Particulariti Si Tactice ALE Audierii Minorilor In Calitate DE Martori Si Invinuiti SAU Inculpati

CUPRINS

CONSIDERA}II INTRODUCTIVE

CAPITOLUL I CONSIDERA}II GENERALE PRIVIND MARTORII {I iNVINUI}II SAU INCULPA}II iN PROCESUL PENAL

Sectiunea I Obligatiile si drepturile martorului si ale invinuitului sau inculpatului

§ 1. Obligatiile si drepturile martorului

1. Generalitati

2. Reglementari procesuale

§ 2. Obligatiile si drepturile invinuitilor sau inculpatilor

1. Generalitati

2. Reglementari procesuale

Sectiunea a II-a Consideratii privind valoarea probanta a declaratiilor martorilor

§ 1. Evaluari ale fortei probante

§ 2. Cauze ale relativitatii marturiei

CAPITOLUL II OBLIGA}IILE {I DREPTURILE MARTORILOR {I iNVINUI}ILOR SAU INCULPA}ILOR MINORI

Sectiunea I Obligatiile si drepturile martorilor minori

Sectiunea a II-a Obligatiile si drepturile martorilor si invinutilor sau inculpatilor minori

CAPITOLUL III CONSIDERA}II PRIVIND VALOAREA PROBANT| A DECLARA}IILOR MARTORILOR {I iNVINUI}ILOR SAU INCULPA}ILOR MINORI

CAPITOLUL IV PARTICULARIT|}I ALE PSIHOLOGIEI MARTORILOR {I iNVINUI}ILOR SAU INCULPA}ILOR MINORI

Sectiunea I Aspecte generale

Sectiunea a II-a Elemente ale personalitatii minorilor

§ 1 Prima perioada a vietii

§ 2. Vârsta prescolara si vârsta scolara

1. Vârsta prescolara. Generalitati

2. Vârsta scolara. Generalitati

3. Senzatiile si perceptiile la vârsta prescolara si vârsta scolara

A. Generalitati

B. Senzatiile si perceptiile la vârsta scolara mica

4. Gândirea la vârsta prescolara si vârsta scolara

5. Procesele afective la vârsta prescolara si vârsta scolara

6. Dezvoltarea personalitatii la vârsta prescolara si vârsta scolara

7. Dezvoltarea caracterului la vârsta prescolara si vârsta scolara

8. Memoria si atentia la vârsta prescolara si vârsta scolara

A. Memoria si caracteristicile ei

B. Atentia si caracterisiticile ei

C. Caracterisitici ale memoriei si atentiei la vârsta prescolara si scolara

9. Imaginatia la vârsta prescolara si vârsta scolara

A. Imaginatia la copilul prescolar

B. Imaginatia la copilul scolar

§ 3. Vârsta preadolescentei si vârsta adolescentei

1. Generalitati

2. Aspecte importante ale dezvoltarii psihice ale preadolescentului si adolescentului

Sectiunea a III-a Factorii care infuenteaza perceperea unui eveniment

§ 1. Generalitati

§ 2. Factorii de bruiaj din perspectiva criminalistica

CAPITOLUL V ELEMENTE TACTICE iN ASCULTAREA MARTORILOR MINORI

Sectiunea I Aspecte generale ale pregatirii ascultarii martorilor

§ 1. Generalitati

§ 2. Studierea dosarului cauzei

§ 3. Stabilirea martorilor

1. Identificarea persoanelor

2. Selectarea martorilor

§ 4. Cunoasterea personalitatii martorului

Sectiunea a II-a Elemente tactice in pregatirea si ascultarea martorului

§ 1. Determinarea ordinii de audiere

§ 2. Fixarea momentului de audiere

§ 3. Organizarea audierii

Sectiunea a III-a Reguli si procedee tactice criminalistice in ascultarea propriu-zisa a martorului

§ 1. Reguli generale

1. Identificarea martorului

2. Relatarea libera

3. Formularea de intrebari

§ 2. Particularitati ale ascultarii martorilor minori

1. Generalitati

2. Pregatirea ascultarii

3. Audierea minorilor

4. Particularitati tactice in ascultarea minorilor

5. Comportamentul organelor judiciare in timpul ascultarii

Sectiunea a IV-a Fixarea declaratiilor martorului minor

§ 1. Consemnarea in procesul-verbal a declaratiilor martorului

§ 2. Fixarea declaratiilor martorilor minori prin procede tehnice criminale

CAPITOLUL VI ELEMENTE TACTICE iN ASCULTAREA iNVINUITULUI SAU INCULPATULUI MINOR

Sectiunea I Pregatirea in vederea ascultarii

§ 1. Stidierea materialului cauzei

§ 2. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii

§ 3. Planificarea ascultarii minorului

Sectiunea a II-a Ascultarea propriu-zisa a invinuitului sau inculpatului minor

§ 1. Generalitati

§ 2. Verificarea identitatii invinuitului sau inculpatului

§ 3. Modalitati de ascultare in faza relatarii libere

Sectiunea a III-a Fixarea declaratiilor invinuitului sau inculpatului minor

§ 1. Consemnarea in procesul-verbal

§ 2. Banda magnetica

CAPITOLUL VII MODUL DE VERIFICARE A DECLARA}IILOR MARTORILOR {I iNVINUI}ILOR SAU INCULPA}ILOR

Sectiunea I Verificarea declaratiilor martorilor si invinuitului sau inculpatului minor

Sectiunea a II-a Reguli tactice recomandate pentru probarea, evidentierea si inlaturarea contradictiilor din declaratiile minorilor

§ 1. indepartarea contradictiilor

§ 2. Demascarea si indepartarea minciunii si a rezultatelor imaginatiei din declaratiile minorului

Sectiunea a III-a Aprecierea declaratiilor invinuitului

=== Audiere minori ===

CONSIDERA}II INTRODUCTIVE

in conditiile vietii contemporane, se impune cu necesitate dinamizarea progresului juridic – sub toate aspectele sale -, in pas cu progresul stiintific si tehnic, progresul social general. Dreptul pozitiv contemporan, exprimând noile cerinte sociale, reglementeaza toate relatiile sociale in spiritul respectarii ordinii de drept. Cu ajutorul normelor de drept, relatiile sociale sun indrumate si se desfasoara, inlocuindu-se o ordine spontana sau de drept vechi, de cele mai multe ori cutumiar, cu noua ordine sociala si de drept in conformitate cu noile norme.

in acest context apare evident ca o sarcina principala a dreptului o constituie apararea, printr-un ansamblu de mijloace juridice, inclusiv prin mijloace de drept penal, a persoanei umane si a drepturilor si intereselor sale, a ordinii sociale, impotriva acelora care savârsesc fapte ce tulbura aceasta ordine. Pentru realizarea acestor sarcini, dreptul nostru penal – atât cel cuprins in Codul penal, cât si cel care se afla in diferite legi speciale – asigura protectia persoanei umane prin aceea ca stabileste un cadru foarte larg si variat de incriminari, pe baza carora instituie raspunderea penala pentru faptele ilicite penale prin care se aduce atingerea, direct sau indirect, multiplelor drepturi si interese ale persoanei.

{tiinta dreptului penal si legislatiile penale ale diferitelor state fac distinctie din punctul de vedere al protectiei penale, intre faptele de pericol social prin care sunt lezate drepturile inerente persoanei umane si faptele prin care sunt periclitate alte drepturi ale personalitatii.

Cele mai importante din aceste drepturi sunt enumerate in Constitutie (art. 22-49), fiind in acelasi timp si drepturi fundamentale – dreptul la viata si la integritatea fizica si psihica, dreptul la aparare, libertatea constiintei, dreptul la informare, dreptul la invatatura, dreptul la ocrotirea sanatatii, munca si protectia sociala a muncii etc. Sunt fundamentale pentru ca sunt esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea omului, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane.

Dreptul românesc pune in evidenta faptul ca justitia reprezinta o forma fundamentala de activitate a statului, care se infaptuieste de organele judecatoresti.

Savârsirea de infractiuni da dreptul statului sa intervina si sa pedepseasca persoanele care au savârsit astfel de incalcari. Având un continut profund democratic si aparând drepturile tutror cetatenilor, justitia din tara noastra reprezinta un instrument al statului, menit sa promoveze pe plan juridic si prin mijloace specifice interesele legate de edificarea statului de drept.

in vederea realizarii sarcinilor sale, justitia urmeaza a se infaptui prin activitatea anumitor organe, la realizarea activitatii de justitie penala aducndu-si o anumita contributie si alte organe ale statului.

in cadrul procesului de perfectionare a democratiei sociale, trebuie sa ne referim la conceptia calitativ superioara de organizare a activitatii juridice, ce se caracterizeaza prin perfectionarea caracterului preventiv al tuturor masurilor ce se vor intreprinde, precum si la conceptia referitoare la organizarea si functionarea sistemului organelor de justitie, a reorganizarii intregului aparat judiciar.

La baza intregii activitati judiciare trebuie puse principii fundamentale care sa reflecte politica judiciara a statului nostru si anume: respectarea neabatuta a Constitutiei si a legilor tarii; egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, fara nici un fel de deosebire; respectarea dreptului de aparare (dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului, celorlalte parti implicate in procesul penal, iar organele de urmarire penala sunt obligate sa asigure deplina exercitare a acestui drept); respectarea    demnitatii umane, extinderea dreptului de asistenta judiciara; limitarea prelungirii arestarii preventive, respectarea riguroasa a prezumtiei de nevinovatie, dreptul de recuzare si altele. Toate acestea exprima o conceptie juridica superioara pusa in slujba intaririi climatului de legalitate care sa dea expresie cerintei legii si anume acela ca nici o incalcare a legii sa nu ramâna nepedepsita si, in acelasi timp, nimeni sa nu fie sanctionat pe nedrept.

Referindu-ne la activitatea de prevenire a faptelor antisociale si de incalcare a prevederilor legale, trebuie sa remarcam, nu atât aspectul cantitativ al acesteia, cât mai ales aspectele sale calitative, in sensul de a se intreprinde in mod eficient exercitarea si a acelor genuri de activitati preventive, atâtea câte sunt necesare, iar persoanele chemate sa indeplineasca aceste sarcini sa dispuna de o buna pregatire profesionala.

Una din laturile esentiale ale procesului de instruire educativ, ca parte componenta a politicii penale il constituie activitatea de propaganda juridica si de popularizare a legilor, la care juristii trebuie sa-si aduca contributia preponderenta, finalitatea acestor actiuni fiind dezvoltarea constiintei juridice a cetatenilor.

Trebuie subliniata si preocuparea pentru dezvoltarea laturii educative a sistemului sanctionator, care si el face parte din ansamblul de masuri vizând perfectionarea activitatii de prevenire a faptelor antisociale.

Având in vedere ca masurile preventive aduc atingerea libertatii persoanei, in aprecierea si hotarârea luarii lor trebuie sa se dovedeasca o deosebita atentie in analizarea fiecarui caz in parte, respectându-se cu strictete prevederile dispozitiilor legislative.

De altfel, prin masurile luate de organele de jurisdictie se urmareste o justa individualizare a sanctiunilor, astfel ca finalitatea sa o constituie nu peseapsa in sine, ci reeducarea si reintegrarea rapida in societate a celor care s-au abatut de al normele de convietuire sociala.

O grija deosebita va trebui manifestata fata de minorii care comit diferite abateri sau infractiuni in solutionarea cauzelor cu infractorii tineri, pentru care nu este prevazuta procedura speciala; instantele de judecata ar trebui, in baza rolului lor activ, sa asigure    o cunoastere reala nu numai a infractiunii aflate pe rol, ci si a cauzelor si conditiilor care au generat-o, a conduitei anterioare a tânarului respectiv, a aportului acestuia in munca, a atitudinii sale de familie si in afara acesteia.

Masurile de sanctionare vor fi aplicate in vederea indreptarii si incadrarii in munca, reinsertie sociala. in acest scop, ei pot fi dati in grija familiiilor, a organelor de stat si numai in cazul unor infractiuni grave sa fie trimisi in institutiile speciale de reducare.

Activitatea foarte complexa prin care organele specializate ale statului descopera infractiunea, identifica si prind pe infractori, strâng si analizeaza probele, realizeaza tragerea la raspundere penala prin aplicarea pedepselor, toate acestea pentru apararea statului precum si a ordinii de drept, este procesul penal.

Dintre aspectele privitoare la procesul penal in cele ce urmeaza ne propunem sa analizam problema administrarii de probe care, datorita deosebitei lor forte probante si demostrative, slujesc la aflarea adevarului. in cadrul acestei probleme vom aborda aspectele marturiei minorului.

Cu privire la ascultarea si invinuitului minor, normele    legale nu cuprind dispozitii speciale; iar in ceea ce-i priveste pe martorii minori, Codul de procedura penala este sarac in reglementari. Organele penale trebuie totusi sa diferentieze ascultarea unui copil de cea a unei persoane adulte, având in vedere particularitatile de vârsta ale martorului.

Vârsta copilariei ridica o serie de probleme in fata organului care efectueaza ascultarea, acesta trebuind sa cunoasca bine copiii, aspectele de psihologie legate de vârsta acestora, de care va trebui sa tina seama pentru aplicarea unor metode si tehnici de ascultare adecvate. Numai cunoscând bine particularitatile psihologice ale copilului se poate realiza o colaborare eficienta cu acesta, se pot obtine marturii sincere si veridice de natura sa slujeasca adevarul. Nu trebuie neglijat faptul ca subiectul este un copil, deci un subiect in plin proces de formare, de conturare atât din punct de vedere psihic, cât si fizic. Se va tine seama ca sunt foarte posibile erori datorate faptului ca rationamentul    nu este inca la aceasta vârsta bazat pe cenzurare, ca dorintele se confunda cu realitatea, ca atentia este instabila, iar capacitatea de exprimare si cea de apreciere sunt reduse. Se va mai tine cont de influentele diferite care pot actiona asupra martorului minor, care este deosebit de sugestionabil.

Iata câteva probleme care dovedesc si certifica faptul ca ascultarea unui copil este de o deosebita delicatete, care impune multa raspundere, rabdare, tact, precum si posedarea unor cunostinte temeinice de psihologie.

in lucrarea de fata, având in vedere toate aceste probleme ridicate de ascultarea si apropierea depozitiilor facute de minori in fata organelor penale, s-a urmarit o prezentare a aspectelor importante, de care trebuie sa tina seama anchetatorul, cu relevarea principalelor elemente caracteristice ale psihologiei copilului si adolescentului la diferite vârste. Pornind de aici s-au prezentat aspecte de tactica si mijloace adecvate pentru ascultarea minorului, derivate din cunoasterea aspectelor ce tin de psihologia copilului.

Cu toate problemele ridicate, copiii pot fi martori in cauzele penale, putându-se obtine uneori de la acestia depozitii veridice si incontestabile, care sa slujeasca punerea in lumina a adevarului, in masura in care se realizeaza o cooperare adecvata cu acestia.

CAPITOLUL    I

CONSIDERA}II GENERALE PRIVIND MARTORII {I iNVINUI}I SAU INCULPA}II iN PROCESUL PENAL

Sectiunea    I Obligatiile si drepturile martorului si ale invinuitului sau inculpatului

§ 1. Obligatiile si drepturile martorului

1. Generalitati

Declaratiile martorilor reprezinta, dupa cum bine se stie, unul dintre cele mai vechi mijloace de probatiune si printre cele mai folosite in cadrul procesului judiciar, in general, si a celui penal in special, intrucât ascultarea, in calitate de martor, a persoanei care are cunostinta despre o anumita fapta sau imprejurare referitoare la un fapt juridic sau cauza penala si informatia obtinuta prin marturie, este de natura sa serveasca aflarii adevarului.

Prin declaratiile martorilor se inteleg relatarile facute in fata organelor judiciare de catre persoanele care au cunostinte de natura sa serveasca la cunoasterea adevarului intr-un proces penal.

Ascultarea persoanelor chemate sa depuna marturie intr-un proces, aprecierea declaratiilor (depozitiei lor) si valorificarea acestora, intr-un cuvânt administrarea probei testimoniale, face parte dintre acele activitati judiciare in care este pusa pregnant in evidenta necesitatea respectarii, intr-o masura egala, atât a prevederilor procesual penale (prevazute in principal de Codul de procedura penala), cât si a regulilor tactice criminalistice.

Mai mult, ascultarea persoanelor in calitate de martor sau in orice alta calitate procesuala, de catre organele de urmarire penala sau de instantele de judecata, indiferent de pozitia acestora in procesul penal, nu poate fi conceputa fara stapânirea unor cunostinte serioase psihologie judiciara.

2. Reglementarea procesuala

Modalitatile tactice de luare a declaratiilor martorilor trebuie sa se circumscrie direct prevederilor procesuale; prin urmare, consideram necesar sa ne oprim mai intâi, fie si pe scurt, asupra cadrului legal in care trebuie sa se desfasoare aceasta importanta activitate judiciara.

Codul de procedura penala reglementeaza declaratiile martorilor prin art. 78- 86.

Potrivit legii, martorul este persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal (art. 78 C. proc. pen.).

in calitate de martor poate fi chemata orice persoana fizica, indiferent de situatia sociala, vârsta, sex, religie, cetatenie etc. Mai mult, pot fi martori inclusiv persoanele cu anumite defectiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natura psihica, ceea ce impune, cu atât mai mult, aplicarea unor reguli tactice speciale de ascultare.

Sunt exceptate de la obligatia de a depune    ca martor persoanele care au luat cunostinta de anumite fapte si imprejurari in exercitiul profesiei, deci, persoanele obligate sa pastreze secretul profesional – art. 79 alin. 1 C. proc. pen. -, cu exceptia cazului când au primit incuviintarea persoanei sau unitatii fata de care este obligata a pastra secretul (art. 79 alin. 2 C. proc. pen.). Sunt, insa, si imprejurari in care obligatia de pastrare a secretului profesional este inlaturata de lege, de exemplu, in ipoteza faptelor care aduc atingere securitatii si sigurantei statului.

Nu sunt obligati sa depuna ca martori, decât daca accepta, sotul si rudele apropiate ale invinuitului si inculpatului (art. 80 C. proc. pen.).

Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor numai daca nu se constituie parte civila sau nu participa in proces in calitate de parte vatamata (art. 82 C. proc. pen.). in conformitate cu prevederile art. 83 C. proc. pen., martorului iI revin, in esenta, doua obligatii principale: sa se infatiseze la locul, ziua si ora indicata in citatie si sa declare tot tot ce stie cu privire la faptele cauzei. Acestor doua obligatii li se subsumeaza atât obligatia generala de informare, cât si obligatia de a spune adevarul.

Pentru ascultarea martorilor procedura prevede ca ei sa fie intrebati despre nume, prenume, vârsta, adresa si ocupatie (art. 84 alin. 1 C. proc. pen.) pentru stabilirea identitatii.

Martorul este intrebat daca este sot sau ruda apropiata cu invinuitul sau inculpatul, precum si daca a avut de suferit vreo paguba de pe urma infractiunii (art. 84 alin. 2 C. proc. pen.).

inainte de a fi ascultat, el depune urmatorul juramânt (inainte de adoptarea Legii nr. 141/1996, cu caracter laic si moral – “jur ca voi spune adevarul si numai adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu”): "Jur ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu.", el fiind avertizat ca daca nu declara adevarul savârseste infractiunea de marturie mincinoasa. Nu depun juramânt minorii, care nu au implinit vârsta de 14 ani, insa lor li se atrage atentia sa spuna adevarul.

Dupa ce martorul face declaratiile i se pot pune intrebarile cu privire la faptele si imprejurarile care trebuie constatate si cu persoana partilor (art. 86 C. proc. pen.).

Referitor la drepturile martorilor, amintim faptul ca ei sunt protejati de lege impotriva oricarei violente, amenintari ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, chiar asa-zis stiintifice, prin care ar fi constrânsi sa dea declaratii. Art. 68 C. proc. pen. prevede ca este oprit a se intrebuinta violenta, amenintarea ori alte mijloace de constrângere, precum si promisiuni sau indemnuri in scopul de a se obtine probe.

Desigur, martorii au dreptul si la contravaloare cheltuielilor efectuate cu prilejul prezentarii la organul judiciar (transport, cazare, intretinere).

§ 2. Obligatiile si drepturile invinuitului sau inculpatului

1. Generalitati

Ascultarea invinuitului sau inculpatului este activitatea procesuala si de tactica criminalistica efectuata de catre organul de urmarire penala, in scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie, necesara pentru aflarea adevarului in cauza care face obiectul cercetarii penale.

Activitatea de ascultare a invinuitului sau inculpatului este deosebit de importanta, deoarece invinuitul sau inculpatul pot face, in aceasta etapa, marturisiri – complete sau incomplete – cu privire la infractiunea pe care au savârsit-o si la circumstantele legate de comiterea ei (participanti, metode de savârsire si acoperire a faptei, bunuri sau valori sustrase etc.).

2. Reglementari procesuale

S-a aratat ca:

a) aplicarea regulilor tacticii criminalistice de ascultare a invinuitilor sau inculpatilor nu poate fi facuta decât in stricta conformitate cu legea;

b) C. proc. pen. contine, in Sectiunea a II-a, Capitolul II, Titlul III, din partea generala, o serie de reguli cu evident caracter tactic referitoare la modul de ascultare (art. 71).

Potrivit rolului activ al organelor de urmarire penala si al instantelor de judecata (art. 4, 202 si 287 C. proc. pen.), acestea au obligatia sa strânga probele necesare aflarii adevarului, probe care pot fi atât in favoarea, cât si in defavoarea invinuitului sau inculpatului, acesta trebuind sa fie ascultat in legatura cu invinuirea care i se aduce.

invinuitul are dreptul, iar nu obligatia (nemo tenetur contra se) sa dea declaratie; de asemenea, el are nu are obligatia sa probeze nevinovatia sa, insa are dreptul sa dovedeasca lipsa de temeinicie a probelor susceptibile de a-l invinovati (art. 66 C. proc. pen.). Sarcina administrarii probelor revine organului de urmarire penala si instantei de judecata (art. 65 C. proc. pen.).

in legatura cu stabilirea faptelor si imprejurarilor unei cauze, organul judiciar trebuie sa actioneze nu in sensul conturarii cu orice pret a vinovatiei invinuitului sau inculpatului, ci numai in directia stabilirii adevarului, care, chiar daca ar fi defavorabil invinuitului sau inculpatului, ar putea totusi, prin lamurirea unor imprejurari favorabile acestuia, sa contribuie la acordarea de catre instanta de judecata a unor circumstante atenuante.

O alta regula fundamentala care se aplica si in ipoteza obtinerii declaratiilor de la invinuit sau inculpat este aceea potrivit careia se interzice intrebuintarea de violente, amenintari sau alte mijloace de constrângere, precum si de promisiuni sau indemnuri, in scopul de a obtine probe. A actiona in sens contrar legii inseamna a savârsi infractiunea de cercetare abuziva (art. 266 C. pen.).

Sectiunea a II-a Consideratii privind valoarea probanta a declaratiilor martorilor

§ 1. Evaluari ale fortei probante

Aproape tot atât de veche ca si justitia si continuând sa ocupe un loc central in sistemul probelor – dar fara a i se mai atribui o valoare doveditoare superioara altor mijloace de proba – proba cu martori, aparent simplu de administrat si de evaluat, a fost si este privita , totusi, intr-o anumita masura, cu o doza de neincredere, de scepticism, de natura sa-i limiteze credibilitatea.

Dupa cum se sustine in literatura de specialitate, concluzia potrivit careia declaratiile martorilor au un carater relativ a fost desprinsa atât din indelungata experienta judiciara, dar, mai ales, dintr-o serie de cercetari sistematice, ale caror rezultate au facut sa se afirme ca proba testimoniala este aparent fragila, uneori inselatoare si cu o valoare destul de aleatorie.

Avansând ideea relativitatii marturiei, autorii de specialitate nu au in vedere, fireste, pe martorul de rea credinta, pe persoana care savârseste infractiunea de marturie mincinoasa, ci pe martorul de buna credinta, care a perceput faptele ex proprii sensibus si care doreste sincer sa serveasca justitia.

Pe baza unor experimente din cele mai diverse, efectuate atât in strainatate, cât si in tara noastra, a fost pusa in evidenta relativitatea depozitiilor    martorilor. in acest sens, a se vedea cercetarile psihologilor Alfred Binet, William Stern, Ed. Claparede, Alexandru Rosca, Tiberiu Bogdan.

Astfel, s-a ajuns la concluzii dintre cele mai diferite unele destul de categorice, cum sunt, de exemplu, acelea potrivit carora, “o amintire poate fi precisa si totodata complemente falsa” sau ca “o marturie pe deplin fidela constituie exceptia, nu regula” (sau ca "exactitatea unei amintiri nu este proportionala cu forta ei de reactualizare"). De asemenea, se mai sustine ca uitarea la barbati este mai accentuata decât la femei, dar amintirile femeilor sunt de mai multe ori inexacte (W. Stern).

Cu privire la rezultatele acestor experiente, efectuate fie in conditii de laborator, fie in imprejurari cât mai apropiate de viata, s-ar putea spune ca si ele insele isi au gradul lor de relativitate, intrucât nu se pot confunda? cu realitatea si, deci, trebuie interpretate ca atare. Aceasta nu inseamna ca nu sunt un argument serios in sprijinul ideii de relativitate    a marturiei.

§ 2.    Cauze ale relativitatii marturiei

Cauzele principale care determina relativitatea declaratiilor unui martor, asa cum au fost ele evidente in literatura de specialitate, sunt urmatoarele:

a) Imperfectiunea organelor de simt ale omului, insotita de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influenteaza nu numai perceptia, dar si procesul de memorare sau redare a celor percepute.

b) Procesele psihice distorsionate, dintre care subiectivismul si selectivitatea psihica, precum si constructivismul psihic au unrol predominant.

C) Convingerea cvasi-generala sau formarea unei opinii specifice organelor judiciare (dar nu numai lor), doritoare sa vada in declaratia martorului o reproducere absolut fidela, o “fotografie obiectiva” a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat in practica.

D) Particularitatile psihologiei organului judiciar, esentiala atât in luarea declaratiilor, cât si in evaluarea lor.

in esenta, se poate spune ca marturia reprezinta o trecere a realitatii prin filtrul subiectivitatii martorului, dar si prin cel al organului judiciar care apreciaza valoare probanta a declaratiilor martorului. Din acest ultim punct de vedere, privitor la ceea ce consideram a fi “filtrarea judiciara” lucrurile sunt mai complexe, cel putin prin prezenta la actul de interpretare si valorificare a marturiei a minimum doua persoane, anchetator si magistrat, la care se adauga si aparatorul.

Pentru semnificatia sa, dintre numeroasele opinii exprimate in literatura de specialitate cu privire la relativitatea declaratiilor martorilor, consideram necesar sa amintim    pe aceea in care se formuleaza exact datele problemei marturiei: “Cunoscând limitele naturale ale marturiei in general si ale unui anume martor in special, care sunt procedeele tactice cele mai efciente pentru a obtine de la martor tot ce se poate de si care sunt procedeele analitico-critice cu ajutorul carora vom reusi ca, dintr-un material aparent incoerent sa extragem adevarul cu cât mai multa verosimilitate”.

Din cele de mai sus se poate desprinde concluzia potrivit careia importanta si complexitatea administrarii probei cu martori impune, pe lânga o bogata cultura juridica a subiectului oficial chemat sa stabileasca adevarul, stapânirea celor mai adecvate reguli tactice criminalistice de ascultare, prin care proba testimoniala sa fie apropiata cât mai mult de realitate, de adevar.

Este evident ca numai intr-un asemenea mod procurorul si judecatorul pot sa rezolve doua dintre problemele esentiale, strâns legate de aprecierea declaratiilor martorilor, de evaluare a fortei lor probante: stabilirea sinceritatii martorului, a bunei sale credinte; masura in care depozitiile corespund realitatii obiective.

Astfel, magistratul are posibilitatea sa se intemeieze motivat pe o declaratie, confirmata si de alte probe existente in cauza, chiar daca aceasta contrazice o depozitie anterioara – imprejurare intâlnita frecvent in practica – cu atât mai mult cu cât nu exista o “preferinta legala” intre declaratiile date intr-o anumita faza a procesului penal (faza de urmarire sau de judecata), forta probanta a marturiei fiind impusa de ansamblul probatorului.

CAPITOLUL II

OBLIGA}IILE {I DREPTURILE MARTORILOR {I iNVINUI}ILOR SAU INCULPA}ILOR MINORI

Sectiunea I Obligatiile si drepturile martorului minor

Din interpretatea dispozitiilor C. proc. pen., rezulta ca persoana care nu a implinit vârsta de 18 ani poate fi ascultata ca martor. Legea nu prevede insa o limita minima de vârsta de la care un minor    sa poata fi ascultat in calitate de martor.

in legatura cu martorul minor, potrivit prevederilor art. 81 C. proc. pen. rezulta ca, pâna la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face in prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia iI este incredintat spre crestere si educare.

O alta prevedere procedurala se refera la faptul ca minorul care nu a implinit 14 ani nu depune juramânt, organul judiciar având insa datoria sa-i atraga atentia sa spuna adevarul (art. 85 alin. 9 C. proc. pen.).

De asemenea, potrivit art. 92 alin. 2 C. proc. pen., nu pot fi martori asistenti, printre altii, minorii sub 14 ani.

in ceea ce priveste celelalte aspecte ale drepturilor si obligatiilor martorilor minori, facem trimitere la cele afirmate la Capitolul I, Sectiunea I, § 1., unde am vorbit despre obligatiile si drepturile martorilor in general.

Sectiunea a II-a Obligatiile si drepturile invinuitilor sau inculpatilor minori

in cazul invinuitilor minori, cu vârsta cuprinsa intre 14 si 16 ani, acestia raspund penal numai daca se dovedeste ca au savârsit fapta cu discernamânt (art. 99 alin 2 Cod penal). Dupa vârsta de 16 ani invinuitul raspunde penal.

Pentru cauzele penale cu infractori minori exista o procedura speciala in privinta urmaririi penale, a judecarii cât si a punerii in executare a hotarârii penale (art. 480-493 C. proc. pen.).

La orice ascultare sau confruntare a minorului ca martor sau invinuit se citeaza, daca organul de urmarire penala considera necesar, delegatul autoritatii tutelare, parintii sau tutorele, curatorul, sau pe persoana in ingrijirea sau supravegherea careia se afla minorul (art. 481 alin. 1 C. proc. pen.).

Ancheta sociala se realizeaza de catre persoane desemnate de autoritatea tutelara a consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza minorul.

Judecarea infractorilor minori se efectueaza potrivit regulilor de competenta obisnuita, de judecatori desemnati de ministrul justitiei (art. 483 alin. 1 C. proc. pen.).

Potrivit art. 484 alin. 2 C. proc. pen., la judecarea cauzei se citeaza, in afara de parti, autoritatea tutelara si parintii, iar daca este cazul, tutorele curatorul sau persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul, precum si alte persoane a caror prezenta este considerata necesara de catre instanta.

{edinta in care area loc judecarea infractorului minor are loc separat de celelalte sedinte, ca nefiind publica.

Când invinuitul este minor sub 16 ani instanta poate dispune indepartarea lui din sedinta, dupa ascultare, daca se considera ca dezbaterile pot avea asupra lui o influenta negativa (art. 485 alin. 3 C. proc. pen.).

Asistenta juridica a minorului invinuit este obligatorie in faza judecatii.

Instanta poate dispune trimiterea minorului inculpat in scoli speciale de munca si reeducare, masura educativa care urmareste revenirea in societate a minorului cu o conduita noua.

CAPITOLUL III

CONSIDERA}II PRIVIND VALOAREA PROBANT| A DECLARA}IILOR MARTORILOR {I iNVINUI}ILOR SAU INCULPA}ILOR MINORI

in unele situatii, singurele informatii care aduc lumina asupra materialitatii unei infractiuni, sunt marturiile copiilor de care va trebui sa se tina cont pentru dovedirea diferitelor circumstante obiective.

Desi copilul nu poate fi considerat apriori un martor sigur, având in vedere perioada de plina formare si dezvoltare fizica si psihica in care se afla si care-l fac sa fie predispus spre eroare sau uitare, fie spre alterarea adevarului in mod voluntar sau inconstient, totusi sunt imprejurari in care depozitia lui ca martor poate fi de un real folos.

Din copilarie pâna la sfârsitul vietii, oamenii asista la o serie intreaga de fapte. Fata de adulti, uneori se poate constata ca la vârste foarte mici chiar, copiii se dovedesc uneori capabili de depozitii mai precise si mai putin contestabile decât cele ale adultilor (de exemplu, referitor la accidentele de automobile). Afirmatiile sau negatiile unui copil nu trebuie acceptate fara retineri, cu toata buna sa credinta, deoarece chiar siguranta sau nota de sinceritate ca si abundenta si precizia unor detalii pot exprima in aceeasi masura adevarul ca si minciuna. Afirmatii ale copiilor care nu sunt bine analizate, carora li se acorda mai mult decât creditul necesar, fara o prealabila cercetare, pot duce la consecinte deosebit de grave.

Analiza marturiilor copiilor a stimulat numeroase cercetari ridicând importanta problemei psihologice si sociale. Diferite experinte releva aspecte importante de care trebuie sa se tina seama in aprecierea marturiei unui copil, confirmând incertitudinea care pluteste asupra acestor depozitii.

Anchetatorii desemnati sa adune marturiile copiilor trebuie sa cunoasca aspecte de psihologia copilului, sa dea dovada de mult tact, de multa intelegere, sa aiba in permanenta in atentie vârsta micului martor sau invinuit.

Faptul ca declaratia copilului copiilor constituie date fragile care trebuie privite cu circumspectie este pus in evidenta de numarul mare al experientelor si analizelor cu privire la diferite fapte si reactii din viata obisnuita a copilului. Experientele dovedesc iar cercetarile si constatarile psihologice o explica motivele erorilor, alterarea adevarului, reactiile micului martor sau invinuit.

Se observa ca erorile cele mai mari le fac copiii foarte mici sau cei mai putin evoluati mintal, fapt care nu surprinde pentru ca in cazul unui copil, cu cât acesta este mai mic (sau mai inapoiat) cu atât capacitatea sa de atentie este mai redusa, capacitatea de apreciere si de exprimare mai putin dezvoltata. Cu cât copilul este mai mic cu atât el este mai putin capabil sa cenzureze pe baza de rationament, cu atât mai mult tinde sa-si confunde dorintele care predomina la aceasta vârsta cu realitatea.

in timpul ascultarii copilului trebui sa se tina cont si de faptul ca acesta este foarte sensibil la sugestie, fapt pentru care trebuie sa fie alese cele mai adecvate metode si tactici de ascultare pentru ca martorul sa nu fie influentat.

Se observa uneori la copii ca acestia tind mai mult sa-si asigure securitatea, decât sa spuna adevarul, raspunzând uneori orice de teama unui repros, sau pentru a se sustrage intrebarilor care ii supara sau iI pun in incurcatura. Exista si tendinta de a da raspunsuri care sa-i faca placere adultului din fata sa, care este mai puternic si care il impresioneaza, tinzând in acest fel sa-i câstige bunavointa.

in situatiile in care copilul nu a fost martor direct si numai a auzit referi la o anumita persoana, marturiile sunt dominate de semnul imaginatiei care de multe ori imbraca aspecte de fabulatie. Toate acestea dovedesc cât de necesara este supunerea marturiei copiilor la o verificare minutioasa si la o critica atenta.

Astfel, in primul rând, anchetatorul trebuie sa stabileasca in ce masura insusi obiectul cauzei sau insasi faptele care trebuie dovedite, au putut suscita sau nu interesul copilului, stiut fiind faptul ca la anumite minute atentia este retinuta in special de lucrul care prezinta un anumit interes sau o noutate.

Trebuie cunoscuta si avuta in vedere in mod special personalitatea copilului, deoarece tipul caracterologic al martorului sau invinuitului conditioneaza atât inregistrarea evenimentului cât si relatarea pe care o va face mai târziu. Calitatea perceptiei variaza dupa martor, daca acesta este un observator pozitiv, interpretativ, inventiv sau armonic.

Acelasi lucru se observa si in ceea ce priveste valoarea relatarii faptelor, stiut fiind cât de greu este pentru un copil sa-si invinga timiditatea sau mai ales teama atunci când este chestionat in prezenta mai multor persoane.

Copilul poate fi in momentul producerii evenimentului distras de altceva, care pentru el prezinta mai mult interes sau dimpotriva poate fi atent, câmpul atentiei sale poate fi limitat de anumite evenimente sau aspecte.

in cazul in care copilul este foarte puternic impresionat de vreun amanunt deosebit, se observa ca de multe ori el construieste in jurul acestuia in mod involuntar.

Trebuie avuta in vedere, de asemenea, situatia in care se gasea martorul, starea sa fiziologica de moment, care in situatia in care nu era din cele mai bune, putea sa afecteze intr-o mai mare sau mai mica masura calitatea perceperii, observarii sau inregistrarii.

Un alt aspect de care se va tine seama va fi acela al dispozitiei afective ale martorului, pentru a se putea aprecia in ce masura evenimentul, impresionându-l si creându-i stari afective puternice, putea provoca aparitia unor stari amneziale.

Punctul sau de vedere cu privire la obiect poate, de asemenea, sa genereze motivatii variate in masura sa influenteze valoarea marturiei sale.

O influenta foarte puternica care-si pune amprenta asupra reactiei manifestate de copii, este aceea exercitata de catre mediu.

Putem astfel observa la minor declansarea unor reactii de prestanta sau rezerve de prudenta, in situatii in care acesta doreste fie sa erijeze in vedeta fie sa treaca neobservat cu ocazia depozitiei, ascultând in acest caz de reflexele de aparare ale eului. Copilul poate astfel sa se incapatâneze pe pozitiile sale (prin reactii de impotrivire fata de cel care-l intreaba) ori, din momentul in care a piedut contactul cu cu realitatea, risca, daca vorbeste, sa se inchida intr-o inlantuire speciala care nu este decât cea a afectiunii.

intre faza de observatie si faza de depozitie se scurge de altfel o perioada mai mult sau mai putin lunga, in timpul careia pot aparea diverse influente si in special ale ambiantei copilului, la care acesta nu poate sa fie insensibil, in acest timp amintirile pot sa se stearga sau se imbogateasca prin supraimprimarea de imagini plasmuite.

Se mai adauga si faptul ca personalitatea celui care pune intrebari, mai mult sau mai putin simpatic, stapân pe sine sau rabdator, modul in care conduce discutia prin intrebari mai mult sau mai putin sugestive si puse pe un ton care dispune sau nu la confidente, precum si locul unde intreaba, conditioneaza in aceeasi masura calitatea marturiei.

Se recomanda astfel sa se recurga la povestirile spontane, daca se pot evita sau limita interogatoriile care risca sa influenteze sau sa rupa structura unei gândiri ce se poate desfasura dupa o logica speciala, se impune mai ales necesitatea ca ei sa cunoasca personalitatea micului martor, mediul, mentalitatea sa, gradul de dezvoltare al caracterului si al inclinatiilor sale, stare sa de moment. {i cu atât mai mult cu cât pe lânga copiii care se inseala cu buna credinta, exista altii care deformeaza    adevarul si mint din solidaritate sau din amor propriu bolnavicios, din teama, din dorinta de razbunare. Se intelege cât de greu e atunci sa determini partea de minciuna din depozitiile facute cu dorinta de a reda aparenta de adevar.

Problema marturiei apare deci cu problema alterarii adevarului, punându-se in aceasta situatie urmatoarele intrebari: subiectul este dispus sa spuna adevarul ? este capabil de aceasta ?

Marturiile false, alterarile adevarului decurg din aceleasi cauze, care dupa o clasificare facuta de Maurice Debesse, arata astfel: teama, insecuritate;    vanitate; interes; nevoie de explicatie, imaginatie; ignoranta si uitare (a lucrurilor, a cauzelor, a vocabularului); neintelegere (a intrebarilor, a notiunilor de spatiu sau de timp); retineri, interventii afective; sugestie, motivatii inconstiente, la care se pot adauga desi sunt rare, anumite cauze antisociale; persuasiunea (copilul crede ca fiind adevarat ceea ce a alterat); slabiciunea rationamentului.

O problema care se pune cu privire la aprecierea depozitiei cu care este intr-o legatura conexa cu problema marturiei este aceea a alterarii adevarului. Se pune cu alte cuvinte problema de a se sti pentru ce si cum minte copilul.

Minciuna apare la copil prin contact social, foarte timpuriu copilul dându-si seama ca viata sociala implica disimulari si simulari variate, care apar in relatiile dintre cei din jurul sau, din politete, din rea credinta, din interes, din cochetarie s.a.m.d.

Copilul, inevitabil contaminat, minte prin imitatie, cu atât mai mult cu cât experienta sa personala constata ca sunt situatii in care minciuna il avantajeaza.

Minciuna copilului are astfel o conditionare sociala, dar nu este mai putin dependenta de caracter, de calitatile actiunii si reactiunii proprii fiecarui individ.

Primele alterari ale adevarului apar la copil ca rezultat direct al tendintei predominante de satisfacere a trebuintelor, copilul reactionând spontan pentru a restabili echilibrul afectat, de câte ori nevoile sale esentiale de securitate, tandrete, activitate sunt contrariate.

Astfel, pâna la vâsta de 6 ani si chiar mai târziu, copilul structureaza mediul dupa trebuintele sale fara a-si pune problema daca atitudinile sale sunt sau nu conforme cu adevarul.

Anumite alterari ale adevarului reprezinta urmarea unor reflexe de aparare, observându-se ca aparitia unor creatii mincinoase este declansata de nevoia de a compensa slabiciunea si temerile sale. Este deci normal ca teama si vanitatea sub toate aspectele ei sa constituie motivele pregnante ale minciunii.

in ciuda tuturor conditiilor si motivelor care-l determina sa minta copilul este totusi atras de nevoia de a cunoaste si intelege.

Acest imbold exteriorizat printr-o mare curiozitate, imtâmpina prin insasi natura copilului, piedici serioase deoarece copilul nu dispune de mijloace de investigatie pe deplin formate si pe masura curiozitatii sale. El se multumeste cu explicatii fragmentare care sunt impregnate de afectivitate, deoarece la vârsta copilariei factorii afectivi sunt preponderenti. Realul il intereseaza in masura in care iI favorizeaza satisfacerea trebuintelor, copilul nefiind intotdeauna capabil sa deosebeasca partea de dorinta de partea de realitate din afirmatiile sale. Ignora mersul gândirii sale afective si se crede pe calea ratiunii astfel ca cea mai mica obiectie risca sa-l irite.

Anumite minciuni ale copilului nu sunt uneori altceva decât jocuri in care acesta se amuza alterând realitatea. Ca si jocul, cu care are anumite puncte comune, minciuna este un fapt de imaginatie.

De fapt minciuna este o sugestie de eroare si o sugestie    inseamna a provoca reprezentari pe plan mental. Faptul de a minti implica insa conceperea simultana a ceea ce ar trebui sa spui sau sa faci si a ceea ce vrei sa sugerezi caci este minciuna când adevarul tradat de catre limbaj si de catre actiune s-a definit si persista in constiinta mincinosului alaturi de dorinta de a-l exprima inexact. Aceasta coexistenta mentala a reprezentarilor adevarate si false provoaca un antagonism, o tulburare emotiva manifestata prin anumite reflexe musculare, respiratorii sau vasomotorii, variabile, dupa caracter, paloare, roseata, agitatie, contractare etc. Aceste semne devin insa din ce in ce mai putin vizibile pe masura ce individul devine mai stapân pe reflexele sale si minciuna din obisnuinta devine mai spontana.

Semnele psiho-organice nu se manifesta bineinteles daca copilul nu stie ca altereaza adevarul. Este cunoscut faptul ca imaginatia copiilor este foarte bogata, in sensul ca acestia traiesc foarte mult sub dominatia imaginii. Aceste imagini cu care copiii evoca trecutul, apropiatul sau departatul, sunt suporturi ale caror materiale constitutive sunt intr-o masura mai mica sau mai mare alterate. Imperfectiunea si insuficienta simturilor si de aici anumite iluzii permit recunoasterea relativitatii informatiilor senzoriale.

Putin capabil sa discearna realitatea, copilul nu este in masura sa traduca ceea ce crede el ca este adevarat. Vocabularul redus il poate trada atunci când se exprima, informatia realizata de el prin limbaj provocând uneori confuzii, pseudo-minciuni.

Un alt aspect de relevat este acela al alterarilor de adevar care rezulta din inconstient. Uneori dorintele si sentimentele copilului sunt contrariate de diferite opozitii, fapt care nu duce intotdeauna la disparitia acestor dorinte, ele putând apare mai târziu prin manifestari ale subconstientului, in care le-a indepartat pentru un moment refularea.

Anumite constructii imaginative care socheaza la prima vedere pot fi numai in aparenta minciuni uneori ele exprimând un adevar deformat, transpus in simboluri mai mult sau mai putin transparente.

Dupa cum se poate observa problema marturiei si a minciunii angajeaza individul in intregime, ca finnta sociala si ca persoanlitate morala, dotata cu sensibilitate, inteligenta si vointa.

De aceea orice actiune de stabilire a unei colaborari referitoare la acest subiect trebuie sa se bazeze pe considerarea copilului in ansamblu.

Deoarece este o necesitate sa se recurga uneori la marturiile copiilor se impune ca anchetatorul sa dea dovada de o profunda cunoastere a psihologiei copilului, sa dea dovada in ascultarea acestuia de intuitie si clarviziune in felul in care il trateaza pe micul martor, pentru a nu-l pune in situatii in care sinceritatea i-ar fi penibila pentru a evita acuzatiile, precum si pentru a discerne procedeul cel mai eficient pentru a-l determina la o marturie sincera.

Trebuie sai se creeze copilului un climat de incredere si intelegere care sa evite minciuna din dorinta de a-si apara personalitatea in formare, sa inlature sau sa fuga de aspecte suparatoare. Din acets motiv, interdictiile sau pedepsele morale traditionale ramân cel mai des inoperate mai ales când intaresc tendinta spre minciuna si refulare.

incercând sa-l ajute pe copil sa desprinda realitatea de ceea ce crede el ca este adevarat, anchetatorul il poate face sa guste putin câte putin bucuria de a fi spus adevarul. Poate sa-l aduca pe copil sa prefere bucuria superioara pe care i-o provoaca exprimarea adevarului, fata de satisfactiile    provocate de minciuni.

Pentru o buna colaborare cu copii in sprijinul aflarii adevarului, pentru obtinerea unor marturii cât mai apropiate posibil de realitate, se impune deci ca anchetatorul sa cunoasca foarte bine copilul, sa dea dovada de multa rabdare si intelegere, intelegere care se intemeiaza nu numai pe afectiunea fata de copii, ci si pe cunoasterea temeinica a problemelor ridicate    de psihologia pe care trebuie sa le aiba tot timpul in vedere.

CAPITOLUL    IV

PARTICULARIT|}I    ALE PSIHOLOGIEI MARTORULUI {I iNVINUITULUI SAU INCULPATULUI MINOR

Sectiunea    I    Aspecte generale

in intreaga literatura de specialitate juridica criminalistica sau de psihologie judiciara, se subliniaza, pe buna dreptate, ca veridicitatea declartiilor unui martor, chiar de buna credinta fiind ca si aprecierea fortei lor probante, nu poate fi conceputa fara cunoasterea mecnismelor psihologice care stau la baza formarii marturiei.

Autorii atrag atentia ca nici aplicarea celor mai adecvate procedee tactice de criminalistica, in luarea declaratiilor, nu este posibila fara stapânirea cunostintelor care fac posibila descifrarea procesului de formare a marturiei unei anume persoane.

Daca ar fi sa definim marturia din perspectiva psihologiei judiciare, am spune ca este rezultatul unui proces de observare si memorare involuntara a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia, intr-o forma orala sau scrisa, in fata organelor de urmarire penala sau a instantelor de judecata. Prin urmare ne aflam in fata unui proces de cunoastere a realitatii obiective, strcturat in patru faze mai importante: receptia (perceperea) informatiilor, preluarea lor logica, memorarea si reproducerea sau recunoasterea, respectiv reactivarea.

Procesul de cunoastere a realitatii depinde, in esenta, de capacitatea fiecarei persoane de a receptiona informatiilor primite, de a le prelucra, de si de subiectivismul si de selectivitatea sa psihica, cu alte cuvinte de o multitudine de factori. Astfel de conditii pot influenta, de asemenea, si modul de redare sau de recunoastere a faptelor si persoanelor.

Copilaria si adolescenta ca prime vârste pregatesc vârsta adulta, ele sunt matricea formelor majore de mai târziu ale personalitatii. Psihologia de astazi a putut stabili pe baza numeroaselor si complexelor cercetari ca intre cele doua vârste sunt asemanari fundamentale, ele lucrând sub semnul aceleasi finalitati, indreptându-se in aceeasi directie.

Este criticata ca nefondata parerea unora potrivit careia, copilaria ar reprezenta o perioada inferioara a dezvoltarii, o stare de inferioritate. Autorul citat arata ca nu poate fi vorba nici de inferioritate cantitativa deoarece aceste afunctiuni care caracterizeaza aceasta perioada sunt tot atât de numeroase ca si in perioada adulta, dupa cum nu se poate vorbi nici de o inferioritate calitativa, deoarece functiunile prin natura lor sunt tot atât de interesate in procesul de adaptare ca si cele chemate sa asigure echilibrul matur.

Copilaria, considerata perioada celei mai intensive dezvoltari psihice si fizice, nu constituie in ansamblu ei un proces omogen, trebuind avute in vedere particularitatile psihologice de vârsta specifice.

in dezvoltarea sa psihica, copilul parcurge mai multe etape de dezvoltare, trecând succesiv de la o etapa de vârsta la alta, fiecare perioada precedenta constituind o etapa pregatitoare pentru cea urmatoare. Se urmeaza astfel o succesiune cronologica guvernata de legile generale ale dezvoltarii psihicului.

Dezvoltarea psihica generala se explica prin acumularile cantitative si calitative ce au loc in diferite perioade de vârsta. Procesele care caracterizeaza o anumita perioada de vârsta nu cunosc o dezvoltare independenta, ci se leaga intre ele in raporturi interfunctionale specifice, conferind vârstei respective un anumit profil psihologic. Unui anumit nivel de dezvoltare al proceselor de cunoastere iI corespunde si un anumit nivel de dezvoltare al proceselor afective si voluntare. De la o perioada la alta se reduce nu numai schimbarea proceselor psihice in ele insele, ci se produce si schimbarea raporturilor functionale intre procesele psihice, fapt esential pentru dezvoltarea psihica. Trecerea de la treptele inferioare la treptele superioare ale reflectarii directe si mijlocite este determinata de faptul noilor raporturi in care intra reciproc procesele psihice.

in cadrul fiecarei perioade de vârsta, dinamica dezvoltarii proceselor psihice poate fi diferita la copii de aceeasi vârsta. Etatea cronologica nu asigura, pri ea insasi, nivelul dezvoltarii psihice.

Aceasta depinde si de ritmurile de acumulare a experintei senzoriale si verbale de catre copii. La unii copii aceste ritmuri sunt mai rapide, la altii mai lente. Datorita acestui fapt vârsta psihologica, vârsta mentala a copilului, poate sa devanseze sau sa ramâna in urma vârstei cronologice, vârsta reala a copilului, dupa cum ritmurile de acumulare a experintei social-istorice sunt mai rapide sau mai lente. Cauza ritmurilor lente poate fi si de natura individuala, tipologica, dar poate fi si efectul ramânerii in urma din punct de vedere al instruirii. Privita in perspectiva genetica copilaria ne apare deci perioada celei mai intense dezvoltari fizice si psihice.

Prin dezvoltare trebuie sa intelegem toate transformarile calitative si cantitative, structurale si functionale ale insusirilor innascute si dobândite de natura fizica si psihica a copilului.

in mod firesc se ridica intrebarea cu privire la factorii determinanti ai dezvoltatii, necesitatea evidentierii acestora. Se pune problema influentei celor doi factori, ereditatea si mediul, problema care capata rezolvare stiintifica numai in lumina invataturii pavloviene despre activitatea nervoasa superioara ca forma de echilibrare a organismului si mediului. Cei doi factori, ereditatea si mediul, nu se exclud, ci dimpotriva sunt corelativi. Functia fundamentala a scoartei cerebrale consta in formarea legaturilor mereu noi intre organism si mediu, datorita cerintelor pe care acesta din urma le ridica fata de cel dintâi.

in desfasurarea mecanismelor ereditare actioneaza intotdeauna factorii câstigati sub influenta mediului. Transpunând in planul psihologiei si examinând corelativ ereditatea si mediul, este foarte greu sa separam ceea ce este innascut de ceea ce este dobândit, intrucât nici un proces psihic nu este rezultatul numai al ereditatii sau numai al mediului. Cercetând literatura de specialitate, observam ca cei mai multi autori sunt de acord in constatarea    ca au o provenienta ereditara, caracteristicile anatomo-morfologice (talia, culoarea ochilor, forma degetelor, grupa sanguina) finetea organelor senzoriale, temperamentul, timpul de reactie, capacitatea de a forma reflexele conditionate. Se stie azi cu certitudine ca nici un continut psihic nu se mosteneste. Pe cale ereditara se transmit doar predispozitii care numai in conditii de mediu devin si realitati. Zestrea ereditara nu functioneaza niciodata direct asupra formarii personalitatii, ci intotdeauna prin intermediul factorilor sociali de mediu.

A fost inradacinat obieciul de a imparti personalitatea umana in insusiri si caractere innascute si insutiri si caractere dobândite, invatate. impartirea personalitatii umane in doua domenii separate nu este numai artificiala, ci si in contradictie flagranta cu realitatea persoanei.

Organismul se transforma in functie de mediu, pe de o parte ceea ce constituie adaptarea, iar pe de alta parte mediul primeste o semnificatie interioara, ceea ce constituie functia organizarii. Organizarea si adaptarea sunt procese complementare ale unui mecanism unic, acela care izvoraste prin interdependenta dintre mediu si organism. Mediul prezinta un numar foarte variat de stimulenti pentru organism. Dintre acestia, fiecare individ selectioneaza si ignora in functie de inclinarile si capacitatile sale native.

Mediul joaca un rol hotarâtor in dezvoltarea corporala si sufleteasca    a copilului. Nu putem patrunde in structura psihica a copilului fara cercetarea mediului prin care se intelege totalitatea conditiilor de viata, de ordin fizic si moral, in care copilul traieste.

Cu privire la mediul social este de remarcat ca dupa cum copilul nu se poate sustrage legilor ereditatii, tot asa nu se poate sustrage influentelor acestui mediu. Ambianta sociala inseamna ambianta spirituala, caile de comunicatie dintre copil si aceasta ambianta spirituala sunt realizabile datorita tendintelor launtrice care-l imping pe copil sa aspire catre o viata sufleteasca desprinsa de instincte.

Un rol hotarâtor in dezvoltarea psihica a copilului il joaca mediul familial, multi ani de la nastere copilul fiind legat de parinti, impartasind traiul si atmosfera sufleteasca a caminului. Conditia sociala si morala a parintilor sunt cele dintâi elemente precumpanitoare in evolutia sufleteasca a copilului.

O alta problema    care se pune in caracterizarea si cunoasterea psihicului este cea a diferentelor de sex. Sunt opinii conform carora femeile sunt inferioare barbatilor, pe considerente de ordin ereditar si nicidecum social.

Teza inferioritatii femeii a fost combatuta recunoscându-se numai oarecare deosebiri de care trebuie sa se tina cont in educatia si tratamentul aplicat fetelor si baietilor.

Se considera ca baietii intre fetele prin urmatoarele insusiri: curiozitate intelectuala, aptitudini tehnice, inteligenta spatiala (perceperea formelor spatiale), combativitate, rapiditate si exactitatea cu care reproduc miscarile invatate, independenta in hotarâre, inclinatie catre sporturi, inovatii si aventura, curaj, oarecare agresivitate.

Fetele se caracterizeaza prin usurinta deprinderii limbilor, sensibilitate tactica, perceptia culorilor, abilitate in lucrarile manuale, interese estetice, emotivitate temperata, instabilitate emotionala, preveniri, memorie mai buna pâna la 13-14 ani, inclinare catre ocupatie casnica.

Un rol hotarâtor in dezvoltarea vietii psihice, in analiza comportamentului, il are afectivitatea. Afectele de toate categoriile constituie cele mai puternice motive ale actiunii si deci ale comportamentului, intelegând prin aceasta ca motivatia activizeaza si directioneaza comportamentul nostru.

Exista doua categorii de motive: motive primare de esenta biologica de comportament si motive de esenta sociala care provoaca forme noi de comportare. Daca sunt crescuti in tandrete si iubire vor invata ca asocierea cu alti oameni este o sursa de satisfactie; daca insa cresc in conditii de brutalitate si violenta, vor reactiona cu precadere brutal si violent, motivul acestui comportament fiind reactia invatata    in mediul de origine.

in conditiile de mediu frustrante vom constata ca aceasta stare de frustrare se manifesta printr-o emotionalitate sporita, ceea ce inseamna ca intreaga activitate psihica precum si comportamentul sunt dezorganizate si se desfasoara neconform situatiei. in cele mai multe cazuri starea de frustrare determina un comportament agresiv, un comportament ofensiv consumat pe plan actional sau verbal.

Sectiunea a II-a    Elemente de specificitate ale personalitatii minorilor

§ 1. Prima perioada a vietii

Prima perioada de viata, primul an, se caracterizeaza prin constituirea si dezvoltarea primului sistem de semnalizare.

Dupa nastere copilul dispune de un potential uman inca neactivat si nemodelat, ceea ce a obligat pe psihologi sa-l considere doar "candidat la umanitate."

Aceasta este perioada formarii proceselor de reflectare directa a realitatii (senzatii, perceptii si primele reprezentari). Un rol important al dezvoltarii psihice si fizice a copilului la acesta vârsta il joaca familia care il ingrijeste. Apar astfel reactiile de inviorare, reflexul de orientare, miscarile prehensive, iar spre sfârsitul acestei perioade incepe sa se dezvolte sistemul verbal in cele doua faze succesive ale sale: intelegeare si apoi pronuntarea primelor cuvinte.

Mentionarea acestor caracteristici care marcheza prima si cea mai frageda vârsta, prezinta importanta ca punct de plecare pentru intelegerea drumului parcurs in evolutia sa de catre copil in cea de a doua copilarie, caracterizata prin functionalitati complexe si de o deosebita importanta pentru inselegerea psihicului copilului.

§ 2. Vârsta prescolara si vârsta scolara

1. Vârsta prescolara. Generalitati

Vârsta prescolara este o perioada in care copilul traieste cu adevarat in prezent. Mica lui experienta din primii trei ani a conturat un capitol sufletesc cu ajutorul caruia isi poate lua un inceput de independenta fata de mediul inconjurator. El ramâne totusi sub protectia mamei (sau a persoanei care indeplineste rolul de mama), care iI asigura organizarea in liniste a experientelor.

in aceasta perioada copilul devine obiectul unor influente cu mult mai complexe si mai organizate din partea ambiantei prescolare. Astfel, activitatile predominante ale copilului la aceasta vârsta se pot imparti in joc si activitati obligatorii, raportul dintre acestea schimbându-se pe parcursul inaintarii in vârsta in favoarea activitatilor obligatorii. Se trece sub influenta acestor activitati de la activitatea psihica involuntara la activitatea psihica voluntara. in locul atentiei involuntare se infiripa atentia voluntara, incep sa se consolideze formele memorarii si ale reproducerii voluntare la copii de 5-7 ani. Reactiile emotiv-impulsive cedeaza locul conduitei voluntare, controului si efortului voluntar asupra propriilor miscari si actiuni la copilul de 5-6 ani. incepând cu vârsta de 5 ani se dezvolta intensiv anumite forme ale inhibitiei conditionate.

Ca urmare a comunicarii sale cu adultul, limbajul sau intra intr-o noua etapa de dezvoltare. in locul limbajului situativ care se mai mentine si la 3-4 ani, apare in jurul vârstei de 5-6 ani limbajul contextual in functie de care se dezvolta si limbajul intern care exercita o importanta functie reglatoare asupra propriei comportari a copilului.

2. Vârsta scolara. Generalitati

Intrarea copilului in scoala aduce dupa sine schimbarea pozitiei lui in familie, a atitudinii celor in vârsta fata de el.

in aceasta perioada un rol hotarâtor in dezvoltarea proceselor psihice il joaca limbajul scris pe care si-l insuseste elevul si care cu timpul depaseste limbajul vorbirii. Prin intermediul limbajului scris i se dezvolta noi forme ale perceprii (auzul fonematic), ale atentiei (vizuale si auditive), ale repezentarilor (grafice), ale memoriei (verbal-logice), ale gândirii (sistemul de notiuni).

Schimbarile calitative apar si in sfera emotiva si voluntara a scolarului mic.

Diferite discipline cum ar fi istoria, geografia ii dezvaluie legile generale ale realitatii, iar aprofundarea lor este posibila numai prin sistematizare, generalizare si abstractizare. Apare astfel posibilitatea trecerii de la gândirea concreta a scolarului mic la gândirea notionala a scolarului de vârsta mijlocie.

intr-o noua etapa intra si dezvoltarea limbajului atât al celui vorbit cât si al celui scris. Are loc dezvoltarea    simtitoare a vocabularului pe seama insusirii terminologiei stiintifice, precum si dezvoltarea structurii gramaticale, pe seama insusirii constructiilor sintactice complexe.

Ultima treapta a dezvoltarii o constituie treapta scolara mare, perioada a inchegarii personalitatii elevului sub aspect intelectual, afectiv si volitional.

3. Senzatiile si perceptiile la vârsta prescolara si la cea scolara

A. Generalitati

Receptia senzoriala a unor evenimente este prima etapa a formarii marturiei, ea reprezentând un proces psihic de cunoastere. in linii mari receptie este consecinta a doua procese importante: senzatia si perceptia.

Senzatia este cea simpla forma de reflectare senzoriala a insusirilor izolate, ale obiectelor si pesoanelor prin intermediul unuia dintre organele noastre de simt. Perceptia este, in schimb, consecinta unei reflectari mai complexe care conduce la constientizare, la identofocarea obiectelor si fenomenelor. Aceasta face ca procesul perceptiei sa fie definitit drept un act de organizare a senzatiilor, implicit a informatiilor pe care un martor le-a receptat in functie de diferiti factori: interes, experienta, necesitate s.a.

Chiar de la nastere analizatorii sunt pregatiti pentru a-si exercita rolul. Senzatiile copilului se perfectioneaza in primii ani de viata, continuând sa se dezvolte nu numai in perioada ante-prescolara, prescolara dar si in perioada scolaritatii.

intrucât spre inceputul vârstei prescolare segmentul periferic al analizatorilor, aparatul de receptie este deja format, dezvoltarea mai departe a senzatiilor este rezultatul activitatii centrale, corticale a analizatorilor. Cresterea sensibilitatii analizatorilor, diferentierea tot mai precisa a insusirii obiectelor si fenomenelor lumii inconjuratoare este si consecinta participarii tot mai active, dupa primul an de viata, al celui de al doilea sistem de semnalizare, in activitatea de analiza si diferentiere.

Aceasta dezvoltare si perfectionare nu se realizeaza in mod spontan, prin simplul proces de maturizare si crestere, ci in procesul unor activitatati adecvate. Dezvoltarea si perfectionarea capacitatii analizatorilor de a analiza si diferentia stimulentii se efectueaza in procesul functionarii lor.

Primele intuitii esentiale ale copilului sunt topologice, mai inainte de a fi proiective. Din intuitiile topologice se dezvolta pe la 7-8 ani intuitiile proiective, incepând sa i se constituie perceptia elementara.

Copilul isi formeaza treptat intelegerea sintetica a lucrurilor, astfel incât orientarea pe plan si directia se câstiga abia in jurul vârstei de 9-10 ani. Acelasi lucru se intâmpla cu simtul proportiilor si cu succesiunea planurilor. Acesta este elementul cel mai tardiv, presupunând acomodarea ochiului, simtul dezvoltat al observatiei si puterea de observatie.

B. Senzatiile si perceptiile la vârsta scolara mica

Spre inceputul vârstei scolare, perceptia copilului capata caracterul unei activitati dirijate spre un anumit scop.

Functia de reglare si control al celui de al doilea sistem de semnalizare asupra primului se dezvolta mult in aceasta perioada.

Dupa intrarea copilului in scoala se imbogateste si experienta perceptiva a sa si creste rezerva sa de reprezentari. Ca urmare perceptia capata tot mai mult un caracter organizat, selectiv si diferentiat.

impreuna cu perceptiile se dezvolta si senzatiile care sunt componente ale perceptiilor.

Astfel, se stie ca un salt important in dezvoltarea sensibilitatii cromatice al elevilor are loc la inceputul predarii desenului in scoala.

in ceea ce priveste perceptiile, A. Binet sustine ca un copil de 3-4 ani poate numai sa enumere persoanele si obiectele vazute pe o ilustrata, dar nu poate face nici o descriere a imaginii, nu poate stabili legaturile si ca numai de la 5-7 ani copilul poate vedea intr-o imagine si actiunile, poate sa descrie, iar mult mai târziu, la 15 ani poate sa-si interpreteze, sa sesizeze semnificatia.

Pe masura ce cunostintele sale se acumuleaza, creste si capacitatea sa de generalizare. Se imbogateste perceptia spatiala, aprecierea marimilor si distantelor. {colarul mic apreciaza mai bine distantele mai mici cu care este mai familiarizat. Distantele mai mari sunt apreciate mai putin bine, fiind in general subevaluate.

Se dezvolta de asemenea perceptia formei obiectelor. in legatura cu relatiile si reprezentarile spatiale, in jurul vârstei de 6-7 ani copilul poate deosebi dreapta de stânga cu referire la sine, si mai târziu si cu referire la alte persoane.

Regimul scolar ofera posibilitati pentru dezvoltarea perceptiei temporare (ieri, azi, mâine, se orienteaza mai bine in datele calendaristice).

Observatia este o forma superioara a perceptiei, o perceptie premeditata, dirijata, planificata si selectiva, intreprinsa cu un anumit scop, inseamna cercetarea si studierea obiectului. Psihologii au studiat experimental aceasta functiune ajungând la anumite concluzii. Asezat in fata lucrurilor copilul percepe, se opreste asupra infatisarii lor globale, are o vedere de ansamblu, numita de Claperede “sincretism”. Pentru copii, “intregul nu este un ansamblu de parti, ci un bloc, o unitate, iar a merge de la simplu la complex inseamna pentru el a proceda de la parti la parti”.

Treptat copilul incepe sa remarce amanuntele, mai intâi pe cele ce corespund nevoilor lui mintale si apoi pe cele care i se impun de catre spiritul lui analitic.

Pâna la 7 ani, copilul pus sa compare doua obiecte sau imagini, relateaza cu precadere deosebirile.

La copiii intre 3-4 ani perceperea formelor, cum ar fi a figurilor geometrice este foarte slaba. Dupa 5-6 ani ea devine exacta.

Pâna la 1-6 ani copilul percepe mai usor diferentele de culoare, decât de forma, dupa aceasta data fiind mai atras de forme decât de culori.

Dupa 12 ani copilul dovedeste putere de analiza, este capabil de sinteza, le poate folosi pe amândoua si poate da o intelegere clara a lucrurilor.

Gândirea cucereste un nou pas inainte in dezvoltarea psihica, in intrarea copilului in scoala, mediu in care el isi va insusi noi cunostinte, va avea sarcini noi in activitatea de gândire. Noile sarcini care i se impun duc la aparitia unei noi caracteristici, si anume orientarea si subordonarea ei unui scop.

Copilul trebuie sa gaseasca raspuns la intrebarea pusa de invatator. Se cere la aceasta data nu numai orientarea gândirii in raport cu o sarcina data, ci si trecerea de la o problema la alta, fapt care impune o anumita flexibilitate a gândirii, o anumita mobilitate care se dezvolta astfel in conditiile regimului scolar.

Activitatea scolara    are un rol important in dezvoltarea cunostintelor copilului, influenteaza largirea capacitatii de a invata, de a memora, de a intelege si de a gândi, precum si imbogatirea volumului reprezentarilor, precum si construirea unui sistem de notiuni cu privire la fenomene si relatiile lumii inconjuratoare.

Reprezentarile si notiunile, alaturi de perceptii si senzatii constituie baza gândirii, imaginatiei si memoriei.

in intelegerea fenomenelor copilul opereaza cu acele feluri de reprezentari constituite in contactul direct cu lumea inconjuratoare, reusind cu ajutorul perceptiilor si al reprezentarilor sa elaboreze generalizari logice.

in perioada scolara actioneaza o importanta lege onto – genetica a activitatii psihice si anume ca “orice intelegere presupune cu obligativitate organizarea ei initiala ca reprezentare, ca intuitie”.

Reprezentarile vârstei scolare devin mai corecte, servind unui plan mai larg si constituind baza generalizarilor.

Se pare ca primele generalizari si abstractizari in acest domeniu apar in faptul ca numerele 5, 6, 7, 8, 9, 10 se raporteaza la “mult”, iar 2, 3 se raporteaza la “putin”.

Se realizeaza in permanenta in aceste procese complexe, abstractizarea relatiilor cantitative formarea reprezentarii de numar si a operatiilor cantitative.

Pâna la sfârsitul clasei a IV-a se dezvolta reprezentari fonetice, grafice, fapt care mareste posibilitatea copilului de a se exprima curgator in scris, stabilirea punctelor cardinale cu ajutorul nivelului reprezentarilor,    mai mult sau mai putin concrete. in clasele III-IV copiii inteleg notiunea de corp si substanta pe baza a foarte multe reprezentari cu privire la elementele importante ale naturii.

in perioada scolara de inceput se formeaza acele insusiri ale reprezentarilor care fac din ele forme reflectorice sintetice, producându-se trecerea spre treapta logica abstracta.

4. Gândirea la vârsta prescolara si la cea scolara

Spre deosebire de senzatii si perceptii care reflecta lumea obiectiva atât cu insusirile esentiale cât si cu cele neesentiale, gândirea este o repetare generalizata a obiectelor si fenomenelor si a relatiilor dintre ele, este forma de reflectare superioara a realitatii.

La vârsta prescolara gândirea copilului se ridica treptat la un nivel mai inalt, continutul gândirii sale se imbogateste in strânsa legatura cu largirea experientei sale cognitive.

Sub influenta adultilor care atrag atentia asupra diferitelor aspecte inconjuratoare si mai cu seama asupra cauzelor, copilul incepe sa se intereseze de legaturile interioare ale lucrurilor. La aceasta vârsta insa judecatile si explicatiile isi gasesc intelegerea numai daca se sprijina pe experienta nemijlocita a copilului. Stern si Piaget sustin gresit ca la aceasta vârsta copilul nu ar fi apt pentru intelegere logica. La prescolarii mai mari caracterul logic al gândirii lor iese destul de usor la iveala. in partea a doua a vârstei prescolare, copiii incep sa generalizeze obiectele si fenomenele dupa insusiri mai esentiale si sa faca abstractie de cele mai putin esentiale si sa faca abstractie de cele mai putin esentiale. O alta particularitate a gândirii la vârsta prescolara o reprezinta orientarea practica. Reiese din cele de mai sus ca in perioada prescolara gândirea cunoaste o foarte mare dezvoltare. Intensa dezvoltare priveste functia cognitiva a gândirii, operativitatea ei, cunostintele, notiunile si interesele cognitive ale prescolarului.

Dezvoltarea mare a cunoasterii mijlocite largeste baza analitico-sintetica (cognitiva) a proceselor nemijlocite (senzatii, perceptii) le restructureaza si le reintegreaza. De aceea, la sfârsitul acestei perioade de vârsta, perceptia se supune tot mai mult unor sarcini indentice si ca atare incepe sa contina o anumita electivitate.

Dezvoltarea cunoasterii directe si nemijlocit (gândirii si imaginatiei) largeste baza analitico-sintetica a proceselor mijlocite de cunoastere, care si ele se dezvolta, se modifica. Concomitent, creste capacitatea de a generaliza, se dezvolta abstractizarea, capacitatea de a compara, da a analiza, de a sintetiza, cu un cuvânt, de a gândi. Creste de asemenea capacitatea analitico-sintetica generala a dinamicii corticale.

Din toate acestea reiese ca in perioada prescolara se dezvolta mult al doilea sistem de semnalizare datorita caruia se perfectioneaza intelegerea notionala, in care elementele de abstractizare    si generalizare sunt numeroase.

5. Procesele afective la vârsta prescolara si la cea scolara

Copilul prescolar are in general emotii numeroase. Totusi pe planul afectivitatii sale nu este prea consecventa valoficarea sociala a conduitei; el mai este inca ingaduitor sau indiferent fata de faptele sale. in general starile afective sunt legate inca mai mult de ceea ce este concret, perceptiv, apropiat decât de ceea ce este mai departat.

in perioada prescolara dezvoltarea afectivitatii este foarte complexa. Treptat impresionabilitatea prescolarului mare incepe sa devina diferentiata, bogata. Pe planul general al atitudinilor sale incepe sa se manifeste memoria afectiva. Imitarea adultului are un rol evident in construirea unor stari afective noi. incep sa se manifeste reticentele afective in relatiile copilului cu cei din jurul sau. De asemenea, capacitatea de a stapâni emotiile se dezvolta evident. Tot pe planul relatiilor cu cei din jur, apar emotii noi, complexe sau mijlocite (cum este emotia unilintei, elementele de mândrie etc.). Se dezvolta de asemenea la aceasta vârsta posibilitatea de a simula.

Cel mai important factor pentru dezvoltarea starilor afective ale copilului il constituie aparitia sentimentelor care dovedesc constiinta copilului (sentimente estetice, sociale, intelectuale).

Sentimentele social-morale se dezvolta in legatura cu relatiile coilului cu cei din jurul sau. Se dezvolta bazele respectului fata de munca, sentimentul de dreptate, de adevar, de corectitudine, de solidaritate etc. Are loc deci in aceasta perioada o organizare complexa a starilor afective si scade intr-o oarecare masura    impulsivitatea, mentinându-se o instabilitate emotiva.

6. Dezvoltarea personalitatii la vârsta prescolara si la cea scolara

Procesul de dezvoltare a personalitatii se constituie sub forma organizarii unor dimensiuni psihice individuale, a unei anumite receptivitati si impresionabilitati, a unei anumite orintari a constituirii bazelor unor linii de perpectiva in afara intereselor, aspiratiilor, nazuintelor copilului.

Fortele motrice ale dezvoltarii personalitatii copilului sunt contradictii interne, constituite sub influenta conditiilor externe. Aceste contradictii devin uneori foarte ascutite. in cazurile in care s-au efectuat in familia copilului o cultivare incorecta    a dorintelor si s-a neglijat dezvoltarea Spiritului de independenta al copilului, a initiativei, modestiei, contradictia poate duce la o criza o personalitatii, manifestata prin dificultati in stabilirea relatiilor cu cei din jurul sau (criza negativismului infantil). Criza se manifesta prin reactii contrare celor solicitate de adult. Acestei perioade ii sunt inerente si alte contradictii interne. De exemplu, contradictia dintre modalitatile primitive si simple de manifestare, de satisfacere a numeroaselor trebuinte proprii copilului si cerinta exprimata de cei din jur de a se comporta intr-un anumit fel. in aceasta contradictie isi au punctul de plecare pe de o parte conduita civlizata si pe de alta dezordinea in conduita si relatii, dezinvoltura, obraznicia, nesimtirea.

Apar contradictii si pe planul procesului de cunoastere. Capacitatea de imginatie il face pe copil sa se poata vedea in fel si fel de situatii, rezolvând in activitate lucida in mai mare masura aceasta contradictie. Copilul poate pe aceasta baza sa inceapa sa fabuleze, sa se laude ca sa fie crezut curajos, indraznet. Asa se poate releva aparitia minciunii sau sensibilitatea la a spune adevarul.

Pe planul actiunilor, contradictiile se exprima in actul deliberativ al activitatii voluntare, care incepe sa se constituie in perioada scolara. Contradictiile interne se opun in planul constiintei unde sunt traite sub forma de grija, neliniste, teama, speranta. Ele dezvolta noi trasaturi si caracteristici individuale cu efecte imediate, directe si efecte secundare.

in genere contradictiile externe sunt traite de copilul prescolar adesea sub forma de contradictii externe, din cauza redusei atitudini critice a prescolarului fata de sine. Ele apar sub influenta mediului si a educatiei, a conditiilor de viata, desi au logica lor.

in contextul acestor complicari ale activitatii psihice se constituie dimensiunile personalitatii copilului, care se exprima in interese, capacitati, constituirea bazelor caracterului si a tipului de temperament.

7. Dezvoltarea caracterului la vârsta prescolara si la cea scolara

Bazele caracterului la copii se dezvolta inca de timpuriu. Caracterul cunoaste o dezvoltare intensa in perioada prescolara, numeroase opozitii si contradictii ce se ivesc intre normele morale sub forma de cerinte externe, caracterul lor categoric, motivatia lor relativa, abstracta, si caracterul concret, direct al tendintei de a reactiona a prescolarului dau un aspect dinamic dezvoltarii bazelor caracterului.

Specificul dezvoltarii caracterului la copilul prescolar consta in substratul    motivatiei practice si de adeziune afectiva (mai mult rationala) la normele si cerintele morale. Prin dragostea si sentimentul de atasament si admiratie fata de adulti se ajunge la acceptarea unor cerinte morale si apoi la organizarea lor ca cerinte individuale.

Caracterul se formeaza    treptat, ca o suprastructura dobândita sub influenta educatiei. Trasaturile de caracter exprima continutul, in timp ce trasaturile temperamentale se refera la latura dinamica a activitatii psihice (vizeaza tipul de sistem nervos) exprima impresionabilitatea, impulsivitatea, ritmul normal al activitatilor psihice.

Datorita dezvoltarii experientei cognitive a copilului si datorita substratului ei social, se constituie bazele laturii cognitive ale caracterului, bazele conceptiei despre lume si viata. in cadrul conceptiei despre lume si viata se constituie sfera activa morala a personalitatii.

Convingerile morale ce stau la baza caracterului se constituie in activitatea practica sociala, fiind efectul oglindirii esentei regulilor morale sociale din relatiile dintre oamenii din jurul copilului, in constiinta sa.

Cerintele morale, etice, sociale, fiind reflectate de constiinta copilului, devin treptat normatori si organizatori interni ai conduitei incepând cu perioada prescolara. Cerintele morale externe devin cerinte interne subiective. Caracterul activ si critic al acestor cerinte se instituie in planul constiintei si constiintei de sine ale copilului.

Prescolarul incepe sa aiba o anumita atitudine fata de ceilalti, fata de sine insusi, fata de munca si fata de cei ce muncesc. Se pun bazele cinstei, modestiei, harniciei, corectitudinii. Copilul incepe sa fie corect sau incorect, individualist sau lipsit de aceasta trasatura, egoist, sau dimpotriva, retinut    sau obraznic, inchis in sine sau exuberant.

Mediul social apropiat, mai ales familia, are un rol deosebit in formarea acestor trasaturi caracterologice. Profilul moral si caracteriologic nu inseamna o simpla insumare a unor trasaturi, având de la inceput elemente de normative socio-politice in conceptia despre lume si viata.

Trasaturile de caracter reunesc latura estetica morala a personalitatii, modul curent de a stabili relatii sociale, atitudine si specificul atitudinii fata de ceiulalti, fata de sine insusi, fata de munca si valori sociale.

Necesitatea de a cunoaste caracterul copilului se impune de timpuriu pentru ca dezvoltarea acestuia precede aptitudinile. Caracterul se organizeaza in primii ani de viata si se stabilizeaza dupa pubertate, in timp ce aptitudinile intelectuale se dezvolta mai târziu.

Caracterul unui copil este supus necontenit la presiunea conditiilor de educatie si câteodata este suficient un fapt minor ca sa tulbure in mod durabil echilibrul sau afectiv.

Numeroase cercetari au stabilit patru grupe temperamentale: tipul melancolic, tipul coleric, tipul sangvinic si tipul flecmatic. La baza acestor particularitati stau cele trei proprietati fundamentale ale proceselor nervoase: intensitatea, echilibrul si mobilitatea.

Din combinarea celor trei proprietati ale proceselor nervoase rezulta urmatoarele tipuri temperamentale: tipul slab (melancolic). tipul puternic neechilibrat (coleric), tipul puternic echilibrat mobil (sangvin), tipul puternic echilibrat incet (flegmatic). in functie de raporturile de interactiune intre cele doua sisteme de semnalizare exista si tipuri specifice umane de activitate nervoasa superiuoara: artistic, meditativ si mijlociu. Pentru artistic dominant relativ este primul sistem de semnalizare, pentru meditativ predomina cel de al doilea sistem de semnalizare si pentru cel de al treilea, echilibru intre cele doua sisteme.

Pentru a intelege particularitatile individual-tipologice, acestea pot fi studiate in cadrul unei singure perioade de vârsta. in fiecare perioada gasim reprezentanti ai tuturor tipurilor (dar exprimarea particularitatilor tipologice nu este identica la copii de vârste diferite).

La vârstele mici ale copilariei particularitatile individual-tipologice se    exprima, doar prin câteva variabile ale comportarii de un nivel simplu, rudimentar. La aceste vârste mici menirea obiectivelor si jocurilor sub forma activitatii in cadrul careia se pot observa particularitatile individual tipologice. La vârsta scolara aceste particularitati isi gasesc cale de manifestare in invatare, in felul in care este atent la lectie, in care memoreaza materialul, in care se comporta in colectiv.

8. Memoria si atentia la vârsta prescolara si la cea scolara

A. Memoria si caracteristicile ei

Cu privire la memorie trebuie sa facem in primul rând distinctie intre memorie si memorare. Memoria este o capacitate de a memora, iar memorarea reprezinta procesul activ prin care se realizeaza capacitatea de afixa, pastra, recunoaste, reproduce, memorarea fiind ca atare foarte complexa sau simpla.

{colarul mic pastreaza in parte caracteristici ale memoriei copilului prescolar, memorarea sa sprijinindu-se inca pe concret, pe perceptibil, ceea ce face ca memorarea, fixarea si pastrarea sa se faca mult mai usor prin apel la o fixare concret senzoriala.

Memorarea este fragmentata (de scurta durata) si se opreste adesea asupra detaliilor neesentiale, fapt predominant de determinarea concretului. O caracteristica a memorarii la aceasta vârsta o constituie si pastrarea a ceea a ce a impresionat mai mult, a fenomenelor ce prezinta o noutate, dovedind frecventa mare a afectivitatii si impresionabilitatii. Se mai pastreaza in memoria scolarului mic aspectul spontan, involuntar, neintentionat, fapt care se va modifica insa sub influenta invatarii, tinzând la formarea unei memorii noi organizate, exprimate prin activitate si sistematizare.

O alta caracteristica a memoriei copilului in perioada scolara o constituie sprijinirea din ce in ce mai mult pe automatismele intelectuale formate intre timp. Se dezvolta de asemenea caracterul voluntar al memoriei, copilul incepând sa memoreze ca urmare a sarcinilor scolare si ceea ce i se cere si este necesar, fapt legat de sistemul electiunii voluntare care incepe sa devina din ce in ce mai fin si mai diferentiat.

in pas cu dezvoltarea caracterului voluntar al memoriei apare si se dezvolta aspectul logic al memoriei, in opozitie cu caracterul textual, mecanic bazat pe reproducerea fidela.

in perioada scolara se dezvolta o serie de insusiri individuale si generale ale memoriei, ca trainicia pastrarii, exactitatea reproducerii, promtitudinea si rapiditatea ei. Memoria se schimba din punctul de vedere al continutului, al calitatii si cantitatii.

Pâna la vârsta de 7 ani, pentru copil este mai usor sa recunoasca decât sa reproduca, este mai dificil sa pastreze si sa fixeze in mod constient si intentionat, deoarece nu dispune    de multe mijloace de memorare si nu are o baza larga de interese, de cunoastere si necesitati.

Dupa 7 ani se dezvolta evident capacitatea de a fixa, pastra cât si aceea de a recunoaste si a reproduce.

in ceea ce priveste relatarile cu privire la formarea obiectelor, s-a constatat ca aceasta capacitate    creste odata cu vârsta.

Indicii cresc mult când materialul de memorat este inteligibil, exprimând continuturi bogate si interesante.

in ceea ce priveste uitarea observam ca la scolarul mic se manifesta in special in ceea ce priveste reproducerea, fiind o uitare legata de anumite aspecte ale nedezvoltarii suficiente, a trecerii de al intelegerea unui fenomen, la posibilitatea de a expune verbal aceasta intelegere. Copilul va recurge din aceasta cauza deseori la reproducerea textuala care este mai usoara pentru el.

B. Atentia si caracteristicile ei

Atentia, in general, este definita de psihologi ca fiind activare, tonificare, mobilizare, orientare selectiva si concentrare focalizata a proceselor psihocomportamentale ibn vederea unei optime si facile reflectari sau (si) a unei interventii eficiente.

De la 6-7 ani copilul in mod normal este capabil de o atentie relativ stabila, atentia sa caracterizându-se la inceputul perioadei de scoala prin volum deosebit de valoros si prin dificultatea distribuirii acesteia asupra mai multor obiecte sau activitati. Din aceste cauze el da adeseori impresia ca este neatent.

O alta caracteristica a atentiei copilului la inceputul scolaritatii este predominarea atentiei involuntare asupra celei voluntare. Din aceasta cauza observându-se ca daca subiectul asupra caruia se impune atentia copilului nu este suficient de interesant sau nu stârneste stari afective pozitive, copilul devine foarte repede neatent. Tot din aceasta cauza se poate intâmpla ca el sa retina amanunte neesentiale, dar care i-au trezit interesul si emotiile.

Neatentia poate apare ca efect al oboselii, semnele de manifestare in aceasta situatie fiind foarte diferite. Una din formele de manifestare ale oboselii este blocajul, oprirea sau ezitarea foarte scazuta, frecventa acestor blocaje fiind direct proportionala cu cresterea oboselii. Alteori oboseala se poate manifesta prin imposibilitatea de concentrare.

Se observa si diferente individuale in manifestarea neatentiei la copii. Unii copii au o atentie deosebit de fluctuanta care poate fi distrasa foarte usor; acesti copii sunt mereu ocupati cu altceva, intorc capul la cel mai mic zgomot sau la cea mai mica miscare, fapt care se observa mai ales la copiii nedisciplinati.

Când atentia este indreptata asupra propriilor gânduri, ochii parca privesc in gol sau privirea este fixata asupra unui punct oarecare. Din cauza ca starea de atentie presupune o oarecare reglare a receptorilor pentru a prinde stimulentii in conditii optime, nu se recomanda ca persoana care solicita atentia copilului sa se plimbe dintr-o parte in alta. Atentia copilului scade atunci când este nevoit sa-si schimbe mereu orientarea pentru a vedea si auzi mai bine. Starea de completa nemiscare nu este o conditie indispensabila a atentiei, mai ales la copiii mai mici care obosesc mai usor atunci când sunt siliti sa-si inhibe prea mult miscarile.

Trebuie avute in vedere câteva aspecte pentru reusita captarii atentiei care se solicita copilului. Atentia copiilor se poate concentra mult mai usor si este mai stabila in cazul materialului concret. in organizarea atentiei trebuie sa se tina seama de particularitatile individuale.

C. Caracteristici ale memoriei si atentiei la vârsta scolara si la cea prescolara

La copilul prescolar, datorita dezvoltarii progresive a vorbirii, memoria incepe sa capete anumite caracetristici, incepe sa devina o memorie pe baza verbala.

Astfel, in planul fixarii, pastrarii, recunoasterii si reproducerii actiunilor (memoria motorie) cât si al impresiilor (memoria afectiva) si al situatiilor (amintirea), memoria copilului prescolar progreseaza mult si se caracterizeaza prin cresterea trainiciei asociatiilor in cadrul unor sisteme in care se reactiveaza numeroase continuitati. Caracterul situativ al memoriei copilului prescolar are la baza asociatiile prin contingente foarte puternice.

in ceea ce priveste primele functii ale memoriei de a fixa si de a pastra, ele sunt conditionate de gradul de interes trezit de o situatie oarecare, de un obiect, de o imprejurare. Un rol    foarte mare in fixarea si pastrarea fenomenelor care apar la aceasta vârsta este faptul daca place sau nu ceva. Cu cât copilului ii este mai indiferent ceva cu atât el uita mai repede si mai profund tot ce este in legatura cu acesta.

in ceea ce priveste recunoasterea, aceasta se dezvolta relativ mult la vârsta prescolara.

Copilul identifica relativ bine si repede ceea ce a fixat si pastrat, facând totusi confuzii care nu sunt de neglijat, deoarece el nu reuseste totdeauna sa deosebeasca    dorintele de realitate.

in acesta perioada de vârsta se observa dezvoltarea capacitatii de reproducere    ca si faptul ca memoria in genere se dezvolta foarte mult si este fixata pe element de amanunt.

Predomina memoria involuntara bazata nu pe asociatii comparativ-analitice, ci de contiguitati. Prescolarul memoreaza destul de usor. il impresioneaza sonoritatea, ritmul si-i ajuta memoria. Poate memora relativ usor si ceea ce nu a inteles, insa mult mai putin usor decât ceea ce a inteles.

Acest aspectse datoreaza faptului ca in memorarea sa punctele de sprijin sunt construite din reprezentari cu un continut concret intuitv – legaturi temporare de tip negativ si nu raporturi logice abstracte intre notiuni.

Memoria copilului se dezvolta in activitate, mai ales in joc, in care capata un caracter voluntar. Memoria prescolarului indica cresterea sistematica a dinamicii corticale.

Primele manifestari ale atentiei copilului apar de timpuriu insa este de mentionat faptul ca in primii ani atentia este instabila.

Stabilitatea atentiei crescând cu vârsta, diferentele in ceea ce priveste durata atentiei sunt determinate de natura si complexitatea activitatii desfasurate. Stabilitatea atentiei variaza de la un copil la altul. La copilul prescolar atentai involuntara este mai dezvoltata decât cea voluntara.

Deoarece activitatea reglatoare a celui de al doilea sistem de semnalizare asupra primului este inca insuficienta, activitatea copilului se abate usor de la sarcina initiala, sub influenta unor impresii senzoriale prezente.

Dezvoltarea atentiei, in special a celei voluntare nu se face in mod spontan, prin simplul fapt al cresterii copilului, ci presupune dezvoltarea cunostintelor si intereselor, a deprinderilor, a vointei.

Educarea atentiei voluntare a prescolarului reprezinta un aspect important al pregatirii copilului pentru activitatea scolara.

9. Imaginatia la vârsta prescolara si la vârsta scolara

A. Imaginatia copilului prescolar

Reprezentarile imaginatiei se constituie la copilul prescolar in diferite modalitati si mai ales prin combinarea diferitelor parti ale unor imagini intr-o imagine noua fenomen care duce la imagini fantomatice.

Transformarea reprezentarilor poate merge pe linia modificarii dimensiunilor, ca si pe linia modificarii de trasaturi si de asemenea schematizarea ca modalitate de prelucrare a reprezentarilor. Aceste capacitati sunt in plina dezvoltare in perioada prescolara.

Imaginatia, proces nemijlocit de cunoastere a realitatii, proces psihic complex, are o dezvoltare legata de dezvoltarea gândirii.

Instabilitatea, inconsecventa in planul imaginar, creaza aspectul bogatiei imaginatiei copilului prescolar. in caracteristicile imaginatiei copilului se exprima particularitatile mai profunde ale modului de functionare al mecanismelor corticale.

Imaginatia copilului prescolar este profund afectiva, prezinta mari deficiente individuale si se exprima in forme foarte diferite.

Aparitia si dezvoltarea imaginatiei in perioada prescolara arata ca cel de-al doilea sistem de semnalizare a devenit sistem semnalizator coordonator.

in perioada prescolara, imaginatia apare ca un proces activ. Se manifesta sub forma imaginatiei creatoare si a imaginatiei reproductive. Imaginatia reproductiva e implicata in procesul intelegerii de catre copil a ceea ce se petrece in jurul sau, a ceea ce i se povesteste. El nu primeste in mod pasiv ceea ce se relateaza. Imaginatia reproductiva raporteaza logica povestirii la logica experientei directe a copilului, creând posibilitatea intelegerii prin planul experientei directe a copilului.

in concluzie, imaginatia se dezvolta mult in perioada prescolara, sub influenta largirii experientei copilului, a educatiei. Ea capata un caracter activ si creator.

B. Imaginatia la copilul scolar

La intrarea in scoala imaginatia copilului este relativ bine dezvoltata, dar intre imaginatia prescolarului si cea a micului scolar apar diferente calitative, care au la baza faptul ca activitatea scolara va impune restructurari in planul tuturor proceselor de cunoastere. Imaginatia micului scolar are un rol important in orientarea generala.

Imaginatia scolarului mic poate reconstitui evenimente la care el nu a luat parte (având conditiile intelegerii lor, analogia in viata si experienta individuala contribuind la dezvoltarea vastei capacitati).

{colarul mic isi imagineaza mai usor fapte si evenimente. in decursul perioadei micii scolaritati observam dezvoltarea treptata a imaginatiei reproductive, care devine un mijloc de reflectare a realitatii, operând pe termeni si in imprejurari din ce in ce mai variate. Cresterea impresionabilitatii si sensibilitatii micului scolar contribuie la dezvoltarea imaginatiei lui reproductive. in dezvoltarea imaginatiei la scolarul mic se manifesta numeroase diferente indiduale. incep sa se diferentieze copii cu imaginatie reproductiva si creatoare bogata, cu imaginatie reproductiva bogata si creatoare mai saraca.

Intrarea in scoala creeaza noi conditii pentru experienta cognitiva si pentru dezvoltarea in mai mare masura a afectivitatii, pe masura ce copilul cunoaste mai mult, el simte mai mult. Micul scolar manifesta o stabilitate din ce in ce mai mare a afectivitatii, dezvoltându-se din punct de vedere afectiv, nu numai cantitativ, ci si calitativ.

Apare caracteristica de intensitate, alaturi de cea de durata si calitate, copilul are o viata psihica bogata, in care are loc uneori retrospectiva, incepe sa-si revizuiasca faptele si reactiile, sa aiba remuscari. Creste retrospectiva afectiva a sensibilitatii afective, se dezvolta memoria afectiva. Caracteristica esentiala a dezvoltarii afectivitatii in perioada micii scolarizari consta in cresterea sensului moral afectiv al conduitei generale a scolarului, in dezvoltarea intensa a sentimentelor si starilor afective legate de relatiile si aprecierea sociala a actiunilor.

§ 2. Vârsta preadolescentei si vârsta adolescentei

1. Generalitati

Perioada adolescentei este perioada configurarii depline a personalitatii. Profilul moral si psihologic al adolescentului este foarte complicat, dar in acelasi timp deosebit de diferentiat, in care cauza a prilejuit numeroase observatii si caracterizari psihologice.

Adolescenta cuprinde doua mari etape importante. Prima etapa a preadolescentei de la 10-11 ani la 13-14 ani si a doua etapa de la aceasta data pâna la 17-18 ani, dupa care urmeaza tineretea.

Adolescenta, ca perioada a dezvoltarii umane, se caracterizeaza prin importante si profunde schimbari biologice, fizice, psihice, intelectuale, afective, morale etc.

2. Aspecte importante ale dezvoltarii psihice ale preadolescentului si adolescentului

Sensibilitatea se dezvolta foarte mult in perioada preadolescentei si adolescentei, mai evidenta fiind dezvoltarea sensibilitatii vizuale si auditive.

in ceea ce priveste sensibilitatea vizuala, se observa o dezvoltare a acuitatii vizuale, convergenta privirii având o mare capacitate de acomodare. Gradul de distanta se modifica si câmpul vizual se largeste. Concomitent ce dezvoltarea acuitatii vizuale si a unghiului de vedere se dezvolta la preadolescent vederea finala, a amanuntelor. Se dezvolta de asemenea sensibilitatea vizuala cromatica. Câmpul vizual cromatic se largeste foarte mult pâna la nivelul a 13-14 ani. Câmpul vizual cromatic este mai redus decât câmpul vizual in ansamblu. in general câmpul vizual cromatic creste mult in perioada micii scolaritati pe toate dimensiunile sale (stânga-dreapta, sus-jos) este si mai evident cresterea de la clasa a IV-a la a VII-a , adica in perioada pubertatii. in perioada adolescentei vâmpul vizual cromatic se stabilizeaza si devine ceva mai restrâns.

Este evidenta cresterea capacitatii de denumire a culorilor. intre 7-10 ani se câstiga experienta denumirii culorilor mai importante si a nuantelor de inchis si deschis. intre 14-18 ani se trece la un sistem mai larg, creste capacitatea numirii culorilor si nuatelor.

Se dezvolta deosebit de mult sensibilitatea auditiva in sensul intelegerii celor mai neinsemnate si nuantate semnificatii din vorbire, ca si pe linia identificarii obiectelor, fiintelor, dupa anumite insusiri perceptive auditive.

Modificari mai putin importante, dar evidente au loc in directia simtului chimic (miros, gust). Perceptiile si spiritul de observatie al adolescentului devin foarte vii, capata o mare profunzime.

Adolescentul este atras de aspecte specifice ale fenomenelor de ceea ce este original, ceea ce este specific. El este un bun observator si al semenilor din jurul sau, incepe sa sesizeze defectele si calitatile.

Preadolescenta si adolescenta sunt perioade ale observatiei analitice, cu multiple coordonate.

La adolescent perceptiile sunt incluse in genere intr-o problematica mai larga, sunt supuse sarcinilor gândirii. Preadolescentul si adolescentul observa spre a verifica pentru a intelege.

in adolescenta se observa forme superioare de atentie; se dezvolta foarte mult atentia voluntara, iar atentia involuntara devine mai eficienta, capacitatea de identificare a fenomenelor crescând foarte mult; functiile intensive ale atentiei sunt la aceasta vârsta deplin dezvoltate. Eficienta atentiei, caracterul ei intensiv si exterior devin deosebit de complexe in perioada adolescentei.

Productivitatea atentiei este foarte inegala la pubertate in situatia de gândire, in schim la adolescenta creste foarte mult in activitatile retroactive pentru adolescent, observa ca acesta poate sa-si concentreze atentia timp indelungat, indicii de timp sunt inca putin mai redusi.

in perioada adolescentei creste mult caracterul activ si voluntar al memoriei, aceasta inregistrând in general o schimbare calitativa. Memoria exacta ce caracterizeaza scolarul mic se imbogateste treptat cu memoria logica. Memoria poate retine ceea ce este esential in masura in care gândirea si atentia au descoperit in prealabil ce este esential.

La preadolescent si adolescent se observa o curba mult schimbata a randamentului memoriei atât in privinta duratei de timp, cât si privind cantitatea maxima a materialului de memorat.

Cele mai evidente prefaceri apar in reproducere. Preadolescntul realizeaza reproducerea verbala in stil propriu. in cazul in care modelul are insusiri deosebite, adolescentul reproduce fidel.

La adolescent prelucrarea incepe in insusi procesul fixarii. Pastrarea se sistematizeaza mult in continuare. Reproducerea urmeaza aceeasi linie. Adolescentul include in relatiile sale numeroase elemente de explicatii personale, comparatii, asociatii, ceea ce face ca in genere reproducerea sa fie originala. Toate acestea releva modificarea calitativa a memoriei in perioada preadolescentei si adolescentei.

Sectiunea    a III-a Factorii care influenteaza perceperea unui eveniment

§ 1. Generalitati

Recentele studii experimentale intreprinse de psihologi in domeniul psihologiei formei (Vestalttheorie) au modificat conceptele care explicau mecanismul perceptiv. Astazi se stie ca orice perceptie, cât de simpla, este mai mult decât suma senzatiilor elementare. Orice perceptie presupune o experienta psihica completa in care se integreaza elementele intelectuale, afective si cognitive pentru a construi un act psihic dinamic, global si ca atare ireductibil.

§ 2. Factori de bruiaj din perspectiva criminalistica

in literatura criminalistica, clasificarea factorilor de bruiaj a marturiei se face potrivit specificului procesului judiciar, fara a diferi substantial de cea intâlnita in lucrarile de psihologie. Prin urmare, in ascultarea unui martor organul judiciar trebuie sa tina seama de la bun inceput, alaturi de legitatile generale ale senzorialitatii, de principalii factori obiectivi si subiectivi capabili sa influenteze procesul de perceptie. Astfel:

a) Vizibilitatea poate fi redusa de distanta de la care se face perceptia, de conditiile de iluminare (intuneric, umbra soare care bate din fata etc.), de conditiile meteorologice (ceata, ninsoare, ploaie),    de diverse obstacole interpuse intre cel care percepe si locul in care se desfasoara evenimentul.

b) Audibilitatea este influentata, de asemenea, de distanta, de conditiile de propagare a sunetelor specifice diecarui loc in parte (cunoscându-se, spre pilda, ca sunetele se propaga mai bine la suprafata apei decât in padure sau localitate), de existenta unor surse sonore care pot perturba auditia, precum si de afctorii meteorologici (vânt, ploaie, furtuna), obstacole care pot da nastere la ecouri, reverberatia sunetelor intâlnite in locurile inchise s.a.

c) Durata perceptiei reprezinta un alt factor obiectiv important de care depinde calitatea receptiei. Intervalul de timp in care este posibila percepotia poate fi in functie de perioada mai mare sau mai mica in care se desfasoara o actiune, de viteza de deplasare, fie a persoanei sau a obiectului perceput, fie a celui care percepe, iar câteodata de tipul de iluminare (de exemplu, faptele percepute la lumina fulgerului sau a farurilor unui autoturism in mers).

Unii din factorii amintiti mai sus pot influenta si perceptia tactila sau olfactiva. Spre pilda mirosul specific al unor substante toxice sau al tragerilor cu armele de foc poate fi redus sub actiunea curentilor de aer, a caldurii.

d) Disimularea infatisarii, alt factor de natura obiectiva care nu trebuie neglijat, este determinat de insasi persoana autorului infractiunii, care incearca sa se faca perceputa cât mai greu, in acest sens apelând la deghizari, actionând cu rapiditate, cautând sa distraga atentia, inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-se de intuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi vazut.

Factorii de natura subiectiva sunt reprezentati de totalitatea particularitatilor psiho-fiziologice si de personalitatea individului, apte sa influenteze procesul perceptiv. Dintre acestia consideram necesar sa-i amintim pe cei mai importanti:

a. Calitatea organelor de simt reprezinta un factor psiho-fiziologic esential pentru buna receptie; orice defectiune    acestora, fie pe latura perceptiva fie pe cea corticala (miopie, surzenie etc.), reducând pâna la anulare o parte din posibilitatile receptive ale persoanei.

b. Personalitatea si gradul de instruire a individului joaca un    rol semnificativ in procesul perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care se asista. De pilda, medicul ce poate percepe exact o anumita stare patologica sau conducatorul auto care apreciaza mai corect viteza unui auto vehicul.

c. Vârsta si inteligenta persoanei reprezinta alti factori subiectivi majori in perceptie, atât experienta de viata, cât si calitatile intelectuale având un aport deosebit in receptarea faptelor, a imprejurarilor in care a avut loc un anumit eveniment.

d. Temperamentul si gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori dupsa care trebuie facuta diferentierea intre un individ si altul cu privire la capacitatea si modul de a rationa si de a distinge diverse fapte sau date.

e. Starile de oboseala, precum si reducerea capacitatii perceptive ca urmare a influentei alcoolului, drogurilor, medicamentelor etc, conduc, de asemenea, la o scadere a acuitatii senzoriale.

f. Starile afective, indeosebi cele cu un anumit grad de de intensitate, au o influenta inhibitorie asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia, situatie intâlnita destul de frecvent la persoanele care asista la fapte cu caracter socant.

Precizam ca acestor factori subiectivi trebuie sa li se adauge si factorii de distorsiune tipici legilor generale ale senzorialitatii mentionati anterior, ei alcatuind impreuna grupul lor de elemente ce pot bruia receptia informatiilor.

Daca de factorii mentionati mai sus depinde direct corectitudinea perceptiei, trebuie sa mai avem in vedere si faptul ca receptia senzoriala mai poate fi in functie si de tipul perceptiv caruia iI apartine martorul.

Astfel, martorul cu perceptie de tip analitic (specifica in general femeilor) au capacitatea de a retine mai multe amanunte, mai multe detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care retine intregul, caracteristicile sale.

CAPITOLUL    V

ELEMENTE TACTICE APLICATE iN ASCULTAREA MARTORULUI MINOR

Sectiunea I Aspecte generale ale pregatirii ascultarii martorilor

§ 1. Generalitati

Caracterul complex al probei testimoniale, importanta sa in stabilirea adevarului in procesul judiciar, impun o pregatire serioasa, minutioasa a acestei activitati procedurale, precum si o desfasurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât si potrivit regulilor tactice criminalistice, in scopul obtinerii unor declaratii sincere si complete, care sa serveasca realmente aflarii adevarului.

Cu privire la ascultarea martorului minor normele legale nu cuprind dispozitii speciale de ascultare, aceasta desfasurându-se conform dispozitiilor legale    privitoare la marturie in general.

Organul penal care il audiaza pe minor trebuie sa aiba insa in vedere in tot timpul ascultarii ca are in fata sa un minor, fapt pentru care va trebui sa recurga la tactici si metode de ascultare adecvate, sa cunoasca si sa se foloseasca de cunostintele sale care tin de domeniul psihologiei copilului si adolescentului.

Pentru stabilirea tacticii adecvate organul judiciar competent trebuie sa studieze in prealabil dosarul cauzei, precum si adune elemente care sa dovedeasca personalitatea martorului avut in vedere.

Pregatirea ascultarii martorilor este o activitate absolut necesara ce se cere efectuata in toate imprejurarile, indiferent de gradul de dificultate al cauzei.

in linii mari, pregatirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoasterea personalitatii acestora, a naturii relatiilor pe care le pot avea cu subiectii infractiunii, stabilirea locului, a momentului si a modului de chemare, precum si pregatirea acelor materiale ce pot fi folosite de catre organul judiciar cu acest prilej.

§ 2. Studierea dosarului cauzei

Studierea materialului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor si imprejurarilor ce pot fi clarificate pe baza declaratiilor martorilor, precum si stabilirea cercului de persoane care cunosc, in parte sau in totalitate, aceste fapte, dintre care vor fi selectionati martorii.

Studierea dosarului nu se rezuma insa numai la aspectele mentionate, ea presupunând o aprofundare a tututror datelor, informatiilor existente in caz, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuala documentare in vederea elucidarii unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidarii unor imprejurari ale cauzei.

in sarcina organului de urmarire pentru realizarea unei cât mai bune si eficiente ascultari si atingerii obiectivului adevarului posibil, cade si stabilirea atitudinii martorului fata de partile aflate in proces cât si fata de organele de jurisdictie, fapt care ajuta la stabilirea cât mai adecvata a directiei ascutarii.

Trebuie sa se tina seama de faptul ca orice marturie are o rezonanta individuala care influenteaza starea de spirit. Ar putea fi util sa i se ceara martorului parerea despre evenimentul care face obiectul marturiei. Acest lucru ar permite organului de urmarire sa-si dea seama despre personalitatea, nivelul intelectual, sentimentele si prejudecatile martorului.

Ar insemna insa ca martorul sa fie astfel incitat sa adopte o pozitie subiectiva, atunci când de fapt trebuie sa se realizeze din partea lui maximum de obiectivitate.

Strângerea datelor cu privire la personalitatea martorului si stabilirea profilului personalitatii acestuia prezinta o mare importanta pentru stabilirea regulilor tactice de ascultare corespunzatoare, precum si a unei serii de elemenete acre trebuie avute in vedere pentru obtinerea unei marturii cât mai aproape posibil de adevar.

Este necesar sa se stabileasca locul unde martorul va depune marturie, in functie de anumite aspecte ridicate de persoana acestuia. in cazul martorului minor trebuie de asemenea    determinate persoanele care vor insoti minorul la locul ascultarii. Toate aceste date    cu privire la personalitatea martorului tind spre efectuarea unei juste aprecieri a declaratiilor martorului.

Unul din momentele in care personalitatea martorului poate fi apreciata este chiar momentul ascultarii. in situatiile in care cel ascultat    este minor, cu privire la personalitatea acestuia pot aduce informatii si date pretioase persoanele care il insotesc.

Pentru intelegerea personalitatii martorului, trebuie elucidate aspecte care sa releve gradul de dezvoltare intelectuala si nivelul sau de instruire, precum si aspecte care tin de existenta unor aptitudini si interese pentru un anumit domeniu de activitate.

Stabilirea acestor elemente    contribuie la rezolvarea problemelor care tin de stabilirea calitatii perceperii si de influenta pe care acestea o pot avea asupra procesului de percepere deoarece este stiut ca atentia este retinuta in mod deosebit de ceea ce prezinta un interes aparte pentru persoana in cauza.

Pentru o justa apreciere a declaratiilor trebuie stabilita starea sanatatii martorului in momentul perceperii, putând fi alese tinând cont de stabilirea acesteia, cele mai corespunzatoare reguli tactice de ascultare. Cercetarea mediului in care martorul traieste poate stabili influentele de comportament, experienta, precum si interesul.

in cazul martorilor minori este important sa se stabileasca interesele acestora pentru a sti ce aspecte anume le-au atras atentia in mod deosebit, asupra carui aspect au cunostinte mai multe si mai exacte.

De multe ori este de un real folos cunoasterea ocupatiei parintilor si gradul lor de instruire datorita faptului ca se poate stabili uneori ca micul martor poate avea cunostinte in plus in domeniul activitatii parintilor.

Un alt aspect care trebuie avut in vedere pentru stabilirea personalitatii martorului este caracterul acestuia (hotarât, nehotarât, vesel, trist, sincer, nervos, sentimental, comunicativ). Exista posibilitatea alegerii si a folosirii unei reguli tactice de ascultare care vizeaza persoana respectiva pentru mobtinerea de succese in ascultare.

Pentru stabilirea regulilor tactice adecvate trebuie cunoscut si raportul in care martorul se afla cu invinuitul.

§ 3. Stabilirea martorilor

Stabirea persoanelor care pot fi ascultate in calitate de martori, de catre organul de urmarire penala, este o operatie care se face pe baza criteriilor procesuale si criminalistice.

1. Identificarea persoanelor

Aceasta este prima operatie care trebuie facuta in procesul de stabilire a martorilor.

Ea consta in identificarea persoanelor care au avut posibilitatea sa perceapa direct faptele si imprejurarile cauzei, precum si a acelora ce cunosc sau detin indirect date referitoare la fapta, din surse ori pe cai sigure, cât mai aproape de adevar. Din rândul acestora vor fi selectionate persoanele care, potrivit legii pot depune marturie.

Persoana obligata a pastra secretul profesional nu poate fi ascultata ca martor cu privire la faptele si imprejurarile cauzei de care a luat cunostinta in exercitiul profesiei, fara incuviintarea persoanei sau a organizatiei fata de care este obligata a pastra secretul (art. 79 C. proc. pen.); sotul si rudele apropiate invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate    sa depuna ca martori (art. 80 C. proc. pen.); persoana vatamata poate fi ascultata ca martor daca nu este constituita    parte civla sau nu participa in proces ca parte vatamata (art. 82 C. proc. pen.).

in ceea ce-i priveste pe minori, potrivit art 81 C. proc. pen.: Minorul poate fi ascultat ca martor. Pâna la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face in prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia ii este incredintat minorul spre crestere si educare.

2. Selectarea martorilor

in ipoteza in care exista un numar mare de persoane detinatoare de informatii este posibila o selectare a martorilor pe baza calitatii datelor pe care le detin, a personalitatii lor, a obiectivitatii si pozitiei fata de cauza cercetata. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificatie ori care pot deruta ancheta.

Selectarea martorilor impune clarificarea naturii relatiilor acestora cu persoanele implicate in savârsirea    infractiunii, fiind cunoscut ca sentimente de genul prietenie, dusmanie fata de faptuitori sau existenta altor interese conduc la alterarea declaratiilor si chiar la marturie mincinoasa.

§ 4. Cunoasterea personalitatii martorului

Cunoasterea personalitatii martorilor, absolut necesara pentru eficienta ascultarii, presupune obtinerea de date cu privire la profilul psihologic, la pregatire si (eventual) ocupatie, la natura eventualelor relatii cu persoanele antrenate in savârsirea infractiunii. De exemplu, trebuie cunoscuta pozitia martorului fata de fapta, precum si de conditiile in care a perceput aspectele in legatura cu care este ascultat.

Datele de cunoastere a martorului sunt necesare in prima faza a procesului penal si mai putin in faza de judecata când, de regula, faptele si imprejurarile cauzei sunt deja conturate. Aceasta    nu inseamna ca instanta, pentru pronuntarea unei solutii temeinice, pentrui confirmarea sau infirmarea invinuirii, nu trebuie sa manifeste un rol activ si pe planul cunoasterii martorilor.

Organele de urmarire penala pot obtine datele referitoare la persoana martorului din studierea cauzei, din expertiza altor persoane ascultate in cauza respectiva, persoanelor de la locul sau de munca, de la domiciliu etc.

Sectiunea a II-a    Elemente tactice aplicate in pregatirea si ascultarea martorilor

Pregatirea ascultarii martorului sub aspect tactic se va face in functie de sarcinile anchetei si activitatile destinate solutionarii lor, astfel cum au fost planificate de catre organul judiciar in vederea aflarii adevarului.

§ 1. Determinarea ordinii de audiere

Dupa determinarea problemelor ce se vor clarificate sau verificate, va fi stabilita ordinea de ascultare a martorilor. De regula, martorii principali, cei care au perceput    nemijlocit faptele, vor fi ascultati inaintea martorilor indirecti care au obtinut datele prin mijlocirea altor persoane sau pur si simplu din zvon public.

Ordinea de ascultare se mai stabileste si in functie de natura relatiilor dintre martori si partile din proces, ca si de pozitia lor fata de cauza. Potrivit specificului sau complexitatii anchetei, ascultarea martorilor se poate efectua fie inainte, fie dupa ascultarea invinuitului sau a persoanei vatamate.

La stabilirea ordinii de audiere a persoanelor se are in vedere totodata si posibilitatea verificarii declaratiilor invinuitilor ale martorilor ca si sustinerile victimelor infractiunii.

§ 2. Fixarea momentului audierii

Un element tactic, aflat in strânsa corelatie cu ordinea de ascultare, este stabilirea momentului si locului audierii. Momentul ascultarii unui martor, raportat la ordinea audierii, este ales in functie de mai multi factori, factori care fata de organul judiciar este obligat sa tina seama. Astfel:

a) Evitarea pericolului intelegerii cu alti martori, ca si influentarea celui care va fi audiat de catre diverse persoane interesate in cauza (invinuit, inculpat, parte vatamata, parte civila). Aceasta presupune ca citarea sa se faca de urgenta, la ore si zile diferite, astfel incât sa nu existe posibilitatea intâlnirii martorilor in sediul organului judiciar si nici suficient timp pentru a-si comunica    date referitoare la declaratiile facute sau referitoare la intrebarile puse de anchetator. Desigur, este indicat, când conditiile permit, ca martorii sa fie citati in aceeasi zi, la intervale mici de timp si invitati in incaperi diferite, ceea ce reduce mult posibilitatea contactului si a unei eventuale intelegeri intre martori. in practica apar    uneori situatii de contradictii izbitoare intre declaratiile martorilor, aspect de natura sa puna sub semnul intrebarii buna lor credinta, cu atât mai mult cu cât    in situatia data se constata o diferenta evidenta inposibilitatile de percepere, fixare si redare.

b) La stabilirea momentului audierii, programul de activitate si natura functiei (desi in cazul minorilor este un element care, de cele mai multe ori lipseste, ei nefiind subiecti a unui contract individual de munca sau ai unei conventii civile) persoanei care urmeaza sa fie ascultata, este un alt element care trebuie avut in vedere. Daca situatia nu o impune, martorii pot fi ascultati in afara orelor de program, exceptie facând cazurile deosebite, de genul infractiunilor flagrante, al infractiunilor cu un grad ridicat de pericol social.

in situatia martorului minor, ora la care ascultarea este efectuata este mai greu sa corespunda cu timpul de joaca pentru ca in aceasta situatie atentia acestuia este mai greu de fixat la ceea ce i se cere. Elevii trebuie ascultati inainte de inceperea programului de scoala, pentru a se evita starea de oboseala. Nu este recomandat de asemenea ca martorii minori sa fie ascultati noaptea.

in ceea ce priveste durata ascultarii, in cazul copiilor intre 5-7 ani este stiut faptul ca acestia pot fi atenti in jur de 15 minute, intre 7 si 10 ani 20 de minute, inre 10-12 ani in jur de 25 de minute, iar peste 12 ani 30 de minute.

Prelungirea ascultarii peste aceasta durata va avea efecte negative, chiar daca copilul nu va refuza sa raspunda. in acest din urma caz calitatea declaratiei are de suferit. De aceea se recomanda ca ascultarea martorilor minori sa fie de scurta durata, dar sa elucideze cele mai importante probleme care intereseaza solutionarea cauzei.

Acest fapt este cu atât mai indicat pentru situatia in care urmeaza sa fie cercetat un minor deoarce    trecerea timpului influenteaza mai mult calitatea reproducerii. Dupa scurgerea unui timp mai lung vechile reprezentari si amintiri incep sa se imprastie printre cele noi si nu este exclusa nici imbolnavirea copilului ceea ce de asemenea influenteaza reprezentarile.

in timpul perceperii unor evenimente care provoaca trairi intense, diferite procese psihice    se intrepatrund, generând stari emotionale care afecteaza reproducerea logica si completa. Pe cale experimentala s-a stabilit ca martorii minori traiesc mult mai intens momentele puternic emotionale, decât adultii si in consecinta estomparea unor anumite aspecte ale evenimentul perceput va fi mult mai evidenta in cazul unei reproduceri imediate.

intre prima citare si momentul ascultarii trebuie sa se scurga un timp cât mai scurt pentru a fi ferit martorul de diferitele influente straine. Din acest motiv se recomanda ca ascultarea martorului minor sa se faca fara un anunt prealabil, atunci când ascultarea se efectueaza acasa la acesta. in aceasta situatie organul judiciar trece la ascultarea fara incunostiintare prealabila.

in cazul in care ascultarile au loc la sediul organului judecatoresc trebuie evitate asteptarile inutile care obosesc martorul si il expun pe acesta unor influente exterioare.

c) Locul de audiere, desi nu este indicat expres de lege este de regula sediul organului judiciar. Nu se exclude insa posibilitatea audierii al locul de munca (daca este cazul), la locul savârsirii faptei, la spital, la domiciliu sau resedinta. Nu este recomandabil audierea in sediile unor persoane juridice, ale unor institutii, servicii administrative etc.

Modul in care se face ascultarea depinde si de conditile in care are loc reproducerea situatiei care impune crearea unor conditii prielnice de cercetare.

in situatia minorului, cadrul in care este indicat a fi ascultat este cadrul in care acesta este obisnuit sa traiasca (casa, scoala). De asemenea când martorul este minor ascultarea la locul faptei creaza conditii din cele mai bune pentru obtinerea unor declaratii cât mai conforme cu realitatea, deoarece aceste conditii au darul sa reactivize memoria facilitând reproducerea evenimentului perceput.

Copilul are si posibilitatea ca la locul faptei sa arate direct ceea ce in cabinetul organului judecatoresc ar fi trebuit sa verbalizeze, fapt mai greu de realizat, avându-se in vedere vocabularul redus al copilului, precum si caracterul concret    al gândirii acestui. Retrairea nemijlocita a evenimentelor la locul faptei ajuta minorul sa restabileasca in memorie amanuntele percepute anterior.

Trebuie sa se aiba in vedere in primul rând ca martorul sa fie odihnit deoarece oboseala poate influenta negativ calitatea reproducerii.

§ 3. Organizarea audierii

Pregatirea audierii presupune si intocmirea unui plan de ascultare pentru fiecare persoana in parte mai ales in cauzele dificile, complicate. in plan vor fi incluse: problemele de clarificat, intrebarile pregatite in acest scop si ordinea de adresare a lor, eventuale date desprinse din materialele aflate la dosar, date pe care anchetatorul le poate folosi in timpul ascultarii.

Este de la sine inteles ca, in privinta continutului, intrebarile se vor conduce dupa principiul mobilitatii si dinamismului ele putându-se completa, reformula, in functie de particularitatile si de evolutia audierii, a intregii anchete.

Organizarea impune, de asemenea, pregatirea inscrisurilor, a fotografiilor, a unor materiale de proba care se considera necesare a fi prezentate martorului, pentru lamurirea unei imprejurari, verificarea de date sau pur si simplu in scop tactic pentru a-l ajuta pe martor sa-si reaminteasca cele percepute.

Sectiunea a III-a Reguli si procedee tactice criminalistice aplicate in ascultarea propriu-zisa a martorilor

§ 1. Reguli generale

in planul investigatiei penale, ascultarea propriu-zisa a martorilor reprezinta momentul in care se pune in evidenta rolul regulilor tactice de efectuare a unui act procedural, act cu larga rezonanta in stabilirea faptelor si imprejurarilor unei cauze, intr-un cuvânt in aflarea adevarului.

Ascultarea unui martor    – si aici avem in vedere cu preponderenta imprejurarea in care martorul se afla la prima ascultare, atât in fata organelor de urmarire penala, dar si a instantelor de judecata – parcurge trei etape principale, guvernate, pe lânga regulile procesuale penale, si de reguli tactice criminalistice, astfel: etapa identificarii martorilor, etapa relatarii libere si etapa formularii de intrebari, de ascultare a raspunsurilor date de martor.

1. Identificarea martorului

Etapa identificarii martorului in care autorii includ si pe aceea a depunerii juramântului consta, potrivit prevederilor art. 84 C. proc. pen., din intrebarea acestuia despre nume, prenume, etate, adresa si ocupatie (art. 84 alin. 1 C. proc. pren). Daca exista vreo indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de proba (art. 84 alin. 2 C. proc. pen.). in continuare martorul este intrebat daca este sot sau ruda cu vreuna din parti si in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii (art. 84 alin. 3 – ultim – C. proc. pen).

inca din prima etapa, aparent guvernata numai de norme procedurale, organul judiciar este obligat sa respecte câteva reguli tactice, proprii debutului audierii, absolut necesare crearii unui climat psihologic adecvat obtinerii de declaratii complete si sincere.

a. Primirea martorului intr-o maniera corecta, civilizata care trebuie sa fie prezenta inca din momentul asteptarii pâna in momentul audierii. in acest context, se reaminteste necesitatea luarii de masuri destinate evitarii contactului cu alti martori, cu alte parti din proces.

b. Crearea, de la inceput, a unui cadru de ascultare sobru, caracterizat de seriozitate, lipsit de factori stresanti, care pot distrage atentia martorului, cum ar fi, de exemplu, prezenta unor persoane straine, a unor obiecte, aparate sau instalatii ce pot stârni curiozitatea sau teama.

c. Comportarea organului judiciar intr-un mod calm, incurajator, astfel incât sa fie redusa incordarea, nelinistea fireasca a martorului. Este total contraindicata atitudinea de raceala, de sfidare, de aroganta, care pot conduce la inhibarea martorului sau chiar la determinarea acestuia sa evite declaratii complete, mai ales daca este bruscat.

Sunt cazuri in care un comportament necivilizat determina pe un martor sa nu declare tot ce stie cu privire la faptele si imprejurarile cauzei sau refuza sa raspunda la intrebari, desi este de buna credinta.

Câstigarea increderii, apropierea sa, reducerea tensiunii emotionale, intr-un cuvânt, crearea climatului psihologic favorabil confesiunii, se obtine prin discutii libere, prin abordarea degajata a unor probleme care nu intra imediat pe terenul investigat, dar care privesc persoana martorului cum ar fi, de exemplu, activitatea desfasurata la locul de munca, situatia familiala etc. in acest mod, se poate cunoaste in parte si personalitatea martorului, ca si eventualele raporturi cu alte persoane antrenate in savârsirea faptei sau care pot fi utile in clarificarea ei.

Se subliniaza ca atitudinea calma, incurajatoare, sobra, dar nu rigida, trebuie mentinuta pe intreaga perioada a ascultarii martorului, in special in ipoteza primei audieri, când anchetatorul si martorul se afla la primul loc contact.

2. Relatarea    libera

in a doua etapa a audierii, denumita relatare libera, dupa crearea cadrului psihologic favorabil obtinerii unor declaratii sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei si i se arata care sunt faptele sau imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus ca martor, cerându-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acestea (art. 86 alin. 1 C. proc. pen.). Relatarea libera prezinta un anumit avantaj fata de declaratiile obtinute pe cale interogativa, datorita spontaneitatii sale, faptele fiind prezentate asa cum au fost percepute si memorate de catre    martor.

Pentru aceasta, martorul trebuie lasat sa expuna, potrivit personalitatii sale, in functie de modul in care isi reaminteste cele percepute sau de ordonarea ideilor. Se creaza astfel si posibilitatea studierii si cunoasterii mai bune a martorului. Pe buna dreptate se sustine ca o depozitie libera prezinta garantia unei mari fidelitati, daca martorul nu are nimic de ascuns sau pe cineva de protejat.

Dintre regulile tactice principale aplicate in etapa relatarii libere autorii mentioneaza:

a. Ascultarea martorului cu rabdare si calm, fara a fi intrerupt, chiar daca acesta relateaza faptele cu lux de amanunte, unele fara nici o semnificatie pentru clarificarea cauzei, dar altele foarte importante cu atât mai mult cu cât nu sunt cunoscute de anchetator.

b. Evitarea oricarui gest, reactie, mima sau expresie, mai ales ironica prin care se aproba sau resping afirmatiile martorului. Aceasta retinere nu trebuie    interpretata in sensul atitudinii rigide, inhibitorii. incruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate, lipsa de atentie, expresii de genul “Nu mai spune?”, “ Hai fi serios!”, “Ce vorbesti domnule?”, au darul de a bloca martorul, de a-i crea neincredere in organul judiciar.

c. Daca nivelul intelectual, sau cultural, il impiedica pe martor sa faca o relatare libera cât de cât coerenta, este posibila ajutarea lui cu mult tact, fara insa a-l sugestiona, sub nici o forma.

d. in situatiile in care martorul se pierde in amanunte sau se abate in mod deliberat de la subiectul relatarii, organul judiciar trebuie sa intervina cu suficienta fermitate, dar civilizat, in reorientarea relatarii spre obiectul marturiei. El va fi intrerupt si invitat sa se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei, fara ca prin aceasta sa fie anulata spontaneitatea declaratiei.

e. in timpul relatarii libere, organul judiciar isi va nota aspectele mai semnificative, ca si eventualele contraziceri sau neclaritati din expunere. in luarea notelor nu trebuie, insa sa se procedeze cu ostentatie sau sa se intrerupa martorul cerându-i sa mai repete o data un anumit aspect, sa fie mai explicit.

Toate aceste reguli trebuie adaptate functie de vârsta minorului, de nivelul sau intelectual, de mediul familial din care provine, de eductaie etc. De aici si necesitatea unei mai mari atentii din partea anchetatoruului.

3. Formularea de intrebari

Ultima etapa a audierii nu are un caracter obligatoriu, in practica fiind intâlnite situatii in care martorii fac declaratii complete si clare, inca din faza relatarii libere, fara a mai fi nevoie de intrebari. Exista, totusi numeroase cazuri in care organul judiciar este nevoit sa intervina cu intrebari de natura sa limpezeasca    relatarile persoanei ascultate sau sa le verifice. in literatura de specialitate, aceasta etapa mai este denumita “interogarea martorului”, “relatarea ghidata”, “depozitie-interogatoriu”.

Dupa cum se subliniaza in literatura de specialitate, intrebarile sunt necesare intrucât depozitia martorului poate contine mai multe categorii de denaturari, de natura obiective sau subiectiva:

– denaturarea prin adaugare (aditie) in care martorul relateaza mai mult decât ceea ce a perceput, exagerând sau nascocind fapte imaginare;

– denaturarea prin omisiune, relatarea având un caracter incomplet, ca urmare a uitarii, a subestimarii importantei unui anumit aspect, ca si ca urmare a unei eventuale rele-credinte;

– denaturarea prin substituire, in care faptele, persoanele, obiectele reale percepute sunt inlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, ca urmare a semanarilor existente intre ele;

– denaturarea prin transformare, de genul modificarii succesiunii reale a faptelor, a modificarii locului unor detalii in timp si in spatiu.

Pentru inlaturarea acestor denaturari, dar si pentru stabilirea corectitudinii sau exactitatii depozitiei organul judiciar va trebui sa intervina cu intrebari care se impart in mai multe categorii:

a. intrebari de completare a aspectelor omise din declaratiile sau relatarile ce detin detalii insuficiente pentru stabilirea imprejurarilor de fapt;

b. intrebari de referinta (de precizare) necesare de pilda in determinarea cu exactitate a circumstantelor de loc, timp si mod de desfasurare sau receptie a unui eveniment, precum si in stabilirea surselor din care martorul a obtinut date despre fapta;

c. intrebari ajutatoare, destinate reactivarii memoriei, ca si inlaturarii denaturarilor de genul substituirilor sau transformarilor, prin referiri, de exemplu, la evenimente importante din viata martorului, evenimente desfasurate concomitent cu faptele despre care este ascultat;

d. intrebari de verificare (de control) destinate verificarii afirmatiilor, pe baza unor date certe, in ipoteza sesizarii de denaturari, in special prin adaugare sau transformare ca si in ipoteza existentei de suspiciuni cu privire la buna-credinta a martorului. intrebarile se vor referi la problemele cu prinse in planul de audiere, insa formularea lor ca atare, stabilirea ordinii in care vor fi puse , se face in functie de datele desprinse din relatarea libera a martorului, din coroborarea acestora cu alte informatii detinute de organul judiciar.

Din punct de vedere criminalistic, conform opiniilor exprimate in literatura de specialitate, fundamentate pe o vasta practica a organelor judiciare, in formularea si adresarea intrebarilor este absolut necesar sa se respecte urmatoarele reguli:

a. intrebarile trebuie sa fie clare, precise, concise si exprimate intr-o forma accesibila persoanei ascultate, potrivit vârstei, experientei, pregatirii si inteligentei sale.

b. intrebarile vor viza strict faptele percepute de catre martori, iar nu punctrul sau de vedere referitor la natura acestora sau la probleme de drept.

c. intrebarile nu vor contine elemente de intimidare, o punere in dificultate a martorului sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta.

d. Prin modul de formulare si tonul pe care sunt adresate nu trebuie in nici un caz, sa sugereze raspunsul.

Desi fiecare dintre regulile tactice sus-mentionate isi au importanta si rolul lor bine delimitat in obtinerea de declaratii sincere si complete, autorii considera necesar sa insistam asupra importantei evitarii unor intrebari prin care martorului i se poate sugera raspunsul.

intrebarile sugestive conduc, prin natura lor, la denaturarea adevarului, reprezentând mai degraba vointa anchetatorului, care nu corespunde in toate cazurile realitatii. Aceasta sugestie denumita si “indirecta” devine cu atât mai periculoasa cu cât ei i se pot alatura factori de “sugestie directa”, prin interventia rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, chiar a anchetatorului, care incearca sa-l determine pe martor, apelând la cele mai diverse mijloace, sa faca declaratii conforme cu realitatea.

Raportat la gradul lor de sugestibilitate, intrebarile pot fi:

a. intrebari determinative, deschise lipsite de elemente de sugestibilitate (“cum era imbracat invinuitul?”, “in ce zi a saptamânii s-a petrecut fapta?”) ca si intrebari la care se raspunde prin “da” sau “ nu” ("invinuitul purta ceva pe cap?, “poate geanta era de culoare neagra?” sau “poate geanta nu era de culoare neagra?”).

b. intrebari incomplet sau complet disjunctive, inchise care contin elemente de sugestie, in special ultimele, martorul fiind pus sa aleaga intre cele doua alternative (“victima avea sau    nu avea geanta?”, “Geanta era de culoare neagra sau albastra?”). in exemplul dat martorul este pus practic in situatia de a opta intre cele doua culori, mai ales daca isi aminteste ca victima avea intr-adevar geanta, dar nu i-a retinut culoarea.

c. intrebari implicative (ipotetice) cu un mare grad de sugestibilitate, intrucât pornesc de la presupunerea ca martorul a perceput o anumita imprejurare(“cutitul era in mâna dreapta sau stânga?”), desi este posibil sa nu fi realizat acest lucru. in exemplul nostru martorului i se sugereaza ca invinuitul a avut cutit in mâna. Sugestia devine mai categorica atunci când intrebarea incepe cu cuvintele: “Nu este asa ca…?” ("Nu este asa ca invinuitul a amenintat victima cu cutitul si ca i-a smuls geanta din mâna?”).

Autorii atrag atentia si asupra felului in care sunt adresate intrebarile intrucât insasi modularea vocii, ca si tonul folosit, pe lânga faptul ca dezvaluie starea de nemultumire    a anchetatorului, pot constitui un serios factor de sugestie. Ascultarea raspunsurilor la intrebari presupune obligatoriu respectarea unei conduite tactice specifice, importanta ei fiind clar confirmata de practica. Atitudinea anchetatorului trebuie sa fie aceeasi ca si in momentul relatarii libere, dar cu unele nuatari tactice, impuse de faptul ca dialogul cu martorul devine mai complex inclusiv pe plan psihic. Pot fi situatii in care acest dialog sa se apropie relativ mult de duelul judiciar dintre magistrat si inculpat, indeosebi daca martorul se dovedeste a fi nesincer, cautând sa simuleze sau disimuleze adevarul. {i in acesta etapa a ascultarii este absolut necesara respectarea unor reguli tactice, cum sunt:

a) ascultarea martorului cu toata atentia si seriozitatea, evitându-se plictiseala, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare care-l pot deruta pe martor;

b) la sesizarea unor contradictii in raspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie sa reactioneze imediat, sa-si exteriorizeze surprinderea ori nemultumirea, ci sa o inregistreze pentru clarificarea ei ulterioara;

c) urmarirea cu atentie, dar fara ostentatie, a modului in care reactioneaza martorul la intrebari sau daca si-au facut aparitia indicii de posibila nesinceritate;

d) in situatia in care se constata ca martorul incearca sa minta, raportat la particularitatile fiecarei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultarii invinuitului, fireste fara depasirea cadrului legal.

De exemplu, in aceasta ultima situatie, se va proceda la repetarea audierii, la reformularea si diversificarea intrebarilor, inclusiv la confruntare, cu alti martori sau cu faptuitorii, insistându-se asupra unor amanunte care nu pot fi avute in vedere de catre aceia care isi “pregatesc” declaratia prin intelegere cu partile sau cu alti martori. Daca un martor isi aduce aminte mai greu unele date, el poate fi ajutat sa-si reaminteasca prin intrebari de referinta, fara sa i se sugereze raspunsul.

Presupunând ca martorul a depasit momentul de tensiune fireasca de la inceputul audierii si ca s-a realizat contactul psihologic intre el si anchetator, nu trebuie exclusa reaparitia unor manifestari emotionala in timpul audierii (congestionarea fetei, tremuratul mâinilor, inspiratie neregulata, schimbarea mimicii, a modului de verbalizare s.a.). Asemene reactii se vor interpreta de la caz la caz diferentiat, ele nereprezentând    intotdeauna un indiciu de nesinceritate.

Stabilirea conditiilor concrete in care a avut loc receptia senzoriala, formare marturiei se impune a fi efectuata inca din prima faza    a audierii, indeosebi in cazurile dificile, pentru a vedea in ce masura factorii obiectivi au putut influenta sau distorsiona procesul perceptiv.

Rolul activ al organului judiciar in etapa finala a ascultarii este prin urmare mai pronuntat cu cât devine necesara completarea, clarificarea sau verificarea unor afirmatii mai ales daca sunt contradictorii si uneori nesincere.

Un martor poate fi determinat in ultima analiza, sa faca o declaratie sincera si prin prezentarea altor probe din care sa rezulte cu claritate nesinceritatea afirmatiilor sale anterioare (declaratii, inscrisuri, inregistrari diverse etc.).

Trimiterea in judecata a unui martor mincinos se face numai dupa ce magistratul are convingerea intima ca a perseverat indeajuns cu rabdare si obiectivitate, folosind toate mijloacele admise de lege pentru a determina persoana sa nu-si mentina declaratiile nesincere. in contextul celor de mai sus, autorii precizeaza ca procedeul tactic al verificarii declaratiilor este absolut necesar pentru stabilirea veridicitatii lor si aprecierea corecta a unei marturii. Verificarea va fi efectuata pe baza altor probe sau date existente la dosar, prin intrebari referitoare la modul in care martorul a perceput faptele ori a aflat despre acestea neexcluzându-se nici efectuarea de reconstituiri atunci când se considera necesar.

Aprecierea declaratiilor reprezinta un moment semnificativ in activitatea de cunoastere si de stabilire a adevarului. Operatia de analiza a unei declaratii se efectueaza in cadrul examinarii si aprecierii intregului probatoriu, ea presupunând, in esenta, un studiu comparativ al faptelor stabilite inclusiv prin intermediul martorilor cât si un studiu al calitatii surselor directe sau indirecte din care provin datele.

in acest sens, evaluarea declaratiilor martorilor impune, in primul rând, o analiza de continut pe baza careia organul de urmarire penala sau instanta de judecata interpreteaza in mod stiintific materialul informativ comunicat de martor, pentru a stabili in ce masura acesta serveste, coroborat cu alte date la aflarea adevarului.

in al doilea rând, evaluarea marturiilor obtinute intr-un anumit moment serveste si la luarea deciziei de audiere a noi martori, de administrare a altor mijloace de proba, intr-un cuvânt, de adâncire a investigatiei penale.

§ 2. Particularitati ale ascultarii martorilor minori

1. Generalitati

Potrivit prevederilor art. 81 C. proc. pen. "Minorul poate fi ascultat ca martor. Pâna la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face in prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia ii este incredintat minorul spre crestere si educare."    Din interpretarea acestui text rezulta ca legea nu prevede o limita minima de vârsta de la care un minor    sa poata fi ascultat in calitate de martor.

O alta prevedere procedurala se refera la faptul ca minorul care nu a implinit 14 ani nu depune juramânt, organul judiciar având insa datoria sa-i atraga atentia sa spuna adevarul (art. 85 alin. 9 – ultim – C. proc. pen.).

Sub raport tactic criminalistic, ascultarea minorului se particularizeaza in functie de vârsta acestuia, ea distantându-se tot mai mult de ascultarea majorului pe masura ce vârsta este mai mica. Astfel, spre deosebire de ascultartea unui minor de 16 ani, care nu se deosebeste prea mult de ascultarea majorului, ascultarea unui copil de 6 ani este guvernata de reguli tactice evident diferite. Asa cum se va vedea, ascultarea unui copil de circa 6 ani trebuie sa se faca de catre un    specialist, intr-un loc care iI este familial, pentru ca numai in acest mod este posibila stabilirea contactului psihologic cu acesta. Ascultarea minorului, ca si in cazul majorului, parcurge desigur aceleasi etape pricipale: pregatirea ascultarii, identificarea persoanei, ascultarea propriu-zisa, respectiv relatarea libera, urmata de intrebari si de raspunsuri.

Factorii de natura sa influenteze declaratia minorului sunt, in primul rând, vârsta, dezvoltarea sa fizica si psihica, mediul din care provine, pe lânga ceilalti factori amintiti anterior. Acestor factori li se adauga conditiile de audiere si tactica adoptata de catre organul judiciar.

Cel care face audierea trebuie sa aiba in vedere procesul de formare a declaratiilor, desi este asemanator adultilor (receptie-decodare- memorare-reactivare), va fi marcata de factori cum sunt emotivitatea ridicata, lipsa experientei de viata, nivelul scazut de cunostinte, subiectivitatea, reflectata mai ales in tendintele de exagerare.

2. Pregatirea ascultarii

Ca si in cazul majorilor, pregatirea ascultarii impune cunoasterea cât mai completa a minorului, prin obtinerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, cu privire la comportament, dezvoltarea intelectuala, situatia la invatatura, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii etc. Acelasi lucru este necesar si in alegerea persoanei care urmeaza sa-l asiste pe minor la audiere (daca are sub 14 ani), persoana care sa-i inspire incredere si siguranta, in majoritatea cazurilor acestia fiind parintii, bunicii sau alte rude apropiate. Dupa unii autori aceste persoane ar avea rolul de a-si spune parerea    cu privire la temeinicia declaratiilor facute de minorul pe care il insoteste. S-a aratat insa ca aceasta apreciere este de competenta organului judecatoresc. De asemenea, aceste persoane nu pot interveni in modul de desfasurare al ascultarii. Persoanele care insotesc minorul pot ajuta organul judecatoresc prin a-i da informatii care privesc personalitatea minorului, conditiile sale de viata etc. Fireste ca si in ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legaturi sau interese in cauza cercetata, inclusiv cele ale persoanei care il asista pe minor la audiere. Locul de ascultare poate fi sediul organului judiciar sau un loc apropiat ca atmosfera de mediu in care traieste minorul (scoala, camin), mai ales daca are o vârsta sub 10-12 ani.

Termenul de citare va fi cât mai scurt, pentru reducerea posiblitatilor de influentare a minorului de catre cineva interesat. in acest scop poate fi luata in calcul o eventuala ascultare a minorului, fara anuntarea lui prealabila. inainte de ascultare, persoana care il asista pe minor va fi incunostiintata asupra obiectului audierii.

3. Audierea minorilor

Ascultarea propriu-zisa incepe, desigur, cu identificarea minorului, care va avea un caracter cât mai putin oficial. Pentru a câstiga increderea sa, magistratul trebuie sa fie blând, increzator, prietenos, sa adopte o mina deschisa, aspect ce nu va fi neglijat pe intreaga perioada a ascultarii.

Pentru apropierea minorului sunt necesare discutii prealabile, câteodata destul de lungi, pe teme care iI sunt familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creaza posibilitatea cunoasterii mai exacte a nivelului intelectual si de cunostinte, a modului de exprimare, a temperamentului etc. Pot fi, de asemenea, depistate unele deficiente psihice sau de dezvoltare intelectuala, situatie in care se solicita ajutorul unui specialist.

Odata stabilit contactul psihologic, va incepe ascultarea propriu-zisa. Modul de ascultare se va raporta insa la câteva particularitati dupa cum urmeaza.

a. in faza relatarii libere minorul va fi ascultat cu multa rabdare, fara a fi bruscat, speriat sau intrerupt, cu conditia sa nu se abata cu totul de la subiect. Dintr-o relatare libera a minorului nu trebuie sa se astepte prea multe date de calitate, datorita influentelor jucate de factorii subiectivi, specifici vârstei, asupra perceptiei, memorarii si redarii. La acestea se pot adauga teama, neincrederea, influenta persoanelordin mediul din care provine. Desigur, marturia libera – presupunând la martori o intentie de sinceritate – este mai vie si mai pura (mai putin deformata) decât cea obtinuta prin intrebari. Pe de o parte ea are neajunsul de a fi incompleta, iar pe de alta parte de a fi dezordonata, cu elemente de prisos, cu detalii care nu folosesc, dar complica expunerea. Cu privire la metoda povestirii libere Binet sustine ca in aceatsa situatie se vor obtine declaratii mai exacte, spre deosebire de metoda chestionarului care ar cuprinde elemente de sugestionare. O alta metoda in afara metodei povestirii libere si a metodei chestionarului este metoda comuna, care combina cele doua metode mentionate. in situatia povestirii libere organul de urmarire trebuie sa cunoasca bine personalitatea martorului pentru a-si putea explica mai bine limitele declaratiilor acestuia. in situatia ascultarii pe baza metodei povestirii libere se poate (cunoscând personalitaea martorului si ascultând relatarea libera a acestuia) aprecia sinceritatea si veridicitatea declaratiei. Metoda chestionarului nu permite evidentierea unor asemenea aspecte de limite deoarece martorul considera ca trebuie sa raspunda cât mai exact la intrebari. in ceea ce priveste martorii minori, având-se in vedere gradul lor mare de sugestibilitate se recomanda folosirea metodei povestirii libere si evitarea metodei chestionarului, care are un vadit caracter sugestiv. in situatia ascultarii unui minor, propunerea facuta acestuia de catre organul judecatoresc de a povesti liber tot ceea ce stie sporeste increderea copilului in el insusi si de asemenea in organul judecatoresc facilitând relatarea. Metoda povestirii libere permite organului judiciar surprinderea particularitatilor de exprimare ale martorului, fapt carte contribuie la realizarea unei bune caracterizari a martorului si a declaratiei sale. Folosirea metodei povestirii libere este indicata si de faptul ca in timpul acesteia se poate face o generalizare mai eficienta a nivelului de dezvoltare al perceperii, gândirii memoriei, a particularitatilor de temperament, caracter, stare de emotivitate, grad de cultura. Metode permite dezvaluirea raportului martorului cu invinuitul, atitudinea martorului fata de acesta din urma, creind de asemenea, si posibilitatea observarii contradictiilor din declaratie. Ascultându-l pe martor prin metoda povestirii libere, organul de urmarire penala are reformularii intrebarilor pregatite in functie de aspectele surprinse pe parcursul ascultarii povestirii libere a martorului. S-a pus problema daca este recomandabil sa se reproduca marturia cuvânt cu cuvânt sau sa se utilizeze numai sensul pe care organul judiciar crede ca trebuie sa il fixeze, atribuindu-l termenilor folositi de martorul minor. Aceasta ar insemna insa a da un inteles personal, tradând poate gândirea martorului.    S-a recomandat ca preferabil ascultarea martorului, cu vocabularul acestuia, pentru ca apoi organul judiciar sa expuna copilului propria relatare in termeni echivalenti, la care martorul sa-si dea sa nu acordul. Se apreciaza ca metoda chestionarului poate fi folosita si in cazul ascultarii martorului minor in situatia in care aceasta metoda    este aplicata corespunzator. Practica a dovedit caracterul mai eficient al metodie combinate in ascultarea martorilor.

b. in faza adresarii de intrebari, cea mai importanta in cazul ascultarii martorilor minori, intrebarile adresate de organul judiciar trebuie sa fie cât mai clare, formulate intr-un limbaj accesibil copilului, concise, lipsite de elemente de sugestie, minorul trebuind sa inteleaga exact ceea ce i se cere.

Ascultarea se va face potrivit acelorasi reguli ca si in cazul majorului, dar cu un grad mai mare de blândete si de incredere, fara gesturi de aprobare, dezaprobare, iritare.

4. Particularitati tactice in ascultarea minorilor

in privinta regulilor tactice de ascultare a minorilor, in doctrina s-a precizat ca ele nu au un caracter de generalitate, intrucât difera in functie de vârsta la care sunt ascultati, de stadiul dezvoltarii psihosomatice. Astfel, autorii sus-citati au aratat ca principalele cicluri de dezvoltare a copilului si minorului, la care se raporteaza ascultarea, sunt urmatoarele: a) perioada de la 1 la 3 ani, care, in cazul anchetei judiciare, nu prezinta interes;                            b) perioada prescolara, de la 3 la 6 ani; c) perioada scolara, de la 6 la 10-11 ani; d) perioada scolara mijlocie sau a pubertatii , de la 10 la 14 ani;                            e) perioada adolescentei, de la 14 la 18 ani.

Fiecareia dintre aceste perioade iI corespunde si conduita tactica a magistratului. De exemplu:

* Perioada de la 1 la 3 ani este caracterizata prin instabilitate, perceptie inegala a insusii obiectelor a spatiului si a timpului, diferita de la un copil la altul, un mare grad de sugestibilitate, categoriile de adevar si minciuna nefiindu-le clare. De aici si rezerva fireasca cu care trebuie apreciate afirmatiile lor, ca si necesitatea de a fi bine verificate si apreciate cu mult spirit critic. Regulile de ascultare    a “martorului” prescolar – la care trebuie audiat numai daca situatia o impunein mod deosebit – vor fi adecvate posibilitatilor psihice amintite. Recomandabil este ca ascultarea sa fie efectuata cu ajutorul unui specialist in psihologia copilului, in locuri cu care acesta este familiarizat. Acccentul se va pune pe relatarea spontana a minorului, iar intrebarile trebuie sa fie precis formultae, intr-un limbaj accesibil copilului.

* * Perioada de la 6 la 10 ani este definita de o dezvoltare psihica mai accentuata, caracterizata prin echilibru, ceea ce favorizeaza cresterea functiilor cognitive. Perceptia spatiului si timpului se imbunatateste sensibil. Totodata se dezvolta mult capacitatea de redare si memoria. isi fac aparitia primele trasaturi de caracter. Atitudinea morala a copilului devine mai complexa si incepe sa faca distinctie intre adevar si minciuna. Reusita audierii depinde, in cazul acestui minor, de cunoasterea sa cât mai cuprinzatoare (inteligenta, preocupari, inclinatii interese). Se recomanda sa se atraga atentia copilului sa nu minta sau sa nu ascunda adevarul si sa spuna fara teama tot ce stie despre fapta. Procedeul tactic al relatarii libere ramâne, si in aceasta faza, de preferat. Pe cât posibil, minorul nu va fi intrerupt, evitându-se unele aprecieri in legatura cu asociatiile pe care copilul le poate face datorita imaginatiei specifice vârstei, asociaza, de exemplu, pe omul urât cu omul rau. intrebarile se vor formula in mod clar, precis, fiindu-i adresate in asa fel incât copilul sa aiba sentimentul ca este luat in serios si tratat de la egal la egal. Se stie ca la aceasta vârsta si chiar in continuare, aproximativ pâna la 14-15 ani, copilul poate fi usor sugestionat. De aceea se va acorda atentia cuvenita persoanelor care il ajuta, pentru a nu-l influenta. Daca ii este teama sa spuna ce cunoaste, va fi stabilita si inlaturata cauza fricii. in masura in care se    constata ca minte organul judiciar trebuie sa stie ca minciuna este determinata, la aceasta vârsta, de incapacitatea de a discerne adevarul, de dorinta de a se apara, de a-si da importanta, precum si de influenta exercitata de parinti, rude sau alte persoane interesate.

* * * Perioada scolara mijlocie, de la 10 la 14 ani, este determinata de strabaterea pubertatii, cu numeroase modificari biologice, reflectate si pe planul psihicului. Activitatea senzoriala cunoaste o intensificare evidenta, posibilitatile de orientare spatiala si temporala se largesc, iar memoria cunoaste un salt cantitativ si calitativ, prin aparitia componentelor logice si a tendintelor de interpretare. Afectivitatea si excitabilitatea cunosc, de asemenea, o dezvoltare specifica pubertatii. Paralel cu dezvoltarea discernamântului si sentimentelor morale, pot sa-si faca aparitia si unele defecte de vointa, educatie. Cu toata dezvoltarea sa, minorul este caracterizat de o conduita contradictorie, uneori de tendinta spre minciuna (determinata de cauzele mentionate mai sus). Adesea se intâlnesc si comportamente agresive in acceptiunea lor psiho-sociala. Atractia spre faptele senzationale il fac sa exagereze, sa-si dea importanta, sa comenteze cu oricine cele percepute sau auzite, astfel putând fi usor influentabil. De aceea, se impune ascultarea lui imediata chiar pe neasteptate. Daca situatia o impune, minorul va fi ascultat mai intâi singur si apoi in prezenta    persoanei desemnate sa-l asiste. Pentru obtinerea unor declaratii complete si sincere, va fi solicitata, in    functie de caz, participarea activa a celui care il insoteste. Pe fondul aceleasi atitudini calme, intelegatoare, organul judiciar poate fi totusi ceva mai ferm daca constata ca minorul este obraznicsau are tendita de a minti.

* * * * Perioada adolescentei, de la 14 la 18 ani, este marcata de inceperea introducerii minorului in viata sociala, cu toate caracteristicile acetui proces. Devine pregnanta dezvoltarea sensibilitatii caracterizata si de erotizarea acesteia. Spiritul de observatie se dezvolta mult, iar potentialul de perceptie, fixare si redare este foarte ridicat. De subliniat faptul ca reproducerea celor percepute incep sa se realizeze prin filtrul propriei personalitati, influenta, sugestia având o pondere mai redusa, aceasta ca urmare a faptului ca memorarea logica devine forma centrala de retinere. Adolescentului i se pot aplica aceleasi reguli tactice de ascultare ca si in cazul majorului de care il deosebeste, in primul rând, lipsa experientei de viata. Atitudinea organului judiciar va ramâne in limitele corespunzatoare vârstei adolescentului.

5. Comportarea organului judiciar in timpul ascultarii

Organul judiciar trebuie sa gaseasca pentru fiecare martor (cunoscându-i trasaturile caracteristice ale personalitatii si având in vedere celelalte aspecte legate de persoane si cauza vizata) o abordare cât mai adecvata. Organul judecatoresc trebuie sa stie, sa observe si sa descifreze martorul pentru o cât mai eficienta colaborare cu acesta si pentru a realiza o apropiere care sa-i inspire incredere si respect, sa-i stimuleze interesul.

Modul in care se efectueza ascultarea martorului (situatie asemanatoare cu cea a invinuitului), mai ales când acesta este minor, are o mare insemnatate, regulile audierii trebuind aplicate diferentiat conform cu specificul cauzei, cu persoana ascultata.

O serie de reguli tactice, sunt totusi verificate ca eficiente in majoritatea cazurilor.

Persoana ascultata despre care se aduna in prealabil date, informatii, trebuie atent studiata in timpul ascultarii, fiind observata astfel incât sa nu se atraga atentia. Atunci când rsapunsurile sunt in mod evident inexacte, ele se vor inregistra ca atare, demascarea facându-se ulterior. Aprecierea raspunsurilor si a calitatii persoanei audiate se va face cu prudenta pentru a se evita eroarea.

in cazul martorului minor, una dintre conditiile ca ascultarea sa se desfasoare intr-un mod cât mai corespunzator este aceea ca in afara persoaei care-l insoteste pe minor sa nu se mai afle in cabinet alte persoane, pentru ca acesta sa nu se intimideze.

Sectiunea a IV-a Fixarea declaratiilor martorului minor

§ 1 Consemnarea in procesul-verbal a declaratiilor martorului

Potrivit Codului de procedura penala (art. 73 – care se refera la invinuit si inculpat – se va aplica si in ceea ce-i priveste pe martori, potrivit art. 86 alin. ultim C. proc. pen.), consemnarea in procesul-verbal a declaratiilor martorilor reprezinta principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetarii.

Declaratia se scrie pe formulare tip si cuprinde mai multe parti.

De regula, declaratia este scrisa de catre organul judiciar sau dictata de acesta unei dactilografe. in situatia martorului minor, este mai putin intâlnita situatia in care martorul isi scrie singur declaratia, aceasta intâmpându-se mai ales in situatia in care minorul se aproprie de vârsta de 18 ani.oricum ar fi, organul judiciar ii va atrage atentia martorului minor sa raspunda la toate intrebarile care fac obiectul declaratiei, urmând sa fie citita imediat, in vederea completarii cu raspunsurile la intrebari sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de martor.

Consemnarea depozitiei martorului se va face intr-o forma cât mai fidela si precisa, cât mai aproprieta de modul de exprimare a martorului, fiind interzisa modificarea sau inlocuirea cuvintelor acestuia. Consemnarea declaratiilor trebuie insa sa se faca la nivelul de intelegere a minorilor, folosindu-se, pe cât posibil, expresiile, termenii folositi de catre acestia.

Dupa fixarea declaratiilor, facuta in etapa expuneii libere, se vor consemna intrebarile si raspunsurile date de catre martor.

Declaratia este citita persoanei ascultate si semnata pe fiecare pagina si, la sfârsit, de catre organul judiciar care a efectuat ascultarea, de catre martor, eventual de interpret, daca prezenta acestuia a fost necesara (art. 73 alin. 3 C. proc. pen.). Locurile libere se bareaza. Daca martorul revine asupra vreuneia din declaratiile sale, ori are de facut completari, rectificari ori precizari, acestea vor fi consemnate in aceleasi conditii (art. 73, alin. ultim C. proc. pen.).

§ 2. Fixarea declaratiilor martorilor minori prin procedee tehnice criminalistice

Fixarea pe banda de magnetofon sau videomagnetofon constituie un procedeu tehnic folosit tot mai frecvent de organele judiciare, datorita avantajelor pe care le prezinta. Autorii enumera, printre aceste avantaje, urmatoarele:

– asigura o deplina obiectivitate si fidelitate in inregistrarea declaratiilor, a intrebarilor si a raspunsurilor:

– in special in ceea ce-i priveste pe copii (dar si pe handicapati, muribunzi s. a.) au devenit indispensabile;

– dau posibilitatea anchetatorului sa analizeze cu atentie afirmatiile celui ascultat, pentru aprecierea sinceritatii martorului;

– asigura corectitudinea si continuitatea ascultarii.

CAPITOLUL VI

ELEMENTE TACTICE iN ASCULTAREA iNVINU}ILOR SAU INCULPA}ILOR MINORI

Sectiunea I Pregatirea in vederea ascultarii

Pentru ca interogarea invinutului sau inculpatului minor sa-i atinga scopul propus se impune, in primul rând, o organizare riguroasa a acestei activitati, care, in linii mari, se aproprie de pregatirea ascultarii martorului.

Aceste sunt regulile generale.

in ceea ce-i priveste pe minori, pregatind ascultarii invinuitului sau inculpatului minor, organul de urmarire penala trebuie sa cunoasca toate datele ce caracterizeaza psihologia si personalitatea minorului. Pe lânga activitatile pe care trebuie sa le desfasoare personal, ancheta sociala constituie o baza temeinica pentru cunoasterea minorului. Este deosebit de importanta stabilirea persoanelor ce se bucura de autoritate in fata minorului, au influenta asupra acestuia si a celor fata de care este mai apropriat. in raport de aceste date, trebuie sa se determine persaona cea mai indicata care sa-l asiste in cursul ascultarii.

§ 1. Studierea materialului cauzei

Pe plan tactic criminalistic, studierea materialului cauzei presupune cunoasterea datelor referitoare la modul si imprejurarile in care s-a savârsit fapta, la materialul probatoriu ce se afla in acel moment la dosar, la participanti, la martori, la persoana vatamata; aceste date urmeaza sa fie completate, confirmate sau verificate si prin declaratiile invinutului sau ale inculpatului minor. de asemenea, va fi studiat cu atentie procesul-verbal de cercetare la fata locului, mijloacele materiale de proba descoperite si ridicate cu acest prilej, declaratiile persoanelor implicate sau care au avut de suferit de pe urma savârsirii infractiunii. in urma acestui studiu, vor fi extrase problemele pe care trebuie sa le aiba in vedere organul judiciar in momentul ascultarii.

Studierea materialului cauzei trebuie sa se desfasoare cu maxima urgenta si operativitate, regula dominanta in cecetarea si solutionarea cauzelor penale.

§ 2. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii

Din punct de vedere tactic, aceasta etapa presupune:

1. stabilirea precisa a chestiunilor ce urmeaza a fi clarificate cu ocazia ascultarii, precum si a datelor de verificat cu aceasta ocazie;

2. pregatirea materialului probator ce urmeza sa fie utilizat in timpul ascultarii;

3. determinarea ordinii in care urmeaza sa se faca ascultarea;

4. stabilirea modalitatii de citare.

in anumite imprejurari nu trebuie exclusa posibilitatea deplasarii anchetatorului la locul in care se afla invinuitul sau inculpatul minor (domiciu, spital etc.).

§ 3. Planificarea ascultarii

Finalizarea pregatirii ascultarii invinuitului sau inculpatului se va materializa intr-un plan de ascultare, care va contine problemele de clarificat si ordinea de abordare a lor, intrebarile de fond sau de amanunt la care va trebui sa raspunda cel audiat, materialele care ii vor fi prezentate.

in elaborarea planului se va tine seama de orice situatie care poate sa apara in timpul ascultarii, chiar neprevazuta, de unde rezulta si necesitatea ca planul sa aiba un caracter flexibil.

Daca la intocmirea unui plan este absolut necesara in cazurile dificile, cu invinuitii sau inculpatii care refuza sa recunoasca, fac declaratii nesincere, mincinoase sau se contrazic, elaborarea unei schte de plan se impune si in cazurile simple, aspect de natura sa contribuie la urgentarea solutionarii cauzei.

Planul trebuie sa prevada intrebari prealabile referitoare la preocuparile, inclinatiile    si activitatea minorului, menite sa realizeze legatura atât de necesara intre anchetator si minorul ascultat.

Sectiunea a II-a Ascultarea propriu-zisa a invinuitilor sau a inculpatilor minori

§ 1. Generalitati

{i in cazul invinuitilor si inculpatilor minori se vor aplica regulile generale prevazute de C. proc. pen. (art. 70-74). Astfel, ascultarea se va desfasura in trei etape principale – identificare, ascultare libera si punerea de intrebari – urmate de consemnarea declaratiilor. in acest moment, pregatit anterior, se trece la aplicarea directa a regulilor tactice criminalistice de ascultare, in functie de particularitatile fiecarui caz in parte, de personalitatea celui audiat.

§ 2. Verificarea identitatii invinuitului sau inculpatului

in aceasta materie sunt apolicabile dispozitiile art. 70 C. proc. pen.

Potrivit alin. 1 al acestui text, invinuitul sau inculpatul, inainte de a fi ascultat, este intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenie, studii, situatia militara, loc de munca (in cazul minorilor trecuti de 15 ani, care, potrivit Codului muncii, pot incheia valabil un contract de munca – n. n.), ocupatie, adresa, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale prersonale. in aceasta prima etapa pot fi puse si intrebari altele decât cele care intereseaza fapta sau se poate purta o discutie prealabila.

Potrivit art. 70 alin. 2 C. proc. pen., invinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta; iar potrivit alin. 3 al aceluiasi art. 70 C. proc. pen.organul de urmarire penala, inainte de a-l asculta pe invinuit, cere acestuia sa dea o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce.

in legatura cu verificrea identitatii, alaturi de documentele de identitate, daca exista suspiciuni cu privire la aceasta, se poate apela la evidentele politiei, cazierului si altor cartoteci judiciare.

§ 3. Modalitati de ascultare in faza relatarii libere

Reamintim ca la ascultarea invinuitului sau inculpatului minor trebuie sa se tina seama de vârsta, gradul de dezvoltare psiho-intelectuala, mediul in care a trait, antecedentele penale si de comportament, imprejurarile savârsirii infractiunii, comportarea dupa savârsirea faptei, influentele exercitate asupra sa privind pozitia ce trebuie sa o aiba in ancheta etc. Aceasta regula este aplicabila in faza ascultaii prin adreasrea de intrebari, dar si in faza de ascultare prin relatare libera.

Dupa ce i se aduce la cunottinta obiectul cauzei si al ascultarii, invinuitul sau inculpatul minor va fi lasat sa faca o relatare libera, cerândui-se, in prezenta persoanleor ce il asista, sa dea si o declaratie scrisa cu privire la invinuirea ce i se aduce.

in legatura cu modul de ascultare din aceasta etapa, art. 71 C. proc. pen. contine o serie de prevederi cu pronuntat caracter tactic, prevederi carora li se adauga si serie de alte reguli tactice, pe care le vom enumera in cele ce urmeaza.

1. Fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat (art. 71 alin. 1 C. proc. pen.). De asemenea, in cursul urmaririi penale, daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat fara sa fie de fata si ceilalti (art. 71 alin. 2 C. proc. pen.).

2. invinuitul sau inculpatul este mai intâtâi lasat sa declare liber tot ce stie in cauza.

3. Ascultarea nu poate incepe cu citirea sau reamintirea declaratiilor pe care acesta le-a dat anterior in cauza.

4. invinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaratie scrisa de mai inainte, insa se poate servi de insemnari asupra amanuntelor greu de retinut.

5. Nu se admite intrebuintarea de violente, amenintari sau alte mijloace de constrângere, precum si de promisiuni sau indemnuri, in scopul de a obtine probe; de asemenea, este oprit a determina pe invinuit sau inculpat sa savârseasca sau sa continue sa savârseasca o fapta penala, in scopul obtinerii unor probe.

in ceea ce priveste atitudinea organului judiciar pe timpul relatarii libere, aceasta are o importanta deosebita, mai ales in ceea ce-i priveste pe minori. Astefel, se va da dovada de calm si rabdare, iar minorul va fi urmarit cu atentie; de asemenea, vor fi evitate expresiile, gesturile de suparare, de nemultumire sau enervare.

§ 4. Tactica ascultarii in faza adresarii de intrebari

Potrivit prevederilor art. 72 C. proc. pen., dupa ce invinuitul sau inculpatul a facut declaratia, i se pot pune intrbari cu privire la fapta care formeaza obiectul cauzei si la invinuirea ce i se aduce; de asemenea, este intrebat cu rpivire la probele pe care intelege sa le propuna.

Tactica formularii de intrebari este in functie de declaratiile facute anterior de invinuit sau inculpat. Pozitia unui invinuit sau inculpat poate, in esenta, lua urmatoarele forme: recunoasterea sincera si completa a faptelor si a invinuirii aduse; respingerea invinuiriii si probarea lipsei lor de temeinicie; disimularea adevarului prin recunoasterea de fapte, unele cu caracter penal, dar minore, având legatura sau nu cu cauza cercetata; refuzul de a face declaratii, respingerea acestora sau prezentarea de probe sau alibiuri false. in situatia primelor doua variante, sunt necesare intrebari cu caracter de verificare, clarificare si eventual de completare, ori de precizare, dar se poate intâmpla sa nu mai fie necesare intrebari; in ultimele doua ipoteze, pe lânga intrbarile de verificare sau de clarificare, se va pune accentul pe intrebari de completare, de detaliu, care vor servi atât la stabilirea integrala a adevarului, cât si la dovedirea declaratiilor mincinoase.

Cu ocazia punerii intrebarilor, organul de urmarire penala trebuie sa foloseasca un vocabular pe intelesul minorului, sa dea posibilitate acestuia sa expuna faptele asa cum le-a savârsit.

Sectiunea a III-a Fixarea declaratiilor invinuitului sau inculpatului minor

§ 1. Consemnarea in procesul-verbal

Codul nostru de procedura penala perevede ca mijlocul de consemnare a relatarilor invinuitului este declaratia luata acestuia cu ocazia ascultarii.

Declaratia este data de invinuit se consemneaza de catre organul de cercetare penala pe formulare tip.

Consemnarea se va face amanuntit, clar, fara echivoc si in ordinea in care au fost facute relatarile, fara a omite nimic din ceea ce ar putea interesa cauza atât in favoarea cât si in defavoarea invinuitului. intrebarile se consemneaza la persoana a doua iar raspunsurile invinuitului la persoana intâia singular.

Consemnarea se va face pe cât posibil in stilul, modul de a se exprima al acestuia, pastrând expresiile sale, bineinteles evitându-se vulgaritatile, astfel incât sa se dea impresia ca este intr-adevar declaratia persoanei ascultate. Se va avea in vedere nivelul de pregatire al minorului, lexicul acestuia sa se regaseasca in declaratia sa.

Multa atentie se va acorda aprecierii declaratiilor in cauze complexe in care sunt multi invinuiti. Când nici unul dintre acestia nu recunoaste fapta, se vor cere fiecaruia explicatii amanuntite cu privire la infractiunea comisa, cât mai multe detalii pentru a se putea gasi nepotriviri, contradictii intre declaratiile lor care apoi vor folosi la demascarea acestora. Asa cum s-a aratat, multi infractori, in special cei cu experienta neaga faptele chiar când acestea sunt dovedite cu probe certe. Totusi si in aceste situatii, perseverenta organului de urmarire penala in aflarea adevarului in cauza poate fi incununata de succes.

O apreciere judicioasa a declaratiilor invinuitului nu poate fi facuta decât printr-o minutioasa analiza a declaratiilor prin prisma tuturor imprejurarilor si probelor existente.

Organul de cercetare penala nu trebuie sa faca adaugiri sau, in mod nejustificat, sa amplifice sau sa grupeze expunerile atunci când se consemneaza declaratia. O consemnare arbitrara, unilaterala a declaratiilor constituie o incalcare a legilor si dauneaza intereselor cercetarii. Declaratia nu trebuie transformata intr-un reportaj de intrebari curente in care sa abunde amanunte care nu au nici o legatura cu cauza. Este insa important ca in cuprinsul sau sa fie oglindite cuvintele, expresiile, caracteristici folosite de invinuit.

in punctele esentiale este recomandabil a se consemna cuvânt cu cuvânt. Practica judiciara semnaleaza situatia in care inculpatul care a retractat in instanta declaratiile pe care le-a dat in fata organului de cercetare penala, a ramas puternic impresionat dupa ce i s-au citit cuvintele, expresiile caracteristice din declaratie care nu putea in nici un caz sa fie inventate, recunoscând apoi netemeinicia retractarii, falsitatea sustinerii in sensul ca declaratia ar fi fost denaturata.

Organul de cercetare penala cu experienta nu cauta niciodata sa fuga de argumentele invinuitului, ci le va consemna pe toate in declaratie. Daca aceste argumente sunt false, organul de cercetare le va combate cu probele corespunzatoare si atunci invinuitul nu le va mai retracta in instanta, datorita folosirii unui limbaj juridic.

Consemnarea celor mai caracteristice expresii prezinta uneori importanta si pentru faptul ca ele insele il caracterizeaza pe invinuit. Frazele trebuie sa fie formulate pe scurt, sa fie clare pentru a putea fi usor intelese de catre cei ce studiaza declaratia, respectându-se regulile gramaticale.

O greseala intâlnita in practica este aceea ca organul de cercetare nu consemneaza raspunsul in cazul in care invinuitul declara ca nu are cunostinta de imprejurarile asupra carora a fost intrebat. Ulterior, desi se stabileste exactitatea raspunsului, nu se va putea dovedi reaua sa credinta deoarece nu s-a consemnat raspunsul sau negativ in declaratie. Ori, dovedirea relei credinte poate fi utila in aprecierea intregii sale declaratii.

in cazul in care invinuitul ascultat cauta sa incurce lucrurile, schimba la tot pasul declaratiile, retractând ceea ce a spus, organul de cercetare va consemna fiecare intrebare pusa si raspunsul primit si-i va da acestuia sa semneze pe loc dupa fiecare raspuns consemnat.

in art. 194. C. proc. pen. se prevede orice adaugire, corectura ori suprimare facuta in cuprinsul unui act procedural este luata in considerare numai daca este confirmata in scris, in cuprinsul sau la sfârsitul actului de catre cei ce l-au semnat. Modificarile neconsemnate, dar care nu schimba intelesul frazei, ramân valabile. Locurile ramase libere se bareaza cu o linie pentru a nu se putea face adaugiri.

Consemnarea declaratiei poate fi facuta in cursul ascultarii invinuitului ori la sfârsitul acesteia, caz in care organul de cercetare va folosi insemnarile facute separat, privind unele formulari si expresii caracteristice ale acestuia.

La ascultarile de mai lunga durata sau in care apar date amanuntite, cifre etc. este preferabil sa se faca consemnarea pe parcursul ascultarii pentru a nu fi omise unele amanunte sau a fi consemnate gresit.

Dupa ce declaratia    afost consemnata, organul de cercetare o va citi invinuitului, iar daca acesta solicita, poate sa o citeasca personal. Atunci când invinutul sau inculpatul minor este asista la ascultare de catre persoanele prevazute de lege, declaratia va fi citita de catre acestea cu voce tare pentru a fi auzita si inteleasa de minor. Organul de urmarire penala il va intreba apoi pe invinuit sau inculpat daca este exacta, daca cuprinde ceea ce a declarat si daca mai are ceva de adaugat. Daca acesta este de acord cu continutul declaratiei, o va semna pe fiecare pagina si la sfârsit. Când invinuitul nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiunea in declaratia scrisa. Declaratia se va semna apoi si de catre organul de cercetare penala care a procedat la ascultarea invinuitului. Declaratia va fi semnata si de interpret când la ascultare a fost necesara prezenta acestuia. Daca invinuitul revine asupra vreuneia din declaratiile sale sau are de facut completari, rectificari sau precizari acestea se vor consemna in scris. De asemenea, declaratia va fi semnata de aparator.

§ 2. Banda magnetica

Pentru a raspunde cerintelor tot mai mari, problemelor tot mai variate si mai complexe pe care le ridica activitatea de cercetare penala, criminalistica apeleaza tot mai mult la alte domenii de activitate cum ar fi: fizica, chimia, psihologia, cibernetica, electrotehnica, stiinte care pot ajuta substantial activitatea de cercetare penala in lupta dusa pentru combaterea infractionalitatii.

Problema introducerii mijloacelor tehnico-stiintifice in probleme legate de ascultarea persoanelor in procesul penal se afla la inceputurile ei.

Fixarea declaratiilor obtinute cu prilejul ascultarii invinuitului constituie una din cele mai importante sarcini pentru organul de cercetare penala. De regula, declaratia care se consemneaza cu prilejul ascultarii nu poate reda starea emotionala a celui ascultat, particularitatile vorbirii, expresiile si termenii speciali din vorbirea acestuia. in declaratiile consemnate nu pot fi oglindite schimbarile de ton ale celui ascultat, ceea ce de multe ori, prezinta un interes deosebit pentru analiza declaratiei facute. Relatarea grabita sau incetinita a unor momente poate prezenta un interes pentru cauza cercetata.

Deosebit de anevoioasa este fixarea declaratiilor copiilor al caror bagaj de cuvinte este mult mai redus decât al adultilor. Limbajul copilului se deosebeste mult de cel al adultului. in declaratia consemnata se pierde caracteristica limbajului folosit, rezultând o mare deosebire intre ceea ce se consemneaza in scris si povbestirea libera a copilului. Folosirea unor astfel de declaratii in instanta poate fi mult ingreunata. Din acesta cauza este necesara inregistrarea cuvânt cu cuvânt a declaratiilor copiilor. Cu toate acestea realizarea acestei sarcini este foarte grea. in schimb, inregistrarea pe banda magnetica da posibilitatea sa se asculte povestirea vie a copilului cu toate amanuntele.

inregistrarea pe banda magnetica a declaratiilor copiilor capata o importanta deosebita in cazul judecarii anumitor categorii de infractiuni. Astfel, la judecarea cauzelor privind infractiunile la viata sexuala, audierea copiilor in fata instantei poate duce la rezultate complet deosebite fata de cele obtinute in cursul cercetarii penale. Spre deosebire de cabinetul organului de cercetare penala unde stabilirea contactului psihologic intre cel ascultat si organul de cercetare penala este pe deplin posibil, in fata instantei acest lucru este mult ingreunat. Aici copilul se afla intr-o alta ambianta care iI poate crea teama, rusine, ascultarea lor nefiind recomandata.

inregistrarea declaratiilor invinuitilor pe banda magnetica prezinta urmatoarele avantaje:

a) inregistrarea pe banda magnetica ofera posibilitatea obtinerii unei declaratii complete. La terminarea ascultarii, organul de cercetare penala poate asculta impreuna cu persoana ascultata banda si sa fixeze cuvânt cu cuvânt momentele esentiale ale relatarii;

b) inregistrarea pe banda magnetica fixeaza toate contradictiile din declaratiile persoanei ascultate, toate starile emotive ce se desprind din vocea acesteia, aspecte care pot scapa organului de cercetare penala, intrucât sub influenta atmosferei in care decurge ascultarea se afla nu numai invinuitul, ci si organul de cercetare penala.

Prin folosirea inregistrarii pe banda magnetica se poate verifica in ce masura organul de cercetare penala a respectat prevederile legale in procesul ascultarii invinuituuli.

Problema principala care se ridica in cazul folosirii magnetofonului in activitatea de cercetare penala este daca continutul benzii poate constitui mijloc de proba in fata instantei de judecata. La acesta problema raspund afirmativ majoritatea autorilor americani. Codul nostru de procedura penala nu contine o prevedere din care sa rezulte expres ca inregistrarea pe banda magnetica poate constitui mijloc de proba in fata instantei. Totusi având in vedere prevederea potrivit careia poate constitui mijloc de proba orice element de fapt care serveste la constatarea    existentei sau inexistentei unei infrctiuni, la identificarea persoanei care a savârsit infractiunea, la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei, cât si faptul ca inregistrarea pe banda magnetica a declaratiei invinuitului nu contravine prevederilor legale, se considera ca acesta inregistrare ar putea fi folosita ca mijloc de proba, ea trebuind a fi efectuata cu respectarea stricta a anumitor cerinte, care sa nu creeze nici un fel de dificultati.

Se va cauta sa se discearna care parte din declaratie este suspecta a fi nesincera. Fiecare declaratie trebuie apreciata in functie de o multitudine de elemente, care presupune din partea organului de urmarire competenta si pregatire.

Spiritul de observatie al anchetatorului va trebui sa fie permanent atent pentru a sesiza tot ceea ce ar putea ajuta la aprecierea elementelor (atitudini, mimica, ton, gesturi) observate in timpul ascultarii la martor. Aprecierea rezulta din comparatia, comparându-se raspunsurile, atitudinile.

Cu atât mai mult in aprecierea declaratiilor minorilor organul de urmarire penala va trebui sa dovedeasca o foarte atenta cântarire a fiecarui element pentru a putea ajunge la concluzii cât mai juste.

CAPITOLUL VII

MODALIT|}I DE VERIFICARE {I APRECIERE A DECLARA}IILOR MARTORULUI {I iNVINUITULUI SAU INCULPATULUI MINOR

Sectiunea I    Verificarea declaratiilor martorului si invinuitului sau inculpatului minor

Prin verificarea declaratiilor invinuitului se controleaza exactitatea lor, organul de urmarire penala având posibilitatea de a le aprecia in mod just, de a inlatura inducerea sa in eroare si de a depune eforturi in vederea obtinerii unor declaratii sincere. De aici rolul determinant al celui care conduce cercetarile, care nu trebuie sa se limiteze la a primi declartiile asa cum sunt formulate, ca un simplu organ de inregistrare, ci va trebui sa le examineze cu toata atentia si cu tot simtul de raspundere pentru a stabili in ce masura corespund cu realitatea.

Aceasta examinare se face in raport cu toate probele existente in dosar. Verificare ase face prin metoda compararii declaratiilor date cu datele care rezulta edin celelalte probe.

Când la dosarul cauzei nu exista probe in legatura cu imprejurarile cuprinse in declaratii, este necesara verificarea lor prin probe ce urmeaza a fi administrate in acest scop. Pentru aceasta se vor pune invinuitului sau martorului anumite intrebari cu privire la faptele si imprejurarile care sunt de natura a confirma declaratia, precum si probele care pot duce la acelasi rezultat.

Cunoscând acestea, organul de urmarire penala va fi in masura sa obtina noi probe prin mijlocirea ascultarii unor martori, cercetarii la fata locului, reconstituirii etc. Uneori, prin acest procedeu se poate ajunge la descoperirea unor probe temeinice fara de care organul de urmarire penala nu ar putea solutiona cazul.

in cazul când nu exista alte probe din care sa se faca verificarea declaratiilor, se vor pune o serie de intrebari care vor permite organului de cercetare penala sa aprecieze daca invinuitul sau martorul a fost sincer in declaratii.

Sectiunea a II-a Regulile tactice recomandate pentru probarea, evidentierea si inlaturarea    contradictiilor din declaratiile minorilor

Contradictiile care pot aparea in declaratiile minorului pot fi contradictii intre declaratia facuta si probele detinute la dosar.

§ 1. indepartarea contradictiilor

Pentru realizarea acesteia trebuie cunoscute in primul rând cauzele acestor contradictii, fapt care ofera posibilitatea alegerii celor mai bune mijloace tactice.

S-a observat ca pot aparea in declaratiile martorilor minori contradictii de diferite naturi si unele cauze variate si diverse.

Astfel, pot aparea contradictii ca urmare a intelegrii minorului cu persoanele interesate in cauza respectiva. Aceste contradictii solicita intrebuintarea intrebarilor de determinare si de control. Contradictiile care apar in procesul declaratiilor pot fi datorate unor factori obiectivi cât si subiectivi dintre care mentionam:

– conditii necorespunzatoare pentru buna percepere a evenimentului (de exemplu, ceata);

– defecte ale organelor de simt;

– confuzia evenimentului respectiv cu altele care se aseamana;

– dezvoltarea insuficienta a capacitatii de reproducere in mod logic.

in cazul liberei povestiri a minorului se acorda mai multa insemnatate acelor momente care au influentat in mai mare masura retinerea, indiferent de necesitatea lor.

indepartarea contradictiilor din declaratiile minorilor presupune foarte multa rabdare si tact, precum si folosirea intrebarilor de reamintire si de precizare in scopul relevarii cauzelor contradictiilor.

Tacerea minorului in fata organului juridic care il interogheaza poate avea cauze diferite. Criminalistii au stabilit o serie de metode pentru cunoasterea lor.

Cauzele tacerii pot fi derivate din trasaturile de caracter ale martorului. Este indicat ca atunci când se strâng date ce privesc personelitatea minorului, sa se obtina informatii cu privire la caracterul acestuia, cu privire la domeniile care il intereseaza, sa se afle ce il pasioneaza. Un copil tacut, cu inclinatii de inertie nu va fi intrebat de la bun inceput cu privire la cauza, ci se va cauta sa i se inlature lipsa de interes si starea de inchistare, prin provocarea la discutii pe teme care il intereseaza si il pasioneaza.

Se recomanda de asemenea ca minorii de vârsta mica sa fie ascultati de câte ori este posibil intr-un cadru cu care sunt familiarizati (acasa sau la scoala).

Daca avem in vedere influenta pe care minorul a suferit-o din partea invinuitului, este de preferat sa i se explice micului martor importanta pe care o prezinta pentru societate descoperirea infractiunii, sa se faca apel la constiinta sa morala.

in situatia constatarii sentimentului de teama pe care il nutreste copilul cu privire la persoana invinuitului se recomanda sa i se prezinte netemeinicia acestui sentiment.

Când minorul are tendinta de a ascunde ceea ce stie pentru a-l favoriza pe invinuit, organul judecatoresc trebuie sa-i puna in vedere martorului ca declararea celor stiute este o indatorire pe care o are fiecare cetatean si de care trebuie sa se achite in mod onorabil.

§ 2. Demascarea si indepartarea minciunii si a rezultatelor imaginatiei din declaratiile minorului

Organul de urmarire penala ar trebui pentru aceasta sa-si noteze tot ceea ce i s-a parut a fi real. in cazul constituirii unor elemente de fantezie in expunere, trebuie sa se incerce sa se gaseasca izvorul acestor manifestari incercând sa i se explice martorului a sfârsitul declaratiei, urmarile pe care le poate avea introducerea in relatare a unor imagini false.

Folosind intrebarile de detaliu vor putea fi puse in evidenta contradictiile si poate fi demascata minciuna. Constatam ca uneori minorii mint ca urmare a influentelor exercitate de persoanele in cauza.

Putem constata minciuna ca rezultat al influentei persoanei in cauza in felul in care minorul isi face declaratia (prin lipsa de greseli, printr-o    evidenta rapiditate a exprimarii).

O marturie foarte exacta si articulata logic este un indiciu de neadevar, de elaborare sub influenta unei a treia persoane. O asemenea marturie trebuie sa trezeasca spiritul critic al organului de urmarire penala, determinându-l sa analizeze si sa aprofundeze selectiv argumentele martorului sau invinuitului.

Atunci când conditiile si cauza care trebuie sa fie elucidate o cer, datorita faptului ca evenimentul in desfasurare presupune mai multe episoade, este indicat ca ascultarea sa fie facuta si tinându-se cont de aceste episoade.

in cazul ascultarii minorilor, datorita faptului ca ei au o capacitate de concentrare redusa si o putere de atentie limitata in timp, este indicat in situatia in care se impune ascultarea lor pe episoade, sa se acorde un timp de odihna la anumite intervale.

Sectiunea a III-a Aprecierea declaratiilor invinuitului sau inculpatului minor

Aprecierea declaratiilor invinuitului va trebui facuta cu foarte mare atentie, printr-o analiza amanuntita a fiecarui punct din declaratie si in raport cu complexul faptelor si imprejurarilor comiterii infractiunii, precum si cu celelalte probe existente la dosar.

invinuitii “accidentali” sau “ocazionali”, oameni cinstiti in viata de toate zilele care au devenit infrectori printr-un accident sau printr-o nenorocire, inlesnesc organelor de cercetare aflarea adevarului in cauza. in general, fac declaratii sincere inca de la primul contact cu organul judiciar. Vor relata faptele legate de infractiunea comisa cu multe amanunte, fiind in general constienti ca ascunderea adevarului le poate ingreuna situatia.

Dar cea mai mare parte a invinuitilor dupa ce au comis infractiunea au tendinta ferma de a se apara, de a se sustrage banuielilor si a deruta organele de cercetare penala. isi creaza alibiuri care pot fi usor dovedite a fi false, se contrazic, revin asupra declaratiilor, neaga sau denatureaza imprejurarile comiterii infractiunii. Multi infractori, in special cei cu experienta infractionala, neaga faptele chiar când li se prezinta probe certe. in unele situatii, unii dintre acestia isi recunosc faptele, insa cauta sa le justifice pentru a-si usura situatia. Aprecierea declaratiilor unor astfel de infractori trebuie facuta cu foarte mare atentie. Fiecare aspect relatat in declaratiile lor va trebui sa fie confirmat prin probe certe pentru ca treptat sa fie determinat sa recunoasca faptele comise.

invinuitul mincinos care continua sa persevereze in astfel de declaratii, va fi demascat prin aratarea contradictiilor din declaratii, prin prezentarea unor declaratii inexacte dovedindu-i-se astfelatitudinea gresita adoptata.

Cu multa prudenta trebuie apreciate declaratiile infractorilor cu experienta in materie care uneori recunosc faptele imputate in scopul de a determina organul de cercetare sa nu mai strânga si alte probe. De obicei, acestia revin asupra declaratiilor in fata instantei si reusesc, in cazurile in care nu exista probe suficiente la dosar, sa se sustraga de la raspundere. Se va acorda intotdeauna o deosebita atentie luarii primei declaratii care va trebui sa fie cât mai completa si mai exacta. Aceasta va ajuta foarte mult mersul cercetarilor ulterioare.

Recunoasterile invinuitului trebuie intotdeauna coroborate cu alte probe din dosarul cauzei. in aprecierea recunoasterii va trebui sa avem    in vedere daca aceasta contine toate imprejurarile in care s-au comis toate infractiunile, mobilul, probele prin care se pot verifica astfel de imprejurari. Dupa acesta ne putem da seama daca invinuitul a fost sincer sau nu.

in aprecierea declaratiilor invinuitului organul de cercetare penala va trebui sa aiba in vedere toate contrdictiile existente, unele ezitari, scapari pentru a se insista asupra lor, intrucât pot ascunde anumite imprejurari importante sau chiar alti participanti la infractiune. Aprecierea cu multa atentie a declaratiilor de catre organul de cercetare penala va trebui facuta si pentru a sti cum si ce probe sa i se prezinte invinuitului la ascultare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV|

I. Legislatie

1.    * * *    Constitutia României din 1991

2.    * * *    Codul penal al României

3.    * * * Codul de procedura penala al României

4.    * * * Codul civil român

5.    * * * Codul de procedura civila

II. Doctrina

1. C. Aioanitoaie,

T. Butoi,

V. Berchesan,

I. Marcu,

E. Palanceanu,

C. Pletea,

I.E. Sandu,

E. Stancu, Tratat de tactica criminalistica, M.I., Editura Carpati, Craiova, 1992.

2. Bulai Constantin, Drept penal român. Vol. I. Partea Generala, Editura "{ansa", Bucuresti, 1992.

3. Banciu Sorin,

Radulescu Sorin, Introducere in sociologia delincventei juvenile. Adolescenta intre normalitate si devianta, Editura Medicala, Bucuresti, 1990.

4. T. Bogdan,

I. Stanculesc, Psihologia copilului si psihologia pedagogica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.

5. Barbulescu E.,

Radovan V., Educatia si reintegrarea sociala, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987.

6. Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale in procesul penal, Editura Junimea, Iasi, 1979.

7. S. Chelcea, Chestionarul de investigatie patologica, Editura {tiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975.

8. M. Debesse, Psihologia copilului de la nastere la adolescenta, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.

9. Sigmund Freud, Introducere in psihanaliza, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.

10. N. Dan, Aprecierea declaratiilor martorilor si informatorilor, Revista “Probleme de medicina judiciara si de criminalistica”, Editura Medicala, Bucuresti, 1966.

11. Colectiv, Dictionar de psihologie sociala, Editura {tiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981.

13. Vasile Dongoroz s. a., Explicatiile teoretice si practice al Codului de procedura penala român, Editura Academiei, Bucuresti, 1975.

14. Nicolae Dan,

Ion Annghelescu

(coord.), Dictionar de criminalistica, Ditura {tiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984.

15. Cesare Lombroso, Omul delincvent, Editura Maiastra, Bucuresti, 1992.

16. Emil Mihuleac, Sistemul probator in procesul civil, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1970.

17. Ion Mircea, Criminalistica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976.

18. I. Mircea, Despre tactica audierii primare a martorului. Jurisprudenta, Cluj, 1973.

19. Nicolae Mitrofan,

Voicu Zdrenghea,

Tudorel Butoi, Psihologie judiciara, Editura "{ansa", Bucuresti, 1992.

20. Neagu Ion, Drept procesual penal. Partea Generala, vol. I, Editura Euro-Trading, Bucuresti, 1992.

21.Ion Neagu, Dreptul procesual penal, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1988.

22. C. Narly, Pedagogia lui Imannuel Kant, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1936.

23 Ion Neagu, Drept procesual penal, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Drept, 1980.

24.Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de psiholgie, Editura Albatros, Bucuresti, 1978.

25. Jean Piaget, Psihologia si pedagogia, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

26. A. Rosca, Psihologie generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

27. A. Rosca, Psihologia copilului, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1958.

28. C. Radulescu-Motru, Curs de psihologie, Editura Cultura Nationala, Bucuresti, 1923.

29. P. Ranvier, Formularea intrebarilor si inregistrarea raspunsurilor. Revue internationale de police criminelle, 1979.

30. Th. Ribot, La psychologiae de sentiments, Paris, Felix Alcan, 1906.

31. C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

32.D. Stoica, Apararea intereselor persoanei in lumina prevederilor Codului penal, in R.R.D., nr. 6/1971.

33. Emilian Stancu, Criminalistica, vol. I, II, Editura Tempus SRL, Bucuresti, 1992.

34. U. {chiopu, Curs de psihologia copilului, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1966.

35. U. {chiopu, E. Verzea, Psihologia vârstelor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981.

36. Grigore Theodoru,

Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979.

37. Ieronim Ursu,

Ioan Doru Cristescu, Elemente de ancheta penala, Editura Helicon, Timisoara, 1994.

38. Nicolae Volonciu, Tratat de drept procesual penal. Partea Generala Editura Paidea, Bucuresti, 1993.

39. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, TUB, Bucuresti, 1978.

40. Maria Zolineak, Drept penal. Partea Generala, vol. I, Editura Fundatieie "Chemarea", Iasi, 1994.