Vlad — ministrul Cultelor și Artelor; Mihai Popovici — ministru de Finanțe; Pantelimon Hallipa — ministru de stat și ad-interim la Lucrări Publice; Ion Mihalache — ministrul Agriculturii și Domeniilor; Gheorghe Gh. Mironescu — ministrul afacerilor străine; Grigore Iunian — ministru de Justiție; Sever Dan — ministrul Sănătății; Virgil Madgearu —ministrul Industriei și Comerțului; generalul Henry Cihoski — ministru de război; general Nicolae Alevra —ministrul Comunicațiilor; Nicolae Costăchescu — ministrul Instrucțiunii; Ion Răducanu — ministrul Muncii și Ocrotirilor Sociale; Sever Bocu — ministru de stat; Voicu Nițescu —ministru de stat; Teofil Sauciuc-Săveanu — ministru de stat; Ion Lugoșanu — susecretar de stat la Preșidinția Consiliului de Miniștri; D.R. Ioanițescu — subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor; Eduar Mirto — subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Însă acest cabinet avea să se confrunte cu cea mai puternică criză pe care o cunoscuse până atunci omenirea.
Declanșată de marele crash de la Bursa din New York — 24 octombrie 1929 —, criza a paralizat rapid viața economică a lumii capitaliste. Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbușirea bursei de acțiuni din ziua de marți (așa-numita Marțea neagră) 29 octombrie 1929. Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în țările puternic industrializate, cât și în cele mai puțin dezvoltate, ale căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelul comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel și veniturile personale, veniturile bugetare și profitul din afaceri. Orașele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a fost practic oprită. Zonele rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole cu 40 – 60%. Mineritul și exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri în alte sectoare erau cele mai reduse.
Crahul bancar de la bursa de pe Wall Street a avut loc datorită speculațiilor din anii 1920 și a nereglementării sistemului bancar și bursier. Sute de mii de americani investeau pe bursă în acțiuni dintre care multe nu valorau sumele pentru cât se tranzacționau. Mulți dintre jucătorii de pe bursă investeau bani împrumutați. Brokerii în mod regulat își împrumutau clienții mici investitori cu mai mult de două treimi din valoarea acțiunilor pe care le cumpărau clienții, astfel că peste 8,5 miliarde de dolari erau contabilizați ca împrumuturi, valoare care depășea cantitatea de bani care circula în SUA pe vremea aceea. Pentru faptul că valoarea nominală a acțiunilor creștea neîncetat, acest lucru a încurajat lumea să investească, sperând că valoarea acțiunilor cumpărate va crește, aducând astfel câștiguri. Astfel au apărut „bulele speculative”. După un vârf înregistrat la 3 septembrie 1929 de 381.17, la 24 octombrie 1929 indicele Dow Jones a scăzut (s-au spart bulele speculative). Bursa era caracterizată prin faptul că, datorită panicii, toată lumea dorea să-și vândă acțiunile și foarte puțini erau dispuși să cumpere acțiuni, astfel că valoarea marii majorități a acțiunilor a scăzut dramatic.
Ca urmare a crizei economice, a crescut inflația și șomajul, respectiv a apărut penuria produselor de larg consum. Motivele Marii crize economice sunt disputate de economiști, existând mai multe teorii: teoria keynesiană, teoria monetaristă, teoria marxistă, teoria școlii austriece, teoria șocului creșterii producției (creșterea masivă a productivității datorită electrificării) etc.
Prin urmare, în România criza s-a derulat pe fondul caracterului preponderant agraar al economiei, creșterii datoriei publice externe, scăderii prețurilor la produsele agricole etc. Problema economică cea mai nevralgică era cea financiară. Guvernul și-a concentrat atenția asupra stabilizării monetare, pe baza obținerii unui nou împrumut extern. Dezlănțuirea crizei a dus însă la dereglarea întregului mecanism productiv al țării. Astfel, în ziua de 10 februarie 1931, Romania parafase cel de-al patrulea împrumut extern. Dar intensificarea presiunii fiscale, regimul de severe economii și împrumuturile externe nu au putut asigura echilibrarea bugetului. În consecință, Partidul Național-Țărănesc aflat la putere a trecut la aplicarea politicii ,,porților deschise” în fața capitalului străin.
După cum era și firesc, național-țărăniștii și-au concentrat atenția asupra problemelor care priveau agricultura. Acestui scop i-a slujit legea pentru organizarea Creditului Funciar Rural și a Creditului Agricol, din 20 august 1930. De asemenea, guvernul a reorganizat Casa Rurală și Camerele de Agricultură. Mai departe, Dintre legile adopate de național-țărăniști, se cuvine a fi menționată cea privind vânzarea pe credit a mașinilor industrial, agricole și autovehiculelor, prin care se creau facilități celor ce doreau să contribuie la progresul tehnic, mai ales în agricultură. Deși avea un program agrar foarte amplu, Partidul Național Țărănesc n-a putu așeza această ramură fundamentală a economiei naționale pe baze moderne.
Din punct de vedere social, național-țărăniștii au sprijinit practic, moșierimea. Este semnificativ faptul că, în fruntea Institutului Național de Export au fost numiți mari moșieri precum Aurel Pană și Ion Cămărășescu. Amintim că, în condițiile crizei economice, situația țărănimii s-a înrăutățit considerabil. În domeniul politicii sanitare — cu profunde implicații sociale — s-a remarcat legea în baza căreia se crea câte un Oficiu de ocrotire în fiecare capitală de județ.
Din punctul de vedere al politicii externe , guvernul național-țarănist a acordat o atenție deosebită întăririi Micii Înțelegeri, adâncirii cooperării cu Cehoslovacia și Iugoslavia, atât pe teren politic, cât și economic. Mai departe, o evoluție ascendentă au cunoscut și relațiile dintre România și Polonia. Guvernul român a aderat la ideea realizării unei mai largi cooperări între statele balcanice, lansată de omul politic grec Alexandros Papanastassiou. În acest punct se cuvine să menționăm că o expresie a aprecierii de care se bucura politica externă promovată de România, precum și a rolului European al marelui diplomat Nicolae Titulescu, acesta a fost ales în septembrie 1930, președinte al celei de a XI- a sesiuni ordinare a Adunării Generale a Societății Națiunilor. Începând din anul 1921, Nicolae Titulescu a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii.
În planul relațiilor externe, Titulescu a militat pentru încheierea de alianțe și pacte defensive care să conserve prevederile Tratatelor de pace de la Paris 1919-1920, pe baza cărora au apărut noile state naționale din Centrul și Estul Europei. Un angajament deloc simplu și ușor de ținut, dacă avem în vedere, erorile comise de țările învingătoare din primul război mondial și revizionismul statelor învinse. Criticii săi îi argumentează că încrederea sa aproape oarbă în pacte și tratate l-a făcut să-și piardă susținătorii de la Londra și Paris, dar și funcțiile politice din țară către anii 1935-1936.
Partidul Național-Țărănesc a acordat o mare atenție problemelor generate de criza economică, străduindu-se să găsească soluții de anihilare sau măcar de limitare a efectelor acesteia. Acțiunile întreprinse au dovedit preocuparea național-țăraniștilor pentru redresarea situație economice a statelor agrare, realizarea de raporturi echitabile cu statele dezvoltate. În ansamblu, politica externă promovată de Partidul Național-Țărănesc a corespuns intereselor fundamentale ale României. Ea s-a înscris pe linia tradițională a diplomației românești, remarcându-se prin unele inițiative menite să consolideze statutul politico-juridic al țării pe plan internațional.
I.4. Cea de a doua guvernare național-țărănistă: iunie 1932 — noiembrie 1933
La 31 mai 1932, Nicolae Iorga scria regelui că ,,în fața greutăților bugetare pe care nu vad cum le-ar putea rezolva deplin și imediat un govern care nu se razimă pe un puternic partid, rog pe Maiestatea Voastră să primească demisia cabinetului pe care am avut, un an de zile și mai bine, dureroasa sarcină de a-l prezida”. Prin urmare, după șase zile de criză, Regele l-a însărcinat pe Alexandru Vaida Voevod să formeze un govern de concentrare, cu misiunea de a organiza alegerile parlamentare. Soluția dată crizei de guvern era întemeiată: nereușind formula cabinetului de ,,uniune națională”, trebuia să recurgă la unul din cele două mari partide politice: liberal sau național-țăranist.
Deși lupta politică a fost intensă, campania electorală s-a desfășurat fără incidente majore. Rezultatul alegerilor consemna o largă dispersare a voturilor. Partidul Național-Țărănesc a câștigat 1 203 700 de voturi, adică 40,3 % din total. Ziarul ,,Patria” afirma că ,,Partidul național-Țărănesc a obținut o strălucită victorie”. În ciuda acestor realități, național-țărăniștii au pierdut peste un milion de voturi față de începutul precedentei guvernări și numai cartelurile electorale încheiate îi asigurau peste 40 % din totalul voturilor.
Confruntat cu refuzul lui Maniu, Carol al II-lea l-a desemnat pe Vaida-Voevod în fruntea guvernului Unul dintre iluștrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susținător pentru drepturile naționale a românilor din Ardeal. După Marea Unire și fuziunea naționalilor cu țărăniștii, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc.
S-a născut într-o familie românească veche și bogată care se înrudea cu mari personalități politice și bisericești din trecutul Transilvaniei, cu episcopii greco-catolici Ioan Bob și cu Ioan Lemeni urmașul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohățel, participant la revoluția de la 1848. Strămoșii săi erau din Gârbou și fuseseră înnobilați la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care și-a adăugat la nume titlul de Voievod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mișcarea națională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material și moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu.
Alexandru Vaida Voevod a fost membru al organizației studențești „România jună”, devenind președintele acesteia. La vârsta de douăzeci de ani s-a angajat în mișcarea națională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influență aparte juristul și politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în orașul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod participa activ alături de colegii săi studenți la sărbătorirea revoluției de la 1848. Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferințele organizate de societatea „Politische Gesellschaft” unde erau invitați să țină prelegeri reputați profesori, ziariști sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lueger care a devenit primar al Vienei din partea Partidului Creștin-Social.
Doctrina creștin-socialismului austriac a lăsat urme în gândirea sa, explicând accentele de antisemitism, doctrină antidemocratică sau antiliberală. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost marcate de antisemitism al cărui purtător de cuvânt era agrarianismul prin intelectualitatea sătească și prin elitele conducătoare care erau convinse că prin dezvoltarea capitalismului se distrug valorile tradiționale, iar evoluția culturii naționale este distorsionată. Dezvoltarea economiei capitaliste a adus în prim plan industriașii și bancherii de origine evreiască, iar înapoierea culturală și influența puternică a bisericii asupra populației de la sate a contribuit la apariția antisemitismului care era alimentat de politicieni și de proprietarii de moșii care depindeau financiar de bancherii evrei.
Alexandru Vaida-Voevod a colaborat cu Aurel C. Popovici la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenții maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenților maghiari de la universitățile din Budapesta și Cluj. „Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaționale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulație europeană. Prin acest document, bazat pe legile și datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia națională, federalismul și separarea românilor și a ungurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu național în cadrul Imperiului Habsburgic. În 1893 a vizitat România și a luat parte la Sibiu la Conferința Națională a Partidului Național Român, partid de care și-a legat destinul. La Conferința de la Sibiu, președinte al partidului a fost ales dr. Ioan Rațiu și s-a hotărât elaborarea unui„Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susține revendicările românilor din imperiu și a denunța politica de asuprire națională și intoleranța practicată de guvernul de la Budapesta [1]. Alexandru Vaida-Voevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohățel. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audiență delegației, iar semnatarii și conducătorii acțiunii au fost trimiși în judecată.
Revenind la anii 1932-1933, guvernul avea de înfruntat marea criză economică. În plan social, cabinetul avea de rezolvat problema datoriilor agricole. Una din primele inițiative ale guvernului național-țărănist a fost depunerea proiectului de lege pentru controlul averii și apărarea onoarei. Controlul averilor era efectuat de magistrați de carieră. Această lege era îndreptată împotriva acelora care-I acuzaseră pe actualii deținători ai puterii de afacerism.
Se cuvine menționat și faptul că în timpul acestui guvern, s-au întemeiat Institutul de Biooceanografie din Constanța (13 iunie 1932), și Institutul pentru Studiul și Profilaxia Cancerului la Cluj. Cele două instituții au desfășurat o prodigioasă activitate științifică.
În planul relațiilor externe, se impun a fi subliniate eforturile lui Virgil Madgearu de rezolvare a problemelor ridicate de criza mondială. Inițiativele sale, recunoscute pe plan internațional, s-au bucurat de sprijinul statelor agraare, care l-au desemnat ca purtător de cuvânt la Conferința de la Stressa, septembrie, 1932. Mai departe, România a participat la conferința de la Laussane, din iunie 1932, consacrată problemei reparațiilor de război. În acest cadru, delegații români au arătat că erau dispuși să facă unele sacrificii în materie de reparații, dar nu erau de acord cu lichidarea acestora.
În timpul guvernării Iorga, au fost inițiate la Riga tratative pentru încheierea unui pact de neagresiune între România și Uniunea Sovietică. După un prim eșec, s-a convenit ca tratativele să fie reluate sub conducerea lui Nicolae Titulescu. Dar premierul A. Vaida-Voevod s-a angajat personal să conducă negocierile cul ministrul de externe sovietic, M. Litvinov. Adânc nemulțumit, Titulescu și-a dat demisia din toate funcțiile oficiale pe care le ocupa. Demisia lui Titulescu, însoțită de o largă publicitate, a creat o situație dificilă primului-ministru. În fața acestei situații, fiind confruntat și cu grave problem economice, Vaida și-a depus mandatul, la 17 octombrie 1932. În aceste condiții, Iuliu Maniu a acceptat să construiască noul guvern numai dacă regele îi satisfăcea următoarele cereri: Puiu Dumitrescu și oricare alt funcționar de la curte să poată fi îndepărtat; Carol să-și reia căsătoria cu soția sa Elena, ceea ce însemna alungarea Elenei lupescu din țară; încoronarea lui Carol al II-lea la Alba-Iulia; respectarea prevederilor constituționale etc. Noul guvern se deosebea de precedentul prin numirea lui N. Titulescu la Ministerul de Externe, în timp ce Virgil Madgearu a devenit ministru de Finanțe, având posibilitatea să dirijeze, efectiv, întreaga politică economică a guvernului. Cea mai important măsură economică a fost luată în noiembrie 1932, când s-a introdus regimul contingentărilor. Se urmărea o raționalizare a mijloacelor de plată, astfel încât să se asigure, în mod efectiv, plata importului efectuat prin export românesc. Ea marca renunțarea la politica ,,porților deschise”. Astfel, printr-o politică de urmărire foarte atentă, guvernul a reușit, în decembrie 1932, pentru prima dată după un an, să plătească la zi salariile și pensile.
Dar spre sfârșitul anului 1932 și începutul anului 1933, relațiile dintre I. Maniu și Carol al II-lea s-au deteriorat grav. Încă de la început, Carol nu s-a arătat dispus să traducă în viață angajamentele din octombrie, mai ales pe acela privind refacerea căsătoriei cu soția sa Elena. În consecință, drumul lui Maniu către guvern a fost blocat odată cu ianuarie 1933. Carol al II-lea l-a
pus sub supraveghere, urmărind discreditarea lui politică. În aceste condiții, noul prim-ministru a redevenit Alexandru Vaida-Voevod. Mandatul său avea să dureze de la 14 ianuarie până la 13 noiembrie 1933. Măcinat de povara datoriei publice externe, noul guvern s-a străduit să atenueze consecințele nefaste ale crizei mondiale asupra României. Astfel, s-a continuat politica de forțare a exportului și de comprimare a importului.
În acest punct, se impune să semnalăm faptul că guvernul Vaida a avut de făcut față unor grave conflicte sociale. Cele mai intense acțiuni s-au desfășurat în Valea Prahovei și la Atelierele ,,Grivița” din București. În noaptea dinspre 15 spre 16 februarie 1933, la atelierele amintite au avut loc evenimente grave: ,,Astă noapte am dispus arestarea tuturor instigatorilor din țară. Operațiunea s-a executat bine. Am ridicat 1 600 de indivizi. La București ziua a trecut calmă în masele muncitorești. (…) În cursul serii muncitorii au atacat trupa cu revolvere. A fost omorât un gardian și răniți mai mulți soldați. (…) Am sosit acolo la 6,30. Totul era terminat, 1 200 muncitori trântiți la pământ pe burtă, rezemați în coatele și mâinile în sus, ca prizonieri. Sunt duși la Malmaison. Liniștea se restabilește”.
Ca și în precedenta guvernare, Alexandru Vaida-Voevod a sprijinit Mișcarea Legionară. Astfel, în timp ce prim-ministrul încuraja Garda de Fier, subsecretarul de stat Armand Călinescu lua măsuri restrictive. Călinescu cerea ca poliția și jandarmeria să percheziționeze sediile organizațiilor legionare, să confiște materialele de propagandă, să împrăștie adunările, procesiunile și marșurile etc.
În privința politicii externe, guvernul a fost influențat vizibil de instalarea hitlerismului în Germania. Dintre acțiunile de politică externă, se cuvine evidențiat faptul că la 16 februarie 1933, a fost semnat, la Geneva, Pactul pentru reorganizarea Micii Înțelegeri. Oficiosul național-țărăniștilor, ,,Dreptatea”, scria următoarele: ,,Spiritul inițiat de Societatea Națiunilor va fi întărit și extins prin transformarea Micii Înțelegeri într-o organizație internațională unificată”.
Guvernul român a depus în continuare eforturi pentru rezolvarea într-un cadru larg internațional a crizei economice. Între 4 și 6 iunie 1933, a avut loc la București, sub președinția lui Virgil Madgearu, o conferință de specialitate. La ea au participat delegați din România, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Bulgaria, Estonia și Letonia. Ea avea ca principal obiectiv stabilirea unui punct comun de vedere al statelor agraare, la Conferința mondială de la Londra. În ciuda acestor inițiative, eforturile desfășurate de România și de alte state mici pentru rezolvarea problemelor generate de criza economică la nivel mondial nu au dat rezultate.
Activitatea guvernamentală a influențat organizația Partidului Național-Țărănesc, după cum viața internă a partidului s-a repercutat asupra măsurilor întreprinse pe linie de stat. Programul Partidului Național-Țărănesc a rămas, în continuare, cel din octombrie 1926, cu unele nuanțări, precizate în manifestele electoraledifuzate în noiembrie 1928 și iunie 1932. Deși criza economică a ridicat noi și grave probleme, conducerea partidului n-a considerat utilă convocarea Congresului General, care să adopte un nou program. Nici pe plan ideologic nu se constată o activitate notabilă a național-țărăniștilor. Dincolo de aceste aspecte, mai trebuie adăugat faptul că, asemenea altor organizații politice, Partidul Național-Țărănesc a trecut în această perioadă și prin grave convulsiuni interne.
CAPITOLUL AL II-LEA. PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC CREȘTIN DEMOCRAT — RECONFIGURAȚIA, EVOLUȚIA ȘI REZULTATELE SALE DUPĂ 1989
II.1. Regenerarea Partidului Național-Țărănesc după căderea regimului comunist
Pentru a putea realiza o apreciere rezonabilă a prestației Partidului Național-Țărănesc, începând de la crearea sa și până în prezent, considerăm imperios necesară aprofundarea activității acestei organizații politice desfășurate după anul 1989. Până acolo însă, recapitulăm faptul că în noiembrie 1928 s-a format primul guvern național-țăranist, prezidat de Iuliu Maniu. Excepționala popularitate a Partidului Național-Țărănesc a fost ilustrată de victoria în alegerile parlamentare din decembrie 1928, când listele acestui partid au obținut 77,76 % din totalul voturilor. Se cuvine să semnalăm că este cel mai mare procentaj obținut până atunci de un partiid politic din România. Totuși, activitatea guvernamentală a fost puternic influențata de marea criză economică din anii 1929-1933, care s-a resimtit puternic și în România.
Revenit la guvernare in iunie 1932, național-țărăniștii au continuat politica ,,porților deschise”, semnând în ianuarie 1933 un plan de colaborare economică cu Societatea Națiunilor — ,,Planul de la Geneva” — care n-a mai fost aplicat. Criza economică devastatoare a generat mari frământări sociale, dintre care s-au evidențiat grevele muncitorilor petroliști din Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele ,,Grivița” din București. Guvernul a intervenit în aceste cazuri cu armata, pentru a putea restabili ordinea. Este foarte important sa notăm viața politică de atunci a fost marcată de ascensiunea curentelor extremiste: cel de stânga, reprezentat de Partidul Comunist, respectiv cel de dreapta, ilustrat de Garda de Fier. Merită în acest punct să aducem mai multe detalii asupra grevei de la atelierele Grivița, moment utilizat cu obsesivitate în propaganda comunistă din deceniile viitoare. Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul. Pe fondul tratativelor sindicale, grupul de agenți comuniști au provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-au atacat pe muncitorii sindicaliști. Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”. În jurul orei 16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor”. Ziarul Scânteia relata că: „La București armata și poliția nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Totuși, grupul comunist a încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului din partea forțelor de ordine.
Au apărut instigările, inspirate de modelul diversiunii sovietice: zvonul că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; apariția la poarta Atelierelor a două femei disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță. Niciodată nu se dădeau nume precise și nu era identificat locul de muncă al victimei. Acești „eroi” nu s-au regăsit pe nicio ierarhie a PCR, ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.
Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie a plecat la Direcția generală. Vreo 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.
A doua zi însă, pe 16 februarie, forțele de ordine (Armata și Jandarmeria) au primit ordin să tragă. Pe la șase fără un sfert, au început sa tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu), printre ei a fost și Vasile Roaită, ucenic în ultimul an la căldărărie (cazangerie). El nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi. Ulterior, propaganda comunistă l-a transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare. S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru.
În perioada de guvernare, Partidul Național-Țărănesc a cunoscut serioase convulsii interne, soldate cu două importante sciziuni: în 1930 prin plecarea grupării lui constantin Stere, care a creat Partidul Țărănesc-Democrat; și, în 1932, când Grigore Iunian a părăsit Partidul Național-Țărănesc, întemeind Partidul Radical-Țărănesc. Disensiuni evidente s-au manifestat între gruparea ,,țărănistă” și cea ,,națională”, între Iuliu Maniu și Ion Mihalache, pe de o parte, și Alexandru Vaida-Voevod de cealaltă parte. Activitatea guvernamentală a național-țărăniștilor s-a încheiat în noiembrie 1933, când Carol al II-lea a adus la putere pe liberali. Pierderea influenței de către partidul discutat de noi în rândul electoratului este ilustrată de rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 1933, când au întrunit doar 13,9 % din totalul voturilor.
După trecerea în opoziție, în funcția de președinte al Partidului Național-Țărănesc a fost ales Ion Mihalache. A urmat o perioadă de ample dezbateri ideologice și politice, în timpul căreia țărănismul a căpătat noi nuanțe și dimensiuni. S-a adoptat un nou Statut în 1934, precum și un nou program al partidului, în 1935. Alexandru Vaida-Voevod, care se pronunța pentru proporționalitate etnică în ocuparea funcțiilor publice (,,numerus valahicus”), a părăsit Partidul Național-Țărănesc și a creat o nouă organizație politică: Frontul Românesc.
Mai departe, între anii 1934-1937, național-țărăniștii s-au manifestat ca cea mai importantă forță de opoziție împotriva guvernului liberal prezidat de Gheorghe Tătărăscu. În acest context, ei au acționat pentru apărarea regimului democratic parlamentar-constituțional. Criza sistemului partidist din România, puternica ascensiune a Mișcării Legionare, nevoia resimțită de populație pentru restabilirea ordinii în țară au permis lui Carol al II-lea să dea lovitura de stat de la 10 februarie 1938. Național-țărăniștii au avut o atitudine protestatară față de regimul monarhiei autoritare, în sensul că și-a exprimat dezacordul față de măsurile luate de guvernanți. În timpul dictaturii antonesciano-legionare, Partidul Național-Țărănesc a protestat împotriva politicii interne și externe a acesteia. Între cei care au căzut victimă spiritului răzbunător însă, figurează marele teoretician economist Virgil Madgearu, secretarul general al partidului politic studiat în lucrarea de față. În perioada ce a urmat, Partidul Național-Țărănesc și în special președintele său, Iuliu Maniu, au depus mari eforturi în scopul opririi sovietizarii României și a apărării valorilor naționale. Contextul istoric intern și internațional s-a dovedit însă nefavorabil acestor obiective. Astfel, după alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, ofensiva împotriva Partidului Național-Țărănist s-a intensificat, culminând cu arestarea unui grup de fruntași condus de Ion Mihalache.
A urmat dizolvarea organizației politice a național-țărăniștilor la 29 iulie 1947, arestarea conducătorilor ei, cărora li s-a intentat un proces politic, încheiat cu grele condamnări. Principalii lideri național-țărăniști și-au sfârșit viața în închisoare: Iuliu Maniu la Aiud în 1953, iar Ion Mihalache la Râmnicu Sărat, în 1963.
După Revoluția din 1989, un grup de foști lideri ai PNȚ, printre care s-au remarcat în special Corneliu Coposu și Ion Diaconescu, au reconstituit partidul, sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat(PNȚCD). Acesta a fost un factor de primă importanță în viața politică românească în perioada 1992-1996, când a fost principalul partid de opoziție. În schimb, între 1996 și 2000 a fost principalul partid de guvernare. După alegerile din noiembrie 2000, când nu a reușit să mai pătrundă în Parlament, partidul a scăzut în semnificație și nu a mai reușit să joace un rol politic important. La alegerile parlamentare din decembrie 2012 partidul a reușit să obțină un loc în Senat și un loc în Camera Deputaților.
Prima acțiune politică de reactivare a Partidului Național-Țărănesc a fost lansarea manifestului „Apel către țară” (22 decembrie 1989), semnat, printre alții, de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și Niculae Ionescu Galbeni. Ulterior, s-a adoptat o declarație programatică în care se preciza că instaurarea democrației, a unei economii libere și a libertății religioase reprezentau principalele obiective ale partidului.
La 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului București a înregistrat prima cerere de înscriere a unui partid, aceea a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, noua titulatură a PNȚ. Ea a fost pusă în acord cu apartenența la Internaționala Creștin Democrată. Corneliu Coposu a devenit astfel primul președinte al PNȚCD.
Născut la Bobota, județul Salaj, C. Coposu a fost deținut politic sub regimul comunist. La data de 15 septembrie 1919, la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la școala confesională română unită, pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat la Colegiul Sf. Vasile din Blaj, doar după ce a urmat clasa a cincea în particular și după ce a obținut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a intrat la Facultatea de Drept și Științe de Stat din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obținut după 3 ani. În această perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În continuare, în 1933 a înființat filiala Cluj a PNȚ iar în 1935 a fost ales președinte al Uniunii Studenților Democrați din Universitatea Cluj și președinte al Tineretului Național Țărănesc. În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupție în cadrul unui contract de armament, Coposu este condamnat la 3 luni și o zi de închisoare, pentru lezmajestate, fiind acuzat pentru posesia unor documente. Pedeapsa a fost ispășită în condiții speciale: așternut personal, își procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar ușa celulei nu era încuiată.
Între 1937 și 1940 a activat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, pe care l-a însoțit în toate misiunile sale politice. În 1940 a primit funcția de secretar politic al lui Iuliu Maniu. În 1945 a devenit președinte al filialei PNȚ Sălaj. Traseul ascendent al lui Coposu a fost curmat însă pe data de 14 iulie 1947. Atunci, a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat. După 1990, Corneliu Coposu a dovedit calități de strateg politic atunci cînd i-a convins pe liderii partidelor din opoziție și ai asociațiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a președintelui Ion Iliescu și a Frontului Salvării Naționale era cea a opoziției unite: de unde și deviza ”Nu putem reuși decît împreună”.
În perspectiva alegerilor din 1990, Delegația Permanentă a partidului, întrunită la 6 aprilie 1990, a desemnat pe Ion Rațiu drept candidat la președinția țării. Câteva zile mai târziu, PNȚCD, PNL și PSDR au dat o declarație comună prin care anunțau că vor colabora și se vor sprijini reciproc în alegeri. Astfel, la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990, PNȚCD a obținut 2,56% din voturile pentru Adunarea Deputaților și 2,50% din voturile pentru Senat — 12 mandate de deputat și unul de senator. Candidatul la președinție al partidului, Ion Rațiu, a obținut 617.007 voturi — 4,29%.
Dincolo de aceste aspecte, în vara lui 1990, s-au reînființat departamentele de studii, doctrine și programe ale partidului, coordonate de profesorul Gabriel Țepelea, membru de onoare al Academiei Române. În acest cadru s-au publicat peste 200 de volume cu carater programatic, doctrinar și istoric. Merită subliniată în acest sens traducerea „O Europă și cealaltă” a lui Wilfied Martens; „Libertate sub semnul răspunderii – doctrina creștin-democrată germană; „Iuliu Maniu în fața istoriei”; „Ion Mihalache în fața istoriei” ș.a.
Primul Congres al PNȚCD — 25–27 septembrie 1991— a adoptat Statutul și Programul și a desemnat conducerea. Președinte al partidului a fost ales Corneliu Coposu, prim-vicepreședinte Ion Diaconescu, secretar general Valentin Gabrielescu, vicepreședinți Ion Rațiu, Gabriel Țepelea, Cicerone Ionițoiu, Ioan Bărbuș, Șerban Ghica. Dintre aceste personalități, merită să zăbovim puțin asupra lui Ion Rațiu. Ion Rațiu este descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac), din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen. Membru de seamă al familiei Rațiu, a fost fiul avocatului Dr. Augustin Rațiu din Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii Nicolae Rațiu (decedat în 1932). Mama sa, Eugenia Rațiu, născută Turcu, a fost nepoata lui Ion Codru-Drăgușanu, autorul "Peregrinului transilvan".
A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). A fost desemnat Membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.
În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra, sub ministrul Viorel Tilea. Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În 1991 a înființat ziarul Cotidianul.
La 26 noiembrie 1991, PNȚCD a constituit, alături de formațiunile membre ale CNID și de formațiunile civice din Forumul Democratic Antitotalitar, Convenția Democratică din România (CDR), alianță ce viza cucerirea puterii printr-o strategie comună la viitoarele alegeri locale și legislative, prin participarea pe liste comune. PNȚCD s-a dovedit, în timp, componenta cea mai constantă a CDR, participând pe listele acestei alianțe la toate alegerile locale și parlamentare până în 2004, în timp ce PNL și UDMR s-au retras în 1992; PNL a revenit în CDR înaintea alegerilor din anul 1996, dar s-a retras din nou odată cu anul 2000.
II.2. Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat — lider al coaliției de guvernare, 1996-2000
În vederea stabilirii listelor electorale ale CDR pentru alegerile legislative din noiembrie 1996, au fost luate în considerație rezultatele alegerilor locale și cele ale sondajelor de opinie comandate pentru a stabili forța electorală a partidelor membre ale alianței. Astfel, trei sondaje au stabilit că PNȚCD se bucura de cea mai mare popularitate, fiind urmat la o distanță de 20 – 30% de PNL, revenit în Convenție în decembrie 1994: două din cele trei sondaje acordau o popularitate de aproximativ 50% pentru PNȚCD, în cadrul CDR. Prin urmare, la alegerile legislative din 3 noiembrie 1996, CDR a obținut 30,17% din voturile pentru Camera Deputaților și 30,70% din cele pentru Senat, plasându-se pe primul loc. PNȚCD, cel mai puternic partid din Convenție, a trimis în Parlament 83 deputați și 27 senatori.
Se impune să notăm că în guvernul de coaliție, pe baza algoritmului negociat, PNȚCD a deținut postul de premier – prin Victor Ciorbea – și cele mai multe ministere. Dar, în urma demisiei premierului Victor Ciorbea și a Guvernului din 15 aprilie 1998, urmărindu-se menținerea coaliției de guvernământ, amenințată de plecarea Partidului Democrat (PD), PNȚCD a desemnat un nou premier, în persoana lui Radu Vasile. Soluția s-a dovedit efemeră, întrucât țărăniștii au retras sprijinul politic premierului Radu Vasile, acesta fiind ulterior exclus din partid la 27 decembrie 1999.
Mai departe, la 21 decembrie 1999, Parlamentul a acordat votul de încredere unui nou guvern, condus de Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale. Renunțând la funcția de premier în favoarea unui independent, PNȚCD a păstrat ministerele deținute anterior și a obținut șefia Consiliului Economic, organism nou înființat, cu rolul de a coordona activitatea ministerelor economice. În ciuda acestor realități, După guvernarea 1996 – 2000, aspru criticată, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, principalul exponent al Convenției Democrate Române, nu a reușit să obțină numărul de voturi necesare trecerii pragului electoral.
II.3. Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat — ieșirea de la guvernare și din Parlament
La începutul anului 2000, s-au purtat discuții cu PNL pentru revizuirea protocolului CDR. La 18 februarie 2000, s-au semnat două protocoale care prevedeau participarea celor două partide pe liste separate la primul tur de scrutin al alegerilor locale — cu sprijin reciproc în turul secund — și participarea pe liste comune la alegerile parlamentare, cu sprijinirea unui candidat comun la prezidențiale. Totodată, s-a convenit ca în baza rezultatelor la alegerile locale și ale sondajelor de opinie, se va hotărî care dintre cele două partide să dețină președinția alianței.
Rezultatele modeste înregistrate de CDR la alegerile locale din iunie 2000 — 10,10% din voturile pentru primari, 7,27% din cele pentru Consiliile Județene — și nerevenirea liberalilor în alianță au determinat conducerea PNȚCD să caute o nouă formulă politică pentru alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie 2000. Astfel, a luat naștere Convenția Democrată Română – 2000, o alianță care a reunit la 7 august 2000 Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), Uniunea Forțelor de Dreapta (UFD) și Federația Ecologistă din România (FER), cărora li s-au adăugat Partidul Moldovenilor (PM), la 17 august, și Alianța Națională Creștin Democrată (ANCD), la 20 august. În absența unui candidat propriu la președinție și a renunțării președintelui Emil Constantinescu de a mai candida pentru un nou mandat, PNȚCD și CDR-2000 au susținut candidatura premierului independent Mugur Isărescu.
Ca urmare a eșecului, la 27 noiembrie 2000, conducerea PNȚCD și-a anunțat demisia colectivă, asumându-și astfel responsabilitatea. Conducerea interimară a fost asigurată de Forul Tranzitoriu de Conducere care, întrunit la 2 decembrie 2000, a desemnat un Birou Interimar de Conducere. Din acest organism, însărcinat cu organizarea unui nou congres în luna ianuarie 2001, au făcut parte Constantin Dudu Ionescu (coordonator), Vasile Lupu, Remus Opriș, Bogdan Pițigoi și Radu Sârbu. Congresul al III-lea al PNȚCD (19-21 ianuarie 2001) a ales pe Ion Diaconescu în calitate de președinte de onoare al PNȚCD și pe Andrei Marga, președintele partidului. Alegerea președintelui s-a făcut în urma modificării Statutului, în prima zi a Congresului, în sensul eliminării condiției unei vechimi de minim cinci ani în partid pentru candidații la președinție. Președinte al partidului a devenit Andrei Marga, prim-vicepreședinte a fost ales Vasile Lupu, secretar general — Călin Cătălin Chiriță, iar ca vicepreședinți au fost aleși Șerban Bubenek, Ion Caramitru, Gheorghe Ciuhandu, Constantin Dudu Ionescu, Ioan Avram Mureșan, Nicolae Noica, Irinel Popescu și Radu Sârbu. Noul președinte și-a propus reformarea partidului și restabilirea popularității lui.
Mai departe, la 21 ianuarie 2007, în funcția de președinte a fost ales omul de afaceri Marian Miluț, care a devenit membru al partidului în anul 2005. El a fost urmat de Aurelian Pavelescu. În 2011, un congres ținut în luna iunie l-a ales ca președinte pe Victor Ciorbea.
În sfârșit, după o perioadă de obscuritate, marcată de certuri la nivelul președinției partidului dintre Pavelescu și Ciorbea, anul 2012 a găsit PNȚCD semnând o alianță cu electorală cu PDL și Forța Civică, constituind Alianța România Dreaptă. În cadrul Alianței, PNȚCD a redevenit partid parlamentar, obținând un loc de deputat — Ion Mihăilă— și unul de senator —Valeriu Todirașcu —, ambele la București. La data de 16 martie 2013, PNȚCD și Forța Civică au format din nou Alianța D.A. În urma congresului din 20 aprilie 2013, partidul a fost reunificat; Pavelescu a fost ales președinte, aripile au fost dizolvate. În toamna anului 2013 PNȚCD a încheiat un protocol de colaborare cu Inițiativa România Liberală, fondată de liberali care au părăsit PNL. În noiembrie 2013 Pavelescu a fost reconfirmat în funcție, iar fondatorii IRL: președintele fundației, Vlad Moisescu, secretar general al PNȚCD, deputatul Diana Tușa și Andrei Chiliman vicepreședinți. Amintim și faptul că fostul deputat democrat-liberal Maria Stavrositu au fost aleasă vicepreședinte, alături de fostul Avocat al Poporului, Gheorghe Iancu.
Este un fapt de notorietate că între anii 1996 și 2000, PNȚCD a guvernat România, după 63 de ani de opoziție, într-o coaliție pornită pe calea reformelor, alături de partide ca PNL, PD, UDMR, cu doctrine deosebite față de doctrina sa. Interesele de partid în cadrul coaliției au fost deosebit de puternice încât s-au produs blocaje decizionale, cu efecte negative asupra procesului de reformă. Cu toate acestea, guvernarea coaliției a reprezentat o cotitură în evoluția vieții politice românești, după anii comunismului. În politica internă au fost luate măsuri de reformă economică și socială, s-a creat cadrul legislativ și instituțional care să situeze România la nivelul țărilor occidentale, adoptând și respectând valorile acestora, făcându-se imposibilă revenirea la un regim comunist. De asemenea, în politica externă s-a produs o orientare sinceră și hotărâtă de integrare în structurile europene și euroatlantice. Totuși, în urma acestor demersuri, rezultatele s-au menținut modeste. Aprecierea lor trebuie să fie una echilibrată, fără a exagera meritele, dar nici limitele.
CAPITOLUL AL III-LEA. PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC VERSUS PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC CREȘTIN DEMOCRAT. CONSIDERAȚII GENERALE
III.1. Guvernările interbelice — Câteva considerații
În cele ce urmează vom încerca să operăm o comparație a prestației organizației politice național-țărăniste din România de după 1989 cu cele săvârșite de PNȚ în perioada interbelică. Dat fiind cadrul lucrării de licență în care ne situăm, nu vom putea desfășura o comparație de ordin exhaustiv. Altfel spus, nu vom putea cuprinde cu analiza toate momentele istoriei PNȚ în perioada interbelică, pentru a le pune apoi în oglindă cu cele petrecute cu național-țărăniștii după anul 1989. În consecință, ne vom concentra atenția asupra rezultatelor guvernării acestui partid, care a format guvernul atât în perioada dintre cele două războaie mondiale, cât și după căderea comunismului, în rolul de partid dominant al coaliției de guvernare.
Este de domeniul evidenței faptul că orice comparației rezonabilă se poate realiza doar în anumiți parametri. Astfel, realitățile României interbelice au fost cu totul altele față de România de după 1989. Mai toate aspectele sunt diferite: realitățile economice, sociale, mentalitățile etc. Este drept că anumiți factori au fost prezenți în ambele perioade, cum ar fi corupția excesivă. În aceste condiții, faptul de a compara prestația aceleiași entități politice în două perioade istorice diferite poate părea aberant. Însă paralela pe care noi vrem să o conturăm nu vizează aprecierea surdă, nenuanțată a rezultatelor guvernărilor conduse de național-țărăniști. Mai curând, încercăm să plasăm Partidul Național Țărănesc în retrospectivă istorică, pentru a putea înțelege contribuția sa, evoluția; dar și regenerarea sa, pe fondul imensei popularități de care s-a bucurat mereu în România, inclusiv în prezent.
În perioada interbelică, factorul decisiv care a dus la popularitatea partidului a fost, după cum e lesne de înțeles, numărul majoritar de țărani din România. În aceste condiții, noua organizație politică a promovat o ideologie nouă — țărănismul — care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică, a țărănimii în structura socială, a democrației rurale în plan politic. În plan economic, în prima guvernare național-țărănistă —1928-1931 — s-a realizat stabilizarea monedei naționale în condițiile marii crize economice mondiale.
În continuare, național-țărăniștii au acordat au acordat o mare atenție agriculturii prin credite pentru țărani și încurajarea achiziționării de mașini și unelte agricole. Mai departe, s-a început construirea unei rețele de șosele moderne, s-au amenajat împrejurimile unor localități, printre care și rețeaua de lacuri din jurul capitalei.
Național-țărăniștii au promovat politica porților deschise, anulând legislația adoptată de Partidul Național-Liberal, care avea la bază concepția prin ,,noi înșine”. S-a asigurat in acest fel ,,egalitatea de tratament” între capitaliștii autohtoni și cei străini, ceea ce a avut ca efecto masivă pătrundere a monopolurilor occidentale în economia României.
În acest punct, se impune să precizăm că datorită insuficientei resurselor financiare, ambele guverne național-țărăniste au contractat mai multe împrumuturi externe, urmate de concesionarea unor bunuri ale statului român: producția de chibrituri, rețeaua telefonică, construirea de drumuri etc.
Viața socială a fost puternic marcată de legea din 1929 ,,pentru libera circulație a pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire”, prin care s-a urmărit ,,selecționarea naturală a cultivatorilor serioși”. Legea permitea țăranilor împroprietăriți să-și vândă pământurile, dar cumpărătorul nu putea să dețină mai mult de 25 de ha teren agricol. În această manieră, s-a urmărit împiedicarea refacerii marii proprietăți agraare.
A mai afost adoptată legea pentru încheierea contractului colectiv de muncă, prin care s-au limitat abuzurile patronatului în raporturile cu salariații, precum și modernizarea relațiilor de muncă. În plan social însa, criza economică s-a resimțt dureros, înregistrându-se numeroase acțiuni de protest împotriva politicii guvernamentale. Cea mai puternică manifestație a fost la Lupeni. Aici, autoritățile au recurs la represiunea armatei pentru restabilirea ordinii. Mai departe, deoarece țărănimea ajunsese în imposibilitatea de a-și achita datoriile contractate la bănci și cămătari, guvernul a inițiat o lege pentru suspendarea plății datoriilor agricole. Guvernarea național-țărănistă a avut de confruntat și criza dinastică. Se cuvine menționat că Iuliu Maniu, a fost primul om politic care a sesizat pericolul tendințelor autoritare ale lui Carol al II-lea petru evoluția democratică a României și a luat atitudine fermă împotriva camarilei regale.
Național-țărăniștii au părăsit puterea în aprilie 1931 cu forțele serios zdruncinate, fapt reflectat în rezultatul alegerilor din același an: 14,9 %. În timpul guvernului de ,,Uniune națională” condus de Nicolae Iorga, care actiona sub tutela regelui Carol al II-lea, Partidul Național-Țărănesc a desfășurat o susținută activitate opoziționistă.
Reveniți la guvernare în iunie 1932, național-țărăniștii au continuat politica ,,porților deschise”. Însă și în acest rând, criza economică devastatoare a generat mari frământări sociale. Guvernula a fost nevoit din nou să apeleze la represiunea armatei pentru a restabili ordinea în cazul muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei sau ceferiștii de la Atelieriele ,,Grivița” din București.
Guvernele național-țărăniste au acționat pentru menținerea regimului democratic parlamentar-constituțional. Astfel, în ianuarie 1931, printr-o decizie a Ministerului de Interne, a fost dizolvată Garda de Fier. Iuliu Maniu, pe de altă parte, s-a opus cu energie amestecului camarilei regale în viața politică, dar fără succes. În mod ostentantiv, el și-a dat demisia din fruntea guvernului (ianuarie 1933) și apoi a Partidului Național-Țărănesc (mai 1933). În locul său a fost ales Alexandru Vaida-Voevod, care s-a dovedit receptiv la sugestiile regelui și tolerant față de activitatea camarilei.
Politica externă a promovată de guvernele național-țărăniste a vizat apararea păcii și Statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de la Versailles, promovarea unor relații normale cu toți vecinii. În acest spirit au acționat pentru consolidarea Micii Înțelegeri, au pregătit terenul pentru creearea Înțelegerii Balcanice. Alături de aceste activități, mai adăugăm intensul travaliu în cadrul Societății Națiunilor.
Activitatea guvernamentală a Partidului Național-Țărănesc s-a încheiat în noiembrie 1933, când Carol al II-lea a adus la putere pe liberali. Pierderea influenței național-țărăniștilor în rândul electoratului s-a redus la 13,9 %, în alegerile din 1933. Dincolo de acest eșec, credem că Partidul Național-Țărănesc în perioada interbelică și-a pus amprenta pe evoluția României timp de peste două decenii; atât prin activitatea de guvernământ, cât și prin cea de opoziție, afirmându-se ca o importantă forță a democrației și demnității naționale.
III.2. Guvernarea 1996 – 2000 — repere
Numai în timpul Guvernarii 1996 – 2000, România a ieșit cu totul de sub influeța estică și s-a orientat definitiv spre alianțe cu marile țări democratice din Europa si America de Nord. Ea reînnoadă astfel firul rupt, în ajunul celui de al Doilea Razboi Mondial, al politicii externe românești. În aceasta perioadă s-au pus bazele obiectivelor strategice de integrare în Uniunea Europeană și în NATO. Mai mult, în criza din Kosovo, România s-a comportat ca un aliat al occidentului și ca un membru de facto al NATO.
Pe plan politic, menționăm două realizări : soluționarea conflictului cu minoritatea maghiara, UDMR participând la guvernare și eliminarea definitivă a « mineriadei » ca formă de manifestare politică. Lichidarea ultimei mineriade, cea din ianuarie 1999 si prezervarea stării de drept au marcat un punct de cotitură al perioadei de tranziție.
Justiția a cunoscut primele tentative de emancipare de sub controlul politic. S-au început anchete privind crimele săvârșite în timpul evenimentelor din decembrie ‘89 și a mineriadelor și s-au deschis procese unor responsabili ale acestora. A început lupta împotriva corupției și crimei organizate cu anchetarea, judecarea și condamnarea mai multor infractori. Din pacate, în bună parte, aceste procese nu au putut fi finalizate.
Pe plan economic s-au angajat cu succes reforme esențiale cum a fost cazul în sectorul minier. Au început adevaratele privatizări. Dar, cum era normal, evoluțiile pozitive în plan economic nu au devenit vizibile decât spre sfârșitul Guvernarii 1996 – 2000. Creșterea economică în primul deceniu al secolului XXI s-a datorat și reformelor întreprinse în perioada acestei guvernări. Totuși, aproximativ 1.000 dintre contractele de vânzare încheiate de Fondul Proprietății de Stat, în perioada 1997 – 2000, au fost reziliate ulterior.
Evident, guvernarea 1996 – 2000 nu a avut numai realizări. Mai multe din obiectivele pe care și le fixase în ajunul ajungerii la putere au fost numai parțial sau deloc atinse. Economia românească era într-o stare extrem de dificilă. Pe de o parte, reformele întreprinse au cauzat o puternică comprimare a ei, inflația galopantă nu a putut fi stăpânită și somajul a crescut.
Se impune să notăm că opinia publică aștepta măsuri cu caracter moral accentuat. Șomajul înregistrează cea mai mare rată postdecembristă, de 11,8%, în 1999. Guvernul CDR permite și el pensionările anticipate, pentru a masca șomajul – peste 650.000 de persoane s-au pensionat în acești ani. Asta va exercita însă o presiune crescândă asupra fondului de pensii, deficitele crescând de la an la an, cu un punct culminant de aproape 600 de milioane de euro, în 1998.
Societatea civila era dispusă la sacrificiile legate de reforma economică cu condiția ca ele să fie echitabil distribuite și să se puna capă tspolieriii începute imediat după decembrie 1989. Opinia publică mai solicita și accelerarea și ameliorarea procesului de restituire a proprietăților. Dorea să cunoască adevărul despre evenimentele din 1989 și despre mineriade, care atinseseră paroxismul în iunie 1990. Se spera ca adevărații responsabili ai celor cincizeci de ani de comunism să fie aduși în fața justiției. Însă toate acestea au rămas, în bună parte, deziderate neîmplinite. Guvernarea 1996 – 2000 nu a știut, nu a putut și o parte a membrilor ei s-a opus unei evoluții morale, europene a instituțiilor, administrației și economiei.
La sfârșitul anului 1999 era clar că CDR nu va mai avea forța de a câștiga alegerile generale din 2000, astfel încât i-a fost foarte dificil să mai propună un prim-ministru din rândurile sale. CDR a sprijinit însă candidatura lui Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naționale a României.
Măcinată de lipsa de unitate cu partenerii de coaliție, dar și de fricțiunile din interiorul său, precum și de criza economică în care se zbătea România post-comunistă, popularitatea CDR s-a erodat puternic. PNȚCD, în calitate de principal partid al alianței, a suferit cel mai puternic. Al doilea partid din Convenție, PNL, a solicitat întâi instituirea unei situații de paritate cu PNȚCD, optând apoi pentru a se prezenta pe liste separate la alegerile locale din 2000, la care CDR a obținut rezultate modeste, clasându-se pe locul 5, după numărul de mandate obținute. Pentru alegerile generale din toamna anului 2000, PNL nu a mai revenit în Convenție, astfel că la 7 august 2000, la inițiativa PNȚCD, împreună cu alte partide mai mici (Uniunea Forțelor de Dreapta, Alianța Națională Creștin Democrată, Partidul Moldovenilor, Federația Ecologistă din România) s-a constituit o nouă alianță politică, denumită Convenția Democrată Română 2000, care însă nu a reușit să strângă suficiente voturi (10% din voturile valabil exprimate, prag instituit de legea electorală în vigoarea la data alegerilor) pentru a mai intra în Parlament.
Guvernările național-țărăniste din perioada României interbelice au fost umbrite, indiscutabil, de efectele negative ale marii crize economice. Din acest motiv, PNȚ, în frunte cu Iuliu Maniu, nu și-a ,,putut da întreaga măsură”. La celălalt pol, după 1989, PNȚCD a avut de înfruntat și numeroasele piedici neo-comuniste, reprezentate prin corifeul Ion Iliescu, care au dus la falimentul proiectului țărănist. În perioada de după 1989, opinia publică și societatea civilă a reținut guvernarea condusă de PNȚCD mai curând ca o deziluzie, ca o decepție, datorită incapacității de a racorda România la noile obiective de atins: reforma economică, privatizările, integrarea europeană, respectiv cea nord-atlantică.
CONCLUZII
Partidul National-Țărănesc a luat ființă în octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc. Cele două partide au cunoscut o evoluție semnificativă, avându-și originea în realitățile sociale românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului celui de-al XX-lea.
În noiembrie 1928, s-a format primul guvern național-țărănist, prezidat de Iuliu Maniu. Excepționala popularitate a Partidului Național-Țărănesc a fost ilustrată în victoria de la alegerile parlamentare din decembrie 1928, când a obtinut 77,76 % din voturi. Activitatea guvernamentală însă a fost puternic influențată de marea criză economică mondială din anii1929-1933. Astfel, țărăniștii au părasit guvernarea cu prestigiul serios diminuat.
Reveniti la guvernare în iunie 1932, național-țărăniștii au continuat politica ,,porților deschise”, sfârșind apoi prin a promova o politică protectionistă, similară celei promovate de liberali în primul deceniu interbelic. Dincolo de aspectele economice grave, liderul partidului, Iuliu Maniu, a avut serioase confruntări în timpul manadatului său cu regele Carol II-lea, a cărui conduită nu o tolera.
Dizolvat de către comuniști în 1947, Partidul Național-Țărănesc a revenit pe scena politică românească odată cu anul 1990, fiind, de altfel, primul partid politic din România înscris la tribunal. Elanul acestei noi perioade a fost datorat și personalității lui Corneliu Coposu, deținut
politic sub regimul comunist. Oportunitatea PNȚ(CD)-ului de a reveni la guvernare s-a ivit odată cu anul 1996, atunci când a dominat coaliția de guvernare. În schimbul crizei economice mondiale, țărăniștii au avut în acest rând de înfruntat probleme de altă natură: persistența neo-comunismului, racordarea integrală a României la economia de piață prin demararea privatizărilor; dar mai ales integrarea României la structurile europene și nord-atlantice. Provocările au fost imense, iar rezultatele s-au dovedit slabe, pe alocuri dezastruoase. Șomajul a înregistrat cea mai mare rată postdecembristă, de 11,8%, în 1999. La sfârșitul anului 1999 era clar că PNȚCD nu va mai avea forța de a câștiga alegerile generale din 2000, astfel încât i-a fost foarte dificil să mai propună un prim-ministru din rândurile sale.
Măcinată de lipsa de unitate cu partenerii de coaliție, dar și de fricțiunile din interiorul său, precum și de criza economică în care se zbătea România post-comunistă, popularitatea partidului studiat s-a erodat puternic.
BIBLIOGRAFIE
PRESĂ
,,Patria”, XIV, nr. 140 din 18 iulie 1932.
,,Dreptatea”, VII, 11 ianuarie, 1933.
,,Dreptatea”, 18 februarie 1933.
,,Jurnalul literar”, aprilie 2011.
LUCRĂRI GENERALE
Abraham Florin, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic,București, 2006.
Alexandru, Ion, Stoica, Stan, România după 1989. Mică enciclopedie, București, Editura Meronia, 2005.
Tr. Bratu, Politica națională față de minorități. Note și observațiuni, București, 1923.
Boboc Valeriu, Daniel Vot universal și cultură politică în România interbelică, Iași, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011.
Em. Bold, Consolidarea unității național-statale românești. Măsuri legislative economice, politice și sociale (1918-1940), Iași, 1987.
Călinescu, Armand, Însemnări politice. 1916-1939, Ediție îngrijită și prefațată de Al. Gh. Savu, București, Editura Humanitas, 1990.
Ciachir Nicolae, Marile puteri și România (1856-1947), București, 1996.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997.
Diaconescu, Ion (coordonator), Ion Mihalache în fața istoriei, București, Editura Gândirea românească, 1994.
Dobrinescu Valeriu Florin, România și Ungaria de la Trianon la Paris. Bătălia diplomatică pentru Transilvania, București, 1996.
Fischer-Galati Stephen, România în secolul al XX-lea, Iasi, 1998.
Gafencu, Gr., Însemnări politice. 1929-1939, ediție Stelian Neagoe, București, 1991.
Gallagher, Tom, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, București, Editura Humanitas, 2004.
Georgescu,Vlad, Istoria românilor, București, Humanitas, 1990.
Giurescu Dinu. C, România în al doilea război mondial, București, 1999.
Heines, Rosemarie, Televiziunea și reconfigurarea politicului: alegerile prezidențiale din România din anii 1996 și 2000. Studii de caz, Iași, Polirom, 2002.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Editura Humanitas, 1996.
Ionescu-Galbeni, Nicolae, Badea, Alexandru, Petrescu, Virgil, Ghia Dinu, (eds.), Corneliu Coposu în fața istoriei, București, Editura Metropol, 1996.
M. Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice, Sibiu, 1933.
Licu, Ion D., Iuliu Maniu. Confruntarea lui Iuliu Maniu versus Carol al II-lea, București, Editura Militară, 2001.
Madgearu V., Agrarianism. Capitalism. Imperialism, București, 1936.
Idem, Evoluția economiei românești după războiul mondial, București, 1940.
Manoilescu Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii (iulie-august 1940), București, 1991.
Maior, Liviu, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, Editura Sincron, 1993.
Murariu, I., Iancu, Gh., Constituțiile României (1858-1991). Texte, note, prezentare comparată, ediția a III-a, București, 1995.
Onișoru, Gheorghe, Constantiniu, Florin, Operațiunea Tămădău: desființarea Partidului Național Țărănesc (1947), București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2008.
Oprea, Ion M., Nicolae Titulescu, București, Editura Științifică, 1966.
Z. Ornea, Țărănismul: studiu sociologic, București, 1969.
Idem, Tradiționalism și modernizare în deceniul al treilea, București, 1980.
Pasti Vladimir, România în tranziție. Căderea României în viitor, București, 1995.
Pârvulescu Cristian, Politici și instituții politice, București, 2002.
Pop, Marin, Viața politică în nord-vestul României. Partidul Național-Român și Național Țărănesc din Sălaj:1869-1948, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2007.
Preda Dumitru, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului : prăbușirea regimurilor comuniste europene, București, 2000.
E. Popescu, Din istoria politică a României. Constituția din 1923, București, 1983.
Quinlan, Paul, Regele playboy: Carol al II-lea al României, traducere din limba engleză de Mona Antohi, București, Editura Humanitas, 2008.
Rateș Nestor, România. Revoluția încâlcită, București, 1994.
Rizescu, Victor, Tranziții discursive: despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism, București, Editura Corint, 2012.
Rothschild Joseph, Întoarcerea la diversitate, Oradea, 1997.
Rusenescu, M., Saizu, I., Viața politică în România, 1922-1928, București, Editura Politică, 1979.
Sălăgean, Marcela, Introducere în istoria contemporană a României, Cluj-Napoca, Presa Univerrsitară Clujeană, 2013.
Scurtu, Ioan (coordonator), Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1982
Idem, Istoria Partidului Național Țărănesc, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 1994.
Idem, Iuliu Maniu :activitatea politică, Iași, Editura TipoMoldova, 2010.
Idem, Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea, București, Editura Mica Valahie, 2011.
Idem, Structuri politice în Europa centrală și de Sud-Est (1918-2001), vol. II, România, București, 2003.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, București, Editura
Paideia, 1999.
Scurtu Ioan, Ion Bulei, Democrația la români, 1866-1938, București, 1990.
Stelu, Șerban, Elite, partide și spectru politic în România interbelică, București, Editura Paideia, 2006.
Stere, Constantin C., Documentări politice, București; Chișinău, Editura Museum; Fundația Culturală Română, 2002.
Spector Sherman David, România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) Diplomația lui Ion I. C. Brătianu, București, 1995.
Șandru, Dumitru, Relația industrie-agricultură în România interbelică, Iași, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, 1987.
Șeicaru, Pamfil, Istoria partidelor național, țărănist și național țărănist, vol. 2, Madrid, Editura Carpați, 1963.
Talpeș I., Diplomație și apărare. Coordonate ale politicii externe românești. 1933-1939, București, 1988.
Turcu, Constantin I., Voicu, Ioan, Nicolae Titulescu în universul diplomației păcii, București, Editura Politică, 1984.
Țepelea, Gabriel, Din gândirea creștin democrată românească, București, Editura Metropol, 1995.
Țurlea, Petre, Partidul Național Țărănesc: tentative de reînființare după 1947, București, Editura Historia, 2007.
Țuțu, Dumitru România în contextul relațiilor comerciale ale sud-estului european în perioada interbelică, București, 1973.
Zarojanu, Tudor Călin, Viața lui Corneliu Coposu, Ediția a 2-a, revăzută și completată, București, Editura Mașina de scris, 2005.
ANEXE
Procesul verbal de constituire a Partidului Țărănesc
,,1. Declarăm că, față de începuturile făcute în unele județe din țară, ne constituim în Partid Țărănesc.
Înțelegem prin Partid Țărănesc un partid nou, cu structura socială țărănească – țărănimea organizată politicește.
Cu program care să fie expresia nevoilor ei văzute în lumina timpului și potrivit cerințelor neamului românesc unit. Partid nou, cu moravuri noi politice – care nu exclude, ci, din contra, solicită colaborarea cu muncitorii orașelor și cheamă la conducere pe intelectuali neînregimentați în vechile partide oligarhice.
Numele definitiv al partidului se va da de congresul alcătuit din toate aceste elemente.
1. Partidul Țărănesc îl socotim necesar și la timp:
a) Ca singurul instrument politic care garantează țărănimii împlinirea întreagă și nefățarnică a tuturor nevoilor ei materiale și sufletești, participând direct și activ la rezolvarea acestor nevoi obștești.
b) Ca mijloc de a o feri, pe de o parte, de bolșevism, pe de alta, de soarta de zestre guvernamentală ce vor să-i păstreze partidele boierești.
c) Ca mijloc de a întări încrederea țărănimii române din țările surori unite în România, în care văd pericolul domniei boierești.
d) Ca o garanție a grabnicei și sigurei curățiri a moravurilor rele adânc înrădăcinate în partidele politice.
2. Programul partidului va cuprinde în mod firesc realizarea integrală a aspirațiunilor și nevoilor țărănimii române:
a) Intrarea tuturor moșiilor în mâinile țăranilor care le muncesc, pe prețuri care să le înlesnească, iar nu să le îngreuieze înstrăinarea lor.
b) Restabilirea vechilor drepturi ale țăranilor la păduri și islazuri.
c) Subsolul proprietatea statului: adică toate minele de orice fel, cărbuni, sare, păcură, să fie ale statului.
d) Reforma administrativă plecând de la autonomia comunei rurale cu buget suficient și neciuntit de stat și continuând cu plasa, județul și provincia ca unități administrative autonome.
e) Intensificarea mijloacelor de pătrundere a culturii în popor, prin crearea de așezăminte culturale și de petrecere, conduse de elemente bine alese și bine plătite.
f) Reforma impozitelor cu așezarea dărilor potrivit cu averea fiecăruia.
g) Descentralizarea cooperativă. (Cooperație liberă, cu controlul de stat).
h) Autonomia bisericii.
i) Înlocuirea jandarmeriei.
j) Reforma serviciului sanitar.
k) Lege pentru justificarea averii funcționarilor publici și a acelora făcute în timpul războiului.
“Țara nouă”, din 4/17 august 1919
Constituția din 1923
Titlul I – Despre teritoriul României
Art. 1. Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil.
Art. 2. Teritoriul României este nealienabil.Hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi.
Art. 3. Teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de gintă străină.
Art. 4. Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în județe, județele în comune.
Numărul, întinderea și subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă.
Titlul II – Despre drepturile românilor
Art. 5. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi.
Art. 6. Constituțiunea de față și toate celelalte legi relative la drepturile politice determină care sunt, deosebit de calitatea de român, condițiunile nece-sare pentru exercitarea acestor drepturi.
Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice.
Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor două sexe.
Art. 7. Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturi civile și politice și a le exercita.
Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.
Naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul de Miniștri, în urma constatării unei comisiuni, compusă din: primul-președinte și președinții Curții de apel din Capitala țării, că solicitantul îndeplinește conditiunile legale.
O lege specială va determina condițiunile și procedura prin care străinii dobândesc naturalizarea.
Naturalizarea nu are efect retroactiv. Soția si copiii minori profită, În condițiunile prevăzute de lege, de naturalizarea soțului sau tatălui.
Art. 8. Nu se admite în stat nici o deosebire de naștere sau de clase sociale. Toți românii, fără deosebire etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără osebire la dările și sarcinile publice.
Numai ei sunt admisibili în funcțiunile și demnitățile publice, civile și militare.
Legi speciale vor determina Statutul funcționarilor publici.
Străinii nu vor fi admiși în funcțiunile publice decât în cazuri excep-ționale și anume statornicite de legi.
Art. 9. Toți străinii aflători pe pământul României se bucură de protecțiunea dată de legi persoanelor și averilor în genere.
Art. 10. Toate privilegiile de orice natură, scutirile și monopolurile de clasă sunt oprite pentru totdeauna în statul român.
Titlurile de noblețe sunt și rămân neadmise în statul român.
Decorațiunile străine se vor purta de români numai cu autorizarea regelui.
Art. 11. Libertatea individuală este garantată.
Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziționat, decât în cazurile și după formele prevăzute în legi.
Nimeni nu poate fi deținut sau arestat, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat, care trebuie să-i fie comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după deținere sau arestare.
În caz de vină vădită, deținerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite în 24 de ore și i se va comunica conform alineatului precedent.
Art. 12. Nimeni nu poate fi sustras în contra voinței sale de la judecătorii ce-i dă legea.
Art. 13. Domiciliul este inviolabil.
Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decât de autoritățile competente, în cazurile anume prevăzute de lege și potrivit formelor de ea prescrise.
Art. 14. Nici o pedeapsă nu poate fi înființată, nici aplicată decât în puterea legii.
Art. 15. Nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor.
Art. 16. Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînființa afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război.
Art. 17. Proprietatea de orice natură, precum și creanțele asupra statului sunt garantate.
Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obștesc, de subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligațiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeței, clădirilor și lucrărilor existente; în lipsă de învoială, despăgubirea se va fixa de justiție.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție.
O lege specială va determina cazurile de utilitate publică, procedura și modul exproprierii.
În afară de expropriere pentru căile de comunicație, salubritate publică, apărarea Țării și lucrări de interes militar, cultural și acele impuse de interese generale directe ale statului și administrațiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publică vor trebui să fie stabilite prin legi votate cu majoritatea de două treimi.
Legile existente privitoare la alinierea și lărgirea stradelor de prin comune, precum și la malurile apelor ce curg prin sau pe lângă ele, rămân în vigoare în tot cuprinsul Regatului.
Art. 18. Numai românii și cei naturalizați români pot dobândi orice titlu și deține imobile rurale în România. Străinii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile.
Art. 19. Zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului. Se exceptează masele de roci comune, carierele de materiale de construcție și depozitele de turbă, fără prejudiciul drepturilor dobândite de stat pe baza legilor anterioare.
O lege specială a minelor va determina normele și condițiunile de punere în valoare a acestor bunuri, va fixa redevența proprietarului suprafeței și va arăta totodată putința și măsura în care aceștia vor participa la exploatarea acestor bogății.
Se va ține seama de drepturile câștigate, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului și după distincțiunile ce se vor face în legea specială.
Concesiunile miniere de exploatare, instituite sau date, conform legilor azi în vigoare, se vor respecta pe durata pentru care s-au acordat, iar exploatările miniere existente făcute de proprietari numai cât timp le vor exploata. Nu se vor putea face concesionări perpetue.
Toate concesiunile și exploatările prevăzute în alineatul precedent vor trebui să se conformeze regulilor ce se vor stabili prin lege, care va prevedea și maximum de durată al acestor concesiuni și exploatări și care nu va trece de cinci-zece ani de la promulgarea acestei Constituțiuni.
Art. 20. Căile de comunicație, spațiul atmosferic și apele navigabile și flotabile sunt de domeniul public.
Sunt bunuri publice apele ce pot produce forță motrice și acele ce pot fi folosite în interes obștesc.
Drepturile câștigate se vor respecta sau se vor răscumpăra prin expropriere pentru caz de utilitate publică, după o dreapta și prealabilă despăgubire.
Legi speciale vor determina limita în care toate drepturile de mai sus vor putea fi lăsate în folosința proprietarilor, modalitățile exploatării, precum și despăgubirile cuvenite pentru utilizarea suprafeței și pentru instalațiile în ființă.
Art. 21. Toți factorii producțiunii se bucură de o egală ocrotire.
Statul poate interveni, prin legi, în raporturile dintre acești factori pentru a preveni conflictele economice sau sociale.
Libertatea muncii va fi apărată.
Legea va regula asigurarea socială a muncitorilor, în caz de boală, accidente și altele.
Art. 22. Libertatea conștiinței este absolută.
Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiunea, întrucât exercițiul lor nu aduce atingerea ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale statului. […]
Art. 24. Învățământul este liber în condițiunile stabilite prin legi speciale și întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri și ordinei publice.
Învățământul primar este obligator. În școlile statului acest învățământ se va da gratuit.
Statul, județele și comunele vor da ajutoare și înlesniri elevilor lipsiți de mijloace, în toate gradele învățământului, în măsura și modalitățile prevăzute de lege.
Art. 25. Constituțiunea garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile determinate prin Codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine.
Nici o lege excepțională nu se va putea înființa în această materie.
Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distribuțiunea oricărei publicațiuni nu se va putea înființa.
Nu este nevoie de autorizațiunea prealabilă a nici unei autorități pentru aparițiunea oricărei publicațiuni.
Nici o cauțiune nu se va cere de la ziariști, scriitori, editori, tipografi și litografi.
Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor.
Nici un ziar sau publicațiune nu va putea fi suspendat sau suprimat.
Orice publicațiune periodică, de orice natură, va trebui să aibă un director răspunzător, iar în absența acestuia, un redactor răspunzător. Directorul sau redactorul vor trebui să se bucure de drepturile civile și publice. Numele directorului și numele redactorului vor figura vizibil și permanent în fruntea publicațiunii.
Înainte de apariția publicațiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara și înscrie numele său la tribunalul de comerț.
Sancțiunile acestor dispozițiuni se vor prevedea prin legi speciale.
Art. 26. În ce privește publicațiunile neperiodice, răspunzător de scrierile sale este autorul, în lipsa acestuia editorul; patronul tipografiei răspunde când autorul și editorul nu au fost descoperiți.
La publicațiunile periodice responsabilitatea o au: autorul, directorul sau redactorul în ordinea enumerării.
Proprietarul în toate cazurile este solidar răspunzător de plata despăgubirilor civile.
Delictele de presă se judecă de jurați, afară de cazurile aci statornicite, care se vor judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun:
a) Delictele ce s-ar comite împotriva suveranilor Țării, principelui moștenitor, membrilor familiei regale și dinastiei, șefilor statelor străine și reprezentanților lor;
b) Îndemnurile directe la omor și rebeliune, în cazurile când au fost urmate de execuțiune;
c) Calomniile, injuriile, difamațiile aduse particularilor sau funcționarilor publici oricari ar fi, atinși în viața lor particulară sau în cinstea lor personală.
Arestul preventiv în materie de presă este interzis.
Art. 27. Secretul scrisorilor, telegramelor și al convorbirilor telefonice este neviolabil.
O lege specială va stabili cazurile în care justiția în interesul instrucțiunii penale va putea face excepțiune la dispozițiunea de față.
Aceeași lege va determina responsabilitatea agenților statului și a particularilor pentru violarea secretului scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice.
Art. 28. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se aduna pașnici și fără arme, conformându-se legilor care regulează exercitarea acestui drept, pentru a trata tot felul de chestiuni: întru aceasta nu este trebuință de autorizare prealabilă.
Întrunirile sub cerul liber sunt permise, afară de piețele și căile publice.
Întrunirile, procesiunile și manifestațiile pe căile și piețele publice sunt supuse legilor polițienești.
Art. 29. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se asocia, conformându-se legilor, care regulează exercițiul acestui drept.
Dreptul de liberă asociațiune nu implică în sine dreptul de a crea persoane juridice.
Condițiunile în care se acordă personalitatea juridică se vor stabili prin o lege specială.
Art. 30. Fiecare are dreptul de a se adresa la autoritățile publice prin petițiuni subscrise de către una sau mai multe persoane, neputând însă petiționa decât în numele subscrișilor.
Numai autoritățile constituite au dreptul de a adresa petițiuni în nume colectiv.
Art. 31. Nici o autorizare prealabilă nu este necesară pentru a se exercita urmăriri contra funcționarilor publici pentru faptele administrațiunii lor de părțile vătămate, rămânând însă neatinse regulile speciale, statornicite în privința miniștrilor.
Cazurile și modul urmăririi se vor regula prin anume lege.
Dispozițiuni speciale în Codicele penal vor determina penalitățile prepuitorilor.
Art. 32. Nici un român, fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui stat străin, fără ca însuși prin aceasta să-și piardă cetățenia.
Extrădarea refugiaților politici e oprită.
Titlul III – Despre puterile statului
Art. 33. Toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituțiunea de față.
Art. 34. Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și Reprezentațiunea națională.
Reprezentațiunea națională se împarte în două Adunări:
Senatul și Adunarea Deputaților.
Orice lege cere învoirea câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare.
Nici o lege nu poate fi supusă sancțiunii regale decât după ce se va fi discutat și votat liber de majoritatea ambelor Adunări.
Art. 35. Inițiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative.
Totuși orice lege relativă la veniturile și cheltuielile statului sau la contingentul armatei trebuie să fie votată mai întâi de Adunarea Deputaților.
Art. 36. Interpretațiunea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea legiuitoare.
Art. 37. Promulgarea legilor, votate de ambele Adunări, se va face prin îngrijirea Ministerului Justiției, care va păstra unul din originalele legilor votate, iar al doilea original se păstrează de Arhivele Statului.
Ministerul Justiției este și păstrătorul marelui Sigiliu al statului.
În fiecare an Ministrul Justiției va publica colecțiunea legilor și regulamentelor, în care legile vor fi inserate, purtând numărul de ordine după data promulgării. […]
Capitolul II – Despre rege și miniștrii
Secțiunea I – Despre rege
Art. 77. Puterile constituționale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Maiestății Sale regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor.
Coborâtorii Maiestății Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a Răsăritului. […]
Art. 79. La caz de vacanță a tronului, ambele Adunări se întrunesc de îndată într-o singură Adunare, chiar fără convocare, și cel mai târziu până la 8 zile de la întrunirea lor aleg un rege dintr-o dinastie suverană din Europa occidentală.
Prezența a trei pătrimi din membrii care compun fiecare din ambele Adunări și majoritatea de două treimi a membrilor prezenți sunt necesare pentru a se putea proceda la această alegere.
În cazul când Adunarea nu se va fi făcut în termenul mai sus prescris, atunci în a noua zi, la amiazi, Adunările întrunite vor păși la alegere oricare ar fi numărul membrilor prezenți și cu majoritate absolută a voturilor.
Dacă Adunările s-ar afla dizolvate în momentul vacanței tronului se va urma după modul prescris la articolul următor.
În timpul vacanței tronului, Adunările întrunite vor numi o locotenență regală, compusă din trei persoane, care va exercita puterile regale până la suirea regelui pe tron.
În toate cazurile mai sus arătate votul va fi secret. […]
Art. 82. Regele este major la vârsta de optsprezece ani împliniți.
La suirea sa pe tron, el va depune mai întâi în sânul Adunărilor întrunite următorul jurământ:
“Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”.
Art. 83. Regele, în viață fiind, poate numi o regență, compusă din trei persoane, care, după moartea regelui, să exercite puterile regale în timpul minorității succesorului tronului. Această numire se va face cu primirea Reprezentațiunii naționale, dată în forma prescrisă la art. 79 din Constituțiunea de față.
Regența va exercita totdeauna și tutela succesorului tronului în timpul minorității lui.
Dacă la moartea regelui, regența nu s-ar găsi numită și succesorul tronului ar fi minor, ambele Adunări întrunite, vor numi o regență, procedând după formele prescrise la art. 79 din Constituțiunea de față. [..]
Art. 87. Persoana regelui este inviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători.
Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act.
Art. 88. Regele numește și revocă pe miniștrii săi.
El sancționează și promulgă legile.
El poate refuza sancțiunea sa.
El are dreptul de amnistie în materie politică.
Are dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materii criminale, afară de ceea ce se statornicește în privința miniștrilor.
El nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecății nici a interveni prin nici un mod în administrația justiției.
El numește sau confirmă în funcțiunile publice potrivit legilor.
El nu poate crea o nouă funcțiune fără o lege specială.
El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fără să poată vreodată modifica sau suspenda legile și nu poate scuti pe nimeni de executarea lor.
El este capul armatei.
El conferă gradele militare în conformitate cu legea.
El va conferi Decorațiunile române conform unei anume legi.
El are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale.
El încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerț, navigațiune și alte asemenea, însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea.
Art. 89. Legea fixează lista civilă pentru durata fiecărei domnii.
Art. 90. La 15 octombrie al fiecărui an, Adunarea Deputaților și Senatul se întrunesc fără convocare, dacă regele nu le-a convocat mai înainte.
Durata fiecărei sesiuni este de cinci luni.
Regele deschide sesiunea prin un Mesaj, la care Adunările fac răspunsurile lor.
Regele pronunță închiderea sesiunii.
El are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunările.
El are dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una din ele.
Actul de dizolvare trebuie să conțină convocarea alegătorilor până în două luni de zile și a Adunărilor până în trei luni.
Regele poate amâna Adunările; oricum, amânarea nu poate depăși termenul de o lună, nici a fi reînnoită în aceeași sesiune fără consimțământul Adunărilor.
Art. 91. Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituțiune.
“Monitorul oficial”, din 29 martie 1923
3. Pactul de neagresiune electorală încheiat la 25 noiembrie 1937, între Mișcarea Legionară, Partidul National-Țărănesc și Partidul National-Liberal (Gheorghe Brătianu)
,,Se încheie între partidele subsemnate o înțelegere cu scopul de a apăra libertatea și a asigura corectitudinea alegerilor. Aceste partide încheie, pentru timpul alegerilor actuale în vederea scopului propus, un pact de neagresiune.
Pactul de neagresiune înseamnă înconjurarea actelor și limbajului de violență și de denigrare, dar nu împiedică afirmarea ideologiei proprii și discuția de bună credință.
Se va aduce un cuvânt de chemare și celorlalte partide să se alăture acestei înțelegeri.
O comisiune comună va stabili modul de procedură și demersurile care vor trebui puse în aplicare în cazul infracțiunilor ce ar fi să se producă.
Corneliu Zelea Codreanu, Iuliu Maniu,
Șeful Mișcării Legionare Președintele Partidului Național-Țărănesc
Gheorghe I. Brătianu,
Președintele Partidului Național-Liberal.”
Dreptatea, din 27 noiembrie 1937
4. Articol privind declarațiile primului ministru țărănist Alexandru Vaida-Voevod în legătură cu grevele de la “Grivița”
,,S-au exagerat mult proporțiile unor tulburări al căror deznodământ suntem cei dintâi să-l regretăm. Dar nu putem admite sub nici un motiv să tolerăm să fim terorizați de greve cu scop politic menite a duce la destrămarea țării.
Lucrătorii din cele două ateliere care au provocat ultimele tulburări au manifestat un spirit de agresiune neînfrânat căzând jertfă unor agitatori iezuiți. Aceștia i-au derutat din calea normală a postulatelor de ordin de breaslă, stăruind pentru crearea de soviete – de delegații muncitorești – pe lângă conducerea atelierelor.
Ideea acestui postulat importat de la vecina noastră din răsărit se înțelege de la sine că nu a putut fi admisă și de aceea a procedat cu energie și prompt spre a evita dezastrul. […]
Când însă am văzut că se căuta a se submina existența statului prin experiențe care nu au reușit nici măcar în țara vecină unde s-au născut, atunci a trebuit să intervenim drastic.”
Dreptatea, 23 februarie 1933
5. Aprecieri privind mișcările greviste din ianuarie-februarie 1933
,,În cursul anului 1932 au fost întreprinse numeroase acțiuni care au afectat nivelul de trai al maselor. Încă la începutul anului s-a procedat la o nouă reducere a salariilor, la concedieri masive, la suprimarea unor ajutoare pentru plata chiriilor. Acest asalt al claselor dominante nu putea rămâne fără răspuns, din partea muncitorilor, îndeosebi a celor din ramurile de bază ale economiei.
Partidul Comunist a desfășurat o susținută activitate organizatorică și politică, în vederea mobilizării proletariatului. În acest sens s-au depus noi eforturi pentru a se realiza colaborarea cu Partidul Social-Democrat, în lupta pentru apărarea intereselor fundamentale ale clasei muncitoare, ale maselor, în genere.
Succese și mai importante s-au obținut pe linia colaborării Partidului Comunist cu Partidul Socialist-Unitar, desprins, în 1928, din Partidul Social-Democrat, și care avea ca președinte pe dr. Leon Ghelerter, iar ca secretari pe Ștefan Voitec și Constantin Popovici.
Realizarea înțelegerii de a se acționa împreună, cu forțe unite, a avut o mare importanță în organizarea și desfășurarea luptelor revoluționare care au urmat. La începutul anului 1933, în condițiile adoptării unor noi măsuri de reducere a personalului și salariilor, ca urmare a cererilor venite din partea marilor bănci internaționale, ceferiștii, în frunte cu cei de la atelierele “Grivița” din București, au trecut la acțiune, organizând, la 2 februarie 1933, o puternică grevă pentru satisfacerea unor revendicări de stringentă necesitate privind încetarea reducerii salariilor, a concedierilor și reprimarea concediațiilor, plata indemnizațiilor de chirie și scumpete, etc. În cadrul unei adunări impunătoare, la care au participat 7.000 de ceferiști, a fost ales un Comitet de grevă, compus din 350 de membri, au fost constituite pichete de grevă și gărzi de autoapărare, după care muncitorii au ocupat atelierele, declarând că nu vor relua lucrul decât după satisfacerea memoriului de revendicări.
Vestea intrării în grevă a ceferiștilor de la “Grivița” a avut un puternic ecou în Capitală și în întreaga țară. În numeroase întreprinderi bucureștene s-au ținut mitinguri de solidaritate cu ceferiștii, fiind trimiși delegați să exprime sprijinul lor, iar în jurul atelierelor “Grivița” s-au strâns, în semn de simpatie, numeroși muncitori, familiile greviștilor, studenți, elevi, populație din cartiere, mii de oameni. Acțiuni de solidaritate cu ceferiștii s-au desfășurat și în numeroase alte centre muncitorești din țară.
În fața acestui val de lupte, guvernul național-țărănesc, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, a trebuit să bată în retragere și să declare că acceptă discutarea memoriului de revendicări și recunoaște Comitetul de fabrică. Dar, imediat după aceea, profitând de răgazul obținut prin reluarea lucrului de către greviști, guvernul a ordonat un adevărat asalt al forțelor represive împotriva muncitorilor.
Alături de muncitorimea ceferistă s-au ridicat la luptă petroliștii din Valea Prahovei. Astfel, muncitorii de la Societatea petrolieră “Astra Română”, din Ploiești, au înmânat patronilor un memoriu de revendicări, purtând 2.700 semnături, și au ales un Comitet de acțiune. Comitete similare au fost constituite și la alte întreprinderi, ca: rafinăriile “Româno-Americană”, “Unirea” etc., precum și la principalele schele petroliere din Câmpina, Băicoi și Moreni. În cursul lunii ianuarie 1933 au avut loc puternice acțiuni ale muncitorilor petroliști de la “Astra Română”, “Unirea” etc., soldate cu importante succese.
La 1 februarie 1933, s-a hotărât începerea unei ample acțiuni greviste, la rafinăria “Româno-Americană”. Cu greviștii de la această mare rafinărie s-au solidarizat muncitori de la celelalte întreprinderi, șomeri, familiile petroliștilor și chiar țărani din satele învecinate, care au făcut un adevărat cordon viu în jurul întreprinderii, astfel încât poliția trimisă să aresteze pe conducătorii grevei nu a putut pătrunde în curtea rafinăriei.
Ceea ce nu au reușit prin forță, au obținut prin înșelarea greviștilor. Autoritățile au declarat că vor să trateze cu aceștia, spre a le soluționa revendicările. Pătrunzând pe această cale în întreprindere, forțele represive au arestat pe conducătorii grevei, ducându-i, apoi, la chestura poliției. Vestea aceasta s-a răspândit cu mare iuțeală, în tot orașul. Ca un val ce nu mai putea fi stăvilit, muncitorii de la întreprinderile ploieștene și o parte din populația orașului s-au strâns în jurul localului poliției, de unde nu au plecat decât după eliberarea celor arestați. Apoi au demonstrat pe străzile orașului, care, timp de o zi întreagă, s-a aflat în stăpânirea oamenilor muncii. Astfel, s-a obținut o mare victorie, rod al combativității revoluționare.
În rândurile ceferiștilor, atmosfera de luptă împotriva regimului de exploatare și asuprire s-a intensificat și mai mult după măsurile represive luate în zilele ce au urmat grevei din 2 februarie 1933, în cadrul cărora au fost arestați circa 1.600 militanți ai mișcării muncitorești.
Răspunzând chemărilor pe care le-au adresat partidele și organizațiile muncitorești, ceferiștii de la “Grivița” au declarat, la 15 februarie 1933, o nouă grevă, însoțită și acum de ocuparea atelierelor și de constituirea gărzilor de autoapărare. Ca și la 2 februarie, muncitorii din numeroase întreprinderi din capitală s-au solidarizat cu ceferiștii, mulți dintre ei pornind, în coloane, spre atelierele “Grivița”, pe care le-au înconjurat, formând un adevărat gard viu de protecție, și împiedicând pătrunderea poliției în incinta întreprinderii. Abia în dimineața zilei de 16 februarie poliția și unitățile militare trimise de guvern, deschizând foc de puști și mitraliere, au reușit să pătrundă în curtea atelierelor, pe care au transformat-o într-o adevărată baie de sânge. Au căzut atunci, uciși de gloanțele forțelor de represiune numeroși ceferiști, ca: Dumitru Popa, Dumitru Maier, Cristea Ionescu și alții. Un mare număr de muncitori au fost răniți, iar peste 2.000 au fost arestați.
Represiunea dezlănțuită de guvern a provocat un val de proteste în întreaga țară. Mitingurile de solidaritate cu cauza greviștilor, organizate în numeroase întreprinderi, campania desfășurată de majoritatea organelor de presă, ajutoarele strânse pentru victimele represiunii și familiile lor au exprimat indignarea opiniei publice față de samavolnicia guvernului și a aparatului său represiv și, totodată, simpatia maselor populare față de cauza muncitorilor revoluționari, care își apărau dreptul la muncă și la condiții omenești de trai.
Acțiuni de solidaritate cu lupta muncitorimii revoluționare au avut loc și cu prilejul desfășurării procesului intentat de guvern conducătorilor luptei greviste, proces judecat în fața Consiliului de război, din București, în august 1933, și rejudecat la Craiova, în anul următor. Au fost implicați, ca “acuzați”, numeroși militanți ai mișcării muncitorești: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Vasilichi, Constantin Doncea, Ilie Pintilie, Dumitru Petrescu, Stoica Chivu și alții. Numeroși avocați cu vederi democratice s-au oferit să-i apere pe acuzați, iar peste 2.000 de martori, neținând seama de pericolul la care se expuneau, au cerut să facă depoziții în sprijinul condu cătorilor luptei revoluționare a muncitorilor.
Acțiuni de fraternizare cu greviștii s-au întreprins și în rândurile muncitorilor și ale altor cercuri progresiste din: Franța, Cehoslovacia, Bulgaria, Uniunea Sovietică, Germania, S.U.A., Argentina, etc., ceea ce dovedea ecoul larg al acțiunilor revoluționare desfășurate în România și sprijinul muncitoresc internațional. Aceste lupte greviste au fost considerate de contemporanii desfășurării lor ca prima mare bătălie de clasă a proletariatului pe plan internațional, după instaurarea dictaturii hitleriste în Germania.”
Gheorghe I. Ioniță, Istoria românilor de la Marea Unire din 1918 până în prezent, București, 1995, pp. 76-79.
6. Mihail Manoilescu despre modul de viață al românilor
,, În vremea noastră, năzuința spre viață largă și spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate și de experiențele repetate și atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflația excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune – ca și împro-prietărirea însăși care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare – au creat un anumit scepticism față de garanțiile pe care le poate oferi averea.
Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial și până acum în România, înțeleptul a putut trage concluzia că “rentează” mai bine să fii risipitor decât econom și că debitorului i se rezervă bucurii și surprize plăcute, care nu-l așteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.
Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm și unele aspecte simpatice, în ușurința cu care se cheltuiesc banii în România. Românul vorbește cu o admirație neeconomisită de omul care “știe să trăiască”, iar “băiatul de vieață” – tip specific românesc – este desigur mai simpatic, mai uman și mai nevinovat în toată ființa lui, decât tipul pe care francezul îl numește “bon vivant”, iar germanul “Lebemann”. Concepția estetică a vieții, pe plan vulgar, înseamnă a înțelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică și cât de românească este noțiunea intraductibilă de “chef”, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez “la noce”, nici prin cel german “Bummel”! Cheful este o manifestare, în același timp egoistă și generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor și răspunderilor; el exprimă în chip culminant și simbolic psihologia lui Petroniu în ediție populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin și își râde de aceea dintre compatrioții lui – cum sunt unii ardeleni – care arată deprinderi raționale și cuminți în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere și venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui. Năzuința spre lux și confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar și în clasa mijlocie și în țărănime. De câte ori poate, românul “se aruncă” spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate și mai ales spre automobile.
Dar o burghezie care imită boierimea de altădată și trăiește o vieață de stil supra-burghez și supra-dimensionat față de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială și prezintă un mare procent de căderi individuale. Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esențiale; pe când Occidentul pune preț pe agonisire, pe siguranță și pe viitor,burghezia noastră pune preț pe cheltuială, pe satisfacții și pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înșiși.”
Mihail Manoilescu, Rostul și destinul burgheziei românești, București, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, 1942, pp. 306-307.
7. Considerații privind condițiile de muncă și de viață ale țărănimii
,,Astfel, în pofida faptului că la conferințele internaționale ale muncii organizate de Liga Națiunilor în 1921 și 1927 se discutaseră numeroase chestiuni privitoare la munca din agricultură, asociațiile lucrătorilor agricoli, vârsta minimă de admitere a copiilor la munca câmpului, plata femeilor, apărarea contra bolilor și probleme de asigurare, ce fuseseră recomandate a fi înscrise în legislația țărilor membre, legile privitoare la munca din agricultură nu prevedeau nici o protecție pentru minorul sau femeia care ar fi găsit de lucru în acest sector, nici ore limită de muncă, nici interdicții pentru anumite feluri de munci, nici limite inferioare de vârstă sub care munca în agricultură să fie interzisă. De fapt, până în 1937, legislația românească nu înscria nici o normă de reglementare a utilizării mâinii de lucru în agricultură. Nici una din cuceririle moderne ale dreptului de muncă nu privea dreptul agrar, iar instituția contractului colectiv de muncă, în măsură să asigure condiții favorabile de stabilitate și de salarizare pentru muncitorul agricol, – observa Mircea Georgescu, în 1937 – este necunoscută în acest drept. “Cu un cuvânt, – conchidea el – pentru mâna de lucru din agricultură nu există protecțiune socială în dreptul român”.
O poziție similară au manifestat cercurile guvernante și față de instituția asigurărilor sociale a muncitorilor agricoli. În 1919, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a procedat la organizarea asigurării muncitorilor și servitorilor agricoli din această provincie, în condițiile stabilite de legea XIX maghiară din 1907 asupra asigurării salariaților industriali și a funcționarilor particulari. Conform acestei legi muncitorii și servitorii agricoli se puteau asigura, până în 1919, facultativ, aderând la una din casele cercuale. Prin decretul nr. 19, Consiliul Dirigent, ținând seama de condițiile specifice ale Transilvaniei, a introdus asigurarea socială obligatorie a muncitorilor agricoli. Se plătea o cotizație de 4% din venit, care era suportată, în părți egale, de patron și de salariat. Erau scutiți de cotizații, menținându-și însă drepturile, muncitorii și servitorii agricoli cu peste cinci copii, din care trei nu ar fi dispus de nici un venit personal. Cotizația contra accidentelor se suporta numai de către patron. În restul țării, o asemenea instituție nu a funcționat. D.R. Ioanițescu scria că chiar legile ulterioare anului 1929 respingeau pentru muncitorii agricoli instituția asigurărilor sociale, “ca inutilă și periculoasă”. O asemenea optică explică de ce prin legea național-țărănistă din 18 octombrie 1932, pentru trecerea salariaților agricoli de la asigurările sociale obligatorii la asigurarea facultativă, sistemul de asigurare din Transilvania a fost suprimat, – deși rezultatele legii din 1919 fuseseră modeste – iar asigurarea socială a muncitorilor și servitorilor agricoli, practic, desființată. Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, din 7 aprilie 1933, nu avea în vedere asigurarea muncitorilor agricoli, nici a celor ce dețineau o mică întindere de pământ, nici a celor lipsiți complet de proprietăți funciare.
Până în 1934, discuțiile în jurul problemei asistenței publice a muncitorului agricol s-au rezumat la stabilirea oporunității sau neoportunității recunoașterii acestui drept. În 1934, în urma cererii reprezentantului Italiei, baronul Michelis, Biroul Internațional al Muncii de la Geneva a hotărât ca chestiunea să fie reglementată în fiecare țară prin lege. Ca urmare, în 1936, a fost redactat un proiect de lege pentru asigurări sociale care nici măcar n-a ajuns în dezbaterea corpurilor legiuitoare. Problema asigurării și ocrotirii sociale a țăranilor a fost înscrisă în lege abia în toamna lui 1938, la insistențele lui D. Gusti, care, în urma cercetărilor efectuate la sate prin echipele sociologice, a revendicat imperios ameliorarea stării nesatisfăcătoare a populației satului românesc. Prin legea din 18 octombrie 1938 se crea Serviciul social, ce îngloba în el activitatea echipelor studențești, înrolând, concomitent, în mod obligatoriu, pentru o perioadă de până la un an de muncă în folosul populației rurale, pe toți absolvenții școlilor superioare românești, dar din lipsă de fonduri pentru aplicarea dispozițiilor legii, Serviciul social a fost suspendat un an mai târziu, la 12 octombrie 1939.
Nici în problema asistenței sanitare nu au fost inițiate măsuri în favoarea populației rurale. Legea sanitară și de ocrotire, din 14 iulie 1930, cuprindea ample dispoziții privitoare la asistența sanitară, dar ele nu se refereau la viața agricultorului. Ea nu conținea nici măcar un singur paragraf care să îl privească în mod expres. Asigurarea muncitorilor agricoli, mai ales pentru caz de boală, reprezenta o problemă majoră, căci ea se punea pentru circa 13.000.000 de țărani ce reprezentau temelia neamului. Or, la cei 13.000.000 locuitori ce trăiau la țară nu existau decât 1.150 medici de circumscripție rurală, revenind un doctor la circa 11.000 de locuitori. Legea pentru organizarea și încurajarea agriculturii a impus proprietarilor sau arendașilor obligația de a se îngriji de starea sanitară a salariaților lor, fără însă ca muncitorul agricol să fie inclus în sistemul de asigurări și de ocrotiri sociale. De altfel, în 1944, D. R. Ioanițescu găsea că politica sanitară fusese iluzorie, deoarece, așa cum recunoștea Ministerul Sănătății, cu toate “ofensivele” anunțate, nu se întreprinsese nimic în această direcție și că, în același timp, muncitorii din câmpul agricol nu se bucurau de nici un fel de asigurare.
O parte din problemele ce priveau regimul de muncă și condițiile de viață ale țăranilor nevoiți să se învoiască pe alte exploatări agricole au fost inserate în legea pentru organizarea și încurajarea agriculturii din 22 martie 1937. După numeroase încercări nereușite de reglementare prin lege a unui vast ansamblu de măsuri menite a asigura protecția agriculturii, făcute de ministrul de resort, Const. Garoflid, atât în prima, cât și în cea de-a două guvernare a generalului
Al. Averescu, de ministrul agriculturii din primul guvern Iuliu Maniu, Ion Mihalache, de către ministrul de resort, Virgil Madgearu, în timpul guvernării
G. G. Mironescu, de G. Ionescu-Sisești în perioada guvernării Iorga-Argetoianu și de subsecretarul de stat la agricultură M.Ghelmegeanu și minstrul agriculturii Voicu Nițescu în vremea primei guvernări a lui Al. Vaida-Voevod, proiectul a fost reluat în studiu de către guvernul Gh. Tătărescu la începutul anului 1936. De îndată ce conținutul lui a devenit public, el a provocat vii polemici, din care nu au lipsit patimi și prejudecăți. Cum proiectul preconiza instituirea unei economii agrare dirijate, marii proprietari pentru a-și păstra deplina libertate de acțiune, s-au pronunțat în mod deschis împotriva introducerii unui asemenea principiu, dovedindu-se adversarii lui cei mai înverșunați, în special în Comisia agrară a Camerei Deputaților, care era formată în exclusivitate din moșieri.
Teama marilor proprietari izvorâtă din posibilitatea îngrădirii libertății lor de acțiune nu își avea temei. Proiectul legii, deși redactat de un membru al Partidului Național Liberal, rămânea, totuși, opera unui moșier care, din spirit de clasă, a scos, practic, moșierimea de sub incidența lui. Analiza proiectului evidențiază nu numai această realitate, ci și faptul că moșierimea era favorizată în dauna țărănimii. În fața opoziției pe care moșierimea a făcut-o proiectului, ministrul de resort, Vasile P. Sassu, a trecut, prin publicațiile oficiale ale guvernului, la o contraofensivă spre a demonstra utilitatea măsurilor de redresare a agriculturii și asigurându-și apoi sprijinul majorității parlamentare, el a reușit să obțină votul corpurilor legiuitoare.”
Dumitru Șandru, Satul românesc între anii 1918-1946, Iași, Editura Cronica, 1996, pp. 264-267.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Partidul National Taranesc In Retrospectiva Istorica (ID: 151325)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.