Partidele Politice In Romania Post Decembrista

Partidele politice in Romania post- decembrista

Despre existența pluripartidismului se făcea referire și în textul fondator al noii puteri politice, astfel au început să apară partidele ce au fost închise în timpul lui Ceaușescu. Perioada ce urmat evenimentelor din decembrie 1989, numeroase formațiuni politice s-au format în jurul unor care a personalități care ocupaseră funcții de responsabilitate în vechiul regim.

Prezența fostelor elite comuniste în conducerea diverselor partide și formațiuni politice nu a implicat însă o majoritate. Modul de alegere a unor persoane neîmplicate în viața politică înainte de 1989 a fost totuși o constantă a recrutării candidaților parlamentari sau a membrilor de partid. Putem sublinia faptul că în nici un caz nu vom avea de a face cu o majoritate comunistă ca în viitorul Partidul Democrației Sociale din România sau ale Partidului România Mare. Dacă privim mai atent în interiorul formațiunilor politice, vom observa rolul important jucat de elitele comuniste în procesul decizional.

Astfel, evoluția Frontului Salvării Naționale până la formarea lui în Partidul Social Democrat a fost strâns legată de imaginea lui Ion Iliescu, fost membru al ierarhiei comuniste la nivelul Comitetul Politic Executiv ce a fost redus din importanță de Nicoale Ceaușescu la începutul lui 1980.

În 28 decembrie 1989, în București, după 41 de ani de când a fost interzis, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat sărbătorea reapariția, tot în zilele acestea își făcuse apariția și Partidul Democrat. Cazul Partidului Democrat este diferit în contextul în care s-a format, nu mai ține de imaginea lui Ion Iliescu, ci de o aripă nouă, tânără cea a lui Petre Roman. Gruparea Partidului Democrat a adunat, în special, oameni din domeniul tehnic care nu au deținut funcții în partid. Programele lor politice au avut mereu un caracter reformist spre deosebire de Partidul Social Democrat.

Acesta a fost inspirat de la începutul anilor 1990 de principiile social-democrației europene. Ceva mai târziu, este reinființat și un alt partid istoric, Partidul Național Liberal. Putem vedea cum societatea românească, începe încet să evolueze. Acestea sunt semne mici ale democrației. Perioada decembrie 1989, începutul anilor 1990 a fost dedicată “nașterii” sau „renașterii” unor partide ce au fost închise pe parcursul anilor de comunism. Un alt partid care a fost fondat imediat în anul 1990 a fost Partidul România Mare cu inițiativa lui Corneliu Vadim Tudor și a lui Ion Barbu. Amândoi au fost membrii ai Securității, servindu-l, în același timp, și pe fostul președinte Nicolae Ceaușescu. Vadim Tudor nu a urmat o carieră politică sub îndrumarea lui Ceaușescu. Acesta s-a remarcat doar prin laudele la adresa național-comunismului, iar Ion Barbu a făcut parte din Comitetul Central. Viziunea Partidului România Mare este strâns legată de Vadim Corneliu Tudor care se reflectă în toate programele prin trecutul națiunii și reformele economice. Programul și doctrina Partidului România Mare au un caracter național, susțin protecția resurselor țării și a locuitorilor săi, redresarea prin eforturi proprii și stabilirea unor relații economice cu Occidentul. Partidul România Mare s-a declarat partid de centru-stânga.

În ceea ce privește compoziția Partidului Unității Naționale Române au existat foarte multe îndoieli referitoare la relațiile ei strânse cu Securitatea lui Ceaușescu. Au existat suspiciuni din cauză că Partidul Unității Naționale Române a fost implicat în afacerea „Caritas”, din cauza legăturilor apropiate cu revista „Vatra Românească” al cărei finanțator a fost un fost agent al polițiti secrete, Iosif Constantin Drăgan, determinând astfel mulți analiști să considere că partidul este în legătură cu rețelele fostei Securități. Programul politic al acestui partid era continuarea comunismului sub alte forme rearanjate.

Partidul Democrat Agrar din România a fost fondat la începutul anilor 1990, pe 29 ianuarie, prin Decizia nr. 22, de către Victor Surdu, un fost director de cooperative agricole de producție. Acest partid a fost constituit drept voce politică a oamenilor agrari socialiști. Alături de Victor Surdu, la conducerea partidului mai erau și Nicolae Ștefan, Vintilă Rotaru, Ion Stanciu, oameni reprezentativi în vechiul regim deoarece ocupau funcții de conducere în Ministerul Agriculturii. Programul politic al acestui partid este democrația, antitotalitarismul, modernizarea țării. Partidul nu a avut o orientare deoarece era în contradicție cu mersul societății, dar a avut câteva puncte limitate.

Ultimul partid mare și important care a fost înființat în acea perioadă este Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Cazul acestui partid este destul de interesant deoarece a fost fondat de fostele elite comuniste de origine maghiară. Deși, în ciuda, compoziției sale neobișnuite, din punct de vedere doctrinar, a avut un comportament ordonat ce a fost marcat de legăturile interne strânse în jurul scopurilor etnice. Identitatea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România este reprezentată de neasocierea cu celelalte partide comuniste născute și de abordarea unei identități anticomunistă și liberală. Când a căzut partidul comunist din România, 14 dintre membri acestui partid făceau parte din Frontul Salvării Naționale. Acest partid se învârtea în jurul lui Domokos Geza și Kiraly Kalory. În ideea apariției primelor partide maghiare din România după 22 decembrie 1989, cei doi lideri au avut capacitatea de a descoperi o fărâmițare a forței politice maghiare din toată România.

Ceea ce a îngreunat conturarea unei identități politice și ideologice a partidelor a fost faptul că acestea au acționat ca vectori pentru a dobândi guvernare și nu ca vectori ce doresc implementarea unei anumite orietări de guvernare. În acest sens, programele lor de guvernare, după cum am văzut, nu conțineau idei și proiecte în care membrii respectivelor partide credeau sau să le respecte pentru a le aplica în caz de câștigau.

Romania se caracterizeaza astazi prin existenta unui numar foarte mare de partide. Aceasta se intampla datorita faptului ca la noi fenomenul partidelor politice este in curs de cristalizare. Suntem inca intr-o perioada de cautari de solutii, de definiri politice, de prospectare.

Partidele politice din Romania au o istorie a lor, inceputa inaintea primului razboi mondial si continuata apreciabil in perioada interbelica, pana cand ele au fost dizolvate printr-un Decret Lege, deoarece era nevoie de "o perioda de liniste, de pacificare a spiritelor" (in timpul dictaturii lui Carol al II-lea). A urmat apoi razboiul (1941-1945).

In 1944 s-a repus in vigoare Constitutia din 1923, dar partidele politice au fost lipsite de scop deoarece puterea legiuitoare s-a organizat abia in 1946.

La sfarsitul anului 1947 se desfiinteaza plurarismul si se infiinteaza Partidul Unic Muncitoresc, apoi Partidul Comunist care va domina viata politica a Romaniei pana in 1989.

In baza Decretului- Lege nr 8 / 1989, s-au organizat un numar foarte mare de partide. Multe dintre ele aveau platforme si programe politice asemanatoare, nici unele nu ofereau solutii eficiente si viabile pentru gravele probleme economice care se conturau inca de pe atunci.

Viata politica actuala in Romania are mai mult un aspect de razboi politic decat de competitie, existand intoleranta intre lideri (nu cooperare in vederea rezolvarii problemelor economice) si exprima prea putin vointa poporului (in prezent aproape de loc).

Constitutia Romaniei prevede in Articolul 8 ca "pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale", "partidele politice contribuie la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei".

Putem aminti cateva dintre partidele mai importante de pe scena politica romaneasca, dupa 1989:

– PNTCD – Partidul National Crestin Democrat, PNL – Partidul National Liberal ( acestea doua le-am intalnit si in perioada interbelica, sunt partidele cu traditie).
PNTCD si PNL au format in 1996 o alianta (pentru a obtine un numar mai mare de voturi, alianta la care aderasera si alte partide, dar care ulterior au parasit-o), numita CDR – Conventia Democrata din Romania. Presedinte al aliantei fiind Ion Diaconescu 

– PDSR – Partidul Democratiei Sociale din Romania, presedinte Ion Iliescu.
– PD – Partidul Democrat, presedinte Petre Roman.
– UDMR – Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania, presedinte Bela Marko.
– ApR – Alianta pentru Romania, presedinte Teodor Melescanu.
– PUNR – Partidul Unitatii Nationale Romane.
– UFD – Uniunea Fortelor Democratice.
– PRM – Partidul Romania Mare, presedinte Corneliu Vadim Tudor.

Acestea sunt unele dintre partidele aparute dupa 1989. Initial au fost constituite sub alte denumiri, dar ulterior s-au scindat constiduindu-se in noi partide (exemplul PD-ului care s-a constituit din PDSR, ApR-ului constituit tot din PDSR, UFD-ului constituit din PD, alte variante ale partidului liberal si exemplele ar putea continua.

Aceasta este inca o dovada in plus a faptului ca scena politica romaneasca nu s-a maturizat inca, nu exista o diferentiere clara intre partide. Pur si simplu au aparut noi variante de partide datorita neintelegerii dintre membrii vechilor partide.

Lipsa de consecventa politica o mai putem observa si la numarul mare de prim-ministrii pe care i-a avut fiecare guvernare:

PDSR: – Petre Roman (1989 -1991)
– Theodor Stolojan (1991-1992)
– Nicolae Vacaroiu (1992 -1996) 
-CD: – Victor Ciorbea (1996 -1998) 
– Radu Vasile (1998 – 1999)
– Mugur Isarescu (1999 – 2000) 

Aceste schimbari au fost consecinta luptelor stradale (greva minerilor din timpul guvernarii Roman), sau frictiunilor aparute intre partidele din cadrul CDR (inlaturarea guvernelor Ciorbea si Vasile).

Pentru ca guvernantii sa se preocupe exclusiv de problemele economice ale tarii (sa incerce sa faca ceva pentru ca promisiunile lor electorale sa nu ramana in van), ar trebui ca aceste framantari politice dintre partide (si in cadrul partidelor intre membrii acestora) sa dispara. 

Doar in momentul in care sa va ajunge la o maturitate politica vom putea spune ca, intr-adevar democratia este reprezentativa (puterea politica prin ceea ce intreprinde este reflectia vointei poporului). 

In final vom aminti faptul ca, Constitutia Romaniei reglementeaza rolul partidelor in cadrul proceselor electorale, reglementeaza organizarea parlamentului si desemnarea primului-ministru (spre deosebire de alte constitutii care nu cuprind reglementeri exprese – constitutia olandeza, belgiana sau cea a Statelor Unite ale Americii.

Tranziția politică din România s-a produs prin înlocuirea sistemului politic comunist bazat pe un partid unic, cu un sistem politic democratic modern, bazat pe pluripartidism și pe alegeri libere, în care toate instituțiile statului, politice și administrative au fost reconstruite pentru a se adapta noului sistem de putere. Contestat foarte mult de presa occidentală dar și de cea naționala, sistemul democratic românesc a reușit să depășească momente importante în care partidul aflat la putere a pierdut alegerile pe care le organizase, producându-se rotația la putere într-un mod firesc. Asimilarea unui sistem democratic suficient de funcțional pentru ca aceste instituții politice și administrative să existe a reprezentat o dovadă prin care mulți analiști sau chiar sociologi au legitimat-o drept reală a faptului că tranziția politică luase sfârșit.

Legitimarea sau dorința de continuitate și legitimare a noului sistem politic a apărut firesc în procesul de aderare la structurile Uniunii Europene precum și la NATO. Cu toate că devenise funcțională din punct de vedere democratic și a sistemului politic, România era de multe ori considerată o societate care are fluctuații majore între democrație și haos, pigmentate de tendințe autoritariste. Mult discutata tranziție de la Est la Vest a luat, în anii 2000, un contur destul de clar și la sfârșitul anului 2003 România a devenit oficial candidată la statutul de membră a Uniunii Europene, iar în anul 2007 a devenit oficial membru cu drepturi depline a UE. Cu toate acestea, aderarea sa împreună cu Bulgaria a situat-o printr-un nefericit ex aequo în aceeași grupă valorică.

Elementul comun al evoluției societății și economiei a fost faptul că aceste procese de tranziție au fost coordonate politic. A fost practic vorba inițial de tranziția interna a sistemului politic românesc spre democrație și apoi de tranziția sistemului politic spre structurile instituționale ale Occidentului, precum și de cadrul dat de către tranziția economiei și a societății către economia de piață și către societatea care a rezultat din acest proces, societate care este intr-o continuă dinamică și astăzi.

Schimbarea post-decembristă a României nu s-a datorat neapărat unei evoluții naturale a societății ci pentru că majoritatea acestora au fost impuse prin intermediul coordonării politice. Coordonarea politică a tranziției s-a realizat prin intermediul partidelor politice, care indiferent sub ce formă s-au grupat, au impus schimbările instituționale care au dominat direcțiile de acțiune. Clasa politică s-a erijat în principalul actor al tranziției postcomuniste. În cadrul clasei politice, cel mai important rol l-au avut întotdeauna guvernanții și mai puțin parlamentarii. Guvernanții au fost la rândul lor ajutați, presați, sprijiniți, direcționați, corectați și impulsionați de o suită extinsă de alți actori, de la tehnocrația economica și administrativă la intelectuali angajați politic, de la societatea civilă românească și francizele ei occidentale din România până la diplomația străină etc.

Avem toate motivele să credem că și în continuare, majoritatea schimbărilor importante din societate se vor realiza tot sub coordonarea clasei politice. A existat în ultima perioadă o retorică a dominării acestei clase de către capitalul străin sau autohton, dar această problemă merită dezbătută separat.

Despre societatea civilă românească putem afirma că nu este încă suficient de activă și mai ales solidă pentru a putea promova ea însăși schimbările radicale pe care le propagă, schimbări aflate într-o reală contradicție cu realitățile la care populația este deja adaptată și pe care tinde să le conserve de cele mai multe ori. Clasa politica românească a rămas factorul activ al transformărilor din societate dar se mișcă într-un context în care trebuie să țină seama de doi factori esențiali de care depind supraviețuirea ei dar și șansele de realizare ale obiectivelor tranziției: populația României și comunitatea internațională a lumii occidentale, considerată dezvoltată și democratică prin excelență. Evaluarea tranziției și a momentelor sale cheie s-a făcut mai ales prin aprecierile comunității internaționale, asta deoarece, la nivel intern nu a existat niciodată un acord asupra a ceea ce s-a realizat și ce nu în cadrul întregului proces.

În anul 2000, sistemul de partide se decantase suficient de mult pentru ca întregul peisaj să nu cuprindă mai mult de 5-6 partide importante. Alegerile democratice din anul 2000 au fost cele care au readus la putere PSD (fostul PDSR sau FDSN) în detrimentul pierderii alegerilor de către CDR. După alegerile din 2000, principalele partide politice din România erau: PSD, PNL,PD, UDMR și PRM.

Remarcabil pentru anul 2000 a fost că în turul al II-lea la alegerile prezidențiale s-au întâlnit președintele PDSR, Ion Iliescu, primul președinte post-decembrist al României, și surpriza Corneliu Vădim Tudor, președintele partidului extremist România Mare (de extremă dreapta sau stânga, în funcție de punctele programatice dar naționalist prin definiție). Ca partide parlamentare, PSD a fost urmat de PRM, care devenise brusc al doilea partid în stat. Pe fondul disipării forțelor care se considerau de centru sau de centru-dreapta sau centru-stânga, pe fondul lipsei de lideri puternici pentru aceste partide, PRIVI devenise, într-un moment când criza economică atinsese proporții majore, unul din principalele partide ale României.

Înainte de anul de referință 2000, guvernul Ciorbea se prăbușea la 30 martie 1998, ca urmare a unei lungi agonii politice declanșate de conflictul cu PD, început într-un interviu luat lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, publicat în decembrie 1997 în cotidianul “Evenimentul Zilei „. înlocuitorul lui Ciorbea a fost Radu Vasile, și el membru al PNȚCD, dar care avea legături de apropiere cu mai multe forțe politice. Nici noul guvern nu a reușit să demareze cu hotărâre reformele economice necesare, iar acțiunile care au fost începute, cum sunt cele legate de disponibilizarea personalului din minerit, una din cele mai puțin rentabile ramuri economice susținute de către stat, au rezultat crize sociale majore, cum a fost încercarea minerilor de a veni la București la începutul anului 1999 pentru a răsturna Guvernul. O altă criză majora care a dat o lovitură grea prestigiului guvernării CDR a fost cea din Kosovo. România a sprijinit decizia NATO de bombardare a Serbiei, ca reacție față de criza umanitară declanșată în provincia Kosovo de conflictul sârbo-albanez. Această opțiune a fost însă criticată în presă și resimțită de opinia publică ca un act nedrept și ostil fața de o țară prietenă a României. în ciuda acestor probleme, guvernul Radu Vasile a marcat totuși o realizare majora: în decembrie 1999, la Consiliul Europei de la Helsinki, România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. în cele din urmă, PNȚCD i-a retras sprijinul politic lui Radu Vasile, care după lungi pertractări cu președintele României, a fost de acord să demisioneze, părăsind ulterior PNȚCD.

Starea de revoltă a unor minți luminate în privința alianței stânga-dreapta pare ușor hazlie, dacă ne uităm cu atenție în istoria post-decembristă. Să rememorăm câteva din elementele principale.

Septembrie 1991, Petre Roman este forțat de o nouă mineriadă și organizatorii ei politici de la București să-și depună mandatul de prim-ministru. Octombrie 1991, negocieri la palatul Cotroceni în care președintele Iliescu îl impune pe Theodor Stolojan prim-ministru. PNL susține guvernarea și dă cabinetului trei miniștrii. A fost prima formă de colaborare parlamentară și guvernamentală stânga-dreapta după decembrie 1989.

27-29 martie 1992, Convenția Națională a FSN. Liderii prezintă rapoartele. Se supun la vot câteva moțiuni ce reprezentau de fapt grupările din interiorul partidului. Câștigă Petre Roman cu moțiunea „Viitorul-azi” și odată cu ea, funcția de lider național. Taberele se înfruntă prin intermediul susținătorilor. Se scandează: „Fără comuniști \”, „21-22 comuniștii au tras în noi \”, „Nu vă fie frică, nu pică Petrică \”. Adepții lui Ion Iliescu părăsesc sala revoltați. Și mai apoi partidul.Fondează rapid FSN -22 Decembrie, după care FDSN, care avea să devină PDSR. După ruptura definitivă dintre aripa Iliescu și aripa Roman ce a constituit PD(FSN) a urmat o lungă serie de șicanări reciproce dar și de colaborări surpriză la momente cheie.

Formațiunea condusă de Petre Roman a sprijinit CDR în formarea unei majorități și a unui guvern în noiembrie 1996. O nouă combinație stânga-dreapta. în 1998, când PD a devenit nemulțumit de guvernare, este aruncat Traian Băsescu în joc, pentru atacarea PNȚCD și deschiderea unor discuții de colaborare cu PDSR. La Clubul Dacia, se întâlnesc Adrian Năstase și Traian Băsescu, care fac declarații presei, sugerând o apropiere.

Noiembrie 2000. PSD câștiga cele mai multe mandate în alegerile parlamentare și formează un guvern minoritar susținut de UDMR în Parlament. Liderul PNL Valeriu Stoica declară că formațiunea liberală susține parlamentar, pentru un an de zile, guvernul PSD. Cu ajutorul voturilor de instalare ale dreptei, guvernul de stânga Adrian Năstase domnește 4 ani.

Noiembrie 2004. Coaliția de partide stânga-dreapta PD_PNL, prezente la alegeri sub sigla Alianța Dreptate și Adevăr, reușește să formeze un guvern denumit de dreapta. Cel mai important joc îl face președintele socialist Traian Băsescu, care impune majoritatea printr-un acord cu UDMR și ruperea din alianța de stânga PSD-PUR. Alianța de guvernare stânga-dreapta PD-PNL se rupe în 2007. PD trece de la stânga la dreapta eșichierului politic, transformându-se din formațiune socialistă într-una populară. Prin votul altui partid de stânga, PSD, guvernul de dreapta PNL-UDMR supraviețuiește pana în 2008.

Decembrie 2008. în urma unor aranjamente agreate de președintele de dreapta Traian Băsescu, este atrasă spre guvernare alianța politică de stânga PSD-PC. Printr-un vot al reprezentanților naționali, formațiunea de stânga PSD agreează o colaborare cu formațiunea de dreapta PD-L.

Prim-ministru este desemnat Theodor Stolojan, la fel ca în octombrie 1991. Atunci a fost ales de un președinte de stânga, acum este opțiunea unuia de dreapta, Traian Băsescu.

Acest aranjament politic ne demonstrează un fapt indubitabil: indiferent de evoluțiile sau involuțiile ultimilor 18 ani, singurul rezervor puternic de politicieni a fost și rămâne Frontul Salvării Naționale. în apropierea termenului proclamat de Silviu Brucan pentru deșteptarea națiunii române, politica românească face o buclă completă. Se reîntoarce la FSN, prin alianța conjuncturală a fraților politici despărțiți în 1992 prin cearta dintre tătuc și fiul risipitor.

După cum poate fi lesne observat, colaborările politice stânga -dreapta sunt o constantă în România. Când vine vorba de hotărâri importante sau momente dificile, cei răspândiți ca făina la stânga și la dreapta Frontului își redescoperă grupa comună de sânge. Și au nostalgia aranjamentelor unui tătuc aflat la Cotroceni. Alte vremuri, aceeași piesă.

De altfel avem de-a face cu cea de-a treia sau a patra mare coaliție din istoria modernă a României. Este însă pentru prima oară când o largă concentrare de forțe politice aparent contradictorii are toate șansele să rateze eficiența precedentelor încercări de împerechere silnica în numele patriei.

Să facem o scurtă recapitulare. în vara anului 1865, liberalii și conservatorii lui Rosetti, Brătianu, Ghica și comp. pun la cale răsturnarea lui Cuza. Acesta era cam bolnăvicios, asculta mai mult de amanta Măria Obrenovici decât de parlament, avea o camarilă de sicofanți corupți și ultrabogați. Burghezo-moșierimea trece așadar peste ideologii și interese. Căpitanul Candiano Popescu, cel cu republica de la Ploiești și apoi generalul-aghiotant de mai târziu al regelui Carol, este în toamna anului 1865 trimisul monstruoșilor pe lângă colonelul Haralambie, ultimul fidel al lui Cuza. Puciul se comite fără gloanțe și sânge. Amanta se poate îmbrăca în liniște și Vodă își schimbă dormitorul. E ciudat cum în istoria României un astfel de Candiano Popescu, pucist, republican, general și monarhist, nu a fost o invenție literară, ci un personaj real, nepieritor până în zilele noastre. Marea coaliție din 1866 și-a făcut așadar mai degrabă bine treaba.

Mai departe. în 1917-1918 România trece prin amenințări teribile. Germanii ocupă capitala. Curtea se retrage la lași, rușii trec la comunism. Prin pacea de la Buftea și de la București, germanii și austro-ungarii ar fi urmat să ne confiște petrolul pana în 1996, să ne lase fără Dobrogea, fără strâmtorile Carpaților din Muntenia etc. Cu fundul gol e puțin spus. Atunci, în înțelepciunea lor nelimitată, Ionel Brătianu și Regele recurg în doar doi ani la câteva mișcări de geniu. O mare coaliție, a liberalilor cu conservatorii lui Take Ionescu și schimbă constituția. Se introduce votul universal și se promite reforma agrară, după război. în felul acesta românii sunt protejați de tentația revoluției bolșevice, fiind stimulați în războiul contra Puterilor Centrale. Când gluma se îngroașă și România e ocupată de nemți, Brătianu și Ferdinand îl fac premier pe Marghiloman. Prieten al germanilor, Marghiloman stă la putere atât cât să țină la distanță răul cel mare. Decretele lui de aservire a țării nu sunt semnate de Ferdinand. Când francezii și italienii îi răzbesc pe germani și pe austrieci în toamna lui 1918, guvernul Marghiloman este demis. Regele îl unge prim-ministru pe generalul Coandă, care repune în operă votul universal și împărțirea pământurilor către țărani. Era nevoie de ultimul atac patriotic. Câteva săptămâni mai târziu se năștea România Mare. în doar doi ani, Ferdinand, Ionel Brătianu și Take Ionescu au făcut și au desfăcut mari coaliții și guverne, contradictorii, lașe sau curajoase, dar mereu eficiente. România a avut și mult noroc, dar în așteptarea lui au lucrat politicieni pricepuți și patrioți.

O monstruoasă coaliție intervine și la 23 august 1944. flancat de comuniști, social-democrați și partidele istorice, Regele Mihai îl arestează pe

Antonescu. România n-a scăpat de comunism, dar și retragerea din alianța cu Hitler și impunerea noului regim s-au făcut cu un preț mai mic în suferință și pierderi decât în Ungaria, de exemplu.

Am avut și în 1989 o mare coaliție anticezarică? Da și nu. Armata și securitatea l-au abandonat și l-au sprijinit în același timp pe dictator, creând confuzie. Confuzia a fost ajutorul cel mai bun pentru venirea la putere a echipei pro-moscovite condusă de Ion Iliescu. Percepția internă și internațională a fost însă atunci aceea de la începutul secolului al XIX -lea, când Regulamentul Organic impus de Rusia a fost mai bun pentru români decât domniile abuzive ale fanarioților naturalizați sau ale pământenilor fanarizați. Monstruoasa coaliție est-vest, Iliesu-Roman, a produs însă foarte repede pierderi prea mari. Peste 1000 de oameni morți, scoaterea României din prima ligă de occidentalizare până, practic, în 1996.

Cât de bună sau nu a fost pentru România monstruoasa coaliție a lui Boc?S-a considerat ca criza va fi mai ușor suportată prin frecarea dreptei de stânga. măsurile anunțate de noul guvern nu sunt însă decât populist-electoraliste.

Ceea ce a rămas la fel e însă necunoscută numită România. Cea care nu a ieșit la vot și care nu mai face diferența dintre dreapta și stânga. România care așteaptă ca justiția, școala și spitalul să-și merite numele. O țară care măcar de o monstruoasă coaliție eficientă să mai aibă o dată parte… dar, nu a fost cazul!

Ultimele alegeri redeschid și califică în același timp un ciclu al crizei în democrația româneasca.

El a început, în mod oarecum neașteptat, odată cu 1 ianuarie 2007, data oficială a europenizării României. Din 1990 până în 1996, statul român a căutat o a treia cale, între capitalismul japonez și cel suedez. Opțiunea s-a făcut pentru acumulările național-cleptocrate. în exterior privirea spre Occident s-a împiedicat mereu, dar și degeaba de zidul Kremlinului. După 1996 a început era democraturii. Trăsături: consolidarea structurilor de putere și bogăție ale reprezentanților fostului regim, sub fațada prooccidentală mai sincer -neputincioasă a regimului Constantinescu, mai profesionist-mimetică decât a regimului Iliescu -Năstase. Acceptarea survolului avioanelor americane de intervenție în fosta Iugoslavie din 1999, a fost semnalul includerii României pe harta alianțelor euroatlantice. Alternativa ar fi putut fi extinderea conflictelor din Balcanii de Vest înspre Balcanii de Est, cu pierderea României și Bulgariei în ținutul gri al derivelor manipulate de Moscova. Occidentalizarea a fost efectul unor interese majore ale occidentalilor mai mult decât al performanțelor politicienilor români între 2000 și 2007.

Această evoluție fericită a presupus eforturi interne, pragmatism, un imens qui pro quo de recuperare din partea guvernanților, dar nu neapărat și înnoirea societății românești și a eșafodajului instituțiilor interne ale democrației. Societatea a rămas polarizată între sat și oraș, între puținii bogați și mulțumiți și restul populației nemulțumite, alienate și în căutarea „salvatorilor” providențiali. O bună parte a populației active și tinere și-a găsit salvarea în locurile de muncă și de studii din străinătate. Un posibil rezervor de înnoire a democrației politice a fost expatriat prin șansa libertății de a călători. Indivizii cei mai întreprinzători s-au salvat, dar societatea a pierdut. în țară, o clasă de mijloc onestă a rămas minoritară, intrând mai degrabă în logica așa-zisei „democrații a coproprietarilor” de care vorbesc sociologii. E vorba de asocierea oamenilor care se aseamănă, care trăiesc și muncesc în același mediu și care fac experiența democrației prin separarea de politică. Acești oameni funcționează în teritorii sociale, nu în democrația politică reprezentativă. Ei nu votează și nu sunt votați, ci vor liniște și progres, în casele lor ipotecate, în așteptarea vacanțelor în Grecia și a joburilor mai bine plătite multinaționale.

În acest fel resursele politice nu au crescut, nu și-au schimbat semnul, practic, de la începutul anilor 1990 până azi. Aceeași oameni, aceleași interese, aceleași instrumente de competiție economică și politică, cu aceeași pondere a confreeriilor arbitrare și netransparente.

În mod cronologic, criza rezervei de cadre și de idei a democrației românești a fost declanșată în ianuarie 2007. Atunci jocul aparențelor nu a mai fost respectat, după eforturi carnavalești epuizante, ani în șir. Aliații de dreapta au sucombat. Europeni cu acte în regulă, guvernanții s-au simțit liberi să se realinieze în taberele tradiționale: tabăra puterii centrale care, în cel mai bun caz, impune și progresul prin forță, și tabăra grupurilor de interese, care, în cel mai rău caz, au profitat de un „labei” american onorabil, ca să se întoarcă în logica estului sălbatic. Între aceste tabere: magistrați, profesori, militari, sindicate, trusturi de presă. În măsura în care vedeau în președintele Băsescu un campion oricât de abuziv, al modernizării, au înțeles că și oligarhiile economice, oricât de viclene, nu pot fi diabolizate constant. Clivajul acesta între aliații de dreapta, și unii și alții, nu-i așa, mai buni decât neocomuniștii, a ținut patru ani și nu a avut rezultate în viața românilor. În 2008 un impuls de sinceritate i-a făcut pe politocrații ultimilor 20 de ani să mai renunțe o dată la măști, formând marea coaliție PDL-PSD. Criza mondială agravează orice context conflictual. în România însă, viciul incapacității oricărui consens politic în numele binelui public s-a transferat de la prieteni la adversari, facându-i pe toți arhidușmani, cu aceeași viteză.

Cifrele „dezîncântării” democrației au însoțit acest declin al sistemului politic. Traian Băsescu a fost repus în funcție de electorat, după suspendarea sa de către Parlament, cu majoritatea solidă a unei participări reduse la vot. Din acel moment a funcționat un fenomen extrem de ciudat. O campanie electorală continuă, isteroidă, necruțătoare, în care loviturile, amenințările, dezvăluirile și acuzațiile reciproce au acoperit total spațiul public. Societatea spectacolului a înregistrat cote majore. Societatea româneasca, nu. Participarea la vot a început să scadă dramatic, la europarlamentarele din 2007, localele din vara lui 2008 și generalele din noiembrie 2008.

Diferența dintre partidele mari, de dreapta și de stânga, a scăzut la rândul ei. Aflăm din presa acelor zile că în ultimii doi ani PDL a pierdut 16% din voturile bucureștenilor, PSD a câștigat 12%, iar PRIVI 14%.Și asta se întâmpla în teritoriul românesc cel mai conservator prooccidental din 1989 încoace!

Ultimele alegeri confirmă acest proces de refuz al democrației participative, la nivelul societății, de omogenizare ideologică și comportamentală a politicienilor, dublată de războiul steril și continuu între partide și lideri, pe fundalul creșterii decalajului între promisiunile întregii clase politice și realitatea unei țări abandonate.

Ar fi ușor să spunem că vinovați sunt cei care nu votează, și deci, în tradiția lui Aristotel și Platon, nu mai au dreptul să se vaite că țara e condusă de oameni mai proști, mai despotici și mai corupți decât ei.

În refuzul masiv al participării, politicienii ar trebui să vadă nu atât oboseala și indolența alegătorilor, cât retragerea lor premeditată dintr-o zonă agesiv-neproductivă. Poate că criza îi va readuce în România nu doar pe căpșunarii descurcăreți, ci și pe studenții cu idei noi. Poate că sistemul politic gripat are nevoie de o schimbare de matrice, care să elimine posibilitatea personificării excesive a puterii, dar și fracționarea programată a energiilor într-un parlament confuz.

Poate că vechii greci ne pot fi de folos și prin acel truc, la un moment dat, salvator. Când liderii cu nume, prenume și identitate civilă și politică se dovedesc la fel de mincinoși și inapți de progres, n-ar fi mai bine să-i tragem la sorți, pur și simplu, într-un fel de jurii ale cetățenilor vrednici și anonimi?

Văzută de afară, România este o țară din Europa de Sud -Est, într-o continuă frământare politică, fără lideri carismatici pentru o partidă de tenis privată pe parcursul unei reuniuni la vârf. Excepție făcea cândva Petre Roman inclusiv în emisiunile televiziunii franceze, dar sunt deja douăzeci de ani de atunci.

În rest, România împărtășește soarta țărilor emergente, percepută ba în sus, ba în dizgrație, în funcție de cotațiile de zonă și de dobânzile menite să compenseze carențe de sistem. în măsura în care forța de muncă este docilă, costurile avantajoase și impozitele atractive, companiile occidentale pot descoperi Clujul, Ploieștiul, Brașovul, Timișoara sau Bucureștiul. În general stilul de viață este plăcut, restaurantele rămân deschise până târziu, vinurile locale sunt din ce în ce mai rafinate și portofoliul ofertei culturale este satisfăcător spre foarte bine.

Firește că viziunea din avion și cea de la sol diferă. în ciuda bunelor intenții, solul atrage percepții superioare spre propriul nivel, la cel al amestecului noroios din care este constituit. Probleme sunt la tot colțul și rezolvările nu urmează tocmai o logică carteziană. Nu avem nicio vină și cu atât mai puțin vreo responsabilitate. Există o permanentă obsesie a conspirației, plecată de la nivel mondial spre periferie, deci județ, stradă și intrarare de bloc, reambalată cu ingenuitate și indigenizată în funcție de propria nevoie de victimizare. „Ne merităm soarta și șefii”, ceea ce presupune ca există o soartă paneuropeană pe care nu o putem schimba, iar șefii ne sunt dați indiferent de ce am alege. Exportăm mături de nuiele fără prospect pentru că le-am uitat modul de întrebuințare.

În schimb consumăm „reality show-ul” politic în detrimentul propriei ficțiuni. E adevărat, protagoniștii programelor de televiziune nu sunt actori profesioniști,ci politicieni amatori. Tot ce e amator e presupus a fi sincer și plauzibil. Creduli și naivi, seară de seară le jertfim timpul nostru limitat biologic aruncându-ne în tranșee partizane. Ceea ce este unic în România este continuitatea focului, oră de oră, săptămână de săptămână, an de an, indiferent de președinte, guvern sau miniștri. Inconsecvenți notorii, îi urmărim cu consecvența. Talentul mediatic este discriminantul modernității, efectivitatea acțiunii rămâne irelevantă. Cui ii mai pasă, doar alegem oameni simpatici cu verb!

Obișnuiți cu forfota, nu putem căuta stabilitate. Și nici nu cred că o vom avea vreodată. Iubim conflictul, prioritatea simultană de dreapta și de stânga, devotamentul sprințar și loialitatea recondiționată. Oferta corespunde cererii, cu alte cuvinte politicul ne oferă ceea ce ne dorim. Luăm poziție internă în fiecare zi pentru și contra, dar și viceversa, avem un aport intensiv și individual la producția de adrenalină. Politica televizată a devenit un joc electronic de masă pentru adulți români privați de monotonia unei democrații occidentale prea obositoare pe care par să nu și-o mai dorească. La urma urmei tot omul o știe: criza vine din occident!

În aceste condiții, nu e de mirare că și guvernanții ne-au descoperit setea pentru consolele de joc. Evident că există mai multe „branduri” de console cu trei sau patru litere, dar regulile și accesoriile seamănă. Se câștiga la puncte și când ți-e lumea mai dragă prin „Knock-out”. Cine știe câștigă și… cine nu știe plătește ca să știe data viitoare.

Ca atare, strategiile guvernanților se încadrează în partide succesive de șah. Miza pare a fi atragerea consumului propriu de resurse, mai puțin crearea lor. Acest din urma proces e mult prea complicat și e o cursă mult prea lungă. „Cârpe diem” acum și aici.

Și totuși, criza economică suprapusă peste criza de nervi poate pune la încercare puterea anticipativă a mutărilor. Radicalizarea jocului, fie el și numai de șah, evoluează uneori rapid spre ruleta rusească. Aici însă, numărul de încercări este relativ limitat.

Partidul Social – Democrat

Partidul Social-Democrat și-a făcut apariția pe scena politică românească la alegerile din 2000, fiind însă practic continuatorul Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), câștigătorul alegerilor din 1992, 2000 și 2004, legitimat suplimentar cu prezența Partidului Social Dermocrat Român. Acordul cu PSDR, fără a aduce prea mari beneficii electorale partidului, este asemeni celui semnat cu PUR la începutul anului 2004, destinat să consolideze noua imaginea partidului.

Trebuie să menționăm aici că inclusiv transformarea FSN în partid politic a constituit pentru foarte mulți un prilej de profundă nemulțumire, reprezentând o încălcare a principiului pe care FSN a fost construit și anume că va fi o structură neangajată politic cu misiunea de a pregăti primele alegeri democratice. Cu toate acestea apariția sumedeniei de partide care nu dețineau nici un sprijin popular coerent a pus FSN într-o situație dificilă, astfel încât gestul lui Ion Iliescu pare acum explicabil. O mare parte a populației dar mai ales a tehnocrației aderase la filozofia acestui organism. Daca FSN nu ar fi participat la alegeri, celelalte partide constituite legal puteau beneficia de un suport artificial iar cea mai mare parte a tehnocrației administrative și industriale, care fusese vectorul social major al revoluției, risca să rămână în afara puterii. Participarea FSN la alegeri a legitimat posibilitatea participării la puterea unei mase mari de actori sociali și politici care aveau nevoie de reprezentare și care aveau dorința firească de a guverna. în același timp, trebuie să spunem că o parte a celor care nu se simțeau parte a grupului tehnocraților din FSN, migraseră deja spre celelalte partide înființate inclusiv spre cele istorice.

În 1993, Frontul Democrat al Salvării Naționale din România desprins din Frontul Salvării Naționale a devenit PDSR. Cu toate că exista mai demult ca grupare în cadrul FSN, FDSN a fost înregistrat oficial ca partid în aprilie 1992, acest fapt datorându-se eterogenității FSN în care existau grupări cu viziuni politice diferite încă de la formare. Scindarea grupurilor divergente s-a produs în jurul celor doi lideri ai FSN, Ion Iliescu și Petre Roman. Pe 27-28 martie 1992 au avut loc lucrările Convenției Naționale a FSN, în care Ion Iliescu nu a fost desemnat candidat la alegerile prezidențiale din acel an. Astfel, grupul care îl susținea pe acesta s-a retras de la Convenție și s-a constituit într-un nou partid politic. Cu toate acestea, cele doua grupări provenite dintr-un trunchi comun au păstrat anumite trăsături comune, inclusiv orientarea de stânga sau centru-stânga.

După înregistrarea ca partid politic, FDSN a organizat prima sa Conferință Națională în iunie 1992, desemnându-l pe Ion Iliescu drept candidat oficial al partidului pentru Președentia României. Președinte al paridului a fost desemnat Oliviu Gherman, secondat printre alții de Ion Solcan, Dan Mircea Popescu și Elena Preda. Cu Ion Iliescu în poziție de lider, FDSN a câștigat alegerile în 1992 cu circa 35%, urmat de CDR cu 25% și FSN cu 13%, precum și alegerea lui Ion Iliescu ca președinte al României. Cu toate acestea, a urmat o perioadă grea în anii 1992-1996, în care guvernul Văcăroiu, deși a luat multe masuri pentru stabilitate economică și socială, a fost considerat de către celelalte partide și de către opinia publică, drept un frânar al României, FDSN fiind acuzat în repetate rânduri de corupție și tendințe hegemonice. În cele din urmă, FDSN devenit ulterior PDSR, a pierdut alegerile din 1996 în fața Convenției Democratice din România. La alegerile din 1996 CDR a obținut circa 36% din voturi, PDSR 27% și USD (fostul FSN devenit PD, în alianța cu PSDR) 16%. CDR a format o coaliție de guvernare împreuna cu USD iar PDSR a rămas în opoziție. A urmat o perioadă foarte grea pentru PDSR, în care a fost părăsit de majoritatea celor care doreau să rămână la guvernare, pentru ca în 2007 o noua ruptură să afecteze partidul. La Conferința Națională a PDSR din iunie 2007, gruparea reformatoare condusă de diplomatul Teodor Meleșcanu, Viorel Sălăgean, fostul consilier prezidențial Iosif Boda și Marian Enache, au părăsit partidul pentru a pune bazele unei noi formațiuni pilitice, pe care o vedeau mai social-democrată, mai pragmatică dar și mai morală. Noul partid politic, Alianța pentru România, va urma în perioada imediat următoare o creștere susținută de imaginea politicianului Teodor Meleșcanu.

PDSR l-a desemnat la aceeași conferință pe Ion Iliescu, vicepreședinți fiind Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Ioan Mircea Pașcu, Dan Ioan Popescu, Hildegard Puwak și Rodica Stănoiu. PDSR a încercat să se reformeze, adoptând inclusiv o nouă abordare asupra proprietății private, incluzând în programul său politic faptul că proprietatea privată stă la baza economiei de piață.Cu toate aceste eforturi, o adevărată reformă a partidului nu se produsese în sine. Semnalele de alarmă date de numeroasele scindări și nemulțumiri au condus doar la sedimentarea grupului considerat conservator din PDSR.

Revigorarea politică a partidului a produs-o tocmai prestația extrem de slabă a guvernelor CDR. La începutul anului 2000 PDSR cumula în sondajele de opinie circa 47% din voturi, în timp ce CDR ajungea numai la 15%. în același timp Ion Iliescu depășea 50% în sondaje iar Emil Constantinescu era în cădere liberă până la 19 %, ambii aflându-se pe nivelul partidului care-i susținea. În anul 2000 liderii Ion Iliescu și Alexandru Athanasiu au semnat protocoalele de integrare între partidele lor PDSR și PSDR, reunindu-se inițial în Polul Social Democrat care avea să devină apoi Partidul Social – Democrat. PSDR era membru recunoscut al Internaționalei Socialiste și fuziunea a dus la o legitimare internațională a noului PSD. O altă componentă strategică de abordare a alegerilor din 2000 a fost atragerea sprijinului sindical, semnându-se protocoale de colaborare cu CNSRL Frăția sau BNS. PSD a deschis porțile către aleși locali și parlamentari din alte partide democratice, în această perioadă venind la PSD actualul europarlamentar Adrian Severin, senatorul țărănist George Pruteanu și Triță Faniță. Cu sloganul Aproape de oameni, împreuna cu ei tandemul Ion Iliescu – Adrian Năstase și PSD au câștigat detașat alegerile legislative și prezidențiale cu circa 46% din voturi, urmați de PRM cu 25 % și de PD și PNL cu cate 9%. Pe fondul retragerii din cursa pentru președenție a lui Emil

Constantinescu, PRM a reușit nu numai să ajungă al doilea partid din România, dar și să îl propulseze pe liderul sau Corneliu Vădim Tudor în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru a nu risca o izolare internațională prin asocierea cu partidul extremist-naționalist PRM, PSD, care lucrase prea mult la crearea unei noi imagini de partid democrat, modern, care-și depășise eticheta de corupție și criptocomunism, a optat pentru cooptarea în majoritatea parlamentară a UDMR. Prin acest fapt, PSD a obținut un sprijin european foarte bun din partea cancelariilor occidentale. Anul 2000 a fost anul în care PSD a reușit să acapareze toate pârghiile de putere în stat, parlamentare și executive.

Din punct de vedere politic, la congresele PSD din ianuarie și iunie 2001, Adrian Năstase a devenit noul președinte al partidului, recomandat de șeful statului drept un urmaș firesc. Vicepreședinți erau printre alții: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dom Ioan Tărăcilă, Șerban Mihăilescu, Ion Solcanu, Florin Feorgescu. Alexandru Athanasiu, fostul lider al PSDR, a devenit noul președinte al Consiliului Național al PSD, iar secretar general a fost numit la recomandarea președintelui Adrian Năstase, colaboratorul său angajat al trustului Intact, Cosmin Gușa. în același timp, PSD a continuat campania de atragere a membrilor marcanți ai PD prin crearea așa zisului grup de unificare social-democrată condus de foștii democrați înrolați în PSD, Alexandu Sassu, Bogdan Niculescu Duvăz și Adrian Severin. În scurt timp democrații Simona Marinescu, Cristian Dumitrescu, Avram Filipaș și Dan Ionescu s-au alăturat PSD, dar și membri ai altor partide: Viorel Ursu (APR) Și Dorina Lazăr Maior (PRM). PSD a devenit sub conducerea noului președinte și premier cel mai solid partid politic din România.

Concluzionând, PSD sub diversele sale denumiri, a fost mereu cel mai puternic partid politic, ajungând la apogeu în 2000-2003. Tehnocrația a constituit coloana vertebrală a FSN și ulterior a PDSR. Tehnocrația a reprezentat o forță politică solida, legată de stat ca instrument al tranziției, cea mai mare parte a ei fiind ombilical legată de administrarea economiei. Forța acestui partid a constituit-o, de asemenea, inclusiv suportul social oferit de grupuri mari, eterogene. Deoarece partidele istorice au promovat în primă fază o politică conflictuală și considerau tehnocrația doar un aparat aflat în subordinea politicului, iar PSD una a administrării, tehnocrația s-a simțit atrasa de acest partid. Grupurile sociale care tindeau să devină victime ale tranziției, precum și muncitorii industriali și țăranii, au migrat către sprijinirea FDSN și PSD pentru că nu erau luați în considerare de către partidele istorice, fiind mai degrabă considerați în mod eronat pături privilegiate ale vechiului regim. Tehnocrația a devenit astfel administratorul responsabil cu întreaga societate, nu doar cu economia, devenind astfel mai aproape de doctrina sociala.

Partidul nu și-a conturat în prima faza un program politic coerent, el mizând pe ideologia administrării statului și a economiei, într-un proces de schimbare controlată. Ideologia social – democrată a venit mai degrabă ca o urmare firească a ocupării celorlalte zone doctrinare de către partidele istorice. Reprezentând în mod firesc tehnocrația, noul partid era departe de a fi unul de esență social-democrată. în comunism, managerii de întreprinderi erau preocupați de administrarea acesteia și abia în plan secund de problemele sociale ale oamenilor. FDSN /PDSR a devenit astfel preocupat în principal de protecția întreprinderilor și nu de protecția socială în sine, a oamenilor. O analiză succintă a cheltuielilor sociale publice ale acestui partid ne arată că majoritatea resurselor s-au îndreptat spre susținerea economiei, politica PDSR nefiind de stânga ci de multe ori mai degrabă de centru-dreapta. în orice caz, este limpede că ideologic vorbind, programul politic social-democrat s-a conturat destul de târziu.

La alegerile din 2004 PSD reușește să obțină mai multe voturi decât Alianța D.A. formată din PNL și PD, dar Traian Băsesu îl învinge la limită pe Adrian Năstase, reușind cea mai interesantă mișcare politică post-decembristă. Președintele Băsescu îl nominalizează premier pe liderul liberal Călin Popescu Tăriceanu și formează o coaliție de guvernare cu Alianța D.A. alături de PC (care-i părăsește pe colegii de la PSD) și UDMR. PSD a pierdut alegerile prezidențiale pe tema corupției și a partidului-stat folosită de Traian Băsescu. În anii 2002 -2004 PSD își consolidase o rețea de lideri regionali fideli lui Adrian Năstase care erau supranumiți baroni locali pentru modul în care administrau aproape autonom resursele locale. Imaginea lor a creat oprobiul liber. Paradoxal, pe mâna acestora a pierdut Ion Iliescu alegerile interne din februarie 2005, în care Adrian Năstase candida doar pentru funcția de președinte executiv pentru a-i face loc lui Ion Iliescu. PSD avea să fie condus de Mircea Geoană, fost ambasador în SUA, diplomat de carieră, care a fost susținut de majoritatea liderilor locali în defavoarea tandemului Iliescu – Năstase. Timp de trei ani Adrian Năstase a fost în continuă cădere în cadrul propriului partid, ajungând să piardă toate funcțiile importante. El revine în 2008 ca președinte al Consiliului Național al PSD, cu sprijinul unei părți a celor care-l abandonaseră în 2005, învingându-l pe președintele în funcție al CN al PSD, fostul ministru al muncii Dan Mircea Popescu. în 2008, după patru ani de opoziție, PSD revine la circa 30% din intenția de vot, fără a mai avea însă forța și suportul social din 2000-2004. Liderul Mircea Geoană nu a fost ca imagine potrivit pentru a menține electoratul partidului și niciun manager capabil să mențină infrastructura partidului.

Pe fondul votului uninominal, PSD a renunțat la foarte mulți tehnocrați care nu aveau capitalul necesar pentru a-i susține campania și a preferat să susțină oameni de afaceri, unii dintre aceștia obscuri sau neconvingători, pentru care mesajele de stânga promovate erau nefirești, Vechea gardă a partidului a rămas în mare parte fără susținere (Aristide Roibu, Dan Mircea Popescu, Adrian Păunescu, Răzvan Teodorescu etc.) în momentul de față, foarte mulți dintre parlamentarii PSD trebuie să se legitimeze prin luări de poziție politice care să-i asimileze cu PSD în fața propriului electorat. Oamenii de afaceri și întreprinzătorii sunt acum elita PSD care controlează majoritatea filialelor județene. PSD este acum un partid al liderilor regionali, deveniți extrem de influenți datorită investițiilor și puterii financiare (de ex. Marian Vanghelie, Liviu Dragnea, Marian Oprișan, Dan Nica, Ion Toma etc.) Liderii naționali Ion Iliescu, Adrian Năstase și Viorel Hrebenciuc încearcă încă să recapete controlul asupra partidului, promovând un puternic program de stânga.

Partidul Democrat – Liberal

Aripa vechiului FSN, moștenitoare a acestuia inițial ca denumire, FSN a adoptat actuala denumire de Partid Democrat în 1993 în cadrul Convenției Naționale din luna mai. Partidul era condus la acea dată de către fostul premier Petre Roman, care a fost înlăturat de la guvernare în urma mineriadei din septembrie 1991. Ca prim-ministru, Petre Roman s-a comportat ca un liberal radical, cu toate ca FSN-ul extins și apoi cel restrâns, viitorul PD era o forța politică de centru-stânga. Liberalismul declarat, un thatcherism mai degrabă, al lui Petre Roman a venit de foarte multe ori în contradicție cu propriile proiecte de stânga și cu orientarea partidului.

Cu toate că nu a fost acceptat de la început de către partidele din CDR, PD și-a programat apropierea de acestea pentru că nu avea altă opțiune deoarece o reconciliere cu partidul condus de Ion Iliescu nu era dorită de democrați din mai multe motive. în primul rând conflictul Iliescu -Roman era considerat destul de solid pentru ca cei doi să nu se poată împacă prea curând. Se știa totuși că cei doi lideri nu împărtășeau convingerile grupurile ale căror lideri au ajuns, dar cu toate acestea conflictul fără sens dintre ei exista. Explicația rezida în neînțelegerile personale dintre cei doi, cu toate că vreme îndelungată, având interese politice comune, acestea au fost depășite. Cu toate acestea, în curtea proprie fiecăruia, se desfășura un război subteran care a condus până la urmă la amplificarea acestui conflict personal. Mai grav este că nici unul din cei doi lideri nu reușea să-și stăpânească propriul anturaj. Prima reacție a populației și a opiniei publice a fost de a cere ca aceștia să-și reia cooperarea. Cu toate acestea, cei doi continuau în atacuri indirecte. Petre Roman lovea în personaje apropiate lui Ion Iliescu, precum președinții celor două Camere, Alexandru Bârlădeanu și Dan Marțian, iar Ion Iliescu se lansa în atacuri asupra lui Adrian Severin, pe atunci principalul ministru de stat și coordonator al reformei economice.

În apropierea sa de CDR, primul pas l-a constituit organizarea Uniunii Social-Democrate în septembrie 1995, ca parteneriat politic între PD și PDSR. Un an mai târziu, PD încheie cu CDR Acordul pentru București, sprijinind victoria candidatului Victor Ciorbea la alegerile locale pentru Primăria Generală a Municipiului București. PD a fost primit în Internaționala Socialistă prin

intermediul USD în 1996 la New York și apoi a intrat la guvernare alături de CDR și UDMR. în urma acordului dintre cele trei formațiuni, PD a primit a doua funcție în stat președinția Senatului, șase ministere și numeroase posturi în administrația locală. Așa cum anul 2000 a fost apogeul PSD, anul 1996 a fost cu siguranță apogeul carierei politice a lui Petre Roman și a USD. Trebuie să menționăm că în același an, la alegerile prezidențiale, Petre Roman obținea circa 21% din voturi, situându-se pe locul al treilea după Ion Iliescu (32%) și Emil Constantinescu (28%). Grație sprijinului PD, Emil Constantinescu a devenit în anul 1996 președintele României.

În cadrul guvernării PD a optat pentru o politică independentă, cu obiectivul de menținere a individualității partidului, prin care și-a deteriorat destul de rapid relațiile cu partenerii de guvernare, în special cu PNTCD. Remanierea guvernului Ciorbea operată în decembrie 1997 a constituit o dezamăgire pentru PD care aștepta o remaniere de fond, asumarea eșecurilor din 1997 și un program clar de acțiune pentru 1998. La 28 ianuarie 1998, Președintele României anunța demisia miniștrilor PD, în fața atitudinii categorice a conducerii CDR în a-l menține pe Victor Ciorbea în fruntea Guvernului, Biroul Permanent Național al PD primește la 27 martie 1998 mandatul CNC (pe atunci – CCN) de a acționa pentru o noua coaliție de guvernare. La 29 martie 1998, PD inițiază o moțiune de cenzură care, înainte de a fi depusă, determină demisia lui Victor Ciorbea din funcția de prim-ministru. Deși nu era implicita, Victor Ciorbea depune și demisia din funcția de primar general al Capitalei. În această perioadă acțiunile lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, au fost decisive pentru părăsirea guvernării de către democrați. PD a început să joace rolul partidului aflat la putere care se comporta precum un tablou din opoziție. În ultimul guvern, după ce democrații au reușit să forțeze demiterea premierului Radu Vasile, în cadrul guvernului Mugur Isărescu, Petre Roman și-a asumat funcția de Ministru de externe, mult mai vizibilă electoral, pentru a pregăti alegerile parlamentare din 2000. La Convenția Naționala din februarie 2000 a fost reconfirmat președinte al partidului Petre Roman prin votul majorității delegaților. Discursul său echilibrat asupra viitoarei bune guvernări a PD a fost însă eclipsat ca intensitate de discursul lui Traian Băsescu care a criticat în termeni extrem de duri guvernarea. în calitate de vicepreședinți ai partidului au fost aleși: Traian Băsescu, Radu Berceanu, Bogdan Niculescu Duvăz, Alexandru Sassu, Stelian Duțu și Florin Frunzaverde. Cazul lui Victor Babiuc, ministru al apărării care demisionase din partid dar nu și din Guvern a fost tranșat prin înlocuirea sa cu Sorin Frunzaverde și acuzarea liderilor liberali și țărăniști de menținere a acestuia.

La alegerile locale din 2000, PD devine al doilea partid al țării și câștigă Primăria Capitalei prin Traian Băsescu învingându-l pe candidatul PSD, Sorin Oprescu. Alegerile parlamentare însă au produs o schimbare în viața partidului. Petre Roman obține numai 2,98 % la alegerile prezidențiale față de PD care obținuse peste 7,5 % și se clasase pe locul trei după PSD și PRM. La Convenția Națională din mai 2001 au participat la cursa pentru președinția PD trei candidați: Petre Roman, Traian Băsescu și Simona Marinescu. Traian Băsescu a câștigat funcția de președinte, obținând un scor dublu față de Petre Roman și marcând o premieră în funcționarea partidelor politice românești. Cu toate că pe moment nu a putut să-l felicite pe câștigător, Petre Roman a avut o atitudine demnă și nu a subminat PD sau noua conducere, în timp se Simona Marinescu a plecat imediat la PSD. în 2004 Petre Roman a plecat din PD și a format partidul propriu, Forța Democrată.

Traian Băsescu s-a înconjurat de o nouă echipă, revitalizând organizațional partidul. Noii vicepreședinți au devenit: Vasile Blaga, Liviu Negoita, Vasiîe Nistor, Adriean Videanu, Sorin Frunzăverde, Ioan Olteanu, Emil Boc, Ștefan Popesu Bejat, Ioan Onisei, Victor Pana, Dan Vasiliu și Paula Ivănescu. Pe lângă aceștia i-a cooptat în Biroul Permanent Național pe vechii baroni PD: Roman, Berceanu, Duvăz și Sassu. Numeroase conflicte interne au măcinat partidul în perioada 2000-2004, în special datorită stilului autoritar al lui Traian Băsescu dar și opțiunilor diferite de alianțe pentru partid. Roman și vechii lideri PD erau mai degrabă înclinați să înceapă o colaborare cu PSD pe când Traian Băsescu miza pe o apropiere de mai vechiul partener de guvernare, PNL. În cele din urmă Bogdan Niculesu Duvăz și Alexandru Sassu au fost îndepărtați din partid și recuperați de către PSD. Strategia lui Traian Băsescu de apropiere de PNL era un răspuns ferm încercărilor PSD de fărâmițare a PD prin proiectul de unificare social-democrat precum și foarte posibilei virtuale alianțe PSD-PNL. Băsescu simțise că această alianță putea fi cartea câștigătoare pentru partidul său.

În 2003, PNL și PD au creat o alianță pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate și Adevăr, Alianța l-a desemnat pe Theodor Stolojan, președintele PNL de atunci drept candidat pentru președinția României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai puțin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage invocând probleme de sănătate, renunțând totodată și la președenția PNL. El a delegat atribuțiunile de președinte PNL lui Călin Popescu Tăriceanu, vicepreședinte al partidului. Cu toate că era cotat cu mai puțin de 10% în sondajele de opinie, PD a reușit prin intermediul alianței cu PNL să revină la putere și Traian Băsescu a devenit președintele României. Partidul este preluat de Emil Boc secondat de Vasile Blaga, Adriean Videanu și Elena Udrea. PD este eliminat de la guvernare în 2007, datorită conflictului dintre președinte și premierul Tariceanu. împreună cu dizidenții pro-Băsescu conduși de Stolojan reuniți în PLD, PD formează în 2008 Partidul Democrat – Liberal cotat acum cu 29-30% din opțiunile de vot ale populației. PD-L a renunțat încă din 2006 la doctrina de centru-stânga, optând pentru aderarea la doctrina populară de centru-dreapta. Pentru PD, Traian Băsescu a însemnat liderul politic care i-a readus la guvernare din postura de partid principal, în 2008 PD-L având cel mai mare număr de mandate în parlament.

Partidul Național Liberal

PNL a reapărut în viața în ianuarie 1990 după ce fusese interzis de regimul comunist în 1974. Un grup de vechi liberali format din Radu Câmpeanu, I. V. Săndulescu și Dan Amadeo Lăzărescu și-au asumat reînființarea acestui partid cu merite indiscutabile în dezvoltarea României moderne. La conferința din martie 1990 Radu Câmpeanu este confirmat președinte al partidului, secondat de vicepreședinții I. V. Săndulescu, Sanda Tătărescu Negropontes, Dan Amadeo Lăzărescu și Nicolae Enescu.

PNL a obținut circa 7% din voturi în 1990 devenind un partid demn de luat în calcul și obținând din postura de partid de opoziție, poziții de conducere în birourile permanente ale celor două Camere. Tactica a fost de menținere a unui anumit dialog politic cu FSN și nu de opoziție totală. Nemulțumiți de strategia politică a partidului, tinerii acestuia, exponenți ai noii clase de oameni de afaceri, s-au desprins în mai 1990, înainte de alegeri, punând bazele PNL -„Aripa Tânără”. Eforturile conciliante ale lui Radu Câmpeanu au adus PNL-ului posturi în Guvernul Stolojan și mai apoi, poziția de Primar al Capitalei pentru

Crin Halaicu. în 1992, PNL a adus o contribuție activa la CDR, ajutând să obțină rezultate bune la alegeri.

In 11 aprilie 1992 liberalii iau decizia de a se retrage din CDR, decizie ce avea să ducă la o fărâmițare a PNL, apărând PNL-CD (Niculae Cerveni), PNL-AT (Horia Rusu), Noul Partid Libera! (Viorel Cataramă). Radu Câmpeanu decide să nu mai participe la alegerile parlamentare din 1992, susținând o candidatură a regelui Mihai, fostul suveran al României. Gestul a fost refuzat de fostul suveran și a echivalat cu terminarea bruscă a carierei politice de prim-rang pentru Radu Câmpeanu, între timp, un nou concurent în zona liberală apăruse pe piață, partidul Alianței Civice, condus de Nicolae Manolescu. Luând decizia strategică de a participa la alegerile din 1992 pe liste CDR, PNL-AT și PNL-CD au rămas în parlament, restul formațiunilor devenind voci marginale, nereprezentate. Ideea unificării liberale a fost încercată de mai multe ori fără succes în perioada 1992-1996, notabil fiind doar faptul că Mircea Ionescu Quintus îi ia locul lui Radu Câmpeanu la conducerea partidului. în 1998 s-a produs fuziunea PNL cu PAC și Nicolae Manolescu a devenit președintele Consiliului Național al PNL.

Prin eforturile lui Valeriu Stoica, PNL devine un partid unit în prejma anului 2000, iar vicepreședintele Viorel Cataramă părăsește partidul. De asemenea, grupuri de foști parlamentari din alte partide, precum cel format din foștii democrați George Șerban, Radu F. Alexandru și Victor Babiuc, sunt integrate în partid, care devine mai degrabă unul social-liberal. La alegerile parlamentare din 2000, PNL obține un scor egal cu PD, circa 9%. După ce în februarie PNL decide să se delimiteze de CDR, la congresul partidului din 12 august Theodor Stolojan este desemnat candidatul partidului la alegerile prezidențiale și se discută posibilitatea fuziunii cu ApR, contestată aprig de liberalii radicali precum și cei din PL- 93. în 2001 Valeriu Stoica devine președinte al PNL și într-un stil pragmatic procedează la fuziunea cu ApR, care întărește partidul organizațional. Teodor Meleșcanu devine prim-vicepreședinte al PNL. Pe fondul numeroaselor contestări, Valeriu Stoica produce o mișcare de teatru propunându-l pe Theodor Stolojan președinte al partidului, în contextul în care vicepreședintele Dinu Patriciu încerca să-l detroneze.

În iulie 2002 Stolojan este ales președinte cu peste 80% din voturile delegaților, în defavoarea lui Ludovic Orban, candidatul aripii Patriciu. Echipa lui Stolojan este formată din vicepreședinții Paul Păcuraru, Mona Muscă și Călin Popescu Tăriceanu, vechi membri PNL, Gheorghe Flutur, mâna sa dreaptă din Inițiativa Social-Liberală și apropiat al PD și Teodor Meleșcanu, prim-vicepreședinte și înlocuitorul președintelui. Managementul organizațional promovat de Stolojan a adus partidul în postura de principal partid de opoziție cu circa 16-20% din opțiunile de vot. Proiectul alianței cu PD, susținut de Valeriu Stoica și aproape contestat de Dinu Patriciu, a dus la constituirea Alianței D.A. care avea să guverneze în perioada 2005-2007. Stolojan se retrage din cursa prezidențială și Traian Băsescu îl substituie, devenind noul președinte al României. Călin Popescu Tăriceanu devine noul premier al României și în 2005 este ales președinte al PNL. Tăriceanu reușește să guverneze cu un Guvern PNL -UDMR în 2007-2008, susținut în parlament și de PSD. La finalul anului 2008 PNL atinge scorul istoric de 20% devenind unul din principalele partide din România. în martie 2009, Crin Antonescu devine noul președinte al partidului și candidează la alegerile prezidențiale, dorind să readucă PNL la guvernare.

Concluzii

Partidele politice reprezinta o realitate a vietii politice moderne. Totodata ele reprezinta unul din criteriile de clasificare a statelor totalitare sau democratice.Daca pentru primele caracteristici partidul unic de obicei este de tip comunist,pentru statele democratice se poate observa o mare diversitate doctrinara, partidele fiind liberale, conservatoire, social-democrate, crestin-democrate, uneori chiar scialiste si comuniste.

In Romania se poate observa un fenomen original: numarul mare de partied de diferite orientari doctrinare, ceea ce nu reprezinta neaparat un lucru rau, se poate spune ca fenomenul se datoreaza lipsei de libertati de exprimare din perioada comunista.

Bibliografie

„Partidele politice din România: (1862 – 1994)”, Ion Alexandrescu, Ion Mamina, Ion Bulei, Ioan Scurtu, Tipo Moldova, Iași, 2010

Dicționarul partidelor politice din România (1989-2004), Stan Stoica, Editura Meronia, București, 2004

CRISTIAN IONESCU „ Drept constituțional și instituții politice” vol I Editura Lumina Lex, București 1997

PREDA Cristian, SOARE Sorina, Regimul, partidele si sistemul politic din România, Nemira, București, 2008 .

Internet