Partidele Politice
=== ÎNCHEIERE + BIBLIOGRAFIE ===
ÎNCHEIERE
În mod cert, partidele politice reprezintă o realitate a vieții politice moderne. Totodată, ele reprezintă unul din criteriile de clasificare a statelor în totalitare sau democratice. Dacă pentru primele caracteristic este partidul unic de obicei de tip comunist, pentru statele democratice se poate observa o mare diversitate doctrinară, partidele fiind liberale, conservatoare, social-democrate, creștin-democrate, uneori chiar socialiste și comuniste.
În prezent, în lume se constată un proces de restrângere atât numerică, cât și a sferei de manifestare și influențare atât a partidelor de extremă dreapta, cât și a celor de extremă stângă. Acest proces este determinat de consecințele nefaste istorice pe care aceste partide le-au provocat și întreținut (declanșarea celui de al Doilea Război Mondial, impunerea regimurilor fasciste și comuniste), dar și datorită extensiunii pe care o cunoaște astăzi sistemul democrat.
Existența partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un element esențial al vieții democratice. Democrația începe și există odată cu apariția și dezvoltarea partidismului.
În România se poate observa un fenomen original: numărul mare de partide de diferite orientări doctrinare, ceea ce nu reprezintă neapărat un lucru rău. Se poate spune că fenomenul se datorează lipsei libertății de exprimare din perioada comunistă, imposibilității de întâlnire a structurii centrale a partidelor datorate divergențelor de opinii, proastei legislații în domeniu, dar și experienței perioadei de tranziție spre o societate democratică.
Pe de altă parte, numărul mare de partide poate semnifica incapacitatea sistemului de a se instituționaliza, ceea ce este un factor negativ în procesul de democratizare.
Un lucru este cert: partidele politice reprezintă unul din cele mai importante câștiguri ale democrației din România, deși lupta pentru putere purtată de acestea nu se duce mereu în limitele legii sau nici ale bunului simț.
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu Ion, Bulei Ion, Mamina Ion, Scurtu Ioan, Stan Stoica – Enciclopedia partidelor politice din România (1859-2003), Editura Meronia, București, 2003.
Andriș Alexe, Vâlsan Călin – Politologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992.
Constituția României, Editura Hamangiu, București, 2006.
Crețu Zorela, Mareș Lucreția, Șuteu Flora, Șuteu Valeriu, Ștefănescu- Goangă Zizi – Mic dicționar al limbii române, Editura Demiurg, București, 1992.
Deleanu Ion – Drept constituțional și instituții politice, Editura Nova, București, 1996.
Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, București, 1995.
http://www.preferatele.com/docs/drept/3/forme-de-organizare-13.php.
http://www.svedu.ro/curs/isp/c8.html.
Iosa Mircea, Stan Apostol – Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996.
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice.
Măgureanu Virgil – Studii de sociologie politică, Editura Albatros, București, 1997.
Mitran Ion – Politologie, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2000.
Mitran Ion – Politologia în fața secolului XXI, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1992.
Mungiu-Pippidi Alina (coord.) – Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, Editura Polirom, Iași, 1998.
Negulescu P. P. – Partidele politice, Editura Cultura Națională, București, 1926.
Nisbet Robert – Conservatorismul (traducerea din engleză și introducerea la ediția română de Sorin Cucerai), Editura DU Style, București, 1998.
Porumb Ioana, Radu Alexandru, Radu Gheorghe – Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Editura Tehnică, București, 1995.
Stoica Stan – Dicționarul partidelor politice din România (1989-2003), Editura Meronia, București, 2003.
Zăpârtan Liviu Petru – Doctrine politice, Editura Fundației, Iași, 1994.
=== CAPITOLUL II ===
CAPITOLUL II
SISTEME ȘI TIPURI DE PARTIDE POLITICE
Partidele politice, în accepțiunea lor modernă, ca instituții politice bine conturate, cu statute și programe clar fundamentate, cu activitate permanentă la care au acces toate categoriile sociale, apar în condițiile societății capitaliste unde concurența pe plan economic este asigurată de competiția politică a mai multor partide care, în același timp cu înlăturarea absolutismului, trec la forme democratice de conducere.
Prin urmare, partidismul în forma evoluată este strâns legat de epocile modernă și contemporană, în care el devine un fenomen general, caracteristic structurilor și sistemelor politice ale societăților dezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Formele concrete și durata proceselor de constituire a partidelor politice și sistemelor partidiste își au particularitățile lor, izvorâte din condițiile specifice procesului de afirmare a orânduirii burgheze, de instaurarea puterii de stat a acesteia și a democrației, de închegare a națiunilor moderne.
De-a lungul dezvoltării istorice a societății capitaliste, sistemul partidelor politice cunoaște de la o țară la alta modalități variate. Indiferent de modalitățile concrete pe care le îmbracă partidismul, pentru capitalism și, în general, pentru întreaga dezvoltare socială ulterioară, partidele politice devin o necesitate pentru progresul social.
Sisteme de partide politice
În fiecare țară, numărul de partide, raporturile dintre ele, precum și locul lor în cadrul regimului politic formează un sistem de partide.
Sistemul de partide reprezintă un ansamblu structurat de relații care pot fi conflictuale sau de cooperare. Sistemele de partide sunt de regulă naționale, deși se regăsesc și în contextul internațional.
Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcționare a partidelor politice în cadrul vieții politice dintr-o societate. El se referă cu precădere la numărul partidelor politice care există într-o societate și prin a căror participare se derulează, se realizează viața politică din cadrul acesteia.
În cadrul sistemului partidist trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de mărimea, rolul și statutul lor în societate, de fundamentele și orientările ideologice.
Sistemul partidist nu a fost și nu este identic în toate societățile, ci el depinde în fiecare țară de o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt:
momentul apariției capitalismului și al afirmării burgheziei;
natura regimului politic;
nivelul organizării și funcționării vieții politice în general, a celei partidiste în special;
obiectivele și sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau național, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economică sau politică, în special cea legată de democratism sau înfăptuirea unor obiective ale luptei de eliberare națională;
anumite tradiții istoric-naționale.
Partidismul s-a manifestat și se manifestă în lumea modernă și contemporană sub mai multe sisteme: monopartidism, bipartidism și pluripartidism.
Monopartidismul se caracterizează prin existența unui singur partid care polarizează toate celelalte forțe politice și sociale sau chiar le încorporează, specific regimurilor politice totalitare și care, de regulă, personifică puterea, o individualizează. Deși caută să se prezinte ca înfăptuitoare a unității societății civile, vor deveni exponente ale unei politici autoritare, de constrângere, care exprimă voința unor cercuri sociale cu rol de frunte în activitatea economică.
Monopartidismul se poate exprima și sub forma partidului dominant sau ultra-dominant. În prima variantă, pe fondul unui pluripartidism decorativ sau al existenței altor organizații politice și profesionale, un partid – chiar fără intenția de a deține în exclusivitate puterea – își surclasează rivalii pe perioade îndelungate, tinzând ca el singur să se identifice cu națiunea.
Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală. El are însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice, se află sub riscul imobilismului, echipa executivă guvernând fără concurență, partidele de opoziție ajungând să fie simple grupuri de interese.
Sistemul monopartidist a fost prezent și în România în cel puțin două momente istorice: primul în anul 1938, când regele Carol al II lea a interzis partidele politice, creând Frontul Renașterii Naționale, ca partid unic și pentru o scurtă perioadă de timp în anul 1940, în timpul asocierii la guvernare, de către generalul Antonescu a legionarilor.
Al doilea moment și cel mai lung și greu este cel din perioada regimului comunist (1948-1989).
Prin esența sa, sistemul monopartidist este fondator și generator de regimuri nedemocratice, dictatoriale.
Sistemul politic cu un singur partid sau cu un partid dominant ori ultra-dominant este unul artificial, el refuză sau anulează orice competiție, funcționând ca un sistem electoral lipsit de sens. Astfel, partidul devine multifuncțional, iar regimul politic, de regulă, degenerează în totalitarism.
Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existența și funcționalitatea a două partide politice. El se întâlnește în aproape toate fazele vieții partidiste, democratice, la începutul acestuia, în perioada de dezvoltare și maturizare a sa. Factorii care au dus la apariția sa au fost multipli și diverși.
Momentul apariției bipartidismului poate fi legat de cel al apariției partidelor politice. Bipartidismul apare și din necesitatea creării opoziției politice și implicit a alternanței politice în organizarea și conducerea societății.
Democratismul politic a determinat și el apariția bipartidismului. În multe cazuri bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a născut și dezvoltat pluripartidismul.
Bipartidismul poate fi numeric – în sensul că există numai două partide – sau calitativ – în sensul că predomină numai două partide. Efectul acestui sistem îl constituie alternanța la putere, chiar dacă ea se produce la intervale relativ mari. Totodată, el facilitează agregarea de interese, garantează stabilitatea guvernamentală, înlesnește electoratului alegerea directă a guvernanților. Totuși, el schematizează diversitatea, obligând-o să se alinieze la una.
Pluripartidismul a apărut în perioada interbelică și s-a extins îndeosebi după cel de-al Doilea Război Mondial în țările din Europa Occidentală.
Sistemele pluripartidiste reprezintă acea categorie de sisteme pluraliste de partide care se caracterizează prin numărul mare de partide ce luptă pentru putere și participă la exercitarea puterii.
Dacă în sistemele bipartidiste unul dintre partide deține, de regulă, majoritatea electorală, în sistemele multipartidiste un partid atinge majoritatea extrem de rar, în mod excepțional. În exercitarea principalelor funcții ale sistemului politic, în lupta pentru putere în stat contează mai multe partide care, de obicei, cu greutate cad de acord în privința directivelor de guvernare.
Pluripartidismul reprezintă indiscutabil regula, dar cu o amploare variabilă. Factorii care îl justifică sunt diverși: stratificarea socială, acutizarea unor conflicte sociale.
Cauzele ce au condus la apariția pluripartidismului constau în:
impunerea și generalizarea votului universal.
Acest fenomen politic a adus în planul vieții politice multiple și diverse grupuri și segmente sociale care pentru a-și promova interesele, a se exprima și manifesta în viața politică și-au creat propriile partide politice.
complexitatea vieții sociale, diversitatea intereselor, opțiunilor grupurilor și categoriilor sociale a determinat apariția unor paradigme doctrinare și ideologice care, pentru a se materializa și exprima în practica socială aveau nevoie de propriile partide și formațiuni politice
dezvoltarea și amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea, apariția unor partide politice.
Pluripartidismul, sub forma lui cea mai cunoscută, se întâlnește, mai ales, după Primul și al Doilea Război Mondial, în țările occidentale, unde diversele categorii sociale își au propriile partide.
Se poate concluziona că partidismul constituie un element de bază, fără de care nu se poate concepe și asigura viața democratică a unei țări.
Partide confesionale, regionale, naționale, de clasă, etnice
Deosebit de marea răspândire a partidelor în epoca noastră, varietatea lor, calitatea membrilor de partid, voința politică au dus la posibilitatea alcătuirii unor clasificări a partidelor politice.
În funcție de criteriul apartenenței și orientării membrilor ce le compun, partidele politice pot fi:
partide confesionale;
partide regionale;
partide naționale;
partide de clasă;
partide etnice.
Partidele confesionale – care au drept criteriu de organizare credințele confesionale. În mod deosebit sunt menționate în această categorie partidele confesionale făcute de catolici și protestanți în a doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular Italian (constituit după Al Doilea Război Mondial)
Partidele regionale – sunt expresia unui egoism local rău înțeles reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni, state, părți ale unui teritoriu național neajuns încă la unificare. După opinia altora, partidele regionale se pot constitui și în cazul unui teritoriu național unificat reprezentând interesele insuficient reprezentate ale acestei regiuni (un exemplu în acest sens îl reprezintă Liga Nordului din Italia). Uneori, partidele regionale au tendințe autonomiste.
Partidele naționale – acestea au apărut în secolul XIX, odată cu confirmarea principiului naționalitățlior. În această categorie sunt nominalizate partidele din Imperiul Austro-Ungar, Partidul Național din Prusia (1866-1870), Partidul Popular Slovac. Aceste partide erau organe de protest contra structurii statelor în care iau naștere, cu tendința manifestată de a ajunge prin luptă la independența națiunilor pe care le reprezintă.
Partidele de clasă – acestea reprezintă interesele unei clase sociale. Ele au apărut în secolul XIX, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, agrariene și țărănești. Aici se include și clasificarea ce a dominat aproape un secol, aceea de partide burgheze și muncitorești.
Partidele etnice – acestea sunt specifice continentului African având în vedere că aici formarea națiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formare statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca cel mai bun mijloc pentru formarea națiunilor. Cele mai multe partide congoleze au avut o bază etnică, printre acestea fiind Alianța Bakongo, Confederația Asociațiilor din Katanga, Mișcarea Națională Congoleză.
Partide democratice, liberale, conservatoare, social-democratice, de stânga, de dreapta
Din clasificarea în funcție de direcția ideologică adoptată rezultă următoarele tipuri de partide politice:
partide democratice;
partide liberale;
partide conservatoare;
partide social-democratice;
partide de stânga;
partide de dreapta.
a) Partidele democratice – principalul obiectiv al partidelor democratice este de a dezvolta societatea democratică prin consolidarea libertății, responsabilității, dreptății și solidarității.
În România, Partidul Democrat s-a născut din nevoia cetățenilor de a se regăsi doctrinar și organizatoric într-o forță politică puternică de centru-stânga, inițial, după fuziunea prin absorbție s-a numit Partidul Democrat Liberal devenind o forță politică de centru-dreapta.
Partidul Democrat s-a înființat la data de 6 februarie 1990, primul său președinte a fost Petre Roman (31 martie 1993 – 18 mai 2001) urmat de actualul președinte al țării Traian Băsescu (18 mai 2001 – 18 decembrie 2004), respectiv prim-ministrul actual al țării Emil Boc.
Partidul Democrat s-a declarat, încă de la început, un partid de centru-stânga, republican, cu o doctrină social-democrată ale cărei principii fundamentale sunt democrația, libertatea, demnitatea, dreptatea socială, egalitatea de șanse, solidaritatea socială.
Organizarea Partidului Democrat se face conform prevederilor Statutului adoptat la Convenția Națională din 18-19 mai 2001, prin organele de conducere la nivel central, și anume: Convenția Națională, Consiliul Național de Coordonare, Conferința Națională Anuală, Colegiul Director, Biroul Permanent Național și Președinte.
Convenția Națională, forul suprem de conducere, se întrunește o dată la 4 ani, stabilește linia politică generală a partidului, adoptă Statutul și Programul, alege președintele partidului. Alegerile în cadrul Consiliului Național coincid cu alegerea unei moțiuni, care devine programul partidului, liderul care a promovat-o devine președinte al partidului, iar cei din grupul de promovare a moțiunii devin membri ai Consiliului Național de Coordonare.
Președintele este conducătorul politic al partidului, persoana care sintetizează elementele de identificare ale partidului și, totodată, simbolizează valorile sale ideologice și politice fundamentale. În acest sens, el este liderul doctrinar și de imagine al partidului.
Consiliul Național de Coordonare este organul de conducere în perioada dintre Consiliile Naționale și are ca principale atribuții examinarea activității Biroului Permanent Național, alegerea candidaților pentru funcțiile de președinte al României, prim-ministru și ministru, aprobarea și anularea alianțelor politice, electorale și a politicii de coaliție parlamentară sau guvernamentală, alegerea vicepreședinților și a secretarilor executivi și regionali.
Conferința Națională Anuală este consacrată dezbaterii temelor politice majore și analizei activității anuale a partidului. În cadrul dezbaterilor, președintele partidului prezintă Raportul anual de activitate și susține proiectul de activitate pe anul următor care, dacă este aprobat, devine obligatoriu pentru toți membrii partidului, pentru toate organizațiile și organele de conducere ale acestuia.
Colegiul Director conduce activitatea Partidului Democrat între ședințele Consiliului Național de Coordonare și are ca principale atribuții aprobarea acțiunilor curente ale partidului, aprobarea politicii de alianțe, inițierea unor alianțe electorale, stabilirea direcțiilor principale pe baza cărora își desfășoară activitatea organizațiile teritoriale.
Biroul Permanent Național este organul permanent de conducere a activității partidului, care îndrumă și coordonează activitatea tuturor organismelor partidului, cu excepția Colegiului Director, Consiliului Național de Coordonare și Convenției Naționale, definește linia politică a partidului, coordonează programele politice sectoriale ale partidului, urmărește activitatea Parlamentului, Guvernului, Președinției și puterii judecătorești, organizează relațiile cu alte formațiuni politice, validează listele electorale pentru alegeri, conduce și organizează campaniile electorale.
Partidul Democrat este continuatorul de drept al Frontului Salvării Naționale, organizație înființată în zilele Revoluției din decembrie 1989, ca organ provizoriu al puterii de stat.
În cursul anului 2002, Partidul Democrat s-a apropiat treptat de Partidul Național Liberal, în scopul realizării unei alianțe care să ducă la o opoziție mai eficientă față de partidul de guvernământ. După un an de colaborare strânsă la nivel parlamentar, alianța a fost realizată prin decizia Convenției din 28 septembrie 2003, care a adoptat denumirea alianței („Dreptate și Adevăr”), programul acesteia și Statutul alianței.
b) Partidele liberale – acestea apără libertatea și drepturile individului, punând accent pe stabilitatea statului de drept. Ele resping ideea de comunizare a mijloacelor de producție.
Pe teritoriul statului român partidul care a purtat denumirea de Partidul Liberal a fost înființat la data de 14 iunie 1997 și și-a încetat activitatea la data de 7 septembrie 1998.
Președinții partidului au fost Niculae Cerveni (14 iunie 1997 – 4 aprilie 1998) și Horia Rusu (4 aprilie – 7 septembrie 1998).
Partidul Liberal și-a propus să urmeze linia liberalismului tradițional românesc, considerându-se reprezentantul clasei de mijloc. Programul politic, adoptat la Congresul de unificare a PNL-CD și PL’93 (14 iunie 1997), se baza pe libertatea individuală, egalitatea în fața legii, respectarea drepturilor omului, respectarea proprietății individuale, depolitizarea Bisericii, Armatei, învățământului. Partidul Liberal susținea că statul trebuie să aibă funcțiuni și atribuții minime, rolul economic al acestuia constând în 3 pârghii: monetară, fiscală și de credit.
Organele centrale de conducere ale Partidului Liberal (iunie 1997) erau Congresul, Consiliul Național, Comitetul Executiv și Biroul Permanent (alcătuit din Niculae Cerveni, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Dinu Zamfirescu, Liviu Negoiță, Octavian Bot, Adrian Moroianu).
Crearea Partidului Liberal, prin unificarea PNL-CD și PL’93 (14 iunie 1997) a avut ca scop efectuarea unui pas spre unificarea partidelor liberale și crearea unui singur partid, care să promoveze cu putere principiile liberalismului în societatea românească. În această direcție, Partidul Liberal a lansat, la 13 decembrie 1997, ideea constituirii unei federații liberale, la care să se alieze toate partidele cu o doctrină liberală. Federația s-a constituit la 6 martie 1998, dar numai două partide liberale au răspuns apelului: Partidul Național Liberal (Radu Câmpeanu) și Partidul Liberal Creștin, condus de Radu Ciuceanu.
Semieșecul tentativei a făcut ca, la 21 martie 1998, Comitetul Executiv să hotărască comasarea cu Partidul Național Liberal, prin absorbția Partidului Liberal de către Partidul Național Liberal. La 4 aprilie 1998, Comitetul Executiv a decis să-l suspende din funcția de președinte pe Niculae Cerveni, care se împotrivea fuziunii, înlocuindu-l cu Horia Rusu. Cererea de comasare a fost admisă de Tribunalul Municipiului București, la 7 septembrie 1998. Contestată de fostul președinte, Niculae Cerveni, comasarea a rămas definitivă prin decizia Tribunalului Municipiului București, din 17 septembrie 1998. În urma comasării, unii lideri ai Partidului Liberal au intrat în structurile de conducere ale Partidului Național Liberal, Horia Rusu și Dinu Patriciu devenind vicepreședinți, iar Dinu Zamfirescu – membru al Biroului Politic Central.
c) Partidele conservatoare – ele au ca obiectiv prezervarea stării de fapt. Din acest motiv, ele au o atitudine sceptică cu privire la inovații și schimbări, subliniind totuși faptul că principiile tradiționale nu pot fi realizate fără anumite măsuri considerabile și de durată.
În țara noastră, Partidul Conservator a fost fondat la data de 3 februarie 1880 la București.
Președinții Partidului Conservator au fost: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).
Cei mai importanți membri ai partidului au fost: Alexandru Lahovari, general Ioan Em. Florescu, general George Manu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dimitrie S. Nenițescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid, Constantin Argetoianu.
Cea mai importantă publicație a conservatorilor a fost ziarul Timpul (la care a colaborat și Mihai Eminescu).
Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe moșierime, pe burghezia comercială și cu funcții administrative, precum și pe o bună parte a intelectualității. Această bază socială a fost destul de mobilă, în condițiile polarizării vieții politice a României moderne în principal în două partide de guvernământ.
După Primul Război Mondial, electoratul partidului devine nesigur, îngustându-se rapid, ca urmare a aplicării reformei agrare. Organizatoric, nucleul conducător era un club politic central, cu sediul la București, având membri fondatori (inițial 88) și permanenți, alături de care existau cluburile (comitetele județene), cu reședința în capitalele de județ.
Doctrina politică a conservatorilor se revendica din tradiționalism și evoluționism. Se pornea de la constatarea, de altfel reală, dar exagerată, a apariției unor greutăți în asimilarea de către societatea românească a noilor forme de organizare economică burgheză, a neputinței chiar de a încorpora noul („teoria formelor fără fond”, după expresia lui Titu Maiorescu).
Două erau obiectivele esențiale ale programului conservator: apărarea proprietății moșierești și asigurarea privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Conservatorii au încurajat mai ales industria mică și meseriile, dar nu s-au opus ridicării industriei în genere.
Partidul Conservator s-a preocupat în mod deosebit de administrația țării (legi comunale, fiscale, înființarea jandarmeriei la sate, măsuri edilitare), considerând că o administrație eficientă rezolvă totul, acoperind până și nevoia de reforme democratice.
În problemele sociale, Partidul Conservator a pornit de la ideea că în societatea românească erau doar două clase: moșierimea și țărănimea, restul – burghezia, intelectualitatea, meseriașii și lucrătorii – nefiind decât pături intermediare. Între acestea, burghezia era considerată înstrăinată etnic de societatea românească. Treptat, această viziune se va schimba, conservatorii fiind siliți să recunoască în burghezie și muncitorime două categorii sociale active ale României de la sfârșitul secolului al XIX lea și începutul celui următor.
Între anii 1880 și 1888, Partidul Conservator a fost principala forță a „Opoziției Unite” contra guvernului P.N.L., intrând în coaliție politică cu liberalii „sinceri” conduși de G. Vernescu, și cu cei conduși de M. Kogălniceanu și Dumitru Brătianu. Cu cei dintâi realizează o unire (martie 1884) într-o singură formațiune politică: Partidul Liberal-Conservator.
Între anii 1883 și 1888, conservatorii nu mai activează în Parlament, în semn de protest contra guvernului liberal, Junimiștii însă nu-i urmează. La începutul anului 1888, Partidul Conservator își reia activitatea parlamentară, iar în urma alegerilor din ianuarie același an, izbutește, alături de celelalte forțe ale „Opoziției Unite”, să trimită 49 de deputați în Cameră.
Demisia guvernului I. C. Brătianu, la 20 martie 1888, îi determină pe conservatori să rămână în unire cu liberalii lui G. Vernescu, până în 1891. Fărâmițați în diverse grupări politice, ei nu sunt capabili, câțiva ani, să dea un guvern de concentrare. Abia guvernul Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895) poate fi considerat un guvern de concentrare a tuturor. Acesta a adoptat numeroase legi de natură financiară, economică, judiciară, administrativă, școlară.
În iulie 1892, a reînnoit tratatul secret cu Tripla Alianță, încheiat în 1883. Reintrați în opoziție, cei 13 deputați și senatori conservatori profită de greșelile primului ministru D. A. Sturdza și de neînțelegerile din P.N.L. pentru a reintra repede în lupta pentru preluarea puterii. În ziua când conservatorii sunt chemați să formeze guvernul (30 martie 1899) moare Lascăr Catargiu. Fără știrea Junimiștilor, Comitetul Executiv al partidului alege drept șef al partidului pe G. Gr. Cantacuzino, vrând astfel să prevină eventuala președinție a lui P. P. Carp.
G. Gr. Cantacuzino formează un guvern alcătuit doar cu conservatori „puri”, guvern care nu poate face față situației create de criza financiară din 1899-1900. La 7 iulie 1900, P. P. Carp devine prim-ministru, G. Gr. Cantacuzino rămânând președintele partidului. Soluțiile financiare ale guvernului sunt aspru criticate, fiind considerate împovărătoare pentru țară.
Parlamentul, unde dominau adepții lui Take Ionescu, potrivnic lui P. P. Carp, îi și dă un vot de blam la 12 februarie 1901, silindu-l să se retragă. În opoziție, activitatea politică a celor două grupări conservatoare este mai curând o polemică reciprocă, și o grupare și alta revendicându-și dreptul de succesiune după retragerea liberalilor, care formaseră un guvern eficient ce scosese țara din criză.
În decembrie 1904, regele îi aduce pe cantacuziniști, care formează singuri guvernul. Fără prea multă vigoare, acesta va fi înlăturat de violența răscoalelor țărănești din 1907. Într-o atmosferă socială tensionată, tratativele dintre cele două grupări conservatoare ajung repede la un deznodământ favorabil. Marii proprietari din cele două ramuri conservatoare se reunesc „într-un singur mănunchi” pentru a rezista în fața amenințărilor la adresa proprietăților și a pozițiilor lor. La 3 aprilie 1907, e proclamată fuziunea. G. Gr. Cantacuzino demisionează, iar P. P. Carp ajunge, în sfârșit, șef al Partidului Conservator, demnitate pe care și-o dorise o viață întreagă.. Curând el a intrat în contradicție cu elementele burgheze din partid, al căror reprezentant era Take Ionescu, care și el urmărise să fie șef al Partidului Conservator.
Divergențele asupra orientării programatice și cele personale determină „marea ruptură conservatoare”, din 3 februarie 1908, în urma căreia se creează Partidul Conservator-Democrat, inițial mai puternic decât cel din care se rupsese, acesta din urmă rămânând mai departe sub conducerea lui P. P. Carp. Permanenta rivalitate dintre cele două formațiuni conservatoare va grăbi procesul de destrămare și dispariție a organismului conservator în ansamblu. Ea a fost folosită cu deosebită abilitate de către liberali, care au alimentat-o, susținând când una când cealaltă formațiune, slăbindu-și partenerii aflați la putere în beneficiul propriu. În pofida succeselor electorale și a popularității Partidului Conservator-Democrat, la 29 decembrie 1910 regele aduce la guvern Partidului Conservator, nevrând să schimbe sistemul bipartid cu care guvernase până atunci.
Partidul Conservator continuă să conducă țara în timpul crizei balcanice din 1912-1913, dar cu un guvern condus de Titu Maiorescu și nu de P. P. Carp, care se retrage și de la șefia partidului în 1912 (definitiv în 1913). Lipsa de coeziune a rândurilor conservatoare devine o stare permanentă. Succesele externe obținute de guvernul lui Titu Maiorescu – Take Ionescu în 1913, ca urmare a păcii de la București, în urma căreia a intrat în componența României sudul Dobrogei (Cadrilaterul), dar mai ales ostilitatea față de programul de reforme, enunțat de liberali, refac pentru moment rândurile conservatoare, sub șefia lui Titu Maiorescu, în noiembrie 1913, și, mai vădit, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman, din iunie 1914. În mai 1915, a părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susținea intrarea în Primul Război Mondial de partea Antantei. În octombrie 1916, grupările lui Nicolae Filipescu și Take Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naționalist.
În anul 1918 Partidul Conservator își încetează activitatea.
d) Partidele social-democratice – aceste partide au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând spre o ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor. Acest tip de partide se impun mai ales pentru cei slabi din punct de vedere economic.
Ideile socialiste au pătruns în Principatele Române prin intermediul tinerilor care își făceau studiile în străinătate, transferul de idei făcându-se mai ales pe filiera franceză, datorită predilecției pentru cultura franceză. Mai ales după revoluția de la 1848, ideile socialiste au fost propagate prin intermediul presei muncitorești și socialiste, reprezentate de Telegraful Român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul și Lucrătorul român (1872). În jurul acestor publicații s-au format cercuri socialiste, în cadrul cărora s-au afirmat personalități ca Titus Dunca, Zamfir Arbore, frații Ioan și Gheorghe Nădejde.
La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Mortun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici. În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitorești au fost desființate cu excepția clubului de la București, în cadrul căruia au continuat să activeze personalități ca Ioan C. Frimu, C. Z. Buzdugan și Christian Racovski.
La 31 ianuarie 1910 a fost înființat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu și Constantin Vasilescu. Un rol important continuă să îl joace Dobrogeanu-Gherea, a cărui lucrare, Neoiobagia a avut o influență importantă asupra orientării partidului. Legăturile cu alte partide social-democrate au fost întărite prin participarea la Congresele Internaționalei a II-a de la Basel (1912) și Copenhaga (1913), unde au fost adoptate rezoluții pacifiste.
PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitând democratizarea țării și transformarea ei într-o societate socialistă. În decembrie 1918, PSDR și-a schimbat denumirea în Partidul Socialist, dar din rândurile sale s-au desprins mai multe fracțiuni și grupuri disidente.
După Revoluția din 1989, perioada de tranziție de la comunism la democrație a fost gestionată, în mare parte, de partide cu vocație social-democrată. Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea vechiului regim a fost Partidul Social Democrat Român (18 ianuarie 1990), iar președinții acestuia au fost Sergiu Cunescu (9 martie 1991 – 16 octombrie 1999) și Alexandru Athanasiu (16 octombrie 1999 – 15 iunie 2001), an în care a fuzionat, formându-se astfel Partidul Social Democrat.
Programul provizoriu al PSDR (ianuarie 1990) prevedea elaborarea unei noi Constituții, pluralism politic, separarea puterilor în stat, egalitatea în fața legii, organizarea de alegeri libere, asigurarea prin Constituție a drepturilor și libertăților cetățenești, depolitizarea Armatei, Radioteleviziunii, Justiției, libertatea religioasă, restructurarea economiei naționale.
Programul adoptat la primul Congres al partidului (7-8 martie 1991) a stabilit racordarea PSDR la principiile social-democrației moderne, scopul partidului fiind promovarea acestei doctrine, fundamentată pe principiile de libertate, dreptate socială, egalitate de șanse și solidaritate.
Mișcarea social-democrată din România își are începuturile la sfârșitul secolului trecut (1893), o dată cu fondarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. După părăsirea partidului de către așa-numiții „generoși”, care au trecut la Partidul Național Liberal, socialiștii s-au reorganizat în 1907, adoptând denumirea de Uniunea Socialistă din România, schimbată, în 1910, în Partidul Social-Democrat din România. După Primul Război Mondial, mișcarea socialistă a cunoscut noi frământări, din cauza presiunii, din interior, a radicalilor comuniști.
Astfel, după schimbarea numelui partidului, la 28 noiembrie 1918, în Partidul Socialist din România, a urmat peste 3 ani afilierea la Internaționala a III a, Comunistă (mai 1921). O serie de personalități ale partidului, ce se opuneau acestei direcții, au format, la 19 iunie 1921, Federația Partidelor Socialiste din România, o structură ce îngloba organizații socialiste distincte.
La Congresul din 7-9 mai 1927 s-a realizat contopirea și centralizarea organizatorică a întregii mișcări socialiste, prin constituirea unui singur partid – Partidul Social Democrat din România, ca reprezentant al muncitorimii. Programul adoptat cu această ocazie fixa „ca ultim scop…desființarea exploatării economice, a asupririi politice sau naționale și a înapoierii culturale sub orice formă, prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloacelor de producție, transport și schimb și transformarea statului de clasă burghezo-capitalist în societatea democratică socialistă”.
În perioada interbelică, cel mai mare succes al PSDR a fost obținerea a 7 mandate parlamentare la alegerile din iunie 1931 și iulie 1932. După 23 august 1944, partidul a participat la guvernele Sănătescu și Rădescu, iar în guvernul Petru Groza (6 martie 1945) a obținut 3 portofolii ministeriale.
Congresul Extraordinar din 10 martie 1946 a dus la scindarea partidului. Decizia acestui for ca partidul să participe pe liste comune cu comuniștii la alegerile din noiembrie 1946 și opoziția președintelui Constantin Titel Petrescu față de această măsură a dus la excluderea acestuia și a susținătorilor săi din partid și formarea Partidul Social Democrat Independent (PSDI) (președinte Constantin Titel Petrescu). La 23 februarie 1948, PSD a fuzionat cu Partidul Comunist Român, formându-se astfel Partidul Muncitoresc Român, în timp ce liderii PSDI au fost arestați și întemnițați începând din martie 1948.
La 24 decembrie 1989 s-a format un grup de inițiativă, condus de Adrian Dimitriu, fostul secretar general al PSDI, pentru reînființarea partidului. Acesta a fost înregistrat la Tribunalul Municipiului București la 18 ianuarie 1990, sub denumirea de Partidul Social Democrat Român, președinte de onoare fiind Adrian Dimitriu, iar președinte al Comitetului Provizoriu, Sergiu Cunescu. Noul partid se considera continuatorul doctrinar al PSDI, condus de Constantin Titel Petrescu.
În perspectiva alegerilor parlamentare, PSDR a semnat o declarație comună cu alte două partide „istorice”, PNL și PNȚ-CD, prin care se angajau să colaboreze și să se sprijine reciproc.
Alegerile legislative din 20 mai 1990, unde PSDR a participat cu liste proprii (cu sigla PSD), au adus partidului 0,53% din voturile pentru Adunarea Deputaților (doi deputați). Pentru Senat, PSDR nu a reușit să obțină numărul de voturi necesare pentru a trimite reprezentanți în acest for.
La 15 decembrie 1990, PSDR a format, împreună cu PNȚ-CD, PNL, PER, și UDMR, Convenția Națională pentru Instaurarea Democrației (CNID), ale cărei obiective erau „instaurarea democrației, adevărului, toleranței, armoniei sociale, patriotismului autentic”.
Primul Congres al partidului (7-9 martie 1991) a adoptat Statutul și Programul și a ales conducerea (Adrian Dimitriu – președinte de onoare pe viață, Sergiu Cunescu – președinte executiv).
PSDR este unul dintre membrii fondatori ai Convenției Democratice din România (26 noiembrie 1991), pe listele căreia a participat la alegerile legislative din 27 septembrie 1992, în urma cărora a trimis în Parlament 10 deputați și un senator.
Congresul al II lea al PSDR (10-12 decembrie 1993) a adoptat 3 documente programatice și a operat unele modificări ale Statutului. Sergiu Cunescu a fost confirmat în funcția de președinte, iar Constantin Avramescu în cea de prim-vice-președinte.
Consiliul Național din 15 februarie 1995 a hotărât ieșirea partidului din CDR, alianță a cărei conducere a refuzat ofertele PSDR de reorganizare prin renunțarea la participarea formațiunilor civice la luarea deciziilor, fapt ce ar fi anulat hegemonia PNȚ-CD în cadrul alianței. În cursul aceluiași an, PSDR s-a apropiat treptat de Partidul Democrat, alături de care a constituit Uniunea Social-Democrată (27 septembrie 1995), care și-a propus prezentarea de liste comune la alegerile locale și parlamentare din 1996 și susținerea unui candidat unic la președinție.
La alegerile legislative din 3 noiembrie 1996, USD a obținut 12,93% din voturile pentru Camera Deputaților și 13,16% din voturile pentru Senat. Ca urmare, PSDR a trimis în Parlament 10 deputați și un senator. În urma constituirii coaliției de guvernare CDR-USD-UDMR, pe baza algoritmului stabilit, PSDR a obținut, în guvernul Victor Ciorbea, Ministerul Muncii și Protecției Sociale (titular Alexandru Athanasiu), portofoliu păstrat în guvernele Radu Vasile (16 aprilie 1998) și Mugur Isărescu (22 decembrie 1999).
Al III lea Congres al PSDR (14-15 iunie 1997) a operat unele modificări în Statut, necesare pentru reînscrierea partidului la Tribunalul Municipiului București, conform noii legi a partidelor politice.
Începutul anului 1998 a marcat pentru PSDR începerea tratativelor de fuzionare cu ApR, soldate în cele din urmă cu un eșec. Între timp, la 13 mai 1999, liderul partidului, Sergiu Cunescu, a făcut cunoscută hotărârea Consiliului Național al PSDR de a denunța unilateral USD.
La Congresul din 16 octombrie 1999, în urma retragerii președintelui Sergiu Cunescu din fruntea partidului, au avut loc noi alegeri pentru președinte, ce au opus pe Alexandru Athanasiu lui Emil Putin. Primul susținea rămânerea la guvernare și păstrarea individualității partidului, celălalt – ieșirea de la guvernare și fuziunea grabnică cu ApR. Alexandru Athanasiu a câștigat, susținut și de fostul președinte, la un scor strâns (482 la 471). La 11 noiembrie 1999, grupul condus de Emil Putin a demisionat în bloc, înscriindu-se în ApR.
Congresul Extraordinar, întrunit la 20 noiembrie 1999, a completat organele de conducere (Petru Moldovan a fost ales prim-vicepreședinte) și a adus unele modificări Statutului. Totodată, s-a propus comasarea prin absorbție cu PS (condus de Tudor Mohora), până la alegerile locale din iunie 2000.
Între 14 și 22 decembrie 1999, liderul partidului, Alexandru Athanasiu, a deținut funcția de premier interimar. După intrarea în funcțiune a guvernului Mugur Isărescu, acesta a renunțat la funcția de ministru al Muncii și Protecției Sociale, în favoarea Smarandei Dobrescu, pentru a se ocupa mai bine de organizarea partidului.
La 27 ianuarie 2000, PSDR a primit în rândurile sale un grup de foști membri ai PDAR, în frunte cu Victor Surdu, și a integrat în programul partidului „Strategia de dezvoltare durabilă a agriculturii” (fostul program al PDAR). Victor Surdu a fost candidatul partidului la Primăria Capitalei, la alegerile locale din iunie 2000. Rezultatele modeste obținute la aceste alegeri (1,26% din voturile pentru primari) au determinat orientarea PSDR spre alte partide din stânga eșichierului politic, în vederea alegerilor parlamentare și prezidențiale din noiembrie.
Astfel, la 22 iulie, Consiliul Național a hotărât comasarea cu Partidul Socialist, prin absorbția acestuia, precum și începerea discuțiilor cu PDSR, PD și ApR în vederea identificării unor soluții convenabile de alianță, eventual fuziune. Demararea acestor negocieri a determinat demisia lui Victor Surdu, care dorea o alianță cu formațiunile de centru-dreapta. În urma identificării unor idei și interese comune, la 7 septembrie 2000 au fost semnate două importante protocoale cu PDSR. Primul prevedea aderarea PSDR la Polul Democrat Social din România și participarea pe listele acestei alianțe la alegeri, al doilea – crearea unui grup parlamentar comun PSDR-PDSR după alegeri și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea Partidul Social Democrat.
Ca urmare a încheierii alianței cu principalul partid de opoziție, la 8 septembrie 2000, PSDR și-a retras toți reprezentanții din guvern. Ca un bilanț al participării la guvernare, putem menționa următoarele inițiative legislative ale reprezentanților PSDR în Guvern: Sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, crearea Fondurilor universale de fonduri, Legea nr. 108/1999 pentru Înființarea și organizarea inspecției muncii, proiectul Legii privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale.
În urma alegerilor legislative din 26 noiembrie 2000, PSDR a obținut, participând pe listele Polului Democrat Social din România, alianță care a câștigat alegerile, 7 mandate de deputați și două de senatori, precum și un post în guvernul Adrian Năstase (Ministerul Tineretului și Sportului, prin Georgiu Gingăraș). La începutul anului 2001 au început discuțiile cu PDSR privind modalitatea concretă de fuzionare dintre cele două partide și de creare a Partidului Social Democrat, iar la 15 iunie 2001 s-a întrunit Congresul partidului, care a ratificat protocolul de comasare prin fuziunea cu PDSR, pentru ca a doua zi să aibă loc Congresul de constituire a Partidului Social Democrat.
PSDR a fost membru cu drepturi depline al Internaționalei Socialiste.
La 16 iunie 2001 Adrian Năstase este ales președinte al Partidului Social Democrat, funcție pe care o pierde prin necandidare la 22 aprilie 2005 în fața lui Mircea Geoană care va deține această funcție până în februarie 2010. În prezent funcția de președinte al Partidului Social Democrat este deținută de Victor Ponta.
Documentele adoptate la Congresul de constituire a partidului (16 iunie 2001) arată detașamentul formațiunii pentru doctrina social-democrată contemporană, fundamentată pe principiile de libertate, dreptate socială, egalitate de șanse și solidaritate. Noul partid se consideră continuatorul modern al valorilor și tradițiilor mișcării social-democrate din România, precum și al idealurilor Revoluției din Decembrie 1989, și se adresează în egală măsură tuturor categoriilor sociale. Programul adoptat la același Congres are ca esență modernizarea și dezvoltarea societății românești, iar ca obiective fundamentale reformarea economiei, modernizarea structurilor de proprietate, consolidarea statului de drept, dezvoltarea democrației prin perfecționarea sistemului instituțional și prin diversificarea modalităților de participare a cetățenilor la viața publică, combaterea sărăciei extreme și diminuarea sărăciei.
Organele naționale de conducere ale PSD sunt: Congresul, Consiliul Național, Biroul Executiv Central, Delegația Permanentă și Președinția.
Congresul este forul suprem de conducere, se convoacă o dată la 4 ani și are ca principale atribuții adoptarea sau modificarea Statutului, adoptarea Programului politic al partidului, stabilirea orientărilor, strategiei și tacticii partidului, alegerea Consiliului Național și a președintelui partidului, desemnarea candidatului PSD pentru funcția de președinte al României.
Consiliul Național este organul de conducere al partidului în intervalul dintre două Congrese, se întrunește săptămânal sau de câte ori este nevoie și are următoarele atribuții: alege vicepreședinții, secretarul general și membrii Biroului Executiv Central, urmărește realizarea hotărârilor Congresului, decide încheierea alianțelor politice, precum și comasarea prin fuziune sau absorbție cu alte partide sau formațiuni politice, răspunde de organizarea campaniilor electorale prezidențiale, parlamentare și locale, analizează activitatea grupurilor parlamentare, confirmă propunerile de membri ai Guvernului, aprobă bugetul anual de venituri și cheltuieli al partidului. Președintele Consiliului Național conduce lucrările acestui for și urmărește respectarea hotărârilor adoptate de acesta, primește, prin delegare, o serie de atribuții din partea președintelui partidului, coordonează unul din departamentele PSD, inițiind politici și strategii sectoriale.
Biroul Executiv Central se întrunește trimestrial sau de câte ori este nevoie și se compune din președintele partidului, președintele Consiliului Național, 7-15 vicepreședinți, secretarul general și 25-81 de membri. Principalele atribuții ale acestui for sunt: coordonează întreaga activitate a partidului între ședințele Consiliului Național, elaborează norme de aplicare a hotărârilor Congresului sau ale Consiliului Național, orientează activitatea grupurilor parlamentare, asigură informarea operativă a organizațiilor județene și a Municipiului București cu privire la activitatea curentă a partidului, negociază alianțe politice și fuziuni, administrează patrimoniul partidului, înființează și coordonează organe de lucru în probleme de doctrină, program și strategii electorale, conduce operativ campaniile electorale ale PSD, confirmă listele de candidați pentru alegerile parlamentare, pe baza propunerilor de candidaturi formulate de Consiliile organizațiilor județene, poate face unele propuneri de candidaturi proprii, cu consultarea organizațiilor județene.
Delegația Permanentă se instituie la nivelul Biroului Executiv Central, pentru coordonarea curentă a activității partidului și se compune din președintele partidului, președintele Consiliului Național, vicepreședinți, secretarul general și liderii grupurilor parlamentare și al celui ministerial.
Președintele partidului coordonează activitatea generală a PSD, prezidează ședințele Congresului și ale Biroului Executiv Central și conduce activitatea acestora, reprezintă partidul în relațiile cu autoritățile publice centrale sau locale, precum și cu alte partide sau organizații din țară și străinătate.
e) Partidele de stânga – acest tip de partide sunt asociate ideii de schimbare, de aceea ele susțin: ideea egalității dintre oameni, politicile sociale pentru categorii defavorizate: șomeri, pensionari, minorități, reforma socială, dreptatea socială, egalitatea, libertatea.
Partidele de dreapta – acest tip de partide reprezintă ideea de conservare, ele susținând: ideea inegalității naturale dintre oameni, politicile de stimulare a producției și creșterii economice sau politicile naționaliste sau conservatoare, reforma economică, piața liberă, proprietatea, ordinea, credința, familia, națiunea.
Inițial, în majoritatea țărilor europene, la stânga se plasau liberalii, iar la dreapta conservatorii. Pe măsură ce liberalii au preluat puterea, făcând o serie de reforme, au devenit apărătorii ordinii create, preluând o parte din valorile dreptei. Zona stângă a spectrului politic a fost ocupată, cu timpul, de partidele din familia socialistă, apărute către sfârșitul secolului al XIX-lea.
Granița dintre stânga și dreapta a devenit din ce în ce mai puțin vizibilă, o serie de politici fiind împrumutate de la o orientare la alta.
Partide de cadre și de mase
Un alt criteriu de clasificare al partidelor politice este dat de compoziția acestora:
partide de cadre;
partide de mase
Partidele de cadre – aceste partide sunt centralizate și puternic articulate. Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puțini membri. Cetățeni mai de vază au hotărât să se asocieze, activitățile lor fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin acest lucru înțelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceștia față de partid este de cele mai multe ori slabă.
Partidele de masă – acestea sunt efectul introducerii votului universal, cuprind un număr mare de membri, de aceea au o organizare internă mai rigidă decât a partidelor de cadre, ele sunt foarte bine organizate, de aceea, își pot acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizațiile membrilor.
=== CAPITOLUL III ===
CAPITOLUL III
DOCTRINE POLITICE PRIVIND PARTIDISMUL
Având în vedere importanța partidismului în cadrul unei vieți democratice, au existat diverse doctrine politice care, din diferite unghiuri, se referă la acest fenomen. Primele doctrine politice referitoare la partidism se întâlnesc în perioada de ascensiune a capitalismului și au glorificat fenomenul partidist, considerând că acesta constituie punctul cel mai înalt al unei vieți democratice reale dintr-o țară. Aceste doctrine își aveau geneza în avântul economic din acea etapă a capitalismului, când se considera că libera concurență în economie este dublată, în mod fericit, prin libera concurență în domeniul politic prin intermediul pluripartidismului.
La începutul și în cursul secolului XX au apărut însă și teorii, doctrine ale unor politologi care criticau partidismul, considerându-l, în cele mai multe cazuri, ca fiind sursa unor fenomene de criză din viața unor state. De pildă, în perioada interbelică, faptul că unele țări cu tradiții democratice n-au putut să se opună unor curente și grupări extremiste s-ar fi datorat partidismului, care era, în concepția politologilor, însoțit de demagogie, manipulare, politicianism, etc. Astfel de concepții au existat și după Al Doilea Război Mondial, când marea fluctuație de guvernare și o anumită instabilitate politică erau puse pe seama fenomenelor negative provocate de partidism.
Asemenea concepții au existat și în România spre sfârșitul deceniului patru al secolului XX, când regele Carol al II-lea a pregătit și apoi a instaurat regimul de dictatură, declarând inoportunitatea partidelor politice și a recurs la formațiunea politică proprie, ca mijloc de susținere a dictaturii personale.
Cauza principală care a dat naștere doctrinelor ce neagă rolul benefic al partidelor o constituie apariția grupărilor extremiste cu tendințe evidente de monopolizare a puterii politice precum: grupările de extremă dreapta sau de extremă stânga. Politica primejdioasă a acestor partide extremiste, cu grave consecințe negative, a determinat pe mulți politologi să tăgăduiască fenomenul partidist ca atare.
În prezent, doctrinele politice care se ridică împotriva partidismului și-au pierdut din importanță în fața experienței istorice ce a dovedit, fără putință de tăgadă, că partidismul este un fenomen pozitiv. Trebuie menționat însă că există încă doctrine și, din păcate, practici politice care acceptă partidismul, sub forma unipartidismului, doctrine care se sprijină pe concepția marxistă a conducerii societății de către un singur partid. Asemenea doctrine și practici politice, în urma evenimentelor care au avut loc în ultima vreme, s-au dovedit falimentare. Acolo unde se mai mențin regimuri bazate pe monopartidism (China, Coreea de Nord, unele țări în curs de dezvoltare din Asia și Africa), se constată acțiuni evidente de a înlătura această situație devenită anacronică și de a trece la o viață democratică bazată pe pluralism democratic, sub forma sa superioară – pluripartidism.
Se poate concluziona că partidismul constituie un element de bază, fără de care nu se poate concepe și asigura viața democratică a unei țări.
3.1. Conceptul de doctrină politică
Din punct de vedere etimologic termenul doctrină vine din cuvântul latin doctrina înseamnă o sumă de învățături ori instrucțiuni.
Definiția dată de Dicționarul Limbii Române definește termenul de doctrină ca fiind „ansamblu al noțiunilor unui sistem filosofic, religios, politic, etc.”
Doctrina reprezintă o concepție pe baza anumitor principii care interpretează realitatea înconjurătoare, reflectând interesele și poziția unor grupuri și categorii sociale sau comunități umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare.Se cunosc doctrine filosofice, religioase, economice, militare, politice.
Știința politică dezvoltă doctrinele politice, respectiv sisteme de idei, principii, concepții cu privire la organizarea și funcționarea societății, cu privire la esența puterii politice, cu privire la exercitarea puterii politice, cu privire la rolul instituțiilor și al clasei politice, cu privire la raporturile dintre guvernanți și guvernați.
Doctrinele politice exprimă interesele unui anumit grup social într-o anumită etapă istorică, definind concepția acestui grup față de problemele principale ale organizării politice. Virgil Madgearu era de părere că „elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o concepție asupra situației sociale sau/și asupra evoluției sociale, și un ideal social”.
Doctrinele politice urmăresc să justifice și să argumenteze pozițiile și atitudinile grupurilor sociale și ale reprezentanților lor, urmăresc să analizeze direcțiile de dezvoltare a statelor în care se manifestă acțiunea acestor grupuri sociale. Ele mai au în vedere urmărirea dezvoltării societății umane în genere, dar propun și programe de acțiune.
Prin influența pe care o au doctrinele asupra diverselor grupuri sociale sau asupra membrilor comunităților naționale, ideile, tezele doctrinelor se regăsesc în planul acțiunii politice, în constituția și legislația statelor, în programele și statutele partidelor și organizațiilor politice. Deci, doctrina apare ca un model de formulare a unor concepții care vizează efecte directe sau indirecte asupra dezvoltării societății.
Elaborarea lor este influențată de condițiile specifice social-istorice, de nivelul cultural atins de anumite societăți sau epoci, precum și de cerințele progresului istoric. În mod deosebit, perioadele de răscruce din istoria umanității sau din devenirea unor comunități umane, caracterizate prin frământări și transformări profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite și au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării și definirii unor proiecte de societate vizând reformarea celor deja existente sau înlocuirea acestora, mai mult sau mai puțin convingătoare, realiste sau cu un pronunțat caracter utopic.
Privite din perspectiva istorică, doctrinele politice se prezintă a fi capabile de roluri progresiste, conservatoare sau retrograde, în funcție de principiile lor călăuzitoare. Pornind de la aceste premise, menționăm doctrinele politice liberale și neoliberale, care prezintă respectarea voinței cetățenilor în organizarea și conducerea societății și a statului de drept, doctrinele politice conservatoare și neoconservatoare care, deși urmăresc respectarea principiilor statului de drept și a voinței cetățenilor au la bază principiul conservării unor structuri existente sau efectuarea unor schimbări cu prudență de către cei care dețin puterea politică.
Avem în vedere și doctrina politică democrat-creștină care în conducerea societății îmbină valorile și normele religiei creștine cu principiile și valorile democrate. Menționăm și doctrinele politice social-democratice care concep organizarea și conducerea societății ca o expresie a voinței cetățenilor având la bază pluralismul politic și statul de drept.
Doctrinele politice au un caracter istoric, ele susținând ideologia de la care pornesc. De asemenea, putem remarca faptul că între diferitele doctrine politice se constată un „transfer” de teze sau principii, ca rezultat al adaptării la realitatea socială. Considerăm că nici una din doctrinele politice nu poate avea caracter de universalitate.
Apariția doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele privind organizarea și conducerea societății. În consecință, în forme incipiente, ele au apărut din cele mai vechi timpuri o dată cu apariția sistemului politic.
Deoarece în formațiunile sociale sclavagistă și feudală a predominat forma de organizare politică a societății de tip absolutist și neexistând bine conturate partide politice, care să ofere variante clare de organizare și conducere a societății, în principal au dominat doctrinele politice bazate pe ideea monarhiilor absolutiste. Apariția unei diversități de doctrine politice bine definite se leagă de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de perioada revoluțiilor burgheze, de apariția partidelor politice moderne, care încep să aibă la bază activități politice proprii, pe care își fundamentează programele și acțiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleacă de la premisa că proiectul său de organizare și conducere politică a societății, bazat pe o anumită doctrină politică, reprezintă cea mai bună cale de urmat în activitatea social-politică a țării respective.
3.2. Diferențieri între doctrină și ideologie
„Doctrina politică” și „ideologia politică” sunt concepte similare, în bună măsură, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. De remarcat și rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor, invocându-se, în principal, caracterul neștiințific sau chiar dogmatic, conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă.
Din punct de vedere al etimologiei cuvântului „ideologie” provine din grecescul „idea” care înseamnă idee și din „logos” – discurs rațional.
Definiția dată de Dicționarul Limbii Române termenului de „ideologie” este următoarea „ansamblu de idei proprii unei doctrine, unei credințe, unui grup”.
O ideologie este un set sistematizat și relativ ierarhizat de opinii. Putem diferenția între principii și aplicare în cadrul unei ideologii, cele dintâi fiind premisele teoretice din care derivă aplicațiile specifice la o realitate sau alta. Dar ele funcționează, de asemenea, ca obiective finale, care pot fi atinse doar pe calea unor obiective intermediare.
În limba română, termenul de „doctrine” este mai adesea preferat celui de „ideologie”, căruia i se atribuie o conotație exclusiv negativă datorită carierei pe care termenul a făcut-o în cadrul „materialismului științific” și al propagandei comuniste. De fapt, ideologia este mai generală decât o doctrină, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă interpretarea realității politice.
Din această perspectivă, se consideră că există doar trei ideologii politice fundamentale: conservatorismul, socialismul și liberalismul, restul fiind derivate și combinate teoretice sau istorice ale lor. Așa fiind, ideologiile majore au rădăcini în curente filosofice care par la prima vedere a avea puțin în comun cu realitatea politică. A fi conservator, socialist sau liberal înseamnă, înainte de a adera la niște politici propriu-zise, să fii părtaș la o anumită concepție despre om și despre societatea omenească, despre natura omului și despre capacitatea lui cognitivă. Oricât de întemeiată ar părea în dezvoltările ei teoretice, orice ideologie are la bază o prezumție fundamentală – poate chiar fundamentalistă – de acest tip.
Cuvântul „doctrină” derivă din latinescul „doctrina”, care înseamnă „învățătură”. Din perspectiva juridică sau economică, sensul inițial al conceptului s-a păstrat în bună măsură, cu o serie de precizări și accente. Astfel, când se face trimitere la „doctrina juridică” se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar și evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice, alteori se subliniază diferențele. În vreme ce unii autori preferă „ideologia”, pe considerentul că „doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alții o preferă pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotații negative, ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste.
3.3. Criterii de clasificare a doctrinelor politice
În domeniul științelor politice, doctrinele politice s-au constituit ca disciplină distinctă relativ recentă. De altfel, însuși statutul științelor politice s-a determinat abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul unor ample dezbateri privitoare la specificul investigațiilor asupra condiției umane în raport cu cele asupra naturii.
Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărți în două mari categorii: doctrine politice privind organizarea și conducerea democratică a societății și doctrine politice privind organizarea și conducerea în mod dictatorial a societății, primele iau în considerare îndeosebi voința cetățenilor și au la bază principiile statului de drept, iar cele din a doua categorie, care ignoră voința și interesele cetățenilor și au la bază principiul statului totalitar.
La rândul lor, cele două mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin anumite principii cu nuanțe care duc la un spectru larg de gândire politică, ce fac uneori dificilă încadrarea strictă a anumitor doctrine politice într-o categorie sau alta.
În categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea și conducerea societății prin respectarea intereselor și voinței cetățenilor și au la bază principiile statului de drept, se includ: doctrine politice liberale și neoliberale, care pleacă de la respectarea voinței cetățenilor în organizarea și conducerea societății și a statului de drept, având la bază principiile unor schimbări în viața social-politică în raport cu situațiile noi, ce apar, în care cetățenii să se bucure de largi drepturi și libertăți față de stat, care nu trebuie să intervină prea mult în viața socială.
Doctrinele politice conservatoare și neoconservatoare care merg pe linia păstrării unor structuri existente sau efectuarea unor schimbări cu multă prudență de către cei care dețin puterea politică, iar statul să aibă un caracter autoritar, cu rol de intervenție în viața socială.
Doctrina politică democrat-creștină, care, în organizarea și conducerea societății, îmbină valorile și normele religiei creștine cu principiile și valorile democratice. Doctrinele politice social-democratice, care și ele, la rândul lor, concep organizarea și conducerea societății ca o expresie a voinței cetățenilor, pe baza pluralismului politic și a statului de drept, având însă la bază principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogați în care statul să ducă o largă politică de protecție socială, recurgându-se chiar la limitarea puterii celor bogați.
În categoria doctrinelor care concep organizarea și conducerea societății în mod dictatorial, nesocotind voința cetățenilor, se includ: doctrina politică fascistă, doctrina politică comunistă de tip marxist-leninist, precum și doctrinele politice rasiste, social-darwiniste, elitiste, militariste, etc. elementul comun al acestor doctrine, îndeosebi pentru cele fasciste și comuniste, este ignorarea pluralismului politic, a drepturilor și libertăților democratice, promovarea fățișă a dictaturii, opresiunii și discriminării sociale și rasiale, nesocotirea totală a principiilor statului de drept .
Vorbind despre diferitele categorii de doctrine, trebuie să ținem cont de faptul că nici una dintre aceste doctrine nu poate fi considerată ca sistem închis, cu delimitări precise. În multe cazuri, doctrinele au elemente comune, în evoluția lor nu păstrează o anumite puritate de idei. În anumite situații, unele doctrine promovează idei abandonate de altele. De asemenea, ele capătă denumiri diferite, în funcție de țări, precum: doctrina creștin-democrată, social-creștină.
Un loc aparte îl ocupă doctrinele politice tehnocratice, care pot fi apreciate ca doctrine de graniță între cele două mari categorii, deoarece acestea se bazează pe principiul ca în organele puterii să fie promovați cu precădere specialiști, tehnocrați care să ia decizii nu în raport cu interesele de grup social, ci numai potrivit cu elementele evidențiate de știință, făcând abstracție de pozițiile politice ale diferitelor grupări.
O asemenea doctrină poate să ducă la o organizare și conducere democratică a societății în situația când specialiștii din cadrul puterii sunt expresie a voinței cetățenilor, când se îmbină deci știința cu politica. Dimpotrivă, în situația când se face abstracție de factorul politic, în speță, de voința cetățenilor, aceste doctrine deschid calea unor regimuri politice dictatoriale.
Un fapt important care trebuie menționat este acela că orice doctrină politică este dublată de o doctrină economică. Doctrinele politice privind organizarea și conducerea democratică a societății se bazează pe doctrine economice privind economia de piață liberă, pe când doctrinele politice privind organizarea și conducerea dictatorială a societății au la bază doctrine economice bazate pe economia centralizată, pe amestecul statului în economie.
Apariția doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele privind organizarea și conducerea societății. În consecință, în forme incipiente, ele au apărut din cele mai vechi timpuri o dată cu apariția sistemului politic.
=== CAPITOLUL IV ===
CAPITOLUL IV
CELE MAI INFLUENTE DOCTRINE POLITICE
Problema organizării și conducerii societății i-a preocupat pe oamenii politici și pe teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. Încă din Antichitate și în continuare în perioada feudală, a revoluțiilor burgheze, precum și în cea postrevoluționară, se înfruntau, în societate, diferite curente de gândire social-politică preocupate, fiecare, de găsirea celor mai bune căi de organizare și dezvoltare a țărilor respective. Fiecare consideră că proiectul său exprimă adevărata cale pe care trebuie să se înscrie întreaga viața economică, social-politică și culturală a țării.
Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica și argumenta pozițiile și atitudinile grupurilor sociale și ale conducătorilor lor, de a prospecta direcțiile dezvoltării statelor în care acestea acționează, în special, și ale societății umane, în general, de a propune idealuri și programe de acțiune.
Elaborarea lor este influențată de condițiile specifice social-istorice, de nivelul cultural atins de anumite societăți sau epoci, precum și de cerințele progresului istoric. În mod deosebit, perioadele de răscruce din istoria umanității sau din devenirea unor comunități umane, caracterizate prin frământări și transformări profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite și au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării și definirii unor proiecte de societate vizând reformarea celor deja existente sau înlocuirea acestora, mai mult sau mai puțin convingătoare, realiste sau cu un pronunțat caracter utopic.
Datorită impactului considerabil pe care îl au doctrinele politice asupra membrilor comunității naționale sau a diferitelor grupuri sociale, în mobilizarea și antrenarea lor în realizarea unor scopuri sau obiective, ideile, tezele, concepțiile care le compun se regăsesc în planul acțiunii politice, îndeosebi, în constituțiile și legislația statelor, în programele și statutele partidelor și organizațiilor politice.
4.1. Liberalismul
Ascensiunea societății românești de la forma de guvernare absolutistă la aceea constituțională se situează în epoca de descompunere a feudalismului și de consolidare a noilor structuri capitaliste. Procesul de dezvoltare a producției materiale, dar mai ales scoaterea Principatelor Române din izolarea economică, din starea de dependență față de Poartă și integrarea lor treptată în fluxul comercial european au constituit semnele caracteristice ale unor schimbări fundamentale care au afectat întreaga societate românească.
Ideea forță a liberalismului se originează în deschiderea specifică epocii moderne realizată prin transformările calitative ale structurii mijloacelor de producție și ale mecanismului economic bazat pe capital și profit, prin emanciparea politică a națiunilor și descătușarea spiritului creator al individului, cristalizate în filonul axial al gândirii social-politice și filosofice și revoluționare. Pornit din filosofia modernă, liberalismul s-a structurat, atât în planul acțiunii economice (specific lumii anglo-saxone), cât și în cel al acțiunii politice, ca doctrină fundamentală a afirmării capitalismului și, în general, a progresului social.
Dacă la începutul secolului al XVIII-lea liberalismul politic a fost expresia unui „totalitarism ideologic”, ca alternativă unică în raport cu structurile sistemului social de tip feudal, pe măsura dezvoltării sociale, pierzându-și caracterul său „totalitar” inițial a evoluat paralel cu stadiile devenirii istorice a capitalismului, în direcția diversificării sale doctrinare în variantele liberalismului contemporan (liberalism claisc, neoliberalism, liberalism social). Practic, se poate spune că în prezent nu există liberalism, ci „liberalisme”. În esență, doctrina liberalismului susține „piața liberă”, iar valoarea politică centrală o reprezintă libertatea.
Diverse categorii sociale, boieri, negustori, meșteșugari și chiar țărani, care în cursul unei întregi epoci istorice se mișcaseră într-un singur sistem de relații determinat de cutume, reguli rigide și relativ încremenite, se văd confruntate cu o nouă realitate, cu necesități economice aflate în plină expansiune și generatoare de profunde mutații în însăși natura lor socială.
Dacă stăpânul de moșie tinde să depășească stadiul de simplu consumator de rentă feudală, să-și adapteze domeniul la nevoile comerțului cerealier prin căutarea diverselor mijloace de obținere a unor producții superioare, negustorul își extinde afacerile atât prin dezvoltarea pieței interne, cât și prin legăturile lui tot mai întinse cu importante centre productive interne și externe. Meșteșugarul medieval aspiră, la rându-i, să iasă din cadrul limitat de desfășurare a stabilimentului lui, încercând să se degajeze de vechile relații condiționate. Țăranul însuși, pe fondul unor asemenea tendințe, acționează și el cu mai multă energie pentru schimbarea condiției lui materiale și morale.
În fine, cărturarii epocii, cei dintâi care, prin luminile științei lor, au sesizat sensurile adânci ale noilor mutații, au coborât din cercul unor preocupări de strictă specialitate, punându-și cunoștințele în slujba aspirațiilor majore ale societății.
Dar transfomarea esențială survenită în răstimpul menționat a fost una de mentalitate care, într-o anumită măsură, a afectat toate clasele sociale, în primul rând pe reprezentanții influenți ai acestora.Nevoia de promovare a unor interese economice proprii, dar și deziderate aparținând întregii națiuni determină anumite categorii de oameni, la început chiar din rândul clasei politice conducătoare, al boierimii, să abandoneze atitudinea exclusiv egoistă și conjuncturală în raport cu puterea, exprimând curajos, în unele momente, necesități reale ale țării. Într-o asemenea atmosferă, se creează în sânul unor categorii sociale mai luminate o tendință de toleranță față de ideile contrare și de dezbatere deschisă a acestora, fără restricții, un spirit liberal opus concepției absolutiste a domniei.
Printr-o asemenea atitudine, afirmată inițial în medii sociale restrânse, se inaugura o concepție nouă de guvernare, în funcție nu numai de voința și ideile unui domn cu puteri nelimitate, ci și de interesele societății, exprimate deschis de diferiții ei reprezentanți. Căci, adevăratul semn al modernizării societății a constat nu atât în creșterea economică realizată, aspect neîndoielnic important, cât mai ales în măsura în care aceasta s-a deschis sub raport politic, evoluând de la un conglomerat apatic și dezinteresat de propriul viitor spre o comunitate conștientă, în care interesele diferite ale membrilor ei erau clar formulate și exprimate.
În societatea românească apare astfel o tendință politică liberală care, concomitent cu consolidarea noilor forțe productive burgheze și cu dezvoltarea culturii naționale, se amplifică și se definește clar, identificându-se cu dorințele de schimbare a unor structuri social-economice anacronice. În raport de maturizarea societății, liberalismul coboară din sferele cărturărești și boierești, unde își are obârșia, spre baza societății spre păturile largi ale acesteia, spre masele populare cărora le exprimă, pe plan politic, interesele.
Un asemenea mod de gândire politică, tocmai pentru că proclamă nu numai libertatea și egalitatea oamenilor, condamnând privilegiile, ci și dreptul de afirmare a nemulțumirilor, individual sau organizat, se infiltrează lent dar sigur în societatea românească, în toate păturile și structurile sociale, în ciuda tendințelor domniei de a-l reprima.
Dobândind treptat o puternică consistență în cadrul unui proces evolutiv, cuprinzând o întreagă epocă istorică, modul de gândire liberal se transformă într-un autentic curent politic, care-și pune pecetea asupra unor evenimente cruciale aparținând epocii moderne, inclusiv asupra procesului formării și organizării statului național român. Din acest moment, ascensiunea liberalismului devenea de nestăvilit căci, după Unirea din 1859, dar mai cu seamă după instituirea sistemului constituțional din 1866, fiind recunoscut ca o componentă legală a ideologiei politice, el putea nu numai să fie propagat deschis, dar să se constituie într-o importantă doctrină și să aspire, prin reprezentanții lui organizați într-un partid politic, la modelarea societății prin măsuri guvernamentale.
Liberalismul este un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a orânduirilor feudale și de ascensiune a burgheziei. El este opus absolutismului, care concepe conducerea societății în funcție de interesele exclusive ale unei singure clase dominante, nobilimea sau boierimea. Guvernarea societății se realizează conform unor tradiții, cutume și principii politice imuabile, a unor deprinderi de a vedea în majoritatea copleșitoare a populației o masă amorfă de simpli contribuabili, incapabilă de a afirma idei politice și de a dovedi voință comună de schimbare. Frământările și convulsiunile sociale sunt considerate doar acțiuni anarhice, reflectând pretenții mărunte și de interes local, incapabile de a se ridica până la nivelul înțelegerii unor comandamente majore ale dezvoltării social-politice, acestea constituind apanajul guvernului absolutist.
În lipsa unui sistem politic instituționalizat, prin care să se sondeze aspirațiile și necesitățile autentice ale diferitelor categorii și clase sociale, frământările și mișcările violente care răzbat uneori la suprafața societății, dar și diferitele memorii și plângeri adresate guvernului absolutist pot constitui indici semnificativi pentru direcția ameliorărilor și schimbărilor devenite imperios necesare.
Regimul absolutist realizează însă înnoiri numai în măsura în care nu i se periclitează dominația asupra societății. El reprimă, de aceea, spiritul contestatar și refuză orice comunicare directă cu societatea prin intermediul unor doleanțe formulate de jos, în numele diferitelor categorii și clase sociale. Singura formă posibilă de comunicare concepută de regimul absolutist este de sus în jos, dar aceasta redusă la transmiterea unor dispoziții imperative către locuitori. Din aceste motive, un asemenea sistem politic de guvernare privește marea masă a populației nu ca pe niște oameni liberi, cetățeni, ci ca pe niște simpli supuși.
Bazându-se pe dogme fixe, regimul politic absolutist este incompatibil cu gândirea liberă, descătușată de orice idee preconcepută și ancorată în realitatea social-economică. El poate cel mult să practice un luminism, să se inspire din măsurile sale și în administrație dintr-o cunoaștere mai apropiată a societății, a nevoilor de schimbare a acesteia, să realizeze unele lucruri chiar în interesul maselor populare spre a le face mai ușor guvernabile și a evita seisme sociale, în intenția însă de a perpetua domnia unei elite asupra celei mai mari părți a locuitorilor.
Dar, tocmai pentru că guvernarea este considerată apanajul unei minorități, în condițiile inexistenței unor instituții politice adecvate, prin care să se exprime clar interesele și năzuințele diferitelor categorii și clase sociale, se ivește o mișcare de combatere a dogmelor politice, de afirmare deschisă a criticii sau chiar a opoziției față de stările de lucruri constituite. Sunt începuturile unei mișcări care, opusă realităților pietrificate, preconizează o anumită libertate de exprimare a părerilor și ideilor nu numai de către clasa conducătoare, ci și de către reprezentanții tuturor stărilor sociale.
Liberalismul contribuie astfel la ștergerea frontierelor dintre clasele sociale, la schimbul de idei dintre acestea, punând bazele unui nou cadru politic instituțional. În societate apar, astfel, oameni care își propun nu numai să abolească cutume sau anacronisme feudale, ci formulează chiar adevărate programe politice.
Societatea simte nevoia de a se deschide în raport cu diferite idei, dar afirmarea acestora devine greoaie deoarece guvernul ia măsuri drastice de represiune. Din aceste motive, gândirea politică liberă se refugiază în cercuri politice secrete, în reuniuni intime și închise, în care se întreprinde o autentică evaluare critică a realităților social-politice, formulându-se, prin confruntare, programe Aceleași reuniuni secrete, care concentrează oameni proveniți din diferite medii sociale, tocmai pentru că puterea absolutistă refuză cu îndărătnicie să se transforme, să instituționalizeze comunicarea de jos în sus, pun la cale chiar modalități de răsturnare violentă a unui asemenea regim. Revoluția, pregătită sub raport ideologic în aceste reuniuni secrete, dominate de modul liberal de gândire politică, survine numai atunci când guvernul absolutist refuză schimbările radicale formulate de reprezentanții societății. Recurgerea la violență apare astfel ca unica modalitate de a îndepărta de la putere un regim politic anacronic, rupt de preocupările și aspirațiile maselor populare, considerate simpli contribuabili și supuși docili.
Modul liberal de gândire politică este indisolubil legat de iluminism.O societate este mai ușor dominată de un regim autocratic în condițiile în care cei mai mulți locuitori sunt ignoranți sau posedă prea puțină știință de carte. Dar, concomitent cu dezvoltarea forțelor de producție, cu ascensiunea păturilor mijlocii, a elementelor burgheze de la orașe și sate care acționează pentru schimbări social economice, survine un fenomen de luminare științifică și culturală, în grade diferite, în rândul a numeroși locuitori.
Luminarea prin cultură apare mai întâi în mediul clasei politice conducătoare, al nobilimii sau boierimii, fapt care îi permite să înțeleagă mai bine resorturile și mecanismele social-economice, să detecteze anumite măsuri politice imperioase, deprinzând-o, totodată, cu o atitudine critică față de stările de lucruri existente și chiar să tolereze păreri deosebite de acelea oficiale. Dezvoltarea învățământului public și a culturii naționale constituie însă elemente esențiale în ridicarea nivelului intelectual al maselor populare, îndeosebi al burgheziei urbane și rurale, acestea devenind factorul cel mai activ nu numai pe tărâm economic, ci și din punct de vedere al conduitei față de regimul politic. Survine astfel în sânul burgheziei o atitudine activă față de putere.
Tocmai luminarea prin știință de carte și cultură, laolaltă cu performanțele economice, fac din burghezie un element social conștient de rolul său în societate. Din aceste motive, realitățile social-economice sunt privite cu un mai pronunțat accent critic, formulându-se chiar păreri cu privire la modalitățile de a face societatea mai guvernabilă, în raport cu năzuințele poporului.
Prin luminile culturii și ale științei de carte, toate clasele sociale înțeleg mai bine nu numai interesele individuale, ci și imperativele generale de dezvoltare, acționând pentru schimbări menite să pună capăt unei guvernări absolutiste. Liberalismul este dependent într-o anumită măsură de luminism, acesta din urmă fiind un însoțitor permanent al gândirii politice descătușată de orice îngrădire, capabilă să formuleze diferite opțiuni pentru impulsionarea dezvoltării societății.
4.2. Conservatorismul
Conservatorismul este una din cele trei ideologii politice semnificative în Occidentul ultimelor două veacuri, alături de liberalism și socialism.
O ideologie este un ansamblu coerent de idei morale, economice, sociale și culturale care se află într-o relație strânsă și bine cunoscută cu politica și cu puterea politică; mai exact, cu acea bază politică aptă să asigure victoria respectivului ansamblu de idei. Spre deosebire de o simplă înlănțuire trecătoare de opinii, o ideologie se menține în viață o perioadă considerabilă de timp, are apărători și purtători de cuvânt demni de luat în seamă, și un grad înalt de instituționalizare. Este foarte probabil ca istoria ei să conțină figuri charismatice – un Burke, un Disraeli, un Churchill, etc. – atât printre conservatori, cât și printre adversarii lor liberali sau socialiști.
Orice ideologie evocă legăturile sale atât cu practica politică – cu sfera politicienilor, a partidelor politice, a proclamațiilor și a legilor promulgate – cât și cu anumite cărți, articole și conferințe. La prima vedere, am putea fi mai înclinați să ne îndreptăm privirea către prima din cele două sfere – cea a campaniilor, a alegerilor, a guvernelor constituite și a discursurilor politice. Dar această abordare ne-ar putea amăgi, și chiar ne-ar înșela așteptările. Evident că există o legătură între practica politică și ideologie, însă aceasta nu este una de oțel; ea nu garantează că un partid, fie și cel mai disciplinat, sau liderii acestuia vor rămâne întotdeauna fideli ideologiei. Urgențele, accidentele, deciziile tactice pot conduce și adesea chiar conduc la erezie. Cum ea se practică de obicei în numele victoriei individuale sau a partidului, faptul nu contează foarte mult. La urma urmei, un partid politic are un singur scop, care le înlătură pe toate celelalte, victoria. Și același lucru poate fi spus în mare măsură și despre un politician, în orice caz despre cel serios.
Încercarea de a deriva ideologia din deciziile și acțiunile politicienilor, chiar și ale celor mai renumiți dintre ei, conduce de cele mai multe ori la confuzie. Nu că ideologiile ar fi imuabile și imune la loviturile primite din partea oamenilor și a întâmplărilor. Dar nici un politician nu trăiește numai din ideologie; cu toții sunt în același timp mai mari și mai mici decât ideologia pe care o reprezintă. Precum Anteu, politicianul trebuie să atingă din când în când solul ideologic, dar nu trebuie să subestimăm niciodată tentațiile puterii, ale dorinței de a nimici opoziția, și impulsul de a fi câteodată răzbunător.
Proclamația lui Lincoln privind emanciparea sclavilor, agitațiile provocate de Bismarck în favoarea asigurărilor contra șomajului, opțiunea lui Disraeli pentru legile reformiste din anii '70 ai secolului trecut, îmbrățișarea de către Churchill a liberalilor în 1909 și a legilor potrivnice aristocrației, ba chiar a celor potrivnice băuturilor alcoolice, uluitoarea schimbare cu 180° a politicii lui de Gaulle în Algeria, toate acestea sunt acțiuni curajoase ale unor conservatori „de cursă lungă”. Dar este absurd să încerci introducerea cu forța a acestor inițiative în ideologia conservatoare. Ar însemna să ignorăm melodia ce stăpânește mintea oricărui mare politician, vorbindu-i acestuia despre dorințele sale profunde sau despre imperativele naționale.
Disraeli a spus-o limpede:
„Adevărul este, domnilor, că un om de stat este rodul vremii sale, copilul circumstanțelor, creația timpului său. Un om de stat este esențialmente o fire practică” și „când este chemat în serviciul țării, el nu are de ce să se întrebe care vor fi fost opiniile sale cu privire la cutare sau cutare subiect; el trebuie doar să stabilească ceea ce este necesar și folositor și să ia cele mai potrivite măsuri”.
Churchill remarca și el că „adevăratul patriotism cere uneori ca oamenii să acționeze în anumite perioade într-un mod cu totul opus celui în care au acționat în alte dăți”. Efortul pur personal – cu un cuvânt: egoismul – nu trebuie niciodată trecut cu vederea. Ceea ce Beaverbrook spunea despre Lloyd George se potrivește și altora: „Nu-i pasă în ce direcție călărește atâta timp cât el ține hățurile”.
T. S. Eliot a oferit acum 40 de ani, într-o conferință despre literatură și politică, un răspuns satisfăcător atât pentru conservatorism, cât și pentru oricare altă ideologie. El spunea că natura practicii politice ne obligă să accedem la un strat diferit al resurselor, un strat pe care Eliot, urmându-l pe prietenul său V. A. Demant, l-a numit „pre-politic”. Acesta, spunea Eliot, este „stratul în care orice gândire politică serioasă trebuie să-și împlânte rădăcinile și din care trebuie să își tragă seva”. El este creat într-o perioadă de timp considerabilă de către oameni diferiți – critici sociali, gânditori politici și chiar politicieni. Ceea ce toți acești oameni au în comun este angajamentul lor față de un obiectiv politic de mare anvergură, de tipul celui care în Occident este cel mai bine reprezentat de către conservatorism, liberalism și socialism. Eliot afirmă că în mod normal trebuie să existe o „gradație a tipurilor, de la gândirea pură la acțiune”, la una din extreme aflându-se tipul contemplativ, iar la cealaltă activistul politic; între aceste două stadii-limită se găsește „pre-politicul”.
Fundamentală pentru conservatorismul politic este viziunea sa despre rolul istoriei. Redusă la esență, „istoria” nu este altceva decât experiență umană; încrederea conservatorilor în istorie decurge din încrederea lor în experiență și din disprețul față de gândirea abstractă, deductivă, în chestiunile referitoare la relațiile umane. Probabil că cea mai faimoasă replică a lui Burke din Reflecțiile sale este cea în care el respinge credința iluministă în contract, nu numai în contractul social, pe care Locke, Hobbes, Pufendorf și atâția alți gânditori politici l-au considerat factorul întemeietor al statului, ci și în contractul cu o semnificație mult mai revoluționară descris de Rousseau ca premisă permanentă, continuă a suveranității. Burke scria:
„Societatea este într-adevăr un contract…Ea este un parteneriat între științe, un parteneriat între arte; un parteneriat între virtuți și perfecțiuni… un parteneriat nu doar între cei vii, ci și între vii, morți și cei încă nenăscuți”.
O frază aproape la fel de celebră, din aceleași Reflecții ale lui Burke, este și următoarea: „ Oamenii nu vor privi în viitor, la o posteritate ce nu privește în urmă, la strămoșii ei”. Este evident că, din punctul lui Burke de vedere, prezentul nu este liber să refacă structura socială după cum ar dicta fantezia sau „spiritul inovator”, lucru pe care gânditorii naționaliști îl negau din răsputeri. Nu este adevărat, credea Burke, că legitimitatea statului depinde doar de consensul tacit, de continua reînnoire a contractului social invocată de Rousseau. Legitimitatea este opera istoriei și a tradițiilor ce depășesc cu mult resursele unei singure generații.
Din punctul de vedere al conservatorilor, realitatea socială putea fi cel mai bine înțeleasă doar printr-o abordare istorică. Nu putem ști unde ne aflăm, și cu atât mai puțin încotro ne îndreptăm până nu știm ce am fost. Acesta este fundamentul filosofiei conservatoare a istoriei.
Pentru conservatori, istoria reprezintă o forță similară celei a selecției naturale pentru evoluționiști.
Nu există un principiu mai important pentru filosofia conservatoare decât acela al inerentei și absolutei incompatibilități dintre libertate și egalitate. Această incompatibilitate derivă din scopurile opuse ale celor două valori. Ținta libertății este de a proteja proprietatea – în sensul cel mai larg al cuvântului, incluzând atât bunurile materiale, cât și cele spirituale ale individului și ale familiei. Obiectivul egalității este, pe de altă parte, o anume redistribuire sau nivelare a valorilor materiale și spirituale inegal răspândite ale unei comunități. Mai mult, de vreme ce puterile fizice și intelectuale ale indivizilor diferă încă de la naștere, orice efort de a compensa prin legi și intervenții guvernamentale această stare de lucruri nu poate decât să restrângă libertățile celor implicați, mai ales ale celor mai puternici și mai străluciți dintre ei. Aceasta este, pe scurt, viziunea privitoare la relația dintre libertate și egalitate de la care scriitori conservatori, începând cu Burke, nu s-au abătut nici un moment.
Conservatorismul, înainte de a fi doctrină politică, a existat ca stare de spirit, atitudine, însoțind politicul de-a lungul evoluției sale istorice.
Doctrina conservatoare este o doctrină care, în mersul înainte al unui stat, nu pierde niciodată din vedere două lucruri: întâi, învățământul trecutului: tradiția, și al doilea, starea reală a țării: realitatea.
Doctrina conservatoare, având la bază, ca și doctrina liberală, principiile statului de drept, susține însă ideile inegalității oamenilor, ale necesității existenței claselor sociale, distincte și ierarhizate, rolul primordial al proprietății private în apărarea ordinii sociale, al religiei ca instituție fundamentală, al inegalității indivizilor și claselor sociale ca ordine firească, înscrisă în natura umană, statului revenindu-i sarcina apărării și reglementării acestei ordini sociale.
Multe doctrine conservatoare din țările dezvoltate au o importantă componență religioasă, devenind doctrine democrat-creștine, care stau la baza partidelor cu același nume.
Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează organizarea și conducerea societății prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice tradiționale.
4.3. Social-Democrația
Social-democrația sau socialismul tradițional este o denumire generală dată curentului social muncitoresc, pe baza căruia, în a doua jumătate a secolului trecut s-au creat partide socialiste și social democrate. Din aceste partide s-au desprins mai târziu partidele comuniste.
Social-democrația a pornit de la promovarea libertății, democrației, solidarității, pluralismului politic. Tezele sale teoretice și modalitățile sale de acțiune practică s-au impus atenției după cel de-al Doilea Război Mondial, când partide de orientare social-democratică au ajuns la guvernare. Ca teorie și practică de guvernare, social-democrația are trăsături generale dar și particulare. În țări ca: Germania, Franța, Suedia, Austria, Spania, partidele socialiste au evoluat în mod diferit, guvernând singure sau în colaborare cu alte forțe politice.
Social-democrația a propus un sistem social economic și politic bazat pe factori obiectivi și subiectivi așa după cum putem menționa: proprietatea publică și proprietatea individuală, gestiunea socială și cea particulară, prevederile sociale, controlul investițiilor, fiscalitatea, votul universal. În ceea ce privește viața politică, social-democrația s-a manifestat adepta realizării unei colaborări a forțelor politice în guvernare. De asemenea, social-democrația nu a acceptat tezele liberale care separă sfera publică, statală, de sfera intereselor particulare. Social-democrația este adepta recunoașterii intervenției statului în economie prin intermediul pârghiilor politice.
Considerând democrația o forță socială activă, doctrina social-democrată s-a delimitat de concepția liberală clasică, potrivit căreia statul nu trebuie să intervină în economia de piață spre a asigura munca și securitatea cetățenilor săi. În momentele când era la putere și chiar când se găsea în opoziție, social-democrația a dezvoltat un sistem de măsuri sociale care să permită asigurarea securității sociale, să garanteze bunăstarea, urmărind și diminuarea sărăciei.
Datorită faptului că izvorul social-democrației a fost în muncitorime, ea a urmărit integrarea maselor în societatea democratizată. Deci, socialiștii au înțeles necesitate de a se prezenta și acționa în cadrul unor „mari partide populare reformatoare”, partidele cuprinzând noi categorii de salariați generate de dezvoltarea economică, îndeosebi de sfera serviciilor. Se constată lărgirea continuă a bazelor sociale ale mișcării social-democrate mai ales pe seama funcționarilor, a micilor producători și meseriașilor, a unei părți din ce în ce mai mari a intelectualității.
Din punct de vedere organizatoric, raportul social-democrației cu muncitorimea se sprijină pe sindicate. Sindicatele se integrează în societatea civilă, ceea ce permite contactul cu opinia publică. Un loc deosebit în relațiile dintre sindicate și social-democrație revine unor structuri și instituții specifice de educație, de formare cultural-profesională. În același timp, se află sub incidența social-democrației organizarea cooperatistă, care cuprinde milioane de consumatori, numeroase organizații pentru odihnă, etc. Astfel, s-au creat structuri organizatorice cu numeroase ramificații.
Conform concepției social-democratice, partidele politice, indiferent de orientare nu trebuie să urmărească numai problema puterii, ci au rolul de a asigura o legătură între stat și societate.
Socialismul se include între doctrinele politice contemporane. Prin termenul de socialism se caracterizează o societate eliberată de exploatarea omului, în cadrul căreia se înfăptuiește egalitatea și justiția socială. Pentru realizarea scopului său, socialismul prevede în sfera economică existența proprietății private precum și a celei publice, care aparține unor colectivități sau chiar statului, în unele cazuri, iar în sfera politică democrația pluralistă și statul de drept.
Ideea fundamentală a socialismului tradițional sau a socialismului democratic se referă la cucerirea și întărirea egalității sociale.
În documentele partidelor și mișcărilor socialiste din Europa, socialismul este considerat ca un obiectiv de acțiune niciodată încheiată, elementul său viabil constând în redefinirea pentru fiecare etapă a direcției de înaintare în lumina a 3 valori fundamentale: libertatea, dreptatea și solidaritatea ca elemente consitutive ale socialismului democratic.
4.4. Țărănismul
În logica conservatorismului, apelul la țărănime, ca forță socială păstrătoare a unor tradiții îndelungate capabilă să perpetueze un specific național-cultural dar și să susțină o evoluție organică a societății, pare cu totul firesc chiar dacă, pe plan european, masivele procese de industrializare reduc nu numai contribuția agriculturii la sporirea avuției sociale ci și ponderea clasei țărănești în structurile sociale (în țările dezvoltate ea nu trece de 3-5% în ansamblul populației active); pentru a nu evoca și restructurarea din interior a caracteristicilor de grup social distinct, deoarece stilul de viață, de gândire și formația culturală a țăranului tradițional se schimbă radical. Cu toate aceste mutații în condiția țărănimii, pentru mulți autori ea rămâne un factor de stabilitate și continuitate social-istorică iar viața la sat și economia lui naturală încărcate de virtuți.
Țărănimea este forța socială capabilă să susțină un evoluționism istoric, să asimileze treptat și cu măsură echilibrată noile cadre de viață social-politică, asupra cărora să-și pună amprenta propriile sale soluții.
În România doctrina țărănistă s-a putut dezvolta în dependență de ponderea masivă a țărănimii în structura generală a populației, în condițiile în care asimilarea structurilor capitaliste de producție și a sistemului politic corespunzător întâmpină o puternică rezistență în a doua jumătate a secolului trecut un întreg climat spiritual se construia în legătură cu nevoia promovării specificului național al poporului nostru, cu dezvoltarea unor „forme” instituționalizate și normative legate de „fondul” problemelor reale ale societății românești, care nu îngăduia salturi, revoluții.
Influența capitalismului asupra agriculturii și clasei țărănești s-a manifestat în diferite feluri. Mai întâi, a dispărut, sub puternica concurență a fabricatelor, industria casnică și acest fapt a însemnat o sărăcire a țărănimii, atâta timp cât agricultura țărănească nu s-a intensificat, atâta timp cât țăranul, muncitor al ogorului său propriu, n-a fost împins de forțe externe să concentreze munca sa în gospodăria agricolă și să producă mai mult. Aceasta s-a întâmplat însă curând, prin faptul că dezvoltarea orășenească a creat o piață largă pentru produsele gospodărești, îmboldind la muncă intensivă și despăgubind țărănimea de pierderea cauzată prin lipsa de lucru silită la care o condamnase industria capitalistă, prin distrugerea industriei casnice.
În acest context se dezvoltă în România o serie de curente de gândire (junimism, poporanism) cu un puternic conținut conservator, animate de o viziune evoluționist-istorică, de o critică la adresa formelor de civilizație modernă, de un apel la tradițiile și felul de a fi a poporului român, de o dorință de a rezolva ceea ce în epocă se numea „chestia țărănească”. Problema reală pe care Mihai Eminescu o semnalează în „Timpul” cu o vigoare rar întâlnită.
În înțelegerea stării țărănești pot fi invocate numeroase explicații. Mai întâi este vorba de o dezvoltare de loc organică a economiei românești a timpului, creându-se disfuncționalități între industrie, agricultură, comerț și finanțe. Apoi trebuie avut în vedere faptul că sistemul de producție în agricultură nu stimula modernizarea ei, nici marii latifundiari nici țăranii nefiind interesați în dezvoltarea unor tehnologii noi.
Elementele doctrinei țărăniste au stat la baza activității Partidului Național Țărănesc, participant la guvernarea țării din perioada interbelică. Deși a avut câteva aripi (de stânga, reprezentată de V. Madgearu, D. Dobrescu, P. Andrei; de centru, avându-i ca personalități pe A. Călinescu, M. Costăchescu, M. Ralea și de dreapta în frunte cu I. Maniu, I. Mihalache și A. Vaida-Voievod, acești trei fruntași politici ilustrând direcții programatice distincte), P.N.Ț. a acționat relativ unitar în guvernare deși cu multe inconsecvențe.
Alături de P.N.Ț., în numele țărănimii și al problemelor ei acționau și alte forțe politice (Partidul Țărănesc Radical, Partidul agrar) unele fiind dizidente. La alegerile din 20 decembrie 1937, P.N.Ț. a obținut 20,40% din voturi, fiind al doilea mare partid politic al țării. Dizolvat în perioada comunistă el s-a reînființat după 1989 ca partid democrat-creștin.
=== INTRODUCERE + CAPITOLUL 1 ===
INTRODUCERE
În cadrul științelor politice, Politologia ocupă un loc important prin problematica pe care o abordează.
Politologia reprezintă una dintre cele mai vechi științe despre societate, apariția și dezvoltarea ei fiind strâns legate de afirmarea politicului ca sistem și îndeosebi, a statului. Însăși denumirea de „politologie” provine de la două cuvinte grecești: „polis”- care înseamnă stat, cetate și „logos” – care înseamnă știință, semnificând știința despre stat, despre cetate, respectiv știința politică.
Problematica Politologiei, complexă și diversificată, impune elucidarea unor probleme, precum: sistemul politic, puterea politică, statul, partidele politice, democrația, regimurile politice, societatea politică – societatea civilă, cultura și acțiunea politică, doctrine politice privind organizarea și conducerea societății.
În prezenta lucrare doresc să prezint două dintre aceste probleme, și anume: partidele politice și doctrinele politice privind organizarea și conducerea societății.
Studiul acestor teme, precum și al altora, asigură un minimum de cunoștințe de cultură politică, necesare în formarea tuturor specialiștilor din diferite domenii de activitate, cât și pentru înțelegerea fenomenului politic de către cetățeni, în general.
Lucrarea este structurată în patru capitole. În prima parte a acesteia am abordat ca temă de studiu partidele politice, având în vedere atât conceptul de partid politic pornind de la sensul pe care îl are, modul în care ele sunt organizate pe teritoriul țării noastre. Tot în cadrul primului capitol am vorbit despre principalele trăsături și funcții pe care le au partidele politice, cum poate înceta activitatea acestora, dar și despre rolul major pe care acestea le au în cadrul conducerii societății într-un stat de drept, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Constituția României și în Legea nr. 14/2003 a partidelor politice.
În al doilea capitol am cuprins sistemele de partide care și-au găsit utilitate pe parcursul timpului, evidențiind faptul că sistemul pluripartidist este cel care reprezintă un stat democratic, care respectă opinia cetățenilor, prin care aceștia sunt stimulați să participe activ la viața publică. Tot în cadrul acestui capitol am abordat o tipologie a partidelor politice în funcție de cele mai importante criterii de clasificare a acestora, și anume în funcție de criteriul apartenenței și orientării membrilor ce le compun, în funcție de compoziția partidelor și în funcție de cel mai des întâlnit criteriu în clasificarea acestora: obiectivele socio-politice ale unui partid.
În cea de a doua parte a lucrării, capitolul trei, am ales ca temă doctrinele politice, pornind de la conceptul pe care îl reprezintă și specificul acestuia și continuând prin a prezenta pe scurt, o clasificare a acestora în funcție de tipul de conducere și organizare a societății: de tip democratic sau dictatorial.
În ultimul capitol al proiectului am abordat ca temă de cercetare cele mai influente doctrine politice de-a lungul istoriei: Conservatorismul, Liberalismul, Social-Democrația și Țărănismul și rolul extrem de important pe care acestea le-au avut și le au în continuare în configurarea puterii politice atât pe teritoriul țării noastre, cât și în întreaga lume.
În concluzie, pentru a încheia în concordanță cu tema proiectului, partidul politic poate fi considerat a fi "una dintre cele mai sugestive și mai interesante personalități colective ” manifestându-se ca element și factor al sistemelor și acțiunilor politice. În epoca pe care o parcurgem, activitatea partidelor este legată de organizarea societății civile, conturând o anumită ordine în viața social-politică care nu s-ar putea realiza în mod spontan, influențând sensul dezvoltării economice, social-culturale și spirituale a societății. Organizarea și conducerea societății actuale este legată de activitatea partidelor politice. Apariția și dezvoltarea partidelor politice are rolul de a atrage grupurile sociale și a le antrena în procesul de făurire a unei societăți democratice.
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE „PARTID POLITIC”
Din punct de vedere etimologic termenul de partid vine din cuvântul latin pars-partis (parte dintr-un întreg).
Definiția dată de Dicționarul Limbii Române definește termenul de partid astfel „grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale.”
P. P. Negulescu considera partidele politice curente mai mult sau mai puțin puternice ale opiniei publice. Un partid politic trebuie să fie o parte a națiunii și să se caracterizeze printr-o comunitate de idei.
Conceptul de partid desemnează o grupare relativ organizată și stabilă care exprimă sintetic interesele unui grup social, le reprezintă programatic și le promovează în forme specifice, luptând pentru cucerirea sau menținerea dominației politice, a puterii. În termenii cei mai generali, partidul politic ar putea fi definit ca organizație relativ durabilă formată din indivizi care împărtășesc aceeași concepție ideologică, subscriu la un set comun de valori social-politice, acționând pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu.
Activitatea politică în societate se realizează nu numai prin intermediul statului, a instituțiilor și organismelor ce țin de acesta, ci și printr-o vastă și complexă rețea de organizații și instituții extrastatale. Dintre acestea cele mai vechi și mai importante sunt partidele politice.
Existența partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un element esențial al vieții democratice. Democrația începe și există numai odată cu apariția și dezvoltarea partidismului.
Considerat a fi, pentru societate, una dintre cele mai sugestive și mai interesante personalități colective, partidul politic apare ca element și factor al sistemelor și acțiunilor politice, sub înfățișări variate și personale.
Partidele politice reprezintă componente funcționale esențiale în sistemele politice, începând cu Epoca Modernă. În calitate de instituții sau structuri ale universului politic, partidele politie au apărut și s-au dezvoltat ca urmare a extinderii votului universal și a prerogativelor parlamentare ce decurgeau din regimurile democratice reprezentative pentru anumite grupuri politice. Din bogata literatură privind geneza partidului politic, câștigă tot mai mult teren ideea că partidul politic este copilul legitim al modernizării politice prin intermediul democrației reprezentative.
Se consideră, de asemenea, că un partid ar fi expresia relațiilor de tip asociativ, reflectând apartenențe bazate pe libera înregimentare, cu scopul de a înfăptui un ideal sau a obține avantaje materiale pentru militanții săi. În alte abordări, partidele politice sunt grupări voluntare mai mult sau mai puțin organizate, care, în numele unei anumite concepții asupra intereselor comune și ale societății, pretind să își asume singure sau în coaliție funcțiile guvernării.
Ca fenomen politic partidismul reprezintă o componentă dinamică a vieții democratice active, în sensul că democrația începe să se manifeste eficient social o dată cu apariția și dezvoltarea partidelor ca instituții politice.
În Europa și în lume apariția partidelor moderne e o consecință logică a rolului tot mai mare al consultărilor electorale și răspunde unor necesități funcționale. Partidele sunt intermediare între instituții și indivizi, selecționează candidații, propun programe, formulează opțiuni, dau soluții tehnice. Fiecărui tip de corp electoral îi corespunde un anumit tip de partid.
În România art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor. Această funcție esențială se dimensionează în raport de valorile democrației constituționale astfel cum sunt ele definite în art. 1 și în art. 8 din Constituția României:
alin. 1 Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.
alin. 2 Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
Într-un stat democratic și de drept consacrarea prin Constituție a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Constituția trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice și coordonatele în care se pot organiza și funcționa.
Constituția României intrată în vigoare în anul 2003, reglementează partidele politice în mai multe articole.
Textele de bază rămân cele din art. 8 menționat mai sus ca și cele din art. 40 potrivit căruia:
alin. 1 Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.
alin. 2 Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.
alin. 3 Nu pot face parte din partide judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.
alin. 4 Asociațiile cu caracter secret sunt interzise.
Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice și de aici derivă două definiții: definiția în sens larg stipulează că partidele politice sunt acele asociații care participă la lupta pentru putere. Definiția în sens restrâns consemnează că partidele politice sunt organizații care vizează prin lupta parlamentară cucerirea și influențarea puterii și care sunt legate de regimul democratic al puterii.
1.1. Organizarea și resursele partidelor politice
Partidele politice se organizează și funcționează după criteriul administrativ-teritorial. Fiecare partid politic trebuie să aibă statut și program politic proprii.
Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:
denumirea integrală și denumirea prescurtată;
descrierea semnului permanent;
semnul permanent sub forma grafică alb-negru și color, în anexă;
sediul central;
mențiunea expresă că urmărește numai obiective politice;
drepturile și îndatoririle membrilor;
sancțiunile disciplinare și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
procedura de alegere a organelor executive și competențele acestora;
competența Adunării Generale a membrilor sau a delegaților acestora;
organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare și prezidențiale;
organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o alianță politică ori în alte forme de asociere;
condițiile în care își încetează activitatea;
modul de administrare a patrimoniului și sursele de finanțare, stabilite în condițiile legii;
organul care reprezintă partidul în relațiile cu autoritățile publice și terți;
alte mențiuni prevăzute ca obligatorii în prezenta lege.
Statutul și programul politic ale partidului trebuie să fie prezentate în formă scrisă și aprobate de organele împuternicite prin statut.
Partidele politice au ca subdiviziuni organizații teritoriale, potrivit organizării administrative a țării, care au numărul minim de membri prevăzut de statut. Organele locale pot reprezenta partidul politic față de terți la nivelul local corespunzător, pot deschide conturi la bancă și răspund de gestionarea acestora.
Adunarea generală a membrilor și organul executiv, indiferent de denumirea pe care au o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic și a organizațiilor sale teritoriale. Conducerile organizațiilor teritoriale se aleg pentru o perioadă determinată, prevăzută de statut. Statutul poate prevedea și alte organe, cu atribuții formulate explicit.
Partidele politice legal constituite pot proceda la reorganizare. Reorganizarea poate consta în comasare, prin absorbție sau fuziune, ori în divizare, totală sau parțială.
Comasarea a două sau mai multe partide legal constituite se realizează prin aprobarea protocolului de comasare de către organele supreme de decizie ale fiecărui partid, în cadrul ședinței comune a acestora. În protocolul de comasare se vor menționa în mod expres modalitățile de transfer al sumelor, bunurilor și contractelor deținute de partidele comasate, precum și procedura de garantare a continuității vechimii în partid a membrilor partidelor politice care fuzionează.
În protocolul de comasare se stabilește caracterul acesteia: prin absorbție sau prin fuziune.
În situația comasării prin absorbție, unul dintre partidele politice își păstrează personalitatea juridică, subrogându-se în drepturile și obligațiile partidelor absorbite care își încetează activitatea, inclusiv prin cumularea subvențiilor acestora. În protocolul de comasare se va preciza care partid își păstrează personalitate juridică, având drept consecință păstrarea denumirii integrale, a denumirii prescurtate, a semnului permanent și electoral, precum și a programului politic.
Protocolul de comasare și, dacă este cazul, modificările la statutul partidului care își păstrează personalitatea juridică se comunică, în termen de 10 zile de la adoptarea acestora, Tribunalului București. Partidele politice absorbite vor fi radiate din Registrul partidelor politice.
În urma comasării prin fuziune a unor partide politice rezultă un partid politic nou, care se subrogă în drepturile și obligațiile partidelor politice care au fuzionat. Denumirea integrală, denumirea prescurtată, semnul permanent, semnul electoral și programul politic ale noului partid pot fi sau pot proveni de la unul sau mai multe dintre partidele care participă la fuziune.
Un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului său suprem de decizie. Divizarea poate fi totală sau parțială.
Divizarea totală constă în împărțirea întregului patrimoniu al unui partid politic care își încetează existența către două sau mai multe partide existente sau care iau naștere astfel.
În cazul divizării totale, prin hotărârea de admitere a cererii de înscriere a ultimului partid care ia astfel ființă se va dispune și radierea din Registrul partidelor politice de la Tribunalul București a partidului divizat.
Divizarea parțială constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unui partid politic, care își păstrează personalitatea juridică, și transmiterea acestei părți către unul sau mai multe partide care există sau care se înființează în acest fel.
Resursele partidelor politice
Prima resursă a unui partid politic este sigla sa (dă recognoscibilitate unui partid politic și asigură publicul asupra valorilor, principiilor și acțiunilor pe care acel grup le promovează).
Cea de a doua resursă este dată de bani care asigură în condiții concurențiale capacitatea unui grup politic de a răspunde exigențelor electorale. Banii nu sunt o resursă public recunoscută, datorită suspiciunii de corupție. Problema corupției și a clientelismului politic a adus în discuție modalitățile de control asupra finanțării partidelor politice, finanțare care nu este în mod absolut transparentă.
Numărul de membri reprezintă o a treia resursă a grupurilor politice. Orice partid își afirmă în mod public numărul de membri pentru a demonstra propria capacitate de mobilizare. În funcție de tipul de partid, raportul număr de membri-finanțare variază. În cazul partidelor de cadre finanțarea acțiunii politice se realizează prin obligația de a plăti un cuantum din veniturile pe care le au toți demnitarii și funcționarii publici ce aparțin acelui partid. În cazul partidelor de masă finanțarea se face pe bază de cotizație; cu cât numărul de membri este mai mare, cu atât fondul bănesc crește.
Competența este o altă resursă a partidelor politice și constă în capacitatea partidelor de a atrage tehnicieni pentru rezolvarea unor anumite probleme și pentru elaborarea unor anumite politici publice coerente.
O a cincea resursă este informația care presupune atât accesul privilegiat la informațiile necesare pentru maximizarea competenței, cât și capacitatea partidului de a oferi partenerilor și mass-mediei informații specifice.
Toate aceste măsuri pot fi utilizate în măsura în care partidul dispune de capacitatea de a se relaționa la instituțiile publice și private și de a crea rețele de comunicare.
Alte două resurse importante pot fi considerate imaginea grupului și susținerea electorală.
1.2. Trăsături și funcții ale partidelor politice
Ca entități de sine stătătoare, cu structuri și funcții proprii, partidele politice se deosebesc atât de organismele și instituțiile statale, cât și de cele extrastatale printr-o serie de trăsături, cum sunt:
partidele politice se constituie și acționează pe baza voluntarismului, a liberului consimțământ al membrilor săi;
obiectivul fundamental al activității oricărui partid politic îl constituie problema puterii, sub toate ipostazele sale, ale deținerii și exercitării ei, a controlului sau influențării ei sau a cuceririi. De aceea, într-un stat democratic lupta pentru putere este o luptă între partide, între doctrinele și programele politice promovate de acestea;
are caracter conștient – în sensul că este o asociație liberă de cetățeni, ce urmărește fie să ajungă la putere, fie să păstreze puterea pentru realizarea unui set de valori social-politice.Un partid, unește deci, oameni care au același crez politic, doritori să-l slujească și, cred ei, capabili să o facă;
are caracter de grupare socială – în sensul că partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale. Experiența istorică a dovedit că partide care implică în denumirile lor termeni ca: democrat, național, muncitoresc, țărănesc, popular, etc. și care afirmă că au ca țel slujirea poporului s-au dovedit a fi, în realitate, antipopulare, partizane, de grup. În principal, orice partid care acționează în direcția preluării puterii se adresează prin programul său, tuturor cetățenilor țării;
are caracter istoric – în sensul că partidele au apărut odată cu organizarea politică a societății și au evoluat împreună cu aceasta. Așadar, geneza partidelor politice este legată de momentul istoric al afirmării sclavagismului, de momentele în care societatea a adoptat și forma democratică de conducere.
orice partid politic dispune de o anumită structură organizatorică și de conducere, cu organe proprii de conducere locale și centrale, între acestea existând o strânsă legătură și corelație. În cadrul organizării și activității partidelor politice, un rol important îl au statutele, codurile, regulamentele lor. În ele sunt înscrise principiile și valorile pe care acestea se întemeiază și funcționează, organele sale locale și centrale de conducere, durata și modul lor de desemnare, drepturile și obligațiile membrilor de partid, poziția, atitudinea partidelor față de principalele probleme interne și externe, obiectivele și sarcinile urmărite de acesta, strategia și tactica aplicată, relațiile cu alte partide și formațiuni politice, etc.
partidul politic își desfășoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumită doctrină. Programul orientează și direcționează activitatea partidului, îi dă sens și finalitate. Într-o formă sintetizată în program își găsesc fundamentarea și exprimarea interesele și aspirațiile clasei, grupului social al cărui produs este respectivul partid;
partidele politice sunt caracterizate printr-o mare diversitate de fundamente doctrinar politice: liberalism, neoliberalism, conservatorism, neoconservatorism, social-democrat. Toate acestea reflectă, pe de o parte, diversitatea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar pe de altă parte, existența în societate a unei diversități de opinii, idei, soluții, alternative în realizarea lor, în organizarea și conducerea vieții sociale;
în ceea ce privește denumirea partidelor politice, acestea pot apărea sub o diversitate de nume în care poate fi sau nu inclusă cea de partid, ea putând fi înlocuită cu cea de convenție, front, huntă, asociație. Deși denumirile sub care apar și ființează partidele politice nu exprimă exact și întotdeauna poziția partidului sau a grupului social ce-l reprezintă, includerea în titulatura acestuia a unor noțiuni, ca cea de liberal, conservator, social-democrat, țărănesc pot să exprime fundamentul lor doctrinar-ideologic și compoziția lor socială, dar nu obligatoriu și în mod automat;
partidele politice sunt caracterizate de o mare mobilitate socială. Ele sunt sisteme politice deschise, în ele pot intra și ieși membri. În interiorul lor pot lua naștere diferite grupuri, fracțiuni care pot dinamiza, conserva activitatea partidului, îi pot impune o nouă orientare, un nou fundament politic ideologic și un nou program. În situația de mari divergențe de opinii, concepții, fundamente ideologice și programatice, aceste grupuri, fracțiuni pot ieși în afara partidului, îl pot scinda și pot da naștere unui nou partid politic.
În cadrul oricărei societăți democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea și conducerea vieții social-politice. De regulă, acest rol se exprimă, se manifestă prin funcțiile exercitate de partidele politice:
funcția politică – rolul, atributele, prerogativele acestei funcții nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea și funcționarea principalelor instituții statale (Parlament, Guvern), în luarea deciziilor și aplicarea acestora în organizarea și conducerea vieții social-politice.
În schimb, pentru partidele aflate în opoziție rolul acestei funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncționalități și neîmpliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituționale, Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricărui partid aflat în opoziție.
funcția de organizare și conducere a activității partidului, de menținere a unei permanente legături, comunicații cu propriile organizații, membrii și simpatizanți – alături de îmbunătățirea activității organizatorice și de conducere, această funcție urmărește atragerea unor noi membrii și simpatizanți politici. Formarea și pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid și de stat în condițiile aflării sau revenirii la putere, constituie de asemenea o importantă atribuție a acestei funcții.
funcția teoretico-ideologică – aceasta vizează mai multe obiective:
dezvoltarea și adaptarea propriei paradigme doctrinare la condițiile social-istorice, la obiectivele și sarcinile urmărite de partid;
elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a partidului;
organizarea, susținerea și ducerea luptei ideologice împotriva altor partide și formațiuni politice.
Această funcție devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând și conducând lupta politică a partidului.
4 . funcția civică, formativ educativă și patriotică atât a propriilor membrii de partid, cât și a simpatizanților.
În România, art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor. Această funcție esențială se dimensionează în raport de valorile democrației constituționale astfel cum sunt ele definite în art. 8 din Constituția României:
alin. 1 Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.
alin. 2 Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
1.3. Încetarea activității partidelor politice
Conform legii nr.14/2003, un partid politic își încetează activitatea prin:
dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Curtea Constituțională;
dizolvare, prin hotărâre pronunțată de Tribunalul București;
autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute de stat;
reorganizare.
Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiții:
când se constată încălcarea prevederilor constituționale de către Curtea Constituțională;
când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
când partidul urmărește alt scop decât cel care rezultă din statutul și programul politic ale acestuia;
ca urmare a inactivității constatate de Tribunalul București;
ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 și 2 ale prezentei legi, constatată de Tribunalul București.
Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situații:
nu a ținut nici o adunare generală timp de 5 ani;
nu a desemnat candidați, singuri sau în alianță, în două campanii electorale parlamentare succesive, în cel puțin 18 circumscripții electorale.
Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic se poate constata când un partid politic nu obține la două alegeri generale succesive un număr minim de voturi. Numărul minim necesar îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 1 și 2, ale prezentei legi, este de cel puțin 50.000 de voturi la nivel național, pentru candidaturile depuse în oricare dintre următoarele scrutinuri: consilii județene, consilii locale, Camera Deputaților, Senat.
1.4. Rolul partidelor politice
Partidele politice au ajuns să fie omnifuncționale, implicându-se în multiple activități social-economice și politice.
Rolul partidelor politice se manifestă prin anumite funcții, precum:
conștientizarea intereselor unor grupuri mai largi sau mai restrânse de cetățeni și atragerea acestora în activitatea politică;
organizarea cetățenilor pe temeiul unor principii și reguli care asigură desfășurarea unei acțiuni conștiente, dirijate spre un anumit scop;
formarea și pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când partidul ajunge să preia puterea politică;
asigurarea guvernării în perioada exercitării puterii politice în stat, prin elaborarea unor programe, norme și orientări de dezvoltare, în concordanță cu interesele țării respective, atât pe plan intern, cât și pe plan extern;
menținerea tonusului luptei politice și concurenței de oferte în cadrul opoziției politice, specifice sistemului politic pluralist.
Partidele politice sunt atestate de experiența socială ca o categorie de bază a mișcării istorice a societății, constituind principalii factori ai mișcărilor sociale și naționale, ai confruntărilor politico-ideologice, exprimând prin activitățile și manifestările lor devenirea istorică a societății. Sistemele social-politice ale națiunilor, în desfășurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare și de activitate, de funcționare și de instituționalizare a partidelor politice.
Cât privește rolul social al partidelor politice, se consideră că acestea au următoarele funcții principale:
funcția electorală – potrivit acestei funcții, partidele politice propun candidați la funcțiile eligibile în organisme reprezentative la nivelul central și local și recrutează prin programele și platformele electorale aderenți;
funcția de formare a conștiinței civice – prin întreaga lor activitate partidele politice contribuie la formarea activismului social, la sensibilizarea cetățeanului cu problemele societății și, totodată la creșterea răspunderii civice;
de a mijloci raporturile între cetățeni și guvernanți (funcția de mediere) – această funcție se exercită îndeosebi prin parlamentarii care au fost propuși de partide și continuă să fie membrii acestora. Parlamentarii sunt reprezentanți ai națiunii, dar în același timp se conformează unor ordine transmise de partidele cărora le aparțin sau tind să acționeze potrivit programului politic al acestora. Facilitatea legăturilor între cetățeni și guvernanți se face și prin miniștrii aparținând anumitor partide;
funcția de conducere – partidele tind să exercite, chiar și pe cale mediată puterea politică, să-și asume prerogative de conducere. Această funcție a fost exacerbată în țările socialiste, partidele comuniste preluând efectiv atribute ale organelor statului.
Prima sarcină a unui partid politic după ce a câștigat alegerile este de a forma Guvernul. În sistemele parlamentare, membrii cabinetului sunt selectați din rândul partidelor politice, în timp ce în sistemele prezidențiale pot fi numiți miniștri, personalități care nu aparțin partidului victorios.
Apariția și dezvoltarea partidelor politice au constituit și constituie un factor necesar, obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte, au rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate conștientă, iar pe de altă parte, asigură mai multe variante în realizarea progresului social, fiind un element decisiv în conducerea democratică a societății.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Partidele Politice (ID: 105663)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.