Partidul National Liberal In Judetul Bacau In Timpul Decadei Bratieniste

I. Introducere

Într-o țară în care spiritul civic și cultura politică erau puternic grevate de practicile Orientului, după o semnificativă perioadă de germinare, se coagula pe eșichierul politic românesc o primă forță, unul dintre partidele de referință: Partidul Național Liberal. Prin urmare, anul 1875 reprezintă debutul unui consistent șir de date semnificative, de înfăptuiri ce au consolidat edificiul României moderne. Obținerea independenței politice (1878), proclamarea Regatului (1881), „marile reforme” care au stat la baza fortifierii structurilor sociale românești, afirmarea Vechiului Regat ca centru gravitațional al luptei naționale și ca element activ al relațiilor internaționale poartă amprenta liberalilor și a liberalismului românesc.

Plecând de la aceste considerente, demersul nostru își propune să aducă în atenție zona județului Bacău, perimetru cu o mișcare politică liberală la nivelul celor mai puternice din țară, cadrul temporal ales fiind cel al perioadei interbelice.

Din nefericire, tema prezentei lucrări a fost abordată tangențial. Studiile rarisime focusate, mai ales, pe evoluția administrativă înregistrată de orașul Bacău, au avut darul de a aduce nivelul entuziasmului inițial la cote de plumb. Totuși, lecturând scrierile lui Grigore Grigorovici, Victor Mitocaru sau Alin Popa, am reușit să trec peste pesimismul indus de lipsa de consistență a stadiului bibliografic.

Lucrarea constituie punctul terminus al încercărilor de a surprinde, pe baza suportului informațional oferit de fondurile arhivistice locale, dar și de bibliografia circumscrisă temei, principalele repere ale activității Partidului Național Liberal în Bacăul interbelic. Am dorit să analizăm momentele importante apărute în viața organizației județene liberale, de la victoriile electorale majore până la dezamăgirea și fracționarismul induse de insuccese. De asemenea, am încercat să evidențiem rolul politico-economic semnificativ deținut de personalitățile liberale, cu efecte benefice atît la nivel local cât și pe plan național. Mircea Cancicov, Alexandru Constantinescu, Leon Sakellary sau Criste Cristoveanu sunt indisolubil legați de orașul de pe malul Bistriței, de zona rurală băcăuană. Interesul nostru s-a concentrat și asupra reușitelor sau a nerealizărilor administrației girate de liberalii băcăuani. Nu în ultimul rând, am urmărit relația filialei băcăuane a Partidului Național Liberal cu organizații aparținând altor formațiuni politice.

Prin intermediul lucrărilor generale am încercat să stabilim coordonatele esențiale ale vieții politice românești interbelice. Presa locală contemporană- „Bacăul”, „Aurora Bacăului”, „Curentul Bacăului”, ș.a.- ne-a adus în atenție disputele apărute în peisajul politic băcăuan, atmosfera efervescentă creată de succesivele campanii electorale, problemele întâmpinate de liberali și de competitorii lor. Palierul vieții administrative ni s-a relevat gradual. Diferitele fonduri documentare găzduite de Arhivele Naționale ale României, Direcția Județeană Bacău, ne-au însoțit în perimetrul activităților urbanistico-edilitare desfășurate la scara județului.

Fără a avea pretenția realizării unei lucrări de amploare, demersul de față se dorește o încercare coerentă, sistematică, obiectivă, pe alocuri inedită, pentru clarificarea anumitor aspecte legate de problematica liberalismului băcăuan interbelic. Cu siguranță, studiul este supus unui statut de pionerat. Autorul își asumă de la bun început neajunsurile, dar și bucuria de a reda circuitului istoriografic o temă insuficient cercetată până în momentul de față.

II. Partidul Național Liberal în județul Bacău în timpul „decadei brătieniste”

Prin „înaltul Decret Regal no. 3597 din 5 decembrie 1918”, avocatului Criste Cristoveanu, membru de seamă al Partidului Național Liberal, i se acorda onoarea de a deveni primul prefect al județului Bacău în România întregită. Dincolo de satisfacția momentului, îngrijorarea persista. Dificultățile produse de prima conflagrație mondială, perspectiva unei păci anevoiase și a unei noi lumi însetate de recuperări, reforme, modernizare trebuiau gestionate de liberalii de pretutindeni cu înțelepciune. Astfel, noului prefect liberal și formațiunii politice al cărei exponent era le revenea o responsabilitate considerabilă. Într-un județ care înfruntase războiul în toată complexitatea lui, autoritățile liberale aveau să se confrunte cu multiple probleme. Infrastructura era grav avariată, mai ales în zona vestică, populația sărăcită, economia șubrezită. Ruina acaparase numeroase localități. Onești, Trotuș, Tg. Ocna, Slănic, Cireșoaia, Cașin, Dofteana, Dărmănești, Agăș, Comănești, Coșna, Palanca evidențiau dimensiunea reală a dezastrului. În perspectiva fluidizării transporturilor și, desigur, a aprovizionărilor, autoritățile își focalizeaza atenția asupra refacerii căilor de comunicație, mai ales asupra celor impracticabile. Urmau clădirile publice, școlile, bisericile. Demersurile prefecturii Bacău păreau, în situația dată, generoase. Au fost stabilite prețuri maximale pentru cereale, alimente de bază, în unele localități de pe Valea Muntelui, între Comănești și Palanca, copiii orfani, invalizii, văduvele de război, familiile lovite de lipsuri s-au hrănit în cantinele înființate cu sprijinul notabilităților locale. Însă problemele de aprovizionare erau mult mai complexe. Numeroasele tentative de speculă, divergențele apărute în relația prefectură-mari proprietari funciari datorită rechizițiilor de cereale complicau situația. Deși se părea că problema aprovizionării e cunoscută și stăpânită în datele ei esențiale, nu lipseau „murmure împotriva administrației și nemulțumiri care iau forme îngrijorătoare”. În varii ocazii, adversarii politici percepeau intransigența prefectului Cristoveanu în temenii unei evidente manifestări a „statului polițienesc”.

Și în orașul Bacău, în decembrie 1918, liberalii preluau destinele administrației locale. Noul primar, Leonida Dumitrescu, și-a canalizat activitatea edilitară pe câteva paliere esențiale: rezolvarea problemelor alimentare, refacerea infrastructurii afectate de război. Cel puțin pentru moment, administrația era pusă în imposibilitatea de a demara proiecte de modernizare a urbei bistrițene. Leonida Dumitrescu conștientiza că, în contextul unei crize financiare acute, măsurile inițiate de Consilul Local se vor dovedi nepopulare. Și, totuși, consumul alimentelor a fost raționalizat, anumite taxe au crescut semnificativ, iar baza de impozitare a fost extinsă. Din nefericire, prețurile la alimentele de primă necesitate au crescut într-un ritm galopant, Comisia Interimară nereușind să atenueze discrepanțele existente între diferitele categorii sociale.

În a doua jumătate a anului 1919, perspectiva primelor alegeri generale parlamentare organizate pe baza votului universal și, totodată, cele dintâi la care participau românii din întreg spațiul în care ei alcătuiau majoritatea populației, agita spiritele. Responsabilitatea pregătirii și organizării scrutinului urma să revină noului prim-ministru, Arthur Văitoianu. Cunoscutul general preluase șefia Consiliului de Miniștri în locul demisionarului Ionel Brătianu.

În conformitate cu principiile sale doctrinare (atașamentul față de valorile democratice, pluralism, statul de drept), încă din luna decembrie a anului precedent, guvernul liberal promovase și publicase decretele de înlocuire a votului cenzitar cu cel universal și de expropriere a marilor proprietăți din Vechiul Regat.

Deși reforma electorală menținea anumite inegalități, permițând doar votul bărbaților, este de domeniul evidenței pasul pozitiv făcut de sistemul politic românesc, aflat într-un real proces modernizator. Pe acest fond, Partidul Național Liberal proba consistenta sa capacitate de a înțelege necesitatea unor transformări substanțiale și de a adopta, realmente, o poziție activă în procesul coagularii României felix. Votul universal înlătura varii privilegii politice fundamentate pe starea materială a cetățenilor, permitea extinderea masei electorale, responsabiliza și educa în sens civic diferite categorii sociale. Evident, abuzurile, fraudele aveau să se perpetueze în peisajul politic autohton, însă adevărata valoare a reformei electorale nu poate fi negată.

În perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare, Partidul Național Liberal se prezenta în fața alegătorilor cu un program generos, construit pe ideea de reformă (agrară, votul universal), pe descentralizare administrativă, impozit progresiv pe venit, largi drepturi pentru muncitori, dezvoltarea învățământului ș.a.. Liberalii sperau că inițiativele legislative anterioare, aportul adus în ceea ce privește realizarea României întregite, atitudinea favorabilă modernizării vor cântări decisiv în lupta electorală, iar viitorul Parlament le va asigura o majoritate confortabilă.

Beneficiile unui posibil succes în alegeri generau o reală efervescență și în județul Bacău. Astfel, Alexandru Constantinescu, membru influent al partidului și, totodată, lider al organizației județene, îl înștiința pe Criste Cristoveanu în legătură cu mișcările politice din culise și insista asupra oportunității mobilizării tuturor resurselor în vederea obținerii unui scor cât mai bun. Înaltul demnitar susținea necesitatea unui efort bănesc pe plan local pentru campania electorală, la care urma să contribuie personal. Liberalii băcăuani urmau să intre chiar și în posesia unui „ Ford ”, achiziționat cu scopul de a-și dinamiza demersurile electorale. Implicarea ministrului de la Domenii în viața urbei băcăuane era mult mai consistentă. Deloc întâmplător, într-o perioadă de austeritate, el reușea să direcționeze spre Bacău importante fonduri în vederea modernizării șoselei ce tranzita orașul dinspre Focșani spre Roman.

Rezultatele alegerilor desfășurate în intervalul 2-8 noiembrie 1919 au constituit un eșec usturător pentru Partidul Liberal. Deși formațiunea controla chiar și din opoziție aparatul de stat, totuși ea a obținut la nivel național doar 21,98% din voturi, adică 103 mandate din 568 pentru Cameră și 54 pentru senatori, dintr-un total de 230 mandate. Practic, pentru prima dată sub regim parlamentar, aparatul de stat nu a reușit să asigure o majoritate partidului în slujba căruia se afla.

Însă, acest eșec era oarecum previzibil. În Transilvania și Banat , prestigiul Partidului Național Român, cel care s-a plasat în fruntea lupte românilor pentru drepturi naționale, cel care organizase Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, era dificil de contrabalansat. În al doilea rând, o parte consistentă a țărănimii s-a dovedit sensibilă la discursul radical, populist al diferitelor organizații politice de stânga, precum Partidul Țărănesc din Vechiul Regat sau cel din Basarabia.

De asemenea, nu trebuie omisă nici influența imensă a generalului Alexandru Averescu. „Psihoza tranșeelor”, fenomen omniprezent în 1919, îi atribuia generalului o imagine paternă extrem de pronunțată. Deși „ Liga Poporului” condusă de „Tata Averescu” boicotase alegerile, e greu de crezut că voturile simpatizanților averescani au fost direcționate spre liberali. Era de domeniul evidenței că cetățenii priveau cu neîncredere spre Partidul Liberal, confruntat cu o acută criză de popularitate.

În județul Bacău, rezultatele scrutinului sunt interesante. Astfel, pentru Adunarea Deputaților numărul alegătorilor înscriși a fost de 41.776, iar cifra votanților de 26.313.Voturile nule, neexprimate sau anulate au fost 8266. Conform comunicărilor Biroului Electoral Central domnii: Ion Borcea cu 7541 voturi, Constantin Nădejde cu 7508 voturi, Ion Chiriac cu 7502 voturi din partea Partidului Țărănesc, Cristea Cristoveanu cu 6844 voturi, Grigore A. Mârza cu 6806 voturi, Eduard Racovitză cu 6778 voturi, din lista nr. 1 a Partidului Național Liberal, Mircea Th. Cancicov cu 4758 voturi și Nicolae D. Ghica cu 4752 voturi, din lista Partidului Conservator Progresist au obținut mandate de deputați.

Publicațiunea enumera în continuare, în conformitate cu prevederile Decretului Electoral, lista deputaților supleanți, pe care o reproducem întrucât unii dintre ei au deținut importante demnități în viața Bacăului. Aceștia erau : Dimitrie N. Bucă, viitor primar al urbei, inginerul Titus Enacovici, preotul Ioan Cojan, Ghiță Radu, Gh. C. Goangă, din lista nr. 5 a Partidului Țărănesc, Mircea Costinescu, Ștefan Șt. Șendrea, C. V. Vasiliu Bogdănești, Gheorghe a Sandei zis Săndulescu, din lista Partidului Național Liberal, Ernest Patrichi, Neculai Ionescu, preotul I. Tudorache, Ion Tiron, Gh. Paraschiv, Gh. Palaghiță, din lista Partidului Conservator Progresist.

Plecând de la analiza datelor statistice enunțate anterior putem formula câteva observații. Partidul Țărănesc înregistra o ascensiune semnificativă, plasându-se pe primul loc în preferințele alegătorilor băcăuani. Liberalii se poziționau pe locul secund, în imediata apropiere a țărăniștilor, conferind scrutinului o notă de echilibru. Deși la nivel național conservatorii-progresiști au ocupat poziția a șaptea cu 13 mandate de deputați, în județul Bacău această formațiune politică reușea să capteze interesul unei părți consistente a electoratului.

Indiscutabil, autoritatea numelor celor care s-au angajat în lupta electorală a contat. Personalități precum: Ion Borcea, reputat biolog și viitor ministru, avocații Eduard Racovitză, Criste Cristoveanu au adus partidelor lor numeroase voturi. Surprinde oarecum prezența lui Mircea Cancicov în cadrul unui partid cu reale probleme structurale, de imagine. Deloc întâmplător, caracterul efemer al Partidului Conservator-Progresist îi va împinge pe membrii săi marcanți spre alte formațiuni politice. Însuși Mircea Cancicov va alege un alt drum, alături de liberali.

De asemenea, organizația băcăuană a Partidului Național Liberal obținea și trei mandate de senatori.

Întrucât niciun partid politic nu și-a asigurat o majoritate parlamentară monococoloră, în condițiile unei posibile reacții liberale, s-a apelat la formula unui guvern de coaliție. Astfel, la 25 noiembrie 1919 s-a constituit Blocul parlamentar (alcătuit din reprezentanții Partidului Național Român din Translvania, Partidului Țărănesc din Vechiul Regat, Partidului Țărănesc din Basarabia, Partidului Naționalist-Democrat al Unirii din Bucovina și gruparea independentă a dr. Nicolae Lupu), structură care va sta la baza guvernului prezidat de Alexandru Vaida-Voevod (1 dec. 1919-13 martie 1920). Pe acest fond, liberalii se regrupau în opoziție. „Brătianu însă-conform mărturiei lui I.G. Duca-nu și-a pierdut o clipă sângele rece,ne-a arătat că înfrângerea se explică prin faptul că, guvernând atâta vreme, lumea necăjită de durerile rîzboiului și de greutățile vremurilor postbelice a vrut cu orice chip ceva nou. Așa fiind, ne-a îndemnat să ne punem pe muncă pentru a reorganiza temeinic partidul, pentru a-l adapta mai bine votului obștesc și pentru a combate, totodată, psihoza averescană și primejdioasa demagogie țărănistă.”

Alegerile au permis integrarea în viața politică a grupărilor aparținând minorităților conlocuitoare, dar au marcat și o evidentă deplasare spre stânga a sistemului partidist din România, realitate confirmată de succesul electoral al partidelor țărăniste, de revenirea în viața parlamentară a socialiștilor. În acest nou context, Partidul Național Liberal se poziționa la dreapta spectrului politic. La 29 decembrie 1919, Parlamentul ratifica unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.

O problemă majoră ce trebuia soluționată cât mai rapid și eficient era cea agrară. Soluțiile preconizate de guvern-extinderea suprafeței expropriate, diminuarea prețului de răscumpărare, distribuirea imediată a pământului în loturi individuale la țărani-erau aspru criticate de liberali. Se pare că, în acest context, s-a ajuns la un acord secret între Ion. I.C. Brătianu și Alexandru Averescu, potrivit căruia primul promitea susținerea generalului în eventualitatea unei viitoare guvernări în schimbul unor măsuri agreate de liberali (restabilirea ordinii, reformă agrară în limitele stabilite de Constituanta de la Iași). Pe de altă parte, Blocul Democratic, alianță eterogenă, nu putea combate fluxul de greve și demonstrații de stânga, care amenințau stabilitatea socială și politică a țării. În acest context, generalul Averescu părea soluția optimă, capitalul său de popularitate constituind un element forte. Pe această bază, guvernul Blocului parlamentar era demis, iar Averescu obținea președinția Consiliului de Miniștri. De la bun început, îmbinând politica de represiune cu cea a concesiilor, noul guvern a acționat în direcția restabilirii ordinii sociale. Pe de o parte, au fost introduse cenzura și starea de asediu, au fost militarizate întreprinderile, iar pe de altă parte, a fost înființat Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale în vederea soluționării disensiunilor dintre patronate și salariați.

De asemenea, problematica națională s-a aflat între obiectivele majore ale noului cabinet. Pe linia măsurilor de unificare se înscriu decretele-lege din 4 aprilie 1920, în baza cărora organismele regionale de conducere erau dizolvate, integrarea noilor provincii în cadrul statului național unitar român realizându-se într-un ritm mai rapid.

Liberalii aflați într-o situație ingrată-minoritate parlamentară- încercau să-și depășească condiția, doreau să capteze intersul electoratului și, în acest sens, combăteau prin intermediul bunilor lor oratori politica guvernamentală.

Alegerile legisative din mai-iunie 1920 au confirmat victoria categorică a Partidului Poporului. Această formațiune a reușit să-și plaseze candidații în toate provinciile românești, a valorificat foarte eficient mitul Averescu, precum și atuul aparatului administrativ. Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Socialist și-au conservat sau ameliorat pozițiile câștigate în alegerile precedente, demonstrând în continuare interesul electoratului pentru mesajul venit dinspre stânga politică. Însă, alegerile legisative au constituit o nouă lovitură pentru Partidul Național Liberal. La nivel național, formațiunea a captat 6,8 % din preferințele electoratului, iar la nivelul județului Bacău 6,9%. Pentru liberali problemele de imagine, precum și cele structurale, s-au perpetuat în Transilvania, Bucovina și Basarabia. Totuși, trebuie avut în vedere și următorul aspect. Liberalii au contribuit direct la preluarea executivului de către Averescu și, în situația dată, o rocadă guvernamentală nu părea un obiectiv imediat. Totuși, proporțiile eșecului electoral nu puteau fi ignorate.

În toamna anului 1920 a fost realizată unificarea monetară, prin retragerea din circulație a leilor emiși de ocupanții germani în timpul războiului, a coroanelor și rublelor. Cu acest prilej s-au înregistrat și afaceri oneroase în care au fost implicați și reprezentanți ai Partidului Poporului, situație care a contribuit la erodarea imaginii acestei formațiuni. În iulie 1921 a fost adoptată reforma financiară elaborată de Nicolae Titulescu. Acest demers fixa principalele coordonate ale politicii financiare românești interbelice, introducea principiile de bază ale unei proiecții bugetare coerente. Punctul central al guvernului Averescu l-a constituit reforma agrară. În septembrie 1920, pentru a valorifica în folos propriu avantajele unei asemena reforme, dar și pentru a preîntâmpina un posibil „1907”, executivul a dispus împărțirea terenului arabil expropriat în loturi individuale sătenilor. În iulie 1921, procesul legislativ la scara întregii țări era definitivat prin promulgarea legilor pentru reformă agrară.

La Bacău, aplicarea reformei agrare s-a desfășurat în aceleași coordonate generate de încâlcelile juridice, corupția unor funcționari sau obstacolele provocate de marii moșieri. Evident, printre proprietarii agricoli mari și mijlocii se aflau și reprezentanți sau simpatizanți ai Partidului Național Liberal precum: Mihail Pherekyde, președinte al Camerei Deputaților, Alexandru Constantinescu, fost ministru la Domenii, Criste Cristoveanu, fost prefect.

În scurt timp, „mariajul” dintre Averescu și liberali avea să se destrame. Considerându-se stăpân pe situație, generalul a încercat să se debaraseze de tutela lui Ion I.C. Brătianu. Astfel, în iulie 1921 guvernul aducea în atenția legislativului un proiect de lege ce viza „naționalizarea” celei mai mari întreprinderi metalurgice din România, Societatea „ Reșița”. Un asemenea demers nu putea rămâne nesancționat de către liberali, direct interesați în a controla societatea reșițeană. Pe de altă parte, aplicarea incompletă a reformei agrare, promisiunile neonorate erodaseră popularitatea generalului Averescu, perceput ca distant și autoritar chiar de regele Ferdinand I. Era momentul ca liberalii să-și pregătească revenirea la putere, mai ales în condițiile în care Averescu agita problema „ răspunderilor”, incriminând activitatea guvernului Brătianu din 1913, în chestiunea administrației militare.

Deloc întâmplător, în mesajul adresat corpurilor legiuitoare cu ocazia deschiderii noii sesiuni parlamentare, suveranul aprecia că „ timpurile sunt atât de grele, încât țara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate partidele”. Ideea ineficacității generalului era subtil transmisă diverselor formațiuni politice. De altfel, și opoziția s-a raliat demersurilor liberalilor. La 27 noiembrie 1921, în cadrul Congresului P.N.L., Ionel Brătianu prezenta un amplu program de guvernare centrat pe problematica elaborării unei noi Constituții.

Mai era nevoie de un „cal troian” care să producă implozia guvernului Averescu și, acesta, s-a regăsit în persoana ministrului de externe, Take Ionescu. Cunoscutului politician i s-a promis funcția de prim-ministru în schimbul demisiei sale din cabinet. Criza guvernamentală abil provocată de Brătianu, cu asentimetul regelui Ferdinand I, l-a determinat pe Averescu să-și depună mandatul. A urmat o scurtă guvernare a lui Take Ionescu căruia nu i s-a îngăduit să fie premier decât o lună, între 17 decembrie 1921 și 17 ianuarie 1922.

După mai bine de doi ani, la 19 ianuarie, liberalii reveneau la putere prin intermediul cabinetului condus de Ion I.C. Brătianu; acesta a obținut din partea suveranului decretul de dizolvare a legislativului și de organizare a unor noi alegeri pentru Adunarea Națională Constituantă.

În urma unei campanii electorale pigmentată cu numeroase ilegalități comise în special de guvern, Partidul Național Liberal a obținut 222 mandate dintr-un total de 369 pentru Adunarea Deputaților, respectiv 111 locuri de senatori. Astfel, erau atinse o serie de obiective. Liberalii își asigurau o majoritate parlamentară confortabilă în baza căreia își permiteau să modeleze România Mare după propria viziune; de asemenea, așteptările propriului electorat-burghezia industrială, financiară-se puteau concretiza. După șase decenii de existență, timp în care s-au aflat în varii ocazii la conducerea țării, conservatorii dispăreau de pe scena politică. Partidul Poporului înregistra un sever eșec, demonstrând spulberarea mitului Averescu, precum și reale probleme de imagine. Desfășurând o campanie electorală dinamică, promovând un discurs radical, penetrant, Partidul Țărănesc din Vechiul Regat a reușit să se poziționeze pe locul secund, devenind principalul opozant al liberalilor.

Și în județul Bacău, alegerile legislative au confirmat succesul major al Partidului Național Liberal. Dacă la nivel național, formațiunea a obținut 60,3% din sufragii, pe plan local, victoria a fost și mai categorică. Cele 68,5 procente probau încă o dată soliditatea filialei băcăuane. Dintr-un total de 37241 de votanți, liberalii au reușit să-și asigure o masă electorală substanțială, cifrată la valoarea de 123998 voturi, net superioară celorlalte formațiuni politice: Partidul Țărănist-47550, Partidul Poporului-6337, Partidul Naționalist-Democrat-3141 și Partidul Independent-54. Astfel, din partea liberalilor, obțineau mandate de deputați personalități precum: Ștefan Șendrea-24799 de voturi, Criste Cristoveanu-24976, Grigore Mârza-24796 și Eduard Racoviță-24734. De pe lista Partidului Țărănesc, doar Grigore Diaconescu obținea un mandat de deputat acumulând 9563 de voturi.

Rezultatele alegerilor pentru Senat s-au încadrat în coordonate similare. Conform datelor furnizate de Tribunalul Bacă , doar Lista nr. 1 (propusă de P.N.L.) oferea viitorului legislativ doi senatori: Alexandru Constantinescu și Nicolae Botez. Analizând datele statistice enunțate anterior, vom remarca atât triumful liberalilor băcăuani, cât și dimensiunile acestui succes. În egală măsură, surprinde eșecul zdrobitor înregistrat de Partidul Poporului. Deși generalul Averescu a candidat pentru un mandat de deputat în județul Bacău, zonă în care Marele Război își păstra încă amprenta, totuși cele 1350 de voturi s-au dovedit insuficiente. Un alt mit părea să se spulbere, iar „Maurul putea să plece ”.

Parcurgând lista perdanților, vom sesiza nume de referință în peisajul politic local precum: fostul ministru Ion Borcea, avocatul Mihail Văgăonescu sau viitorul prefect C. Chiru.

Evident, partidele din opoziție au contestat virulent atât rezultatele alegerilor, cât și legitimitatea noului Parlament, „ ales prin furt și fraudă ”. Cu abilitate, executivul încerca să-și asigure un plus de imagine, organizând în ziua de 15 octombrie 1922 festivitățile de la Alba-Iulia, prilejuite de încoronarea regelui Ferdinand I ca suveran al României Mari.

Pentru liberali se profila una dintre cele mai fecunde perioade din punct de vedere organizatoric, legislativ, economic și administrativ.

Partidul Național Liberal a conștientizat necesitatea unei structuri organizatorice ample, extinse la scara întregii țări, pentru a asigura guvernului un suport solid. În acest scop, în ianuarie 1923 s-a produs fuziunea cu Partidul Țărănesc din Basarabia, respectiv Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. De asemenea, personalități marcante ale vieții politice și culturale din provinciile recent integrate în componența României se alăturau liberalilor. Ion Inculeț, Iancu Flondor, Alexandru Lapedatu erau doar câteva exemple.

Punctul nodal al guvernării începute la 19 ianuarie 1922 era o nouă Constituție. Ea urma să vină în întâmpinarea mutațiilor produse în societatea românească, în special după Marea Unire, și să stabilească un cadru unitar de organizare a vieții statale.

Dezbaterile parlamentare ce au prefațat legiferarea Constituției s-au dovedit furtunoase. Deși conștientizau oportunitatea unui asemenea act, naționalii și țărăniștii nu agreau varianta propusă de cabinetul Ionel Brătianu; prin urmare, opoziția și-a manifestat ostilitatea la adresa guvernului. Primul-ministru a fost întâmpinat cu apostrofări, desfășurarea lucrărilor Constituantei sistată în mai multe rânduri, iar deputații turbulenți excluși din cadrul dezbaterilor. În capitală au avut loc demonstrații în zilele de 18, respectiv 19 martie 1923. Partitura obstrucționistă aleasă de opoziție s-a dovedit contraproductivă pentru ea. Parlamentarii formațiunilor ostile liberalilor, considerând că actul votării e lipsit de orice temei de legalitate, au hotărât să boicoteze atât dezbaterea proiectului de Constituție, cât și momentul votului. De exemplu, pentru țărăniști, „legea legilor” era o emanație de partid și nu opera unui parlament desemnat în baza unor alegeri libere. În acest context, asigurându-și o majoritate confortabilă, liberalii puteau să concretizeze unul din dezideratele esențiale ale propriului program de guvernare. Astfel, pe 26 martie, proiectul primea girul Legislativului, iar peste alte trei zile, acordul suveranului Ferdinand I. Oarecum paradoxal, intransigența manifestată de opozanți s-a atenuat, criticile privind caracterul lipsit de reprezentativitate al Constituției s-au estompat, ajungându-se în situația ca viitoarele guverne național-țărăniste să administreze România în temeiul acestui act, în integralitatea lui.

Senatorii și deputații liberali băcăuani nu s-au dezis de opțiunea grupării din rândurile căreia făceau parte, votul exprimat fiind unul în favoarea proiectului propus de executiv. Răspunzând acuzelor venite din partea unor reprezentanți ai opoziției, conștientizând importanța acestui moment, Alexandru Constantinescu, ministrul Agriculturii, afirma tranșant: „Nu suntem noi oamenii aceia care să fi fugit vreodată de răspundere… Noua Constituție trebuie să pună bazele României Mari”.

Trecând peste anumite minusuri, Constituția din martie 1923 constituie un reper. Încă din primele sale rânduri, legea fundamentală evidenția caracterul unitar și indivizibil al României, iar succesiunea articolelor consacra regimul democrației parlamentare. Recunoașterea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățeanului, indiferent de origine etnică și de limbă, confesiuni sau credințe religioase, statut social, separarea puterilor în stat, suveranitatea națională, asigurarea egalității în societate și în fața legilor, deveneau articole legislative esențiale. Abordând problematica protecției muncii și a asigurărilor sociale, noua lege venea în întâmpinarea expectanțelor cetățenilor. De asemenea, garantarea proprietății de orice natură costituia un element de noutate, însă unul extrem de important. Pentru întâia dată era proclamat principiul naționalizării zăcămintelor subsolului. De altfel, deloc întâmplător, vom constata că această prevedere avea să genereze în activitatea guvernamentală anumite „turbulențe”. Deși a fost virulent criticată de partidele Național și Țărănesc, noua Constituție era superioară celei antebelice, adoptate în 1866, și chiar unul dintre cele mai articulate și moderne acte fundamentale ale Europei interbelice.

Promulgarea Constituției a prefațat o întreagă legislație ce avea în vedere consolidarea României în sensul fortifieri sale economice. Politica promovată de guvern traducea în fapt principiile doctrinei denumită chintesențial „prin noi înșine”, al cărui principal artizan a fost Vintilă Brătianu, ministrul de Finanțe. Construcția doctrinară se articula în jurul conceptului naționalism integral. Acesta pleca de la premisa că statul român trebuia să-și asigure o suveranitate absolută. Evident, independența politică era indisolubil legată de cea economică. Plecând de la asemenea considerente, liberalii considerau vitale câteva direcții de acțiune. În primul rând, își propuneau să creeze o industrie națională viabilă, fundamentată pe o politică protecționistă realistă. În atare situație, refuzul de a concesiona străinilor bunurile și resursele statului, preocuparea pentru formarea elementelor naționale capabile să gestioneze întreprinderile românești, asigurarea de debușeuri muncitorilor români constituie elemente necesare, obligatorii.

Contestatarii nu au întârziat însă să apară. Existau voci care condamnau în termeni duri politica economică gândită de Vintilă Brătianu, catalogând-o drept expresie a demagogiei liberale. Apreciau că, în realitate, oligarhia liberală nu urmărea decât să-și consolideze pozițiile în procesul valorificării în folos propriu a resurselor materiale, capitalurilor și a forței de muncă. Chiar unele personalități influente ale Partidului Național Liberal nu se aflau pe aceeași lungime de undă cu susținătorii politicii economice propuse de ministrul de finanțe. Astfel, asemenea țărăniștilor, I.G. Duca aprecia că „ România este în primul rând un stat agricol și ea trebuie să păstreze acest caracter.” Alexandru Constantinescu, ministrul Agriculturii și Domeniilor, considera oportună deschiderea față de capitalul străin, sub motivația că economia nu se putea reface fără ajutorul finanței internaționale.

Fără a avea intenția de a supralicita valoarea politicii „ prin noi înșine ”, totuși ne simțim datori să facem câteva precizări. Dincolo de interesele Partidului Național Liberal, deviza exprimă dorința românilor de a fi regizorii propriei emancipări. Polemicile doctrinare, evoluțiile ulterioare nu au făcut decât să certifice necesitatea unui naționalism moderat, iar Vintilă Brătianu și susținătorii săi s-au dovedit, într-o anumită măsură, vizionari. În esență, „opoziția” dintre prioritatea acordată industriei, respectiv agriculturii, dintre penentrația condiționată sau nelimitată a capitalului extern nu era una radicală. Practic, devizele „prin noi înșine” și „porțile deschise” constituie expresii ale unui program de redresare și de dezvoltare economică parcurs de România într-un context istoric bine stabilit.

Politica de industrializare gândită de liberali se fundamenta pe rațiuni multiple. Într-o perioadă tulbure, în care amintirea imploziei marilor imperii era destul de pronunțată, în care statele mari și mici încercau să-și conserve câștigurile obținute la finele primei conflagrații mondiale, independența politică părea mult mai fragilă fără un suport economic, iar industrializarea un element-cheie. Ea trebuia să asigure, în mare măsură, redresarea economică.

Liberalii au justificat protecționismul practicat în detrimentul capitalului străin prin sublinierea, corectă, că penetrația economică este invariabil dublată de presiuni politice. De asemenea, în condițiile în care peste 85% din români trăiau în mediul rural, o industrie competitivă putea să absoarbă forța de muncă agrară excedentară și să asigure un climat social stabil. Se părea că industria constituie o sursă de venituri mult mai promițătoare decât agricultura. Pe de altă parte, liberalii doreau să asigure propriului partid și membrilor acestuia o poziție economică forte.

Plecând de la aceste considerente, ne vom direcționa interesul spre măsurile de politică economică. Prioritare au fost demersurile inițiate în domeniului subsolului minier, ramură aflată la acel moment sub controlul capitalului străin. Pentru a contracara concurența venită din exterior, legea minelor, avizată de Parlament și promulgată de rege la 4 iulie 1924, asigura investitorilor români o poziție superioară. Monopolul liberalilor, aflați în acel moment la guvernare, putea fi asigurat și de legea pentru comercializarea și controlul întreprinderilor economice ale statului, din 7 iunie 1924. Deloc întâmplător, importante servicii publice precum: Telegraful, Telefonul, Regia Monopolurilor Statului, Căile Ferate Române urmau să fie exploatate de favoriți ai executivului. Legile privind regimului apelor sau sectorul energetic se încadrează în același perimetru al intervenționismului economic practicat de guvernul liberal. Evident, acest tip de politică economică a tensionat relațiile cu anumite cercuri financiare occidentale, a stârnit proteste din partea unor diplomați acreditați la București sau criticile virulente ale diferiților analiști. Aceștia catalogau demersurile economice inițiate de liberali drept expresii ale unui naționalism agresiv, fațete ale unei optici economice rudimentare, depășite, falimentare. Expriența războiului recent încheiat a demonstrat importanța unei industrii de armament autohtone, iar liberalii și-au canalizat acțiunile și în acest domeniu. În 1923 a fost înființat un Consiliu Superior de îndrumare și control al avuțiilor statului, iar în anul următor s-au cristalizat proiecte privind înființarea unor întreprinderi pentru fabricarea de armament, muniție și avioane. Proiectele creionate de autorități acordau o poziție dominantă atât statului cât și potențialilor investitori bancari români, însă nu excludeau nici participațiunea externă, constând în acțiuni sau instalații, în limitele procentului de 40% din capitalul social al fiecărei întreprinderi.

Progresele înregistrate de industrie au avut la bază o politică de credit protecționistă. Pentru a susține financiar dezvoltarea sectorului industrial, liberalii au înființat Societatea Națională de Credit Industrial. Regimul vamal instituit de guvernul Brătianu se plasa în aceleași coordonate. Au fost fixate taxe mari la exporturi, în special în privința produselor agricole; spre exemplu, în 1925 numai câteva articole (zahăr, sulfat de cupru, acid sulfuric) au fost supuse aprobărilor de export. Asemenea măsuri nu erau întâmplătoare, ci umăreau aprovizionarea cu materii prime ieftine a industriei autohtone și, în ultimă instanță, un cost scăzut al vieții atât în mediul urban cât și în cel rural.

Plecând de la premisa că problemele substanțiale ale economiei românești vor fi soluționate prin intermediul industriei, încercând să dirijeze insuficientul capital indigen spre acest sector, liberalii au plasat agricultura în postura de “cenușăreasă”. Erau convinși că fondul funciar nu va acoperi integral necesitățile țărănimii și, în această situație, se impunea direcționarea surplusului de forță de muncă spre sectorul industrial. Însuși Alexandru Constantinescu, în calitatea sa de ministru al agriculturii și domeniilor în cabinetul Brătianu, recunoștea că cel mult 50% din cei îndreptățiți la împropietărire vor putea beneficia de pământul din fondul expropriat. Chiar și în situația în care întreg fondul funciar prevăzut de reforma agrară ar fi fost distribuit țărănimii, cel mult 15% din cei rămași puteau deveni proprietari.

Însă, să nu uităm că demnitarul liberal era unul dintre importanții moșieri din județul Bacău!

Politica valutară inițiată de guvernul liberal a fost dominată de ideea stăvilirii inflației ca urmare a deprecierii monedei naționale. S-a urmărit asanarea deficitelor, prin elaborarea unor bugete echilibrate, dar și lichidarea eșalonată a datoriri externe. Politica impozitelor aplicată de liberali a permis acumularea de excedente necesare refacerii infrastructurii.

Marea finanță liberală era concentrată în jurul unei importante “constelații bancare”, având în frunte Banca Națională, respectiv Banca Românească. Pârghia esențială, prin intermediul careia Partidul Național Liberal acționa asupra economiei, a devenit Banca Națională, dotată cu privilegiul de a emite monedă, de a escompta efecte de comerț, bonuri de tezaur. Evident, această instituție a reprezentat unul din factorii importanți de refacere industrială, stimulare comercială și stabilizare financiară, fapt pentru care guvernul liberal a intervenit, prin legiferare, pentru continua creștere a autorității și eficienței sale.

Promovarea conceptului de industrializare s-a răsfrânt și asupra activității economice a Bacăului. Comparativ cu perioada premergătoare primului război mondial, Bacăul interbelic a cunoscut o semnificativă efevescență industrială, ilustrată prin dezvoltarea unor fabrici precum “Filderman” și “Singer”, prin organizarea unor întreprinderi de cherestea “Bicazul”, “ Kendler”, “Lemncom” sau a celor de morărit ”Filderman”, “Cristea”, precum și a noilor fabrici de încălțăminte. Însă, pe teritoriul județului, celebra formulă liberală “prin noi înșine” avea să-și găsească concretizarea optimă în fabrica “Letea”. Într-o perioadă de importante prefaceri, inițiativa realizării unei societăți române pentru fabricarea hârtiei nu era deloc întâmplătoare, iar liberalii s-au plasat printre fondatori. De altfel, Ion C. Brătianu, în calitatea sa de prim-ministru, animat de ideea construirii unei industrii românești competitive, poate fi considerat unul dintre principalii artizani ai fabricii.

Se cuvin precizate câteva lucruri în legătură cu fondarea fabricii “Letea”, unitate de mare capacitate creată exclusiv cu fonduri indigene. Consumul crescând de hârtie impunea un astfel de demers, iar industria de profil părea a fi o investiție rentabilă. Evident, se profilau varii oportunități de afaceri. În paralel, se contura o nouă etapă în valorificarea potențialului forestier, importantă sursă de venit național, dar și personal. Pe lângă dimensiunea sa economică, fabrica “Letea” genera, totodată, semnificative procese sociale. Funcția economică a Bacăului se amplifica. Pe de altă parte, în condițiile unui aflux constant de forță de muncă, dimensiunile demografice ale urbei de pe Bistrița creșteau. Fără a avea intenția de a suprasolicita importanța fabricii “Letea”, depășind subiectivismul provocat de mândria localnicului, totuși nu putem eluda conotațiile culturale ale fondării unei asemenea unități. Într-o epocă de efervescență culturală, asigurarea suportului material reprezenta un element esențial.

Luând în calcul aceste aspecte, liberalii se vor poziționa printre artizanii unității industriale băcăuane. Nume precum Constantin și Radu Porumbaru, respectiv Constantin I.C. Brătianu se vor număra decenii întregi în rândul celor care decideau destinul “Letei”. Însuși regele Carol I s-a înscris în lista acționarilor. Chiar și infuzia de capital bancar evidențiază interesul liberalilor pentru fabrica băcăuană, Banca Românească pătrunzând tot mai intens în activitatea societății chiar din 1914. Pe de altă parte, guvernele liberale au acordat numeroase facilități întreprinderii moldovene- scutiri de vamă pentru utilaje, reduceri de transport pe C.F.R., scutiri la impozitele către stat-asigurându-i, în cea mai mare parte a perioadei interbelice, primul loc în ierarhia unităților de profil. În anii 20, conducerea societății, în rândurile căreia liberalii ocupau un loc important, a plasat printre priorități problema aprovizonării cu lemn. Evident, acest aspect putea fi speculat de concurență, iar scandalurile nu au întârziat să apară. Fabrica “Letea” devenea un “punct vulnerabil” pentru care Partidul Național Liberal putea fi blamat. Numeroase ilegalități comise în afacerile cu masă lemnoasă erau invocate. Membru marcant al consiliului de administrație al fabricii, C. I.C. Brătianu a fost pus în situația de a demonta acuzele lansate de adversarii politici din Parlament. Pe fondul unor dezbateri furtunoase, Brătianu justifica, aducând în discuție responsabilitatea socio-economică a omului politic, prezența liberalilor în consiliile diferitelor societății economice.

Și pentru liberalii băcăuani guvernarea începută în ianuarie 1922 a fost de bun augur. Reprezentați în Parlamentul României de 4 deputați, respectiv 2 senatori, având un exponent marcant în executiv în persoana lui Alexandru Constantinescu, liberalii vor întreprinde demersuri consistente în direcția dezvoltării județului și a orașului Bacău.

Dincolo de criticile aduse cu virulență de adversarii săi politici, Alexandru Constantinescu s-a dovedit un susținător fervent al județului.

Dacă în primii ani interbelici fizionomia citadină a Bacăului și-a păstrat conturul tradițional, administrația liberală a inițiat o serie de proiecte esențiale în zona infrastructurii. Nu de puține ori se afirma că „Bacăul [interbelic]…este creația lui Leon Sachelarie (L. Sakellary) și tot ce-i poate da un aer occidental și civilizat, de la dânsul pornește și sub primatul lui s-au realizat cele mai importante opere edilitare”. Astfel, în 1922, pe o suprafață de 30 ha, au demarat lucrările pentru construirea cartierului C.F.R.. În același an, una dintre atracțiile culturale ale orașului, cinematograful “Mărăști”, își deschidea porțile. 1923 aducea în atenția locuitorilor Bacăului alte inițiative lăudabile: se fac primele demersuri pentru înființarea parcului Gherăiești, importantă zonă de agrement, începe acțiunea de pavare a arterelor centrale (Ferdinand, Busuioc, Dumitrașcu, General Grigorescu, Strada Mare și Calea Oituz) cu piatră de granit.

Demnitarii liberali băcăuani au intervenit în direcția finalizării unor construcții școlare sau pentru proiectarea altora. Semnificativ a fost proiectul Școlii Normale de Băieți “Ștefan cel Mare”. În monografia consacrată Bacăului, cunoscutul publicist Grigore Grigorovici afirma:”Al. Constantinescu (decedat în 1926), fost ministru la Domenii, a dat în țarina orașului din dosul spitalului comunal, un teren de câteva hectare, și un comitet de construcție compus din domnii Mircea Constantinescu, P.G.Cantilli, Criste Cristoveanu, Ed. Racoviță, Gr. Mârza, inginer Letourneur, def. N. Negel și Jaralambie Ionescu, directorul școalei.” Deloc întâmplător, membrii marcanți ai filialei locale a Partidului Național Liberal se numărau printre persoanele care urmau să gireze noul edificiu. Pe parcursul următorilor trei ani, zestrea edilitară s-a îmbogățit cu noi obiective: Parcul Libertății (cu o suprafață de 35 de hectare intrat în patrimonial primăriei), Laboratorul de Igienă, azilul de bătrâni, Camera de Agricultură și, nu în ultimul rând, Ateneul Cultural etc. De asemenea, alte unități -Școala Comercială (Școla superioară de comerț), Școala primară de băieți din cartierul C.F.R., Școala de menaj pentru fetele orfane- își deschideau porțile. Dincolo de orice speculație, banala trecere în revistă a unor edificii construite în timpul mandatului lui Leon Sakellary evidențiază preocuparea liberalilor băcăuani pentru dezvoltarea urbei moldave. În egală măsură atât problemele curente (iluminat public, rețeaua de canalizare și aprovizionare cu apă) cât și cele legate de progresul școlii sau difuzarea culturii în rândul locuitorilor orașului se plasau pe lista de priorități a autorităților.

Cu siguranță, febrilul proces de modernizare edilitar-urbanistică coordonat de administrația Sakellary ar fi fost estompat în condițiile unei comunicări deficiente cu organismele guvernamentale. Însă, primarul băcăuan a știut, folosindu-se chiar și de prietenia sa cu primul-ministru, să atragă spre orașul de pe malul Bistriței fonduri financiare consistente.

Pe plan local, în perioada guvernării I.I.C. Brătianu, reprezentanții Partidului Național Liberal au deținut poziții importante. Probând calități profesionale certe, dar beneficiind și de avantajele oferite de apartenența sa la un partid aflat la putere, deputatul Eduard Racoviță devenea prodecan al Baroului de Avocați. Tradiția învățământului comercial la Bacău își leagă începuturile de nume precum: Gh. Florescu, Leonida Dumitrescu sau reputatul politician liberal Criste Cristoveanu, cel care a dat personalitate filialei județene a Camerei de Comerț și Industrie. Experiența afacerilor cu Banca Comercială și alte instituții financiare, oportunitățile promițătoare oferite de unul dintre cele mai importante centre industriale din Moldova, l-au propulsat pe Criste Cristoveanu în postura de director al “Băncii Bacăului”. De la bun început, Banca s-a dovedit o societate prosperă, integrată în circuitul instituțiilor de profil rentabile. Beneficiile au crescut în mod constant de la 1398404 lei (în 1922) la 5643404 lei (1926).Au fost realizate operațiuni pe cont propriu și prin terți, s-au realizat tranzacții cu efecte publice, obligațiuni de stat sau ale diferitelor unități comeciale și industriale.

Viața politică în Bacăul anilor 20 s-a plasat în coordonatele generale, scandalurile, afacerile oneroase dovedindu-se nelipsite. Ori de câte ori aveau ocazia, adversarii criticau vehement politica autorităților centrale liberale, “combinațiile” practicate de reprezentanții locali ai partidului.

„Ei nu se duc la cameră decât numai sâmbătă când se plătesc diurnele pentru întreaga săptămână, restul timpului stau la Bacău și fac meseria de avocați…și când stau acolo nu știu să fi deschis gura…” susținea ziarul țărănist „Secera”, criticându-i virulent pe avocații Ed. Racovitză și Grigore Mârza. Publicația băcăuană nu putea accepta „dezinteresul” manifestat la adresa electoratului băcăuan. De același „tratament” a beneficiat și primarul Sakelarie: „dacă altădată sub primariatul d-sale orașul tindea spre modernizare, sub primariatul d-sale de astăzi orașul se orientalizează complectamente…Orientalizarea o găsești în plin centru al orașului, acolo unde nu puteți spune că acea parte a orașului este trecută cu vederea de domnul Primar.” Un alt lider intrat în colimatorul presei ostile liberalilor a fost Nicolae Botez, acuzat de afaceri oneroase cu minereuri, importate la prețuri exorbitante, în detrimentul industriei de profil autohtone.

Fără îndoială, cel mai „atractiv” subiect pentru opoziția politică l-a reprezentat ministrul Alexandru Constantinescu, șeful filialei județene a Partidului Național Liberal. Diferite articole atrăgeau atenția asupra afacerilor ilicite girate de demnitarul liberal. Astfel, ”opt sute de capi de familii, toți proprietari de case și părtași la moșia numită Țarina Târgului Bacău …au fost transformați de către Bursa Agrară în arendașii Primăriei…” sau „dv. încasați pensii din fondul milelor de la Ministerul Cultelor…pentru soacră, pentru cumnate și pentru soție…ați mers cu lăcomie până la falsificarea de nume.”

Dincolo de inerentele dispute politice, liberalii și-au dovedit interesul pentru crearea unei Românii unitare. Semnificativă este legea administrativă din 14 iulie 1925, care consacra caracterul unitar și indivizibil al statului român. De altfel, legea promova principiul descentralizării, teritoriul țării fiind împărțit în județe și comune, acestea, la rândul lor, fiind urbane și rurale. Prin intermediul respectivei legi, dincolo de controversele momentului, se realiza un nou pas în direcția democratizării sistemului politico-administrativ românesc. Județele și comunele urmau să fie conduse de consilii alese prin vot universal, egal, direct, secret și obligatoriu exercitat de cetățenii români majori.

La fel de importantă a fost și legea electorală din 27 martie 1926 care stabilea un mod unitar de organizare a alegerilor locale și parlamentare. Pentru prima dată se introducea „ prima majoritară”, un bonus procentual de care urma să beneficieze gruparea politică ce reușea să totalizeze cel puțin 40% din sufragiile electoratului. Însă, după cum vom vedea, primii beneficiari ai acestei legi vor fi averescanii și nu liberalii!

Pe acest fond de efervescență legislativă susținut și prin aportul liberalilor băcăuani, se amplifică o nouă problemă ,“criza dinastică”, turbulență generată în ultimele zile ale anului 1925 de cea de-a treia renunțare a principelui Carol la prerogativele sale de moștenitor al tronului. În condițiile în care starea sănătății regelui Ferdinand I se deteriora alarmant, problema succesiunii la tron devenea de maxim interes. Anterior anului 1925, principele Carol se pronunțase în favoarea amplificării rolului monarhiei, iar înlăturarea tutelei politice exercitate de I.IC. Brătianu și acoliții săi părea o condiție indispensabilă. Ostilitatea nedisimulată manifestată de principe la adresa liberalilor nu putea rămâne nesancționată. În consecință, luând în calcul și perspectiva nefastă pentru ei a preluării prerogativelor regale de către Carol, liberalii, acompaniați de averescani, au orchestrat o intensă campanie de denigrare a principelui, prezentat ca imoral, imatur, incapabil. După ce Consiliul de Coroană a acceptat decizia de renunțare, Corpurile Legiuitoare au ratificat acest act la 4 ianuarie 1926, proclamându-l succesor al tronului pe Mihai, fiul lui Carol. De asemenea, a fost instituită o Regență, alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții de Justiție și Casație. Practic, Regența ar fi trebuit să exercite prerogativele regale în eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns la tron înainte de vârsta majoratului. Se părea că actul de la 4 ianuarie reprezenta un succes al liberalilor, expresie a voinței lui Brătianu impuse cu fermitate regelui Ferdinand I. Evident, actul renunțării principelui Carol la calitatea sa de moștenitor al tronului a fost privit cu maxim interes și de liberalii băcăuani. În marea lor majoritate au împărtășit punctul de vedere exprimat de I.IC.Brătianu, însă pozițiile adverse nu au întârziat să apară.

Alegerile comunale din 19 februarie 1926, organizate și în ideea de a proba viabilitatea legii pentru unificare administrativă, au constituit o premieră în peisajul electoral băcăuan: balotajul între Partidul Național Liberal și Opoziția Unită, respectiv reprogramarea srcutinului pentru data de 26 februarie. Cele 1040 de voturi, obținute dintr-un total de 1936 votanți, au asigurat liberalilor băcăuani o victorie fragilă, virulent contestată de adversarii politici. Validarea rezultatelor a permis reputatului edil Leon Sakellary ocuparea funcției de primar pentru al șaselea mandat. Un alt element inedit l-a constituit cooptarea în administrația urbei a doi consilieri-femei, „a căror activitate și merite pentru binefaceri sunt recunoscute.”

În martie 1926, guvernarea liberală se finaliza cu un bilanț pozitiv. În scurt timp, regele încredința destinele executivului generalului Averescu. Se părea că noul cabinet era rezultatul jocurilor de culise orchestrate de Ionel Brătianu, iar come back-ul liberalilor devenea o chestiune de timp.

În luna mai, în conformitate cu dispozițiile decretului-regal, administrația Sakellary preda ștafeta unei Comisii Interimare coordonate de averescanul Ioan Grigoriu (mai 1926-martie 1928), alegerile comunale urmând a fi programate pentru debutul lunii următoare.

În aceeași lună, un eveniment nedorit-„marele incendiu”-avea să bulverseze comunitatea de pe malul Bistriței. Peste 450 de case, numeroase depozite, fabrici, ateliere erau mistuite de flăcări, iar zona industrial-comercială a orașului devenea o ruină. În plan social-economic, starea generală de nemulțumire a populației se amplifica. Sutele de muncitori, funcționari, meseriași (la care se adaugă și familiile lor!) rămâneau fără venituri, iar industria băcăuană primea o grea lovitură. În acest context, interesante devin și implicațiile politice ale nefericitului eveniment. Într-o anumită măsură, campaniile electorale pentru alegerile parlamentare, respectiv cele comunale, au depins și de eficiența cu care autoritățile au intervenit în vederea lichidării efectelor acestui incendiu. Superficialitatea de care administrația Grigoriu a dat dovadă în primă instanță (stingerea incendiului) a fost mascată printr-o abilă campanie de ajutorare financiară a sinistraților și de refacere a zonei calamitate. Deloc întâmplător, lucrările de reconstrucție au fost susținute financiar de la bugetul statului, iar Clotilda Averescu, soția primului-ministru, a colectat cele mai consistente fonduri.

La finalul aceleași luni, guvernul Averescu organiza primele alegeri parlamentare pe baza legii primei majoritare. Rezultatele înregistrate au reprezentat o reală surpriză pentru o parte a partidelor politice. Un prim efect al legii electorale a constat în diminuarea considerabilă a numărului formațiunilor parlamentare, doar patru dintre acestea având dreptul de a-și trimite reprezentanții în Legislativ. Deși nu beneficia de o reală popularitate, Partidul Poporului reușea să-și asigure o majoritate parlamentară confortabilă, totalizând 292 de mandate de deputați, respectiv 107 de senatori. Situându-se pe locul al treilea (7,34%), Partidul Național Liberal devenea surpriza neplăcută a acestor alegeri. Cele 16 mandate parlamentare obținute de liberali demonstrau criza de imagine a grupării, dar și un anumit dezinteres manifestat de conducerea partidului. Notabil a fost și succesul înregistrat de L.A.N.C., formațiune extremistă ce trimitea în noul parlament 10 deputați.

La nivelul județului Bacău, liberalii obțineau 11,86% din sufragii, situându-se pe același loc trei, în urma Blocului național-țărănesc (20,90%), dar la mare distanță de Partidul Poporului(62,82%). În viitorul legislativ, doar Alexandru Constantinescu avea să facă auzită vocea liberalilor băcăuani. O succintă analiză a rezultatelor alegerilor parlamentare din județ evidențiază câteva aspecte: averescanii și național-țărăniștii au valorificat foarte eficient personalitățile proprii (ex. Alexandru Averescu, Ioan Borcea), iar liberalii au înregistrat un serios recul față de alegerile precedente, deși s-au situat peste media națională a partidului.

În Bacău, în perspectiva alegerilor comunale din 6 iunie, partidele și-au mobilizat resursele încă din iarnă. Astfel, liberalii și-au focusat campania electorală pe realizările anterioare ale edililor proveniți din această formațiune politică, prim-planul fiind ocupat de Leon Sakellary. Prin intermediul presei, a întâlnirilor cu cetățenii s-a încercat captarea atenției electoratului. Ori de câte ori li se oferea o oportunitate, liberalii țineau să atragă atenția asupra propriilor reușite înregistrate la nivelul urbei, mai ales în ultimii patru ani: „completarea instalației uzinei electrice prin adăugarea celei de-a treia turbine și cumpărarea unui motor „Diesel”, „extinderea pavatului străzilor”, „clădirea unui local propriu pentru două școli primare”, „planul de sistematizare a orașului”. Nu în ultimul rând, alegătorul era informat asupra modalității în care s-au făcut aceste îmbunătățiri: „…din mijloace ordinare, bugetare, fără împrumuturi și fără impozite.” Preocuparea pentru bunăstarea cetățenilor, pentru occidentalizarea și igienizarea Bacăului era de domeniul „evidenței”, iar proiectele viitoare ale liberalilor nu făceau decât să reflecte acest aspect: se dorea modernizarea uzinei electrice, pentru a răspunde nevoilor casnice și celor industriale, se insista asupra importanței pavării străzilor, asupra necesității asanării micilor ape, permanente focare de infecție. Pliantele electorale transmiteau același mesaj: „rostul listei este activitatea comunală, cu toată râvna și dragostea pentru acest oraș”, iar lista candidaților liberali și însemnele electorale specifice acestui partid erau comunicate cetățenilor într-un limbaj apreciativ: „ suntem convinși, Domnule Alegător, că veți vota lista no. 4. Rugăm a primi asigurarea considerațiunei noastre.”

Vechile tehnici de campanie erau perpetuate, însă grija pentru refacerea propriei imagini îi preocupa pe liberali!

Totuși, alegerile comunale din orașul Bacău au dat câștig de cauză averescanilor, aceștia reușind să-și asigure o majoritate confortabilă în noul consiliu coordonat de primarul Ioan Grigoriu. Și de această dată, liberalii, reprezentați în principalul for administrativ local prin Osias Herșvovici, se plasau în opoziție.

La 10 octombrie 1926, în urma fuziunii partidelor Național și Țărănesc, se cristaliza pe scena politică românească o nouă formațiune: Partidul Național-Țărănesc. Liderii tânărului partid-I.Maniu, I.Mihalache, dr. N.Lupu, V.Madgearu ș.a.-doreau prin această „ mișcare” să echilibreze disputa cu liberalii și să devină un serios factor de guvernare. De la bun început, național-țărăniștii au dezvoltat o vehementă retorică politică antiliberală, susținând, printre altele, revenirea fostului principe Carol în România.

Atât în județ cât și în orașul Bacău, apariția noului partid a tensionat spiritele. Liberalii băcăuani s-au repliat și au încercat să valorifice, în folos propriu, disensiunile existente la nivelul național-țărăniștilor. Chiar dacă majoritatea membrilor organizației băcăuane a Partidului Țărănesc au aderat la Partidul Național-Țărănesc, totuși, nume sonore, precum profesorul universitar Ion Borcea, au decis să reînființeze filiala județeană a țărăniștilor.

Intervalul temporal încadrat între a doua jumătate a anului 1926 și prima jumătate a celui următor a bulversat viața politică românească. Atitudinea, adesea ostilă, manifestată de Alexandru Averescu la adresa liberalilor, agravarea stării de sănătate și moartea iminentă a regelui Ferdinand I l-au determinat pe Ionel Brătianu să revină în prim-plan. Concedierea fără menajamente a învingătorului de la Mărăști și efemerul guvern prezidat de Barbu Știrbey au prefațat un nou executiv coordonat de „Sfinxul de la Florica”.

Luând în calcul convulsiile generate de Casa Regală (atitudinea principelui Carol, gravele probleme de sănătate ale suveranului, minoratul principelui Mihai), alegerile legislative din 7 iulie 1927 deveneau extrem de importante. Un succes al liberalilor ar fi permis impunerea actului de la 4 ianuarie 1926, însă victoria opoziției ar fi creat posibilitatea revenirii ex-principelui în țară și, implicit, modificarea ordinii constituționale existente.

Desigur, ca în multe alte situații, partidul de guvernământ, în speță Partidul Național Liberal, a apelat la sprijinul aparatului de stat pentru a tranșa în favoarea sa competiția electorală. Succesul repurtat de liberali a fost convingător, cele 61,69 procente asigurându-le acestora o majoritate confortabilă. Partidul Național-Țărănesc reușea să atragă 22,09% din sufragii și se anunța un competitor serios pentru liberali. Averescanii, aflați la guvernare până în iunie, obțineau un procentaj infim (1,93%) și, în noua conjunctură, dispăreau din categoria partidelor parlamentare.

Întrucât starea sănătății suveranului devenise critică, guvernul a obținut convocarea Legislativului pentru 17 iulie , în loc de 27 iulie. Această grabă este explicabilă; în eventualitatea în care Ferdinand I ar fi decedat înainte de validarea a 2/3 din mandatele Camerei Deputaților, noile Corpuri Legiuitoare nu ar fi fost constituite legal, iar vechiul parlament, dominat covârșitor de Partidul Poporului, ar fi fost repus în drepturi. În seara zilei de 19 iulie, Parlamentul era declarat legal constituit, peste doar câteva ore fiind anunțată oficial trecerea în neființă a regelui. În ziua de 20 iulie, principele Mihai devenea suveranul României, prerogativele monarhului urmând a fi exercitate de Regență.

Executivul a luat măsuri pentru a contracara orice demers ostil actului din 4 ianuarie 1926 și, în acest sens, s-au dat dispoziții pentru ca armata să depună jurământul de credință către noul suveran și Regență, s-au intensificat acțiunile de supraveghere a fostului membru al Casei Regale, a fost instituită starea de asediu, iar presa supusă unei riguroase cenzuri, sub pretextul prevenirii propagandei procarliste. Instituția monarhică înceta să mai fie un veritabil centru de convergență, în vreme ce autoritatea liderului liberal Ionel Brătianu și, implicit, a Partidului Național Liberal, atingea apogeul.

Încă din momentul desemnării, Regența a fost percepută, mai ales de opoziția politică, în termenii unei extensii a voinței liderului liberal Ion I.C.Brătianu. În realitate, această instituție nu a însemnat pentru contestatari decât un organism politic conjunctural, manevrat cu subtilitate fie de liberali, fie de național-țărăniști, un organism incapabil să-și exercite prerogativele și să inspire încredere. De la bun început, în ideea de a contracara autoritatea excesivă a libralilor, strategii Partidului Național-Țărănesc nu au ezitat să aducă în atenția electoratului problema oportunității Regenței și a revenirii în România a ex-principelui Carol. În acest context, s-a cristalizat curentul carlist, promotor al „ restaurației” monarhice. Pe toate canalele de informare se acredita ideea că problemele României sunt generate de liberali. În accepțiunea "carliștilor", singura șansă a țării de a evada din haosul generalizat în care se zbătea era indisolubil legată de principele Carol. Nici lovitura de grație pe care Ion I.C.Brătianu a încercat să o dea curentului carlist, prin arestarea și condamnarea lui Mihail Manoilescu, un fervent susținător al „restaurației”, n-a avut finalitatea scontată de apărătorii „ordinii constituționale”.

Pe acest fond, la 24 noiembrie 1927, liberalii primeau o grea lovitură. În urma unei grave infecții la gât, considerată inițial o simplă amigdalită, Ionel Brătianu înceta din viață. Dispariția prematură a „vizirului” bulversa partidul, lipsit, la acea dată, de un lider unanim acceptat. Deși Brătianu îl considera succesor la șefia partidului pe I.G.Duca, totuși, un alt membru al familiei, Vintilă, prelua destinele grupării liberale, cât și pe cele ale executivului.

Confruntarea guvern-opoziție s-a desfășurat pe toate planurile, inclusiv în cel financiar. Premierul a înțeles că revalorizarea monedei naționale era, în momentul respectiv, un demers ineficient și, în consecință, a marșat pe politica stabilizării monetare, susținută prin intermediul unui consistent împrumut extern. Un eventual succes le-ar fi adus liberalilor un plus la capitolele: încredere, imagine. La rândul lor, național-țărniștii doreau să demonstreze Occidentului că un cabinet girat de ei echivala cu o politică democratică, cu deschiderea față de investitorii străini. Opoziția și, mai ales, Partidul Național-Țărănesc, considera oportună evidențierea politicii economice falimentare a liberalilor, un eșec ce trebuia înțeles și acceptat de guvern.

Acuzele aduse Partidului Național Liberal în privința politicii sale antipopulare au fost demontate de cabinetul Vintilă Brătianu prin intermediul unei legislații menite să protejeze categoriile sociale de condiție modestă. În această cadru se înscrie și legea din 13 aprilie 1928 care fixa, pentru întâia dată în România, ziua de lucru de 8 ore, prevedea ocrotirea muncii femeilor și a copiilor, acorda concedii angajaților ș.a..

Acutizarea situației economico-financiare a României erodase Partidul Național Liberal, iar ieșirea liberalilor de la guvernare devenea o certitudine. Se profila astfel sfârșitul „decadei brătieniste” .

Intervalul 1926-1928 a antrenat organizația județeană într-un adevărat carusel al problemelor, dar și al revenirilor spectaculoase. Pierderea alegerilor comunale (iunie 1926) a fost dublată de un eveniment nefericit pentru liberalii băcăuani. Alexandru Constantinescu, cunoscutul demnitar de la Aprovizionare, Industrii și Comerț, Lucrări Publice sau Domenii, cel care coordonase eficient filiala băcăuană timp de 25 de ani, se stingea din viață, lăsând în urmă un vid de putere. Deși, formal, problema era soluționată prin desemnarea lui Nicolae Botez în postura de președinte al filialei Bacău, în realitate situația devenea mult mai complexă. Germenii unei dispute între membrii marcanți ai organizației se conturau, iar o viitoare confruntare părea iminentă.

Alegerile comunale din 7 aprilie 1928 readuceau Partidul Național Liberal în prim-planul vieții politice băcăuane. Reputatului jurist Vasile Pavli, fost decan al baroului Bacău, îi revenea responsabilitatea de a conduce destinele urbei băcăuane pentru următorul an și jumătate. Evident, rezultatele scrutinului evidențiau succesul liberalilor, reprezentați în noul consiliu local de nume cunoscute băcăuanilor precum: Constantin Zlotescu, Osias Herșovici, Eduard Racoviță ș.a..

Și de această dată, campania electorală s-a desfășurat după un mecanism îndelung exersat în confruntările anterioare, întrunirile publice fiind omniprezente. Astfel, pe 1 aprilie 1928, în sala cinematografului Lux, reprezentanții județeni ai partidului își exprimau susținerea pentru un consiliu prezidat de Vasile Pavli.

Noua administrație și-a îndreptat atenția asupra lucrărilor edilitare reclamate de un oraș aflat într-un semnificativ proces modernizator. Erau vizate: oborul de cereale, piața de la intersecția străzilor Bacău-Ocna cu I.S.Sturza, principalele instituții orășenești (Primăria, Poliția, serviciile de Pompieri, Alimentare și Aprovizionare e.t.c) spațiile verzi, zonele de agrement, toaletele publice și, nu în ultimul rând, diferitele căi de acces, depozite, fabrici sau ateliere. Se dorea atât cosmetizarea estetică a urbei bistrițene, cât, mai ales, soluționarea unor probleme de ordin sanitar.

La 3 noiembrie 1928, guvernul Vintilă Brătianu ceda în fața puternicei presiuni la care era supus și își depunea mandatul. Practic, începând cu acel moment, Partidul Național Liberal intra într-una din cele mai nefaste etape ale istoriei sale de până atunci.

III. Sub semnul crizei…

La 10 noiembrie 1928, într-o atmosferă de entuziasm generalizat, cabinetul prezidat de cunoscutul politician ardelean Iuliu Maniu depunea jurământul. În accepțiunea majorității cetățenilor, noul executiv marca ruptura față de trecutul liberal nefast. În egală măsură, guvernul Maniu devenea garantul unei Românii prospere, profund democratice. În aceeași zi, autoritățile făceau public decretul de dizolvare a corpurilor legiuitoare și anunțau noi alegeri parlamentare pentru intervalul 12-19 decembrie. De asemenea, executivul își exprima hotărârea de a ridica starea de asediu și cenzura, de a respecta deplina libertate de propagandă politică și se declara un fervent apărător al legilor în vigoare. Din perspectivă național-țărănistă, viitorul scrutin trebuia să certifice noua sociabilitate politică.

Pe acest fond, liberalii, dezorientați, erodați de lunga guvernare, treceau în opoziție. Membrii marcanți ai partidului înțelegeau că o revenire imediată în prim-plan era puțin probabilă, iar argumentele unei asemenea aserțiuni păreau solide. Erau luate în calcul varii aspecte: disensiunile dintre Centru și organizațiile locale, lipsa unor figuri decisive care să polarizeze „suflarea” liberală, intensa campanie mediatică antiliberală, și, nu în ultimul rând, popularitatea crescândă a actualilor guvernanți. Numeroase voci din cadrul partidului considerau oportună poziționarea liberalilor în opoziție și insistau asupra necesității redobândirii propriei credibilități.

Consultarea electorală din decembrie 1928, considerată de majoritatea istoricilor români un moment de referință al democrației din acest spațiu, i-a adus pe liberali în postura de outsideri. Tradiționala disciplină de partid devenise doar un deziderat. Oportuniștii au părăsit formațiunea pentru a veni alături de național-țărăniști, disputele generate de stabilirea locurilor pe listele electorale nu au întârziat să apară, întrunirile electorale organizate în teritoriu și, cu preponderență, în mediul urban, nu au beneficiat nici de audieța scontată din partea cetățenilor, nici din cea a liderilor centrali.

Discursul electoral liberal a fost centrat pe reliefarea reușitelor anterioare ale unui partid care putea deveni o garanție și pentru viitor. Se încerca să se inducă ideea continuității de regim politic. Pe de altă parte, demersul electoral nu trebuia să scape din vedere punctele vulnerabile ale național-țărăniștilor, principalii adversari. Se impunea „evidențierea” incapacității de guvernare a acestora, vehemența extremă, distructivă, arătată în varii momente (adoptarea Constituției din 1923, încoronarea regelui Ferdinand I ș.a.).

Rezultatele alegerilor parlamentare au confirmat succesul categoric al Partidului Național-Țărănesc, formațiune care a totalizat 77,76 % din voturi. Cele 348 mandate de deputați (dintr-un total de 387) constituiau un indiciu semnificativ în privința evoluției ulterioare a Legislativului. În fond, la acea dată, național-țărăniștii polarizau simpatia unui electorat dornic de schimbare, de reformare.

Deși se poziționa pe locul secund, Partidul Național Liberal devenea surpriza neplăcută a acestor alegeri, mai ales prin proporțiile eșecului. În mod evident, raportându-ne la numărul parlamentarilor național-țărăniști, cele 13 mandate de deputați transformau gruparea liberală într-un „contemplativ” al Legislativului. Se contura cea mai drastică înfrângere suferită în perioada interbelică de „partidul brătienilor”.

La nivelul județului Bacău, disputa electorală s-a desfășurat în coordonate similare. Preluând inițiativa, liderii băcăuani ai Partidului Național-Țărănesc și-au stabilit câteva obiective clare: accederea în structurile locale și centrale de putere, captarea atenției electoratului prin mesaje democratice, dar și printr-o abilă campanie de discreditare a adversarilor liberali. Semnificativă este întrunirea electorală din 25 noiembrie 1928, organizată de național-țărăniști în sala cinematografului „Victoria” din Bacău, demers care reușea să mobilizeze peste 2000 de persoane. Pe de altă parte, liberalii băcăuani s-au plasat într-o evidentă defensivă. Deși au mizat pe nume cu state vechi în cadrul filialei băcăuane ( N. Botez, C. Cristoveanu, L.Dumitrescu, E. Racoviță) severa corecție nu a putut fi evitată. Datele statistice certifică o realitate dură: niciunul dintre candidații propuși de Partidul Național Liberal nu a reușit să obțină un mandat de deputat. În schimb, asigurându-și 79,56% din voturi, național-țărăniștii trimiteau în viitorul Parlament 6 deputați.

Succinta trecere în revistă a procentelor realizate de filialele județene ale Partidului Național Liberal indică Vechiul Regat (Vâlcea-21,38%, Iași-17,84% sau Constanța-17,08%), drept principal bazin electoral. Și de această dată, organizația băcăuană înregistra un scor satisfăcător (10,25%), peste media națională. Pe de altă parte, provinciile unite cu țara în cursul anului 1918 evidențiau lipsa de popularitate a liberalilor în aceste zone, transformate în fiefuri național-țărăniste: Ardeal-1,77% , Banat-2,11% , Basarabia-3,85% , Bucovina-6,36%.

Activitatea cabinetului Maniu a fost perturbată de Marea Criză; evident, în noua conjunctură, executivul și-a nuanțat politica, multe din promisiunile generoase făcute în opoziție devenind demersuri inaplicabile. Dificultățile unei guvernări pe timp de criză, erorile comise, scandalurile mediatice provocate de afaceri suspecte vor uza imaginea celei mai populare formațiuni politice a momentului. Încrederea extraordinară manifestată de majoritatea cetățenilor români și de importante cercuri financiare internaționale în autoritățile național-țărăniste se va estompa.

O analiză a acestei situații, gândită doar în coordonate politice, ar putea indica posibilul reviriment al liberalilor. Deloc întâmplător, Vintilă Brătianu își exprima convingerea că partidul său va reveni în postura de gestionar al treburilor publice. Asemenea luări de poziție urmăreau deopotrivă și refacerea moralului propriilor susținători, dezorientați în fața „tăvălugului” național-țărănist. Însă, pentru a atinge acest deziderat, liberalii trebuiau să se reorganizeze cât mai rapid!

Și, totuși,…anul 1929 va tensiona spiritele; poziționarea în opoziție nu a avut darul de a liniști apele și de a permite reconstrucția partidului. Filiala băcăuană va fi măcinată de numeroase dispute intene. Taberele s-au conturat destul de clar. Disputa “fratricidă” opunea pe susținătorii lui Nicolae Botez, președintele în exercițiu al organizației, partizanilor lui Atta Constantinescu, fiul fostului lider Alexandru Constantinescu. Ziarele locale vorbeau la unison despre o “criză de șefie” pe care pretendenții doreau să o rezolve în propriul avantaj și în maniere diferite. Conștient de popularitatea dobândită în cadrul organizației Bacău, mizând pe sprijinul unor nume cunoscute băcăuanilor (ex. Leon Sakellary), Atta Constantinescu marșa pe ideea convocării delegației permanente și a unui congres județean care să-l propulseze în fruntea filialei băcăuane. Ceilalți “corifei”, grupați în jurul d-lui N. Botez, apreciau că problemele organizatorice pot fi soluționate eficient prin “înțelegerea și consimțământul cadrelor fruntașe.”

Cauzele unui asemenea conflict sunt multiple. Dispariția lui Alexandru Constantinescu lăsa urme puternice asupra Partidului Național Liberal-Bacău. Noul lider, Nicolae Botez, lipsit de carisma și valoarea predecesorului său, nu a reușit să gestioneze corespunzător trecerea în opoziție. Pe de altă parte, se părea că P.N.L. se manifesta ca “ un organism politic care lucrează greoi și rutinar… Cu oameni cuminți și formule vechi, Partidul Național Liberal așteaptă ca avântul nostru să se canalizeze spre albia trecutului său”. Era de domeniul evidenței incapacitatea momentană a liberalilor de a se adapta noilor realități. De altfel, voci din cadrul partidului apreciau că insuccesul din decembrie 1928 era provocat de fraude, dar și de lipsa de maturitate electorală a cetățenilor. Numeroși liberali se considerau vexați de “ignoranța” electoratului, cel care a dat uitării rolul major asumat de Partidul Național Liberal în procesul construcției României Mari. Astfel, ”incidentul de la Moinești”, din iunie 1929, reflectă destul de corect starea de spirit existentă la nivelul organizației liberale. Delegații sectoarelor Moinești, Tg. Ocna, Grozești, Onești și Răcăciuni l-au proclamat șef al filialei liberale băcăuane pe Atta Constantinescu. Acest zvon a provocat un val de nemulțumiri. Nume sonore –Mircea Cancicov, Criste Cristoveanu, Grigore Mârza, Ed. Racoviță, Leonida Dumitrescu, C-tin Zlotescu, Vasile Pavli-își anunțau demisia.

Situația a fost dezemorsată doar în urma intervenției liderilor de la centru. Vintilă Brătianu și I.G.Duca anunțau în oficiosul partidului revenirea la normalitate; Nicolae Botez își păstra funcția, numirea lui Atta Constantinescu în postura de lider era negată categoric, iar organizația băcăuană se baza în continuare pe aportul tuturor membrilor săi, inclusiv al fruntașilor demisionari.

De asemenea, acest moment aducea în prim-planul Partidului Național Liberal-Bacău un nume nou: avocatul Mircea Cancicov. Se profila o ascensiune fulminantă construită pe valoarea indubitabilă a unei personalități profund legate de propriul județ. În vara lui 1929, polemicile s-au perpetuat făcând deliciul adversarilor. Ori de câte ori aveau ocazia, „combatanții” lansau „săgeți” spre adversari. Astfel, în cadrul unui banchet organizat în onoarea d-lui Nicolae Botez, participanții nu s-au limitat doar în a critica virulent politica guvernului național-țărănist, ci au adus în atenție și „turbulențele” provocate de gruparea Atta Constantinescu. Astfel, V. Laiu Grecu îi asemăna pe contestatarii conducerii actuale cu „cei care cată să cerce marea cu degetul”. În același cadru, M.Cancicov afirma tranșant: „ Pe arborele nostru au crescut omizi. Ei bine, aceste omizi trebuie distruse. Noi nu luptăm cu himere ți cu sperietori. În rândurile noastre nu există nici o defecțiune. Poate există uscături, dar aceeste uscături le curăță omul gospodar…Adversarul nostru este guvernul.”

Reacțiile nu au întârziat să apară. Recent învins în disputa politică internă, avocatul I. Stoican replica pe un ton acid punând în discuție probitatea morală și oportunismul „tânărului” Mircea Cancicov: „…lumea liberală vorbește de faptul că la penultimele alegeri ați sărit cu dezinvoltură de pe lista d-lui Giurgea pe lista d-lui Botez; (…) n-am auzit nici avalanșa de ironii, nici explozia de tristețe și indignare contra aceluia care a trecut în partidul liberal de la Bacău, după ce a urmărit și arestat, în zilele parlamentului nemțesc al lui Marghiloman, pe Alexandru Constantinescu, cel care a fost unul dintre pontifii liberalismului, la umbra căruia a trăit și s-a format partidul liberal din Bacău; vei trece și dumneata în istorie ca director de temniță…”

În încheierea articolului, I.Stoican satiriza noul pol de putere liberal și deplângea viitorul organizației tutelate de Cancicov și susținătorii săi: „…șefii politici răsar și cresc din băligarul social, ca ciupercile după ploaie.” Deloc întâmplător, la scurt timp, Leon Sakellary și I.Stoica se vor număra printre cei care decideau să părăsească partidul liberal.

Disputele consumate în vara anului 1929 reliefau problemele majore pe care P.N.L.-Bacău trebuia să le soluționeze, dar și o deplasare a centrului de comandă spre „tineri”. Se părea că, pe plan local, aceștia se pregăteau să preia ștafeta pentru a revitaliza forța politică dominantă a României de până atunci. Astfel, M. Cancicov devenea șeful organizației P.N.L.-sectorul Parincea , în locul unui vechi membru al partidului, Ștefan Șendrea.De asemenea, noi nume- D.Negel, C. Zlotescu, C.Pascalini, G.Herțanu- aveau să se afirme în cadrul mișcării liberale . Apariția ziarului „ Cuvântul partidului liberal din Bacău” anunța intrarea în arena politică a unui nume de referință pentru viața culturală băcăuană interbelică: Gr. Tăbăcaru.

Revenind în zona problemelor cotidiene, vom putea remarca interesul manifestat de administrația Pavli pentru igienizarea orașului și pentru îmbunătățirea aspectului edilitar-urbanistic. În acest sens, a fost contractat un împrumut în vederea construirii unui „abator sistematic”; de asemenea, au continuat lucrările de pavare a principalelor artere . Criza economică și adversitatea autorităților național-țărăniste au pus conducerea urbei în postura nedorită de a majora prețul la făină și de a nu realiza și alte lucrări care să confere Bacăului un aspect civilizat. O situație asemănătoare s-a înregistrat la Moinești, unde avocatul C. Pascalini, primarul liberal al comunei, coordona eficient lucrările edilitare. Noi proiecte aveau să schimbe aspectul unui târg uitat de timp: electrificarea, alinierea imobilelor, realizarea de noi bulevarde ș.a..

În octombrie 1929, V. Pavli era destituit din funcția de primar, destinele urbei urmând a fi preluate, temporar, de Alexandru Nemțeanu. De asemenea, în conformitate cu înaltul decret regal, Bacăul devenea unul din cele 13 municipii ale României.

Sarabanda problemelor interne continua în cadrul P.N.L.-Bacău. Deși, aparent, campaniile de întruniri, banchetele sau agapele organizate de lideri vizau inducerea unui sentiment de solidaritate între membri, în realitate, opozanții se foloseau de aceste ocazii pentru a-și reafirma opțiunile. Disputele pe marginea atribuirii principalelor demnități în cadrul organizației, orgoliile liderilor dinamitau orice demers „pacifist”. În numeroase ocazii au avut loc întrevederi între Nicolae Botez și Atta Constantinescu pentru a clarifica situația în cadrul partidului. Însă, pozițiile ireconciliabile (Atta Constantinescu reclama primirea sa în cadrul delegației permanente și atribuirea funcției de vice-președinte; N. Botez dorea perpetuarea actualei conduceri) făceau improbabilă o împăcare. Criza organizatorică s-a perpetuat și în toamna anului 1929, deși conducerea centrală a intervenit prin discuții purtate cu principalii lideri atât la București, cât și la Bacău, sau prin recomandări făcute factorilor decizionali băcăuani.

Pe plan local, data de 14 martie 1930 antrena diferitele formațiuni politice într-o nouă competiție: alegerile comunale. În proaspătul municipiu Bacău, au fost depuse patru liste de candidați: cea „guvernamentală” (P.N.Ț), lista Partidului Național Liberal și două liste „cetățenești”. În realitate, lista cetățenească nr. 4 era o listă averescană. În rândurile ei se regăseau demisionarul liberal Leon Sakellary, dar și fostul edil Ioan Grigoriu. Liberalii aduceau în atenția electoratului doar membrii de partid, cunoscute personalități locale. Pentru a obține un scor cât mai bun, „attiștii” și „ nicakiștii” acceptau compromisul de moment. Problemele organizatorice (șefiile de sectoare, alcătuirea delgației permanente ș.a.), situația lui Atta Constantinescu și celelalte disensiuni erau depășite temporar. Confruntarea electorală confirma (dacă mai era nevoie!) „apetența” românilor pentru partidele guvernamentale; prin urmare, la nivelul orașului-reședință de județ, național-țărăniștii totalizau 62% din sufragii, în vreme ce liberalii strângeau doar 38% din preferințele cetățenilor. Între reprezentanții aleși în consiliul municipal se aflau Dimitrie Bucă, primarul în funcție, memorialistul și, totodată, fostul edil Mihail Văgăonescu, Constantin Nădejde, dar și fruntași liberali precum: Mircea Cancicov (capul listei electorale), Mircea Costinescu, Grigore Mârza, Ed. Racoviță, C. Zlotescu sau Osisas Herșvovici. În județ, liberalii au obținut un scor electoral satisfăcător în zona Tescani. Potrivit ziarului „Curentul Bacăului” această reușită a fost asigurată de activitatea șefului de sector, avocatul Constantin Zlotescu, dar și de popularitatea preotului Neculai Procopie. Cu siguranță, poziția lui C. Zlotescu în cadrul filialei Bacău se va consolida.

Revenind în perimetrul vieții politice românești generale, ne propunem să atragem atenția asupra câtorva aspecte. Guvernul prezidat de I. Maniu a inițiat modificarea legislației economice protecționiste promovate anterior de cabinetele liberale, demers finalizat prin rezultate contradictorii. În contextul acutizării crizei mondiale, s-au amplificat și problemele sociale, având loc numeroase greve și manifestații. Pe de altă parte, prin politica promovată de executiv, Partidul Național-Țărănesc, principalul său exponent, pierdea din imensa cotă de popularitate. Pe acest fond, o bună parte a opiniei publice îl considera pe Carol, fostul principe, soluția salvatoare. Aflat la guvernare, I. Maniu și-a nuanțat atitudinea față de „criza dinastică”. Nu-și mai putea permite să agite „chestiunea constituțională” așa cum procedase în opoziție. Totuși, decesul regentului Gh. Buzdugan, survenit în octombrie 1929, îi oferea oportunitatea de a-și subordona Regența. În acest scop, premierul a susținut numirea lui Constantin Sărățeanu, un apropiat al național-țărăniștilor, dar și un personaj lipsit de autoritate politică, ușor de manipulat, în postura de regent. Era evident că Regența devenise o instituție înregimentată politic.

Singurul partid care rămăsese consecvent actului de la 4 ianuarie 1926 era Partidul Național Liberal. Cu o obstinație deosebită, liberalii au desfășurat o virulentă campanie anticarlistă, considerând-ul pe ex-principe o soluție nefericită. Totuși, intransigența liderilor nu era împărtășită de toți fruntașii liberali, unii dintre ei dovedind simpatii procarliste. Paradoxal, unul dintre cei mai consecvenți susținători ai restaurației monarhice devine Gheorghe Brătianu, președintele organizațiilor liberale din Moldova și, totodată, exponent de marcă al „tineretului liberal”. Fiind la curent cu situația din țară, Carol a speculat momentul pentru a urca pe tron în data de 8 iunie 1930.

Pentru liberali se profilau nori negri! Și, totuși, liderii partidului s-au menținut pe poziții adverse noului rege. În data de 13 iunie, membrii organizației municipale Bacău aprobau în unanimitate atitudinea centrului. Chiar și Atta Constantinescu, un apropiat al lui Gheorghe Brătianu, se declara solidar cu “întreg partidul liberal și, implicit, cu organizația de Bacău”. Se părea că temuta disciplină de partid renăscuse.

În realitate, în „monolitul” liberal se crease o primă fisură. Păstrând iluzia funcționării mecanismelor democratice, inteligentul rege Carol al II-lea a știut să alimenteze starea conflictuală ce opunea „bătrânilor” pe „tinerii” liberali , reușind să producă o primă defecțiune; este vorba despre desprinderea din partid a grupării „georgiste”, conduse de Gheorghe Brătianu. Evident, noua formațiune se va ralia politicii girate de suveran.

Recunoașterea prințului ca suveran a determinat, cel puțin pentru moment, diminuarea influenței Partidului Național Liberal, dar și amplificarea tendințelor centrifuge manifestate în cadrul acestei formațiuni. Vintilă Brătianu se afla într-o situație ingrată. Pe de o parte, tinerii liberali solicitau imperativ democratizarea structurilor organizatorice, replierea ideologică , pe de altă parte, „vechea gardă” își exprima temerea în privința consecințelor economice nefaste provocate de politica noului rege. Totuși, atât suveranul cât și unii fruntași liberali și-au revizuit pozițiile inițiale. Dacă Vintilă Brătianu s-a menținut pe aceeași linie intransigentă, I.G.Duca a înțeles că ostilitatea nedisimulată manifestată la adresa suveranului nu va aduce partidului său niciun beneficiu. Decesul șefului liberal, survenit în decembrie 1930, constituia o nouă lovitură pentru partid. Însă, în același timp, se contura și posibilitatea normalizării relațiilor cu regele Carol al-II-lea.

Noul președinte, I.G.Duca, a înțeles necesitatea restructurării propriei formațiuni politice pentru a redobândi suportul electoratului și pe cel al Casei Regale. În actualul context politic, liberalii își arogau rolul de lideri constructivi ai opoziției parlamentare.

Anul 1931 antrena viața politică românească în noi probleme. Demisia guvernului Gh. Gh. Mironescu, survenită în debutul lunii aprilie, oferea suveranului o nouă șansă de a eroda fragilul regim democratic românesc. După lungi conciliabule, criza era „soluționată” prin numirea unui cabinet de „uniune națională” coordonat de tandemul Iorga-Argetoianu. Încălcând uzanțele constiuționale, Carol al II-lea propunea românilor un guvern-marionetă. Executivul nu era exponentul niciunui partid, membrii săi fuseseră desemnați de suveran, iar președintele Consiliului părea a fi un element decorativ. În noua conjunctură, suveranul devenea factorul decisiv.

Potrivit practicii timpului, Parlamentul era dizolvat, urmând ca noul legislativ să fie ales de către cetățeni în perioada 1-6 iunie 1931. Câștigarea alegerilor de către guvern ar fi adus partidelor importante deservicii; totuși, majoritatea liberalilor percepeau colaborarea electorală cu Uniunea Națională (cartel electoral alcătuit din susținătorii guvernului, diferite formațiuni politice și asociații profesionale) ca o posibilitate de a reveni în atenția cetățenilor. De altfel, Partidul Național Liberal a decis să candideze pe listele Uniunii Naționale, urmând să primească în viitorul Parlament 80 de mandate de deputați, respectiv 20 de locuri în Senat. Decizia lui I.G.Duca a generat intense controverse. Unele voci apreciau demersul inițiat de lider, considerând-ul un act de maturitate politică, dar au apărut și contestatari.

În Bacău, fractura apărută în cadrul Partidului Național Liberal s-a cronicizat. De altfel, decizia centrului l-a determinat pe Atta Constantinescu să recurcă la o măsură extremă: demisia. Într-o scrisoare adresată președintelui I.G.Duca, proaspătul demisionar explica rațiunile gestului său: „…Opinia publică va găsi că Partidul Național Liberal a ieșit micșorat, iar membrii acesrtui partid vor înțelege cu greu că în loc să meargă la luptă cu steagul lor în frunte, să lucreze la adăpostul unui semn electoral trecător și împrumutat…Aș dori din tot sufletul meu ca tot ceea ce prevăd și simt să fie greșit. Sosind în județul Bacău, am constatat că instinctul partidului nu aprobă acest cartel. Deci, pentru motivele arătate mai sus, vă rog să binevoiți a mă considera demisionat din partidul ce conduceți.”

Inevitabilul s-a produs. La scurt timp, Atta Constantinescu trecea în tabăra „georgistă” devenind liderul organizației băcăuane.

Campania electorală a fost deosebit de intensă. Uniunea Națională și-a canalizat discursul pe evidențierea impasului în care se găsea România ca urmare a guvernării național-țărăniste, dar și pe critica adresată partidelor politice. Candidații Uniunii promiteau soluționarea numeroaselor probleme generate de criza economico-financiară. Mesajul electoral transmis de cercurile guvernamentale era generos: „Biruința listelor Uniunii Naționale înseamnă biruința cinstei, a muncii și a priceperii.”. Se acredita ideea că momentele dificile pot fi depășite prin cooptarea în structurile decizionale a unui număr mare de intelectuali, personalități neregimentate politic. De cealaltă parte, național-țărăniștii insistau asupra propriilor realizări din timpul guvernelor prezidate de Iuliu Maniu.

În județul Bacău, disputa electorală a atras atenția încă de la debut. În principiu, pentru a capta interesul și susținerea cetățenilor, Uniunea a plasat pe listele sale „fii ai Bacăului”, intelectuali apreciați în mediile științifice precum: E.Chirnoagă, I.V. Gruia, N. Missir, N. Țintă sau P.Cantili. Totuși, capul listei era asigurat de un nume „ greu”. Este vorba despre șeful Partidului Național Liberal , I.G.Duca. Presa județeană partizană privea această candidatură ca pe o „distincție” atribuită filialei băcăuane. Cu siguranță, se miza pe efectul mobilizator al unei asemenea propuneri electorale. Convulsiile existente la nivelul filialei băcăuane în ultimii ani afectaseră credibilitatea uneia dintre cele mai puternice organizații liberale. Ori, candidatura lui I.G. Duca avea darul de a revigora Partidul Național Liberal-Bacău și de a reface, cel puțin la nivelul imaginii, temuta coeziune liberală.

Și „concurența” aducea în atenția cetățenilor nume sonore; „georgiștii” atacau prin intermediul lui Gheorghe I.C. Brătianu și Atta Constantinescu, iar național-țărăniștii mizau pe un nume arhicunoscut băcăuanilor–Mihail Văgăonescu. Celelalte partide contau pe lideri locali precum: Gh. Berea (P.Poporului) sau Ion Borcea (P. Țărănesc-dr.N.Lupu).

Și de această dată, lupta s-a desfășurat după un canon binecunoscut. În cadrul turneelor electorale, candidații, însoțiți de notabilități locale sau centrale, se adresau publicului în termeni elogioși. Explicarea propriilor programe electorale se întrepătrundea cel mai adesea cu atacuri lansate la adresa adversarilor. Nici I.G.Duca nu s-a dezis de acest tipar. Secondat de C. Cristoveanu, M. Cancicov, E. Racoviță, N. Botez, C. Zlotescu, C. Pascalini ș.a., liderul liberal a participat la numeroase întruniri organizate în municipiul Bacău (ex.- sala Alcazar) sau în diferite localități: Scorțeni, Moinești, Tg. Ocna și Valea Rea. Alegerea acestor locații nu era întâmplătoare; grație popularității primarului C.Pascalini, Moineștiul devenise un centru „ducist”, în vreme ce zona Tg. Ocna se transformase într-un fief „georgist”. Prin urmare, pentru a redobândi poziția dominantă în zonă, liberalii-duciști insistau asupra câtorva aspecte; ori de câte ori aveau ocazia, reprezentanții lor explicau motivelor care au stat la baza colaborării cu N.Iorga, mediatizau propriul program politic, incriminau erorile comise de adversari.

47,49% din voturi s-au îndreptat spre Uniunea Națională. Este greu de crezut că succesul Uniunii, o construcție conjuncturală, ar fi venit fără aportul liberalilor-duciști. La rândul său, Partidul Național Liberal demonstra clarviziune, reușind să revină în prim-planul vieții politice. În comparație cu alegerile precedente Partidul Național-Țărănesc înregistra un puternic recul, pierzând peste 60% din sufragii. Acest fapt s-a datorat politicii falimentare promovate de guvernele național-țărăniste, disensiunilor interne, dar și abuzurilor aparatului de stat. Partidul Național-Liberal (Gh. Brătianu) repurta, la prima sa competiție electorală, un success apreciabil, poziționându-se pe locul al treilea, cu 5,93% din voturi. Desfășurând o campanie virulentă îndreptată împotriva partidelor democratice, L.A.N.C. reușea să reintre în Parlament.

La nivelul județului Bacău, adunând 59,72% din voturi, Uniunea repurta o victorie categorică. Scorul electoral asigura prezența în legislativ a majorității candidaților propuși pe liste de tandemul Iorga-Duca: Panait Cantili, E. Chirnoagă, N. Missir, Ioan V. Gruia sau I.G.Duca. Fără niciun dubiu, liberalii-duciști au contribuit decisiv la obținerea acestui succes, procentajul realizat reprezentând un plus și pentru media națională a cartelului. Locul secund a fost adjudecat de „georgiști”. Atta Constantinescu devenea singurul deputat opoziționist desemnat de județul Bacău. Surprinzător, gruparea cuzistă (L.A.N.C.) obținea 6,35% din voturi, plasându-se la nivelul Bacăului pe un promițător loc trei. O asemenea ascensiune înregistrată de o grupare extremistă îngrijora, iar partidele democratice aveau ce să-și reproșeze. În egală măsură, scrutinul a confirmat declinul național-țărăniștilor care au contat doar pe voturile cadrelor din județ.

Activitatea guvernamentală a fost dominată de probleme economice, presiuni exercitate de cercurile financiare internaționale, dar și de tensiuni sociale. Pentru a menține echilibrul bugetar, executivul a forțat exportul, introducând o primă corespunzătoare, dar a recurs și la măsuri nepopulare precum: noi taxe, reduceri salariale, întârzieri la plata retribuțiilor. Tensiunea crescândă din mediul rural a adus în atenția factorilor decizionali măsuri cu caracter social. Astfel, în data de 14 aprilie 1932, legislativul aviza proiectul legii pentru conversiunea datoriilor agricole. Noua lege prevedea asanarea datoriilor contractate de proprietățile mici prin reducerea lor cu 50% , restul convertindu-se într-o creanță amortizabilă în 30 de ani.

O analiză succintă a activității guvernului Iorga va evidenția marile sale carențe, incapacitatea de soluționa complicatele probleme cu care se confrunta România.

După finalizarea scrutinului electoral din iunie 1931, Partidul Național-Liberal anunța disocierea de cercurile guvernamentale. Într-o perioadă dificilă, liberalii preferau varianta opoziției, acceptau poziționarea într-o expectativă temporară. Însă, ideea revenirii în prim-plan nu era abandonată. Pe acest fond, I.G. Duca declara că partidul său „ se simte, prin puterea organizației și prin programul său de soluțiuni practice, în măsură să corespundă, fără optimism exagerat, dar și fără un pesimism nejustificat, așteptărilor țării.”

Național-liberalii deveneau principala forță opoziționistă. Depășind inerentele convulsii interne, I.G. Duca reușea să repună în mișcare angrenajul partidului. Liderul liberal înțelegea că delicata conjunctură politică (restaurația carlistă, concurența național-țărăniștilor) putea fi combătută printr-o febilă activitate organizatorică.

Părăsirea P.N.L.-Bacău de către Atta Constantinescu și susținătorii săi (ex. M.Malhasovici, Osias Herșovici ș.a.) a indus, aparent, o stare de normalitate. Se părea că lucrurile reintraseră pe un făgaș normal. Totuși, numeroase cadre contestau atât cartelul electoral încheiat cu N.Iorga, cât și managementul defectuos al executivului coordonat de ilustrul istoric. De altfel, chiar centrul dădea indicații organizațiilor județene pentru a manifesta o atitudine netă de opoziție.

Perspectiva alegerilor parlamentare dinamiza activitatea tuturor formațiunilor politice. La nivel județean, liberalii s-au dovedit extrem de activi, demarând o intensă campanie de propagandă. Personalități marcante ale filialei băcăuane au convocat numeroase întruniri de clarificare a obiectivelor doctrinare, de examinare a situației politice și de reorganizare ( crearea cluburilor liberale, selectarea liderilor locali). Pe de altă parte, pregătirea alegerilor legislative anunța noi convulsii. Încă din luna mai s-au conturat zvonuri privind demisia din partid a liderului Grigore Mârza. Informațiile furnizate de presa locală în legătură cu acest subiect erau contradictorii. Ziarul „Bacăul” vorbea despre disensiunile apărute în relația dintre Gr. Mârza și conducerea locală, ca urmare a opiniilor diferite referitoare la tactica electorală ce urma a fi abordată. Aceeași publicație aducea în discuție o nouă variantă. Motivele demisiei ar fi fost legate de poziționarea candidaților pe listele electorale. Deși Gr. Mârza ar fi obținut majoritatea voturilor pentru a fi plasat în fruntea listei pentru Adunarea Deputaților, ceilalți contracandidați au eludat decizia majorității. La scurt timp, delegația permanentă hotăra excluderea din partid a d-lui Gr. Mârza. Liderii locali incriminau comportamentul ostil manifestat de fostul liberal, care, în diferite ocazii, recomandase cetățenilor votarea altei liste decât cea propusă de propriul partid. Disputele interne au fost dublate și de „confruntări” cu alte partide. „Gâlceava” electorală se păstra în aceleași coordonate; prezentarea programelor și a candidaților proprii se împletea cu acuze, calomnii sau ironii. Iar presa partizană întreținea atmosfera:

„ …în ulița mare a târgului, un georgist lăuda capul liste sale unui liberal-ducist:

-Uită-te la Atta; e voinic, e gras, e mare…dar Cancicov al vostru e mărunțel!

Răspunsul a fost prompt:

-Și dovleacul e mare, dar ce să-i faci dacă nu are aroma și fineța ananasului?”

Însă, cel mai adesea, mesajele erau dintre cele mai tendențioase. În accepțiunea liberalilor, național-țărăniștii (susținuți de guvernul Vaida-Voevod) deveneau principalii adversari. Însă, în lupta electorală nu puteau fi ignorați nici „georgiștii”. De altfel, formațiunile politice indicate anterior vor face subiectul unei campanii agresive orchestrate de Partidul Național Liberal. Național-țărăniștii erau criticați pentru incompetența dovedită în timpul guvernelor Maniu și Vaida-Voevod, dar și pentru numeroase fraude comise : „cheltuiesc din bugetul secătuit al statului” pentru propriul interes”. „Oamenii cinstiți” erau atenționați asupra caracterului îndoielnic al „georgiștilor”. Electoratului i se cerea să nu încurajeze „trădarea și înșelăciunea”, să nu acorde nici un vot listelor lui Gh. Brătianu, cel care „ batjocurește numele și memoria lui I.I.C.Brătianu și a lui Vintilă Brătianu”, persoana care „a trădat P.N.L. și a necinstit patrimoniul politic al marilor Brătieni” În mod evident, discursul de campanie liberal propunea votanților o perspectivă maniheistă: Binele-reprezentat de „marii brătieni” și discipolii lor, Răul-întruchipat de incompetenții național-țărăniști, dar și de „ trădătorul” Gh. Brătianu.

Candidații liberali, susținuți de liderii partidului, au desfășurat o intensă campanie propagandistică. Trecând în revistă știrile politice locale, vom remarca efortul consistent depus de prof. Leonida Dumitrescu. Ziarele anunțau prezența politicianului liberal în sectoarele Parincea, Răcăciuni, Gârleni sau în comunele Gioseni, Buhoci Tamași și Ciumași. Și ceilalți candidați liberali au vizitat județul pentru a lua contact cu electoratul sau cu propriile organizații. Secondat de C. Cristoveanu, C. Vasiliu-Bogdănești sau Leonida Dumitrescu, Mircea Cancicov, capul listei liberale pentru Cameră, a avut conciliabule cu liderii locali la Tg.Ocna, Valea Rea, Căiuți, Onești și Bogdănești. Popularitatea dobândită în zona Moinești l-a propulsat pe Constantin Pascalini în postura de candidat. Deși încheia lista propunerilor liberale pentru Adunarea Deputaților, C. Zlotescu spera să obțină un loc în viitorul legislativ. În acest sens, tânărul avocat a activat în sectoarele Tescani, Scorțeni, Moinești sau pe Valea Trotușului.

Rezultatele scrutinului din iulie 1932 readuceau Partidul Național-Țărănesc în postura de forță guvernamentală. Însă, victoria a fost obținută in extremis, prin depășirea cu 0,30% a cotei de 40% din totalul voturilor. Contestatata lege a primei electorale le oferea național-țărăniștilor șansa de a se menține la putere. Situându-se pe locul al doilea, Partidul Național Liberal obținea 28 mandate de deputați. Reușind să-și asigure suportul unei părți semnificative a tineretului liberal, formațiunea coordonată de Gh. Brătianu își adjudeca locul al treilea. Pe un trend ascendent se plasau: Partidul Țărănesc ( dr. N Lupu) și L.A.N.C. Într-o oarecare măsură, ascensiunea „cuziștilor” lăsa să se întrevadă politica antidemocratică girată de Carol al II-lea. Lipsită de aportul liberalilor sau de susținerea unui partid puternic, Uniunea Națională își arăta limitele, plasându-se pe locul al 10-lea, cu doar 2,28% din voturi.

În județul Bacău, statistica electorală ne aduce în atenție o situație interesantă. Partidul Național Țărănesc strângea doar 12.855 voturi, situându-se procentual sub media națională (30,27%). Partidul Național Liberal conta pe 19,31% din preferințele electoratului băcăuan. Însă, îngrijorătoare a fost situarea L.A.N.C.-ului pe locul al doilea, cu 20,83% din totalul sufragiilor. P.N.L.-Gh. Brătianu miza pe 11,85% din voturile valide. În viitorul legislativ, băcăuanii erau reprezentați de 6 deputați: 3 național-țărăniști, 1 „cuzist” , 1 „georgist” și 1 liberal-ducist (Mircea Cancicov). Cele 5168 de voturi adjudecate de candidații liberali E.Racoviță și Gr. Tăbăcaru s-au dovedit insuficiente pentru al le asigura prezența în viitorul Senat.

Analiza datelor enunțate anterior evidențiază câteva aspecte. Bacăul se găsea într-un relativ echilibru electoral, nu mai puțin de patru partide obținând între 10 și 30% din voturi. Totuși, legea electorală îi avantaja consistent național-țărăniști, acestora revenindu-le jumătate din mandatele atribuite județului. Pe de altă parte, se părea că forțele democratice, angrenate într-o “bălăcăreală” generală, nu reușiseră să capteze aprecierea unanimă a cetățenilor. Ascensiunea “cuziștilor” construită pe un mesaj antidemocratic, dar și pe ineficiența formațiunilor democratice reprezenta un serios semnal de alarmă.

Forțele politice au interpretat rezultatul scrutinului în mod diferit. Într-un mesaj adresat propriilor alegători, I.G.Duca punea sub semnul îndoileii „libertatea alegerilor” și procentajul realizat de național-țărăniști. Liderul liberal privea cu circumspecție „ reușita” guvernamentalilor, apreciind că fragilul succes s-ar fi datorat cartelului electoral încheiat cu diferitele minorități. De asemenea, șeful Partidului Național Liberal constata pierderea de către național-țărăniști a unui milion de voturi, în comparație cu sufragiul din 1928. Infirmarea legalității alegerilor și, implicit, a reprezentativității voturilor era o fațetă binecunoscută a strategiei post-electorale, dar și o modalitate de contestare a fundamentelor noii puteri. Pe de altă parte, „corifeii” liberali încercau să inducă ideea reușitei propriului partid. Pe diferitele canale mediatice se afirma că filialele și-au făcut datoria, că rezultatul alegerilor nu reflectă adevărata realitate și, mai ales, „rolul îndrumător” al Partidului Național Liberal. Minimizând succesul național-țărăniștilor, liberalii încercau să mascheze propria nereușită.

Atitudinea fruntașilor locali cadra cu abordarea centrului. În municipiul Bacău, guvernul a strâns doar 28% din voturi, iar candidații liberali pentru Senat și-au asigurat “majorități zdrobitoare.” Partidul brătienilor înregistra “cel mai frumos succes de opoziție, începând cu 1919”. A doua jumătate a anului 1932 a antrenat filiala băcăuană a Partidului Național Liberal într-o febrilă activitate organizatorică. Astfel, în primele zile ale lunii noiembrie, clubul liberal din strada Regele Ferdinand găzduia întrunirea Comitetului Județean. Cu această ocazie, a fost analizată situația generală din țară și s-au stabilit prioritățile politice.

De asemenea, reprezentanții filialelor și-au desemnat liderii. În acest cadru, deputatul Mircea Cancicov devenea șeful organizației județene.

În semn de recunoștință pentru activitatea depusă, Nicolae Botez, fostul lider, era proclamat președinte de onoare. Leonida Dumitrescu, Criste Cristoveanu, Mircea Costinescu, C. Zlotescu sau E. Racoviță completau comitetul de conducere. Noul președinte s-a folosit de acest prilej pentru a evoca înaintașii liberali ai locului „fie prin curaj (ca g-lul Lecca), fie prin avânt generos și naționalism înflăcărat (ca Porumbaru), fie prin reputație consacrată de marele bărbat de stat (ca Al. Constantinescu), fie prin suflet larg deschis prieteniei și inteligenței sclipitoare dotată cu spirit critic și excepțional simț al realităților ( ca d. N.Botez)”. Fără a pune la îndoială sinceritatea cuvintelor rostite de M. Cancicov, nu putem să nu remarcăm abilitatea sa oratorică, îndelung exersată în dezbaterile Camerei Deputaților. Perspectiva alegerilor comunale (pentru mediul rural) dinamiza activitatea noii conduceri liberale. Alături de notabilitățile locale, Mircea Cancicov a vizitat comunele județului pentru a organiza corespunzător suflarea liberală. Potrivit presei băcăuane, îl găsim în mijlocul alegerilor organizației P.N.L. de la Tg. Ocna sau la inaugurarea clubului liberal din Răcăciuni.

Pe parcursul anului 1933, problemele interne ale României s-au amplificat. Eșecul guvernării național-țărăniste era evident. Pe acest fond, campania opoziției s-a intensificat. Liberalii și-au exprimat opiniile despre un potențial program de guvernare în mod organizat, prin consultarea diferitelor „categorii de muncă”. La București au fost convocate întruniri pe probleme de: agricultură, industrie și comerț, finanțe, administrație sau educație.

Filiala băcăuană a Partidului Național Liberal și-a intensificat activitatea organizatorică. Contactele cu virtualii alegători s-au multiplicat. Astfel, în luna august, liberalii au organizat 14 adunări populare în localitățile Bogdănești, Onești, Căiuți, Măgirești, Moinești, Dărmănești, Săucești, Brusturoasa, Dărmănești,Tamași e.t.c..Cu acest prilej, au fost abordate varii subiecte, de la dificultățile întâmpinate de agricultori (conversiunea datoriilor agricole, calitatea drumurilor, situația islazurilor) la problemele naționalismului sau ale extremismului. Însăși retorica vorbitorilor încerca, în ton polemic, să convingă auditoriul de aportul Partidului Național Liberal în susținerea statului român modern. Relatările din presă nu sunt mai puțin patetice. „ Dacă partidul liberal a avut de suferit, a suferit tocmai din cauza naționalismului său înflăcărat, din cauza naționalismului reprezentanților săi de 70 de ani încoace. Toate legiuirile liberale au la bază un caracter național…”. În febra pregătirii viitoarei campanii electorale, reprezentanții liberali s-au angrenat în dezbateri publice. Se dorea o clarificare a principalelor puncte înscrise în programul liberal, dar și evidențierea erorilor comise de național-țărăniști.

IV. Revenirea în prim-plan

La 14 noiembrie 1933, I.G.Duca forma un nou guvern, cu preocuparea imediată de a pregăti alegerile legislative. Executivul , alcătuit covârșitor din membrii Partidului Național Liberal, a fost primit cu ostilitate de majoritatea forțelor politice. Printre contestatari se înscriau : „georgiștii”, național-țărăniștii și, mai ales, extremiștii ( ex. Garda de Fier). Premierului liberal i se reproșa apropierea de camarila regală, dar și colaborarea cu „falsa și jignitoarea străinătate”, întruchipată de state precum Marea Britanie, Franța.

În conformitate cu prevederile constituționale, corpurile legiuitoare au fost dizolvate prin decret regal, componența noului legislativ urmând a fi stabilită în perioada 20-29 decembrie. Campania electorală a fost grav viciată de animozitățile apărute în relația autorități-mișcarea legionară. Corneliu Zelea Codreanu miza pe un succes al Gărzii de Fier, dar anticipa și o reacție ostilă din partea guvernului. Pe de altă parte, executivul era hotărât să dizolve Garda de Fier. I.G. Duca nu putea să tolereze o organizație antidemocratică, orientată spre colaborarea fermă cu susținătorii revizionismului internațional (ex. Germania, Italia ). Astfel, în data de 9 decembrie, Consiliul de Miniștri decidea scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, acuzată de practici teroriste, anticonstituționale. Dizolvarea Gărzii în ultima zi de depunere a listelor de candidați se înscria în registrul măsurilor bine gândite de către guvern. Prin acest demers era dinamitată orice încercare a legionarilor de a participa la scrutin sub o altă denumire sau pe lista altor partide.

Așa cum era de așteptat, alegerile parlamentare s-au finalizat cu victoria Partidului Național Liberal. La nivel național, liberalii și-au acontat 50, 99% din totalul voturilor, devanându-i pe național-țărăniști. Locurile următoare au fost ocupate de Partidul Țărănesc (dr. N. Lupu)-5,11%, P.N.L.-Gh. Bratianu (4,96%). Deși se menținea în categoria partidelor parlamentare, L.A.N.C. nu a obținut succesul scontat. În componența viitorului legislativ se regăseau și reprezentanții Partidului Național Agrar, Partidului Țărănesc Radical , Partidului Maghiar sau ai Uniunii Agrare.

Practic, scrutinul electoral readucea P.N.L. în postura de forță politică dominantă. Gravele erori comise în anii de guvernare, dar și problemele interne au diminuat forța P.N.Ț ., cotat cu cel mai mic scor electoral de la înființare.

Cele 58,06 procente asigurau liberalilor băcăuani un rezultat superior mediei naționale obținute de partid. Și de această dată, filiala băcăuană se dovedise eficientă. Preluarea șefiei județene de către Mircea Cancicov nu alterase credibilitatea locală a proaspătului partid guvernamental. Contestatarii reputatului jurist se înșelaseră, iar organizația băcăuană își recăpătase liniștea. Cu acest prilej, liberal-duciștii au exersat convingător vechea lor tactică electorală, propunând validării cetățenilor nume consacrate, personalități apreciate. Astfel, Mircea Cancicov, C.Cristoveanu, M.Costinescu, C. Vasiliu își asigurau numărul necesar de voturi pentru a fi deputați, iar C. Pascalini și C. Zlotescu deveneau supleanți. Totuși, procentul semnificativ obținut de L.A.N.C., pentru al doilea an consecutiv, avea darul să îngrijoreze. Radicalizarea unei părți importante a electoratului băcăuan și-ar putea găsi varii explicații. Cu siguranță, au contat dificultățile crizei, nereușitele administrației național-țărăniste. Însă, într-un oraș cu populație evreiască numeroasă, aparent înstărită (vezi comercianții sau patronii evrei), „cuziștii” au avut abilitatea de a transmite un mesaj „ pur românesc”. „Georgiștii”, reprezentați de același Atta Constantinescu, dar și de Gr. Mârza, adunau 9,07% din voturi. Județul Bacău penaliza administrația național-țărănistă, acordându-i doar 7,90% din totalul sufragiilor. Pe băncile viitorului Senat vor lua loc liberalii Ed. Racoviță și dr. Hurmuzescu Dragomir.

Așadar, liberalii reveneau în forță la nivelul județului Bacău. Pentru a gestiona corect momentul, conducerea județeană a partidului a promovat în structurile administrative persoane competente, nume cunoscute cetățenilor. În consecință, destinele prefecturii erau încredințate profesorului Leonida Dumitrescu, fost parlamentar și edil, om cu vastă experiență organizatorică.

Finalul anului 1933 a bulversat viața politică românească. Asasinarea de către legionari a lui I.G.Duca, primul-ministru și, totodată, șeful Partidului Național Liberal, reprezenta o grea lovitură aplicată democrației românești, dar și un serios semnal de alarmă. Mesajul, transmis în mod brutal, era foarte clar: ascensiunea extremismului de dreapta nu putea fi contracarată. Decesul ilustrului politician arunca Partidul Național Liberal într-o puternică criză soluționată, temporar, prin desemnarea lui C.I.C.Brătianu în funcția de președinte. Însă, problemele erau departe de a fi rezolvate. La rândul său, Carol al II-lea a încercat să fructifice în folos propriu deruta liberală. Încălcând uzanțele care stipulau încredințarea mandatului de prim-ministru șefului partidului câștigător în alegerile parlamentare, suveranul i-a acordat această demnitate lui Gheorghe Tătărescu, secretarul general al Partidului Național Liberal. Investirea a creat rumoare, nedumerire. În realitate, prin intermediul unui gest „nefericit”, regele amplifica asperitățile existente la nivelul principalului partid politic. Falia creată în cadrul Partidului Național Liberal se accentua. De o parte, se situau „bătrânii”, strâns legați de marea finanță liberală, apropiați ai Brătienilor. Deținând funcțiile de conducere în partid, aceștia erau interesați în a-și prezerva rolul dominant, dar și calitatea de opozanți redutabili ai tendințelor dictatoriale venite din partea monarhului. De cealaltă parte, „tinerii”, grupați în jurul lui Gheorghe Tătărescu, aspirau la avantaje politice și economice. În accepțiunea lor, colaborarea cu suveranul devenea o necesitate pentru a contracara primatul „bătrânilor”.

Criza partidului se va resimți și la nivelul filialei băcăuane. Din nefericire, inconsistența materialului documentar identificat ne obligă să pătrundem în zona speculațiilor, a supozițiilor. Atitudinea organizației băcăuane ar putea fi stabilită prin intermediul raționamentelor logice, a deducțiilor. Astfel, luând în calcul ascensiunea liderului Mircea Cancicov în cadrul structurilor guvernamentale, suntem tentați să susținem afinitatea organizației P.N.L.-Bacău pentru „tineri”.

Anul 1934 a reprezentat un moment favorabil în istoria liberalismului băcăuan. În mod constant, reprezentanții partidului guvernamental au tranșat competiția politică în favoarea lor. Din varii motive-prestigiu, avantajul primei informații, controlul aparatului administrativ-instalarea profesorului Leonida Dumitrescu, om de certă valoare, în postura de prefect al județului constituia o garanție a acestei reușite. Ulterior, alegerile municipale îl aduceau pe avocatul Constantin Zlotescu, membru important al P.N.L-Bacău, în postura de edil al urbei de pe malul Bistriței. Scrutinul a fost prefațat de o febrilă activitate electorală inițiată de organizația liberală locală. Întrunirile cetățenești îi ofereau candidatul liberal oportunitatea de a-și prezenta propriul program edilitar. În cadrul discuțiilor cu electoratul, într-o manieră abilă, Constantin Zlotescu evidenția atuurile unei administrații articulate pe colaborarea dintre notabilitățile locale și parlamentarii liberali. La rândul său, Mircea Cancicov devenea subsecretar de stat la Finanțe. În această calitate, reputatul politician avea să direcționeze spre propriul județ fonduri consistente. Luând în calcul considerentele enunțate anterior, putem afirma că tridentul Cancicov-Dumitrescu-Zlotescu părea soluția câștigătoare.

Autoritățile liberale au preluat conducerea diferitelor instituții județene după dezastrul provocat de criza economică. Încă de la începutul anului, probleme stringente trebuiau soluționate.

Astfel, în calitatea sa de prefect, Leonida Dumitrescu a făcut demersuri pentru aprovizionarea cu porumb a populației. De asemenea, prefectura a demarat lucrări de refacere a șoselelor de pe teritoriul județului.

La rândul său, primarul orașului Bacău va iniția o campanie edilitară intensă, extinsă la scara întregii așezări. Problemele financiare nu păreau să stopeze elanul Consiliului local angrenat într-un amplu proces de modernizare urbanistică. Astfel, în zona centrală au fost realizate trotuare noi, din asfalt. De asemenea, au fost demarate lucrările pentru racordarea la rețeaua de canalizare a cartierelor Precista și Ștefan cel Mare. Problemele provocate de frecventele revărsări ale Bistriței erau soluționate prin intermediul unui dig amplasat în amonte de podul de cale ferată de la Gherăești. Practic, fixând albia Bistriței, autoritățile reușeau să ferească orașul de inundații. Administrația liberală a continuat seria lucrărilor, adăugând patrimoniului urbanistic noi edificii: clădirea Liceului de Fete (actualul sediu al Colegiului Național „V.Alecsandri” ), biserica „Sf. Gheorghe” din cartierul C.F.R. sau parcul de agrement ( actualul parc „Mircea Cancicov”). Dezvoltarea edilitară a Bacăului în acești ani nu poate fi disociată de activitatea reprezentanților Partidului Național Liberal în structurile centrale. Atât parlamentarii liberali băcăuani, cât și membrii executivului originari din județul Bacău au intervenit pentru obținerea de fonduri și facilități. Deloc întâmplător, Mircea Cancicov a fost numit „ministrul Bacăului”. Un alt exemplu ne este furnizat de Criste Cristoveanu. Deputatul liberal a făcut diligențele necesare pentru accesarea unui împrumut în valoare de 40 milioane lei, în vederea finanțării unor proiecte edilitare în orașul Bacău.

Redresarea Bacăului nu este un întâmplătoare, ci se încadrează într-un proces general. Începând cu 1933, industria autohtonă a înregistrat o creștere continuă, favorizată de un protecționism vamal ridicat. Progrese consistente s-au manifestat la nivelul industriei metalurgice, domeniu controlat de uzine precum Reșița sau Călan, dar și în industria petrolieră. Parcursul ascendent al economiei românești poate fi explicat și prin prisma progreselor notabile înregistrate în sfera transporturilor, mai ales a celor feroviare. În perioada guvernării lui Gh. Tătărescu, industria națională s-a dovedit capabilă să satisfacă, în multe sectoare, solicitările venite din partea consumatorilor interni. Totuși, producția de mașini și utilaje rămâne un domeniu deficitar. În comparație cu precedentele cabinete liberale, actualul executiv a acordat o mai mare atenție agriculturii. Efectele puternicei crize agrare trebuiau combătute prin acțiuni eficiente. Se dorea rentabilizarea exploatărilor rurale, diversificarea producției agricole, dar și lichidarea tensiunilor generate de problematica datoriilor agricole. Privit în ansamblu, intervalul temporal încadrat între 3 ianuarie 1934 și 27 decembrie 1937 constituie o bornă de referință a economiei românești interbelice.

Din nefericire, executivul nu a reușit să gestioneze corespunzător problemele apărute în perimetrul vieții politice. Obediența manifestată în relația cu suveranul l-a transformat pe Tătărescu într-un complice al autoritarismului. Atitudinea guvernului trebuia sancționată și reacția ostilă a grupărilor politice reprezentative nu a întârziat să se producă. Printre cei mai vehemenți contestatari s-au numărat „bătrânii liberali”. Aceștia nu puteau tolera îndepărtarea cabinetului Tătărescu de principiile politicii stabilite de brătieni. De asemenea, vechea gardă liberală nu își permitea să piardă teren în fața competitorilor din partid. Contradicțiile erau accentuate de succesivele remanieri guvernamentale, prin care „tinerii” își asigurau un rol dominant la nivelul executivului. În varii ocazii, președintele Partidului Național Liberal s-a delimitat de hotărârile Consiliului de Miniștri, calificându-le anticonstituționale, periculoase. Celebra disciplină liberală, îndelung exersată sub conducerea lui Ionel Brătianu, devenise un deziderat. În cadrul partidului s-au conturat diferite grupări precum „Păreri libere” sau „ H”, promotoare a liniei politice indicate de rege.

O analiză sumară a situației evidențiază un aspect important. Măcinat de puternice contradicții interne, lipsit de influența probată pe parcursul deceniului trecut, Partidul Național Liberal se dovedea incapabil să combată planurile autoritare ale regelui.

În comparație cu centrul, organizația liberală băcăuană demonstra stabilitate. Disonanța dintre turbulențele provocate de conducerea centrală și calmul organizației Bacău poate fi explicată în varii modalități. Din nefericire pentru stabilitatea partidului, Dinu Brătianu, șeful nominal, nu a reușit să compenseze competența profesională cu o autoritate unanim recunoscută. Vârsta sa înaintată reprezenta un alt impediment în calea unei comunicări eficiente cu noul, dar ambițiosul val liberal. De asemenea, trebuie luată în calcul și animozitatea manifestată în raporturile cu suveranul. Prin poziția dobândită în structurile guvernamentale, dar și prin puternica sa personalitate, Mircea Cancicov reușea să devină elementul de convergență al mișcării liberale băcăuane. În general, abilul politician a știut să mențină echilibrul între vechii membri ai grupării și tineretul liberal. Deopotrivă, a contat experiența unui Criste Cristoveanu sau a lui E. Racoviță, dar și dorința de a performa a promițătorilor C. Zlotescu și C. Pascalini.

Propaganda liberală aducea în atenția cetățenilor cifre comparative referitoare la activitatea guvernelor național-țărăniste și a celor prezidate de Gh. Tătărescu. La nivelul județului Bacău erau constatate ameliorări semnificative. Autoritățile liberale reușiseră să finalizeze numeroase construcții școlare, să achite restanțele salariale față de învățători. De asemenea, infrastructura rutieră județeană înregistra o îmbunătățire reală. Demersuri semnificative se înregistrau și în privința aprovizionării populației cu cereale.

Conducerea județeană a Partidului Național Liberal a înțeles avantajele legăturii constante cu cetățenii și, în acest sens, au fost organizate vizite de lucru ale demnitarilor în teritoriu. De cele mai multe ori, Mircea Cancicov era însoțit de deputatul Criste Cristoveanu, dar și de înalți funcționari guvernamentali precum dr. Angelescu (ministrul Instrucțiunii) sau I.Nistor (ministrul Muncii).

Întâlnirile cu notabilitățile locale sau cu publicul asigurau un flux informațional consistent; de asemenea, autoritățile punctau la capitolul imagine. Deopotrivă, se urmărea menținerea coeziunii în partid, penetrarea în conștiința alegătorilor a ideilor liberale și a beneficiilor guverării Tătărescu. Nu e lipsit de interes să constați că tocmai la Tg. Ocna, în urma demersurilor lui Cancicov și Cristoveanu pentru obținerea unor facilități în dezvoltarea orașului, este înființat un club liberal. Capacitatea profesională indubitabilă, dar și jocurile politice inteligent orchestrate de rege, l-au propulsat pe Mircea Cancicov în postura de ministru al Finanțelor. Numirea liderului băcăuan în fruntea unui minister important reprezenta un gest laudativ la adresa mișcării liberale de pe malul Bistriței. Pe de altă parte, mizând pe susținerea proaspătului demnitar guvernamental, Partidul Național Liberal își putea consolida pozițiile în zona județului Bacău. Ascensiunea lui Mircea Cancicov a determinat și alte schimbări de cadre. Experiența acumulată în sistemul bancar, managementul eficient demonstrat în fruntea Camerei de Comerț și Industrie Bacău i-au asigurat lui Criste Cristoveanu un post de comisar guvernamental pe lângă Banca Națională. Mandatul său de deputat era preluat de Constantin Pascalini, șeful organizației liberale Moinești.

Angrenând forțele politice în numeroase competiții electorale, anul 1937 a imprimat vieții politice românești o doză considerabilă de dinamism. Pentru a tranșa în favoarea lor alegerile municipale din 27 februarie, liberalii băcăuani au mizat pe candidatura lui Constantin Zlotescu. Opțiunea guvernamentalilor, exprimată în virtutea unui raționament politic lucid, le asigura, de la bun început, un avantaj consistent. În timpul mandatului precedent, Zlotescu demonstrase reale calități, reușind să confere Bacăului un aspect edilitar civilizat. Prin urmare, se putea prezenta în fața alegătorilor cu rezultate concrete. Strategia electorală gândită de liberali oferea propriului candidat atuuri suplimentare. În primul rând, era adus în discuție suportul politico- financiar asigurat de Mircea Cancicov în eventualitatea unui succes repurtat de Zlotescu. Pe de altă parte, incluzând pe lista colaboratorilor și elemente apolitice, candidatul Partidului Național Liberal inducea ideea unui consiliu de uniune. Luând în calcul considerentele enunțate anterior, ne dăm seama că misiunea opoziției devenea aproape imposibilă. Iar scrutinul nu avea decât să certifice reușita lui Constantin Zlotescu.

La începutul lunii martie, Criste Cristoveanu devenea noul prefect al județului, înlocuindu-l în funcție pe Leonida Dumitrescu. Experiența, calitățile profesionale, aptitudinile pledau în favoarea lui Cristoveanu, perceput ca soluție optimă.

Au urmat alegerile județene din 19 iunie. Și de această dată, liberali băcăuani, coordonați de Mircea Cancicov, au desfășurat o febrilă activitate organizatorică. În cadrul ședinței delegației permanente, liderii locali au stabilit componența listei de candidați, acordând credit unor nume cunoscute electoratului precum Leonida Dumitrescu sau Vasile Pavli. Promovarea propriilor candidați s-a desfășurat după un scenariu binecunoscut; aceștia au participat alături de membrii marcanți ai partidului la întruniri electorale, inaugurarea diferitelor obiective, serbări publice ș.a. La rândul lor, ziarele partizane sau broșurile propagandistice punctau reușitele administrației liberale în județul Bacău. Parcurgând o astfel de broșură, vom observa câteva aspecte interesante. În 1937, Partidul Național Liberal înființase la nivelul județului Bacău 88 de organizații, coordonate de șefi cu ocupații diverse: agricultori (în marea lor majoritate), învățători (în număr de 8) sau preoți (9) . De asemenea, pe lista șefilor de organizații se înscriau și parlamentari: deputatul C.V. Vasiliu (la Bogdănești), senatorul Cicerone Nechiforescu (primarul și liderul organizației Onești) sau deputatul Constantin Pascalini (Moinești). În 46 de cazuri, șefii filialelor dețineau și calitatea de primari. Broșura abordează probleme de interes public, legate de: agricultură, sănătate, drumuri, islazuri, biserică sau școală. Pe un ton laudativ, sunt evidențiate reușitele edililor liberali. Bazându-se pe cifre concrete, materialul furnizează sumele investite de fiecare comună pentru bunăstarea cetățenilor. Broșura conține imagini ale membrilor marcanți, primarilor liberali, șefilor de organizații comunale. În mod obsesiv, documentul insistă asupra semnului electoral al Partidului Național Liberal. Mesajele adresate cetățenilor reliefau rolul major asumat de guvernul liberal care: „a găsit mijlocul să vă valorifice efectiv cerealele, rodnicul produs al muncii ”, „a restabilit ordinea în țară”, „a construit școli pentru luminarea sătenilor”, „ a rezolvat problema datoriilor” sau „ a găsit mijlocul să înarmeze brațul țării pentru apărarea gliei străbune”. „Vorbind cu propriile fapte”, liberalii se adresau electoratului din mediul rural. O astfel de abordare trebuia să convingă cetățenii în privința beneficiilor aduse de o guvernare liberală și să direcționeze voturile spre proprii candidații.

Săptămânile premergătoare scrutinului au fost destul de agitate. Opoziția, iritată de ascendentul politic luat de liberali, a întreținut tensiunea. Deși autoritățile au intervenit pentru ca alegerile să decurgă în mod civilizat, totuși „cuziștii” și național-creștinii au provocat incidente. Presa a semnalat dispute între susținătorii diferitelor grupări politice, agresări de persoane sau chiar focuri de armă și aruncări de pietre în preajma comisiilor de votare din localitățile Solonț, Buda etc. Dintr-un total de 37.166 de voturi, liberalii și-au adjudecat 15.151, ceea ce însemna 40,36%. De asemenea, Leonida Dumitrescu era ales președinte al Consiliului Județean. Rezultatele pozitive înregistrate în confruntările electorale județene entuziasmau mișcarea liberală băcăuană. Luând în calcul proximele alegeri generale, liderii liberali și-au multiplicat vizitele în teritoriu, participând la discuții cu cetățenii, dar și la inaugurări sau festivități cu substrat electoral. Prin intermediul unui expozeu rostit în cadrul clubului liberal din Bacău, Mircea Cancicov sublinia rolul major deținut de propriul partid. Luând în calcul realismul de care ministrul a dat dovadă în mod constant, dar și trendul politicii românești de atunci, suntem tentați să-i catalogăm afirmația mai mult ca o îmbărbătare adresată susținătorilor. Erau și semne ce susțineau optimismul liberalilor; spre organizația lor migraseră național-țărăniști, “georgiști” și chiar național-creștini. De la național-țărăniști migraseră industriașul C. Iordănescu, profesorii A. Mocanu și Cârjă, primarul din Onești cu toată organizația. Filialele “georgiste” de la Dărmănești, Milești, Viișoara, Bârsănești și Tg. Trotuș se alăturau liberalilor. De altfel, în 1938, partizanii lui Gh. Brătianu vor reveni în Partidul Național Liberal, din păcate, tardiv. Propunerile liberalilor băcăuani pentru Adunarea Deputaților reprezentau o mixtură între experiență (Mircea Cancicov, Criste Cristoveanu, Constantin Pascalini)și noutate (Cândea Romulus, Mardiros Ioan și Nica Constantin). Respectând tradiția alegerilor anterioare, național-liberalii obțineau în județul Bacău un scor electoral consistent, superior mediei naționale. Adjudecându-și 46,53% din voturi, Partidul Național Liberal conta în viitorul legislativ pe Mircea Cancicov și Romulus Cândea.

Din nefericire pentru fragila democrație românească, rezultatele naționale au surprins opinia publică într-un mod neplăcut. Scutinul a evidențiat radicalizarea electoratului, atras spre extrema dreaptă, în detrimentul partidelor democratice. Atât liberalii cât și național-țărăniștii s-au dovedit incapabili să obțină cota minimă de 40% din mandatele necesare pentru a forma guvernul. În acest context, regele Carol al II-lea își putea duce la îndeplinire planul politic. Un prim pas a fost făcut la 28 decembrie 1937, prin numirea unui guvern național-creștin prezidat de Octavian Goga. Aducerea la putere a unui partid slab, manipulabil, îi oferea suveranului oportunitatea de a aboli regimul democrației parlamentare și de a instaura propria dictatură. De altfel, pașii următori-adoptarea unei noi Constituții, desemnarea unor fragile guverne de „uniune națională”, promovarea unor instituții dependente de suveran- aveau să certifice ruina democrației românești. Protestele târzii lansate în eter de C.I.C. Brătianu, Iuliu Maniu ș.a., anunțau „decesul” partidelor politice , consumat în data de 30 martie 1938.