Particularitatile Stimei de Sine la Persoanele cu Dizabilitate Motrica

Argument

Atunci când interacționezi cu altă persoană în diverse situații, prima impresie se formează pe baza imaginii pe care celălalt o dezvăluie și o prezintă ca fiind proprie. Această imagine este susținută de un element important în existența individului fie interioară sau fie exterioară, respectiv stima de sine. Fiind permanent sub impactul relaționării m-a incitat conceptul stimă de sine și modul în care influențează concepția și comportamentul unui individ si prin urmare mi-a surâs idea de a realiza o lucrare referitoare la acest concept raportat la persoanele cu dizabilități motrice.

Persoana cu handicap a existat dintotdeauna, dar foarte multă vreme această categorie a fost marginalizată și discriminată. Nefiind îngrijiți de nimeni ajungeau să fie și inadaptați social. Lucrarea de față își propane să prezinte o parte a realităților cu care se luptă această categorie împotriva vicisitudinilor vieții și o parte a perspectivelor de readaptare la viața familială și socială.

Primul capitol prezintă originea și evoluția noțiunii de handicap, de unde a pornit acest cuvânt, definiția handicapului fizic și clasificarea acestui handicap. Deoarece nu este de ajuns o cunoaștere temeinică a teoriei am recurs în capitolul II la legislația în vigoare, la drepturile, îndatoririle și obligațiile, responsabilitățile pe care le are statul cât și fiecare individ în parte pentru o protecție specială a persoanei cu handicap; de asemenea au fost prezentate noțiuni generale privitoare la stima de sine. Cel de-al treilea capitol înfățișează aspecte specifice referitoare la stima de sine a persoanelor cu dizabilități, dar și posibile terapii recuperatorii și conduite compensatorii.

CAPITOLUL 1

Noțiuni generale

Originea și evoluția noțiunii de handicap fizic

La origine, termenul de handicap nu a fost un cuvânt simplu, ci sintagmă. Era compusă din trei unități semantice diferite: “hand in cap“. În limba engleză, unde sintagma a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea “hand” înseamnă “mână”, “in” este echivalent cu “în”, iar “cap înseamnă “caschetă”. Expresia “hand in cap” era folosită pentru desemnarea unui joc în care partenerii își disputau diverse obiecte personale după un preț fixat de un arbitru. Obiectele erau puse într-o caciulă “cap” de unde se extrageau cu mâna “hand” absolut la întâmplare. De fiecare dată rămânea o persoană fără nici un obiect – deci rămânea cu „mâna în căciulă” (fără nimic). Prin contactare lingvistică, consoana “n” de la “in” a dispărut, iar sintagma a devenit cuvânt de sine stătător: handicap.

În secolul al XVIII-lea cuvântul handicap începe să fie aplicat și la competițiile de curse de cai. Deplasarea semantică a handicapului de la semnificația primară de “joc de noroc” la semnificația sa secundară, aplicabilă la evaluarea comparativă a “obiectelor” aflate în competiție: în primul caz a efectelor personale, în al doilea caz a cailor .

Prin cursa cu handicap se înțelegea acea cursă în care șansele ilegale ale cailor erau în principiu egalizate prin obligația celor mai buni de a purta o greutate în plus, în funcție de perfomanțele anterioare deja confirmate. În limba franceză scrisă, termenul de handicap cu sensul său specific și stabilizat aplicabil la cursele de cai, apare deja consemnat în T. Bryon “Manuel de l’amteur de courses”). În dicționarele limbii franceze termenul este întâlnit pentru prima dată în suplimentul “ Litre” , ediția 1877. În Dicționarul Academiei termenul de “handicap” este introdus abia în 1935. La intervale diferite încep să apară și derivatele “handicaper” (1854) , “handicapeur”, persoana care stabilește handicapurile.

Extensia conținutului semantic al handicapului continuă prin glisarea acestuia de la limitarea capacității cailor la limitarea capacității oamenilor, apoi de la limitarea capacităților umane la consecințele acestor limitări. Nu se cunoaște cu exactitate data convertirii semantice de la domeniul cabalin la domeniul uman. Este sigur însă că această convertire s-a produs mai întâi în țările anglo-fone, mutația semantică transformându-se apoi, progresiv, în țările francofone, iar mai apoi și în celelalte perimetre geografice. Se estimează, spre exemplu, că termenul de “handicap fizic” aplicabil la domeniul realităților umane, ar fi apărut cam pe la sfârșitul deceniului IV al secolului nostru.

În dicționarele apărute sub egida Academiei Române, ediția din 1934 (Sextil Pușcariu) nu face nici o referire la termenul de handicap și nici la unul din derivatele lui. “Dicționarul Limbii Române Literare Contemporane” din 1956 consemnează termenul de “handicap” în ipostaza de substantive (cu două semnificații proprii și o semnificație figurată) la care adaugă derivatul verbal “a handicapa”.

În Dicționarul Enciclopedic Român din 1964, contrar așteptărilor, neologismul “handicap” este iarăși absent. În schimb, în toate dicționarele ulterioare termenul de handicap este prezentat și aplicat alături de derivatul său verbal: a handicapa. Nu apare însă derivatul “handicapat” (adjectiv și substantiv), deși în limbajul comun oral și scris , “copil handicapat” sau “persoană handicapată” deveniseră deja expresii cunoscute. În literatura de specialitate o penetrație masivă a termenului de “handicap” se produce abia în ultimul deceniu. Exemplu edificator: în regulamentul școlilor pentru copiii cu deficiențe, cuvintele “handicap” și “handicapat” nu sunt folosite nici măcar o singură dată.

Deplasarea semantică a termenului de handicap de la semnificația originală restrânsă (aplicabilă doar curselor de cai) la semnificația actuală extinsă (aplicabilă doar realităților umane), a fost însoțită la deplasarea dominației lexicale de la “egalitatea în concurență” la “dezavantajul în concurență”. O asemenea deplasare pare să constituie deja un proces încheiat și ireversibil, dovadă că prin simpla rostire a cuvântului “handicap” se induce automat și ideea de nuanță defavorizantă. Ideea de dezavantaj și dificultate pe care o semnifică termenul de “handicap” nu a apărut însă la început, decât prin raportare la contextul social. Interesa deci, dezavantajul social al individului aflat în concurență și nu alte stări de inferioritate.

De la semnificația sa socială, termenul de “handicap” este deturnat apoi spre o semnificație accentuat-medicalizată, când pe prim plan nu se situează dezavantajul social, ci dezavantajul bio-psihic. De la consecința maladiei se trece apoi la maladia însăși astfel încât în numeroasele contexte termenul de “handicapat” este folosit ca substantiv al termenilor: boală, maladie, deficiență, anormalitate. În loc de “deficiență fizică” se folosește tot mai des termenul de “handicap fizic”, în loc de “deficiență de auz” se spune “handicap de auz” , în loc de “boală mintală” auzim tot mai des expresia de “handicap mintal”.

Punctul de vedere al lui Ph. Wood (punct de vedere împărtășit și de Organizația Mondială a Sănătății) este că termenul de “handicap” ar trebui păstrat cu accepțiunea sa specifică de dezavantaj, de deficiență defavorizantă, de consecință situațională apărută ca urmare a deficiențelor sau maladiilor invalidante.

Inovația cercetătorului Ph. Wood constă în faptul că a propus înlocuirea termenului de handicap insuficient delimitat prin trei concepte distincte:

1. Infirmitatea sau deficiența IMPAIREMENT cuprinzând orice pierdere, anomalie de reglare a unei structuri sau functii anatomice, fiziologice, psihice cum ar fi: lipsa vederii, surzenia, mutismul, amutații ale membrelor, întârziere mintală, deficiențe de vorbire.

2. Incapacitate sau dizabilitate DISABILITY

Înglobeaza orice reducere, lipsă sau pierdere rezultând dintr-o infirmitate sau deficiență a aptitudinii de a desfășura o activitate în condițiile considerate normale pentru o ființă umană. Incapacitatea este ilustrată prin formulări ca: dificultăți de vedere, de auz, de deplasare, de autoservire.

3. Handicapul HANDICAPE prin care definim orice dezavantaj de care suferă o persoană ca urmare a unei infirmități sau incapacități care o împiedică să satisfacă total sau parțial sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu vârsta, sexul, diferiți factori sociali și culturali). Este ilustrat de expresii cum ar fi: imobilizat la pat, inapt de a utiliza transportul în comun , inapt de muncă, izolat social.

În acest mod handicapul tinde sa capete accepțiunea unei probleme sociale, aceea a respingerii sau excluderii persoanei cu deficiențe.

Din punct de vedere lexical, cuvântul “handicap” este un substantiv (substitut pentru obstacol, dezavantaj, infirmitate). Derivatul “handicapat” poate fi luat ca simplu adjectiv (copil handicapat, persoană handicapată) , fie ca substantiv (un handicapat). În acest din urmă caz, asupra subiecților astfel desemnați se produce și o anume stigmatizare (etichetare depreciativă). Putem conchide, deci folosind expresia lapidară a lui Bloch-Laine că la gravitatea intrinsecă a handicapului nu corespunde în mod riguros un grad proporțional de inadaptare.

Definiția handicapului fizic

Sunt considerate handicapate fizic acele persoane care prezintă deficiențe fizice suficient de grave pentru a impiedica sau a face dificilă derularea normală a vieții cotidiene. În general, cand se vorbește de deficiențe fizice, se au in vedere infirmitățile motorii, dar pot fi incluse in această categorie și deficiențele funcției cardiorespiratorii, care influențează negativ capacitatea fizică.

Deficiența vizează consecințele leziunii (leziunilor) produse la nivelul unor organe sau părți ale corpului. Este vorba de consecințele unor defecte sau pierderi la nivelul membrelor, organelor, țesuturilor sau la nivelul altor structuri ale corpului, indiferent de cauza acestora. Tot în această categorie intră și defectele funcțiilor psihologice/cognitive. Potrivit definiției ICIDH, deficiența constituie orice pierdere sau anormalitate la nivel psihologic, fiziologic sau al structurii/funcției anatomice.

Dizabilitatea corespunde nivelului persoanei, respectiv consecințele deficienței asupra sarcinilor, abilităților și ocupației persoanei. Potrivit definiției ICIDH, dizabilitatea constă în orice restrângere sau lipsă (ca rezultat al deficienței) a abilității de a desfășura o activitate într-un mod considerat obișnuit pentru o ființă umană.

Handicapul se referă la dezavantajele pe care le are individul în mediul social în care trăiește, ca o consecință a deficienței și/sau a dizabilității. ICIDH definește handicapul drept dezavantajul rezultat dintr-o deficiență sau dizabilitate și care limitează sau împiedică desfășurarea unui rol normal (în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali și cultural.

Principalul avantaj al terminologiei ICIDH îl constituie unitatea conceptuală și de limbaj, furnizând astfel un cadru comun de clasificare, dar modelul poate să fie aplicat și în diagnosticul sau reabilitarea persoanelor cu deficiențe, în măsura în care în baza lui se pot elabora chestionare, întreprinde cercetări științifice și programa tratamente cu caracter individualizat.

Actualmente, se utilizează ICIDH-2, care utilizează noi termeni, cu accent pe activitate și participare.

Statisticile arată că, în general, persoanele deficiente reprezintă 10% din totalul populației unei țări.

Datele statistice privind numărul persoanelor deficiente din Romania sunt insuficiente. Potrivit unei analize prezentate de Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap (SSPH), la finele anului 1998, numărul total al copiilor cu dizabilități era de 59.386, dintre care tipurile de dizabilități mai frecvent întâlnite sunte cele: mintale (17.144), neuromotorii și fizice (13.529) și neuropsihice (8.838).

Spre exemplu, în Franța, dintr-o populație de 3.5 milioane de persoane deficiente:

–         4% au deficiențe senzoriale (auditive și vizuale);

–         45% au boli care conduc la deficiență și incapacitate;

–         20% au boli psihice;

–         16% au deficiențe fizice;

–         15% au deficiențe mintale.

Acest termen ), la finele anului 1998, numărul total al copiilor cu dizabilități era de 59.386, dintre care tipurile de dizabilități mai frecvent întâlnite sunte cele: mintale (17.144), neuromotorii și fizice (13.529) și neuropsihice (8.838).

Spre exemplu, în Franța, dintr-o populație de 3.5 milioane de persoane deficiente:

–         4% au deficiențe senzoriale (auditive și vizuale);

–         45% au boli care conduc la deficiență și incapacitate;

–         20% au boli psihice;

–         16% au deficiențe fizice;

–         15% au deficiențe mintale.

Acest termen – handicapul fizic – este utilizat în mod curent pentru a desemna incapacități de tipuri foarte diverse, cu excepția celor care privesc organele de simț sau cele care sunt consecința directă a unor leziuni cerebrale. Cea mai mare parte a acestor incapacități afectează sistemul locomotor, sistemul cardiovascular sau sistemul respirator. Cele mai frecvente sunt luxația congenitală de șold, infirmitățile sau amputările congenitale, infirmitățile datorate unor accidente sau unei boli a primei copilării și leziuni cardiace congenitale.

Prevalența și prognosticul acestor infirmități a cunoscut de-a lungul ultimilor ani o evoluție spectaculoasă. Poliomelita, care ataca altădată copiii de vârstă fragedă, drept pentru care era cunoscută și sub denumirea de “paralizie infantilă” părea să se extindă în anii 1950 și la copii mai mari și adulți, dar vaccinarea antipoliomelitică a redus în mod sensibil prevalența și rațiunea ne îndreptățește să considerăm că mult timp de acum înainte poliomelita nu va mai fi decât o boală rară. Cu toate că incidența lor absurdă ca și cauzele handicapurilor fizice nu au crescut, leziunile accidentale au căpătat o importanță relativ sporită o dată cu declinul poliomelitei.

În ceea ce privește tratamentul, tehnicile chirurgiei ortopedice au făcut fără îndoială mari progrese în ultimii ani chiar dacă principiile în acest domeniu nu s-au modificat. Cele mai spectaculoase progrese s-au obținut în materie de chirurgie cardiacă unde corecția malformațiilor cardiace congenitale a transformat în mod radical prognosticul “infirmului cardiac”. Numeroase infirmități fizice sunt vizibile cu ochiul liber, altele (ca de exemplu cardiopatiile congenitale ) sunt însoțite de simptome și indicii care pot fi identificate înainte să depășească vârsta cea mai propice pentru o intervenție chirugicală. Din punct de vedere al diagnosticului, principalul risc ține în realitate mai puțin de faptul că o infirmitate fizică poate trece neobservată de către medic, cât de pericolul ca această infirmitate să nu-i acapareze atenția în așa măsură încât să neglijeze depistarea unei infirmități mai puțin evidente dar nu mai puțin imprtante. Diagnosticul precoce nu prezintă interes practic decât în măsura în care există mijloace de tratament adecvate. Existența infirmităților în antecedentele familiale și a infecțiilor virale în cursul sarcinii constituie avertismente utile.

Prezența oricărei infirmități fizice congenitale este prin ea înseși un indiciu de diagnostic pentru că poate fi însoțită de o altă deficiență senzorială sau intelectuală mult mai puțin aparentă. Copilul care prezintă o infirmitate fizică la naștere ar trebui să fie mereu considerat ca fiind expus riscului pentru a putea beneficia de o supraveghere specială. Este foarte posibil ca tratamenul medical chirugical să reducă amploarea infirmității sau chiar să conducă la completarea și vindecarea ei. Acest fapt are repercursiuni în ceea ce privește formula generală de aplicare a îngrijirilor în sensul că trebuie puse în balanță pe de o parte, riscurile unei spitalizări prelungite iar pe de altă parte perspectivele unei ameliorări finale a stării fizice. Se poate întâmpla ca momentul optim pentru o intervenție chirurgicală să coincidă cu o fază de mare vulnerabilitate afectivă a copilului și în acest caz va trebui să se găsească o cale de compromis între diversele aspecte ale stării sale generale.

Handicapurilor fizice grave li se alatură de obicei pericolul ca infirmitatea copilului sa-i limiteze mobilitatea până la a-l priva de contactele și experiențele indispensabile în dezvoltarea lui normală pe plan social, intelectual și afectiv. Deoarece nu este de dorit ca el să rămână izolat poate fi extrem de utilă frecventarea unui centru recreativ, a unei creșe sau grădinițe de copii. Părinții își pot aduce contribuția la îngrijirea specială pe care trebuie să o primească copilul lor pe plan fizic, cu condiția ca ei să-și fi însușit în prealabil instruirea minimă necesară. Dar dacă infirmitățile sunt grave sau multiple și în special dacă sunt necesare protezele uneori este indispensabilă încredințarea copilului pe anumite perioade unor instituții speciale unde acesta să primească îngrijire și tratament corespunzător.

Etiologia și manifestarea handicapului fizic

Handicapurile fizice se constituie ca invalidități corporale ce slăbesc puterea și mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare localizate la nivelul întregului corp ori numai la nivelul unor segmente ale sale. Categoria respectivă cuprinde infirmități motorii sau locomotorii cât și pe cei care suferă de unele boli permanente (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influențează negativ capacitatea fizică. Handicapurile fizice sunt dereglări morfofuncționale care duc la instalarea unor dezechilibre și evoluții nearmonioase. Persoanele cu handicap fizic sunt normale din punct de vedere al capacității intelectuale, dar prin situația lor de excepție și într-un mediu nefavorabil personalitatea lor poate deveni fragilă cu pronunțate note de frustrație și anxietate cu conflicte și tensiuni interioare, cu susceptibilitate și sensibilizări excesive, care îngreunează adaptarea și relaționarea cu cei din jur și cu integrarea în viața social-profesională.

Cauzele handicapului fizic prezintă o mare varietate și pot afecta în grade diferite organismul. Astfel, după un prim criteriu pot fi împărțite în interne și externe: cele interne sunt determinate de procesele de creștere și dezvoltare de natura funcțiilor somatice, organice și psihice, iar cele externe sunt raportatate la condițiile de mediu și viață. Există o categorie de cauze cu acțiune directă care interesează elementele proprii ale deficienței sau indirecte, care produc o afecțiune ori o deficiență morfologică sau funcțională. Ele pot să afecteze întregul organism și să producă deficiențe globale sau totale, ori să le limiteze la anumite regiuni, segmente sau porțiuni ale corpului și să determine deficiențe regionale segmentare sau locale. Frecvent se utilizează și criteriul de împărțire a cauzelor predispozante, favorizante ori predispozante, care sunt în legătură cu ereditatea. Descendenții prezintă de regulă asemănări morfologice și funcționale cu ascendenții și colateralii (frați, surori și rudele apropiate). Acest fenomen biologic este și mai evident atunci când tipurile constituționale ale înaintașilor sunt relativ identice și când condițiile de mediu și de viață prezintă asemănări.

Tot în această grupă a cauzelor predispozante putem încadra și influențele nocive pe care le suferă organismul fătului în viața intrauterină. Debilitatea congenitală și imaturitatea, nașterea prematură pot constitui baza unor deficiențe care se manifestă nu imediat după naștere, ci și mai târziu cu repercusiuni în evoluția ulterioară. Favorizanți pentru producerea handicapurilor fizice sunt socotiți și factorii care influențează în sens negativ starea de sănătate și funcționarea normală a organelor, mai ales în perioadele de creștere și de dezvoltare activă a copilului. Astfel de cauze slăbesc rezistența organismului sub capacitatea funcționala a aparatului de sprijin și de mișcare și diminuează rolul reglator al sistemului nervos central. Printre aceste cauze favorizante se numără condițiile inadecvate de igienă și viață, lipsa de organizare a activității și regimul alimentar necorespunzător, nivelul scăzut de aer și lumină în locuință, hrana insuficientă, încălțăminte incomodă defectuos confecționată, dormitul în paturi prea moi cu perne multe în care corpul se afundă și se curbează exagerat sau tari și incomode care nu facilitează odihna normală pentru copiii ce sunt în perioada de creștere.

În aceeași ordine de idei putem invoca lipsa unei educatii raționale și a unui regim defectuos de viață, lipsa de supraveghere și control din partea părinților și educatorilor care se constituie în cauze adeseori ignorante dar importante, mai cu seamă pentru vârstele preșcolarității și școlarității. De asemenea bolile cronice, convalescențele lungi, intervențiile chirurgicale dificile, debilitatea fizică, tulburări cronice precum și unele anomalii senzoriale și în special cele ale văzului și auzului favorizează apariția și evoluția rapidă a handicapului fizic.

Factorii determinanți (declanșatori) sunt cei care prin apariția și acțiunea lor determină dezvoltarea deficiențelor fizice și psihomotorii. Ei pot fi împarțiți în:

a) factori care acționează în perioada intrauterină:

•     infecții ale mamei cu caracter cronic – sifilis, paludism, tuberculoză, intoxicații lente – cu alcool, medicamente, săruri radioactive, tulburări endocrine și neuropsihice ale mamei, carențe alimentare sau de vitamine, boli ale sângelui etc;

•     temperatura prea joasă sau prea ridicată a mediului, umiditatea excesivă, acțiunea razelor X asupra mamei (implicit asupra fătului), traumatismele fizice ale abdomenului gravidei, condițiile neadecvate, grele, stresante de viață și de muncă ale mamei, vârsta înaintată a părinților (mai ales a mamei) etc.

b)   factori care acționează în timpul travaliului:

•     eforturile excesive ale mamei;

•     durata crescută a travaliului;

•     intervenții traumatizante care să determine congestii și hemoragii cu urmări grave pentru copil.

c) factori care acționează în perioada copilăriei:

•     bolile și accidentele care produc anomalii morfologice și funcționale (mai ales la nivelului aparatului locomotor);

•     atitudinea defectuoasă a corpului copilului (necorectată de părinte sau de educator) se poate permanentiza și determina deficiențe ale coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze);

•     tulburările de metabolism, cele hormonale;

•     leziunile prin arsuri și prin degerături;

•     atrofiile musculare etc.

1.4 Clasificarea handicapului fizic

În unele studii, deficiențele fizice sunt grupate, alături de deficiențele senzoriale, în categoria deficiențelor somatice sau biologice. Clasificarea deficiențelor fizice nu este deloc o sarcină ușoara, un criteriu unic de clasificare fiind greu de identificat și de aceea se preferă tipologizarea deficiențelor fizice în functie de mai multe criterii:

a) din punctul de vedere al prognosticului (evoluției) deficienței fizice vorbim despre: deficiențe neevolutive (statice, fixate definitiv, foarte greu de corectat) și despre deficiențe evolutive (care progresează sau regresează, putând fi corectate, într-o proporție mai mare sau mai mică, mai usor sau mai greu).

b) din punctul de vedere al gravității există:

• deficiențele fizice ușoare, care includ micile abateri de la normalitatea corporală și sunt considerate atitudini deficiente globale sau segmentare, care prin executarea de mișcări corective (de timpuriu) se pot corecta destul de ușor și total (ex.: deficiența cifotică, gâtul înclinat lateral sau înainte, umerii aduși înainte sau asimetrici, torace în flexiune, picioare abduse sau adduse etc);

• deficiențele de grad mediu, în care sunt înglobate defectele morfologice și funcționale staționare sau cu evoluție lentă, care se corectează parțial sau ramân nemodificate; cele mai multe asemenea deficiențe sunt de tip segmentar (ex.: cifoze, lordoze, deformații ale abdomenului, toracelui etc), existând însă și deficiențe medii globale (ex.: hiposomii, disproporții între segmente etc);

• deficiențele accentuate, care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluție; cele mai multe deficiențe de acest tip sunt determinate în viața intrauterină (ex.: malformațiile aparatului locomotor) sau ca urmare a unor paralizii, traumatisme osoase și articulare, a unor infecții ale oaselor, mușchilor, articulațiilor sau ale vaselor de sânge;

c) din punctul de vedere al localizării și al efectelor deficienței avem:

• deficiențe morfologice (când este afectată forma corpului sau a segmentelor lui);

• deficiențe funcționale (când sunt afectate structura și funcționarea organismului).

Ambele categorii mari de deficiențe pot fi subîmpărțite în funcție de întinderea și de profunzimea deficienței în: deficiențe globale (generale sau de ansamblu) și deficiențe parțiale (regionale, segmentare sau locale).

• DEFICIENȚELE MORFOLOGICE GLOBALE

E. Verza clasifică deficiențele morfologice globale în: deficiențe de creștere (hiposomie – nanism, hipersomie – gigantism, între înălțime și greutate de exemplu, disproporționalitate – între cap și trunchi de exemplu), de nutriție (obezitate, debilitate fizică), de atitudine (atitudine global insuficientă, de exemplu: rigidă sau global asimetrică), deficiențe ale tegumentelor (palide sau vineții, uscate sau umede, cu pete, cicatrici, eczeme, cu hipertricoză – pilozitate pe tot corpul,), deficientțe ale musculaturii (hipotonii sau hipertonii), deficiențe ale oaselor, ale articulațiilor.

• DEFICIENȚELE MORFOLOGICE PARȚIALE

A doua categorie de deficiențe fizice morfologice – după E. Verza – sunt deficiențele morfologice parțiale în care sunt incluse: deficiențe ale capului (ex.: cap macrocefal – supradimensionat în raport cu corpul, cap microcefal – subdezvoltat în raport cu corpul, cap brahicefal – fără proeminența occipitală, cap doliocefal – cu diametrul antero-posterior alungit și cu o „șa" la mijloc, cap hidrocefal etc), ale feței (fața prea ovală, prea alungită, lățită, cu cicatrici, malformații, cu pareze, fața cu afecțiuni ale ochilor – strabism, ochi înfundați sau prea apropiați etc, sau ale nasului, urechilor, fața cu dinți vicios implantați etc), deficiențe ale gâtului (un gât prea lung sau prea scurt, prea gros sau prea subțire, gât cifotic, lordotic sau scoliotic, gât răsucit – torticolis, gât cu relief tiroidian accentuat etc), deficiențe ale trunchiului/ale toracelui (prea lung, prea scurt, îngust, prea larg, prea bombat, plat, cu semne de rahitism, strangulat sau cu stern înfundat), ale abdomenului (un abdomen prea proeminent, strangulat, cu hernii sau prea moale), ale spatelui (spate cifotic, scoliotic, asimetric), deficiențe ale coloanei vertebrale, ale bazinului (căzut prea mult în jos, înclinat lateral etc).

O altă categorie de deficiențe morfologice parțiale sunt cele ale membrelor superioare, care pot fi inegale (în lungime sau grosime), asimetrice, rămase în flexie/extensie, cu umeri prea înguști/largi, prea căzuți sau „țepoși", sau „aduși", cu brațe inegale, cu coate în flexie/entensie, în O sau în X, cu antebrațe curbate, asimetrice, sau cu sechele traumatice, cu degete cu anomalii sau cu omoplați asimetrici etc.

Tot deficiențe morfologice parțiale sunt și deficiențele membrelor inferioare, membre care pot fi inegale, cu contracturi, cu șolduri cu relief accentuat sau asimetrice, cu genunchi rămași în flexie/extensie sau asimetrici, cu gambe recurbate sau cu sechele traumatice, cu glezne strâmbe, în X sau scobite și cu degete „în ciocan" – în flexie cu sprijin pe unghii – sau strâmbe, suprapuse sau deformate etc

• DEFICIENȚELE FUNCȚIONALE

A doua mare categorie de deficiențe fizice este reprezentată de deficiențele funcționale, în care includem:

– deficiențe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme și grade de paralizii, tulburările de mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a mișcărilor);

– deficiențe ale marilor aparate și funcțiuni ale organismului (ale aparatului respirator – ex.: insuficiență respiratorie, ale aparatului cardiovascular – ex.: hipertensiune arterială, ale aparatului digestiv și funcțiilor de nutriție – ex.: obezitate, ale sistemului endocrin – ex.: insuficiență sexuală, nanism, deficiențe ale organelor de simț).

O altă clasificare a deficiențelor fizice (motorii) este oferită de Robănescu (1976), care împarte aceste deficiențe în trei categorii:

a) deficiențe fizice de origine osteo-articulară – în care sunt incluse malformațiile congenitale (ex.: luxație congenitală de șold, amputație congenitală, picior strâmb congenital), deformările osoase apărute în timpul procesului de creștere (inegalitatea membrelor, rahitism, cifoze, scolioze etc.) sau sechelele temporare sau definitive ale accidentelor mai ales cele de circulație și postcombustie);

b) deficiențe fizice de origine neurologică care sunt reprezentate de: infirmitatea motrică de origine cerebrală (ce presupune pareze, paralizii spastice, probleme de coordonare, mișcări involuntare-sincinezii, tulburări de echilibru la care se adaugă și tulburări asociate de genul epilepsiei, tulburărilor senzoriale, instrumentale – ex.: execuția gesturilor etc), bolile neuronului motor periferic (sechelele de poliomelită și afecțiunile neurologice evolutive-miopatiile, distrofiile neuromusculare);

c) bolile cronice evolutive articulare (polioartritele reumatismale ale copilului și artropatiile din hemofilie).

În categoria tulburărilor de psihomotricitate includem toate tulburările lateralității (ex: încrucișată, contrariată), ale conduitelor motrice de bază (ex: ale mersului, săritului, ale controlului postural), tulburările de realizare motrică (apraxia – pierderea capacității de execuție a gesturilor, a mișcărilor adaptate unui scop, dispraxia – incapacitatea de coordonare a gesturilor, disgrafia motrică – afectarea vitezei și a forței scrisului etc), tulburări ale conduitelor perceptiv-motrice (ale orientării spațiale – necunoașterea termenilor spațiali, perceperea greșită a pozițiilor în spațiu, orientarea incorectă în spațiu, lipsa memoriei spațiului și ale orientării temporale), tulburări ale schemei corporale (presupunând necunoașterea părților corpului sau incapacitatea de folosire a lor etc), instabilitatea psihomotorie (exces de mișcare și incapacitate de orientare și urmărire a unui obiect în mișcare), tulburări ale conduitelor motrice fine (ex: incapacitate de concentrare și de perseverare într-o acțiune anume).

Alte clasificări ale defectelor/deficiențelor fizice

  l. Din punct de vedere al  evoluției:

–         evolutive – fixate definitiv, statice, greu de corectat;

–         deficiențe evolutive în sens pozitiv sau negativ, care pot fi corectate mai ușor.

  2. Din punct de vedere al modificarilor patologice:

–         morfologice;

E Verza face o clasificare a deficiențelor morfologice globale în: deficiențe de creștere, de nutriție, de atitudine, ale tegumentelor, ale musculaturii, ale oaselor și articulațiilor. În ceea ce privește deficiențele morfologice parțiale, același autor deosebește deficiențe ale capului, feței, gâtului, toracelui, abdomenului, spatelui, coloanei vertebrale și bazinului, ale membrelor superioare și inferioare.

–         funcționale.

În categoria deficiențelor fizice funcționale includem: deficiențe ale aparatului neuromuscular (paralizii, tulburări de mers, de echilibru, de ritm și de coordonare a mișcărilor) și deficiențe ale marilor aparate și funcțiuni ale organismului (cardiovascular, digestiv, endocrin, sexual, ș.a.).

3. Din punct de vedere al întinderii:

– deficiențe morfologice globale

E. Verza clasifică deficiențele morfologice globale în: deficiențe de creștere (hiposomie – nanism, hipersomie – gigantism, între înălțime și greutate de exemplu, disproporționalitate – între cap și trunchi de exemplu), de nutriție (obezitate, debilitate fizică), de atitudine (atitudine global insuficientă, de exemplu: rigidă sau global asimetrică), deficiențe ale tegumentelor (palide sau vineții, uscate sau umede, cu pete, cicatrici, eczeme, cu hipertricoză – pilozitate pe tot corpul,), deficiențe ale musculaturii (hipotonii sau hipertonii), deficiențe ale oaselor, ale articulațiilor.

– deficiențe morfologice parțiale

A doua categorie de deficiențe fizice morfologice – după E. Verza – sunt deficiențele morfologice parțiale în care sunt incluse: deficiențe ale capului (ex.: cap macrocefal – supradimensionat în raport cu corpul, cap microcefal – subdezvoltat în raport cu corpul, cap brahicefal – fără proeminența occipitală, cap doliocefal – cu diametrul antero-posterior alungit și cu o "șa" la mijloc, cap hidrocefal etc), ale feței (fața prea ovală, prea alungită, lățită, cu cicatrici, malformații, cu pareze, fața cu afecțiuni ale ochilor – strabism, ochi înfundați sau prea apropiați etc, sau ale nasului, urechilor, fața cu dinți vicios implantați etc), deficiențe ale gâtului (un gât prea lung sau prea scurt, prea gros sau prea subțire, gât cifotic, lordotic sau scoliotic, gât răsucit – torticolis, gât cu relief tiroidian accentuat etc), deficiențe ale trunchiului/ale toracelui (prea lung, prea scurt, îngust, prea larg, prea bombat, plat, cu semne de rahitism, strangulat sau cu stern înfundat), ale abdomenului (un abdomen prea proeminent, strangulat, cu hernii sau prea moale), ale spatelui (spate cifotic, scoliotic, asimetric), deficiențe ale coloanei vertebrale, ale bazinului (căzut prea mult în jos, înclinat lateral etc).

O altă categorie de deficiențe morfologice parțiale sunt cele ale membrelor superioare, care pot fi inegale (în lungime sau grosime), asimetrice, rămase în flexie/extensie, cu umeri prea înguști/largi, prea căzuți sau "țepoși", sau "aduși", cu brațe inegale, cu coate în flexie/extensie, în O sau în X, cu antebrațe curbate, asimetrice, sau cu sechele traumatice, cu degete cu anomalii sau cu omoplați asimetrici etc.

Tot deficiențe morfologice parțiale sunt și deficiențele membrelor inferioare, membre care pot fi inegale, cu contracturi, cu șolduri cu relief accentuat sau asimetrice, cu genunchi rămași în flexie/extensie sau asimetrici, cu gambe recurbate sau cu sechele traumatice, cu glezne strâmbe, în X sau scobite și cu degete "în ciocan" – în flexie cu sprijin pe unghii – sau strâmbe, suprapuse sau deformate.

CAPITOLUL 2

2.1 Legislația privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap

Persoanele cu handicap sunt acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficiențe fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le împiedică sau le limitează accesul normal la viața socială, neexistând măsuri de protecție specială în vederea integrării lor sociale.

Încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap se atestă atât pentru adulti cât și pentru copii de comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap.

În vechea Constituție, la art. 46, se prevedea că persoanele cu handicap se bucură de protecție speciala. În noua Constituție a României la art.50 statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială a handicapaților, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.

În literatura de specialitate se arată că persoanele cu handicap sunt ființe umane, iar handicapul lor nu este doar o problemă individuală. În esență, protecția acestor persoane, ca parte componentă a politicilor sociale, a condus la apariția unor preocupări legate de educația specială, de readaptarea profesională și încadrarea în muncă, de asistență și integrarea socială, de normalizare etc.

Într-o altă lucrare se precizează că handicapul reprezintă o deficiență fizică sau psihică, sau un grup de deficiențe fizice și psihice care fac să diminueze parțial sau total caracteristicile umane normale. În aceste condiții, un handicapat poate sau nu să facă față în mod diferit cerințelor zilnice ale vieții.

În Declarația persoanelor handicapate, proclamată de Organizația Națiunilor Unite în 1975, se precizează că termenul de “handicapat” desemnează orice persoană aflată în incapacitate de a-și asigura în totalitate sau în parte necesitățile unei vieți individuale sau sociale normale, din cauza deficienței congenitale ori din alte cauze, a incapacităților fizice sau mentale.

În art.1 din Recomandarea nr.99/1955 privind reciclarea invalizilor, se releva că invalid este considerată orice persoană care are posibilatăți reduse de angajare sau păstrare a unui loc de muncă, ca efect al deficiențelor sale fizice sau mentale.

În sfârșit, art. 1 din Ordonanța de Urgență nr.102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap prevede că persoanele cu handicap sunt acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficiențe fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le împiedică sau le limitează accesul normal și în condiții de egalitate la viața socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali și culturali necesitând măsuri de protecție specială în vederea integrării lor sociale.

Încadrarea într-o categorie de persoană cu handicap care necesită protecție specială în raport cu gradul de handicap care atestă, atât pentru adulți cât și pentru copii, potrivit criteriilor de diagnostic clinic, diagnostic funcțional și de evaluare a capacității de muncă, care stabilesc gradul de handicap – ușor, mediu, accentuat și grav – prin certificat emis de comisiile de expertiză medicală a persoanei cu handicap pentru adulți și respectiv pentru copii ( art. 2 alin. 1).

În prezent, deși definiția a cunoscut o nouă modificare, ea este totuși în opinia unora depășită, întrucât are la bază o definiție pe care Organizația Mondială a Sănătății a dat-o la începutul anilor 1990.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1), persoanele cu handicap, în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, sunt acele persoane pe care mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice sau mentale, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali și culturali proprii, necesitând măsuri de protecție specială în sprijinul integrării lor sociale și profesionale.

De lege ferenda, considerăm că este necesară redefinirea noțiunii de persoane cu handicap în conformitate cu definițiile acceptate pe plan internațional.

Drepturi de care beneficiază persoana cu handicap

Drepturi de asistență socială cu caracter pecuniar

În această categorie sunt incluse următoarele drepturi:

–         ajutorul special;

–         pensia socială pentru nevăzători;

–         alocația de stat pentru copii cu handicap.

               b )Dreptul la prestații de asistență socială

  Aceste prestații reprezintă forme de ajutor material prin care se asigură fie o protecție suplimentară persoanelor cu handicap, inclusiv a veniturilor acestora, fie un supliment de servicii necesar ca urmare a situației în care se află persoana.

În prima categorie de prestații de asistență socială se includ următoarele:

asigurarea asistenței medicale prin acordarea gratuită de medicamente, tratament în unități sanitare și stațiuni, proteze, aparate ortopedice, dispozitive de mers, aparatură și materiale ajutătoate-compensatorii pentru cei cu un venit mediu lunar pe o persoană aflată în întreținere mai mic decât salariul minim brut pe țară  indexat, precum și asistență medicală gratuită la domiciliu pentru  persoanele cu handicap nedeplasabile;

scutire la plata taxelor de abonament pentru deținătorii de aparate radio și televizoare asimilate persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, drept recunoscut și celor care au în intreținere astfel de persoane;

reducerea costului biletelor de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice și sportive, în aceleași condiții ca pentru elevi și studenți sau militari în termen;

scutire la plata taxelor de instalare, transferare și abonament telefonic;

gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun pentru cei asimilați gradului I sau II de invaliditate;

gratuitatea transportului interurban în limita a 12 călătorii dus-întors pe an la alegere, cu trenul de persoane clasa a II-a, cu autobuzul sau cu navele pentru transportul fluvial și maritim al unităților cu capital integral de stat pentru cei asimilați persoanelor invalide gradului I, persoanele cu handicap asimilate gradului II de invaliditate beneficiind de jumătate din numărul călătoriilor menționate mai sus.

Din cea de-a doua categorie de prestații de asistență socială menționăm:

pregătirea la domiciliu a copiilor cu handicap nedeplasabili pe durata învățământului obligatoriu, acest drept fiind recunoscut și persoanelor cu handicap nedeplasabile în vârstă de până la 30 ani;

·încadrarea cu contract individual de muncă și salarizarea la nivelul salariului minim brut  lunar al unei asistente sociale cu pregătire medie debutant a persoanelor care au în îngrijire, supraveghere și acordă ajutor permanent minorului sau adultului cu handicap;

acordarea în folosință gratuită de motorete și motociclete adaptate persoanelor cu deficiențe locomotorii.

            c) Un  alt aspect deosebit de important în cadrul măsurilor instituționale de asistență socială reglementate în favoarea persoanelor cu handicap este acela legat de stabilirea unor condiții mai favorabile privind exercițiul unor drepturi stabilite de lege și în privința altor persoane decât cele cu handicap.

                În acest sens menționăm:

încadrarea într-o activitate salarizată a persoanelor cu handicap calificate prin învățământul obișnuit sau special în locurile de munca accesibile și cât mai aproape de domiciliul lor, în condițiile legii;

prioritate la închirierea, construirea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat și repartizarea , la cerere, a apartamentelor la nivelurile inferioare ale imobilului;

acordarea unei camere în plus, în locuințele proprietate de stat, la cerere, persoanelor cu handicap încadrate în gradul I de invaliditate, precum și familiilor care au în întreținere un minor cu handicap;

concediu de odihnă suplimentar stabilit de Legea nr.6/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților, însă de acest concediu  suplimentar beneficiau numai persoanele cu handicap asimilate gradului III de invaliditate, întrucât numai acestea păstrează în parte capacitatea de a munci;

concediu prenatal începând cu luna a VI-a de sarcină, acordat la cerere;

stabilirea chiriei pentru locuința din fondul locativ de stat la tariful minim prevăzut de lege, iar pentru nevăzători redus cu 50%;

reducerea zilei de muncă cu 1-2 ore și proporțional a salariului fără a diminua și vechimea în muncă;

pensie integrală peste limita de vârstă dacă dovedesc o vechime în muncă după data dobândirii handicapului, de 15 ani bărbații și 10 ani femeile, în cazul celor încadrabili în gradul I de invaliditate, de 20 de ani bărbații și 15 ani femeile, în cazul celor asimilați gradului II de invaliditate și de 25 de ani bărbații și 20 de ani femeile, în cazul celor încadrați în gradul III de invaliditate.

Din anul 2002, pentru persoanele cu handicap se organizează anual Bursa locurilor de muncă.

Încadrarea persoanelor cu handicap

Potrivit O.U.G. nr. 102 / 1999 încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap se face în conformitate cu legislația  generală a muncii, precum și cu dispozițiile speciale din acest act normativ.

Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap și realizarea de venituri de către acestea se fac în conformitate cu legislația generală a muncii, cu celelalte reglementări în vigoare, precum și cu dispozițiile speciale din ordonanța de urgenta, în scopul integrării socioprofesionale a acestor persoane.

Persoanele cu handicap pot fi încadrate în muncă în condițiile legii, de către persoane fizice sau juridice care angajează personal salariat, conform pregătirii lor profesionale și capacității fizice și intelectuale de care dispun, pe baza unui contract individual de muncă.

Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap se poate face prin crearea de locuri de muncă protejate, special organizate, în scopul eliminării impedimentelor de orice fel, prin asigurarea înlesnirilor și adaptărilor corespunzătoare.

 Persoanele cu handicap pot fi angajate și cu munca la domiciliu, caz în care persoana fizică sau juridică care le angajează are obligația de a asigura transportul la și de la domiciliu al materiilor prime și materialelor pe care le utilizează în activitate și al produselor finite pe care le realizează.

Astfel, persoanele cu handicap pot fi angajate fie în cadrul unor entități obișnuite (agenți economici, instituții publice, organizații neguvernamentale), care vor amenaja locurile de muncă ale acestora în scopul eliminării impedimentelor de orice fel, fie în cadrul unităților protejate care la rândul lor au obligația de a le asigura înlesnirile și adaptările corespunzătoare.

       În scopul integrării  lor socioprofesionale, în cadrul măsurilor instituționale de protecție specială reglementate în favoarea persoanelor cu handicap, legiuitorul a înțeles să stabilească o serie de condiții favorabile privind exercițiul unor drepturi.

    În acest sens, menționăm:

–         perioada de proba la angajare, platită, de cel puțin 45 de zile lucrătoare;

–        un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, pentru motive neimputabile;

–        posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi, în condițiile legii în cazul în care beneficiază de o recomandare medicală în acest sens;

–         deducerea personală suplimentară de 1,0 înmulțit cu deducerea personală de bază – pentru persoanele cu handicap grav care sunt încadrate cu contract individual de muncă și 0,5 înmulțit cu deducerea personală de bază pentru persoanele cu handicap accentuat care se află în aceeași situație.

De asemenea, Legea nr. 76/2002 stabilește modalități de stimulare a angajatorilor  care încadrează în munca persoane cu handicap.

Instituțiile de protecție specială a persoanelor cu handicap înființate cu avizul Ministerului Sănătății și Familiei, la propunerea Autorității Naționale pentru  Persoanele cu Handicap, se află în coordonarea acestuia.

În acest sens, angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenți din rândul persoanelor cu handicap primesc, pe o perioadă de 18 luni, pentru fiecare absolvent, o sumă lunară reprezentând 1,5 salarii minime brute pe țară în vigoare.

Aceștia au obligația de a menține raporturile de muncă sau de serviciu ale acestora cel puțin 3 ani de la data încheierii acestora.

 Angajatorii care au sub 100 de angajați și care încadrează în muncă pe o perioadă nedeterminată persoane cu handicap, primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană cu handicap angajată, o sumă egală cu salariul minim brut pe țară în vigoare, cu obligația menținerii raporturilor juridice de muncă sau de serviciu pe o perioadă de cel puțin 2 ani.

Relativ la problema încadrării în muncă a persoanelor  cu handicap în cadrul unităților protejate trebuie mai întâi să stabilim care entități pot dobândi această  calitate  și care are competența autorizării acestora.

 Potrivit O.U.G. nr.102 / 1999 pot fi unități protejate următoarele entități :

–         Agenți economici cu personalitate juridică, indiferent de forma de organizare și de proprietate, care au cel puțin 30% din numărul total de angajați persoane cu handicap încadrate cu contract individual de muncă;

–         Secții, ateliere sau alte structuri fără personalitate juridică din cadrul agenților economici sau din cadrul organizațiilor neguvernamentale, care au contabilitate proprie și cel puțin 30% din numărul total de angajați persoane cu handicap încadrate cu contract individual de muncă;

–         Asociații familiale, asociații sau fundații fără scop lucrativ, constituite de cel puțin o persoană cu handicap, precum și persoana cu handicap care este autorizată, potrivit legii, să desfășoare activități economice independente, cu condiția achitării contribuțiilor de asigurări sociale prevăzute de lege.

2.2 Stima de sine

Conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ayn Rand: A Personal Statement”), stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificultățile fundamentale ale vieții, fără a pierde speranța”.

Funcționarea socială a individului, atât de specială în diferite contexte devine posibilă grație variabilității conceptului de sine – indivizii au capacitatea de aș-i regla adecvat comportamentul, adoptând concepții de sine diferite în funcție de context.

Însă pentru a înțelege ce este sinele, trebuie definit EUL.

"Eul" este acea parte din sine care organizează informațiile sociale și orientează comportamentul. Capacitatea de autoconștientizare și autocunoaștere este o insușire excepțională a omului care, in procesul de autoconștientizare se cunoaște pe sine in calitate de subiect al conștiinței, comunicării și acțiunii, plasandu-se intr-un raport nemijlocit față de sine insuși. Produsul final al autocunoașterii este un sistem dinamic de concepții ale omului despre sine insuși, conectată cu aprecierea lor, numită cu termenul concepția Eu-lui. Concepția Eului apare la om in procesul interacțiunii sociale ca un produs unic și inevitabil al dezvoltării sale psihologice și ca o achiziție psihologică relativ stabilă și in același timp supusă tulburărilor interne și schimbărilor. Ea lasă o amprentă puternică asupra tuturor manifestărilor vitale ale omului – din copilărie pană la adanci bătraneți. Perioada apariției “eu”-lui conștient este considerată adolescența și varsta juvenilă timpurie

Stima de sine este in stransă legătură cu imaginea de sine. In principiu, individul se cunoaște pe sine din incercările vieții, prin intermediul actelor sale de conduită, a prestațiilor personale, a relațiilor sale cu alții, atat in imprejurări obișnuite, cat și in situații limită. Este firesc ca in cadrul acestor prestații personale să distingem o primă grupă de succese și eșecuri care constituie prin dinamica lor prima sursă de autocunoaștere. Este firesc că succesele ridică nivelul de autoapreciere, in timp ce eșecurile il coboară. Pe termen lung acest joc a celor două tendințe va duce la o stabilizare a imaginii de sine. La acestea se adaugă opinia grupului, adică imaginea socială de sine.

Stima de sine se bazează pe trei componente: încrederea în sine , concepția despre sine , iubirea de sine . O bună dozare a fiecăreia dintre aceste trei componente este indispensabilă pentru a obține o stimă de sine armonioasă. Intre cele trei componente ale stimei de sine există legături de interdependentă: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ceea ce ți s-a intamplat) facilitează o concepție despre sine pozitivă (a crede in capacitățile tale, a te proiecta in viitor) care la randul său, influențează favorabil increderea de sine ( a acționa fără teama excesivă de esec și de judecata altuia).

Încrederea în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă, a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante (Lelord, C.Andre, 1999). Contrar iubirii de sine, și mai ales, concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întâlnești frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleșită de dificultăți în realizarea a ceea ce are de îndeplinit. Încrederea în sine provine în principal din modul de educație transmisă de familie sau de școală.

Concepția despre sine: Părerea pe care o avem despre noi, această evaluare fondată saumai puțin fondată, a calităților și defectelor noastre, este al doilea stâlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine; importanța nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esențial. Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri copii sunt împovărați în mod inconștient de către părinți și îndeplinesc ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze in viața lor. Este ceea ce se numește "copilul însărcinat cu o misiune".

Iubirea de sine este un element de baza in structura stimei de sine; ea este o dragoste neconditionata pentru sine, o experienta intima ce evolueaza din instinct si trebuinte de baza. Ca sentiment, iubirea de sine exista la toti oamenii, chiar si la cei nedreptatiti de viata ; din aceasta iubire de sine apar resursele care ne permit sa rezistam si sa facem fata esecului, si care, impreuna cu increderea in sine, ne dau stima de sine, respectul, atat de necesare pentru a infrunta viata.

Inadaptabilitatea socială

O parte din cercetători împărtășesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință feedback-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoții negative, sunt înclinați spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața obstacolelor (Brockner, 1983; Brown și Dutton, 1995; Harter, 1993; Kernis, Brockner și Frankel, 1989; Watson și Clark, 1984). Cercetările au demonstrat că adolescenții cu o stimă de sine scăzută sunt înclinați spre delincvență, narcomanie, practici sexuale neprotejate (Hawkins, Catalano și Miller, 1992), au frecvent idei și comportament suicidar (Harter, 1993). În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită intervenție și asistență psihoterapeutică (Leary, Schreindorfer și Haupt, 1995).

Echilibru și prudență

În opinia unor cercetători mai “optimiști” persoanele care au stima de sine scăzută se caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precauți și nesigur fără a fi neapărat inadaptați social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale orientate spre minimalizarea expunerii deficiențelor personale (Baumeister et al., 1989). Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este frecvent confuz, incert și mai curând neutru decât negativ (Baumeister, 1993; Baumeister et al., 1989; Baumgardner, 1990; Campbell, 1990; Blaine și Crocker, 1993). Studiile empirice indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că posedă anumite aspecte pozitive ale eu-lui (Swann, Pelham și Krull, 1989) și se angajează în unele forme de protejare a eu-lui, însă, doar atunci, când se simt în siguranță că o pot face (Brown, Collins și Schmidt, 1988; Tice, 1991; Wood et al., 1994; Blaine și Crocker, 1993).

Ne putem întreba care din cele două viziuni asupra persoanelor cu stima de sine scăzută este corectă? La această întrebare ne va putea ajuta să răspundem menționarea faptului că studiile care ne prezintă persoanele cu stima de sine scăzuta ca fiind precauți și nesiguri (viziunea “optimistă”) s-au realizat preponderent pe loturi de studenți în timp ce studiile care aderă la viziunea “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută au avut ca subiecți copii, adolescenți și participanți “speciali” (toxicomani, delincvenți juvenili, clienți ce urmau un tratament psihoterapeutic).

Se poate întâmpla ca persoanele care, dincolo de faptul că au o stimă de sine scăzută, au ajuns să facă facultate, utilizează strategii eficiente de integrare socială. De asemenea, este posibil ca, doar un număr redus de persoane cu o stimă de sine foarte scăzută să ajungă la inadaptare socială severă.

Stima de sine implicită și stima de sine explicită

Chiar dacă persoanele care au o stimă de sine ridicată indică faptul că se apreciază pozitiv nimic nu exclude posibilitatea existenței simultane a unor afecte negative legate de propriul eu de care persoanele în cauză nu sunt conștiente (să nu confundăm: persoanele cu stima de sine defensivă sunt conștiente de existența unor atitudini sau informații negative legate de propriul eu însă nu le comunică, ceea ce diferă de necunoașterea lor).

Pentru a da seama de aspectele inconștiente ale auto-evaluării Epstein și Morling (1995) sunt de părere că este util să distingem între stima de sine explicită care se referă la rezultatul unor auto-evaluări și auto-raportări afective conștiente și stima de sine implicită care se referă la auto-evaluarea și auto-raportarea afectivă inconștientă. Stima de sine explicită în mod normal poate fi captată prin intermediul scalelor de măsurare de genul celei propuse de Rosenberg (1965) în timp ce stima de sine implicită se poate doar “ghici” în mod indirect, analizând modul în care aceasta “colorează” gândirea și comportamentul. La ora actuală nu există o metodă sau tehnică acreditată care să măsoare eficient stima de sine implicită. Se crede că aceasta transpare cel mai clar în reacțiile afective și comportamentele non-verbale spontane.

O situație interesantă se prefigurează în cazul persoanelor care la nivel conștient raportează o stimă de sine ridicată în timp ce la nivel inconștient au o stimă de sine scăzută. Astfel de persoane confruntate cu informații negative despre sine vor reacționa defensiv, în mod similar cu reacțiile persoanelor cu stima de sine defensivă. Diferența între cele două persoane – una cu stima de sine ridicată dar defensivă și cealaltă cu o stimă de sine ridicată la nivel explicită și scăzută la nivel implicit – este determinată de faptul că prima persoană își ascunde în mod conștient atitudinile negative față de sine în timp ce cealaltă nici nu știe despre existența acestora.

Se presupune că persoanele cu o astfel de ambivalență în raportarea față de sine vor fi mult mai vehemente în încercarea de menținere a stimei de sine ridicate în comparație cu persoanele cu stima de sine defensivă și conștientă (explicită).

Stima de sine contingentă și stima de sine veritabilă

Cercetătorii Deci și Ryan (1995) propun să facem distincție între stima de sine contingentă (contingent self-esteem) determinată de măsura în care rezultatele concrete obținute corespund unor standarde specifice sau corespund expectanțelor etc. și adevărata stima de sine sau stima de sine veritabilă (true self-esteem) care este imună la fluctuațiile și numărul realizărilor sau insucceselor. Într-o anume măsură stima de sine veritabilă se suprapune cu stima de sine necondiționată propusă de psihologia umanistă.

Pe scurt, stima de sine contingentă necesită o continuă validare în timp ce stima de sine veritabilă este independentă de realizările personale.

Cum facem ca să distingem între cele două forme ale stimei de sine? Cea mai simplă metodă ar fi să întrebăm direct dacă stima de sine a persoanelor este dependentă sau nu de rezultatele obținute. Aceasta a fost și calea aleasă de Crocker și Wolfe (1989a) care au realizat o serie de studii pentru a vedea care sunt sursele esențiale ale stimei de sine contingente. Cercetătorii menționați au elaborat și o scală de evaluare care cuprinde nouă surse ale stimei de sine contingente: aprobarea celorlalți, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu, dragostea familiei și prietenilor, puterea, încrederea în sine, identitatea socială, competența academică, virtutea (Contingencies of Self-Esteem Scale; Crocker și Wolfe, 1998b). Subiecții au completat o scală în care erau invitați să răspundă la întrebări de genul “Nu pot să am respect pentru mine atât timp cât alți nu mă respectă” (aprobarea celorlalți) sau “Dacă fac ceva care cred că este greșit aceasta mă face să mă simt prost” (virtute).

Studiile realizate cu această scală au relevat o serie de distincții interesante în rândul diferitor grupuri demografice. Astfel femeile în comparație cu bărbații au o stimă de sine contingența care este semnificativ mai mult determinată de aprecierea celorlalți, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezei și competența academică. Datele obținute sugerează că există o corelație pozitivă între stima de sine contingentă și stima de sine scăzută: cu cât stima de sine depinde mai mult de aprecierea celorlalți, aspectul fizic, încrederea în sine etc., cu atât ea este, în același timp, mai scăzută.

O altă cale de a distinge dintre stima de sine contingentă și stimă de sine veritabilă constă în analiza stilurilor de auto-reglare (Deci și Ryan, 1995). Persoanele care au o stimă de sine veritabilă sunt înclinate să se ghideze în viață conform mobilurilor personale, să facă ce le place și la ce se pricep mai bine. În contrast, persoanele cu o stimă de sine contingentă își organizează viața pornind de la cerințele și așteptările celorlalți sau în funcțiile de cerințele auto-impuse și sunt rigizi în încercarea de validare a expectanțelor și realizarea standardelor după care se auto-evaluează.

Labilitatea stimei de sine

Pentru unele persoane stima de sine este foarte mult legată de evenimentele cotidiene la care asistă. De exemplu, Diana poate să se simtă confortabil cu sine însăși (stimă de sine ridicată) într-o zi în care i se întâmplă cu preponderență lucruri plăcute (de genul, a fost apreciată la serviciu pentru buna performanță, i s-a spus că arată bine, a plătit ultima rată pentru mobila din bucătărie etc.). Dar aceiași persoană poate să nu fie mulțumită de sine (stima de sine scăzută) atunci când în aceiași zi trăiește mai multe evenimente neplăcute (un prieten a acuzat-o că este egoistă, și-a pierdut brățara etc.). O astfel de persoană posedă o stimă de sine labilă supusă fluctuațiilor temporale determinate de evenimentele externe în care este implicată. Cercetările asupra labilității stimei de sine indică că astfel de persoane, atunci când viața “ia o turnură proastă”, sunt înclinate spre depresie (Butler, Hokanson și Flynn, 1994).

(In)stabilitatea stimei de sine

Instabilitatea stimei este direct legată de labilitatea acesteia. Labilitatea indică faptul că stima de sine se poate schimba sub impactul evenimentelor externe, (in)stabilitatea referindu-se la dimensiunea temporală a schimbărilor. (In)stabilitatea stimei de sine poate fi estimată ținându-se cont fie de fluctuații ale acesteia pe termen lung fie de fluctuațiile imediate în auto-apreciere (Rosenberg, 1986).

Atunci când ne referim la fluctuațiile de lungă durată suntem interesați de fapt de schimbarea stimei de sine globale, o schimbare ce presupune o mutație în tonalitatea afectivă a auto-aprecierii globale. De regulă, este nevoie de mult efort și timp pentru ca o astfel de schimbare să intervină.. De exemplu, pentru unii copii s-a observat o ușoară scădere a stimei de sine în momentul trecerii de la școala primară la nivelul gimnazial, urmărindu-se apoi o ușoară creștere a acesteia în anii mai mari (O`Malley și Bachman, 1983).

Din păcate, deocamdată, procesul schimbării în timp al stimei de sine nu a fost studiat empiric în mod corespunzător, cercetările vizând în special (in)stabilitatea stimei de sine pe termen scurt (Greenier, Kernis, Waschull, 1995; Kernis, 1993; Kernis și Waschull, 1995). Este important să precizăm că fluctuațiile stimei de sine pe termen scurt sunt independente de faptul dacă aceasta este ridicată sau scăzută. Stima de sine instabilă reflectă o auto-apreciere fragilă și vulnerabilă fiind puternic afectată de informația auto-evaluativă generată din interior (de exemplu, aprecierea progresului pentru atingerea unui scop) sau exterior (de exemplu, faptul de a fi înjurat de cineva). Dacă această informație imediată este pozitivă ea va determina o auto-apreciere favorabilă, dacă este negativă, stima de sine va fi și ea depreciativă.

În contrast, persoanele care au o stimă de sine stabilă se auto-apreciază relativ independent de experiențele evaluative imediate. Acest fapt nu implică neapărat o auto-evaluare pozitivă. Cineva care are o stimă de sine scăzută și stabilă poate cu ușurință să reziste feedback-urilor pozitive imediate fără a-și schimba auto-aprecierea globală.

CAPITOLUL 3

3.1. Stima de sine și aspirațiile persoanelor cu dizabilitate motrică și posibilitățile de afirmare

3.1.1. Strategii de formare și recuperare a capacității de muncă a persoanei cu dizabilități

Intensitatea invalidității și capacitatea de muncă

În funcție de intensitatea reducerii capacității de muncă, invaliditățile sunt împărțite în trei grade:

Invalizii de gradul I sunt aceia care și-au pierdut parțial capacitatea de muncă, dar au nevoie de îngrijire permanentă din partea altei persoane

Invalizii de gradul II sunt aceia care și-au pierdut parțial capacitatea de muncă, dar nu au nevoie de îngrijirea altei persoane și prin acțiuni medico-sociale susținute se pot recupera parțial sau total

Invalizii de gradul III sunt aceia care și-au pierdut parțial capacitatea de muncă, în sensul că nu mai sunt capabili să muncească în mod normal în profesia lor dar pot presta totuși un program redus de activitate.

Capacitatea de muncă nu este o valoare constanta , ci se modifică în raport cu schimbarea factorilor care o condiționează. Din această cauză încadrarea în gradul de invaliditate și stabilirea prognosticului de muncă se face numai pe un timp limitat. Schimbând evoluția bolii și starea funcțională a organismului se modifică și starea funcțională a organismului, se modifică și starea capacității de muncă. Capacitatea de muncă definește posibilități funcționale ale organismului de a realiza în unități obișnuite de producție muncă de randament cantitativ și calitativ mediu într-o profesie anumită.

Pentru ca munca profesională să poată fi exercitată în condiții normale este necesar ca executantul să fie sănătos și să aibă un potențial funcțional corespunzător muncii respective. Imposibilitatea exercitării muncii profesionale și în condiții normale din cauza unei stări morbide definește tulburarea capacității de muncă. Incapacitatea de muncă poate fi totală sau parțială, temporară sau de lungă durată sau definitivă.

Incapacitatea totală și temporară de muncă este realizată de cele mai multe ori de afecțiunile acute în care este contraindicată orice fel de activitate, organismul trebuind să păstreze o stare de repaus, aceasta constituind un factor important în refacere.

Tulburarea capacității de muncă de lungă durată sau definitivă este datorată afecțiunilor cu tulburări funcționale ireversibile. Atunci când starea organismului cu deficiențe funcționale prezentate contraindică orice fel de activitate pentru o perioadă de lungă durată sau definitivă există incapacitate totală de muncă.

Dacă tulburarea capacității de muncă cuprinde deficiențe funcționale localizate, lăsând intacte celelalte funcții sau când intensitatea deficiențelor funcționale nu este prea mare, lăsând un potențial funcțional compatibil cu anumite activități productive atunci este vorba despre o reducere a capacității de muncă. Rezolvarea acestor cazuri se face prin recomandarea încadrării în forme de muncă potrivite potențialului lor funcțional. Activitatea pentru acești bolnavi constituie un factor important de reabilitare, reechilibrare și readaptare.

Noțiuni generale, probleme și sugestii în educația persoanelor cu dizabilități; orientarea școlara a persoanelor cu dizabilități

“Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ de instruire și integrare socială a persoanelor cu handicap, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor”. (Art. 46, Constituția României )

La originea civilizației noastre, din diverse motive rasiale , religiose sau economice sau de altă natură, atitudinea societății în ceea ce privește persoana cu handicap era clar una de respingere. În unele orașe persoanele cu handicap erau într-o anumită perioadă pur și simplu suprimate. Atitudinea negativă a societății față de aceste persoane s-a transformat puțin câte puțin într-un sentiment de milă, caritate. Ajutorul pe care îl primeau nu avea în majoritatea cazurilor nimic organizat și era lăsat în voia fiecăruia. Încet-încet, societatea, pe măsură ce s-a organizat și structurat, a devenit conștientă de organizațiile și obligațiile sale, imitând diverse forme de ocrotire și asistență pentru persoanele cu handicap. Dacă acest sistem a marcat un progres raport cu trecutul, eficacitatea lui s-a limitat totuși la asigurarea cel mult a subzistenței. În evoluția sa firească este de dorit ca societatea să-și îndrepte mai mult atenția spre facilitarea integrării în comunitate a persoanei cu handicap spre realizarea acestuia ca ființă umană înainte de toate astfel încât să înceteze a mai fi în anumite privințe o paria.

Organizația Mondială a Sănătății face distincție între deficiență, incapacitate și handicap și definește incapacitatea și handicapul drept un dezavantaj pentru o persoană rezultând într-o deficiență sau incapacitate care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol normal depinzând de vârstă, sex, factori sociali și culturali pentru acea persoană. Prin urmare, handicapul este o funcție, o relație dintre persoanele cu incapacități sau deficiențe și mediul lor înconjurător. El apare atunci când întâlnesc bariere, cultural, fizice sau sociale care le împiedică accesul la diferite sisteme ale societății, disponibile celorlalți cetățeni.

Dificultățile pe care le întâmpină persoana cu handicap sunt multiple și complexe. Natura acestora este foarte variată și nu de multe ori ele se întrepătrund, ceea ce face dificilă sistematizarea lor. Ele se pot grupa astfel:

-deficiențe de ordin general;

-deficiențe de deplasare, de a efectua gesturile cele mai obișnuite pentru cei cu handicap fizic;

-deficiențe de adaptare la modul de viață considerat normal și la obișnuințele sociale.

Educația persoanelor cu handicap se pune în fața unor probleme diferite comparativ cu educația persoanelor cu dezvoltare normală. Procesul de educație a persoanelor cu handicap este încetinit sau împiedicat în anumite faze din cauza problemelor specifice datorate handicapului fiecarei persoane cât și datorită factorilor externi. Acești factori externi pot fi factori de mediu, implicații emoționale și uneori incapacitatea noastră de educație de a adapta metodele clasice la necesitățile și particularitățile persoanelor pe care le avem în îngrijire.

De importanță majoră, înainte de stabilirea unei strategii, este evaluarea individuală a fiecărei persoane. Abia atunci când știm ce calități și ce lipsuri are o persoană cu handicap vom ști de unde trebuie să începem și vom putea face o planificare care și ea trebuie revizuită periodic pentru problemele care se vor ivi pe parcurs. Trebuie să ținem cont tot timpul că există ceva mai deosebit cu fiecare individ cu handicap, că nici unul dintre ei nu este la fel cu ceilalți și că în funcție de fiecare individ în parte va trebui să stabilim ce fel de stimulare trebuie să folosim, cum abordăm problemele specifice de comportament și cum să menținem interesul persoanei cu handicap.

Orientarea școlară a persoanelor cu handicap

Persoanele cu handicap trăiesc laolaltă cu oamenii fără abatere de la normă. De aceea, educația și învățământul special pentru persoanele cu handicap se intersectează permanent cu educația și învățământul special. De fapt, primele sunt subsisteme distincte ale acestora din urmă. Prin urmare sopurile generale ale formării și informării nu pot fi deduse din deficiențe, ci din orientările generale ale școlii. Situațiile și pozițiile extreme conduc la rezultate neeficiente, la acțiuni și atitudini accentuate segregaționiste, haotic omogenizatoare.

În ultimii 16 ani țările Consiliului Europei au înregistrat numeroase schimbări în ce privește concepția, atitudinea și practica reabilitării persoanelor cu dizabilități. Ideea reabilitării lor fundamentale începe prin substituirea concepției predominant medicale cu aceea predominant psihopedagogică ocupațională. Caracerul continuu al recuperării, dezvoltării, nominalizării culminează cu integrarea socială în forme specific, acestea ținând seama de vârsta, felul și gravitatea handicapului. Primum-ul movens este dat de elaborarea unei legislații corespunzătoare și continuă să acapareze întreg câmpul preocupărilor. Actul interogator desfășurat pe toate dimensiunile sale fizică, funcțională, psihologică, socială este acela care permite amplasarea handicapului în viață și activitatea alături de ceilalți.

Adaptarea în variantele sale particulare presupune deci potrivirea unei persoane cu mediul, acordată între conduita personală și modelele de conduită caracteristice ambianței, echilibru între asimilare și acomodare, compatibilizare între standardele individuale bio-psihologice și sociale. În sensul său cel mai larg adaptarea socială este procesul prin care o persoană sau un grup de persoane devin capabile să trăiască într-un anumit mediu schimbându-și comportamentul după cerințele mediului și transformând în același timp mediul, ambientul.

Indicatorul reușitei este faptul că individul se simte “ca acasă” iar pentru ceilalți el nu mai este un străin. Evident, adaptarea afectează, avizează și porneste în primul rând de la centrarea atingerii unui echilibru individual interior în baza impactului cu un mediu ca urmare a răspunsului dat (de mediu) de nevoile interne reclamate de subiect. Integrarea face trimitere la modelarea subiectului în raport cu cerințele spațiului de viață, oricare ar fi el școlar, profesional, familial. Valoarea sa relevă perceperea de către grup în baza nevoilor sale specifice, a modului în care individul rezonează cu acesta, fără a perturba echilibrul interior.

Integrarea desemnează procesul de încorporare, asimilare a individului în unități și sisteme sociale (colective de muncă, învățare, familie, societate) prin modelare conform datelor și cerințelor sociale de executare și socializare prin adaptare la condițiile vieții sociale.

Conduite compensatorii la adolescenții deficienți fizic

În urma studiilor efectuate cu privire la cazul adolescenților deficienți fizic, concluziile au fost unanime asupra tendinței dominante spre anxietate, introversie și ambivalență. Psihopatologia confirmă ca ambiverții au oarecare valențe pentru ciclotimie, că dintre introverți se recutează haotiștii și luminatorii. Acești adolescenți au o personalitate mai fragilă și în structurarea personalității lor și-au dat concursul, alături de multiplicitatea de factori și de circumstanțe bine cunoscute, și infirmitatea. Motivația adolescenților deficienți fizic la nivelurile biologic, social, psihologic, devine de-a dreptul dramatic, exagerându-se motivele fie în sens negative, fie în sens pozitiv.

Persoanele cu handicap fizic dau naștere la un sentiment de inferioritate care cere o compensație în sensul unei exaltări a sentimentului de personalitate. Subiectul își stabilește un scop final pur fictiv, caracterizat prin voința de putere. Subiectul își stabilește un scop final care capătă o importanță extraordinară și atrage în eforturile sale toate forțele sale psihice. Nu numai aspirația organizează dispozitivul psihic “ficțiunea directoare este construită după o schemă simplă și infantilă și este afectată de o manieră particulară a modului de percepție și a mecanismului memoriei” (A. Adler).

Sentimentul de inferioritate poate involua spre starea de complex prin instalarea unui profund sentiment de neputință, de incapacitate deprimantă care se poate prelungi prin dezvoltarea unei reacții de retragere exagerata în sine și abandon. În alte cazuri, dimpotriva, acest sentiment poate determina acțiuni energice de depășire a deficienței în cauză sau de autorealizare într-un domeniu de activitate. Compensarea directă tinde spre înlăturarea defectului sau a inferiorității prin manifestări în direcția defectului sau a inferiorității respective. Compensarea indirectă consta în depășirea deficienței prin activități de alt ordin care să umbrească defectele resimțite. Tendințele de compensare directă devin un factor activant și generator de succes numai atunci când sunt însoțite de aptitudini centrale puse în serviciul inferiorității aparente sau periferice. Dimpotrivă, când ele dau naștere la tensiuni interioare fără ca individualitatea să aibă puțină răbdare să-și verse energia în tipare de activitate productivă, amenințarea bolii este iminentă.

O formă cu totul specială de compensație o reprezintă paradoxul aptitudinii care demonstrează că aptitudinile se nasc uneori din lipsă de aptitudini printr-o concentrare neobișnuită a rezervelor energetice ale psihicului. Tendința de compensație a sentimentului de inferioritate se poate realiza și prin tendința de superioritate și dominație, dar aceasta nu este o compensație sau o componentă pozitivă. Dacă persoana care suferă de nevoia compensării inferiorității ei fizice sau sociale prin setea de superioritate este însoțită și de voința de putere, ea poate căpăta un ascendent în agresivitate și impulsivitate. Dacă însă agresivitatea persoanei este mai mică putând fi înfrântă, controlată, atunci individul respectiv păstrează numai megalomania caracterizată prin tendința de superioritate, dar nu și de agresivitate. Dorința de superioritate este însoțită în general de sentimentul de superioritate și persecuție întrucât cei din jur, în această împrejurare, nu ar recunoaște dreptul la superioritate dintr-o “naturală” răutate omenească.

Mecanismul compensației favorizează uneori apariția “măștilor psihice” în însușirile dubioase, paradoxale în spatele cărora pot fi identificate tendințe ascunse vulcanice răzvrătite. Compensarea protectoare intervine în cazul în care tânărul are convingerea că nu e înțeles și respectat îndeajuns de părinți sau educatori eșuând în nimetism intelectual și prefăcătorie. Compensația derivatoare apare la persoanele care suferă un acut sentiment de inferioritate în raport cu ceilalți. Comportamentul duplicitar este adesea un reflex al incapacității sale de a traduce în fapt o aspirație sau tendință de moment.

Duplicitatea cu caracter de bravare este întâlnită în mod cunoscut la structurile isteroide, a căror caracteristică este reprezentată de proiecția expresivă exagerată: “teatralismul” și “demonstrabilitatea”. Prin bovarism se înțelege un tip special de compensație în care dorințele sunt deplasate într-o lume în care nu găsim împotrivire, lumea viselor, a ficțiunii, a imaginației. Introducerea unui tip sau a altuia de compensație se realizează în funcție de mediul în care trăiesc adolescenții cu deficiențe fizice. Nu de puține ori protejarea lor excesivă, ajutorul de care părinții cred că au permanent nevoie, afecțiunea maternă, debordantă, materializează în final un real sentiment de vinovăție din partea acestora. Educația artistică este de mare utilitate. Un copil deficient fizic poate nu va dansa, nu se va mișca liber, nu va simți satisfacția muncii dar va putea să se bucure de trăirea intensă a muzicii , a poeziei, a picturii. Este o compensare care dă sens vieții, un simț al valorii și al superiorității. De mare folos pentru adolescentul deficient fizic va fi pasiunea pentru o activitate colaterală care poate deveni un mijloc de instruire. O educație solidă, o vastă cultură trebuie să-i învețe să găsească în ei înșiși resurse de voință și mijloace de satisfacție pe care infirmitatea lor îi va împiedica să le afle în miscare în relațiile sociale, în munca fizică.

Terapia ocupațională     

   Terapia ocupațională sau ergoterapia se definește ca fiind un mod de tratament și recuperare  a unor bolnavi cronici sau a persoanelor cu dizabilități în scopul recuperării capacității de muncă, a scăderii gradului de independență și integrării acestora în viața socială și profesională.

   Programul de intervenție personalizat nu trebuie restrâns numai la munca creatoare de lucruri materiale ci și la activități de timp liber, distractiv – recreative și la activitățile culturale, ce vin în sprijinul moral al persoanelor în cauză, dându-le acestora un imbold, ce poate asigura  acceptarea de sine și chiar dorința de a lupta cu viața.

           Legislația în vigoare, în țara noastră, se definește ca fiind folosirea muncii în scop terapeutic, pentru mărirea capacității funcționale a organismului.

            Pentru persoanele cu dizabilități, ergoterapia urmărește formarea sentimentului de utilitate socială, de valoare personală, de căpătare a încrederii în forțele proprii, de stabilire a unor contacte sociale în mediul de lucru.

            Ergoterapia trebuie deci, concepută în două sensuri: unul larg, sinonim cu terapia prin  muncă, constituind o modalitate  în cadrul terapiei ocupaționale și altul ca procedeu de recuperare ce se desfășoară în cadrul atelierelor, a muncii propriu-zise, din cadrul școlilor, spitalelor, instituțiilor de asistență socială, de asistență medico-pedagogică unită și coordonate de cadre specialiste precum: profesori psihopedagogi, psihologi, kinetoterapeuți, terapeuți ocupaționati, învățători itineranți, medici, asistenți sociali.

            În cel detal doilea sens, ergoterapia reprezintă o educație funcțională ce vizează învățarea unor deprinderi de muncă, cu accentul pe abilitățile manuale, incluzând în sfera de influențare toate cazurile de deficiență motrică și gestuală, ce însoțește de cele mai multe ori dizabilitatea mentală.

            În sens larg, ergoterapia cuprinde formarea și educarea  gesturilor de bază ale mâinilor, dezvoltarea capacității manuale globale precum precizia, forța, coordonarea, viteza de execuție, organizarea activităților de formare a abilităților manuale generale.

            Terapia ocupațională, definindu-se ca un mod de educație terapeutică a activităților, este inclusă în mod direct în întregul proces de recuperare și în mod deosebit în cel de abilitate manuală și de îndeletniciri practice în planul de învățământ încluziv.

             În sens restrâns, prin ergoterapie se înțelege orice activitate fizică și muncă manuală cu rol educativ, recreativ, indicată și dirijată de specialiști într-un scop terapeutic și de readaptare. Este o metodă de tratament prin muncă ce se desfășoară atât în instituțiile de specialitate cât și în familie, în vederea recuperării și compensării potențialului valid al subiecților cu dizabilități.

           Ergoterapia se realizează prin următoarele forme:

          –  ergoterapia curativă sau funcțională, cu scopul de reeducare funcționala, de mărire a rezistenței la muncă și de stimulare a activității mentale;

          –  ergoterapia profesională, cu scopul de a dobândi sau redobândi integritatea fizică și psihică prin intermediul unor activități de muncă utile;        

          –  ergoterapia profesională cu forma finală a tratamentului, în scopul de a depista aptitudinile și interesele sale pentru anumite activități de muncă și pregatirea tinerilor pentru un anumit domeniu de muncă.

            Alegerea activităților practice și domeniilor de acțiune constituie una din cele mai dificile probleme pe care trebuie să le rezolve terapeutul, în funcție de următoarele criterii: 

activitatea practică să fie adecvată tipului de deficiență generală;

activitatea să aibă un mare conținut terapeutic;

să reprezinte interes pentru persoana cu dizabilități în masura în care aceasta condiționează calitatea și randamentul;

să fie adecvată posibilităților reale ale deficientului, să poată fi realizată independent;

să nu ofere prilejuri de instalare a  sentimentului de inutilitate  sau excludere;

să creeze sentimentul de responsabilitate socială, realizabil prin obținerea de produse valorificabile;

să favorizeze contactele sociale între participanții la același nivel de diagnostic și între nivelele de diagnostic diferite.

            Ergoterapia, fiind o metodă eficace de tratament, înlesnește procesul de integrare, rolul important revenindu-i terapeutului care are sarcina de a asigura modalitatea optimă pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

            Este de știut faptul că tipul de relație convenabil pentru persoana cu dizabilități este cel ce corespunde grupei mici de muncă, formată din doi sau patru membri, adică grupa care ofera posibilitatea de a stabili relații directe, permanente cu un număr mic de persoane.

            Lipsa de autonomie ce-l caracterizează uneori pe cel cu dizabilități, îl determină să adere la mediul social al grupului, neavând altă alternativă.

             Grupul mic reprezintă o constantă a modurilor de relații și reguli de subordonare, el comportând relații simple, puține ca număr, reciproc cunoscute, previzibile.

            Grupul mare, în schimb, solicită un efort de adaptare și este propice pentru  apariția sentimentului de nesiguranță, de neliniște, neîncredere, fapt ce determină izolarea individului cu dizabilități, astfel reducându-i mult șansele de reușită în stabilirea relațiilor cu mediul social și profesional.

BIBLIOGRAFIE

Barkley, R. A. (2009) – Copilul dificil. Manualul terapeutului pentru evaluarea și trainingul părinților, Editura ASCR, Cluj-Napoca

Benga, I. (l994) – Introducere în neurologia pediatrică, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Blându, V., (2005) – Introducere în problemele psihopedagogiei speciale, Editura Universității Din Oradea

Buică, B. C., (2004) – Bazele defectologiei, Editura Aramis, București

Fozza C, A. (2002) – Îndrumar pentru corectarea deficiențelor fizice, Ed. Fundației România de Mâine, București

Gherguț, A., Neamtu, C. (2000) – Psihopedagogie Specială, Editura Polirom, Iași, 2000

Gherguț A. (2005) – Sinteze de psihologie specială, Editura Polirom, Iași, 2005

Marcu, V., (coord. 2007) – Vademecum de Psihopedagogie specială, Editura Universității Din Oradea

Păunescu, C., (1990) – Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat, Editura Medicală, București

Pasztai, Z., Pasztai, A., (2001) – Terapii – Tehnici – Metode complementare de relaxare, decontracturare folosite în kinetoterapie, Editura Logos, Galați

Popescu, G., Plesa, O. (coord.) (1998) – Handicap, readaptare, integrare, Ed. Pro Humanitate, București

Robănescu N. (1999) – Readaptarea copilului handicapat fizic, Ed. Medicală, București

Stoenescu Constantin, Liviu Teodorescu, Ovidiu Mihăescu (2003) – Sistemul de protecție specială a persoanelor cu handicap din România – Editura ALLBECK, București

Verza, E. (1995), – Psihopedagogie specială – manual pentru școli normale, București, E.D.P

Weihs Tu. (2002) – Să-i ajutăm, iubindu-i, Ed. Humanitas, București, 1992

Zazzo , R., (1979) – Debilitatea mintală, Editura Didactică și Pedagogică, București