Partidele Politice Fundament al Democratiei

INTRODUCERE

Numărul mare de partide apărute după evenimentele din '89 pare să dovedească faptul ca, în pofida traversării de către societatea românească a jumătate de veac de dictatură, românii nu și-au pierdut apetența pentru democrație. Așa cum se știe, sistemul partidului-stat a eliminat din viața politică dialogul și posibilitatea participării benevole a cetățenilor la viața politică. Modul în care s-a făcut politica în perioada comunismului a dus la compromiterea ideii de politică și, în consecință, la un anumit refuz al participării civice. Cu toate acestea, după Revoluție, scena politică s-a umplut cu o sumedenie de actori, fiecare propunând câte o rețetă de fericire. în mod paradoxal, foarte mulți dintre cei care-și anunțau platformele politice începeau prin a susține că sunt "apolitici". Putem observa în această situație o voință de participare și totodată, o oarecare reținere în afișarea opțiunii politice sau ideologice.

Perioada scursă de la Revoluție a fost una zbuciumată sub aspect politic, fiind cea în care spațiul politic s-a reconfigurat. Experiența societății românești nu a fost singulară, situații similare întâlnindu-se și în celelalte state foste comuniste. Insă și acolo trecerea de la un regim cu partid unic la unul cu mai multe partide a fost o noutate. Totuși, în țări precum Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria au existat puternice mișcări ale societății civile ce s-au opus regimului comunist. România nu a avut, din păcate, astfel de mișcări. Și din această cauză trasarea coordonatelor viitoarei vieți politice românești s-a produs într-o stare de degringoladă.

Caracteristică acestei perioade este ignoranța și confuzia doctrinară. Cunoașterea adecvată a liberalismului, a creștin-democrației, a conservatorismului etc, a fost împiedicată în perioada comunistă prin impunerea unei idelogii unice precum și prin demonizarea celorlalte. Astfel că, la începutul anilor '90, nu exista cultura politică necesară unei opțiuni doctrinare. în aceste condiții au putut să apară titulaturi de partid de-a dreptul aberante: Partidul Socialist Liberal, Partidul Umanist Conservator, Mișcarea Producătorilor Agricoli pentru Drepturile Omului, Partidul Român Democrat Popular Realist Revoluționar; Sindicatul Politic Fraternitatea, Partidul Muncitoresc Țărănesc, Partidul Eroilor Căzuți pentru Libertatea Eroilor Rămași în Viață Afectați de Gloanțele Barbare etc.

Cu toate că numărul mare al partidelor s-a păstrat, începând cu anul 1992 devine observabil procesul de regrupare și de clarificare doctrinară a acestora, specifică acestei perioade de coagulare a forțelor politice fiind și preocuparea pentru alianțe, apărută atunci cândFSN a obținut o victorie zdrobitoare la alegerile din mai 1990. însă existau o mulțime de piedici în calea realizării unei alianțe în zona parlamentară sau în cea extraparlamentară. Dintre cauze, pot fi amintite: diversitatea doctrinelor (liberalism, social-democrație, democrația creștină, orientarea etnică, ecologismul etc), inamiciții moștenite, veleitarismul șefilor partidelor de opoziție, reținerea manifestată de PNL (care visa la un bipartidism cu FSN) și faptul că FSN nu dorea aliați.

În lucrarea de față îmi propun să analizez modul în care s-a configurat eșichierul politic românesc în anii de după Revoluție. Pentru aceasta am recurs, în primul capitol, la prezentarea elementelor definitorii pentru conceptul de sistem de partide, trecând, în capitolul următor, la analiza motivației alegătorilor și a modului în care aceștia comentează rezultatele alegerilor politice și am încheiat cu un tablou al formațiunilor de pe scena politică românească post-decembristă.

CAPITOLUL I

PARTIDELE POLITICE – FUNDAMENT AL DEMOCRAȚIEI

I.1. Dimensiunile fenomenului partidist

Partidele politice s-au dovedit indispensabile pentru apariția și supraviețuirea democrației în cadrul statului-națiune, deopotrivă în secolele al XIX-lea și al XX-lea, astfel încât toate încercările de a le aboli sau de a renunța la ele au avut efecte dezastruoase asupra democrației. Viața politică modernă nu poate fi concepută în absența acestor organizații care, prin roluri și statusuri specializate, vizează accesul la putere pentru a pune în practică ideile și principiile pe care le afirmă. Fie că sunt rezultatul modernizării politice de sorginte weberiană, a unui context „situațional-istoric” marcat de crize majore și probleme noi sau derivă din instituția parlamentară, partidele influențează în mod decisiv destinul, identitatea și valorile unei societăți.

Dacă într-o primă etapă istorică aceste organizații erau constituite din grupări mobile, fără suport exterior definit, ce urmăreau statornicirea unor privilegii și limitarea puterii autorităților, extinderea dreptului la vot a însemnat un salt calitativ considerabil al fenomenului partizan. Eterogenitatea socială și procesul de fuziune dintre diverse grupuri de reprezentanți a determinat apariția partidelor politice moderne. Din acest moment, obiectivul lor principal a devenit dorința deliberată de a exercita în mod direct puterea în sistemul politic existent sau în unul nou, acțiune legitimată democratic prin introducerea sufragiului universal. Kay Lawson observa, în 1976, că dintre toate instituțiile și organizațiile bazate pe libertatea de asociere, numai partidele aspiră în mod deschis „să asigure legătura între mase și puterea publică, pentru a-și plasa reprezentanții organizației lor în posturi în care pot exercita această putere în numele maselor”.

Pe lângă dimensiunea teleologică, formațiunile politice îndeplinesc și alte funcții: elaborează programele și politicile de guvernare; coordonează și controlează activitatea instituțiilor guvernamentale; recrutează și selecționează candidații; organizează alegerile; și, nu în ultimul rând, integrează social indivizii și grupurile, prin mobilizare și socializare politică, respectiv prin intermediul reprezentării intereselor sau prin aportul unui sistem comun de credințe și ideologii.

Dincolo însă de posibilele funcții concrete și variabile, partidele contribuie în mod decisiv la realizarea echilibrului sistemic al oricărui stat democratic. Pluralismul politic instituționalizat prin partide exprimă varietatea și diversitatea opiniilor existente într-o societate și constituie cel mai bun canal de reprezentare a intereselor generale. De aici, și necesitatea examinării atente și detaliate a fenomenului partisan.

I.1.1. Teza dualismului stânga-dreapta la Maurice Duverger

Orice analiză care vizează conceptul de partid politic pornește de la teza dualismului stânga-dreapta a lui Maurice Duverger. Politologul francez argumenta că, de fiecare dată când opinia publică trebuie să rezolve marile probleme ale societății, ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuși. Soluțiile intermediare care sunt propuse nu reprezintă altceva decât „gruparea artificială a părții drepte a stângii și a părții stângi a dreptei”. Cu alte cuvinte, se poate afirma că centrul nu există în politică, mișcarea naturală a societății înclinând spre un dualism al tendințelor și mai puțin spre un dualism al partidelor. În acest context, multipartidismul rezultă fie din fracționarea unui partid spre centru și spre extreme („tehnica fracționării”), fie din intersectarea mai multor categorii de opoziții dualiste („tehnica suprapunerii”).

Dacă într-o primă etapă istorică, binomul stânga-dreapta reflecta organizarea vieții parlamentare britanice și franceze după conceptele de „majoritate” și „opoziție”, evoluția teoriilor despre natura umană, puterea politică și interesul general a determinat o reevaluare a doctrinelor morale, economice și politice despre societate, prin „prezentarea unor critici îndreptate câtre viitor”. Idei precum egalitate și dreptate socială, libertate individuală sau economie de piață au complicat încadrarea corectă a partidelor ce reprezentau diverse orientări. Astfel, liberalismul, născut ca o ideologie de stânga, a ajuns să fie considerat ca aparținând dreptei în Franța, centrului – în Marea Britanie și a fost etichetat de stânga în Statele Unite. Comunismul, care întruchipa stânga, s-a deplasat la dreapta.

Revendicărilor politice ale cetățenilor li s-au adăugat cele de natură economică, al căror scop final viza gradul de intervenționism al statului în acest domeniu. Numeroase studii au arătat că există diferențe semnificative între politicile socio-economice promovate de guvernele de stânga și cele de dreapta. O mare parte a societăților prospere este constituită din cele care în expresia curentă de numesc „de dreapta”, în timp ce aproape toate statele în care populația este săracă se regăsesc pe lista țărilor „progresiste”. Din acest punct de vedere, se confirmă afirmația lui Edward Tufte, potrivit căreia „cel mai important determinant, și unicul, al diferențelor de politică macroeconomică între o democrație industrializată și o alta este localizarea partidului de guvernământ în spectrul stânga-dreapta. Platformele partidelor și ideologiile politice fixează prioritățile și ajută în decizia politică”.

Diferențele ideologice au fost utilizate adesea drept criterii de clasificare a partidelor. Prin folosirea combinată a poziției față de libertate și egalitate, Noberto Bobbio repartiza diferitele doctrine și mișcări politice astfel: la extrema stângă – mișcările egalitare și autoritare („iacobinismul”); la centru-stânga – mișcările și doctrinele egalitare și libertare („socialismul liberal” și partidele social-democrate); la centru-dreapta – doctrinele și mișcările libertare și inegalitare (conservatorismul); la extrema dreaptă – doctrinele și mișcările antilibertare și antiegalitare (fascismul și nazismul). Jean Blondel propunea o tipologie constituită din șase familii de partide, pe care le așează pe o axă (continuum) de la stânga la dreapta: comuniști și socialiști la stânga, liberali radicali la centru, creștini-democrați și conservatori la dreapta.

Adesea, folosirea distincțiilor ideologice drept criteriu unic de clasificare a familiilor de partide nu poate constitui fundamentul teoretic al unei analize riguroase. În statele occidentale, spre exemplu, programele și politicile principalelor partide nu s-au îndepărtat unele de altele, întrucât ele se află aproape de centrul politic. Diferența semnificativă majoră care le separă este dezacordul în ceea ce privește mijloacele folosite pentru a atinge obiectivele socio-economice. Pornind de la această realitate, Blondel a revenit asupra clasificării anterioare și a propus o schemă care ține cont de căile prin care formațiunile politice ajung la putere (democratice sau aristocratice), mijloacele pe care intenționează să le folosească (liberale sau autoritare) și obiectivele socio-economice (conservatoare, centriste sau radicale).

Apariția unor mișcări politice noi în ultimele decenii – caracterizate de mari diferențe ideologice – care prezintă argumente specifice și se adresează unui anumit auditoriu, precum și evoluția vechilor doctrine ca răspuns la modificările concrete ce survin în anumite circumstanțe istorice, au determinat o reevaluare a clasificărilor familiilor de partide. Dalton și Wattemberg au propus o tipologie construită pe o axă stânga-dreapta cu zece diviziuni, fiecare diviziune marcând existența unui tip de partid. Familiile de partide au fost clasificate astfel: (1) comuniste, (2) ecologiste, (3) socialiste, (4) social-democrate, (5) liberale de stânga, (6) liberale, (7) creștin-democrate, (8) liberale de dreapta, (9) conservatoare și (10) naționaliste/ religioase. Utilizarea acestei scale permite analizarea distribuției voturilor în interiorul fiecărui bloc de partide, spre exemplu, identificarea separată a suportului acordat comuniștilor, socialiștilor și social-democraților, care reprezintă partide de stânga.

Sistematizând teoriile expuse anterior și urmărind dualismul clasic, putem identifica dihotomia existentă între blocurile de partide de stânga și cele de dreapta în diferite state de pe glob. În Europa, suportul față de partidele de stânga este mai ridicat în țări precum Ucraina, Danemarca, Marea Britanie, Rusia, Germania sau Suedia, în timp ce dreapta se bucură de popularitate în Elveția, Slovenia, Belgia și Cehia. În alte state se observă fie un echilibru relativ între stânga și dreapta (cazul Spaniei, Australiei, Statelor Unite), fie o opțiune clară de dreapta (Taiwan, Mexic, Japonia, Polonia).

Poziționarea stânga-dreapta continuă să determine raporturile de competiție și colaborare între partide, dar constituie și elementul cu cea mai mare capacitate predictivă a votului alegătorilor. Odată ce au stabilit de care parte a axei se poziționează, cetățenii vor identifica partidul care răspunde cel mai bine unei astfel de preferințe și îl vor susține.

I.1.2. Multidimensionalitatea familiilor de partide

Tipologiile multidimensionale ale familiilor de partide își au originea în tehnicile de fracționare și suprapunere dezvoltate de Maurice Duverger. Cercetătorii fenomenului partisan care propun astfel de tipologii au renunțat la forma lineară a unei axe conflictuale stânga-dreapta și au dezvoltat un spațiu în care dimensiunile multiple se intersectează.

Perspectiva sociologică dezvoltată la începutul anilor ‘60 de către Seymour Martin Lipset și Stein Rokkan se inspiră din teza suprapunerii dualismelor și utilizează ca model paradigma AGIL a lui Talcott Parsons. Plecând de la analiza unor conflicte sociale, sociologii americani sistematizează clivajele care stau la baza constituirii partidelor și sistemelor de partide. În concepția autorilor, evoluția politică a Europei de Vest a fost rezultatul unor conflicte ce au determinat patru clivaje fundamentale. Revoluția națională, desfășurată în timpul Reformei, a antrenat pe axa funcțională clivajul biserică / stat, iar pe cea teritorială clivajul centru / periferie. Revoluția industrială, generată de diviziunea muncii și modernizarea tehnologică, a scindat mediul rural de cel urban și muncitorii de capitaliști. Ulterior, Revoluția internațională a determinat apariția unui nou clivaj, care a afectat doar latura muncitorească a clivajului posedanți / lucrători, pe care o împarte în stânga comunistă și cea necomunistă. În viziunea lui Lipset și Rokkan, aceste clivaje tradiționale s-au întărit de-a lungul anilor, conturând tipare stabile de competiție între partidele ce au rezultat din scindările principale ale oricărei societăți.

Tipologia prezentată de Richard Rose și Derek Urwin accentuează importanța religiei, a clasei sociale și a naționalismului comunal în definirea sistemului partidist. Folosind drept criteriu de clasificare gradul de coeziune socială existent într-o națiune, cercetătorii disting între partidele eterogene, al căror electorat nu are o caracteristică sociologică particulară („catch all party”), partidele cufundament unic de natură religioasă sau anticlericală, născute din relația biserică-stat și având o bază socială eterogenă și partide rezultând din identificări diferite, care se consolidează reciproc (partide muncitorești-religioase).

Sistemele electorale folosite în Europa Occidentală în perioada introducerii sufragiului universal au jucat un rol important în stabilizarea competiției politice, prin consolidarea legitimității partidelor care aveau reprezentare parlamentară, atât timp cât aceste formațiuni au rămas unite pe plan intern și și-au păstrat baza electorală. Mai mult decât atât, modurile de scrutin au creat obstacole pentru partidele noi, care amenințau status-quo-ul vechilor formațiuni politice. Această imagine pare puțin exagerată, ținând cont de faptul că națiuni precum Germania și Italia s-au confruntat cu dezmembrări majore, în timp ce marea criză economică din anii ‘30 a declanșat importante reașezări în masa partidelor din Statele Unite. Cu toate acestea, în absența unor revoluții democratice, reforme electorale sau creșteri demografice masive, sistemul de partide din multe țări europene prezenta o stabilitate puternică, ce permitea doar o evoluție lentă.

Între anii 1960 și 1980, sistemele politice occidentale s-au confruntat cu o tendință crescută a fragmentării forțelor politice, marcată de scăderea suportului electoral acordat partidelor existente. Noile formațiuni politice naționaliste (Canada și Spania), ecologiste (Germania și Franța), radicale de dreapta (Marea Britanie) sau cele care protestau împotriva influențelor interculturale de natură morală sau economică (Danemarca, Italia și Olanda) au început să câștige avânt electoral și reprezentare parlamentară.

Ascensiunea acestor formațiuni și-a găsit explicația în teoriile modernizării. Acestea sugerează că dezvoltarea economică a condus la o prosperitate crescută și un nivel ridicat de educație, schimbări ce au modificat dinamica proceselor politice.

Societățile tradiționale se caracterizau printr-un nivel scăzut de instrucție și educație, nivel minim de trai și mobilitate geografică și socială restrânsă. Cetățenii din aceste societăți erau strâns legați de comunitățile locale, etnice, culturale sau religioase. Dezvoltarea statelor occidentale a fost însoțită de fenomene sociale complexe, precum migrarea din mediul rural în cel urban și din sectorul industrial în cel al serviciilor, ridicarea standardului de viață, creșterea autorității legale în stat, explozie demografică și extinderea alfabetizării.

Daniel Bell a popularizat ideea conform căreia, după o anumită perioadă de industrializare, o altă etapă distinctă de dezvoltare se poate distinge – prosperitatea societăților post-industriale. În accepțiunea lui Bell, punctul culminant s-a atins atunci când majoritatea forței de muncă s-a mutat de la industrie la sectorul privat, lucrând ca avocați, bancheri, analiști financiari, tehnicieni, oameni de știință. Aceste mutații economice și sociale ce caracterizează societățile post-industriale au determinat erodarea legăturilor tradiționale, care explicau apariția partidelor și motivau un anumit comportament electoral.

Teoriile modernizării subliniază faptul că, în societățile tradiționale, identitățile religioase și cele de clasă au orientat cetățenii către sistemul politic și au oferit un ghid simplu și ieftin de informații ce permitea alegătorului să decidă partidul pe care îl susține. Acest aspect s-a dovedit folositor, în special pentru cetățenii mai puțin educați și cu acces limitat la informațiile oferite de mass-media. În contrast, mutațiile socio-economice din societățile post-industriale au avut ca rezultat creșterea nivelului de educație și prosperitate individuală, precum și diminuarea legăturilor dintre autoritățile religioase și partidele politice.

Pornind de la aceste aspecte, Arendt Lijphart distinge șapte dimensiuni tematice care pot fi observate în democrațiile consolidate: (1) socio-economică, (2) religioasă, (3) cultural-etnică, (4) urban-rurală, (5) susținerea regimului, (6) politica externă și (7) temele postmaterialiste. Cercetătorul olandez apreciază că trebuie făcută distincția între dimensiunile foarte proeminente și cele de intensitate medie sau cele care au variat considerabil în timp.

Clivajul urban-rural apare în toate democrațiile, dar constituie o dimensiune tematică a partidelor mai ales în țările din nordul continentului european, unde are o intensitate medie. Spre exemplu, între 1957 și 1965, formațiunile politice agrare din Suedia, Norvegia și Finlanda și-au diminuat caracterul rural și au încercat să se orienteze către electoratul urban, inclusiv prin schimbarea numelui în partide de centru.

Tema postmaterialismului s-a impus numai în țările cele mai dezvoltate, pornind de la ideea „de a oferi oamenilor posibilitatea de a avea un cuvânt în luarea deciziilor importante ale guvernului și de a face orașele și zonele rurale mai frumoase”. Democrația participativă și ecologismul au avut un oarecare impact în Suedia, Norvegia, Olanda sau Germania, dar, per ansamblu, partidele postmaterialiste au rămas mici și fără potențial clar de coaliție.

I.1.3. Sistemele de partide

Partidele politice oferă alegătorilor instrumentul eficient și democratic de a organiza politic societatea. Cetățenii și programele formează o unitate inseparabilă pentru a realiza un proiect politic global, care vizează interesul general și binele comunității. Existența acestui ansamblu de elemente justifică tratarea partidelor drept sisteme sociale deschise – sensibile la variațiile mai ample din societate și mediul politic – și relativ autonome, capabile de autoreglare și autodezvoltare. Trecerea de la partide la sisteme de partide a fost un fenomen complex, dinamic și adesea contradictoriu, determinat de schimbări sociale majore și influențat de principii, norme și proceduri care reglementau desfășurarea competiției politice.

Pe lângă factorii specifici expuși anterior (evoluție istorică, tradiții, credințe și rivalități religioase etc.), Duverger identifica o serie de factori generali, comuni tuturor țărilor democratice, care au avut un impact real asupra dezvoltării sistemului de partide: factori socio-economici, ideologici și tehnici.

Primele două categorii vizează în principal influența exercitată de clasele sociale asupra structurării vieții politice din statele occidentale. Diviziunea partidelor europene în secolul al XIX-lea între conservatori și liberali, precum și apariția mișcărilor socialiste, coincide cu intrarea clasei muncitoare în viața politică. Diferențele ideologice existente au determinat, într-o primă etapă, structurarea electoratului unui partid pe considerente de clasă socială: partidele patrimoniale apărau economia de piață și promovau interesele mediilor de afaceri, financiare sau comerciale ale vremii, în timp ce mișcările socialiste făceau cunoscută voința politică a muncitorilor și în special a mișcării sindicale. Treptat, compoziția socială a partidelor a devenit eterogenă și, chiar dacă din punct de vedere doctrinar unele formațiuni politice pot fi considerate de clasă, comportamentul electoral al cetățenilor nu este reductibil la această apartenența. În Franța, spre exemplu, unde există concordanță între stratificarea socială și cea partidistă, muncitorii au votat pentru partidele de stânga în proporție de 61%, iar 20% dintre patronii din industrie și comerț și-au exprimat aceeași opțiune politică. Așadar, se poate afirma că, în prezent, toate partidele sunt sociologic mixte, „baza lor socială” depășind cu mult o anumită clasă.

Ultimul factor propus de Duverger se referă la influența exercitată de sistemul electoral în configurarea sistemului de partide dintr-o țară anume. Sociologul francez a schematizat acest impact în următoarele trei legi:

scrutinul majoritar cu două tururi tinde spre un sistem de partide multiple, suple și relativ stabile (pentru toate cazurile);

reprezentarea proporțională tinde spre un sistem de partide multiple, rigide, independente și stabile (cu excepția cazului reprezentat de mișcările pasionale);

scrutinul majoritar cu un singur tur tinde spre un sistem dualist, cu alternanța la putere a marilor partide independente.

Plecând de la acești factori, Duverger concepe o tipologie a sistemelor de partide în care opune bipartidismul multipartidismului. Sistemele bipartidiste, specifice democrațiilor majoritariste, duc la formarea unor cabinete monocolore stabile și eficiente. În plus, ele oferă alegătorilor posibilitatea de a opta între două seturi alternative de programe politice, care nu diferă mult unele de altele. Duverger deosebea bipartidismul veritabil, pur, de pseudobipartidism. Sistemele bipartiste pure sunt extrem de rare și se întâlnesc numai în țările destul de omogene în privința modului în care partidele politice sunt poziționate ideologic, precum Marea Britanie sau Noua Zeelandă. Dacă pe lângă cele două partide mari există și alte partide, mai mici dar strategic poziționate, care joacă un rol politic semnificativ și pot intra în coaliții, vorbim despre pseudobipartidism. Exemplele clasice sunt Germania, Belgia, Luxemburg, Canada și Irlanda. În primele trei țări, balanța politică este formată între centru-stânga și centru-dreapta, în zona de mijloc aflându-se un mic partid liberal. În Canada și Irlanda, centrul și dreapta sunt puternice, rolul de arbitru revenind unui partid socialist insuficient de bine definit.

Sistemele multipartidiste se caracterizează prin numărul relativ mare al partidelor care intră în competiția electorală și participă la exercitarea puterii. Specifice democrațiilor consensualiste, aceste sisteme se întâlnesc în societățile plurale, divizate de-a lungul mai multor linii de clivaj. În aceste state, cele mai mari partide obțin, de regulă, între 25-40% din totalul voturilor, fapt care nu le permite să formeze guverne majoritare monocolore.

Blondel divizează sistemele multipartide în sisteme cu sau fără partid dominant. În primul caz, întâlnit în Danemarca, Norvegia sau Suedia, există un partid socialist puternic care acumulează peste 40% din voturile valabil exprimate, și mai multe partide mici (sub 10% din voturi) sau intermediare (aproximativ 15% din voturi), care sunt distribuite simetric pe axa ideologică de la centru la dreapta. În Italia, partidul principal se situează la dreapta, celelalte formațiuni politice ocupând spațiul de la centru la stânga. Cu alte cuvinte, partidul dominant se află întotdeauna spre extremele axei ideologice și niciodată la centru.

Multipartidismele pure se regăsesc în țări precum Olanda, Elveția sau Belgia. Principala caracteristică o reprezintă faptul că formațiunile politice acoperă aproape tot orizontul ideologic și nici una nu obține mai mult de un sfert din sufrageriile exprimate. Emergența acestor sisteme în Elveția și Belgia poate fi explicată prin multiplicitatea clivajelor existente care se reflectă în caracterul multidimensional al sistemului de partide. Dacă în Elveția clivajul religios și cel socio-economic separă creștin-democrații de social-democrați, respectiv social-democrații de radical-democrați, în Belgia se adaugă și clivajul lingvistic, care duce la crearea mai multor partide mai mici.

Folosind drept criteriu numărul de partide existente, Gianfranco Pasquino distinge între multipartidismele limitate sau pluralismul moderat (între trei și cinci partide) și multipartidismele extreme sau pluralismul polarizat (mai mult de cinci partide).

În concepția lui Sartori, sistemele care au cinci sau chiar mai puține partide produc alternanță la guvernare și promovează o competiție moderată și centripetă. Prin contrast, în cazul pluralismului polarizat, competiția este centrifugă, deoarece partidele situate la polii extremi ai sistemului caută să se consolideze, erodând centrul coaliției și alternanța la putere nu este posibilă.

O ultimă diferențiere în cadrul sistemelor multipartidiste îi aparține tot lui Duverger, care remarca partidele organizate, disciplinate și alianțele guvernamentale solide din nordul Europei (multipartidisme „ordonate”) în contrast cu alianțele fragile și guvernările mai puțin stabile din sudul continentului (multipartidisme „neordonate”, „haotice”).

Concluzionând, putem afirma că cele patru sisteme de partide prezentate sunt democratice și preponderent stabile. Ele sunt rezultatul a numeroși factori externi, care le-au modelat (socio-istorici, politici, economici și culturali), dar și a anumitor forțe interne, specifice unui sistem social, care au acționat în vederea autoreglării și conservării. Faptul că numai aceste sisteme există în societățile democratice, ne oferă un indiciu că, în țările în care nu se regăsesc, democrația nu este instaurată pe deplin sau chiar deloc.

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA ELECTORATULUI CU PARTIDELE POLITICE

Cercetătorii au fost interesați permanent de motivațiile alegătorilor și de modul în care ei interpretează rezultatele alegerilor în funcție de observațiile lor politice. Studiile din acest domeniu au luat amploare o dată cu dezvoltarea metodelor științifice de cercetare a opiniei publice, spre sfârșitul anilor 1940, și vizau imaginea pe care grupurile reprezentative de alegători o aveau despre candidați și partidele politice ale vremii.

Într-o primă etapă, analiștii s-au focalizat asupra factorilor care influențează comportamentul electoral al individului, respectiv asupra motivațiilor care îi determină pe cetățeni să voteze pentru un partid care reprezintă clasa, religia sau grupul social din care fac parte. Concluziile au demonstrat faptul că mulți electori se prezentau la urne la fiecare alegeri cu opțiuni clare și relativ stabile în ceea ce privește partidul pe care îl vor vota. Aceste preferințe individuale determinau mobilizarea și participarea majorității partisanilor la scrutinuri și erau atât de puternice, încât campania electorală dusă de celelalte partide nu reușea să-i convingă să-și schimbe opțiunea. Scindarea corpului electoral era determinată de persistența identificării partidiste pe tot parcursul vieții și de reproducerea aproape mecanică a acestei preferințe în cadrul familiei, de la o generație la alta.

II.1. Teoria„Michigan” a comportamentului electoral

Cercetările sistematice realizate în Statele Unite ale Americii după 1952 au semnalat scăderea numărului de alegători ”captivi” și creșterea procentuală a celor apolitici sau independenți. Teoriile clasice „Michigan” ale comportamentului electoral, care au dominat literatura de specialitate mai multe decenii, au încercat să explice această situație pornind de la influența exercitată atât de factorii individuali, cât și de contextul instituțional.

Modelul, derivat din psihologia socială, sugera că majoritatea electorilor din Statele Unite erau atașați, pe durata mai multor alegeri sau chiar pe toată viața, unui singur partid. Aceste atașamente, dobândite printr-un proces de socializare în timpul copilăriei și adolescenței, influențau orientarea față de sistemul politic și opțiunea electorală a cetățenilor pe termen lung. Deoarece alegătorii se considerau „democrați” sau „republicani”, era de așteptat ca ei să adopte atitudini și comportamente corespunzătoare identității lor politice (spre exemplu, convingerea democraților că serviciile de ajutor medical trebuie păstrate sau ideea republicanilor de a reduce taxele). „Alinierea partisană” a fost înțeleasă astfel ca o orientare afectivă sau „un obicei al inimii”, atât timp cât cetățenii americani se identificau ca democrați sau republicani mai degrabă decât protestanți sau catolici, sudiști sau locuitori ai Noii Anglii, etc.

Teoria a accentuat faptul că votul nu poate fi redus la existența unor identități partisane în masa electoratului, un rol important având și unii factori sociali și demografici, precum nivelul de prosperitate economică, gradul de educație, regiunea, mediul rural sau urban, religia, genul, vârsta, etc. Apartenența la un grup social simplifică decizia electorală, oferind cetățenilor repere sociologice după care să se ghideze atunci când votează. Astfel, opțiunea alegătorilor devine rezultatul unui complex de factori individuali, culturali și sociali, care modelează comportamentul electoral și structurează afinitățile politice.

Prezența unor identități partidiste în rândul electoratului a avut consecințe importante nu numai asupra votului, dar și în ceea ce privește strategia adoptată de partide în timpul campaniei. Sub acest aspect, fiecare formațiune politică a căutat să-și mobilizeze suporterii tradiționali, încercând, în același timp, să atragă voturile „indiferenților” și „independenților”. Atunci când rezultatul alegerilor depinde exclusiv de alegătorii care se identifică de obicei cu un anumit partid, vorbim de alegeri normale. Dacă cetățenii neangajați sau indeciși se mobilizează puternic la urne și determină inversarea votului normal, vom avea elecțiuni de deviație. Când, după unul sau două scrutinuri de acest tip, se revine la situația inițială, ne confruntăm cu alegeri de restabilire.

Aplicarea acestui model de explicare a comportamentului de vot în Europa (Franța, Marea Britanie și Norvegia) a demostrat legăturile puternice existente între dezvoltarea sistemelor de partide și evoluția istorică a clivajelor sociale. În comparație cu Statele Unite, forțele sociale din bătrânul continent au avut un impact mult mai mare asupra opțiunii electorale a cetățenilor. Un studiu întreprins în anii '60 arăta că peste 90% din populația Marii Britanii se identifica „destul de puternic” sau „foarte puternic” cu un partid sau altul, clasa de mijloc susținând conservatorii, în timp ce muncitorii erau loiali laburiștilor. În unele națiuni, religia a exercitat adesea o influență mai puternică asupra comportamentului electoral decât clasa socială, datorită intensității scindării. În Franța, spre exemplu, s-a identificat o legătură directă între gradul de integrare religioasă și apartenența socială, pe de o parte, și probabilitatea votului spre dreapta sau spre stânga, pe de altă parte. Electoratul francez era dispus în două modele polare, structurat fiecare de un „sistem simbolic” specific: catolicul declarat și muncitorul religios.

Paradigma Michigan a introdus multe dintre conceptele care sunt folosite în prezent în cercetările electorale. Studiul a descris elementele sistemului de “credințe politice” pe care alegătorii îl folosesc pentru a conceptualiza procesele politice. De asemenea, a identificat o serie de factori care influențează opțiunile cetățenilor și a indicat modul în care aceștia variază în timp. Spre deosebire de caracteristicile modelului sociologic, variabilele psihologice au fost descrise ca având un impact imediat asupra comportamentului alegătorilor.

Simplificând structura modelului psihologic, cercetătorii s-au concentrat în special asupra rolului jucat de atașamentul afectiv pe termen lung față de un partid politic. Identificarea partisană se formează devreme în viața unui individ, adesea sub influența unui membru al familiei și implică acordarea suportului electoral unui partid preferat. Această aliniere partisană filtrează concepțiile individuale despre lumea politică și determină nu numai un anumit comportament electoral (partisanul votează partidul preferat), ci, de asemenea, o interpretare și o evaluare personală a fenomenelor politice. Dacă formațiunea politică preferată promovează ideile de care partisanul se simte atașat, atunci decizia de a vota devine simplă și rațională. Identificarea partisană influențează rata participării electorale și alte forme de participare politică, iar cetățeanul aliniat știe mai multe despre rezultatele alegerilor, acordă o atenție sporită competiției dintre partide și este mai înclinat să participe la campania electorală.

II.2. Rational Choice sau teoria alegerii raționale

În ultimele două decenii, analiștii vieții politice au încercat să modifice modelul psihologic, pornind de la premisa că, în societățile contemporane, cetățenii nu mai au un comportament electoral stabil. Creșterea volatilității în alegerile din S.U.A. între anii 1960 și 1980 se datorează faptului că mulți alegători și-au schimbat opțiunea electorală. Studiile efectuate în statele Europei Occidentale au confirmat această tendință, semnalând un declin general al fenomenului de identificare partisană (de aproape două treimi). Această eroziune semnificativă a fost prezentă în majoritatea democrațiilor consolidate, cu excepția Finlandei, Olandei și Danemarcei. Cercetătorii au reconceptualizat astfel loialitatea partisană drept o acumulare a experiențelor anterioare, nu doar ca un atașament puternic, manifestat față de primul partid cunoscut în viață.

Alți autori au sugerat că schimbările de natură și context ale politicilor promovate în societățile avansate industrial au afectat modul în care se ia decizia de a vota. Pe scurt, analiștii electorali au considerat că cetățenii sunt mai degrabă raționali și practici, decât implicați în modele sociologice sau psihologice, iar decizia electorală depinde de evaluarea candidaților în fiecare campanie.

Susținătorii teoriei „alegerii raționale” (Rational Choice) au încercat să explice schimbarea conduitei electorale, pornind de la ideea că procesul de modernizare socială și economică a avut drept rezultat scăderea numărului de cetățeni care au afinități stabile și puternice pentru anumite partide politice. Astfel, mulți alegători și-au modificat comportamentul electoral și au manifestat o orientare către partidele majoritare, diminuând suportul de care se bucurau formațiunile mici. Concomitent, factorii care structurau opțiunile electorale pe termen scurt au devenit mult mai influenți în ceea ce privește decizia de vot.

În aceste condiții, programul partidelor și strategia abordată în campania electorală joacă un rol mai important decât variabilele psihologice sau factorii sociali în structurarea opțiunii alegătorilor. Rolul determinant aparține cererii exprimate de cetățeni, la care formațiunile politice se mulțumesc doar să răspundă corespunzător, printr-o ofertă adecvată, care trebuie să acopere o mare varietate de interese. Preferințele sau valorile indivizilor sunt considerate a fi mai importante decât alte valori, cum ar fi cele colective, organizaționale sau sociale.

Sub acest aspect, se poate observa faptul că partidele cu cel mai mare succes electoral au adoptat strategii menite să atragă diverși alegători, selectând lideri moderați sau militând pentru protecția mediului înconjurător, drepturile omului și egalitatea femeilor. Un exemplu potrivit în acest sens îl reprezintă victoriile succesive ale conservatorilor, în fața liberalilor britanici. Succesul electoral al lui Tony Blair s-a datorat, în principal, adoptării unor idei și politici practice și eficiente, care au desconsiderat principiile tradiționale și au depășit granițele ideologice. Astfel, în loc să asigure alegătorilor cât mai multe opțiuni posibile, partidele tind să semene tot mai mult unele cu altele, deplasându-se spre centrul spectrului ideologic.

Teoria alegerii raționale atrage atenția asupra importanței interesului personal ca principală forță motivatoare în politică, susținând că preferințele alegătorilor variază în special datorită dorinței acestora de a-și maximiza beneficiile. Analizarea fenomenelor politice din această perspectivă asigură o mai bună înțelegere și a procesului luării deciziei de vot.

Așadar, putem afirma că, în prezent, puțini alegători mai sunt loiali unui singur partid, ca urmare a predispozițiilor psihologice sau influențelor exercitate de factorii sociologici. Cetățenii contemporani au devenit mai sofisticați, iar deciziile care stau la baza opțiunii electorale s-au schimbat considerabil și sunt influențate de o multitudine de factori. Această situație a determinat apariția unui nou model de luare a deciziilor politice, în care rolul principal îl joacă programele, performanțele sau imaginea candidaților.

II.3. Modernizarea politică și dezalinierea partisană

Sistemele de partide din țările occidentale s-au format în jurul clivajelor sociale existente la începutul anilor 1920 și fost însoțit de un puternic fenomen de aliniere partisană. Procesul de modernizare politică, socială, economică și instituțională a determinat schimbări profunde în comportamentul alegătorilor. Toate democrațiile industriale s-au confruntat cu afluența unei noi generații de muncitori, care s-au integrat în clasa de mijloc și au atenuat importanța conflictului politic dintre capitaliști și angajați. În paralel, creșterea nivelului educațional a stimulat mobilitatea geografică și procesul de urbanizare. Stilul de viața tradițional, bazat pe comunități închise, care trăiau în mediul rural sau în cartiere muncitorești, a fost înlocuit cu unul deschis și cosmopolit.

Aceste transformări au determinat o creștere a competenței politice și a resurselor de care dispuneau cetățenii, fapt care a permis o mai bună reprezentare politică. Spre exemplu, aproape jumătate din electoratul american al anilor ’50 avea doar studii primare, în timp ce în 1996, raportul dintre alegătorii cu studii medii și cei cu studii primare era de opt la unu.

Valorile și interesele societăților contemporane s-au schimbat de asemenea. Factorii economici tradiționali rămân importanți, dar noi aspecte, precum drepturile minorităților sau rolul femeilor și-au găsit loc pe agenda politică. Aceste probleme s-au intersectat cu structurile vechilor clivaje politice și sociale, care au structurat sistemul de partide și competiția politică la începutul anilor 1920. În aceste condiții, grupurile sociale tradiționale s-au divizat adesea sub influența noilor culturi sau stiluri de viață, iar modelele obișnuite și stabile de comportament electoral, bazate pe loialitate partisană, s-au modificat corespunzător.

Transformările sociale din statele industrial avansate au schimbat structura corpului electoral și au influențat comportamentul alegătorilor. Spre exemplu, unul dintre elementele de bază ale modelului sociologic a fost diviziunea de clasă: muncitorii susțineau partidele de stânga, în timp ce restul populației sprijinea partidele conservatoare.

În ultimele decenii, identificarea partisană bazată pe dualismul stânga-dreapta a cunoscut un proces de regresie în toate democrațiile consolidate. Dacă în Germania anului 1957, diferența dintre suportul acordat partidelor de stânga și cele de dreapta era de 40%, în ultimele alegeri acest procent a scăzut la 10%. Tendințe similare se observă și în celelalte democrații occidentale: discursurile despre efectele economice negative ale globalizării sau despre marginalizarea muncitorilor nu au refăcut diferențele de clasă la urne. Așadar, putem afirma că alinierea partisană după clivajul stânga-dreapta are o importanță redusă în societățile dezvoltate și nu mai poate explica modul în care cetățenii votează.

Religia a fost al doilea element important al modelului sociologic. Primele cercetări pe această temă au demonstrat o legătură puternică între afilierea religioasă și opțiunea electorală. În ultimii 40 de ani, importanța alinierii religioase a cunoscut un declin considerabil în țările occidentale. În națiunile de religie catolică, spre exemplu, numărul indivizilor care participă la serviciile religioase a scăzut aproape la jumătate, comparativ cu anii 1950. Aceeași tendință s-a observat și în ceea ce privește legătura dintre liderii religioși și partidele politice. Cu o generație în urmă, era o chestiune de rutină pentru pastori să le sugereze credincioșilor cu cine să voteze. În prezent, implicarea autorităților religioase în competiția politică este privită ca o intruziune nepermisă, iar influența religiei asupra comportamentului alegătorilor a scăzut considerabil în intensitate.

O eroziune similară se manifestă și în cazul altor caracteristici sociologice. Clivajul rural-urban are o importanță redusă în alegeri, deoarece diferențele dintre stilurile de viață din aceste două medii s-au estompat în urma procesului de modernizare. Probabil că cea mai clară excepție care vizează declinul clivajelor sociale se regăsește în Statele Unite ale Americii, unde afro-americanii se identifică puternic cu Partidul Democrat. Concomitent, celelalte grupuri etnice nu sunt aliniate partisan, opțiunea electorală variind între alegeri succesive.

Așadar, scăderea influenței factorilor sociologici asupra votului este un fenomen evident și prezent în toate țările occidentale. Ceea ce diferă este doar timpul și intensitatea acestui declin. În Statele Unite și Japonia, unde identificarea partisană era inițial puternică, declinul a fost relativ încet. În alte sisteme politice, precum Germania, Olanda și Italia, unde scindările sociale structurau opțiunea electorală, regresul s-a petrecut în timp scurt.

Identificarea partisană în noile democrații est-europene urmează aparent aceeași tendință valabilă pentru statele occidentale. Noile sisteme de partide nu au la bază clivajele menționate, mai ales datorită ritmului alert în care au apărut. În primele alegeri democratice desfășurate după implozia comunismului, un număr impresionant de formațiuni politice s-au confruntat în lupta pentru putere. Procesele politice erau prea instabile pentru a permite formarea unei baze electorale solide, care să susțină un partid sau altul. Ca atare, voturile acordate de diferite grupuri sociale unui partid variază puternic de la un scrutin la celălalt. Cetățenii nu se atașează pe termen lung de un partid, astfel încât fenomenul de aliniere partisană cunoaște proporții reduse.

Aparenta similitudine între volatilitatea din estul Europei și dezalinierea partisană din democrațiile vestice este superficială. Statele avansate industrial au cunoscut o evoluție a comportamentului electoral care a cuprins stadiul de identificare partisană, astfel încât, decizia de a vota un anumit partid în prezent are la bază un calcul complex. Partidele din noile democrații se confruntă deocamdată cu dificultatea de a-și asigura un suport electoral stabil și consistent. Sub acest aspect, clivajele sociale existente ar putea constitui un punct de plecare pentru a obține un atașament pe termen lung din partea alegătorilor. Ținând cont de contextul politic și problemele economice și sociale, aceste state par incapabile deocamdată să-și dezvolte sisteme de partide după modelul occidental al anilor 1920.

Două seturi de factori explică scăderea influenței exercitate de elementele constituente ale modelului sociologic. Mai întâi, legătura dintre individ și grupul social din care face parte a slăbit. Relațiile sociale pot determina o anumită opțiune electorală, dar în prezent puțini indivizi sunt integrați în structuri stabile, cum ar fi tradiționalele clase sociale sau grupuri religioase. În al doilea rând, electoratul partidelor a devenit eterogen în multe regimuri politice. Spre exemplu, Partidul Democrat din S.U.A. este susținut de indivizi din clase, etnii și rase diferite, care aderă la valori distincte. O fragmentare asemănătoare a alegătorilor se întâlnește și în cazul partidelor social-democrate și conservatoare din Europa.

În aceste condiții, este relativ ușor de explicat fenomenul de dezaliniere partisană cu care se confruntă statele industrializate. Pentru a înțelege amploarea sa, trebuie să amintim faptul că, în 1964, aproximativ 75% din electoratul american se identifica partisan. În 1972, numărul partisanilor a scăzut la 64% și a rămas constant o lungă perioadă de timp. Cercetările efectuate au evidențiat faptul că acest fenomen se întâlnește și în Europa. Peste 40% din alegătorii britanici erau atașați puternic de un partid la sfârșitul anilor 1960. Acest procent s-a redus la jumătate în numai zece ani.

Dezalinierea partisană înseamnă, prin definiție, că electoratul este mai puțin influențat de atașamentul față de un partid atunci când votează. Noii apartisani au caracteristici sociale distincte și diferă de tradiționalii cetățeni independenți, care nu se implicau în viața politică. Ei participă activ la procesele politice, chiar dacă opțiunea lor electorală este instabilă. Deoarece apartisanii se regăsesc în principal în rândul tinerilor și al cetățenilor prosperi și educați, dezvoltarea socio-economică a țărilor post-industriale a contribuit la fenomenul de dezaliniere partisană. Cu alte cuvinte, emanciparea electoratului contemporan și abilitatea crescută a cetățenilor de a decide ce partid să voteze, independent de influențele tradiționale, explică tendința de dezaliniere partisană evidentă în democrațiile post-industriale.

\

CAPITOLUL III.

PLURIPARTIDISMUL ROMÂNESC DUPĂ 1989

III.1 Configurarea primelor partide post-revoluționare

Prima etapă post-totalitară s-a caracterizat printr-o puternică respingere a tot ceea ce însemna Partidul Comunist Român. Astfel, idei precum: "partid", "disciplină de partid", "ierarhie" (specifică acestei forme de organizare politică), "rivalitate partizană", au fost plasate în categoria reprezentărilor nefaste. Se credea că locul partidelor poate fi luat de o administrație corectă, neutră politic și preocupată doar de bunăstarea socială. Această lipsă de cultură politică a fost exploatată de noua conducere care a lansat ideea unei "democrații originale" ce să depășească "incovenientele" modelelor occidentale: pluripartidism, diversitate ideologică, confruntare de idei și programe politice. Erau privite cu neîncredere atât revenirea în scena politică a partidelor interbelice ("partidele istorice"), cât și o eventuală reîntoarcere la sistemul monopartidist.

Regimul politic imaginat de noii conducători ai României ar fi lăsat în scena politică doi actori principali: masele și personalitățile (liderii) – proiecție și perspectivă ce ar fi stârnit invidia fasciștilor mussolinieni. Numai că personalitățile, comuniști din eșaloanele doi și trei ale defunctului PCR, au început să fie contestate de dizidenții proveniți din elita culturală. Așa cum observa un cunoscut analist politic, "posturile de conducere ale țării și puterea în general erau considerate nu ca o funcționalitate, ci ca o recompensă, iar cei care nu o avuseseră niciodată se simțeau mai îndreptățiți să o capete decât cei care o mai avuseseră". Disputa politică a avut atunci aspectul unei lupte pentru putere dusă între două categorii de lideri, foștii nomenclaturiști și dizidenții fostului regim. Perioada comunistă a lăsat în urmă o ruptură între mase și elite, situație ce și-a pus amprenta asupra modului în care ambele tabere și-au construit reprezentarea despre ceea ce înseamnă politică.

Faptul că nu existau alternative ideologice precum și proiecte de reformare pe diverse niveluri a României a determinat o întârziere a apariției partidelor. Prin crearea CPUN-ului s-a urmărit mutarea disputelor partinice din stradă în cadre instituționalizate și, totodată, anihilarea efectelor pluripartidismului incipient. Numai că existența CPUN-ului s-a bazat mai mult pe compromis decât pe consens, deoarece se cunoștea faptul că el este doar o etapă în constituirea democrației românești.

Primul articol din Decretul-lege privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România, publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din decembrie 1989, conține următorul paragraf: "în România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepția partidelor fasciste sau care propagă concepții contrare ordinii de stat și de drept în România. Nici o altă îngrădire pe motive de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea și funcționarea partidelor politice" .

Așa cum se știe, primul lucru pe care îl destramă o revoluție este sistemul politic. Astfel, evenimentele din decembrie 1989 au desființat într-o manieră bruscă și în același timp sistemul politic în funcțiune: Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri, Marea Adunare Națională. în vidul de putere apărut, „aproape de la sine s-a impus o nouă forță ce părea a reprezenta pentru noi toți soluția viitoare, Frontul Salvării Naționale" .

În „Comunicatul către țară", din seara de 22 decembrie, Ion Iliescu anunța constituirea acestuia precum și faptul că „întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Salvării Naționale". Ulterior, prin Decretul-lege privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a Consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale, din 27 decembrie 1989, asistăm la recunoașterea legală a Consiliului ca organ suprem al puterii de stat, concomitent cu demararea procesului de organizare în teritoriu a consiliilor locale și a organizațiilor de bază ale FSN.

Din programul prezentat la acea dată de CFSN, important pentru lucrarea de față este primul punct al acestuia, și anume „abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ". Acesta este contextul în care s-a ajuns la Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, ce reglementa înregistrarea și funcționarea partidelor politice. În conformitate cu criteriile foarte laxe pe care un partid trebuia să le satisfacă („să facă dovada că are cel puțin 251 membri" , pentru a oferi un singur exemplu în acest sens), în vederea înregistrării la tribunal, asistam 'la explozia spațiului politic „într-o descătușare multipartidistă ce a supradimensionat cantitatea, a minimalizat doctrina și a maximalizat acțiunea politică imediată".

Primul partid care a luat naștere în virtutea acestui decret a fost unul istoric, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat. Acesta dispunea deja la data înregistrării (11 ianuarie 1990) de un nucleu activ resuscitat în clandestinitate, în 1987, când fusese agreat de Internaționala Creștin-Democrată. Tot în aceeași zi este înregistrată Mișcarea Ecologistă din România, o formațiune complet nouă, lista continuind într-un ritm destul de alert. Este perioada în care s-au reînființat sau pur și simplu au apărut primele partide politice oficiale postdecembriste. Pe de o parte, partidele considerate istorice, iar pe de altă parte câteva formațiuni legate direct de evenimente. O primă constatare privitoare la viața politică romanească din acea perioadă vizează, fără îndoială, numărul foarte mare al partidelor politice. întemeiat formal pe confuzia „originară și originală" între legiferarea pluripartidismului și instituirea regimului democratic pluralist, produsă de Decretul-lege nr.8/31 decembrie 1989, pluripartidismul românesc devenea realitate într-un timp alert, cuprinzând atât partide istorice reânființate, cât și noi formațiuni politice circumscrise unei game foarte variate de orientări ideologice, mai mult sau mai puțin structurate. Or, ce nu s-a înțeles â fost faptul că pluralismul politic nu se poate institui prin decret (după cum o spune numele Decret-lege privind instituirea pluralismului în România), ci doar garanta prin măsuri legislative .

Din februarie 1990, scena politică românească se complică, asta deoarece FSN acționează atât ca partid (înregistrat la tribunal în data de 6.02.1990 ) cât și ca organism legislativ prin CFSN. O soluție provizorie a fost constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională prin lărgirea competenței CFSN cu reprezentanți ai tuturor forțelor politice din România create până la acea dată. CPUN ți-a asumat rolul de parlament al partidelor politice existente, iar Ion Iliescu în calitate de președinte al'acestuia conducea dezbaterile. Format ca urmare a presiunilor opoziției împotriva lui Ion Iliescu și a FSN deopotrivă, „CPUN a reprezentat încarnarea doctrinei consensului național". Dincolo de inconsistentele dintre afilierile ideologice profesate și programele declarate, motivul pentru care s-a putut obține dacă nu un consens național, măcar consensul membrilor CPUN, îl constituia provizoratul CPUN, principala problemă a partidelor fiind la momentul respectiv cine va ocupa funcțiile în stat după alegeri. De astfel, această temă referitoare la „cine are dreptul să conducă țara" a devenit nu numai principala ci și singura temă ce a animat dezbaterea politică de după revoluție, în jurul ei constituindu-se atât partidele politice cât și primele campanii electorale.

Rezumând, partidele politice au apărut imediat după revoluție, în condițiile în care curentul de opinie dominant era că sistemul politic ce asigura democrația este cel bazat pe competiția dintre mai multe partide. în realitate însă, partidele politice sunt un produs al democrației și nu o cauză a ei. Produs al efervescenței revoluționare, partidele politice românești sunt create ad-hoc, bazate pe anturajul liderilor politici și numai în mică măsură pe relația normală grup social-partid politic. In fapt, în cazul românesc procesul a fost răsturnat, grupul politic devenind antecedent celui social. Trebuie reținut faptul că, urmând exemplul FSN, „formațiunea politică primordială"11, după cum o denumește V. Măgureanu, partidele politice inclusiv cele istorice, s-au constituit prin „decret" de sus în jos. Beneficiind după cum am văzut și de o legislație foarte fiabilă, în scurt timp apar o mulțime de partide. Astfel, până la constituirea CPUN (1 februarie 1990), erau deja înregistrate 30 de partide. Procesul capătă amploare sub presiunea scadenței electorale din mai 1990, pentru ca în preajma alegerilor să fie înregistrate 80 de partide, din care 71 prezintă liste de candidați, continuând chiar și după formarea Parlamentului, încât la 1 octombrie 1994 erau înregistrate la TMB 161 de partide. Până la alegerile legislative din mai 1990, instituțiile politice (atât CFSN și CPUN cât și partidele politice), s-au aflat sub semnul provizoratului, fiind lipsite de acea legitimitate socială pe care o conferă numai alegerile. Alegerile legislative din 20 mai aveau să facă trecerea de la anteriorul sistem de partid la noul sistem de partide.

La crearea acestei siuații au contribuit cele două acte legislative: unul dintre ele prevedea că pentru crearea unui partid politic erau necesare doar 251 de adeziuni, un program și o denumire. în spatele acestei măsuri se poate recunoaște următorul raționament: "dizidenții fostei nomenclaturi comuniste, ajunși la putere pe 22 decembrie 1989, și-au dat imediat seama că revoluția va conduce la o schimbare de regim politic și nu numai de titulari ai posturilor guvernamentale. Observând că vechile partide existente în România în perioada interbelică sunt într-un proces de renaștere și reorganizare, putând deveni competitori foarte serioși, noile autorități au pus la punct o strategie a fărâmițării politice, prin care să se împiedice legal și subtil dezvoltarea partidelor mari" .

III. 2. Identitatea ideologică și tipologia partidelor politice

Două elemente distincte caracterizează faza de început a pluripartidismului românesc. Primul se referă la explozia cantitativă, cel de-al doilea la lipsa de identitate ideologică a partidelor. Aceste două elemente sunt legate căci constituite, după cum am văzut, partidele politice care au omis factorul identității doctrinare. Principala lor problemă era la momentul respectiv cine urma să preia și să dețină conducerea politică a țării. în funcție de răspunsul dat la această întrebare s-au diferențiat primele partide politice iar nu așa cum ar fi fost normal în virtutea unui anume program.

După cum remarca V. Pasti, legitimitatea pretențiilor la conducerea țării este justificată „nu de ceea ce vor, ci de ceea ce sunt": fie pentru că fac parte dintre cei ce au condus România și înainte de cucerirea puterii de Partidul Comunist și, în consecință, consideră că e drept să fie restaurați la conducere, fie pentru că au suferit cel mai mult în timpul vechiului regim, sau pentru că s-au opus acestuia, sau au condus mulțimile în timpul revoluției. Sunt și dintre cei care consideră că ei trebuie să conducă țara deoarece cunosc realitățile occidentale pe care vrem să le imităm, în vreme ce alții pentru că au experiență și știu cum funcționează mecanismele birocratice.

Sunt incluse aici, în conformitate cu primul criteriu, așa numitele partide istorice, PNȚCD, PNL și PSDR. Ele împărtășesc aceeași legitimitate a accesului la conducerea statului, considerându-se urmașii partidelor ce au dominat viața politică românească interbelică și fiind caracterizate din acest punct de vedere prin „orientarea spre recuperarea trecutului". Dincolo însă de faptul că au preluat denumirile partidelor de odinioară precum și pe unii politicieni ce activaseră în structurile partidelor „istorice", nimic altceva nu avea cum să mai lege actualele partide cu denumiri tradiționale de acel trecut politic. Această orientare spre recuperarea trecutului poate fi probată și în cazul FSN dacă ne gândim la faptul că imediat după revoluție principala funcție a fost recuperarea elementelor progresiste ale birocrației de partid și de stat anterioare și legitimarea lor în noul joc politic. Tot spre trecut a fost orientat și spectrul politic naționalist reprezentat de PRM și PUNR. Primul a devenit apanajul acelor sectoare ale fostei nomenclaturi de partid și de stat lăsate pe dinafară de FSN, în timp ce PUNR a încercat la rândul său să recupereze filonul acestui naționalism local, beneficiind și de apariția în zona Transilvaniei a unei organizații de coloratură etnică, UDMR.

Din punct de vedere ideologic, cu toată greutatea indusă de mozaicarea excesivă a spectrului politic, la rigoare, partidele pot fi grupate în câteva sfere de doctrine specifice, fie și prin simpla autopoziționare a acestora, astfel: social-democrația (Frontul Salvării Naționale, Partidul Social-Democrat), liberalismul (Partidul Național Liberal, Partidul Liberal Democrat, Uniunea Liberală Brătianu), creștin-democrația (Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, Uniunea Democrat Creștină), ecologismul (Mișcarea Ecologică din România, Partidul Ecologist Roman), agrarianismul (Partidul Democrat Agrar din România), naționalismul (Partidul de Uniune Națională a Românilor din Transilvania, devenit ulterior Partidul Unității Naționale Române). Cele' mai multe însă refuză încadrarea într-o orientare doctrinară sau alta, fiind fie lipsite de o concepție ideologică proprie, fie marcate de confuzii și contradicții doctrinare: Partidul Viitorul Democratic al Patriei, Partidul Democrat al Muncii Agricole, Industriale si Intelectuale, Partidul Orfanilor, Partidul Socialist Democrat Creștin Român, Partidul Român Democrat Realist Revoluționar, și lista poate continua.

Dominată de multiplicarea excesivă a partidelor (fenomen inevitabil într-o societate care tocmai s-a eliberat de monopolul partidului unic), de aglutinarea lor ideologică, de nerăbdarea și intoleranța politică, scena politică incipienta sistemului de partide românesc ce se va structura treptat pe parcursul legislaturilor succesive se prezintă asemenea unei mișcări browniene. în o-eneral, partidele au încercat identificarea lor programatică cu doctrine politice ori cu variante moderne ale acestora, văzute ca soluții considerate la momentul respectiv, optime procesului de tranziție specific societății românești. în ciuda însă a preluării numelor și, cel puțin formal, a doctrinelor politice dominante în societatea contemporană cu tradiție istorică și cu succes în guvernare, longevitatea partidelor pe scena politică românească postdecembristă avea să depindă, după cum constata AL. Florian, iar ciclurile electorale o vor confirma, nu de asumarea declarativă a unor orientări politice clasice de succes, cât "mai cu seamă de propria capacitate de a-și definii identitatea și de a avea sprijin social ".

Apărute însă, după cum am văzut, ca "simple grupări de susținere a unor pretendenți la ocuparea celor mai importante funcții politice in stat" , partidele au reușit să mențină într-o primă etapă, atât la nivelul mentalității publice, cât și al propriilor strategii, ideea că esența și scopul ultim al structurii de partid este deținerea puterii de guvernare, partidul nefiind considerat altceva decât o cale de acces spre "culoarele puterii". în acest context, în care lupta politică se ducea pentru a stabili cine va conduce țara iar nu pentru a stabili cum va fi ea condusă și încotro, asumarea unei identități ideologice clare de către partide ar fi însemnat doar o povară în plus.

Partidelor politice românești le lipseau la acel moment funcții esențiale pentru o organizație politică cum ar fi cele de reprezentare a opiniilor publice, de elaborare a doctrinelor politice, de dezbatere publică a acestora, de comunicare în cadrul sistemului politic. Sunt elemente pe care, odată cu trecerea timpului, partidele încep să le prețuiască pentru a putea supraviețui în arena politică, astfel încât să poată absolvi cu brio examenele de validare pe care le susțin în fața corpului electoral în timpul alegerilor.

Lipsa unei identități politice distincte a partidelor românești, atunci ca și pe perioada legislaturilor ce au venit, este motivată în principal de faptul că partidele politice românești sunt organizații orientate către obținerea guvernării și nu către guvernarea într-o anumită direcție. Edificator în această privință poate fi momentul, amintit de V. Pasti, când, la instaurarea guvernului Roman în iunie 1990 și prezentarea programului de guvernare în Parlament, liderii PNL și PNTCD au afirmat că acesta ar putea fi la fel de bine propiul lor program "tocmai pentru că nu aveau unul iar formulele le sunau familiar și acceptabil". De aceea, structurarea sistemului de partide românesc în aceasta perioada (1990-2000) nu s-a făcut în funcție de doctrine, programe și obiective de guvernare ale partidelor, ci în funcție de raporturile în care se găseau la un anumit moment cu guvernarea, participau sau nu la exercițiul guvernării. „ Puterea și Opoziția au devenit cele două axe de orientare în politica românească, având ca punct unic de referință Guvernarea" .

Aceasta împărțire a scenei politice, ce a determinat gruparea și regruparea diferitelor formațiuni politice după fiecare strigare electorală (în cazul în care nu se produsese înaintea acesteia), nu a depins, cum ar fi fost normal, de ideologie, program politic sau preferințe sau orientări ale electoratului, ci doar de confruntările de la vârf ale personalităților și grupurilor din cadrul partidelor sau de șansele electorale ațe acestora.

Un alt factor ce a îngreunat și mai mult conturarea unei identități politice a partidelor legate de proiecte efective de guvernare a fost faptul că, de regulă, partidele care s-au identificat cu asemenea proiecte au avut rezultate slabe în alegeri și aceasta nu pentru că nu s-ar fi reușit construirea unei identități, ci datorită uneia care nu avea ecou la electorat. De aceea, marile partide parlamentare au programe eclectice. Caracteristica principală a acestora este aceea că ele sunt destinate electoratului iar nu creării unei identități proprii a partidelor. Ca urmare, ele nu conțin acele lucruri în care liderii, membrii și susținătorii partidelor respective, cred și pe care doresc să le realizeze prin mijloace politice, ci acele lucruri despre care se crede că vor avea priză la public. Restul caracteristicilor derivă din această concepție care stă la baza lor.

Lipsite de semnificație în practica politică a partidelor și fără nici un rol în orientarea guvernărilor, programele partidelor tind să conveargă tocmai pentru că nu reprezintă "nici proiecte de viitor nici proiecte de guvernare", limitându-se așadar la simple promisiuni (creșteri salariale, scăderi de prețuri etc.) care pot fi rezultate ale oricărei guvernări eficiente, și evitând pe cât posibil conținutul tehnic al programelor ce încearcă să definească o identitate politică. Asta în cazul în care se dorește obținerea unui scor electoral cât mai ridicat.

Un exemplu îl constituie în perioada de după revoluție PNȚCD, identificat drept o formațiune politică promonarhistă și care susține restituirea proprietăților naționalizate. O astfel de identitate politică ce corespundea unor linii doctrinare ale liderilor de vârstă ai partidului avea prea puțină rezonanță în electorat. Drept urmare, în primul parlament postdecembrist (1990-1992), PNȚCD a fost un partid politic minor, comparat cu PNL, principalul partid al opoziției în acea perioadă. Situația s-a schimbat abia după ce, în 1992, și mai clar în 1996, PNȚCD a renunțat explicit la aceste obiective, înlocuindu-le cu simple promisiuni electorale legate de vaga noțiune de "schimbare în bine" cu o mai mare priză la public decât o identitate doctrinară clar delimitată. Accentul se schimbase de pe o identitate doctrinară clar delimitată pe campania de imagine cu ajutorul căreia s-a pătruns mai ușor in imaginarul politic al electoratului. O dovedește faptul că partidele cu programe coerente PS, PSM și ANL au căzut sub pragul de intrare în parlament

Recapitulând, dificultățile implicate și generate totodată, de trecerea extrem de rapidă de la un sistem politic la altul, face ca sistemul de partide din România să prezinte în multe privințe, caracteristici atipice în raport cu standardele de la care se revendică. Astfel, se pot observa numeroase discontinuități și frecvente contradicții pe relația partid-doctrină-program-interese-bază socială. De asemenea, o încadrare a spectrului politic în curente politice (liberal, creștin-democrat, social-democrat, ecologism, naționalism) n-ar viza decât aparențele și ar acoperi doar o parte din identitatea reală a fiecărei formațiuni, aflată într-o relativă inadecvare cu identitatea asumată. Căci, după cum bine remarca în primele decenii ale veacului trecut D. Guști, "eticheta unui partid nu indică întotdeauna și sigur caracterul lui" .

Concluzionând, deși există pluripartidism nu există și o multitudine a ofertelor „căci avem de ales între conducători și partide politice diferite, care însă propun programe și obiective foarte asemănătoare". Faptul că un partid politic care, potrivit titulaturii, ar putea fi situat pe partea dreaptă a axei stânga-dreapta propune însă în programul său tot atâta protecție socială și realizată cam cu aceleași mijloace ca și social-democrații (pentru a oferi un singur exemplu), face ca și clivajul stânga-dreapta să fie inaplicabil într-o încercare de structurare a spațiului românesc.

Dinstinctia stânga-dreapta poate fi aplicată cel mult unor dezacorduri și conflicte temporare sau punctuale asupra unor politici fără a se pune însă o etichetă definitivă. Personal, subscriu la ideea cum că datorită programelor propuse și acțiunilor întreprinse de partide și care la rigoare pot fi plasate atât la stânga cât și la dreapta eșicherului politic fără un plasament clar într-o singură zonă, clivajul stânga-dreapta nu funcționează în cazul sistemului românesc de partide postdecembrist. Ca o trăsătură generală, indiferent de orientarea declarată a partidelor aflate la putere, politica economică a fost una cu prescripții liberale clar conturate și cu o dozare pe măsură de protecție socială.

III.3. România post-decembristă și partidele ei

Tranziția politică din România s-a produs prin înlocuirea sistemului politic comunist bazat pe un partid unic, cu un sistem politic democratic modern, bazat pe pluripartidism și pe alegeri libere, în care toate instituțiile statului, politice și administrative au fost reconstruite pentru a se adapta noului sistem de putere. Contestat foarte mult de presa occidentală dar și de cea naționala, sistemul democratic românesc a reușit să depășească momente importante în care partidul aflat la putere a pierdut alegerile pe care le organizase, producându-se rotația la putere într-un mod firesc. Asimilarea unui sistem democratic suficient de funcțional pentru ca aceste instituții politice și administrative să existe a reprezentat o dovadă prin care mulți analiști sau chiar sociologi au legitimat-o drept reală a faptului că tranziția politică luase sfârșit.

Legitimarea sau dorința de continuitate și legitimare a noului sistem politic a apărut firesc în procesul de aderare la structurile Uniunii Europene precum și la NATO. Cu toate că devenise funcțională din punct de vedere democratic și a sistemului politic, România era de multe ori considerată o societate care are fluctuații majore între democrație și haos, pigmentate de tendințe autoritariste. Mult discutata tranziție de la Est la Vest a luat, în anii 2000, un contur destul de clar și la sfârșitul anului 2003 România a devenit oficial candidată la statutul de membră a Uniunii Europene, iar în anul 2007 a devenit oficial membru cu drepturi depline a UE. Cu toate acestea, aderarea sa împreună cu Bulgaria a situat-o printr-un nefericit ex aequo în aceeași grupă valorică.

Elementul comun al evoluției societății și economiei a fost faptul că aceste procese de tranziție au fost coordonate politic. A fost practic vorba inițial de tranziția interna a sistemului politic românesc spre democrație și apoi de tranziția sistemului politic spre structurile instituționale ale Occidentului, precum și de cadrul dat de către tranziția economiei și a societății către economia de piață și către societatea care a rezultat din acest proces, societate care este intr-o continuă dinamică și astăzi.

Schimbarea post-decembristă a României nu s-a datorat neapărat unei evoluții naturale a societății ci pentru că majoritatea acestora au fost impuse prin intermediul coordonării politice. Coordonarea politică a tranziției s-a realizat prin intermediul partidelor politice, care indiferent sub ce formă s-au grupat, au impus schimbările instituționale care au dominat direcțiile de acțiune. Clasa politică s-a erijat în principalul actor al tranziției postcomuniste. În cadrul clasei politice, cel mai important rol l-au avut întotdeauna guvernanții și mai puțin parlamentarii. Guvernanții au fost la rândul lor ajutați, presați, sprijiniți, direcționați, corectați și impulsionați de o suită extinsă de alți actori, de la tehnocrația economica și administrativă la intelectuali angajați politic, de la societatea civilă românească și francizele ei occidentale din România până la diplomația străină etc.

Avem toate motivele să credem că și în continuare, majoritatea schimbărilor importante din societate se vor realiza tot sub coordonarea clasei politice. A existat în ultima perioadă o retorică a dominării acestei clase de către capitalul străin sau autohton, dar această problemă merită dezbătută separat.

Despre societatea civilă românească putem afirma că nu este încă suficient de activă și mai ales solidă pentru a putea promova ea însăși schimbările radicale pe care le propagă, schimbări aflate într-o reală contradicție cu realitățile la care populația este deja adaptată și pe care tinde să le conserve de cele mai multe ori. Clasa politica românească a rămas factorul activ al transformărilor din societate dar se mișcă într-un context în care trebuie să țină seama de doi factori esențiali de care depind supraviețuirea ei dar și șansele de realizare ale obiectivelor tranziției: populația României și comunitatea internațională a lumii occidentale, considerată dezvoltată și democratică prin excelență. Evaluarea tranziției și a momentelor sale cheie s-a făcut mai ales prin aprecierile comunității internaționale, asta deoarece, la nivel intern nu a existat niciodată un acord asupra a ceea ce s-a realizat și ce nu în cadrul întregului proces.

În anul 2000, sistemul de partide se decantase suficient de mult pentru ca întregul peisaj să nu cuprindă mai mult de 5-6 partide importante. Alegerile democratice din anul 2000 au fost cele care au readus la putere PSD (fostul PDSR sau FDSN) în detrimentul pierderii alegerilor de către CDR. După alegerile din 2000, principalele partide politice din România erau: PSD, PNL,PD, UDMR și PRM.

Remarcabil pentru anul 2000 a fost că în turul al II-lea la alegerile prezidențiale s-au întâlnit președintele PDSR, Ion Iliescu, primul președinte post-decembrist al României, și surpriza Corneliu Vădim Tudor, președintele partidului extremist România Mare (de extremă dreapta sau stânga, în funcție de punctele programatice dar naționalist prin definiție). Ca partide parlamentare, PSD a fost urmat de PRM, care devenise brusc al doilea partid în stat. Pe fondul disipării forțelor care se considerau de centru sau de centru-dreapta sau centru-stânga, pe fondul lipsei de lideri puternici pentru aceste partide, PRIVI devenise, într-un moment când criza economică atinsese proporții majore, unul din principalele partide ale României.

Înainte de anul de referință 2000, guvernul Ciorbea se prăbușea la 30 martie 1998, ca urmare a unei lungi agonii politice declanșate de conflictul cu PD, început într-un interviu luat lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, publicat în decembrie 1997 în cotidianul “Evenimentul Zilei „. înlocuitorul lui Ciorbea a fost Radu Vasile, și el membru al PNȚCD, dar care avea legături de apropiere cu mai multe forțe politice. Nici noul guvern nu a reușit să demareze cu hotărâre reformele economice necesare, iar acțiunile care au fost începute, cum sunt cele legate de disponibilizarea personalului din minerit, una din cele mai puțin rentabile ramuri economice susținute de către stat, au rezultat crize sociale majore, cum a fost încercarea minerilor de a veni la București la începutul anului 1999 pentru a răsturna Guvernul. O altă criză majora care a dat o lovitură grea prestigiului guvernării CDR a fost cea din Kosovo. România a sprijinit decizia NATO de bombardare a Serbiei, ca reacție față de criza umanitară declanșată în provincia Kosovo de conflictul sârbo-albanez. Această opțiune a fost însă criticată în presă și resimțită de opinia publică ca un act nedrept și ostil fața de o țară prietenă a României. în ciuda acestor probleme, guvernul Radu Vasile a marcat totuși o realizare majora: în decembrie 1999, la Consiliul Europei de la Helsinki, România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. în cele din urmă, PNȚCD i-a retras sprijinul politic lui Radu Vasile, care după lungi pertractări cu președintele României, a fost de acord să demisioneze, părăsind ulterior PNȚCD.

Starea de revoltă a unor minți luminate în privința alianței stânga-dreapta pare ușor hazlie, dacă ne uităm cu atenție în istoria post-decembristă. Să rememorăm câteva din elementele principale.

Septembrie 1991, Petre Roman este forțat de o nouă mineriadă și organizatorii ei politici de la București să-și depună mandatul de prim-ministru. Octombrie 1991, negocieri la palatul Cotroceni în care președintele Iliescu îl impune pe Theodor Stolojan prim-ministru. PNL susține guvernarea și dă cabinetului trei miniștrii. A fost prima formă de colaborare parlamentară și guvernamentală stânga-dreapta după decembrie 1989.

27-29 martie 1992, Convenția Națională a FSN. Liderii prezintă rapoartele. Se supun la vot câteva moțiuni ce reprezentau de fapt grupările din interiorul partidului. Câștigă Petre Roman cu moțiunea „Viitorul-azi” și odată cu ea, funcția de lider național. Taberele se înfruntă prin intermediul susținătorilor. Se scandează: „Fără comuniști \”, „21-22 comuniștii au tras în noi \”, „Nu vă fie frică, nu pică Petrică \”. Adepții lui Ion Iliescu părăsesc sala revoltați. Și mai apoi partidul.Fondează rapid FSN -22 Decembrie, după care FDSN, care avea să devină PDSR. După ruptura definitivă dintre aripa Iliescu și aripa Roman ce a constituit PD(FSN) a urmat o lungă serie de șicanări reciproce dar și de colaborări surpriză la momente cheie.

Formațiunea condusă de Petre Roman a sprijinit CDR în formarea unei majorități și a unui guvern în noiembrie 1996. O nouă combinație stânga-dreapta. în 1998, când PD a devenit nemulțumit de guvernare, este aruncat Traian Băsescu în joc, pentru atacarea PNȚCD și deschiderea unor discuții de colaborare cu PDSR. La Clubul Dacia, se întâlnesc Adrian Năstase și Traian Băsescu, care fac declarații presei, sugerând o apropiere.

Noiembrie 2000. PSD câștiga cele mai multe mandate în alegerile parlamentare și formează un guvern minoritar susținut de UDMR în Parlament. Liderul PNL Valeriu Stoica declară că formațiunea liberală susține parlamentar, pentru un an de zile, guvernul PSD. Cu ajutorul voturilor de instalare ale dreptei, guvernul de stânga Adrian Năstase domnește 4 ani.

Noiembrie 2004. Coaliția de partide stânga-dreapta PD_PNL, prezente la alegeri sub sigla Alianța Dreptate și Adevăr, reușește să formeze un guvern denumit de dreapta. Cel mai important joc îl face președintele socialist Traian Băsescu, care impune majoritatea printr-un acord cu UDMR și ruperea din alianța de stânga PSD-PUR. Alianța de guvernare stânga-dreapta PD-PNL se rupe în 2007. PD trece de la stânga la dreapta eșichierului politic, transformându-se din formațiune socialistă într-una populară. Prin votul altui partid de stânga, PSD, guvernul de dreapta PNL-UDMR supraviețuiește pana în 2008.

Decembrie 2008. în urma unor aranjamente agreate de președintele de dreapta Traian Băsescu, este atrasă spre guvernare alianța politică de stânga PSD-PC. Printr-un vot al reprezentanților naționali, formațiunea de stânga PSD agreează o colaborare cu formațiunea de dreapta PD-L.

Prim-ministru este desemnat Theodor Stolojan, la fel ca în octombrie 1991. Atunci a fost ales de un președinte de stânga, acum este opțiunea unuia de dreapta, Traian Băsescu.

Acest aranjament politic ne demonstrează un fapt indubitabil: indiferent de evoluțiile sau involuțiile ultimilor 18 ani, singurul rezervor puternic de politicieni a fost și rămâne Frontul Salvării Naționale. în apropierea termenului proclamat de Silviu Brucan pentru deșteptarea națiunii române, politica românească face o buclă completă. Se reîntoarce la FSN, prin alianța conjuncturală a fraților politici despărțiți în 1992 prin cearta dintre tătuc și fiul risipitor.

După cum poate fi lesne observat, colaborările politice stânga -dreapta sunt o constantă în România. Când vine vorba de hotărâri importante sau momente dificile, cei răspândiți ca făina la stânga și la dreapta Frontului își redescoperă grupa comună de sânge. Și au nostalgia aranjamentelor unui tătuc aflat la Cotroceni. Alte vremuri, aceeași piesă.

De altfel avem de-a face cu cea de-a treia sau a patra mare coaliție din istoria modernă a României. Este însă pentru prima oară când o largă concentrare de forțe politice aparent contradictorii are toate șansele să rateze eficiența precedentelor încercări de împerechere silnica în numele patriei.

Să facem o scurtă recapitulare. în vara anului 1865, liberalii și conservatorii lui Rosetti, Brătianu, Ghica și comp. pun la cale răsturnarea lui Cuza. Acesta era cam bolnăvicios, asculta mai mult de amanta Măria Obrenovici decât de parlament, avea o camarilă de sicofanți corupți și ultrabogați. Burghezo-moșierimea trece așadar peste ideologii și interese. Căpitanul Candiano Popescu, cel cu republica de la Ploiești și apoi generalul-aghiotant de mai târziu al regelui Carol, este în toamna anului 1865 trimisul monstruoșilor pe lângă colonelul Haralambie, ultimul fidel al lui Cuza. Puciul se comite fără gloanțe și sânge. Amanta se poate îmbrăca în liniște și Vodă își schimbă dormitorul. E ciudat cum în istoria României un astfel de Candiano Popescu, pucist, republican, general și monarhist, nu a fost o invenție literară, ci un personaj real, nepieritor până în zilele noastre. Marea coaliție din 1866 și-a făcut așadar mai degrabă bine treaba.

Mai departe. în 1917-1918 România trece prin amenințări teribile. Germanii ocupă capitala. Curtea se retrage la lași, rușii trec la comunism. Prin pacea de la Buftea și de la București, germanii și austro-ungarii ar fi urmat să ne confiște petrolul pana în 1996, să ne lase fără Dobrogea, fără strâmtorile Carpaților din Muntenia etc. Cu fundul gol e puțin spus. Atunci, în înțelepciunea lor nelimitată, Ionel Brătianu și Regele recurg în doar doi ani la câteva mișcări de geniu. O mare coaliție, a liberalilor cu conservatorii lui Take Ionescu și schimbă constituția. Se introduce votul universal și se promite reforma agrară, după război. în felul acesta românii sunt protejați de tentația revoluției bolșevice, fiind stimulați în războiul contra Puterilor Centrale. Când gluma se îngroașă și România e ocupată de nemți, Brătianu și Ferdinand îl fac premier pe Marghiloman. Prieten al germanilor, Marghiloman stă la putere atât cât să țină la distanță răul cel mare. Decretele lui de aservire a țării nu sunt semnate de Ferdinand. Când francezii și italienii îi răzbesc pe germani și pe austrieci în toamna lui 1918, guvernul Marghiloman este demis. Regele îl unge prim-ministru pe generalul Coandă, care repune în operă votul universal și împărțirea pământurilor către țărani. Era nevoie de ultimul atac patriotic. Câteva săptămâni mai târziu se năștea România Mare. în doar doi ani, Ferdinand, Ionel Brătianu și Take Ionescu au făcut și au desfăcut mari coaliții și guverne, contradictorii, lașe sau curajoase, dar mereu eficiente. România a avut și mult noroc, dar în așteptarea lui au lucrat politicieni pricepuți și patrioți.

O monstruoasă coaliție intervine și la 23 august 1944. flancat de comuniști, social-democrați și partidele istorice, Regele Mihai îl arestează pe

Antonescu. România n-a scăpat de comunism, dar și retragerea din alianța cu Hitler și impunerea noului regim s-au făcut cu un preț mai mic în suferință și pierderi decât în Ungaria, de exemplu.

Am avut și în 1989 o mare coaliție anticezarică? Da și nu. Armata și securitatea l-au abandonat și l-au sprijinit în același timp pe dictator, creând confuzie. Confuzia a fost ajutorul cel mai bun pentru venirea la putere a echipei pro-moscovite condusă de Ion Iliescu. Percepția internă și internațională a fost însă atunci aceea de la începutul secolului al XIX -lea, când Regulamentul Organic impus de Rusia a fost mai bun pentru români decât domniile abuzive ale fanarioților naturalizați sau ale pământenilor fanarizați. Monstruoasa coaliție est-vest, Iliesu-Roman, a produs însă foarte repede pierderi prea mari. Peste 1000 de oameni morți, scoaterea României din prima ligă de occidentalizare până, practic, în 1996.

Cât de bună sau nu a fost pentru România monstruoasa coaliție a lui Boc?S-a considerat ca criza va fi mai ușor suportată prin frecarea dreptei de stânga. măsurile anunțate de noul guvern nu sunt însă decât populist-electoraliste.

Ceea ce a rămas la fel e însă necunoscută numită România. Cea care nu a ieșit la vot și care nu mai face diferența dintre dreapta și stânga. România care așteaptă ca justiția, școala și spitalul să-și merite numele. O țară care măcar de o monstruoasă coaliție eficientă să mai aibă o dată parte… dar, nu a fost cazul!

Ultimele alegeri redeschid și califică în același timp un ciclu al crizei în democrația româneasca.

El a început, în mod oarecum neașteptat, odată cu 1 ianuarie 2007, data oficială a europenizării României. Din 1990 până în 1996, statul român a căutat o a treia cale, între capitalismul japonez și cel suedez. Opțiunea s-a făcut pentru acumulările național-cleptocrate. în exterior privirea spre Occident s-a împiedicat mereu, dar și degeaba de zidul Kremlinului. După 1996 a început era democraturii. Trăsături: consolidarea structurilor de putere și bogăție ale reprezentanților fostului regim, sub fațada prooccidentală mai sincer -neputincioasă a regimului Constantinescu, mai profesionist-mimetică decât a regimului Iliescu -Năstase. Acceptarea survolului avioanelor americane de intervenție în fosta Iugoslavie din 1999, a fost semnalul includerii României pe harta alianțelor euroatlantice. Alternativa ar fi putut fi extinderea conflictelor din Balcanii de Vest înspre Balcanii de Est, cu pierderea României și Bulgariei în ținutul gri al derivelor manipulate de Moscova. Occidentalizarea a fost efectul unor interese majore ale occidentalilor mai mult decât al performanțelor politicienilor români între 2000 și 2007.

Această evoluție fericită a presupus eforturi interne, pragmatism, un imens qui pro quo de recuperare din partea guvernanților, dar nu neapărat și înnoirea societății românești și a eșafodajului instituțiilor interne ale democrației. Societatea a rămas polarizată între sat și oraș, între puținii bogați și mulțumiți și restul populației nemulțumite, alienate și în căutarea „salvatorilor” providențiali. O bună parte a populației active și tinere și-a găsit salvarea în locurile de muncă și de studii din străinătate. Un posibil rezervor de înnoire a democrației politice a fost expatriat prin șansa libertății de a călători. Indivizii cei mai întreprinzători s-au salvat, dar societatea a pierdut. în țară, o clasă de mijloc onestă a rămas minoritară, intrând mai degrabă în logica așa-zisei „democrații a coproprietarilor” de care vorbesc sociologii. E vorba de asocierea oamenilor care se aseamănă, care trăiesc și muncesc în același mediu și care fac experiența democrației prin separarea de politică. Acești oameni funcționează în teritorii sociale, nu în democrația politică reprezentativă. Ei nu votează și nu sunt votați, ci vor liniște și progres, în casele lor ipotecate, în așteptarea vacanțelor în Grecia și a joburilor mai bine plătite multinaționale.

În acest fel resursele politice nu au crescut, nu și-au schimbat semnul, practic, de la începutul anilor 1990 până azi. Aceeași oameni, aceleași interese, aceleași instrumente de competiție economică și politică, cu aceeași pondere a confreeriilor arbitrare și netransparente.

În mod cronologic, criza rezervei de cadre și de idei a democrației românești a fost declanșată în ianuarie 2007. Atunci jocul aparențelor nu a mai fost respectat, după eforturi carnavalești epuizante, ani în șir. Aliații de dreapta au sucombat. Europeni cu acte în regulă, guvernanții s-au simțit liberi să se realinieze în taberele tradiționale: tabăra puterii centrale care, în cel mai bun caz, impune și progresul prin forță, și tabăra grupurilor de interese, care, în cel mai rău caz, au profitat de un „labei” american onorabil, ca să se întoarcă în logica estului sălbatic. Între aceste tabere: magistrați, profesori, militari, sindicate, trusturi de presă. În măsura în care vedeau în președintele Băsescu un campion oricât de abuziv, al modernizării, au înțeles că și oligarhiile economice, oricât de viclene, nu pot fi diabolizate constant. Clivajul acesta între aliații de dreapta, și unii și alții, nu-i așa, mai buni decât neocomuniștii, a ținut patru ani și nu a avut rezultate în viața românilor. În 2008 un impuls de sinceritate i-a făcut pe politocrații ultimilor 20 de ani să mai renunțe o dată la măști, formând marea coaliție PDL-PSD. Criza mondială agravează orice context conflictual. în România însă, viciul incapacității oricărui consens politic în numele binelui public s-a transferat de la prieteni la adversari, facându-i pe toți arhidușmani, cu aceeași viteză.

Cifrele „dezîncântării” democrației au însoțit acest declin al sistemului politic. Traian Băsescu a fost repus în funcție de electorat, după suspendarea sa de către Parlament, cu majoritatea solidă a unei participări reduse la vot. Din acel moment a funcționat un fenomen extrem de ciudat. O campanie electorală continuă, isteroidă, necruțătoare, în care loviturile, amenințările, dezvăluirile și acuzațiile reciproce au acoperit total spațiul public. Societatea spectacolului a înregistrat cote majore. Societatea româneasca, nu. Participarea la vot a început să scadă dramatic, la europarlamentarele din 2007, localele din vara lui 2008 și generalele din noiembrie 2008.

Diferența dintre partidele mari, de dreapta și de stânga, a scăzut la rândul ei. Aflăm din presa acelor zile că în ultimii doi ani PDL a pierdut 16% din voturile bucureștenilor, PSD a câștigat 12%, iar PRIVI 14%.Și asta se întâmpla în teritoriul românesc cel mai conservator prooccidental din 1989 încoace!

Ultimele alegeri confirmă acest proces de refuz al democrației participative, la nivelul societății, de omogenizare ideologică și comportamentală a politicienilor, dublată de războiul steril și continuu între partide și lideri, pe fundalul creșterii decalajului între promisiunile întregii clase politice și realitatea unei țări abandonate.

Ar fi ușor să spunem că vinovați sunt cei care nu votează, și deci, în tradiția lui Aristotel și Platon, nu mai au dreptul să se vaite că țara e condusă de oameni mai proști, mai despotici și mai corupți decât ei.

În refuzul masiv al participării, politicienii ar trebui să vadă nu atât oboseala și indolența alegătorilor, cât retragerea lor premeditată dintr-o zonă agesiv-neproductivă. Poate că criza îi va readuce în România nu doar pe căpșunarii descurcăreți, ci și pe studenții cu idei noi. Poate că sistemul politic gripat are nevoie de o schimbare de matrice, care să elimine posibilitatea personificării excesive a puterii, dar și fracționarea programată a energiilor într-un parlament confuz.

Poate că vechii greci ne pot fi de folos și prin acel truc, la un moment dat, salvator. Când liderii cu nume, prenume și identitate civilă și politică se dovedesc la fel de mincinoși și inapți de progres, n-ar fi mai bine să-i tragem la sorți, pur și simplu, într-un fel de jurii ale cetățenilor vrednici și anonimi?

Văzută de afară, România este o țară din Europa de Sud -Est, într-o continuă frământare politică, fără lideri carismatici pentru o partidă de tenis privată pe parcursul unei reuniuni la vârf. Excepție făcea cândva Petre Roman inclusiv în emisiunile televiziunii franceze, dar sunt deja douăzeci de ani de atunci.

În rest, România împărtășește soarta țărilor emergente, percepută ba în sus, ba în dizgrație, în funcție de cotațiile de zonă și de dobânzile menite să compenseze carențe de sistem. în măsura în care forța de muncă este docilă, costurile avantajoase și impozitele atractive, companiile occidentale pot descoperi Clujul, Ploieștiul, Brașovul, Timișoara sau Bucureștiul. În general stilul de viață este plăcut, restaurantele rămân deschise până târziu, vinurile locale sunt din ce în ce mai rafinate și portofoliul ofertei culturale este satisfăcător spre foarte bine.

Firește că viziunea din avion și cea de la sol diferă. în ciuda bunelor intenții, solul atrage percepții superioare spre propriul nivel, la cel al amestecului noroios din care este constituit. Probleme sunt la tot colțul și rezolvările nu urmează tocmai o logică carteziană. Nu avem nicio vină și cu atât mai puțin vreo responsabilitate. Există o permanentă obsesie a conspirației, plecată de la nivel mondial spre periferie, deci județ, stradă și intrarare de bloc, reambalată cu ingenuitate și indigenizată în funcție de propria nevoie de victimizare. „Ne merităm soarta și șefii”, ceea ce presupune ca există o soartă paneuropeană pe care nu o putem schimba, iar șefii ne sunt dați indiferent de ce am alege. Exportăm mături de nuiele fără prospect pentru că le-am uitat modul de întrebuințare.

În schimb consumăm „reality show-ul” politic în detrimentul propriei ficțiuni. E adevărat, protagoniștii programelor de televiziune nu sunt actori profesioniști,ci politicieni amatori. Tot ce e amator e presupus a fi sincer și plauzibil. Creduli și naivi, seară de seară le jertfim timpul nostru limitat biologic aruncându-ne în tranșee partizane. Ceea ce este unic în România este continuitatea focului, oră de oră, săptămână de săptămână, an de an, indiferent de președinte, guvern sau miniștri. Inconsecvenți notorii, îi urmărim cu consecvența. Talentul mediatic este discriminantul modernității, efectivitatea acțiunii rămâne irelevantă. Cui ii mai pasă, doar alegem oameni simpatici cu verb!

Obișnuiți cu forfota, nu putem căuta stabilitate. Și nici nu cred că o vom avea vreodată. Iubim conflictul, prioritatea simultană de dreapta și de stânga, devotamentul sprințar și loialitatea recondiționată. Oferta corespunde cererii, cu alte cuvinte politicul ne oferă ceea ce ne dorim. Luăm poziție internă în fiecare zi pentru și contra, dar și viceversa, avem un aport intensiv și individual la producția de adrenalină. Politica televizată a devenit un joc electronic de masă pentru adulți români privați de monotonia unei democrații occidentale prea obositoare pe care par să nu și-o mai dorească. La urma urmei tot omul o știe: criza vine din occident!

În aceste condiții, nu e de mirare că și guvernanții ne-au descoperit setea pentru consolele de joc. Evident că există mai multe „branduri” de console cu trei sau patru litere, dar regulile și accesoriile seamănă. Se câștiga la puncte și când ți-e lumea mai dragă prin „Knock-out”. Cine știe câștigă și… cine nu știe plătește ca să știe data viitoare.

Ca atare, strategiile guvernanților se încadrează în partide succesive de șah. Miza pare a fi atragerea consumului propriu de resurse, mai puțin crearea lor. Acest din urma proces e mult prea complicat și e o cursă mult prea lungă. „Cârpe diem” acum și aici.

Și totuși, criza economică suprapusă peste criza de nervi poate pune la încercare puterea anticipativă a mutărilor. Radicalizarea jocului, fie el și numai de șah, evoluează uneori rapid spre ruleta rusească. Aici însă, numărul de încercări este relativ limitat.

Partidul Social – Democrat

Partidul Social-Democrat și-a făcut apariția pe scena politică românească la alegerile din 2000, fiind însă practic continuatorul Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), câștigătorul alegerilor din 1992, 2000 și 2004, legitimat suplimentar cu prezența Partidului Social Dermocrat Român. Acordul cu PSDR, fără a aduce prea mari beneficii electorale partidului, este asemeni celui semnat cu PUR la începutul anului 2004, destinat să consolideze noua imaginea partidului.

Trebuie să menționăm aici că inclusiv transformarea FSN în partid politic a constituit pentru foarte mulți un prilej de profundă nemulțumire, reprezentând o încălcare a principiului pe care FSN a fost construit și anume că va fi o structură neangajată politic cu misiunea de a pregăti primele alegeri democratice. Cu toate acestea apariția sumedeniei de partide care nu dețineau nici un sprijin popular coerent a pus FSN într-o situație dificilă, astfel încât gestul lui Ion Iliescu pare acum explicabil. O mare parte a populației dar mai ales a tehnocrației aderase la filozofia acestui organism. Daca FSN nu ar fi participat la alegeri, celelalte partide constituite legal puteau beneficia de un suport artificial iar cea mai mare parte a tehnocrației administrative și industriale, care fusese vectorul social major al revoluției, risca să rămână în afara puterii. Participarea FSN la alegeri a legitimat posibilitatea participării la puterea unei mase mari de actori sociali și politici care aveau nevoie de reprezentare și care aveau dorința firească de a guverna. în același timp, trebuie să spunem că o parte a celor care nu se simțeau parte a grupului tehnocraților din FSN, migraseră deja spre celelalte partide înființate inclusiv spre cele istorice.

În 1993, Frontul Democrat al Salvării Naționale din România desprins din Frontul Salvării Naționale a devenit PDSR. Cu toate că exista mai demult ca grupare în cadrul FSN, FDSN a fost înregistrat oficial ca partid în aprilie 1992, acest fapt datorându-se eterogenității FSN în care existau grupări cu viziuni politice diferite încă de la formare. Scindarea grupurilor divergente s-a produs în jurul celor doi lideri ai FSN, Ion Iliescu și Petre Roman. Pe 27-28 martie 1992 au avut loc lucrările Convenției Naționale a FSN, în care Ion Iliescu nu a fost desemnat candidat la alegerile prezidențiale din acel an. Astfel, grupul care îl susținea pe acesta s-a retras de la Convenție și s-a constituit într-un nou partid politic. Cu toate acestea, cele doua grupări provenite dintr-un trunchi comun au păstrat anumite trăsături comune, inclusiv orientarea de stânga sau centru-stânga.

După înregistrarea ca partid politic, FDSN a organizat prima sa Conferință Națională în iunie 1992, desemnându-l pe Ion Iliescu drept candidat oficial al partidului pentru Președentia României. Președinte al paridului a fost desemnat Oliviu Gherman, secondat printre alții de Ion Solcan, Dan Mircea Popescu și Elena Preda. Cu Ion Iliescu în poziție de lider, FDSN a câștigat alegerile în 1992 cu circa 35%, urmat de CDR cu 25% și FSN cu 13%, precum și alegerea lui Ion Iliescu ca președinte al României. Cu toate acestea, a urmat o perioadă grea în anii 1992-1996, în care guvernul Văcăroiu, deși a luat multe masuri pentru stabilitate economică și socială, a fost considerat de către celelalte partide și de către opinia publică, drept un frânar al României, FDSN fiind acuzat în repetate rânduri de corupție și tendințe hegemonice. În cele din urmă, FDSN devenit ulterior PDSR, a pierdut alegerile din 1996 în fața Convenției Democratice din România. La alegerile din 1996 CDR a obținut circa 36% din voturi, PDSR 27% și USD (fostul FSN devenit PD, în alianța cu PSDR) 16%. CDR a format o coaliție de guvernare împreuna cu USD iar PDSR a rămas în opoziție. A urmat o perioadă foarte grea pentru PDSR, în care a fost părăsit de majoritatea celor care doreau să rămână la guvernare, pentru ca în 2007 o noua ruptură să afecteze partidul. La Conferința Națională a PDSR din iunie 2007, gruparea reformatoare condusă de diplomatul Teodor Meleșcanu, Viorel Sălăgean, fostul consilier prezidențial Iosif Boda și Marian Enache, au părăsit partidul pentru a pune bazele unei noi formațiuni pilitice, pe care o vedeau mai social-democrată, mai pragmatică dar și mai morală. Noul partid politic, Alianța pentru România, va urma în perioada imediat următoare o creștere susținută de imaginea politicianului Teodor Meleșcanu.

PDSR l-a desemnat la aceeași conferință pe Ion Iliescu, vicepreședinți fiind Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Ioan Mircea Pașcu, Dan Ioan Popescu, Hildegard Puwak și Rodica Stănoiu. PDSR a încercat să se reformeze, adoptând inclusiv o nouă abordare asupra proprietății private, incluzând în programul său politic faptul că proprietatea privată stă la baza economiei de piață.Cu toate aceste eforturi, o adevărată reformă a partidului nu se produsese în sine. Semnalele de alarmă date de numeroasele scindări și nemulțumiri au condus doar la sedimentarea grupului considerat conservator din PDSR.

Revigorarea politică a partidului a produs-o tocmai prestația extrem de slabă a guvernelor CDR. La începutul anului 2000 PDSR cumula în sondajele de opinie circa 47% din voturi, în timp ce CDR ajungea numai la 15%. în același timp Ion Iliescu depășea 50% în sondaje iar Emil Constantinescu era în cădere liberă până la 19 %, ambii aflându-se pe nivelul partidului care-i susținea. În anul 2000 liderii Ion Iliescu și Alexandru Athanasiu au semnat protocoalele de integrare între partidele lor PDSR și PSDR, reunindu-se inițial în Polul Social Democrat care avea să devină apoi Partidul Social – Democrat. PSDR era membru recunoscut al Internaționalei Socialiste și fuziunea a dus la o legitimare internațională a noului PSD. O altă componentă strategică de abordare a alegerilor din 2000 a fost atragerea sprijinului sindical, semnându-se protocoale de colaborare cu CNSRL Frăția sau BNS. PSD a deschis porțile către aleși locali și parlamentari din alte partide democratice, în această perioadă venind la PSD actualul europarlamentar Adrian Severin, senatorul țărănist George Pruteanu și Triță Faniță. Cu sloganul Aproape de oameni, împreuna cu ei tandemul Ion Iliescu – Adrian Năstase și PSD au câștigat detașat alegerile legislative și prezidențiale cu circa 46% din voturi, urmați de PRM cu 25 % și de PD și PNL cu cate 9%. Pe fondul retragerii din cursa pentru președenție a lui Emil

Constantinescu, PRM a reușit nu numai să ajungă al doilea partid din România, dar și să îl propulseze pe liderul sau Corneliu Vădim Tudor în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru a nu risca o izolare internațională prin asocierea cu partidul extremist-naționalist PRM, PSD, care lucrase prea mult la crearea unei noi imagini de partid democrat, modern, care-și depășise eticheta de corupție și criptocomunism, a optat pentru cooptarea în majoritatea parlamentară a UDMR. Prin acest fapt, PSD a obținut un sprijin european foarte bun din partea cancelariilor occidentale. Anul 2000 a fost anul în care PSD a reușit să acapareze toate pârghiile de putere în stat, parlamentare și executive.

Din punct de vedere politic, la congresele PSD din ianuarie și iunie 2001, Adrian Năstase a devenit noul președinte al partidului, recomandat de șeful statului drept un urmaș firesc. Vicepreședinți erau printre alții: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dom Ioan Tărăcilă, Șerban Mihăilescu, Ion Solcanu, Florin Feorgescu. Alexandru Athanasiu, fostul lider al PSDR, a devenit noul președinte al Consiliului Național al PSD, iar secretar general a fost numit la recomandarea președintelui Adrian Năstase, colaboratorul său angajat al trustului Intact, Cosmin Gușa. în același timp, PSD a continuat campania de atragere a membrilor marcanți ai PD prin crearea așa zisului grup de unificare social-democrată condus de foștii democrați înrolați în PSD, Alexandu Sassu, Bogdan Niculescu Duvăz și Adrian Severin. În scurt timp democrații Simona Marinescu, Cristian Dumitrescu, Avram Filipaș și Dan Ionescu s-au alăturat PSD, dar și membri ai altor partide: Viorel Ursu (APR) Și Dorina Lazăr Maior (PRM). PSD a devenit sub conducerea noului președinte și premier cel mai solid partid politic din România.

Concluzionând, PSD sub diversele sale denumiri, a fost mereu cel mai puternic partid politic, ajungând la apogeu în 2000-2003. Tehnocrația a constituit coloana vertebrală a FSN și ulterior a PDSR. Tehnocrația a reprezentat o forță politică solida, legată de stat ca instrument al tranziției, cea mai mare parte a ei fiind ombilical legată de administrarea economiei. Forța acestui partid a constituit-o, de asemenea, inclusiv suportul social oferit de grupuri mari, eterogene. Deoarece partidele istorice au promovat în primă fază o politică conflictuală și considerau tehnocrația doar un aparat aflat în subordinea politicului, iar PSD una a administrării, tehnocrația s-a simțit atrasa de acest partid. Grupurile sociale care tindeau să devină victime ale tranziției, precum și muncitorii industriali și țăranii, au migrat către sprijinirea FDSN și PSD pentru că nu erau luați în considerare de către partidele istorice, fiind mai degrabă considerați în mod eronat pături privilegiate ale vechiului regim. Tehnocrația a devenit astfel administratorul responsabil cu întreaga societate, nu doar cu economia, devenind astfel mai aproape de doctrina sociala.

Partidul nu și-a conturat în prima faza un program politic coerent, el mizând pe ideologia administrării statului și a economiei, într-un proces de schimbare controlată. Ideologia social – democrată a venit mai degrabă ca o urmare firească a ocupării celorlalte zone doctrinare de către partidele istorice. Reprezentând în mod firesc tehnocrația, noul partid era departe de a fi unul de esență social-democrată. în comunism, managerii de întreprinderi erau preocupați de administrarea acesteia și abia în plan secund de problemele sociale ale oamenilor. FDSN /PDSR a devenit astfel preocupat în principal de protecția întreprinderilor și nu de protecția socială în sine, a oamenilor. O analiză succintă a cheltuielilor sociale publice ale acestui partid ne arată că majoritatea resurselor s-au îndreptat spre susținerea economiei, politica PDSR nefiind de stânga ci de multe ori mai degrabă de centru-dreapta. în orice caz, este limpede că ideologic vorbind, programul politic social-democrat s-a conturat destul de târziu.

La alegerile din 2004 PSD reușește să obțină mai multe voturi decât Alianța D.A. formată din PNL și PD, dar Traian Băsesu îl învinge la limită pe Adrian Năstase, reușind cea mai interesantă mișcare politică post-decembristă. Președintele Băsescu îl nominalizează premier pe liderul liberal Călin Popescu Tăriceanu și formează o coaliție de guvernare cu Alianța D.A. alături de PC (care-i părăsește pe colegii de la PSD) și UDMR. PSD a pierdut alegerile prezidențiale pe tema corupției și a partidului-stat folosită de Traian Băsescu. În anii 2002 -2004 PSD își consolidase o rețea de lideri regionali fideli lui Adrian Năstase care erau supranumiți baroni locali pentru modul în care administrau aproape autonom resursele locale. Imaginea lor a creat oprobiul liber. Paradoxal, pe mâna acestora a pierdut Ion Iliescu alegerile interne din februarie 2005, în care Adrian Năstase candida doar pentru funcția de președinte executiv pentru a-i face loc lui Ion Iliescu. PSD avea să fie condus de Mircea Geoană, fost ambasador în SUA, diplomat de carieră, care a fost susținut de majoritatea liderilor locali în defavoarea tandemului Iliescu – Năstase. Timp de trei ani Adrian Năstase a fost în continuă cădere în cadrul propriului partid, ajungând să piardă toate funcțiile importante. El revine în 2008 ca președinte al Consiliului Național al PSD, cu sprijinul unei părți a celor care-l abandonaseră în 2005, învingându-l pe președintele în funcție al CN al PSD, fostul ministru al muncii Dan Mircea Popescu. în 2008, după patru ani de opoziție, PSD revine la circa 30% din intenția de vot, fără a mai avea însă forța și suportul social din 2000-2004. Liderul Mircea Geoană nu a fost ca imagine potrivit pentru a menține electoratul partidului și niciun manager capabil să mențină infrastructura partidului.

Pe fondul votului uninominal, PSD a renunțat la foarte mulți tehnocrați care nu aveau capitalul necesar pentru a-i susține campania și a preferat să susțină oameni de afaceri, unii dintre aceștia obscuri sau neconvingători, pentru care mesajele de stânga promovate erau nefirești, Vechea gardă a partidului a rămas în mare parte fără susținere (Aristide Roibu, Dan Mircea Popescu, Adrian Păunescu, Răzvan Teodorescu etc.) în momentul de față, foarte mulți dintre parlamentarii PSD trebuie să se legitimeze prin luări de poziție politice care să-i asimileze cu PSD în fața propriului electorat. Oamenii de afaceri și întreprinzătorii sunt acum elita PSD care controlează majoritatea filialelor județene. PSD este acum un partid al liderilor regionali, deveniți extrem de influenți datorită investițiilor și puterii financiare (de ex. Marian Vanghelie, Liviu Dragnea, Marian Oprișan, Dan Nica, Ion Toma etc.) Liderii naționali Ion Iliescu, Adrian Năstase și Viorel Hrebenciuc încearcă încă să recapete controlul asupra partidului, promovând un puternic program de stânga.

CONCLUZII

La 20 de ani de la căderea dictaturii comuniste românii par a fi rămas un caz special al „Noii Europe”. Depersonalizați dramatic de ideologia comunist-ceaușistă, au fost mai degrabă paralizați decât bucuroși de libertatea care li se oferea, pentru care nu aveau nici busolă, nici ghid. Nu e tocmai ușor să treci de la interdicție la „fă tot ce vrei”. Întârzierea în vechile mentalități comuniste a fost mai degrabă o neputință decât o opțiune. Că este adevărat, s-a văzut ceva mai târziu, când cei din spatele frontului au trecut în linia întâi a ofensivei capitaliste, deciși să recupereze timpul pierdut. L-au și recuperat într-un fel, doar că prea lacom și prea grăbit, cu pierderi dramatice, plătite în lepădarea de valorile în care crezuseră până atunci: cultură, credință, tradiție, familie, moralitate…. practic, chiar identitatea noastră specifică. La răscruce de vânturi, după 20 de ani de tranziție, suntem în punctul când poporul român ar trebui să se ducă la psihiatru. Versul lui Marin Sorescu „simt ceva mortal aici, în regiunea ființei mele” pare cel mai potrivit pentru a defini starea românilor la cumpăna dintre anii 2009-2010. O spunem cu neliniște și cu speranța că se mai poate îndrepta ceva.

Strict psihologic, românii nu sunt foarte diferiți față de 1989. Suntem orientali, mioritici deci fataliști până la limita supraviețuirii și, în plus, extrem de creativi în plan individual, dar foarte distructivi în plan comunitar. Alături de tipologia lui Mitică, creionată de Caragiale, trebuie neapărat înserat inconștientul colectiv din povestea drobului de sare. Schimbările în psihologie se fac lent și nu au neapărat un sens pozitiv sau negativ. Adesea generează un amalgam, dar psihologia națiunilor este una cu grad mare de stabilitate. în multe domenii, lucrurile în România au evoluat în bine, oamenii au început să aibă curajul de a-și spune o opinie sau de a lua o decizie fără să aștepte la nesfârșit o supervizare. Din păcate, în ceea ce privește responsabilitatea, asumarea, perseverența, lucrurile nu s-au îmbunătățit, ba poate stau chiar mai rău decât în 1990.

Românii sunt foarte buni povestitori, zugrăvesc în culori fascinante ceea ce ar vrea sau ceea ce ar putea să facă, dar obosesc înainte ca povestea să se sfârșească, invocând neșansa, amânarea, nepotrivirea cu timpurile, iar proiectul rămâne un simplu vis. Tot ca într-o poveste a lui Creangă, 9 din 10 români întreabă dacă a înmuiat cineva posmagii care le sunt oferiți.

E greu de spus că românii au înțeles libertatea, pentru că era o valoare complet necunoscută de majoritatea celor care trăiseră 50 de ani într-o societate rigidă, din care lipseau și cele mai mici libertăți ale individului. Ceea ce a urmat după decembrie 1989 n-a fost libertate, a fost o enormă dezordine, o lipsă totală de direcție și de valori. Totul putea fi contestat, totul era pus sub semnul întrebării și oricine părea că poate să fie lider sau profet. Tensiunea socială acumulată nu s-a transformat în libertate, ci, paradoxal s-a transformat în violență și în îngrădirea drepturilor unui grup de către alte grupuri. Ne amintim coșmarul anilor 1990-1991 când voința poporului s-a manifestat cu bâta, plasându-ne într-un grotesc ev mediu. Ar fi trebuit să se elibereze energii, în special energia creatoare a celei mai tinere generații. Nu s-a întâmplat acest lucru, poate nici nu s-a dorit. în schimb, timp de 7-8 ani, elitele politice au oferit un surogat toxic pe care românii l-au considerat libertate.

BIBLIOGRAFIE

*** Partidele politice (culegere de texte), Regia Autonomă „Monitorul Oficial", București, 1993.

ALEXANDRESCU, L; BULEI, L; MAMINA, L; SCURTU, L, Enciclopedia partidelor politice din România,( 1862-1994), Mediaprint, București.

ALMOND, Gabriel & VERBA, Sidney – Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni – București, Du Style, 1996.

ANDERSON, Joel – „Elections in Agrarian Societies” – în Journal of Democracies, 1995, nr. 6, pp. 45-69.

BALL, Terence & DAGGER, Richard DAGGER – Ideologii politice și idealul democratic – Iași, Polirom, 2000.

BARTOLINI, Stephano & MAIR, Peter – Identity, Competition and Electoral Availability: The Stabilization of European Electorates, 1885-1985 – Cambridge, Cambridge University Press, 1990.

BEAN, Cline – “The 1996 Australian Federal Election” – în Electoral Studies, 1997, nr. 15 (3), pp. 412-428.

BEJAN, Petru (coord.) – Filosofie și științe politice – Iași, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, 2002.

BELL, Daniel – „The Coming of Post-Industrial Society: Aventure in Social Forecasting” – în International Social Science Journal, 1999, nr. 45 (2), pp. 154-175.

BIRCH, Sarah – „Electoral Systems and Party System Stability in Post-Communist ”– Paper prepared for presentation at the 97th annual meeting of the American Political Science.

BLAIS, André & DOBRZYNSKA, Agnieszka – „Turnout in Electoral Democracies” – în European Journal of Political Research, nr. 33 (March 1998), pp. 239-261.

BOBBIO, Noberto – Dreapta și stânga – București, Humanitas, 1999.

BOCANCEA, C, Meandrele democrației. Tranziția politică la români, Iași, 2002.

BULAI, A., Mecanismele electorale ale societății romanești, Paiedia, București, 1990

BUTLER, David & PENNIMAN, Howard. R. & RANNEY, Austin – Democracy at the Polls: A Comparative Study of Competitive National Elections – Washington, D. C., American Enterprise Institute, 1981.

CHELCEA, Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București, Editura Economică, 2001.

CONSTANTINESCU, M., Partidele politice, București.

DAHL, Robert A. – Poliarhiile. Participare și opoziție – Iași, Institutul European, 2000.

DALTON, Russel J.& WATTEMBERG, Martin WATTEMBERG (ed.) – „Parties without Partisans: Political Change in Advanced Industrial Democracies” – Oxford, Oxford University Press, 2001.

DATCULESCU, P.; LIEPELT, ,K., Renașterea unei demoocratii; alegerile din România de la 20 mai 1990, IRSOP, București, 1991.

DIAMOND Larry, GUNTHE Richard, Political Parties and Democracy (A Journal of Democracy Book), The Johns Hopkins University Press, 2001

DRAGOMIR, Otilia & MIROIU, Mihaela (coord.) – Lexicon feminist – Iași, Polirom, 2002.

DRĂGHICESCU, D., Partide politice și clase sociale, București, 1992.

DUNN, John – Western Political Theory in the Face of the Future – Cambridge University Press, Cambrige, 1980.

DUVERGER, M., Les partispolitiques, Librairie Armând Colin, Paris, 1969.

DUVERGER, Maurice – Les parties politiques – Paris, Armand Colin, 1973.

Electoral System Design – Stockholm, International IDEA, 1997.

ELSTER, John – Deliberative democracy – New York, Cambridge University Press, 1998.

FISBURN, Peter C. – Social Choice and Plurality like Electoral Systems –New York, Agathon Press Inc., 1986.

FLORIAN, A., România și capcanele tranziției, Diogene, București, 1999.

GALLAGHER, Michael & MARSH, Michael (ed.) – Candidate Selection in Comparative Perspective: The Secret Garden of Politics – London, Sage, 1988.

GIDDENS, Anthony – Sociologie – București, ALL, 2000.

GROFMAN, Bernard & Arendt LIJPHART – Electoral Laws and Their Political Consequences – New York, Agathon Press Inc., 1986.

GUȘTI, D., Doctrinele partidelor politice, în Arhiva pentru știință și reformă socială,nanul 4, nr.4-5, Cultura Națională, București, 1923.

HERMET, Guy – Cultură și democrație – Târgoviște, Pandora–M, 2002.

IANCU, Gheorghe – Sistemul electora” – R. A. “Monitorul Oficial”, București, 1998.

KARAM, Azza (ed.) – Women in Parliament: Beyond Numbers – Stockholm, International IDEA, 1998.

KATZ, Richard S. & MAIR, Peter –„Party Organization: A Data Handbook on Party Organizations in Western Democracies, 1960-1990 – London, Sage, 1994.

LĂZĂROIU, Sebastian – “Normativism, raționalitate, participare. Perspective asupra votului” – în Revista de Cercetări Sociale , București, IMAS, 1996, anul 3, nr. 2 (iunie), p. 34-61.

LIJPHART, Arendt – “Unequal Participation: Democracy’s Unresolved Dilemma” – în American Political Science Review, no. 91, (March 1997), pp. 52-79.

LIJPHART, Arendt – Electoral Systems and Party Systems – Oxford, Oxford University Press, 1994.

LIJPHART, Arendt – Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări – Iași, Polirom, 2000.

LINZ, Juan J. & STEPAN, Alfred – Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America and Post-Communist Europe – Baltimore, Md: Johns Hopkins University Press, 1996.

MARTIN, Pierre – Sistemele electorale și modurile de scrutin – București, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1999.

MATLAND, Richard E. – Enhancing Women’s Political Participatin: Legislative Recruitment and Electoral Systems – Stockholm, International IDEA, 1998.

MĂGUREANU, V., Studii de sociologie politică, Albatros, București, 1997.

MURARU, Ioan – Drept constituțional și instituții politice – București, Actami, 1997.

NEDELCU, Mioara – Pluralismul reprezentării. Partide politice și grupuri de presiune – Iași, TipoMoldova, 2002.

PASQUINO, Gianfranco – Curs de știință politică – Iași, Institutul European, 2002.

PASTI, V, România în tranziție – căderea în viitor, Nemira, București, 1995.

PASTI, V.; MIROIU, M.; CODIȚĂ, C, România- starea de fapt, vol I, Nemira, București, 1997.

PINTOR, Rafael L. & GRATSCHEW, Maria (ed.) – Voter Tournout from 1945 to 1997: A Global Report on Political Participation – Stockholm, International Institute for Democracy and Electoral Assistance, 1997.

RADU, AL.; RADU, GHE.; PORUMB, I., Partidismul românesc postotalitar, Universitatea „Politehnica", București, 1994.

ROSE, Richard – International Encyclopedia of Elections – MacMillan Reference Ltd., London, 2000.

ROTARIU, Traian – Metode statistice aplicate în științe sociale – , Polirom, 1999.

ROTARIU, Traian & ILUȚ, Petre – Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică – , Polirom, 1997.

SANDU, D., Sociologia tranziției. Valori și tipuri sociale în România, București, 1996. STĂNCIUGELU, Șt., Violență, mit și revoluție. De la violența rituală la violența simbolică, All, București.

SARTORI, Giovanni – Parties and Party Systems – New York, Cambridge University Press, 1976.

SARTORI, Giovanni – Teoria democrației reinterpretată – Iași, Polirom, 1999.

SEILER, Daniel L. – Partidele politice din Europa – Iași, Institutul European, 1999.

STĂNCIULESCU, Elisabeta – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcția sociologiei – Iași, Polirom, 1996.

TEODORESCU, Bogdan (coord.) – Marketing politic și electoral – București, SNSPA, 2001.

TEODORESCU, Bogdan, SULTANESCU Dan, Revoluția portocalie în România, Editura Institutul PRO, București, 2006

TRAUGOTT, Michael W. – Why Electoral Reform has Failed. If You Build It, Will They Come? – Princeton, Princeton University Press, 2000.

TRĂSNEA, O., Probleme de sociologie politică, Editura Politică, București, 1975.

VASILESCU, Bucur F. – Sisteme electorale contemporane – București, Ramo, 1996.

VELICU, Dan – Sistemul electoral – o controversă redefinită – București, Semne, 1994.

VOICU, G, Pluripartidismul. O teorie a democrației, AII, București, 1998.

VOICU, George – Plupartidismul. O teorie a democrației – București, ALL, 1993.

ZIELONKA, Jan (coord.) – Democratic Consolidation in . Institutional Engineering – , University Press, 2001, vol. II

BIBLIOGRAFIE

*** Partidele politice (culegere de texte), Regia Autonomă „Monitorul Oficial", București, 1993.

ALEXANDRESCU, L; BULEI, L; MAMINA, L; SCURTU, L, Enciclopedia partidelor politice din România,( 1862-1994), Mediaprint, București.

ALMOND, Gabriel & VERBA, Sidney – Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni – București, Du Style, 1996.

ANDERSON, Joel – „Elections in Agrarian Societies” – în Journal of Democracies, 1995, nr. 6, pp. 45-69.

BALL, Terence & DAGGER, Richard DAGGER – Ideologii politice și idealul democratic – Iași, Polirom, 2000.

BARTOLINI, Stephano & MAIR, Peter – Identity, Competition and Electoral Availability: The Stabilization of European Electorates, 1885-1985 – Cambridge, Cambridge University Press, 1990.

BEAN, Cline – “The 1996 Australian Federal Election” – în Electoral Studies, 1997, nr. 15 (3), pp. 412-428.

BEJAN, Petru (coord.) – Filosofie și științe politice – Iași, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, 2002.

BELL, Daniel – „The Coming of Post-Industrial Society: Aventure in Social Forecasting” – în International Social Science Journal, 1999, nr. 45 (2), pp. 154-175.

BIRCH, Sarah – „Electoral Systems and Party System Stability in Post-Communist ”– Paper prepared for presentation at the 97th annual meeting of the American Political Science.

BLAIS, André & DOBRZYNSKA, Agnieszka – „Turnout in Electoral Democracies” – în European Journal of Political Research, nr. 33 (March 1998), pp. 239-261.

BOBBIO, Noberto – Dreapta și stânga – București, Humanitas, 1999.

BOCANCEA, C, Meandrele democrației. Tranziția politică la români, Iași, 2002.

BULAI, A., Mecanismele electorale ale societății romanești, Paiedia, București, 1990

BUTLER, David & PENNIMAN, Howard. R. & RANNEY, Austin – Democracy at the Polls: A Comparative Study of Competitive National Elections – Washington, D. C., American Enterprise Institute, 1981.

CHELCEA, Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București, Editura Economică, 2001.

CONSTANTINESCU, M., Partidele politice, București.

DAHL, Robert A. – Poliarhiile. Participare și opoziție – Iași, Institutul European, 2000.

DALTON, Russel J.& WATTEMBERG, Martin WATTEMBERG (ed.) – „Parties without Partisans: Political Change in Advanced Industrial Democracies” – Oxford, Oxford University Press, 2001.

DATCULESCU, P.; LIEPELT, ,K., Renașterea unei demoocratii; alegerile din România de la 20 mai 1990, IRSOP, București, 1991.

DIAMOND Larry, GUNTHE Richard, Political Parties and Democracy (A Journal of Democracy Book), The Johns Hopkins University Press, 2001

DRAGOMIR, Otilia & MIROIU, Mihaela (coord.) – Lexicon feminist – Iași, Polirom, 2002.

DRĂGHICESCU, D., Partide politice și clase sociale, București, 1992.

DUNN, John – Western Political Theory in the Face of the Future – Cambridge University Press, Cambrige, 1980.

DUVERGER, M., Les partispolitiques, Librairie Armând Colin, Paris, 1969.

DUVERGER, Maurice – Les parties politiques – Paris, Armand Colin, 1973.

Electoral System Design – Stockholm, International IDEA, 1997.

ELSTER, John – Deliberative democracy – New York, Cambridge University Press, 1998.

FISBURN, Peter C. – Social Choice and Plurality like Electoral Systems –New York, Agathon Press Inc., 1986.

FLORIAN, A., România și capcanele tranziției, Diogene, București, 1999.

GALLAGHER, Michael & MARSH, Michael (ed.) – Candidate Selection in Comparative Perspective: The Secret Garden of Politics – London, Sage, 1988.

GIDDENS, Anthony – Sociologie – București, ALL, 2000.

GROFMAN, Bernard & Arendt LIJPHART – Electoral Laws and Their Political Consequences – New York, Agathon Press Inc., 1986.

GUȘTI, D., Doctrinele partidelor politice, în Arhiva pentru știință și reformă socială,nanul 4, nr.4-5, Cultura Națională, București, 1923.

HERMET, Guy – Cultură și democrație – Târgoviște, Pandora–M, 2002.

IANCU, Gheorghe – Sistemul electora” – R. A. “Monitorul Oficial”, București, 1998.

KARAM, Azza (ed.) – Women in Parliament: Beyond Numbers – Stockholm, International IDEA, 1998.

KATZ, Richard S. & MAIR, Peter –„Party Organization: A Data Handbook on Party Organizations in Western Democracies, 1960-1990 – London, Sage, 1994.

LĂZĂROIU, Sebastian – “Normativism, raționalitate, participare. Perspective asupra votului” – în Revista de Cercetări Sociale , București, IMAS, 1996, anul 3, nr. 2 (iunie), p. 34-61.

LIJPHART, Arendt – “Unequal Participation: Democracy’s Unresolved Dilemma” – în American Political Science Review, no. 91, (March 1997), pp. 52-79.

LIJPHART, Arendt – Electoral Systems and Party Systems – Oxford, Oxford University Press, 1994.

LIJPHART, Arendt – Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări – Iași, Polirom, 2000.

LINZ, Juan J. & STEPAN, Alfred – Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America and Post-Communist Europe – Baltimore, Md: Johns Hopkins University Press, 1996.

MARTIN, Pierre – Sistemele electorale și modurile de scrutin – București, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1999.

MATLAND, Richard E. – Enhancing Women’s Political Participatin: Legislative Recruitment and Electoral Systems – Stockholm, International IDEA, 1998.

MĂGUREANU, V., Studii de sociologie politică, Albatros, București, 1997.

MURARU, Ioan – Drept constituțional și instituții politice – București, Actami, 1997.

NEDELCU, Mioara – Pluralismul reprezentării. Partide politice și grupuri de presiune – Iași, TipoMoldova, 2002.

PASQUINO, Gianfranco – Curs de știință politică – Iași, Institutul European, 2002.

PASTI, V, România în tranziție – căderea în viitor, Nemira, București, 1995.

PASTI, V.; MIROIU, M.; CODIȚĂ, C, România- starea de fapt, vol I, Nemira, București, 1997.

PINTOR, Rafael L. & GRATSCHEW, Maria (ed.) – Voter Tournout from 1945 to 1997: A Global Report on Political Participation – Stockholm, International Institute for Democracy and Electoral Assistance, 1997.

RADU, AL.; RADU, GHE.; PORUMB, I., Partidismul românesc postotalitar, Universitatea „Politehnica", București, 1994.

ROSE, Richard – International Encyclopedia of Elections – MacMillan Reference Ltd., London, 2000.

ROTARIU, Traian – Metode statistice aplicate în științe sociale – , Polirom, 1999.

ROTARIU, Traian & ILUȚ, Petre – Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică – , Polirom, 1997.

SANDU, D., Sociologia tranziției. Valori și tipuri sociale în România, București, 1996. STĂNCIUGELU, Șt., Violență, mit și revoluție. De la violența rituală la violența simbolică, All, București.

SARTORI, Giovanni – Parties and Party Systems – New York, Cambridge University Press, 1976.

SARTORI, Giovanni – Teoria democrației reinterpretată – Iași, Polirom, 1999.

SEILER, Daniel L. – Partidele politice din Europa – Iași, Institutul European, 1999.

STĂNCIULESCU, Elisabeta – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcția sociologiei – Iași, Polirom, 1996.

TEODORESCU, Bogdan (coord.) – Marketing politic și electoral – București, SNSPA, 2001.

TEODORESCU, Bogdan, SULTANESCU Dan, Revoluția portocalie în România, Editura Institutul PRO, București, 2006

TRAUGOTT, Michael W. – Why Electoral Reform has Failed. If You Build It, Will They Come? – Princeton, Princeton University Press, 2000.

TRĂSNEA, O., Probleme de sociologie politică, Editura Politică, București, 1975.

VASILESCU, Bucur F. – Sisteme electorale contemporane – București, Ramo, 1996.

VELICU, Dan – Sistemul electoral – o controversă redefinită – București, Semne, 1994.

VOICU, G, Pluripartidismul. O teorie a democrației, AII, București, 1998.

VOICU, George – Plupartidismul. O teorie a democrației – București, ALL, 1993.

ZIELONKA, Jan (coord.) – Democratic Consolidation in . Institutional Engineering – , University Press, 2001, vol. II