. Particularitatile Statutului Social al Functionarului Public
INTRODUCERE
Știința sociologiei constituie astăzi unul dintre domeniile fascinante ale societății umane, importanța ei crescând treptat pe parcursul secolului XX. Printre obiectele ei de studiu se regăsește și cel privind statutul social al unui individ, sau, mai mult, a unui grup. Un exemplu de grup poate fi din care poate face parte un individ este și cel formal, categoria profesională căreia îi aparține. De aceea, scopul lucrării de față este acela de a compara două astfel de categorii socioprofesionale, pentru a vedea dacă există deosebiri de percepție ale statutelor sociale ale membrilor ce fac parte din acele categorii profesionale.
Statutul social constituie, o poziție realmente determinată a individului sau a grupului. În aceasta poziție, el așteaptă și pretinde anumite comportamente și o anumită considerație din partea membrilor societății din care face parte. Tocmai de aceea am considerat că un studiu comparativ între statutele sociale pe care le au indivizii având profesii diferite este interesant, prin felul acesta care dintre cele două profesii au parte de o considerație mai mare din partea societății.
Categoriile socioprofesionale alese sunt de ofițer al armatei române și funcționar public în administrația publică locală. Motivul pe care l-am avut atunci când am ales a fost unul personal: sunt viitor cadru militar, ofițer, iar specializarea pe care o am este „Administrație publică”, un domeniu ce are ca reprezentant funcționarul public. Având așadar legătură cu ambele categorii profesionale, am considerat interesant de analizat statutele lor sociale din perspectivă comparată.
În contextul evoluțiilor și transformărilor sociale care au loc la nivel național începând din 1989, viața curentă a instituțiilor românești, deci și a celor militare și administrative, este influențată în mod semnificativ. O problemă importantă în acest context o reprezintă reforma națională a administrației locale și forțelor armate, proces realizat atât la solicitarea opiniei publice cât și a instituțiilor internaționale ( OSCE, NATO sau UE ). Acum, după integrarea României în NATO și Uniunea Europeană, este important să vedem cum s-a transformat sistemul militar și cel administrativ și care este statutul membrilor lor într-un context social aflat încă în plină transformare.
Este știut că interpretările oferite de asimilarea unor teorii, devin sisteme de referință în acțiunile întreprinse de oameni, în aprecierea unor situații sau orientarea comportamentelor manifeste. Pornind de la această premisă devine validă ideea potrivit căreia este important ca oamenii să dispună de cât mai multe teorii cu posibilități explicative cât mai mari. Progresele realizate în domeniul teoriilor și cercetărilor teoretice sunt surse inepuizabile în oferirea de noi orizonturi ideologice actorilor sociali.
Din păcate însă, spre deosebire de lucrările din alte domenii, oferta de actualitate în domeniul cercetării, mai ales în cel al sociologiei militare, este săracă. Și mai puține sunt studiile care abordează problematica statutului social al cadrelor militare în contextul actual al țării noastre.
Astfel, lucrarea de față încearcă să descrie și să analizeze, pe cât posibil, poziția socială a cadrelor militare în contextul unei societăți aflate în plin proces de tranziție vis-a-vis de poziția socială a funcționarului. Care este statutul social al acestora în perioada actuală? Care este experiența altor state în această privință? Care este percepția asupra statutului social al ofițerului comparativ cu cel al funcționarului public, în condițiile actuale? Acestea sunt întrebările principale la care vom încerca să răspundem pe parcursul acestei lucrări.
În vederea relevării celor expuse am structurat lucrarea pe patru capitole, organizate la rândul lor pe subcapitole și am finalizat cu un set de concluzii și propuneri referitoare la problematica dezbătută.
Astfel, primul capitol introduce conceptul de statut social, prezintă cadrul teoretic al acestuia și descrie conceptele aflate în strânsă interdependență cu cel de status, și anume cele de autoritate, prestigiu și putere.
Capitolul doi încearcă să surprindă care este identitatea funcționarului în dinamica unui proces de tranziție. Se prezintă cadrul teoretic privind particularitățile statutului social al funcționarului public, cu cele trei dimensiuni ale acestuia: situația politico-juridică, situația profesională, poziția economică reală a funcționarului. Subcapitolul doi reliefează aspecte de ordin deontologic privind funcționarul public, cât și disfuncționalitățile deontologice privind funcția publică. Subcapitolul trei prezintă statutul funcționarului public în perspectivă comparată, evidențiind poziția socială a funcționarului în alte state europene.
Capitolul trei pătrunde mai mult în problematica lucrării prin investigarea particularităților statutului social al ofițerului, prezentând, pe scurt, câteva considerații generale asupra statutului social al ofițerului, încadrarea acestuia, din punct de vedere teoretic, în categoria funcționarilor publici, și experiența câtorva state referitoare la problematica dezbătută. Pe parcursul întregului capitol, analiza statutului cadrelor militare se face pe baza unor indicatori clari, grupați pe cinci dimensiuni, și anume: poziția economică reală, situația politico – juridică a persoanei, situația profesională, statutul cultural și poziția socială a familiei acestuia.
În capitolul patru, cel mai important al lucrării de față, am realizat o investigație comparativă asupra percepției statutului social al ofițerilor vis-a-vis de cea al funcționarului public. Investigația a fost realizată prin intermediul anchetei pe bază de chestionar, aplicat unui eșantion format din ofițeri ai Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” și funcționari publici ai Administrației publice locale Sibiu. Investigația a fost întărită de un interviu nestructurat pe această temă, la baza acestuia situându-se îndeosebi acele aspecte despre care se dorește a se afla mai multe amănunte. Vom menționa însă, încă de la început, faptul că, deoarece aspectele vizate prin intermediul acestei cercetări se referă doar la identificarea percepției statutului social al ofițerilor și funcționarilor publici, explicarea cazuisticii ce stă la baza acestei percepții făcând obiectul unor alte investigații, nu vom insista în mod deosebit asupra acesteia. Concluziile și propunerile din finalul capitolului vin să întărească sau să nege ipotezele ce stau la baza realizării cercetării.
Deși este evident faptul că în această lucrare au fost tratate doar câteva dintre aspectele problematicii, aceasta vizând un nivel mult mai înalt la care nu ne putem raporta de pe aceste poziții, neavând nici instrumentele, nici experiența necesară, sperăm totuși ca lucrarea de față să realizeze o conștientizare mai profundă a problemei și poate chiar, ca urmare a realizării unor alte investigații pe această temă, să reușească să sensibilizeze factorii de decizie acreditați, de nivel național, în luarea unor decizii în acest sens.
CAPITOLUL 1
STATUTUL SOCIAL
1.1 Definiția conceptului de statut social
Societatea este un sistem foarte complex, a cărui structură implică relațiile dintre indivizi și relațiile dintre aceste relații, a cărui funcționare implică acțiunea socială a indivizilor. Aceștia se definesc prin poziția lor în societate și prin contribuția ce o aduc la ea și dezvoltarea acesteia.
Poziția și activitatea individului în cadrul structurii sociale, al grupurilor din care face parte pot fi urmărite și explicate sociologic cu ajutorul conceptelor de status și rol, acestea constituind și elemente componente ale structurii sociale. Este știut faptul că individul acționează într-un anumit spațiu și timp precum și într-un anume context social, și deci la nivelul anumitor structuri sociale. Acțiunile întreprinse trebuie să fie conforme cu cerințele structurilor la nivelul cărora acționează, individul trebuind așadar să se modeleze în funcție de structurile sociale în care activează. Pe de altă parte însă, la rândul său poate modifica aceste structuri potrivit motivațiilor, trebuințelor, scopurilor dar și a capacității sale creative.
Conceptul de status a pătruns relativ târziu în vocabularul științelor socio-umane moderne dar s-a încetățenit temeinic în terminologia sociopsihologică, antropologică și culturologică a secolului trecut și actual. Cu privire la deținerea categoriei de status social trebuie relevat însă faptul că, până în momentul de față, există o multitudine de definiții și abordări, o teorie științifică unitară în acest sens fiind încă în curs de constituire. Această noțiune are în științele sociale mai multe accepțiuni fără a se fi realizat un consens între autori. În general statusul se referă la ,, poziția unei persoane într-un palier al ierarhiei sociale"
Astfel, inițial, conceptul de status a fost utilizat în vederea desemnării drepturilor și obligațiilor indivizilor, a puterii pe care aceștia o dețineau sau, după cum afirma Weber în anul 1922 în lucrarea ,, Wirtschaft und Gesselschaft”, a ,, pretenției convingătoare la respect social. ”
Trebuie menționat însă că această viziune aparține perspectivei europene. Abordarea americană a acestei problematici are o cu totul altă formă. În societatea americană accentul pus pe percepția propriei poziții în societate deține un rol deosebit. Astfel, cercetătorii americani au definit conceptul de status ca fiind,, evaluarea pozitivă sau negativă a reputației sau prestigiului atribuit unui individ sau a unei poziții sociale.”
Din perspectiva sociologică, statusul reprezintă ansamblul comportamentelor așteptate de către un individ din partea celorlalți membri ai grupului. Conceptul de status este mult mai vechi decât conceptul de sociologie. El a fost folosit încă din antichitate.
Juriștii romani, din nevoia de a delimita diferite niveluri și tipuri de raporturi dintre
indivizi și stat, au delimitat trei direcții complementare ale obiectului epistemic al
dreptului: status libertatis, status civitatis, status familiae. În Evul mediu termenul de
„ status” a devenit sinonim cu cel de „ordo” (ordin), cunoscute fiind trei ordine: ordi-
nul sacerdotal (preoțesc), ordinul cavaleresc, ordinul monahal. Ulterior, statusul a
început să desemneze drepturile cuvenite ocupațiilor și funcțiilor de stat, ordinele fiind
rezervate funcțiilor monahale religioase, pentru a desemna că sunt recunoscute de
către cler ca legitime. În condițiile consolidării sistemului social-economic feudal,
ansamblul drepturilor aferente locului și poziției care definesc identitatea socială a
individului a început să fie desemnat prin conceptul de stare (îndeosebi francezii, care
distingeau între: starea I – marea nobilime și clerul, starea II – mica nobilime, starea
III – orășenii și țărănimea, starea IV – țăranii iobagi. După revoluția burgheză, siste-
mul de valori asociate stărilor nu va mai fi exclusiv, el fiind înlocuit de alte valori
tipic capitaliste).
Acestea reprezintă punctele de plecare ale principalelor accepțiuni moderne care stau la baza definirii conceptului de statut social în științele moderne.
Se poate observa că, în momentul de față, definirea conceptului de statut social se realizează din perspectiva a diferite versiuni. Astfel, în științele socio-umane, de cele mai multe ori, statutul desemnează fie poziția unui individ sau grup într-un sistem social, fie locul față de distribuirea prestigiului în cadrul unui sistem social. Evaluarea acestei poziții poate fi,, subiectivă, cât și obiectivă și, prin aceasta, autoevaluarea unei persoane este strâns legată de evaluarea externă..”
Fiecare dintre aceste sensuri oferă un mod de explicare al conceptului de statut, niciunul însă oferind o abordare exhaustivă a conceptului.
Criticii au observat că, de-a lungul timpului, conceptul de status și-a pierdut din motiv el rămânând oarecum ambiguu. Totuși oamenii de știință, în virtutea salvării conceptude știință, în virtutea salvării conceptului, au încercat elaborarea unor definiții cât mai complexe în acest sens.
Ralph Linton (1966) a fost primul care a încercat definirea statusului ca ,, poziție în succesiuni ierarhice socio-profesionale”.
Pantelimon Golu (1974) spune ca statusul exprimă faptul că în cadrul grupurilor și colectivităților, comportamentele persoanelor se diferențiază potrivit pozițiilor, funcțiilor și locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri și situații sociale.
Pe lângă ideile de bază care stau la temelia definirii noțiunii de statut, nu trebuie uitat faptul că fiecare dintre aceste sensuri presupune, în esență, un set normativ ce caracterizează o persoană printr-un ansamblu de drepturi și obligații cu rol în reglarea interacțiunilor cu ocupanți ai altor statusuri.
Individul ocupă o poziție în spațiul social, în rețeaua relațiilor sociale în care e cuprins; are o anumită situație socială; deține, în ierarhia generală a societății, un anumit rang sau, în cadrul ierarhiei unor instituții determinate, un grad mai mic sau mai înalt; poziția, situația, rangul său îi conferă anumite drepturi( indiferent dacă acestea sunt statuate prin legi ori prin regulamente sau sunt sancționate doar prin puterea obișnuinței sau/și a conștiinței morale). Poziția, situația socială, rangul unui individ îi conferă acestuia anumite drepturi indiferent dacă acestea sunt impuse și sancționate prin legi sau prin puterea obișnuinței. Statusul constituie deci o poziție realmente determinată a individului. În aceasta poziție, el așteaptă și pretinde anumite comportamente și o anumită considerație din partea membrilor grupului luați aparte și a grupului dat în totalitatea sa.
De asemenea trebuie precizat, faptul că noțiunea de statut social nu înseamnă în mod implicit o poziție socială înaltă. Aceste poziții de statut social pot desemna, deopotrivă, o poziție mai înaltă sau mai joasă în ierarhia socială.
Având în vedere toate aceste aspecte considerăm că noțiunea de statut social se referă la poziția sau locul pe care un actor social îl ocupă în relația cu alții, în cadrul stratificării sociale sau în cadrul unei structuri sociale, el definind autopercepția, identitatea socială, reprezentarea socială, rolul explicit, drepturile și îndatoririle individului, precum și stilul de viață. O varietate de alți factori joacă însă un rol important în definirea statutului social incluzând fundalul familial, sexul, vârsta, originile etnice, educația, venitul, abilitățile, ocupația și multe altele.
1.2 Aspecte teoretice ale conceptului de “statut social”
Cel mai mic element al structurii sociale este statutul social. Statutul social, sau mai simplu, statutul, la modul cel mai simplificat, după cum s-a putut observa, poate fi definit ca poziție socială, nereducându-se totuși doar la aceasta.
Nici unul dintre noi însă, nu deține o singură poziție în societate sau, altfel spus, nu deține un singur status. De exemplu, sunt student dar, de asemenea, sunt soră, prietenă, verișoară, ș.a.m.d. .Toți deținem și suntem puternic influențați de un anumit număr de statusuri. Această multitudine de statusuri deținute de subiect, poartă denumirea de status general ,, configurație globală a gratificărilor ansamblului statutelor particulare care îi determină locul pe scara socială”, viața fiecărei persoane fiind organizată în jurul și de către setul propriu de statusuri.
Că ocupăm o diversitate de poziții sociale ce alcătuiesc statusul general este o realitate evidentă, însă extrem de importantă pentru că aceasta ne ajută să înțelegem mai bine propriul nostru comportament, precum și pe al celor din jurul nostru. Fiecare dintre noi ne comportăm diferit în funcție de statutul social pe care-l ocupăm într-un anumit spațiu și timp. Desigur, există o anumită consecvență în ceea ce facem, în varietatea de statusuri pe care le deținem .Ne comportăm diferit cu oameni diferiți și în situații sociale diferite, deoarece statusuri diferite implică și sunt definite de diferite seturi de așteptări.
Fiecare statut social conține un rol care-l însoțește și, care într-un mod foarte apropriat față de ceea ce termenul înseamnă pentru actorii de teatru sau film, poate fi definit ca ,,un pattern de comportamente așteptate și cerute de ocupanții unei anumite poziții sociale specifice” .
Un status presupune un set de obligații și expectații care trebuie îndeplinite, în virtutea poziției sociale pe care ne aflăm. Cum fiecare individ ocupă, în cadrul societății, un număr de statusuri sociale, tot astfel vom întâlni o varietate de diferite expectații comportamentale corespunzătoare statusurilor respective. Aceste expectații constituie un set de roluri, care poate fi definit ca totalitatea comportamentelor așteptate de fiecare actor social, ca rezultat al variatelor statusuri pe care le deține. Acesta este un concept important în existența umană.
Distincția dintre rol și status o introduce Ralph Linton(1936) rolul fiind considerat ,, aspectul dinamic al statusului˝ , punerea în vigoare a drepturilor și datoriilor asociate statusului social al indivizilor sau grupurilor umane.
Așadar, în esență, rolul este definit ca fiind ansamblul modelelor și normelor sociale asociate unui status anume: el se referă la totalitatea atitudinilor și comportamentelor pe care le cere, le așteaptă, sau le permite colectivitatea, individului, în cadrul statutului său. De fapt, una dintre cele mai importante probleme personale cu care fiecare individ se confruntă în mod repetat în cursul vieții este cum să-și organizeze viața astfel încât să minimizeze conflictele dintre diferitele roluri din cadrul setului de roluri. Acest fenomen reprezintă, în fapt, un alt concept care pare a fi evident, însă implicațiile sale în viața fiecărui actor social sunt profunde. În formele sale extreme acest conflict poate deveni o problemă serioasă: dacă persistă, în orice măsură, acesta poate începe să amenințe echilibrul emoțional, precum și propria identitate a individului; poate crea serioase probleme psihologice și crize.
O altă problemă referitoare la statusurile pe care un individ le ocupă precum și la rolurile sociale corespunzătoare pe care le desfășoară, este: cum reușește un individ să dețină aceste poziții sociale? Aici, de asemenea, răspunsul este evident, însă nu mai puțin semnificativ pentru a fi evident. Deși statusul social, așa cum am văzut, cuprinde o paletă largă de poziții, actorul social ajunge să dețină aceste poziții în două modalități: fie le ,, câștigă”, fie îi sunt atribuite din naștere. Aceste statusuri față de care individul nu are nici o putere se numesc statusuri alocate (prescrise) ele reprezentând acele poziții sociale bazate pe anumite caracteristici moștenite sau pe anumite caracteristici asupra cărora individul social nu poate deține nici un fel de control.
Un exemplu de astfel de statusuri îl reprezintă sexul unei persoane, rasa sau etnia acesteia.
Pe de altă parte, o poziție socială pe care o câștigăm poartă denumirea de statut social dobândit. Acesta poate fi definit ca acea poziție socială dobândită în raport de pregătire, de competențe sau de merite. Altfel spus ,, statutul poate fi câștigat prin calități și eforturi, în acest caz manifestându-se ca sursă de satisfacții personale, ca sistem de protector care permite individului să avanseze cu încredere în viață”.
Fiecare statut poate fi evidențiat prin expresia sa simbolică. Expresia simbolică a statusului reprezintă acele semne vizibile după care, în sistemul social dat, statusul individului poate fi identificat. Simbolurile statusurilor pot fi fie pozitive, fie negative; expresiile simbolice ale diferitelor statusuri putând fi relevate prin modalități vestimentare, sau detalii ale acestora (verighete, uniforma militară, insigne, grade, etc.).
O altă idee care trebuie relevată este aceea potrivit căreia unele statusuri sunt mai importante decât altele. Acestea sunt denumite statusuri principale și reprezintă statusuri care sunt dominante față de altele. Exemple de astfel de statusuri pot fi: rasa, genul, bogăția extremă sau dizabilitatea fizică.
Alți factori deosebesc între:
– statusuri de bază, acestea fiind legate de sex, vârstă, sau, în general, de caracteristici care nu pot fi modificate voluntar;
– statusuri generale, cum ar fi statusurile legate de profesie, ocupație. Ele imprimă urme adânci în structura persoanei;
– statusuri independente cum sunt statusurile de cumpărător, spectator, etc.; ele neimprimând nici o urmă în structura personalității individului.
O ultimă distincție, mai rar întâlnită, este aceea dintre ,, statusul obiectiv și statusul subiectiv sau dintre status ca autopercepție și status ca poziție socială determinată extern/ din exterior”
Această distincție este promovată în special de literatura de specialitate americană cercetătorii în domeniu punând un accent deosebit pe autoperceperea prestigiului. Astfel, dimensiunea subiectivă a statusului desemnează percepția personală a propriei poziții sociale iar cea obiectivă se referă la drepturile individului. Trebuie menționat faptul că toate aceste diferențieri de statusuri permit a se face o distincție și mai fină și de a ajunge la o înțelegere mai sofisticată a modului în care oamenii se autopercep sau îi percep pe cei din jur.
Așadar, statusul exprimă locul, poziția unui individ în cadrul grupului, iar rolul reprezintă aspectul dinamic al statusului, adică îndeplinirea acestuia, deci efectuarea de către individ a unei activități prin care să-și aducă propria contribuție la realizarea scopurilor grupului. Activismul persoanei se desfășoară în jurul statusului și include rolul.
1.3 Statut social, autoritate, prestigiu și putere
Definirea conceptului de statut social s-a realizat de-a lungul timpului prin prisma a diferite accepțiuni. În orice încercare de definire, noțiunea de statut social nu este prezentată izolat, ci în legătură cu alte concepte, cel mai des amintite fiind cele de prestigiu, autoritate și putere. Problema care se pune este ce reprezintă acestea în fapt, iar dacă într-adevăr există o conexiune între ele, care este aceasta.
După cum s-a putut observa statusul social a fost definit, în sens larg, ca reprezentând poziția generală a unui individ sau grup social față de ceilalți membrii ai societății sau față de un mediu al acesteia, aprecierea acestei poziții făcându-se în termenii de inferior-superior. Karl Marx a susținut că diferențele dintre persoane ar putea fi reflectate de diferențele economice dintre acestea, Max Weber susținând dimpotrivă că statusul sau onoarea reprezintă variabile de stratificare ce nu pot deriva direct din relațiile economice.
Diferitele statusuri sociale nu pot fi însă identificate cu clasele economice deoarece unele statusuri dețin un prestigiu social ridicat, statusul economic însă nefiind unul deosebit ( de exemplu olimpicii medaliați cu aur).
Ceea ce poate caracteriza însă un statut social ridicat este puterea de clasă de care vorbește Marx. Oamenii cu bani mulți, cu un ,, corp prefect”, cu un statut social ridicat, inteligenți, pot influența cu succes alți oameni, având deci mai multă putere care le permite să-și mobilizeze resurse pentru atingerea scopurilor, în ciuda rezistenței pe care ceilalți o impun. Căci, în esență, puterea este definită ca reprezentând abilitatea de a impune voința proprie asupra unui alt individ chiar dacă acesta încearcă să reziste. Nu se poate afirma despre o persoană sau un grup că are putere, fără a specifica în relație cu cine, și ce anume îi conferă acest atribut. Puterea acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată devine ,, autoritate˝.
Pentru a-i controla pe ceilalți trebuie să avem control asupra a ceea ce aceștia doresc fără a fi la rândul nostru controlați în vreun fel. ,, Puterea socială implică deci, două aspecte: în primul rând, abilitatea de a-i influența pe alții potrivit propriilor dorințe și interese și în al doilea rând, abilitatea de a rezista acestor activități din partea altora.” Fiind exercitată în societate sub diferite forme: coercitive (forță), economice (puterea banilor) și ideologică, ea reprezintă dinamica ce menține lumea socială în mișcare, influențând toate relațiile umane și modul nostru de a fi, precum și ceea ce devenim ca ființe sociale. La nivelul societății democratice, sistemul urmărește atingerea unui echilibru al puterii pentru toți oamenii, fiind totuși nevoie de oameni cu o mai mare putere care să conducă, dar care, la nevoie, să poată fi trași la răspundere și să li se poată cere să renunțe la aceasta. În realitate însă, puterea poate fi deținută la diferite niveluri. Ea ,,este transmisibilă, se poate schimba dintr-o formă în alta, poate fi activă sau aproape latentă, existând situații în care cei care o dețin nu sunt conștienți de aceasta sau când puterea deținută este mai slabă decât se dorește a fi văzută” ( cum este, de exemplu, în cazul politicii, afacerilor precum și al strategiilor militare).
Oamenii care urmăresc obținerea puterii au ca scop imediat garantarea prestigiului. Puterea de a influența sau impresiona determină prestigiul fiecărui statut social, exprimat prin consensul aprecierilor pozitive sau negative ale membrilor societății. Influența este asociată cu domeniul relațiilor de putere și conducere, dar se deosebește de acestea deoarece nu apelează la constrângere. Puterea și prestigiul nu se suprapun însă. Ele se diferențiază prin aceea că prestigiul se bazează mai puțin sau chiar deloc pe o atitudine coercitivă și mai mult pe charismă, pe reputația bazată pe inteligență, realizări sau caracter. Astfel, profesiile care se bucură de prestigiu au în comun patru elemente care, de asemenea, stau și la baza identificării statutului social, al gradului de putere și autoritate: sunt plătite mai bine, au nevoie de o pregătire vastă, implică o gândire mai abstractă și oferă un grad mai mare de autonomie.
Trebuie realizată o distincție între prestigiul social al statusului și prestigiul personal, primul fiind dobândit prin importanța socială ce este acordată funcției sau ocupației, prin poziția deținută de actorul social în cadrul structurii sociale sau a unui subsistem social iar cel de-al doilea decurgând din modul de îndeplinire a rolului , din calitățile sau defectele, precum și din strădania unui individ de a îndeplini cerințele statusului deținut. Aceste tipuri ale prestigiului constituie de fapt fundamentul obținerii autorității de către actorul social.
În timp ce statutul social, prestigiul statutului și rolul social determină dobândirea autorității de tip formal, autoritatea informală este,, rezultată din poziția reală câștigată într-un colectiv uman, din prestigiul dobândit în activitatea de fiecare zi” . De asemenea, sociologia consideră autoritatea ca fiind o formă particulară a puterii. Weber definește autoritatea ca putere recunoscută ca legitimă atât de cei cu putere cât și de cei fără putere.
Această scurtă analiza ne relevă faptul că cele patru atribute reprezintă de fapt părți ale aceluiași continuum fiind absolut necesar ca analiza poziției sociale să se realizeze prin raportarea concomitentă la acestea.
CAPITOLUL 2
PARTICULARITĂȚI ALE STATUTULUI SOCIAL AL
FUNCȚIONARULUI PUBLIC
2.1. Statutul social al funcționarului public
Diversitatea ființelor umane, care intră în alcătuirea colectivităților sau a societății, precum și maniera diferită de repartizare a resurselor, produc apariția unor inegalități sociale. Toate sistemele sociale sunt alcătuite din diviziuni care pot fi ierarhizate pe verticală, întemeiate pe vârstă, sex, religie sau pe faptul că o persoană lucrează mai mult decât alta,sau își alege o profesie care îi permite să exercite mai multă putere sau influență. Pentru a descrie aceste inegalității, în sociologie se utilizează termenul de stratificare socială. În literatura sociologică, ,, noțiunea de stratificare socială se aplică în cazul utilizării unor criterii specifice de clasificare, ca de pildă cele legate de putere, venituri, ocupații, prestigiu social, nivel de instruire.˝ Teoriile cele mai însemnate despre stratificare sunt cele elaborate de Karl Marx, Max Weber și Talcott Parsons. Marx pune accentul pe conceptul de clasă, pe care îl consideră a fi o caracteristică obiectivă a structurii economice a societății , realizând astfel o dihotomie între cei care posedă și cei care nu posedă capital. Weber acceptă o poziție similară, dar aduce în discuție alte două criterii, la fel de relevante: Statul și partidul. Parsons consideră că sistemul de ierarhizare socială este bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăți, aducând în discuție calitățile individuale, performanța și competența. Cel mai des întâlnite sunt sistemele de stratificare bazate pe caste și clase. În clasa socială stratificarea se realizează funcție de criteriile principale, cum sunt: posesiunea averii, ocupația și stilul de viață.
Altfel spus, poziția unui individ într-o clasă este bazată pe statutul social dobândit, la care se ajunge, într-o oarecare măsură, prin eforturile și deciziile fiecăruia. Clasele existente în societățile „occidentale” contemporane sunt: clasa de sus(cei bogați, patronii și industriașii și persoanele cu funcții executive la nivel înalt), clasa de mijloc (majoritatea funcționarilor sau a celor cu profesii liberale) și clasa muncitoare, a cărei ocupație este preponderent manuală.
O altă problemă ce considerăm că ar trebui clarificată înainte, și pentru a specifica clar statutul social al funcționarului public constă în a face deosebirea între noțiunea de clasă socială, clasă economică, societate de status și, în cele din urmă, categorie socioprofesională. Asta pentru că funcționarul public face parte din toate aceste forme de clasificare, ceea ce diferă fiind criteriile de diferențiere, variabilele.
Dacă din punctul de vedere al clasei sociale, funcționarul public este încadrat în clasa mijlocie, din ce clasă economică ar putea face el parte? Distincția o face M. Weber în funcție de variabila venituri, clasele economice fiind în acest sens, clasa posesorilor și clasa producătorilor. Acestea fiind arătate ne putem întreba unde se încadrează, totuși funcționarul public? M. Weber adaugă clasei producătorilor o clasă economică independentă, mai sus numita ”clasă de mijloc” (țăranii, artizanalii independenți si funcționarii).
Dacă vrem să încadrăm funcționarii într-o categorie de status, trebuie să știm că, criteriul statusului este, așa cum preciza Weber, privilegiul, respectiv „pretenția pentru o considerație socială”, iar privilegiul se naște dintr-un mod de viață, dintr-un tip de educație sau din prestigiu profesional. Un exemplu de transformare dintr-o societate de clasă într-o societate de status,care are legătură cu întemeierea unui statut social al funcționarului public, este, în secolul trecut, apariția noii clase de mijloc americane, denumite de C. W. Mills„ gulerele albe”. Acestea erau denumite astfel pentru a fi deosebite de „bluzele albastre”, clasa muncitoare. Această nouă clasă derivă din transformarea vechii clase de mijloc prin înlocuirea proprietății cu o nouă axă de stratificare socială, ocupația. Din punct de vedere economic ei au aceleași condiții de existență ca și „bluzele albastre”, dar din punct de vedere al modului de viață diferențele rămân frapante. Un funcționar poate câștiga chiar mai puțin decât un muncitor, dar comportamentul lui de consum, cultural va rămâne esențialmente diferit. Grija lui principală va fi aceea de a-și păstra „prestigiul” de ,,guler alb”. „În viitorul apropiat”, scria Mills, la începutul anilor ´50, ,, gulerele albe” vor continua să mărșăluiască pe drumul prestigiului, dar în viitorul mai depărtat ele vor urma căile puterii, căci, în final, puterea este cea care determină prestigiul.” Se pare că a avut dreptate, deoarece, într-adevăr, funcționarii publici de astăzi, administrația publică din care fac ei parte( așa cum am arătat în capitolul anterior ) deține o anumită formă de putere incontestabilă, dar pe care, însă, o vom aborda puțin mai încolo.
Dacă până acum am încercat să delimităm categoria funcționarului public, arătând apartenența lui la o clasă socială(clasa mijlocie), încadrarea într-o clasă economică (cea a producătorilor negativ privilegiați, dar având tendința de a forma totuși o clasă economică independentă, clasa de mijloc), am abordat și apariția, din punct de vedere sociologic și istoric, a funcționarului public prin „introducerea” lui în clasa „gulerelor albe” delimitând în acest fel categoria de status. Toate aceste delimitări au fost făcute în vederea stabilirii evoluției istorice a statutului social al funcționarului public. Însă pentru a putea identifica obiectiv statutul social al funcționarului public, categoria din care face parte acesta trebuie încadrată într-un nou concept și anume acela de categorie socioprofesională.
Acest sistem de clasificare, pe categorii socioprofesionale, reprezintă rezultatul unei lungi acumulări istorice. O astfel de clasificare se referă la dimensiuni multiple: ea este deopotrivă o clasificare a meseriilor, o ierarhie a aptitudinilor și calificărilor, o scară a statutelor sociale. ,,Categoriile socioprofesionale au ca scop clasificarea ansamblului populației active a unei națiuni într-un număr restrâns de categorii mari, cu o anumită omogenitate socială. În 1982, s-a realizat o nouă nomenclatură a „profesiunilor și categoriilor socioprofesionale”. Nomenclatura corespunde unor cuvinte uzuale din limba unei societăți( muncitori, funcționari, cadre superioare etc.), astfel încât persoanele care aparțin acestor categorii vor avea tendința să utilizeze acești termeni pentru a desemna situația lor profesională. Profesia poate fi abordată ca o formă de activitate dintre multe altele în contextul global al diviziunii sociale a muncii.
Consider că ocuparea unui post de funcționar public poate fi asociată cu exercitarea unei profesii. Asta deoarece funcția în discuție îndeplinește cele trei criterii întâlnite în majoritatea definițiilor profesiei: ,,specializarea cunoașterii; o pregătire intelectuală de nivel superior; un ideal profesional, care necesită stabilirea unui cod de deontologie.”
Astfel, există reguli și norme precise care guvernează exercitarea funcției publice, stabilite în diferite legi, cea mai semnificativă dintre ele fiind Statutul funcționarului public. Acesta a intrat în vigoare la 8 decembrie 1999 și reprezintă legea cadru a funcției publice în România. Prin Statut al funcționarilor publici înțelegem ansamblul de reguli referitoare la situația funcționarilor conținând toate drepturile și obligațiile funcționarului ce sunt create și organizate în vederea realizării puterii publice.
Pentru a observa atât legislația privitoare la funcționari și influențele pe care aceste reglementări le-au avut asupra statutului lor social, ar trebui să facem o mică incursiune în trecut. Pentru aceasta am crezut de cuviință că afirmațiile unui președinte al Consiliului Științific al Institutului de Științe Administrative al României, Antonie Iorgovan, sunt edificatoare. „Această țară a avut o tradiție extraordinară în ceea ce privește reglementarea și grija față de persoanele care reprezentau, într-un fel sau altul, statul român. În perioada interbelică, când trecea un magistrat pe stradă, lumea se dădea la o parte, în semn de respect. Exista un statut foarte clar. De asemenea, când trecea un funcționar din bancă, din minister, de la primărie, era același respect, pentru că, în baza Constituției din 1923, a fost foarte clar un statut al funcționarilor publici; se publicau posturile și așa mai departe. Războiul și toate nenorocirile care au urmat au avut ca efect, între altele, ca efect negativ, distrugerea încrederii și, de fapt, desființarea acestui cod de profesioniști. Codul socialist al muncii a mers pe filosofia epocii, că toți, de la cei care lucrează în fabrică până la oamenii care sunt în jurul șefului statului, sunt în egală măsură oameni ai muncii și li se aplică Codul muncii. Noțiunea de funcționar era considerată o noțiune burgheză… și așa mai departe. În sfârșit, încet-încet, după Revoluție, dar cu greu, am intrat în matca firească. În Constituția din 1991 se prevedea necesitatea statutului funcționarilor publici, din păcate a durat cam mult și această întârziere ne-a costat și probabil că ne mai costă. Abia în 1999, deci la 8 ani de la adoptarea Constituției, România, în sfârșit, adoptă un statut.”
Un alt criteriu îndeplinit de funcția publică, prin care se poate dovedi că aceasta face obiectul unei profesii este cel ce presupune o pregătire intelectuală de nivel superior. Într-adevăr, o condiție de bază impusă unei persoane fizice care accede într-o funcție publică este ca aceasta să îndeplinească condițiile de studii impuse de lege pentru funcția publică și, mai apoi, „funcționarii publici au îndatorirea să își perfecționeze pregătirea profesională fie în cadrul autorității sau instituției publice, fie urmând cursuri de perfecționare organizate în acest scop.”
În fine, un ultim criteriu ce necesită a fi îndeplinit pentru a asocia funcția publică unei profesii este cel care presupune existența unui cod deontologic. Și, așa cum se cunoaște, există un astfel de cod deontologic numit Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduita a funcționarilor publici. Acest cod de conduită reglementează normele de conduită profesională a funcționarilor publici ce sunt “ obligatorii pentru funcționarii publici, precum și pentru persoanele care ocupă temporar o funcție publică, din cadrul autorităților și instituțiilor publice.”
Așadar, combinând teoriile cele mai însemnate despre stratificare, elaborate de Karl Marx, Max Weber și Talcott Parsons putem spune că, referindu-ne la statutul social al funcționarului public, acesta este determinat de următoarele aspecte:
• Situația politico-juridică a individului cu drepturile și îndatoririle sale de membru al diferitelor micro și macrocolective;
• Situația profesională (calificare, specialitate, volumul muncii prestate și capacitățile solicitate de profesiune;)
• Poziția economică reală a persoanei (proprietatea, venitul general al familiei, locuință, buget, consum, etc.);
• Statutul cultural ( raportarea individului la valorile culturale;)
• Poziția socială a familiei persoanei în cauză și poziția acesteia în familie
Fiecare dintre acești factori intervin în conturarea și definirea unui statut social specific al funcționarului public, cu anumite particularității. Voi prezenta detaliat, pe rând, toate aceste variabile ce nuanțează orice statut social, deci, implicit pe cel al funcționarului public.
2.1.1. Situația politico-juridică a funcționarului public
Atunci când ne referim la situația politico-juridică a funcționarului public în perioada actuală, cu drepturile și îndatoririle sale în calitate de cetățean al statului român, putem observa că aceasta este bine reglementată prin prevederile legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Acest Statut al funcționarului public era esențial să fie adoptat, deoarece, pe lângă funcția lui legislativă mai are și rolul de a contribui la formarea statutului social al oamenilor statului. Și, probabil că înainte de toate, dreptul primordial de care trebuie să se bucure un funcționar este dreptul la respect. Chiar dacă acest drept nu este statuat în vreun document oficial specific funcționarului public, el este aplicabil tuturor ființelor umane, fiind un drept al omului. Abordând problema drepturilor funcționarilor publici trebuie să subliniem că, așa cum se susține în realitatea juridică, nu există drepturi și obligații independente unele de altele.
Funcționarii publici au, în considerarea calității lor de angajați, drepturi generale, cum ar fi: dreptul la salariu, la concedii de odihnă, medicale sau de studii, asistență medicală, pensie etc. Dacă instituția publică, națională sau europeană, are dreptul să ceară de la funcționarul său un comportament profesional și extraprofesional adecvat, în mod similar, funcționarul public este îndreptățit să pretindă și să obțină de la instituția publică în care este încadrat recunoașterea și respectarea drepturilor sale garantate de lege.
Din perspectiva prevederilor legale, drepturile funcționarilor publici din România sunt stipulate în Legea nr. 188/1999, iar drepturilor funcționarilor publici comunitari sunt prevăzute în Statutul funcționarilor publici europeni. Funcționarii publici au în condițiile legii o serie de drepturi de natură politică, economică și socială. Aceste drepturi sunt determinate pe cale generală, impersonală și unilaterală pentru toți funcționarii publici.
Așadar, se poate spune că drepturile funcționarilor publici pot fi împărțite în două categorii:
• drepturi pe care le au funcționarii în legătură cu funcția pe care o exercită;
• drepturi pe care le au funcționarii în legătură cu profesia.
Odată cu numirea pe funcție și investirea cu competență, funcționarul are dreptul la exercitarea funcției sale – trebuie să fie respectat ca persoană, să i se respecte dispozițiile, să i se înlesnească realizarea funcției.
În ceea ce privește drepturile funcționarilor în legătură cu profesia, trebuie observat că toate funcțiile publice au caracter profesional, pentru fiecare în parte este necesară îndeplinirea unor condiții de studii. Totodată, trebuie subliniat accentul pe care atât legislația europeană, cât și cea națională îl pune pe perfecționarea pregătirii profesionale a funcționarilor publici, aceștia fiind sprijiniți de către entitățile publice în realizarea acestui drept.
Prevederile legale, referitoare la drepturile de care beneficiază funcționarii publici sunt concepute în scopul de a-i stimula și motiva prin crearea de condiții optime necesare exercitării funcțiilor de serviciu, prin garantarea drepturilor de asistență socială adecvată, precum și prin protecția juridică oferită acestei categorii de personal care își desfășoară activitatea pentru organizarea executării și executarea în concret a legilor.
Referindu-ne strict la situația politică a funcționarului public, trebuie să analizăm acele drepturi politice specificate în Statut cât și gradul de implicare a politicii în procesul de luare a deciziilor în administrație, deci gradul de „politizare” al funcționarului public.” „Supunerea acțiunii administrative la politică, consecința necesară a statului de drept, înseamnă că acțiunile întreprinse de administrația publică sunt supuse deciziilor politice. Valorizând clientelismul intern sau extern, supunerea față de politică impune administrației costuri mai mari decât în cazul firmelor private. Însăși conceperea programelor publice se bazează pe considerente de ordin politic; interesele apărute aici sunt extrem de puternice și se referă la grupuri și indivizi diverși, din interiorul și exteriorul administrației, iar interacțiunea lor conduce la schimbări masive în definirea agendei administrative “. Dacă există o administrație total la dispoziția puterii publice apare pericolul unor disfuncționalități în exercitarea atribuțiilor funcționarilor. Însă, și invers, o protecție absolută poate crea unele blocaje în aplicarea deciziei politice din partea funcționarilor. Fără îndoială, luarea deciziilor în administrație este influențată de politic, se plasează într-un context specific caracterizat de constrângeri artificiale de timp datorită proceselor electorale .
Modelul optim românesc este foarte drastic, politicul trebuind să aibă o marjă legală foarte îngustă în sfera activității funcționarului. Așadar, existența Statutului împiedică instalarea totală a arbitrariului politic și la protejarea funcționarilor. Protejarea se referă fie la influența prea mare pe care ar putea să o aibă o anumită guvernare în administrație, fie la modificările nefaste pe care un mediu politic nou le-ar putea face asupra administrației, care, în principiu ar trebui să fie autonomă. Din fericire însă, Statutul funcționarilor publici are puterea și menirea de a proteja drepturile politice ale acestora.
Astfel, dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, cu excepția câtorva categorii de funcționari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale, în considerarea importanței activității desfășurate, pentru promovarea interesului public care trebuie să primeze în dauna celui privat. Acest drept social-politic este consecința dreptului constituțional al liberei asocieri în partide politice, sindicate și alte forme de asociere. În baza acestui drept funcționarii publici pot în mod liber să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora. Chiar dacă funcționarilor publici le este garantat dreptul de a se afilia în organizații sindicale, sistemul birocrației de stat este puțin propice dezvoltării acestor organizații. Potențialii membrii sunt răspândiți în grupuri mici, în contact direct cu structurile ierarhice superioare. Din start nu se poate vorbi, în cazul instituțiilor publice, despre mari structuri sindicale care să se poată constitui în factori de presiune stradală pentru guvernanți. Mai curând poate fi vorba despre parteneri de dialog și presiune cel mult juridică.
Un alt drept “politic” al funcționarilor publici prevăzut în Statut este și dreptul la grevă. Acest drept este recunoscut în condițiile legii speciale cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public, ca o garanție pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale funcționarilor publici. Doctrina juridică combate dreptul la grevă al funcționarilor publici. La fel și unii autori, sunt împotriva dreptului la grevă al funcționarilor publici, pentru că, spun ei, „nu se poate admite ca unele autorități ale statului – cum ar fi cele care asigură paza frontierelor țării ori ordinea și liniștea publică sau pregătirea pentru apărare a statului, să intre în grevă”, dar dacă aceasta este voința legiuitorului, o respectă.
Dacă dreptul la vot este un drept general garantat prin constituție, deci el fiind și un drept al funcționarului, un drept specific este acela de a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică, cu excepția funcționarilor publici civili din ministerele privind apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională (art. 33).
Privitor tot la situația politică a funcționarului public, în exercitarea funcției publice, acestora” le este interzis: să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice; să furnizeze sprijin logistic candidaților la funcții de demnitate publică; să colaboreze, în afara relațiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac donații sau sponsorizări partidelor politice; să afișeze, în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, insemne sau obiecte inscripționate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaților acestora.”
Din punct de vedere juridic, în momentul actual, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede că răspunderea juridică a funcționarilor publici poate fi angajată prin raportare la două categorii de fapte ilicite: cele săvârșite ca simplu cetățean, care atrag răspunderea de drept comun, în diferitele forme (penală, civilă, contravențională )și cele săvârșite în calitate de funcționar public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu și/sau în legătură cu acesta, fapte ce atrag formele de răspundere specifice funcționarului public(răspunderea disciplinară,răspunderea contravențională, răspunderea civilă, răspunderea penală )
Cred că nu are o importanță prea mare să descriem procedurile de aplicare a sancțiunilor sau căile de atac ale funcționarului, ci, mai ales, trebuie precizat că acesta are aceleași drepturi judecătorești ca orișicare cetățean român: dreptul la un proces echitabil, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, dreptul de a introduce un recurs, dreptul la prezumția de nevinovăție etc.
Situația politico-juridică a individului, respectiv a unui funcționar public cuprinde, pe lângă drepturi, și anumite îndatoriri de membru al colectivului din care face parte, respectiv îndatoriri specifice unui funcționar din administrația publică. Una dintre obligațiile funcționarului public, strict legată de statutul lui politic, este aceea că în exercitarea atribuțiilor ce le revin, funcționarii se abțin de la exprimarea
sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic ori să facă parte din organe de conducere a partidelor politice. Celelalte obligații precizate în Statut vor fi prezentate corelat cu alte aspecte ce determină statutul social al funcționarului public.
2.1.2. Situația profesională a funcționarului public
În ceea ce privește situația profesională, acesta fiind un alt aspect important în stabilirea statutului social al funcționarului public, aici se face referire la calificare, specialitate, volumul muncii prestate și capacitățile solicitate de profesiune. Astfel, în toate profesiile se aplică prevederile Codului Muncii, referitor la” totalitatea raporturilor individuale si colective de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii”.
Însă, oricare categorie profesională are propriile ei specificații legale privind atribuțiile, responsabilitățile și natura muncii prestate de către angajați. Astfel, funcția publică este văzută ca o meserie de contact cu publicul (funcțiile de ghișeu, funcțiile prin care se realizează anumite prestații în favoarea cetățenilor, funcțiile prin care se exercită controlul de vamă, de bilete de tren etc.);meserie tehnică, dificilă și adesea periculoasă, funcționarul nefiind într-un raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferată ce dirijează circulația trenurilor);mijloc de exprimare a autorității, funcție ce le dă funcționarilor anumite satisfacții;funcția publică este privită prin natura sa ca o funcție socială; aceasta implică de la început ca acela care o exercită să aibă o veritabilă vocație de a se preocupa de cauza publică.
Regula de bază pentru a fi un adevărat profesionist este să îndeplinești atribuțiile și responsabilitățile stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor ce-ți sunt atribuite, și, mai ales, îndeplinirea anumitor condiții de bază. În cazul de față, accesul la funcția publică prevede următoarele condiții de bază pe care să le îndeplinească cei ce vor ocupa funcția: cetățenie română și domiciliul în România; cunoașterea limbii române, scris și vorbit; are vârsta de minimum 18 ani împliniți și are capacitate deplină de exercițiu; îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică și îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice. Pe lângă condițiile de studii prevăzute, în același timp, pentru a avea acces la funcția publică, funcționarii, de fapt viitorii funcționari, au nevoie de o cultură generală temeinică (ceea ce presupune cunoașterea valorilor majore ale spiritului uman); o bună pregătire juridică (absolut necesară); competență tehnică în domeniul în care vor lucra, precum și o anumită vocație administrativă ce va trebui cultivată pentru munca organizatorică, atât de esențială în administrația publică. Aceste elemente nu pot constitui decât începutul, baza de plecare în formarea funcționarilor pentru administrația publică. În unele cazuri, pentru ocuparea unei funcții, pot fi stabilite prin lege și alte condiții, cu privire la vârstă, aptitudini, cunoașterea unei limbi străine, etc.
Funcționarii publici sunt recrutați din rândurile salariaților, cu sarcina de a servi interesele generale ale societății, fiind ei înșiși salariați. Însă există diferențe între „regimul statutar al funcționarilor publici și regimul contractual al celorlalte categorii de salariați, pentru că, funcționarul public aparține ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de salariat. Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a statutului funcționarului public este cel al legii organice, este subliniată și importanța deosebită pe care funcția publică și funcționarul public le au în sistemul constituțional și legal.” Diferențe semnificative sunt și între funcționarul public și demnitarul public (președintele României, deputații și senatorii, miniștrii, președintele Consiliului județean, consilierii Consiliului județean, prefectul, primarul, consilierii locali). Legea 188/1999 face precizarea că persoanele numite sau alese în funcție de demnitate publică nu intră sub incidența dispozițiilor ei. Este așadar necesar a se specifica categoriile de salariați care pot fi numiți funcționari publici, ce intră sub incidența Legii 188/1999. Această enumerare se va găsi sub forma unei liste cuprinzând funcțiile publice la Anexa nr. 1.
Totuși trebuie specificat că totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală constituie Corpul funcționarilor publici.
Corpul funcționarilor publici este alcătuit din funcționarii publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală, din cadrele; din corpul magistraților; precum și funcționarii publici, cu statute speciale, din: a) structurile de specialitate ale Parlamentului României; b) structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale; c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ; d) serviciile diplomatice și consulare; e) autoritatea vamală: f) poliția și alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor: g) alte servicii publice stabilite prin lege cum ar fi: Consiliul Concurenței. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Consiliul Național al Audiovizualului. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ș.a.” Așadar, Corpul funcționarilor publici din țara noastră cuprinde totalitatea funcționarilor publici, și nu numai pe aceia din autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.
Dezvoltarea și gestionarea unui corp profesionist de funcționari publici este de datoria Agenției Naționale a Funcționarilor publici. Atribuțiile acestei instituții sunt vaste privind în primul rând implementarea și monitorizarea prevederilor Legii 188/1999. Rolul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici este și acela de a coordona și monitoriza aplicarea prevederilor referitoare la standardele de conduită. Astfel, rolul A.N.F.P. este foarte important deoarece ea trebuie să asigure profesionalizarea și modernizarea administrației.
Așa cum am precizat anterior, atunci când ne referim la statut social luăm în calcul situația profesională iar aici un aspect major îl constituie calificarea.
Legea nr. 188/1999, republicată, cât și alte acte normative impun ca persoana fizică ce urmează să devină funcționar public să posede anumite studii ( superioare, superioare de scurtă durată, liceale sau postliceale ), iar unele acte normative cer o anumită pregătire de specialitate, cum ar fi: jurist, economist, medic, inginer ș.a. După criteriul studiilor necesare pentru ocuparea unei funcții publice, funcționarii publici se împart în trei clase: clasa I (funcționari publici cu studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență), clasa a II-a (funcționari publici absolvenți de studii superioare de scurtă durată) și clasa a III-a (funcționari publici absolvenți de studii medii);
Acest criteriu al studiilor poate fi explicat în sociologie ca fiind un filtru care simulează procesul de atribuire a statusurilor sociale în funcție de nivelul de “instrucție”. Astfel, R. Boudon considera că “ societatea industrială avansată cere indivizi cu un nivel înalt de calificare, așa că nivelul instrucției influențează direct statusul social al indivizilor.” Tot el spunea că ,,absolvirea unei școli, adică diploma nu-i conferă individului automat un status profesional corespunzător, ci doar un bilet de prioritate în ierarhia socială”
Tot legea mai sus amintită precizează și modul în care se face selecția viitorilor funcționari;” intrarea în corpul funcționarilor publici se face numai prin concurs organizat de autoritatea sau instituția publică interesată.” Numirea funcționarilor publici într-o funcție, precum și avansarea lor se face, de regulă, prin concurs. Procedeul concursului face posibilă exercitarea unui larg control al opiniei publice asupra felului în care sunt ocupate funcțiile din administrația publică. Concursul are la bază principiile competiției deschise, transparenței, meritelor profesionale și competiției precum și cel al egalității accesului la funcțiile publice, pentru fiecare cetățean care îndeplinește condițiile legale și constă în 3 etape, după cum urmează: selectarea dosarelor de înscriere; susținerea probei scrise; interviul.
Un concurs pentru recrutarea și promovarea funcționarilor în administrația publică nu trebuie să se bazeze pe probe de memorie și cunoștințe enciclopedice, ci să recurgă la probe practice pentru a se vedea cum gândesc, pentru a distinge puterea lor de elaborare, capacitatea de alegere a variantei optime pentru o multitudine de soluții posibile; acei ce candidează la funcții de execuție trebuie să fie verificați în legătură cu soluționarea problemelor curente, întocmirea unor acte administrative simple și efectuarea unor operații administrative.
În urma promovării concursului de intrare în corpul funcționarilor publici urmează perioada de stagiu care este etapa din cariera funcționarului public cuprinsă între data numirii ca funcționar public debutant și data numirii ca funcționar public definitiv. Această perioadă de stagiu are ca obiect “confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcționarilor publici debutanți în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilitățiilor unei funcții publice, formarea lor practică, însușirea specificului activității autorității în cadrul căreia își desfășoară activitatea, precum și a exigențelor administrației publice”
Cariera în funcția publică este, cu siguranță, unul dintre indicatorii situației profesionale. “Cariera cuprinde ansamblul situațiilor juridice și efectele produse, care intervin de la data nașterii raportului de serviciu până în momentul încetării acestui raport.” Structura carierei funcționarilor publici este următoarea: grade, clase, trepte. Modalitățiile de dezvoltare a carierei în funcția publică sunt promovarea într-o funcție superioară și avansarea în gradele de salarizare.
Principiile care stau la baza organizării și dezvoltării carierei în funcția publică sunt următoarele: competența; competiția; egalitatea de șanse; profesionalismul; motivarea( în vederea dezvoltării carierei, autoritățile publice au obligația să identifice și să aplice instrumentele de motivare morală și materială a funcționarilor publici, precum și să sprijine inițiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora); transparența .
Stabilirea posibilitățiilor de carieră în funcția publică se realizează anual prin planul de ocupare a funcției publice care se elaborează de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Tot privind situația profesională a funcționarului public putem aminti că aceștia au dreptul de a-și perfecționa în mod continuu pregătirea profesională. Acest drept poate fi transformat și într-o datorie, aceea că funcționarul public este obligat să urmeze forme de perfecționare profesională . În sociologie aceasta se traduce ca fiind o „cerință a oricărei deontologii, dobândirea și ținerea la zi a calificării corespunzătoare profesiunii respective. Pregătirea și calificarea profesională dobândită în școli, în copilărie și tinerețe constituie baza necesară, nu însă și suficientă a desfășurării unei activități sociale corespunzătoare. Un important element al conștiinței profesionale este îndatorirea de autoperfecționare a individului.”
O specificare care se cere a fi făcută este aceea privind specializare funcționarului public; este acesta specialist sau generalist. Posibilitățiile sunt ca, fie funcționarii să se specializeze strict într-un domeniu îngust (această specializare nepermițând transferul dintr-un domeniu în altul) fie funcționarii să se miște foarte mult între instituții, trecând, spre exemplu, de la Finanțe la Externe sau Apărare, păstrând toate beneficiile și gradele obținute. Este greu de definit unde se află exemplul românesc.,, Din partea opiniei publice există o presiune explicită către specializarea strictă. Se pare că această perspectivă este extinsă și asupra funcționarilor publici, care trebuie să se specializeze. Nu se cunosc cazuri de funcționari care trec dintr-un domeniu în altul.”
Cu toate acestea, legea 188 are mai multe elemente care par a descrie mai mult un model generalist decât unul specializat: Unul dintre aceste elemente ar fi sistemul de salarizare care este unul unitar, în funcție de clase, grupe și trepte, indiferent de domeniul de activitate.
Se pare că, în pofida unei concepții publice despre funcționar ca o persoană specializată, legislația promovează un sistem generalist.
Evaluarea performanțelor profesionale ale funcționarilor publici se face anual. În urma evaluării performanțelor profesionale individuale, funcționarului public i se acordă calificative. Rezultatele obținute la evaluarea anuală conferă funcționarului următoarele drepturi: să avanseze în gradele de salarizare corespunzătoare funcției publice deținute și să primească recompense morale și materiale pentru rezultatele deosebite ale activității lui.
Aici putem face referire la perspectiva funcționalistă a lui Parsons. Acesta spunea că stratificarea socială se face pe un ansamblu de valori supreme ale societății, iar această societate,, va recompensa și privilegia statutul dobândit de un individ ca rezultat al propriilor sale acțiuni (diplomă, medalii, succes financiar), în detrimentul statutului atribuit, ce vizează caracteristici pe care un individ nu le poate controla sau schimba.”
Deoarece „orice grup social este întotdeauna un corp social stratificat și nu există un grup social care să rămână plat, adică în care toți membrii să fie egali” schimbarea permanentă a profilului unui grup se realizează prin mobilitate socială.” ,,Când nivelurile sunt diferite avem de-a face cu mobilitate verticală,” un mod de realizare a mobilității verticale în funcția publică fiind promovarea. Aceasta și avansarea în gradele de salarizare unele dintre drepturile de care beneficiază funcționarul. Promovarea poate fi definită ca modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții superioare vacante.
Pentru a înțelege importanța conceptului de promovare din punct de vedere sociologic, trebuie făcută legătura acestuia cu conceptul de statut social. După ipostazele în care statutul social se realizează, avem status real și status anticipat (statusul la care aspiră, pe care și-l dorește individul). Aspirația spre statusuri superioare devine la un moment dat o trebuință a personalității, unul din motivele dezvoltări sale sociale. De aceea, consider că promovarea este un mod de dezvoltare socială. Funcționarul are în fața o “carieră” în cadrul ordinii ierarhice a serviciului public. El avansează de la o poziție inferioară, puțin importantă și slab plătită, la poziții superioare. Funcționarul mediu își dorește o fixare mecanică a condițiilor de promovare: dacă nu a funcției, cel puțin a treptelor de salarizare. El dorește stabilirea acestor condiții în funcție de vechime sau conform gradațiilor obținute într-un sistem dezvoltat de examinări.
Tot privitor la stratificarea pe verticală putem face referire la o obligație a funcționarului public, dar care poate fi întâlnită și în alte forme de organizare ierarhică, subordonarea, altfel spus funcționarul este obligat ,, să se conformeze dispozițiilor date de către funcționarul căruia îi este subordonat direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că această dispoziție este ilegală.”
După modalitatea de acces și promovare în sistem există două modele:
Flexibil – promovarea rapidă în ierarhie este mai facilă, vechimea este un criteriu de avansare inferior competenței. Practic, vechimea este un avantaj numai pentru că examenele prin care se avansează în ierarhie cuprind și probe care cer experiență. În aceste sisteme, examenele care se organizează periodic sunt singurele criterii care asigură promovabilitatea (exemplu tipic este Marea Britanie )
De carieră – vechimea are o mai mare importanță, fiind criteriul principal pentru care se asigură sporuri salariale și accesul în trepte superioare. Examenele organizate au numai rolul de a certifica gradul la care funcționarul ajunge prin vechime.”
Interpretarea asupra legii 188 este echivocă, părerile specialiștilor fiind împărțite.Putem afirma mai degrabă că avem un model hibrid, cu accent mai mare pus pe sistemul de carieră. În practică, se pare că sistemul va funcționa ca unul de carieră, dată fiind compatibilitatea sporită a acestuia cu practicile birocratice de la noi și cu sistemul general de drept practicat. Interesant este că una dintre cele câteva modificări aduse legii 188 reduce cele 18 trepte ierarhice preconizate în legea inițială la numai 9, conferind sistemului o flexibilitate mai mare. Deși modelul flexibil de promovare pare mai atractiv( îndeosebi pentru atragerea tinerilor de valoare), se poate aprecia că, în condițiile subiectivismului și ale altor deficențe care se prezintă în sistem un model de carieră are mai mari șanse să funcționeze în România.”
În scopul asigurării gestionării eficiente a resurselor umane, precum și pentru urmărirea carierei funcționarului public, autoritățile și instituțiile publice întocmesc dosarul profesional pentru fiecare funcționar public.
In H.G. nr. 1209/2003 se prevede că,,funcționarii publici de execuție care dobândesc o diplomă de studii de nivel superior în specialitatea in care își desfășoară activitatea pot participa la concursul sau examenul pentru promovarea într-o funcție publică vacantă de nivel superior.”
Astfel, diploma are rolul de a-i conferi individului un statut social corespunzător, situație care se adaptează modelului de carieră în promovare, și, implicit birocrației. Însă modelului flexibil de promovare îi corespunde, mai degrabă, meritocrația. Acest termen desemnează ,,o ierarhie de posturi și locuri care rezultă din aplicarea principiului: fiecare după talentele și meritele sale. Deși sugerează o repartiție a posturilor în funcție de eforturi, de muncă, de interesul fiecăruia, de fapt el desemnează o stare socială în care ierarhia pozițiilor o imită exact pe cea a calităților individuale(talente sau merite) sau, mai simplu, o stare în care domnește egalitatea șanselor. Meritocrația este inegalitară, dar această inegalitate este rezultatul unei competiții în care rezultatele sunt inegale, dar cu șansele egale la plecare.”
Așa cum am precizat la începutul acestui capitol, atunci când definim profesia, oricare ar fi ea, ne referim și la specializarea cunoașterii, ce provoacă o determinare precisă și autonomă a regulilor de activitate, cât și la existența unui ideal profesional, ce necesită stabilirea unui cod de deontologie. Aceste criterii se aplică si profesiei de funcționar public. Așadar, privitor la regulile de activitate, funcționarul public este ,,dator să îsi îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcționarilor publici”. Dacă facem referire la prestigiul profesional al unei categorii ocupaționale, în cazul de față la cel al funcționarilor publici, putem spune că acesta scoate în evidență componente cum ar fi: calificare, putere, venituri, importanța pentru individ și pentru societate. Astfel,” prestigiul este reflexul în conștiința socială a aspectelor obiective ale poziției deținute și activității desfășurate în cadrul acesteia de către individ. Considerația de care se bucură individul în grup și societate, în virtutea statutului său, constituie un important factor al integrării sale echilibrate în societate și, totodată, al echilibrului său lăuntric.”
Aceste reguli de activitate trebuie aplicate în activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică și sunt următoarele: punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative; elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora; elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor, precum și a documentației privind aplicarea și executarea legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice; consilierea, controlul și auditul public intern; gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare; colectarea creanțelor bugetare; reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept.
Tot privind situația profesională trebuie să facem referire și la volumul muncii prestate. “Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.” Astfel, funcționarul are un program de muncă asemănător celorlalte categorii profesionale.
2.1.3. Poziția economică reală a persoanei
Referindu-ne la statutul social al unui individ, un alt aspect deloc de neglijat este poziția socio-economică reală a persoanei. Dimensiunea socio-economică cuprinde: venit; venitul în raport cu cerințele profesiei; venitul raportat altor profesii; facilități oferite de profesie.
Sociologia stratificării sociale, aflată la baza lucrărilor lui Max Weber, consideră statusul ca având și o componentă economică, neexistând teorie a stratificării sociale care să nu considere variabila venituri ca definitorie pentru status. Iar principalul element al venitului este salariul. „Salariul nu este doar un venit bănesc acordat de un patron unui muncitor care desfășoară o activitate în cadrul unei întreprinderi sau al unei administrații pe parcursul unei perioade de timp, ci reprezintă manifestarea unui raport social complex.”
În sistemul birocratic, salariul nu se acordă dupa munca prestata, ci dupa statut, adică după funcție (rang) și în plus după vechime. Securitatea relativ mare a venitului birocraților, ca și beneficiul prestigiului social fac munca de birou apreciată în unele țări. Funcționarul primește în mod regulat o compensație bănească sub forma unui salariu fix, iar la bătrânețe i se asigură o pensie. Pentru a încuraja formarea unui corp profesionist de funcționari publici este foarte important un ,, sistem de salarizare stimulant și stabil, care să confirme statutul deosebit conferit de lege.”
Pentru activitatea depusă funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații, iar la stabilirea sistemului de salarizare se vor avea în vedere următoarele: funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați în mod corespunzător; crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase si trepte, bazate pe evaluarea postului; stabilirea unui raport just între partea fixă și partea variabilă a salariului, care să țină seama de activitatea depusă și de importanța ei.
La sfârșitul anului 2006, Ministerul Administrației și Internelor a făcut public proiectul de act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici. Conform proiectului, ,,toți funcționarii publici, de la secretarul general al guvernului, până la funcționarul debutant, vor avea un mod unic de stabilire a salariilor. Încercând să pună la un loc toată administrația din țară, inițiatorii proiectului au dat naștere unui mecanism foarte complicat. Astfel, veniturile funcționarilor publici vor avea cinci componente: salariul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, alte prime și sporuri. Acest sistem complicat se poate traduce astfel: de la 1 aprilie 2007, cel mai mare salariu pe care îl va putea încasa un funcționar public va fi de 6.532 lei. Este cazul secretarului general al guvernului, în condițiile în care acesta ar avea peste 20 de ani vechime în muncă și peste 13 ani vechime în grad. Fără vechime și spor de treaptă salariul secretarului general al guvernului va fi de 4.505 lei.
Tot fără vechime și spor de treaptă funcționarul debutant dintr-un consiliu local va avea un salariu de 530 lei.“
Veniturile de mai sus nu sunt însa bătute în cuie, ci pot fi completate printr-o listă impresionantă de prime și sporuri. Două salarii în plus pe an primesc toți funcționarii publici prin prima de vacanță și așa-numitul premiu anual care se acordă pentru activitatea desfășurată conform fișei postului.
Cei care vor munci mai mult vor primi plata orelor suplimentare și așa-numita primă pentru activități suplimentare acordată în cazul redistribuirii unor atribuții prevăzute în fișa posturilor vacante. “Cei care muncesc între 22.00 și 6.00, cel puțin patru ore, vor primi un spor de noapte de 25%. Apoi, există așa-numitele "prime pentru recompensarea performanțelor individuale", acordate funcționarilor care "participă la acțiuni prioritare pe termen scurt", și salariul de merit – 15% din venitul încasat lunar – acordat funcționarilor care "participă la acțiuni prioritare pe termen lung". Există și spor de condiții deosebite de muncă – 25% din venitul lunar sau tot 25% din salariu, dar sub alt nume: spor pentru activități specifice.
Noul proiect prevede că raportul dintre salariul minim și cel maxim al unui funcționar să se reducă până la 1/12, maximum, așa cum este în țările Uniunii Europene. În prezent, la noi acest raport este de 1/60”
Nu se poate vorbi de o administrație performantă, fără specialiști, fără oameni competenți. Iar specialiștii din administrație migrează spre firmele private, datorită salariilor pe care ei le consideră mici, dar și managementului dezastruos din administrație. Ca o părere personală, aș spune că cetățeanul de rând, și nu numai, este sclavul prejudecății potrivit căreia în administrație oamenii nu muncesc. Mai degrabă adevărul este că muncesc mult, dar haotic, cu o eficiența extrem de scăzută. Și asta nu este întotdeauna vina lor. Iar nemulțumirile cetățenilor de aici vin: lipsa resurselor, a oamenilor suficienți, instabilitatea legislativă, birocrația excesivă, etc. E vorba de o gestionare ,,corectă” a banilor publici. Este o prăpastie între salariile din alte domenii bugetare și cele din administrație. O administrație modernă, eficientă, într-un stat membru UE, nu se poate face cu oameni slab pregătiți profesional, fără vocație. O astfel de administrație se realizează cu specialiști, care s-au săturat de munca voluntară.
Ca și facilități oferite de profesie, potrivit legii, funcționarii publici beneficiază de pensii, precum și de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, au dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii iar unele categorii cu statut specific primesc gratuit uniformă purtată pe timpul serviciului.
Privitor la pensie, putem spune că,, la noi, în prezent sunt numeroși funcționari publici care, deși au împlinit vârsta de pensionare, continuă să ocupe funcții publice, iar dacă s-au pensionat exercită, în continuare, contra unui salariu, funcții publice. Această practică, pe lângă randamentul discutabil al acestora, îngreunează întinerirea corpului funcționarilor publici, prin ocuparea unor funcții în care ar putea fi numiți în vederea formării, tineri care îndeplinesc cerințele legii și care au promovat concursul sau examenul organizat, potrivit legii, pentru ocuparea acestor funcții publice deținute de funcționarii publici care au îndeplinit condițiile de pensionare ori sunt deja pensionari.”
Privitor la aspectul socio-economic trebuie să amintim aici și proprietatea. Weber era de părere că proprietatea este criteriul fundamental în definirea claselor, fiind o „condensare socială”de valori și o relație socială. Astfel, la numirea într-o funcție publică, funcționarii publici sunt obligați, prevede Statutul Funcționarilor publici, să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice declarația de avere, care se actualizează anual, în situația în care dobândesc bunuri de natura celor prevăzute în anexă. De asemenea, dispune în continuare același alineat, la încetarea activității, funcționarii publici au obligația să depună o nouă declarație privind averea pe care o dețin la data respectivă. Și nu de puține ori, situația averii la data încetării activității de funcționar public, mai ales de înalt funcționar, este considerabil „îmbogățită” decât la numirea în funcție! Asta, poate că deoarece o „caracteristică” negativă asociată funcționarului este coruptibilitatea, luarea de mită. Aceste tare profesionale vor fi detaliate în următorul subcapitol. Prin aceste „îndeletniciri” oamenii statului își pot mări substanțial veniturile. Însă, conform Legii 188/1999 funcționarii publici nu trebuie „să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitații sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinților, prietenilor sau persoanelor cu care au avut relații de afaceri sau de natură politică, care le pot influența imparțialitatea în exercitarea funcțiilor publice deținute sau pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcții.” Iar în Codul de conduită se precizează că „ bunurile aparținând autorității sau instituției publice, pot fi folosite numai pentru desfășurarea activităților aferente funcției publice deținute”, aceste bunuri neputând face parte din proprietatea funcționarului.
Funcționarii nu își pot completa veniturile prin deținerea de firme deoarece o incompatibilitate statuată este aceea că “nu pot deține funcții în regiile autonome, societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ” și „funcționarii publici din categoria menționată nu pot să facă activități de comerț, să ia lucrări în antrepriza sau pământ in arendă și nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătura cu funcția pe care o îndeplinesc”.
Proprietatea „este legitimată, cel puțin în societățile moderne, prin autoritate legală, de unde concluzia că proprietatea este o componentă a autorității”, adică cu cât deții mai mult cu atât ești mai puternic în societate. Astfel, profesiile care se bucură de prestigiu au în comun patru elemente care, de asemenea, stau și la baza identificării statutului social, al gradului de putere și autoritate: sunt plătite mai bine, au nevoie de o pregătire vastă, implică o gândire mai abstractă și oferă un grad mai mare de autonomie.
Relațiile autoritare se referă la pozițiile sociale, autoritatea exercitându-se nu în virtutea condițiilor personale ale unui individ, ci a pozițiilor pe care el le ocupă în societate. Autoritatea „este puternică prin legitimitate, aceasta fiind sursa ei, și se realizează prin puterea legii sau a tradiției”. Tipică societății moderne este autoritatea legală.
Forma socială de concretizare a autorității este birocrația, iar forma principală de exercitare birocratică a dominării și autorității legale este distribuția de roluri. ,,Fiecare birocrat exercită doar un fragment al autorității poziției sale asupra birocratului aflat cu o treaptă mai jos; fiecare birocrat este obiect al exercitării autorității celui aflat cu o treaptă mai sus; fiecare linie de exercitare a autorității ierarhice este fragmentată prin specializare și este autonomă față de celelalte linii.” Astfel, funcția publică poate fi un mijloc de exprimare a autorității, funcție ce le dă funcționarilor anumite satisfacții iar activitățile desfășurate de funcționarii publici implică exercitarea prerogativelor de putere publică. După toate cele prezentate putem concluziona că poziția personală a funcționarului este structurată distinct față de cea a altor categorii socio-profesionale.
Astfel, fie că e într-o instituție publică sau într-un birou privat, funcționarul modern se străduiește și de obicei reușește să obțină un prestigiu social distinct de al celor conduși. Poziția sa socială este garantată de reguli prescriptive de rang social iar pentru funcționarul politic, de definiții speciale ale codului penal împotriva “insultării funcționarilor” și a “disprețului” față de autoritatea statală. Funcționarul posedă de obicei atât diplome de absolvire a unor studii, subiect tratat în alta parte, cât și calificarea pentru munca de birou. Asemenea diplome întăresc, bineînțeles, “factorul statut” în poziția socială a funcționarului. În cazuri individuale, acest factor statut este recunoscut în mod explicit și impasibil, de exemplu, în recomandarea ca acceptarea sau respingerea unui candidat la o carieră birocratică să depindă de consensul membrilor instituției.
Așadar, ca o părere personală, ne exprimăm speranța că evoluția procesului integrării europene, pusă uneori sub semnul incertitudinii, va însemna și reconsiderarea funcției publice, funcționarii publici să beneficieze de diverse avantaje care să confirme statutul de corp de elită.
2.2. Aspecte deontologice privind funcționarul public
Privitor la existența unui ideal profesional, funcționarul public trebuie să respecte normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege. În legătură cu această îndatorire a funcționarilor publici a fost adoptată Legea nr. 7 2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici care reglementează normele de conduită profesională obligatorii pentru funcționarii publici, precum și pentru persoanele care ocupă temporar o funcție publică, din cadrul autorităților și instituțiilor publice. Codul de conduită a funcționarilor publici își propune să constituie dezvoltarea unui corp modern al funcționarilor publici profesioniști, stabil, neutru politic, respectiv promovarea unor standarde de conduită pentru funcționarii publici, deziderat impus și de necesitatea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Europeană. Rolul acestei legi este acela de a constitui un adevărat cod etic pentru funcționarii publici, prin consacrarea valorilor și principiilor etice care guvernează conduita acestora.
Conduita profesională a funcționarilor publici este guvernată de anumite principii generale de bază cum ar fi: supremația legii, prioritatea interesului public, asigurarea egalității de tratament, profesionalismul, imparțialitatea, independența, integritatea, libertatea gândirii și exprimării, cinste și corectitudine, reglementarea clară a drepturilor și îndatoririlor funcționarilor publici, instituirea unor legi speciale cu privire la ocrotirea proprietății, obligația de a evita apariția unor conflicte de interese între interesele personale și cele care decurg din exercitarea funcției publice, relațiile funcționarilor publici cu publicul și cu mijloacele de informare în masă. Referitor la aceste relații ale funcționarilor cu cei din afara sistemului există și anumite îngrădiri, materializate într-o datorie și obligație a funcționarului public de a păstra secretul de stat și secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției publice, cu excepția informațiilor de interes public.
Atunci când se concep aceste principii trebuie avut în vedere lucrul elementar, și anume acela că funcționarul este, în primul rând, în slujba cetățeanului iar prestigiul cetățeanului este cel care trebuie să prevaleze în raport cu funcționarul public. De aceea, asigurarea unui serviciu public de calitate, se face în beneficiul cetățenilor – și numai în beneficiul cetățenilor – iar toate activitățile desfășurate de funcționarii publici sunt, în condițiile legii, pentru a câștiga și menține încrederea publicului, public din care fac parte tot cetățenii. Și, obiectivele Codului de conduită, urmăresc să asigure creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum și să contribuie la eliminarea birocrației și a faptelor de corupție din administrația publică.
2.2.1. Disfuncționalități deontologice privind funcția publică
Este important așadar să facem referire la conceptele de corupție și birocrație. Ele sunt parte tot a situației profesionale, însă elemente negative care tarează principiile conduitei profesionale a funcționarului public.
Făcând o paranteză, trebuie să afirmăm că administrația este caracterizată, așa cum se știe, de o organizare și o funcționare birocratică. Birocrația poate influența o instituție atât în mod pozitiv, cât mai ales negativ (din punctul de vedere al cetățenilor). Caracteristicile birocrației în opinia lui M. Weber sunt următoarele: “continuitate (se înscrie într-o ordine legală pe care deținătorul autorității ierarhice nu face decât să o aplice); existența unui corp de reguli impersonale care delimitează sferele de influență; o ierarhie a funcțiilor care creează legături de subordonare clare prin faptul că accesul la diferite posturi se face exclusiv în funcție de calificarea constatată public( examene sau concursuri).”
În limbaj curent, noțiunea de birocrație a căpătat o conotație nu foarte măgulitoare: ea este sinonimă cu încetineala, cu procedurile complicate inutil, birocratizarea desemnând procesul prin care se rigidizează o activitate sau o organizare. Încheind paranteza, putem afirma că, din punctul de vedere al cetățenilor aceste efecte negative ale birocrației se aplică și administrației publice, deci, implicit funcționarilor publici care mai sunt denumiți și birocrați. Birocrații sunt deseori ținta acuzațiilor de neproductivitate, lipsă de calitate, indiferență, iar administrația publică trebuie să răspundă acestor acuzații cu arme eficace calitativ.
Motivul decisiv pentru care s-a dezvoltat organizația birocratică a fost întotdeauna superioritatea ei pur tehnica față de oricare formă de organizare. ,,Precizie, viteză, lipsă de ambiguitate, cunoașterea dosarelor, continuitate, discreție, unitate, subordonare strictă, reducerea neînțelegerilor și a costurilor materiale și de personal – toate acestea ating punctul optim în administrația strict birocratică, mai ales în forma sa monocratică. Modelul birocratic weberian implică importanța capitală a eficacității și raționalității; Weber a afirmat că tipul pur birocratic de organizare administrativă era capabil să atingă cel mai înalt grad de eficacitate și că este, în acest sens, cel mai rațional mijloc cunoscut de a exercita puterea asupra ființelor umane.”
Odată creată, birocrația este una din structurile sociale cele mai greu de distrus. Wiliam Pierce (1981) a detectat o listă extinsă de erori birocratice: corupția (furtul, mita, conflictele de interese), proasta alocare a resurselor, ineficiența (risipa, managementul de slabă calitate, investițiile nepotrivite, lipsa inovației), lipsa eficacității (activități lipsite de sens, consiliere proastă), servirea sub standarde minime a clienților, lipsa coordonării, obiective conflictuale, spoil system-ul, favoritismul, arbitrariul și inflexibilitatea. Thomas Martin observa: “aproape fiecare efort al aproape fiecărui birocrat din aproape oricare birocrație este contraproductiv, aproape întotdeauna producând rezultate contrare celor prevăzute și planificate”. El mai citează: “ într-o ierarhie, fiecare angajat tinde să iși atingă nivelul maxim de incompetență” .
Peter Drucker (1980) a ajuns la concluzii asemănătoare: “proasta funcționare a administrației este tot mai mult considerată ca fiind firească […] tot ceea ce așteptăm acum […] înseamnă cheltuieli mai mari, un buget mai mare, o birocrație tot mai ineficientă”.
Critici aduse organizațiilor birocratice
Parkinson (1957) – „în cadrul unei birocrații nu trebuie să existe o relație între activitatea sau volumul muncii desfășurate și mărimea personalului angajat să o realizeze”. Deci, există situații în care cel care preia o funcție să ceară implicit retribuție adecvată noii sarcini. Acesta este motivul pentru care, în cadrul organizației birocratice se caută permanent umplerea timpului disponibil. De aceea Parkinson spune că un funcționar preferă să-și dilate activitatea sau să-și mărească numărul subordonaților (conform legii multiplicării subordonaților) dar și să lucreze mult pentru celălalt (conform legii multiplicării muncii sau activității). Cele două legi prezintă următoarele caracteristici:
– legea multiplicării subordonaților – se explică prin raționamentul pe care îl desfășoară subordonatul după următoarele reguli:
funcționarul extenuat real sau imaginar de propria activitate desfășurată ar avea următoarele variante de soluționare:
– să demisioneze – îi aduce prejudicii morale și materiale
– să ceară ajutor unui coleg – îi diminuează din prestigiu
– să solicite angajarea a doi sau mai mulți asistenți – cerere logică
Din perspectiva funcționării care se află în această situație, cea de-a 3-a variantă este cea mai favorabilă, el considerând că la rândul lor, asistenții angajați vor obosi și ei și vor solicita ajutorul altor asistenți. Conducătorul sau subordonatul ce a emis prima solicitare de angajare a asistenților, va susține și cererea celorlalți de angajare a altor asistenți, astfel încât numărul subordonaților va crește treptat, cel aflat în vârful piramidei având posibilități de promovare.
Acest raționament ce stă la baza multiplicării, subordonatul este considerat ca fiind negativ în raport cu eficiența activității desfășurate, dat fiind faptul că aceasta nu crește odată cu creșterea numărului de subordonați. Fragmentarea activității în subdiviziuni nu duce la creșterea eficienței ci doar la apariția unei imposibilități de relaționare a celor ce contribuie la desfășurarea aceleiași activități.
– legea multiplicării muncii – în cadrul unei organizații funcționarii decid unul pentru celălalt cu privire la realizarea sarcinii. Sarcina este „pasată” de la un funcționar la altul, iar în final unul va realiza sarcina. Cel care rezolvă sarcina este cel care aspiră la promovare.
Cu cât funcționarul consideră că are de rezolvat mai multe sarcini, iar diferența dintre vârsta sa și cea de pensionare este mai mare, el își va multiplica activitățile și va solicita o multiplicare a subordonaților. Obiectivul său este de a promova în ierarhie.
Melvin Kohn (1983) susține că în urma unei cercetări desfășurate în cadrul unor organizații guvernamentale și a unor firme particulare (birocratice, dar cu funcții dificile) a obținut rezultate care îi infirmă ipotezele de la care a pornit. Una dintre ele a fost aceea că funcționarii nu manifestă un nivel înalt de creativitate și alta că nu manifestă flexibilitate intelectuală.
Scorurile obținute de subiecți au fost înalte la capitolul autocontrol, flexibilitate intelectuală și creativitate. Explicația dată a vizat faptul că scorurile înalte la autocontrol dovedesc dorința angajaților de a-și păstra locurile de muncă prin conformare la regulă. Din această perspectivă, scorurile obținute la flexibilitate intelectuală se datorează faptului că adaptabilitatea este dependentă de aceste calități intelectuale. Nivelul intelectual și al creativității ridicat nu determină o trăire frustrantă în raport cu situația în care se află funcționarii? Răspunsul: nivelul de frustrare este cel care determină în aceste condiții punerea în aplicare a celor două legi ale lui Parkinson.
Toate aceste vicii și maladii constituie o adevărată patologie a serviciilor publice din care face parte funcționarul. Ele nu sunt doar simple erori personale ale indivizilor ce constituie organizațiile ci practici sistematice; ele nu pot fi tratate ca incidente izolate sau disparate. Chiar dacă nu sunt neapărat regulate, ele nu sunt nici foarte rare. Pentru a corecta aceste probleme sunt necesare schimbări majore, reforme administrative. Și doar prin educație funcționarii publici vor avea o prestație corectă și egală față de toți cetățenii.
Statutul social al funcționarului public are ca parte componentă, așa cum am precizat, prestigiul. În cazul de față acest prestigiu este negativ influențat de prezența acestor tare, cum sunt corupția și birocrația. Percepția corupției s-a dovedit a fi foarte subiectivă. Aceasta este influențată de lipsa de încredere în administrație și, implicit, în funcționarul public. Cu toate că cetățenii mai competenți nu percep corupția ca fiind generală, „ nici o organizație nu poate susține moralul personalului pe termen lung sau atrage tipul de funcționar dorit dacă este stigmatizată ca fiind formată din paraziți ai societății sau supusă oprobiului”.
În studiile întreprinse de Agenția Transparency International, România se situează între țările cu cel mai mare nivel de corupție. „ În 2002, România era țara cu cea mai mare corupție dintre toate țările membre sau candidate la Uniunea Europeana. Acest nivel are in vedere percepția gradului de corupție așa cum este el receptat de către oameni de afaceri, universitari si analiști ai piețelor financiare. În vederea reducerii acestui handicap, autoritățile centrale au adoptat în ultimii ani o serie de legi, decrete, hotărâri și ordonanțe în numele unor valori pentru care s-au purtat serioase bătălii politice: descentralizare, autonomie, privatizare, transparență, etc.. Aplicarea acestor legi nu a avut întotdeauna efectul scontat.” Soluția adoptată de Programul național de prevenire a corupției este aceea a instituirii unui sistem de selectare, promovare și evaluare periodică a funcționarilor publici, bazat exclusiv pe recunoașterea obiectivă a meritelor si performanțelor profesionale ale acestora.
Statutul funcționarilor publici conține dispoziții în legătură cu răspunderea acestora. Astfel, încălcarea, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.
Cea mai răspândită încălcare a unei îndatoriri de serviciu este cea de luare de mită, definită de lege ca fiind „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde sau primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”. Legea pedepsește și traficul de influență și primirea de foloase necuvenite, aceasta din urma fiind „primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia”. Cu toate acestea sondajele de opinie din ultimii ani reflectă o realitate în care corupția face parte din viața de zi cu zi a cetățenilor iar statutul social, îndeosebi prestigiul funcționarului are de suferit de pe urma corupției.
Așa cum am specificat, prestigiul are ca parte definitorie respectul celorlalți. Pentru ca succesul acestui respect de care trebuie să se bucure funcționarul public în ochii societății să existe cu adevărat ar mai trebui să avem în vedere două lucruri.
În primul rând, mentalitatea publică. Mentalitatea publică se creează prin intervenția directă a lucrărilor Parlamentului și a Guvernului și acest lucru se învață din familie, din școală, mai ales, din colective de muncă. Ori, din păcate, prea multe eforturi cu privire la respectarea de către cetățean a efortului persoanei, personalității funcționarului public nu prea găsim în sistemul nostru de învățământ.
Pe de altă parte, funcționarul, indiferent de funcția pe care o are, să se bucure de acest respect, ar trebui ca mesajul pe care îl transmite el și care se bazează pe dispozițiile legale să se sprijine pe aceste dispoziții legale care sunt stabile. O prea mare mișcare, ca să zicem așa, în domeniul legislativ, prea multe acte normative care se contrazic unele pe altele sau se completează într-un mod nefericit, cum din păcate se întâmplă și s-a întâmplat din 1990 până acum, nu prea îl pun pe funcționar în poziția favorabilă de a obține din partea cetățenilor respectul de care vorbeam mai înainte.
Construcția, de-a lungul timpului, a unei mentalități eminamente negative față de administrația publică; indiferent dacă este sau nu justificată în toate cazurile, această ostilitate publică există și se manifestă în mod curent. Trebuie încercată îmbunătățirea imaginii funcționarului public pe baza unor strategii care iau în considerare percepțiile și nevoile cetățeanului, construirea unei imagini pozitive și prietenoase și transmiterea de mesaje clare.
Așa cum am amintit mai devreme, una din principalele condiții pentru ca un serviciu public să funcționeze bine este ca funcțiile acestuia – ale serviciului public – să fie ocupate de persoane fizice cu pregătire profesională de specialitate, iar a doua condiție este ca aceste persoane fizice – funcționari publici – să aibă o experiență în exercitarea atribuțiilor și competențelor ce le revin în conformitate cu funcția publică pe care o dețin. Această experiență se poate obține, printre altele, prin asigurarea unei stabilități a funcționarului public în funcția publică pe care o ocupă.
Totodată, este necesar să se ia măsuri pentru a se preveni corupția și a evita astfel scăderea încrederii în funcționar, care, și așa, nu este la un nivel prea ridicat. Aici trebuie să se ia în considerare asocierea dintre gradul de libertate și gradul de corupție. Cu cât libertatea este mai scăzută și funcționarii dispun de o gamă mai largă de restricții, cu atât le vor folosi ca mijloace de a-și crește veniturile.
Dacă aceste măsuri vor fi neglijate se va rata șansa formării unui corp de funcționari bine pregătiți care să gestioneze și aplice deciziile guvernamentale, iar ideea unui funcționar de carieră devotat intereselor publice va mai avea mult de așteptat în România.
2.3. Statutul funcționarului public în perspectivă comparată
La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcției publice, fără a se confunda tradițiile privitoare la funcția publică cu apariția unui statut general. Funcția publică exista cu siguranță cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră europeană, un statut general al funcției publice, în Spania anului 1852.
Istoric, modelul tradițional de administrație publică a fost rezultatul unui amalgam de elemente instituționale provenind din diferite contexte în diferite epoci și neavând în mod neapărat același tip de logică instituțională. Preocuparea europeană pentru administrație publică a fost marcată de un trecut imperial, monocratic, centrându-se semnificativ asupra perfecțiunii clasei guvernante. ,,Serviciile publice ale Franței lui Napoleon sau ale Prusiei lui Frederic cel Mare au fost bazate pe o organizare militară, urmînd aceleași principii ale centralizării, disciplinei și solidarității unei clase de ofițeri”. Aceste caracteristici clasice ale birocrațiilor europene au fost ulterior raționalizate de Weber.
Demersul american de reformare a administrației publice a pornit de la cu totul altă realitate, rivalitățile și conflictele rezultând din sistemul clientelismului politic (considerat a paraliza administrația publică). Noua administrație publică “progresistă” va încerca să elimine corupția și incompetența.,, Apelul lui Wilson în anii 1880 pentru o separare a administrației de politică a reprezentat o tentativă de depolitizare a administrației publice prin intermediul profesionalizării și vocației. Putem deci considera că la finalul secolului eficacitatea administrației publice a fost definită atît din punct de vedere organizațional cît și politic, în cadrul problemelor specifice de guvernare care s-au pus în această epocă”.
Birocratul beneficiază de o înaltă poziție socială acolo unde, ca în vechile țări civilizate, predomină următorii factori: o nevoie acută de experți în administrație; o diferențiere socială puternică și stabilă, în care funcționarul provine în special din straturi privilegiate din punct de vedere social și economic datorită distribuției sociale a puterii; sau în care costul pregătirii cerute îi revin lui.
Referitor la funționarul public din statele Uniunii Europene, vom prezenta în continuare câteva trăsături definitorii. Astfel, funcționarii publici din statele U.E. se constituie într-un corp bine definit în categoria personalului bugetar, temeiul legal al încadrării acestora regăsindu-se în lege și făcându-se o delimitare de personalul contractual care se supune legislației muncii. Numirea în funcția publică se face în temeiul legii, prin voința autorităților publice, a reprezentantului statului care are atribuții în acest sens. De asemenea, există anumite condiții speciale stipulate de lege pentru eliberarea sau destituirea din funcție a funcționarilor publici, iar activitatea acestora este foarte bine reglementată, având un rol constituțional și strategic. Stabilitatea pe funcția publică este o cerință pe care toate instituțiile publice o respectă. Și în statele Uniunii Europene funcționarii publici au obligativitatea de a nu avea apartenență politică și de a manifesta profesionalism în exercitarea funcțiilor publice.
Aproape toate statele membre ale Uniunii Europene au stabilite reglementări generale privind raporturile în cadrul serviciului public. Astfel, Danemarca, Belgia, Franța, Germania, Grecia, Spania, Italia, Luxemburg, Austria, Portugalia, Finlanda și Suedia au prevăzute în Constituție principiile generale de organizare a administrației publice, aplicabile funcționarilor publici. În Marea Britanie, primul ministru, care este în același timp și ministrul funcției publice, are competența să elaboreze reglementări și instrucțiuni pentru funcționarii publici – Home Civil Service, inclusiv să stabilească o serie de condiții de angajare pentru aceștia.
O analiză asupra cadrului legislativ, care reglementează funcția publică în unele țări ale Uniunii Europene, arată că acesta diferă de la o țară la alta. În continuare sunt menționate câteva acte normative care reglementează funcția publică în câteva țări ale Uniunii Europene:
• Austria: Codul serviciului public;
• Danemarca: Constituția, Legea serviciului public;
• Finlanda: Constituția, Statutul general al funcției publice, statutele speciale ale celor trei corpuri, Codul funcției publice;
• Germania: Constituția, Legea funcționarilor publici;
• Grecia: Constituția, Codul serviciului public;
• Italia: Constituția, Legea serviciului public, Legea nr. 59/127 din 1997 pentru reformă și simplificarea administrației publice;
• Luxemburg: Constituția, Codul serviciului public;
• Spania: Constituția, Codul serviciului public;
• Suedia: Constituția, Actul privind angajații din sectorul public;
• Marea Britanie: legislație secundară, Ordinul serviciului public în consiliu, Actul referitor la serviciul public și Codul managementului funcției publice.
În țările membre ale Uniunii Europene predomină sistemul carierei, potrivit căruia un funcționar public va ocupa succesiv posturi în ierarhia administrativă a funcției publice, în condițiile garantării stabilității titularilor pe posturi și funcții publice.
Țări ca Danemarca, Olanda și Suedia au generalizat pentru întreaga administrație publică sistemul de încadrare a funcționarului public pe post, cu excepția domeniului afacerilor externe și a sistemului judiciar. Principala caracteristică a acestui sistem este că recrutarea și selecția funcționarilor publici se face în același mod ca în sectorul privat. Funcționarii publici sunt recrutați pentru un anumit post sau funcție publică, dar pot candida pentru orice alt post vacant din sectorul public, în situația în care candidatul îndeplinește condițiile prevăzute de structura postului sau funcției publice vacante și își asumă responsabilitatea îndeplinirii atribuțiilor specifice.
Pentru Italia, Irlanda și Marea Britanie sistemul carierei se combină cu cel focalizat pe structura postului. În Irlanda și Marea Britanie, ocuparea unor posturi este condiționată de absolvirea anumitor studii.
În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se solicită anumite diplome pentru încadrarea pe un anumit nivel în serviciul public, excepție făcând doar țările în care selecția se face în funcție de cerințele postului sau funcției publice.
În multe țări ale Uniunii Europene, candidații nu sunt numiți direct funcționari publici, fiind necesară parcurgerea unei perioade de stagiu sau de instruire specifică. Durata și conținutul acestei perioade diferă de la o țară la alta, iar în unele țări depinde de nivelul la care urmează să se facă numirea. În majoritatea statelor există o vârstă minimă pentru intrarea în corpul funcționarilor publici, uneori existând și o vârstă maximă. În Franța, Olanda, Suedia, Marea Britanie nu există limită de vârstă, fiind menționate reglementări specifice cu privire la nediscriminarea pe motiv de vârstă.
Pentru recrutarea funcționarilor publici, în general, se utilizează trei metode. În unele state pentru ocuparea posturilor sau funcțiilor vacante se organizează concursuri de către o anumită autoritate la nivel central sau de către instituția sau autoritatea publică unde există locurile vacante.Astfel de țări în care este utilizată metoda concursului sunt: Austria doar pentru anumite posturi și funcții publice, Belgia, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia și Spania.
În Belgia, există o autoritate centrală competentă în organizarea concursului. Aceasta se numește Secretariat Permanent de Recrutare pentru recrutarea funcționarilor publici la nivel federal și regional. În Franța există École Nationale d’Administration, o autoritate centrală pentru selecția funcționarilor publici pentru posturi și funcții publice de nivel superior. În Grecia, autoritatea centrală care gestionează organizarea concursurilor este Comisia pentru selectarea personalului – Personal Selection Board, iar în Irlanda, instituția responsabilă cu organizarea concursurilor este Comisia Serviciului Public – Civil Service Commision. În Italia, numai concursurile pentru cele mai importante posturi se organizează centralizat de către Departamentul funcției publice subordonat Consiliului de Miniștri – Dipartimento della funzionepubblica presso la Presidenzia del Consiglio dei Ministri.
O a doua metodă de selecție utilizată în Germania, și în unele situații și în Austria, așa numita Stellenausschreibung, constă în selecția personalului pentru serviciul public prin publicarea obligatorie a postului vacant, însă fără organizarea unui concurs.
În vederea realizării reformei administrative, Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia și Marea Britanie au renunțat la vechea metodă de selecție și au adoptat unele metode informale de recrutare bazate pe respectarea anumitor cerințe specifice necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute pentru postul vacant, fără a avea strict în atenție diplomele de studii sau vechimea. Fiecare autoritate sau instituție publică stabilește un set de cerințe referitoare la educație, aptitudini, experiență profesională.
În Marea Britanie, agențiile de recrutare și autoritățile sau instituțiile publice colaborează cu organizații private, specializate în recrutarea și selecția funcționarilor publici. Pentru poziții importante, respectiv înalți funcționari publici, instituția responsabilă cu recrutarea este Comisia Serviciului Public, sau, după caz, Agenția de recrutare și evaluare.
În toate țările membre UE, candidații care au cazier judiciar, nu pot fi recrutați pentru a ocupa o funcție publică. De asemenea, starea corespunzătoare fizică și psihică reprezintă o condiție esențială pentru ocuparea unei funcții publice.
Așa după cum reiese din scurta prezentare a câtorva aspecte referitoare la cariera funcționarului public, în statele Uniunii Europene există o bază comună de principii, de valori și cerințe pe care toate statele le respectă. Există, de asemenea, obiective comune care sunt urmărite de toate statele, în domeniul funcției publice. Se constată, de asemenea, existența unor practici specifice și structuri distincte, referitoare la activitățile din domeniul managementului funcției publice, ceea ce face ca finalitatea activităților să răspundă așteptărilor sistemului social.
În procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, devine esențială adaptarea managementului funcției publice din România la principiile fundamentale ale acestui domeniu în țările UE, pentru ca, pentru început, un grad corespunzător de compatibilitate să determine corecțiile necesare în timpul cel mai scurt. Faptul că resursa umană este cea mai importantă bogăție pe care o are o instituție publică, trebuie să determine concentrarea atenției și în România asupra modalităților celor mai potrivite de transformare a ei în principalul motor al accelerării reformelor în sectorul public.
CAPITOLUL 3
PARTICULARITĂȚI ALE STATUTULUI SOCIAL AL OFIȚERULUI
– FUNCȚIONAR PUBLIC CU STATUT SPECIAL –
3.1. Încadrarea ofițerului în categoria funcționarilor publici cu statut special
O discuție interesantă este legată de determinarea funcțiilor publice și implicit a categoriilor de funcționari publici. Interpretarea art. 40 și art. 54 din Constituție, în coroborare cu prevederile altor articole din Constituție care fac referire la alte categorii de funcții publice, ne îndreptățesc să considerăm că au calitatea de funcționari publici nu doar persoanele care ocupă o funcție publică în autoritățile sau organele administrației publice, ci și judecătorii Curții Constituționale, magistrații, cadrele active ale armatei, polițiștii, personalul didactic (din învățământul de stat), personalul vamal, personalul silvic. „Categoriilor de funcționari amintite li se aplică prevederile unor legi speciale, alături, desigur, de dispozițiile generale din materie ale Constituției și ale Statutului funcționarului public. “
Așa cum am mai specificat, funcționarii administrativi pot fi grupați în mai multe categorii, în raport de criteriile folosite. Astfel, ,,în raport cu natura funcției avem: militarii ( a căror disciplină este strictă, motiv pentru care drepturile și obligațiile lor au o reglementare specială); civilii care, la rândul lor, pot fi impărțiți în sub categorii profesionale (judecători, profesori, medici, etc.).” Antonie Iorgovan face și o clasificare analitică a funcțiilor de conducere și a celor de execuție și anume: ,,funcții de execuție civilă, respectiv cu caracter militar.”
După cum s-a susținut, armata constituie în timp de pace un serviciu public destinat să apere organizarea de stat pentru eventualele stări de criză. În timp de război, activitatea armatei este guvernată de normele dreptului internațional sau de dispoziții speciale, dar în timp de pace cele mai multe din activitățile sale sunt supuse ordinii juridice.
,,Fiind un serviciu public, armata și subdiviziuniile ei sunt dotate cu funcții publice specifice de natura pregătirii tineretului pentru apărarea țării, evidența celor care au făcut ori urmează să facă serviciul militar și alte funcții publice specifice armatei”. Aceste servicii publice sunt dotate, încă de la înființare, cu funcții publice în care sunt numiți funcționari publici-cadre militare. Conform art. 1 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, prin cadre militare se înțelege, în sensul legii, cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor militară și de specialitate, în condițiile prevăzute de lege.
Deși mai există divergențe privind apartenența ofițerului la categoria funcționarilor publici, totuși, potrivit afirmațiilor și clasificărilor anterior expuse, vom merge pe ideea că ofițerul reprezintă o categorie aparte de funcționar public, un funcționar public cu statut special.
Această afirmație este susținută în primul rând de includerea organizației militare în categoria organizărilor birocratice.,,Având în vedere tradiția gândirii weberiene, cel mai adesea armata este privită ca un prototip al organizării birocratice, mai ales atunci când se aveau în vedere problemele stratificării (ierarhiei) și cele ale centralizării autorității (disciplinei). Organizația birocratică a instituit, ordonat și ierarhizat corpul amorf al societății premoderne și a constituit pilonul construcției statului modern. Armata a fost una dintre aceste organizații birocratice.” spunea Max Weber. Și, așa cum am precizat, administrația (deci și funcționarul public) este tot o organizare birocratică, asemănarea organizației militare cu administrația putând fi deci susținută.
Asemănări găsim și între statutul funcționarului public și cel al ofițerului. Astfel, fiecare din cele două profesii sunt reglemente de statute, care precizează drepturile, îndatoririle, modul de promovare în funcție și încetarea raporturilor de serviciu. Bineînțeles că atât profesia de funcționar public și cea de ofițer incumbă îndatoriri suplimentare, specifice, dar este de evidențiat faptul că cele două meserii au și puncte comune, ofițerul având unele dintre caracteristicile funcționarului public.
Accesul la funcția publică trebuie să prevadă anumite condiții de bază pe care să le îndeplinească cei ce vor ocupa funcția, condiții care se cer a fi îndeplinite și de către un viitor ofițer:
cetățenie română și domiciliul în România;
cunoaște limba română, scris și vorbit;
are vârsta de minimum 18 ani împliniți;
are capacitate deplină de exercițiu;
are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de examen medical de specialitate
nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;
Astfel, poate cele mai evidente asemănări le găsim analizând drepturile interzis a fi exercitate de către cele două categorii socioprofesionale: exprimarea opiniilor politice se va face doar în afara serviciului, interzicerea dreptului de a fi asociat unic sau participant la conducerea unor societăți comerciale, obligația de a se conforma ordinelor primite pe cale ierarhică, etc.
Deoarece drepturile, îndatoririle și alte elemente specifice profesiei de ofițer sunt parte integrantă a statutului social al acestuia, vom analiza în continuare particularitățile statutului social al ofițerului (ca funcționar public cu statut special) evidențiind asemănările și deosebirile față de statutul social al funcționarului public.
3.2. Particularitățile statutului social al ofițerului
În 1835, Toqueville spunea: „Armata nu este nici mai bună nici mai rea decât societatea din care face parte. Cu alte cuvinte, armata reproduce, în plan militar, modelul societății de ansamblu.”Aceasta este premisa de la care vom porni în analiza noastră privind statutul social al ofițerului, vom analiza comparativ situația societății vis-a-vis de situația ofițerului român.
Ultimii ani au adus modificări semnificative în ceea ce privește locul și rolul organizației militare în cadrul sistemului social. Procesul de transformare a organizației militare își are rădăcinile în transformările ce au loc la nivel social-politic, actualul curs al modificărilor fiind astfel influențat de fenomene precum: evoluția raporturilor de clasă, creșterea nivelului de trai, ridicarea standardelor educaționale și culturale, democratizarea realizată la nivelul vieții social-politice, ș.a.m.d. Pe lângă faptul că definesc sensul de modificare al procesului organizațional militar, toate acestea pot fi regăsite și în principiile și normele ce stau la baza funcționării organizației militare precum și în modificările survenite la nivelul statutului social al ofițerului.
La nivelul structurii militare, rolurile pe care cadrele militare trebuie să le îndeplinească în vederea satisfacerii statusurilor specifice organizației militare, se traduc în termenii normelor regulamentelor, prescripțiilor, drepturilor și îndatoririlor militare. Datorită însă dinamicii permanente a întregii structuri sociale, sistemul militar a cunoscut și el o continuă preschimbare în deplină concordanță cu sensul mutațiilor produse în cadrul celei dintâi.
Așa cum am menționat în capitolul anterior, atunci când ne referim la statutul social vom lua în considerare următoarele aspecte:
• Poziția economică reală a persoanei
• Situația politico-juridică a individului cu drepturile și îndatoririle sale de membru al diferitelor micro și macrocolective;
• Situația profesională – calificare, specialitate, volumul muncii prestate și capacitățile solicitate de profesiune;
• Statutul cultural – raportarea individului la valorile culturale;
• Poziția socială a familiei persoanei în cauză și poziția acesteia în familie”
Astfel, punerea în valoare a statutului ofițerului se face prin intervenția asupra fiecăruia dintre acești factori. Trebuie menționat însă, că în ultimul timp majoritatea măsurilor ce trebuie luate în vederea menținerii unui statut social ridicat s-au axat în principal pe aspectul economic. Profesia militară este în esență una ce diferă în mare măsură de celelalte profesii datorită statutului derivat din responsabilitățile sociale majore ale acesteia în serviciul națiunii și din privațiunile și restricțiile conștient asumate. De fapt, în contextul unei asemenea imagini, meseria armelor nu este considerată propriu-zis o profesie ca atâtea altele, ci o misiune, o chemare. Cei care fac parte din acest sistem, se află în slujba țării într-un mod direct, față de cei care își aleg alte profesii. Datorită acestui fapt, nu oricine va deține calitățile necesare pentru a intra în rândul purtătorilor profesioniști ai uniformei militare și nu oricine va fi capabil sau va dori să se supună sacrificiilor impuse de această profesie mergând uneori până la angajarea deplină, până la sacrificiul suprem.
Aflată într-o perioadă de tranziție, societatea românească precum și sistemul militar se caracterizează prin schimbări profunde date de restructurări și reorganizări la nivelul forțelor armate (dar nu numai) precum și de reducerile de personal. În aceste condiții se pune problema care este standardul de viață al ofițerilor. Unii dintre aceștia consideră că poziția lor financiară este nesatisfăcătoare, în ultima perioadă numărul ofițerilor nesatisfăcuți de serviciul militar fiind în continuă creștere.
Astfel, potrivit datelor furnizate de ministerul de finanțe media salariului de bază al unui tânăr ofițer inferior este de aproximativ 1500 lei pe lună, cu tot cu norma de hrană. „Potrivit comunicatului de presă nr. 42 /2007 în luna ianuarie 2007, câștigul salarial mediu brut a fost de 1232 lei, iar câștigul salarial mediu net realizat a fost de 918 lei, în scădere față de luna precedentă. Salariul de baza minim brut pe tara garantat în plată este, de la 1 ianuarie 2007, de 390 lei, potrivit deciziei Guvernului. Pentru un program de lucru mediu lunar de 170 de ore, nivelul de 390 de lei reprezintă un venit de 2,294 lei pe oră, potrivit unui comunicat al Institutului Național de Statistică (INS).” Aceasta relevă faptul că media salariului unui ofițer este de aproape patru ori mai mare decât salariul minim pe economie reușind chiar să depășească pragul minim al salariului mediu pe economie.
În ceea ce privește proprietatea, este știut faptul că un tânăr ofițer cu greu va reuși să-și achiziționeze o locuință proprietate personală. La ora actuală, programele speciale de achiziționare a locuințelor de către tinerii ofițeri sunt prea puține iar cele existente, de cele mai multe ori, depășesc capacitățile financiare ale ofițerilor de rang inferior. Singura „soluție” pentru un tânăr cadru militar rămâne până la urmă indemnizația de chirie dar și aceea mult prea mică pentru a face față cheltuielilor necesitate de închirierea unei locuințe. În plus, în acest caz mai apare o problemă. Având în vedere că, într-o nouă perspectivă, cariera majorității ofițerilor în perioada actuală este una de scurtă durată, ea fiind limitată de expirarea contractelor care pot sau nu pot fi reînnoite se pune problema ce vor face aceștia în momentul părăsirii sistemului militar, fără a deține o locuință proprietate personală.
În ceea ce privește consumul, de multe ori acesta se limitează la strictul necesar: mâncare și îmbrăcăminte, mai ales în cazul unei familii numeroase, deoarece analizând statisticile INS, vom observa că, cheltuielile pentru coșul zilnic se apropie de limita salariului ofițerului. Însă, cu ceva efort, un ofițer va reuși să economisească suficienți bani pentru achiziționarea unui calculator pentru copii sau pentru petrecerea unui concediu cu familia într-o stațiune. În ceea ce privește acest ultim aspect, trebuie menționat faptul că totuși există anumite subvenții pentru petrecerea concediilor de către ofițeri oferta fiind însă mult prea limitată în raport cu cererea. Un aspect pozitiv, îl constituie totuși faptul că au fost înființate o serie de programe de recuperare și odihnă pentru toți militarii sosiți din teatrul de operații.
O altă problemă o reprezintă numărul de ore lucrate pentru care ofițerii sunt plătiți. De cele mai multe ori numărul lunar de ore plătite este depășit cu mult. În momentul actual legislația în vigoare prevede că pentru orele suplimentare trebuie acordate zile libere sau, în cazuri excepționale, se prevede ca acestea să fie plătite. Cea mai “favorabilă” situație o au tinerii ofițeri. Principala problemă în acest sens o reprezintă imposibilitatea de a-și crea o familie.
Având în vedere toate aceste aspecte, putem afirma că, din punct de vedere economic, ofițerii se află peste limita minimă a clasei de mijloc. Însă având în vedere numărul de ofițeri activi destul de ridicat care apar pe ștatul de plată, precum și numărul încă ridicat de ofițeri superiori, este deocamdată imposibil de acordat tuturor un salariu decent care să dea posibilitatea oamenilor capabili să se bucure și să urmeze cariera militară. O părere personală o reprezintă aceea potrivit căreia statul va trebui să-și schimbe mai mult atitudinea față de profesia armelor, sau altfel nu vom reuși niciodată să avem un corp ofițeresc profesionist. “Veniturile trebuie să le permită ofițerilor să se consacre în întregime misiunii lor, fără nici o restricție asupra mobilității și disponibilității lor care ar putea rezulta din grija legitimă față de pregătirea viitorului și accesul la proprietate”.
În ceea ce privește situația politico-juridică a ofițerului armatei române în perioada actuală, cu drepturile și îndatoririle sale în calitate de cetățean al statului român, aceasta este bine reglementată prin prevederile legii 80/2004, cu referire la statutul ofițerilor. În acest sens două probleme ni se par a prezenta un interes deosebit.
În primul rând, în mod legal, ”armata, ca grup social larg, este considerată un instrument al guvernării”.
Din punct de vedere politic, se știe că liderii politici sunt cei care decid în privința scopurilor și strategiilor de la acest nivel, în timp ce organizația militară, în baza statutului deținut se ocupă de punerea în practică a deciziilor adoptate de liderii politici. Aceasta presupune că liderii politici nu se vor implica în deciziile adoptate de puterea militară iar decidenții sistemului militar nu-și vor face simțită prezența în cadrul procesului decizional politic.
Totuși, în acest caz, avem de a face cu o situație cu caracter contradictoriu. Deși este bine reglementat că ofițerii nu trebuie să se implice în nici un fel de decizie politică și că nu trebuie să facă parte din vreun partid politic, deseori ei sunt plasați în situații în care nu au altă alternativă decât să facă politică.
Un alt aspect ce prezintă interes este cel referitor la dreptul la asociere. Astfel, deși se vrea a fi un stat democratic, România refuză să recunoască cadrelor militare unul dintre drepturile fundamentale umane și civile și anume dreptul la liberă asociere, guvernul național ignorând astfel deciziile adoptate la Strasburg sau Bruxelles. "În 1984 și 1998, ca rezultat al eforturilor făcute de Organizația Europeană a Asociațiilor Militare, Parlamentul European și Adunarea Parlamentară a Consiliului European au adoptat rezoluții care recomandă statelor membre să introducă în legislația națională dreptul la asociere al personalului armatei". Din nefericire însă, România rămâne deocamdată reticentă în acest sens.
Din punct de vedere juridic, în momentul actual, situația cadrelor militare ale armatei române este mai bună. Deși pentru o lungă perioadă de timp, particularitățile activităților specifice profesiei militare au determinat înființarea și menținerea unor instanțe judecătorești speciale, în perioada actuală, ca urmare a solicitării tot mai frecvente a respectării drepturilor omului în orice domeniu de activitate, “tendința separării justiției militare de cea civilă, s-a îndepărtat tot mai mult, astfel încât în unele state justiția militară a fost desființată.” Deși în țara noastră nu s-a renunțat încă la instanțele militare judecătorești, procedurile pe care acestea le urmează sunt comune cu ale celor civile. Ca urmare, ofițerii armatei române împreună cu întreg personalul militar, beneficiază de aceleași drepturi judecătorești ca și ale civililor. Astfel, ca orice alt cetățean, cadrele militare vor avea “dreptul la un proces echitabil, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, dreptul de a fi deferit imediat unui judecător sau unui magistrat, dreptul de a introduce un recurs, dreptul la prezumția de nevinovăție, dreptul la informare asupra naturii și cauzei acuzației, dreptul de a fi asistat de un apărător și de a propune sau interoga martori, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă și dreptul la neretroactivitatea legii penale mai severe.” Deși, în alte state au existat situații în care aceste drepturi au fost încălcate, în țara noastră nu s-au semnalat astfel de fenomene, în acest sens lucrurile urmând un făgaș normal.
În ceea ce privește situația profesională, așa cum am arătat la început, aceasta reprezintă un alt aspect important în stabilirea statutului social al ofițerului. Pentru a înțelege însă acest aspect este necesar să ne referim la evoluția profesiei ofițerilor în etapa actuală. Procesul de continuă schimbare prin care trece societatea românească a impus o serie de transformări la nivelul complexității activității cu specific militar. În acest context "un loc aparte revine creșterii ponderii pregătirii întemeiate pe o bază științifică și tehnică", ceea ce implică totodată și o diversificare a cerințelor de calificare. Astfel, în aceste condiții, sistemul de instruire a tinerilor viitori ofițeri "trebuie să aibă solide temeiuri științifice, să includă, într-o împletire armonioasă metode variate de înrâurire, procedee de lucru validate de experiența comandantului, a psihologului, a medicului, etc." căci în structura socioprofesională actuală a corpului de cadre, pregătirea de specialitate depășește, de cele mai multe ori, cadrul tradițional. În noua accepțiune însuși conceptul de competență a ofițerilor cunoaște o nouă dimensiune. Astfel, pregătirea profesională implică nu doar depășirea sferei tradiționale ci și o creștere considerabilă a volumului de cunoștințe asimilate, precum și o interdisciplinaritate în utilizarea cunoștințelor de specialitate corelate cu elemente de știința psihologiei, pedagogiei, sociologiei și nu în ultimul rând, a managementului. Majoritatea ofițerilor în noul context, sunt nevoiți să adopte comportamente și atitudini de manageri sau tehnicieni.
Așadar pentru a realiza îndeplinirea la un nivel optim a rolurilor, este necesară realizarea de perfecționări și redimensionări la acest nivel în concordanță cu mutațiile ce se petrec în acel moment în cadrul structurii militare. Astfel, după o anumită perioadă de timp, rolurile astfel preschimbate, implică în mod necesar și modificarea conținutului statusurilor care le preced.
Pe de altă parte, dinamica status-rolului ofițerului armatei române în perioada actuală este datorată și traversării unei perioade de tranziție caracterizate prin incertitudine și o multitudine de schimbări și reorganizări la nivelul comandamentelor, statelor majore, unităților și subunităților, acesta trebuind să se caracterizeze printr-un nivel crescut de maleabilitate și adaptabilitate. Cu alte cuvinte, în calitate de cadru militar el trebuie să se caracterizeze prin capacitate crescută de adaptare la noi statusuri, ca urmare a schimbărilor frecvente ce au loc la acest nivel. Datorită însă, schimbărilor frecvente precum și a incertitudinii ce caracterizează aceste transformări, este posibil ca ofițerii să nu reușească să răspundă în totalitate cerințelor impuse de statusurile atribuite.
Referindu-ne la organizația militară, este știut faptul că prescripțiile normative reprezintă, de fapt, un cumul de informații care se doresc a fi complete, specificând modul de acțiune al individului în toate situațiile posibile cu care acesta s-ar putea întâlni. Deși la prima vedere acest aspect pare a fi foarte simplu, de multe ori vom putea observa că acel cadru legal care mijlocește activitatea cadrelor militare este incomplet sau nu va prezenta claritatea necesară în scopul acționării optime într-un context anume. Astfel, orice cadru militar are datoria de a cunoaște cu exactitate ce drepturi și ce îndatoriri posedă, ce așteaptă de la nivelurile superioare, ce poate pretinde de la gradele și funcțiile inferioare sau de la cei aflați pe aceeași treaptă, ce mijloace are la dispoziție pentru exercitarea atribuțiunilor, care sunt consecințele îndeplinirii sau neîndeplinirii optime a cerințelor .Informațiile cu privire la posibilitățile de avansare, la respect și acceptare, la urmările comportamentelor și acțiunilor noastre (recompense, sancțiuni, aprecieri, dezaprobări, etc.) sunt absolut necesare în organizația militară.
Datorită înregistrării acestui aflux de elemente noi, specifice altor domenii, asistăm la o apropiere a pregătirii ofițerilor de sfera civilă. Deși acest aspect este tot mai pregnant în ultima vreme, se pare însă că reprezentanții sferei civile nesocotesc, într-o anumită măsură, statutul cadrelor militare. Această afirmație își are originea în faptul că diplomele obținute în urma absolvirii academiilor militare nu sunt foarte apreciate în sfera civilă, precum și în natura slujbelor oferite ofițerilor după părăsirea sistemului militar.
Așadar trebuie conștientizat faptul că, în ciuda oricăror eforturi de modernizare, "anumite limite derivate din realitatea sau potențialitatea luptei armate, nu vor putea fi niciodată depășite” prin dinamica pe care instituția militară o traversează.
Totuși există un anumit sens din perspectiva căruia ofițerii încă mai dețin un statut și un prestigiu social ridicat. În primul rând gradele pe care le dețin le acordă putere socială și responsabilitate care cu greu corespunde însă limitei scăzute a poziției economice și a respectului scăzut cu care sunt tratați de către factorii investiți cu putere de decizie. Pe de altă parte, în același sens, este remarcabil faptul că participarea la misiuni internaționale a adus legitimitate și prestigiu forței armate în general și ofițerilor în particular, ajungându-se astfel "la un nivel care nu fusese niciodată atins în perioada în care predomina rolul militar tradițional. "
În ceea ce privește raportarea cadrelor militare la valorile culturale trebuie menționat totuși că, în pofida transformărilor radicale ce au avut loc în ultima perioadă la nivelul sistemului militar, corpul ofițerilor reușește încă să se mențină în continuare ca "un grup exclusivist cu anumite roluri bine definite și cu o cultură specifică din care rezultă un stil de viață rigid", ei încercând să rămână imuni în fața oricăror "schimbări percepute ca o tentativă de a submina cultura militară tradițională."
Totodată însă, datorită transformărilor survenite și impactului puternic pe care nenumărate alte domenii le au asupra noii orientări a sistemului militar, corpul cadrelor militare a suferit anumite influențe în ceea ce privește raportarea la normele și valorile culturale, aceasta din două motive : fie, fără să-și dea seama, “vehiculând" cu ele în permanență, au ajuns să le internalizeze fie, datorită noilor standarde de pregătire și competență care le includ, au fost nevoiți să le asimileze. Majoritatea ofițerilor însă, manifestă încă un atașament față de valorile armatei în calitate de corp profesionist.
Până în momentul de față am făcut referire doar la un singur gen de cultură și anume la cultura profesională. Se cuvine însă precizarea câtorva aspecte legate și de nivelul de cultură al ofițerilor în general, lucru greu de realizat având în vedere faptul că în literatura de specialitate studiile de acest gen lipsesc aproape cu desăvârșire. O echipă de cercetători a realizat însă de curând un astfel de studiu. Rezultatele obținute în baza prelucrării datelor unui chestionar aplicat la 51 de ofițeri relevă aspecte nu tocmai îmbucurătoare. Raportarea ofițerilor la normele culturale se face la un nivel scăzut. Dacă ne vom raporta însă rezultatele la întreaga societate se va putea observa că ofițerii, ca și categorie socială distinctă, nu vor ocupa din acest punct de vedere o poziție defavorizată și aceasta datorită faptului că în ultimul timp, la nivelul tuturor categoriilor sociale se poate constata o “periferizare a actului lecturii” precum și raportării la tot ceea ce ține de cultură în general.
Având în vedere cele prezentate până în prezent, referitor la diferitele statusuri ale ofițerului român în perioada actuală, trebuie evidențiate însă contradicțiile izbitoare existente între diferite aspecte. Având în vedere aceste oscilații în stabilirea statusului ofițerului precum și poziția deloc favorabilă oferită de către liderii aflați la conducerea structurilor acreditate în luarea unor decizii cu implicații directe asupra corpului ofițeresc se pune întrebare: oare nu este periculos să încredințăm un grup de oameni cu o putere reală și totodată plătindu-i și respectându-i atât de puțin ?
Oricum se pare că, în ultimul timp, slujba de ofițer militar a devenit mai puțin atractivă, imaginea romantică a ofițerului aflându-se în plin declin. Acum această profesie este văzută într-o lumină mai pragmatică.
3.3. Experiența altor state privind statutul social al ofițerului.
De-a lungul ultimelor decenii, statutul și situația ofițerilor din cadrul forțelor armate ale diferitelor state au suferit schimbări multiple și profunde. Însă, datorită faptului că fiecare mediu militar are o istorie, tradiții și o cultură distincte, și statutul social al ofițerilor va fi diferit de la o societate la alta.
Fără a ne propune în mod necesar a face o comparație a statusurilor ofițerilor diferitelor armate, vom trata, pe scurt, situația cadrelor militare din câteva state care sunt sau încă nu sunt membre ale Alianței Nord Atlantice. Această scurtă analiză își propune mai mult să evidențieze o parte din problemele cu care se confruntă, în general, cei care au ales să urmeze cariera ingrată a armelor, iar pe de altă parte, acele aspecte pozitive avute în vedere întru asigurarea unui binemeritat statut social ridicat.
Astfel, în Federația Rusă majoritatea ofițerilor trăiesc în sărăcie. În 2003 procentul acestei categorii însumând impresionanta cifră de 56% din totalul ofițerilor. În 2002 un reprezentant al parlamentului a declarat pentru agenția de știri Interfax- AVN, că 43% din ofițeri trăiau sub pragul sărăciei, având un venit lunar de 59$. Dintre aceștia se pare că și în acest caz, cei mai afectați erau tot tinerii ofițeri, la care posibilitatea de a-și întemeia o familie se întrevedea cu greu. Astfel stând lucrurile, creșterile salariale venite după o perioadă de 2 ani de stagnare, nu acoperă nevoile financiare. Astfel, și familiile de ofițeri sunt printre cele mai sărace categorii din societate, procente importante nepermițându-și satisfacerea unor necesități primare la standarde satisfăcătoare. Familia unui ofițer cu greu poate spera să economisească bani pentru a putea cumpăra haine noi sau să meargă undeva în concediu, ei cheltuind peste jumătate din venituri (52,2%) pe hrană. De asemenea, raportul sublinia că guvernul refuză opinia potrivit căreia ar exista probleme în ceea ce privește sănătatea, deși statul alocă pentru acest capitol doar 1/5 din suma alocată unui salariat civil. Problema locuințelor pare a fi însă cea mai gravă, peste 40% dintre familiile cadrelor militare nedeținând o locuință proprie. Nemulțumirea ofițerilor este legată și de timpul liber care se rezumă doar la 3-4 zile libere pe lună, orele lucrate fiind cu mult peste normă.
La ora actuală „armata rusă este constituită, în mare parte, din ofițerii la un pas de pensionare (pentru care schimbarea profesiei ar veni prea târziu) și tineri locotenenți din rândul cărora, în primul an jumătate renunță la sistem, iar în al doilea încă 30%". Prestigiul profesiei de ofițer a decăzut. Atracția față de această profesie este scăzută. Această lipsă de prestigiu se reflectă cel mai bine în ofertele de muncă pentru ofițerii ce părăsesc sistemul militar. „Unui fost ofițer, într-o instituție , în cel mai fericit caz, i se va oferi un post de manager al personalului sau, cel mai probabil, un post de agent de securitate.”
Fostă componentă a blocului sovietic, nici în Georgia situația ofițerilor nu este prea bună. S-au înregistrat proteste ale unui grup de ofițeri care, printre altele, cereau primirea soldei neplătite de 7 luni, îmbunătățirea condițiilor de viață, facilități pe mijloacele de transport pentru ei și familiile lor. Ministrul apărării a recunoscut că pentru anul încheiat s-au plătit doar 70% din salarii iar pentru anul în curs drepturile financiare s-au acordat doar pentru două luni. Vina a fost dată pe Ministerul de Finanțe care nu a alocat fondurile necesare.
O situație și mai ambiguă este în cazul Ucrainei unde armata se caracterizează printr-o “imunitate” față de lege, prin afaceri pe piața neagră și prin colaborarea cu forțe paramilitare. Astfel se poate vorbi de o armată care devine tot mai independentă față de statul Ucrainei din punct de vedere economic. Spiritul combativ și moralul ofițerilor sunt incredibil de scăzute. În urma unor studii, 10% dintre ofițeri erau gata să trădeze Ucraina în acel moment, 33% erau în armata Ucrainei deoarece aveau casă în această țară și doar 27% erau aici datorită stabilității țării. Moralul scăzut din armată se datora lipsei de disciplină din armată, al nivelului mare al criminalității și corupției, precum și dezinteresului pentru propria pregătire profesională. Ministerul Apărării a recunoscut că statutul social al ofițerilor este foarte scăzut. Acesta este unul dintre motivele pentru care tinerii evită o astfel de profesie. În urma studiilor a rezultat că 93% dintre ofițerii Ucrainei nu sunt mulțumiți de standardul de viață, 88% sunt conștienți de lipsa unui statut social ridicat și 57% își exprimă insatisfacția cauzată de serviciul militar.
În alte state însă, situația poate fi diferită. Astfel în Canada ofițerii dețin un statut social ridicat. În ceea ce privește populația civilă, aceasta are o atitudine pozitivă vis-a-vis de instituția militară. Îndeplinirea îndatoririlor specifice sistemului militar reclamă o maximă concentrare asupra acestora și, implicit, un nivel ridicat al stresului. “În aceste condiții, problemele care țin de calitatea vieții cum ar fi compensații, prime sau ajutor social sunt de importanță capitală” și, de aceea, inițiativele referitoare la îmbunătățirea condițiilor de existență reprezintă unul dintre principalele obiective ale direcției management resurse umane.
Și în armata Spaniei, începând mai ales cu anul 1998 s-a realizat un salt semnificativ în ceea ce privește statutul ofițerilor. Conform unui articol publicat în Spirit Militar Modern, nr.1, septembrie, 1999, p.53, numărul solicitanților pentru cariera armelor a cunoscut o creștere destul de mare, și anume , în jurul cifrei de 17%. Astfel, spre deosebire de armata ucraineană, care, după cum am arătat, se caracteriza printr-un status foarte scăzut, conform aceleiași surse, între 12 categorii de profesii, cea militară se află pe locul cinci. “Într-un alt sondaj militarii erau percepuți ca fiind, după medici, grupul social în care există cel mai mic nivel al corupției”.
În Germania, ofițerii sau funcționarii pot fi înlocuiți în orice moment, sau cel puțin mult mai ușor decât “judecătorii independenți” care nu-și pierd slujba nici dacă aduc mari ofense “codului onoarei” sau convențiilor sociale ale castei. Datorită acestui fapt, în condiții constante, în ochii paturii sociale care conduce judecatorul este considerat mai puțin calificat pentru relații sociale decât ofițerii și funcționarii din administrație a căror dependență considerabilă de conducători e o garanție solidă a conformării lor la convențiile privind statutul lor social.
În Franța, ca urmare a nemulțumirilor exprimate începând cu anul 1989, s-au luat o serie de măsuri în ceea ce privește creșterea salariului de bază al ofițerilor. La o primă vedere există tendința de a crede că acest aspect ar trebui să soluționeze toate problemele existente în ceea ce privește statutul ofițerilor. În realitate însă, problema este mult mai complexă. Și în Franța, ca în majoritatea statelor de altfel, profesia de ofițer se confruntă cu aceleași neajunsuri. Astfel, se pune problema evitării oricăror probleme de ordin material în scopul îndeplinirii optime a tuturor sarcinilor specifice "organismului" militar. Deși soldele au fost mărite, ele nu reușesc încă să facă față vicisitudinilor vieții de ofițer, exprimate în plan real prin greutățile aferente caracteristicii de mobilitate, prin imposibilitatea accesului la proprietate sau prin incertitudinea viitorului ca urmare a unei cariere limitate.
De asemenea, pe lângă problema economică, mai există și alte aspecte care se cer a fi adaptate la noile realități. " Într-o societate democratică avansată ca aceea franceză, cetățenii sunt profund atașați de dreptul la libertățile fundamentale" factorii de decizie abilitați interzicând însă corpului ofițeresc, și în acest caz, unele libertăți precum cea de liberă exprimare sau dreptul de liberă asociere. Cum imaginea ofițerilor în societate deține un aport important în atribuirea unui statut social cât mai ridicat, "se impune ca ofițerii să fie tratați ca adulți responsabili care se bucură de libertățile oricărui cetățean".
Indiferent însă de statul la care facem referire, ofițerul poate fi definit prin prisma varietății și complexității responsabilităților ce îi revin. El trebuie să fie în același timp lider, specialist, luptător, educator și cetățean. Pentru ca toate acestea să devină realitate, statul trebuie însă să-i acorde o mai mare atenție deoarece nu poți pretinde atâta timp cât nu oferi.
CAPITOLUL IV
STUDIU PRIVIND PERCEPȚIA STATUTULUI SOCIAL ACTUAL AL
OFIȚERULUI CA FUNCȚIONAR PUBLIC CU STATUT SPECIAL
METODOLOGIA DE CERCETARE
În activitatea de orientare profesională un factor important îl reprezintă percepția statutului, prestigiului profesiei respective. Astfel, percepția unui statut ridicat va reprezenta garantul atragerii unor indivizi cu calități deosebite în vederea exercitării meseriei respective.
În această situație se regăsește și profesia militară. O percepție pozitivă a statutului social al profesiei exercitate de cadrele militare nu va face altceva decât să acționeze în sensul creșterii credibilității în instituția militară și al garantării stabilității sociale. Orice deficit în perceperea statusului poate avea consecințe greu de remediat. La fel de importantă este însă și imaginea statutului social al profesiei de cadru militar de către cei aflați în interiorul instituției militare. Imaginea negativă a statutului social al ofițerilor se poate solda cu serioase urmări asupra profesionalismului și motivației acestora.
În capitolele anterioare, prin intermediul analizei cadrului teoretic vizând problematica statutului social al funcționarului public cât și cel al ofițerului, s-a putut realiza observarea nivelului de cunoaștere pe care cercetarea sociologică l-a atins deja în acest sens. Analiza anterioară, nu se poate constitui însă, decât ca o primă etapă în descifrarea acestui concept. O cercetare concretă trebuie să explice acest aspect în totalitatea sa, ideile desprinse constituindu-se ca premise ale unor generalizări teoretice.
De aceea, ne-am propus să continuăm analiza acestui fenomen prin realizarea unei cercetări menite a surprinde punctele comune cât și diferențele existente în procesul percepției sociale al funcționarilor publici din administrația locală vis-a-vis de cel al ofițerilor, considerați funcționari publici cu un statut special. Această percepție socială va avea în vedere evidențierea diferitelor dimensiuni ale statutului social, atât al funcționarului ( luat ca și clasă generală), cât mai ales al ofițerilor în condițiile actuale.
În aceste condiții, considerăm că doar confruntarea cu datele furnizate prin intermediul investigației ne poate oferi o imagine veridică asupra multiplelor aspecte ale acestui fenomen la nivelul ales și, totodată, posibilitatea desprinderii unor concluzii de nivel teoretic și practic.
4.1 Designul cercetării
Având în vedere faptul că investigația s-a realizat atât la nivelul sferei civile cât și la nivelul mediului militar și, deci, într-un mediu specific din viața socială, încă de la început a trebuit să răspundem unei întrebări esențiale, și anume, dacă pentru realizarea cercetării trebuie să utilizăm o metodologie specială.
Din acest punct de vedere am considerat că metodologia utilizată de sociologie este în măsură să ofere suficiente posibilități de investigare a tuturor domeniilor, deci și al domeniului militar. Ca urmare, în realizarea cercetării am utilizat conceptele, metodele și tehnicile specifice acestei științe, pe care le-am inclus într-un program riguros elaborat în vederea întocmirii unei investigații eficiente. Știm că în cadrul oricărui program elaborat în vederea întocmirii unei cercetări se disting mai multe etape, fiecare dintre acestea implicând un ansamblu de acțiuni specifice.
Figura 1 prezintă, în acest sens, ansamblul etapelor propuse, specifice unei activități de cercetare, precum și relațiile care se nasc între fiecare etapă în parte, săgețile arătându-ne sensul influențelor dintre acestea.
Figura 1
4.2 Ipoteze de cercetare
După cum am putut observa, în capitolele anterioare, prin abordarea analitică a conceptului de statut social( întâi al funcționarului public urmând, apoi, cel al ofițerului) am încercat să realizăm un cadru teoretic în perimetrul căruia să elaborăm ipotezele de lucru ale cercetării empirice, considerând acest aspect ca fiind de o importanță deosebită în vederea realizării unei cercetări bine fundamentate, distincte și eficiente.
Astfel, pe parcursul realizării investigațiilor, în urmărirea diferitelor aspecte ale conceptului , s-au avut în vedere o serie de ipoteze.
Așa cum am afirmat în capitolul precedent, datorită înregistrării unui aflux de elemente noi, specifice altor domenii, asistăm la o apropiere a pregătirii ofițerilor de sfera civilă. Iar din această sferă civilă ne interesează, în mod deosebit, latura administrativă, respectiv sfera funcționarilor publici Astfel, pregătirea profesională a ofițerilor implică nu doar depășirea sferei tradiționale ci și o creștere considerabilă a volumului de cunoștințe asimilate, precum și o interdisciplinaritate în utilizarea cunoștințelor de specialitate corelate cu elemente de știința psihologiei, pedagogiei, sociologiei și nu în ultimul rând, a managementului. Majoritatea ofițerilor în noul context, sunt nevoiți să adopte comportamente și atitudini de manageri sau tehnicieni.
Așa cum am menționat, din punctul de vedere al cetățenilor efectele negative ale birocrației se aplică și administrației publice, deci, implicit funcționarilor publici care mai sunt denumiți și birocrați. Noțiunea de birocrație a căpătat o conotație nu foarte măgulitoare: ea este sinonimă cu încetineala, cu procedurile complicate inutil, birocratizarea desemnând procesul prin care se rigidizează o activitate sau o organizare. Birocrații sunt deseori ținta acuzațiilor de neproductivitate, lipsa de calitate, indiferență, iar administrația publică trebuie să răspundă acestor acuzații cu arme eficace calitativ.
Construcția, de-a lungul timpului, a unei mentalități eminamente negative față de administrația publică; indiferent dacă este sau nu justificată în toate cazurile, această ostilitate publică există și se manifestă în mod curent. Și, mergând pe ideea că ofițerul face parte din categoria funcționarului public, dorim să stabilim, cu ajutorul acestei cercetări, dacă această mentalitate negativă față de administrația publică se aplică și ofițerului.
Procesul de reformă al armatei, aflat în plină desfășurare, a generat o serie de transformări în cadrul instituțiilor militare, determinând astfel în mod implicit, o serie de schimbări profunde în cadrul unui sistem conservator de comandă și relații interumane precum și în setul tradițional de statusuri și roluri prescrise fiecărui individ. În acest context, perceperea acestor transformări s-a realizat întâi de către corpul ofițerilor; apoi, devine inevitabilă și o anumită restructurare a percepției cetățeanului asupra poziției pe care ofițerul armatei române o ocupă, la momentul actual, în societate.
Ne așteptăm așadar, ca o astfel de situație, caracterizată printr-un nivel înalt de transformări, să influențeze în mod pozitiv modalitatea de percepție a profesiei de ofițer luat ca și funcționar public cu statut special.
Astfel, ipoteza generală a cercetării o constituie opinia potrivit căreia există asemănări între percepția statutului social al ofițerilor și statutul social actual al funcționarului public, luat ca și clasă generală. Altfel spus, vrem să stabilim dacă profesia de funcționar public este percepută diferit și, mai ales, negativ vis-a-vis de cea a ofițerului. Toate acestea pentru a confirma ideea că ofițerul poate fi inclus în categoria funcționarilor publici cu statut special.
Din ipoteza generală s-a impus formularea unor ipoteze particulare, și anume:
– trebuie avut în vedere că cercetarea va urmări atât percepția asupra statutului social al celor două categorii, dar, mai ales, autopercepția asupra propriului statut. În acest sens, studiul se va realiza atât într-o instituție civilă (unde vom aplica chestionarul funcționarilor) cât și într-o unitate militară. De aceea, potrivit teoriei din capitolul anterior, unde se prezintă o percepție generală a statutului militarului, vom formula ipoteza particulară potrivit căreia aprecierea profesiei de ofițer, respectiv de funcționar este mai favorabilă în cadrul sferei civile, respectiv unității militare decât în interiorul propriei instituții. Altfel spus, credem că fiecare din cele două categorii socioprofesionale va aprecia cealaltă categorie ca fiind mai avantajată și având un statut social mai ridicat.
– după cum s-a putut observa, aprecierea față de profesia de ofițer crește o dată cu înaintarea în vârstă și devine mai nefavorabilă în cazul indivizilor aparținând organizației militare față de cei aparținând sferei civile. Având în vedere faptul că populația investigației este alcătuită din indivizi cu vârste diferite și vechime diferită în instituția militară, este de așteptat ca, în virtutea inerției și a unei imagini trecute, vârsta și “vechimea” să influențeze pozitiv percepția statutului social al cadrelor militare;
Și, în cele din urmă, o altă ipoteză pe care o putem formula este aceea potrivit căreia modalitatea de percepere a statutului social al funcționarului public, respectiv al ofițerului este influențată de calitatea serviciilor oferite de către cele două instituții.
4.3 Obiectivele cercetării
Prin lucrarea de față am încercat să surprindem care este imaginea unui funcționar public,cât și percepția cetățeanului și mai ales a cadrelor militare superioare ale Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” asupra statutului social al ofițerilor în perioada actuală. Iar acest statut social al ofițerului este analizat îndeosebi pentru a evidenția elementele comune pe care le are cu statutul social al funcționarului public, ofițerul fiind un funcționar cu statut special. Când spunem aceasta avem în vedere de fapt, tendința indivizilor de a aprecia în mod constant elementele definitorii ale statutului cadrelor militare. Pornind de la faptul că această tendință de a adopta o poziție constantă în raport cu anumite aspecte ale vieții sociale precum și ale propriei persoane, cu un obiect sau o situație, definește conceptul de atitudine, putem afirma faptul că măsurarea percepției statutului social reprezintă de fapt, cuantificarea cumulului de atitudini pe care subiecții le manifestă față de diferitele aspecte ce definesc acest concept. Situația de față a impus raportarea atitudinilor subiecților la anumite elemente sociale, laturi ale vieții sociale sau chiar la propria persoană.
Ne-am propus realizarea unei cercetări pe această temă întrucât am apreciat conștientizarea de către subiecți a propriului statut ca fiind de importanță majoră. Apoi, comparația dintre cele două statute ni s-a părut interesantă deoarece, deși, la prima vedere par diferite, totuși, analiza generală făcută în capitolele precedente scoate la iveală elemente comune ale statutului social. Unele dintre aceste similitudini sunt expuse în prima parte a capitolului trei.
Atitudinea unui cadru militar superior, respectiv funcționar public față de propriul statut reprezintă, de cele mai multe ori, o variabilă latentă. Deseori această percepție nu este conștientizată ca atare; ea manifestându-se însă prin reacțiile comportamentale, verbale și nonverbale față de ofițeri/funcționari sau de profesie. Astfel, într-un anumit mod va îndeplini cerințele solicitate de profesie un individ care are o atitudine pozitivă față de statutul social al acesteia și într-un alt mod se va raporta la aceste cerințe cineva care are o percepție negativă asupra poziției sociale pe care urmează a o ocupa prin intermediul profesiei de ofițer (sau pe care deja a ocupat-o).
Aceste aspecte demonstrează faptul că modul de percepție al propriului statut de către un individ ( fie el cadru al academiei militare sau aparținând instituției civile) influențează în mod hotărâtor profesionalismul acestora. De aceea a apărut ca fiind absolut necesară cunoașterea atitudinii pe care o au atât funcționarii cât și ofițerii față de profesia lor. Prin intermediul concluziilor care se vor desprinde în urma acestui studiu ar putea fi dezbătute și aplicate o serie de măsuri care, în cazul existenței unor probleme, să contribuie la ameliorarea acestora.
Studiul percepției îmbracă de regulă forma sondajelor de opinie având menirea de a grupa opiniile formulate de subiecți într-o anumită direcție. În structura atitudinilor vom întâlni o serie de elemente cum ar fi: componenta cognitivă care include o serie de cunoștințe, credințe și judecăți; componenta afectivă cu sentimente pozitive sau negative și componenta conotativă, adică cea care are în vedere latura acțională. Având în vedere aceste aspecte, am urmărit ca prin formularea chestionarului să surprindem tocmai aceste aspecte.
În concluzie, în conformitate cu cele afirmate până în acest moment și cu teoriile ce tratează problematica percepției sociale, obiectivele pe care le-am stabilit se referă la:
– elaborarea unui sistem de dimensiuni, variabile și indicatori care să surprindă cât mai exact aspectele definitorii ale conceptului de „percepție a statutului”
– identificarea cât mai fidelă și cuantificarea opiniilor față de toate dimensiunile ce definesc conceptul de statut social al profesiei de funcționar public, respectiv ofițer în contextul perioadei actuale.
– identificarea factorilor de influență asupra modului de percepere a statutului social al funcționarului public luat ca și categorie generală cât și a ofițerului, ca funcționar public cu statut special.
-realizarea comparației între percepția socială și autopercepție
Totuși, sistemul de obiective și ipoteze nu a putut fi realizat în mod independent în raport cu delimitarea unui cadru conceptual. Acesta este motivul pentru care următoarea etapă pe care am realizat-o în investigația de față, a corespuns primului obiectiv pe care ni l-am propus.
4.4 Operaționalizarea conceptului
Operaționalizarea constituie procesul prin care un concept este desfăcut în dimensiuni, variabile și indicatori.
Dimensiunile reprezintă clasele de informații necesare studierii spațiului de atribute al conceptului, adică evantaiul de însușiri pe care conceptul le decupează din realitate. Acestea reprezintă tot concepte dar cu un grad mai mic de generalitate decât conceptul matcă.
Conceptul de bază al acestui studiu îl reprezintă percepția statutului social al funcționarului public( categorie generală) comparativ cu percepția statutului social al ofițerilor( funcționari publici cu statut special), din el desprinzându-se cinci dimensiuni, și anume:
dimensiunea profesională
dimensiunea politică
dimensiunea socio-economică
dimensiunea familială
dimensiunea socială
Fiecare dintre aceste dimensiuni constituie o latură importantă a conceptului de statut social.
Astfel, în contextul unei societăți aflate în plină tranziție și al transformărilor profunde determinate de procesul de reformă al instituțiilor administrative (ca de exemplu descentralizarea) și militare, abordând dimensiunea profesională vom avea în vedere determinarea opiniei asupra nivelului de pregătire profesională a funcționarilor publici și a cadrelor militare, determinarea nivelului de complexitate a rolurilor prescrise de cele două profesii în noul context social, precum și determinarea gradului de concordanță dintre pregătirea funcționarilor, respectiv a ofițerilor și noile cerințe teoretice, practice și metodologice.
Dimensiunea politică reprezintă un alt aspect important. În determinarea poziției pe care un individ, aparținând unei categorii profesionale, o ocupă în societate este foarte important de știut care este puterea politică pe care persoana în cauză o deține. Aceasta are în vedere măsura în care individul participă la viața politică, care este puterea cu care factorii de decizie îl acreditează și care sunt drepturile pe care le deține în raport cu alte profesii.
În ultima perioadă însă, de cele mai multe ori, măsurile adoptate în vederea menținerii unui statut social ridicat au vizat tot mai mult latura economică.
Astfel o altă dimensiune de importanță majoră în determinarea statutului social o reprezintă dimensiunea socio-economică. Determinarea imaginii pe care indivizii o au asupra venitului obținut de funcționari în comparație cu cel al ofițerilor, al nivelului de trai pe care acest venit îl poate asigura, a percepției nivelului venitului în raport cu veniturile obținute de alte profesii ce presupun un același nivel de studii, a raportului dintre mărimea venitului și sarcinile pe care le au de îndeplinit, cum sunt percepute facilitățile pe care cele două profesii le asigură sunt aspecte definitorii în analiza dimensiunii socio-economice.
Strâns legată de această dimensiune este și dimensiunea familială, aceasta având în vedere aspecte referitoare la facilitățile de care familia unui funcționar ori a unui ofițer va beneficia ca urmare a exercitării profesiei de către acesta, la venitul general al unei familii de ofițeri raportat la veniturile familiei unui funcționar public (persoane civile) precum și la imaginea pe care oamenii și-au format-o despre aceste familii.
O ultimă dimensiune, dar nu mai puțin importantă, este cea socială. Avem în vedere aici imaginea asupra poziției sociale a ofițerului în interiorul instituției militare vis-a-vis de imaginea funcționarului într-o unitate administrativă, imaginea pe care cetățeanul oarecare și-a format-o despre statutele acestora, precum și imaginea referitoare la valorile specifice comune profesiei militare și a celei de funcționar, cum ar fi: demnitatea, corectitudinea, credibilitatea și altele.
Pentru identificarea și măsurarea acestor dimensiuni s-a procedat la operaționalizarea lor, utilizând o serie de variabile și indicatori relevanți în acest sens. În vederea operaționalizării conceptului s-a realizat o schemă de categorii, astfel:
A. Dimensiunea profesională: -capacitățile solicitate de profesie
1) – actualizarea pregătirii cu noile cerințe teoretice și practice
2) – complexitatea rolurilor specifice statutului de funcționar public respectiv ofițer
3) – nivelul de pregătire raportat altor categorii profesionale superioare
B. Dimensiunea socio-economică: situația socio-economică a funcționarului cât și a ofițerului
1) venit
2) venitul în raport cu cerințele profesiei
3) venitul raportat altor profesii
4) facilități
D. Dimensiunea familială: – situația socio-economică a familiilor de ofițeri comparativ cu cea a familiilor de funcționari
1) facilități
2) venit pe familie
3) imaginea familiilor de ofițeri/de funcționari publici
E. Dimensiunea socială:
I. imaginea ofițerului comparată cu cea a funcționarului public
1) percepția atitudinii populației civile față de statutul ofițerului și al funcționarului public
II. considerația față de valorile comune profesiilor de funcționar public și ofițer
demnitate
simboluri
corectitudine
credibilitate
Pentru fiecare dintre indicatorii variabilelor luate în considerare s-a construit cel puțin un item cu scopul de a realiza măsurarea indicatorului respectiv.
4.5 Universul populației, și eșantionarea
După cum am mai specificat, studiul de față vizează ofițerii din Academia Forțelor Terestre și funcționarii publici din administrația locală. În cazul de față am ales ca unitate administrativă Primăria Sibiu. Pentru a obține o mai bună imagine asupra percepției asupra statutului social al acestor două profesii am introdus și o altă categorie de subiecți și anume cetățeanul obișnuit, care, credem noi, are un grad mai mare de obiectivitate asupra problemei studiate. În altă ordine de idei, totalitatea acestora reprezintă universul populației asupra căreia s-a realizat cercetarea, aceasta ridicându-se la un număr de 139 de subiecți determinați (funcționari și ofițeri ai Academiei Forțelor Terestre) plus un număr nedeterminat de subiecți aparținând categoriei „cetățean” .
Chestionarul a fost aplicat la 44 de subiecți determinați reprezentând aproximativ 40 % din numărul lor. Având în vedere faptul că “eșantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari și calculul probabilităților” și că reprezentativitatea este dependentă de aplicarea lor, am încercat să respectăm într-o proporție cât mai ridicată aceste cerințe. În baza legii numerelor mari se determină volumul eșantionului, iar prin calculul probabilităților se are în vedere selecția subiecților în eșantion. În ceea ce privește determinarea volumului eșantionului, aceasta presupune cunoașterea caracteristicilor populației precum și a variabilelor care vor sta la baza realizării eșantionării. Astfel, „la o colectivitate relativ omogenă, mărimea cerută pentru eșantion va fi mai mică decât la o colectivitate mai eterogenă, la un nivel dorit de reprezentativitate.” Trebuie precizat faptul că, în studiul de față, procesul de determinare a volumului eșantionului s-a realizat în baza acestei proprietăți.
Este adevărat că membrii populației provin din medii diferite, însă, în general, putem afirma că populația ofițerilor este una omogenă deoarece activitățile desfășurate la nivelul instituțiilor militare de genul academiei militare, se desfășoară după un set de norme și valori bine reglementate prin intermediul regulamentelor și legilor militare, după anumite principii cuprinse în documente și acte normative. În momentul în care indivizii aderă la organizații de acest tip, respectarea reglementărilor devine obligatorie pentru toți membrii săi. Acestea obligă la adoptarea unui comportament standardizat, a unui limbaj specific, a unui stil vestimentar diferit și chiar la adoptarea unui stil de gândire aparte. Totodată se știe că mediul militar, spre deosebire de alte medii, este unul puternic formalizat, în care se instituie disciplina. Aceasta acționează și ea în sensul omogenizării puternice atitudinale și comportamentale.
Eterogenitatea populației provine din considerarea membrilor grupului ca și individualități/ personalități unice, distincte. Însă în instituțiile militare, eterogenitatea indivizilor este înăbușită tot mai mult, lăsând loc manifestării unor comportamente cât mai uniformizate. Ținând cont de această proprietate a grupului militar, în studiul de față nu a mai fost necesară respectarea legii numerelor mari în determinarea volumului eșantionului, procentul determinat pentru investigație fiind optim.
În ceea ce privește selecția subiecților, metodele au fost diferite. Pentru aceasta, în primul rând au fost definite subpopulațiile prin luarea în considerare a două criterii de stratificare, și anume ocupația și vârsta. Subpopulațiile sunt, în funcție de ocupație: funcționari publici, ofițeri, cetățeanul oarecare. În funcție de vârstă subpopulațiile pot fi de două feluri: subiecți tineri și subiecți în vârstă.
Metoda utilizată pentru subpopulația ofițeri a fost cea a eșantionării prin stratificare. De cele mai multe ori, eșantionarea prin stratificare, se caracterizează prin faptul că din fiecare grupă în care a fost împărțită populația generală se vor extrage atâția subiecți încât raportul dintre numărul membrilor eșantionului și volumul populației să fie egal cu raportul dintre numărul membrilor fiecărei subpopulații și volumul grupei din care face parte. În cazul nostru s-a urmărit realizarea proporționalității între straturi.
Pentru subpopulația întrunită de funcționari s-a utilizat eșantionarea de tip Cluster. Aceasta se caracterizează prin faptul că toți subiecții subpopulației au fost incluși în eșantion. S-a obținut astfel, un set de mai multe straturi determinate de numărul diviziunilor variabilelor folosite drept criterii de clasificare, și anume: funcționari publici debutanți, funcționari publici de vârsta a II-a, ofițeri inferiori, ofițeri superiori, volumul eșantionului fiind dat de suma tuturor subeșantioanelor realizate pe straturi. Datorită faptului că avem de a face cu o situație în care straturile sunt de dimensiuni diferite am ales această variantă pentru a asigura selecția proporțională din fiecare strat.
Astfel, în urma realizării tuturor acestor criterii în vederea asigurării unei reprezentativități cât mai ridicate, eșantionul obținut arăta în următorul fel:
subeșantionul „funcționari publici” format din 22 subiecți ( 9 funcționari debutanți și 13 funcționari în vârstă dintr-un total de 22), deci toți funcționarii existenți în respectiva unitate administrativă locală
subeșantionul „ofițeri „ format din 22 subiecți (12 ofițeri inferiori și 10 ofițeri superiori dintr-un total de 106)
În ceea ce privește administrarea chestionarului, participarea la anchetă s-a realizat de către toți subiecții pe bază de voluntariat iar chestionarul a fost aplicat individual. Considerăm că acest aspect este de o deosebită importanță, având un caracter relevant în ceea ce privește sinceritatea în furnizarea informațiilor. Dată fiind această modalitate de investigare, pe timpul aplicării chestionarului nu s-au semnalat probleme în relația cu subiecții aceștia fiind foarte cooperativi. Pentru început le-a fost prezentat scopul cercetării, și anume acela de a investiga modalitatea de percepere a statutului social al funcționarului public din cadrul Primăriei Sibiu comparativ cu cel al ofițerilor Academiei Forțelor Terestre. Totodată le-a fost explicată și importanța culegerii acestor informații. S-a explicat pe scurt conceptul de statut social, s-a prezentat consemnul și s-a insistat asupra sincerității în exprimarea opiniilor. În cazul în care existau neclarități erau oferite explicațiile necesare.
Considerăm că aplicarea chestionarului s-a realizat în condiții optime.
4.6. Construirea instrumentelor de lucru
Studiul s-a realizat pe baza unui chestionar. Prin construirea și aplicarea acestuia am dorit să obținem o serie de date referitoare la percepția și autopercepția funcționarilor din cadrul Primăriei Sibiu și a ofițerilor din Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” asupra statutului lor social, din perspectivă comparată.
Chestionarul debutează cu prezentarea unui consemn care conține informații menite a determina înțelegerea conceptului de către subiecți precum și motivarea acestora de a răspunde cât mai sincer la întrebări. În cadrul acestui consemn sunt specificate scopul cercetării, obiectivele vizate, precum și precizări referitoare la modalitatea de completare a chestionarului. Am insistat asupra necesității exprimării opiniei într-un mod cât mai sincer, precum și asupra garantării anonimatului și confidențialității.
De asemenea, trebuie menționat că, pentru mai multă rigurozitate științifică, am apelat și la un alt instrument de cercetare, și anume la interviul sociologic, urmărind situarea într-un context a rezultatelor obținute anterior prin intermediul chestionarului și completarea informațiilor statistice.
Având în vedere faptul că determinarea numărului de interviuri necesare unei anchete depinde de o multitudine de factori precum tema anchetei, tipul anchetei, mijloacele de care dispunem și altele, în cazul de față am considerat oportună realizarea unui eșantion diversificat. În paralel cu prefigurarea eșantionului am realizat și planul interviului. Având în vedere faptul că am optat pentru un interviu slab structurat, elaborarea sa a presupus pregătirea a două elemente și anume: formularea unui consemn și prefigurarea unor axe tematice. Așa cum am mai specificat, prin intermediul acestui interviu am urmărit completarea informațiilor cu un grad mai crescut de neclaritate, obținute în urma aplicării chestionarului. Axele tematice s-au constituit din cadrul celor cinci dimensiuni urmărite în analiza pe bază de chestionar. Structurate potrivit acestor cinci axe, interviurile s-au desfășurat după o logică de interogare care a permis conceperea unui ghid de interviu apt să producă date empirice care să conducă la elucidarea cât mai clară a problemelor puse în discuție.
Subliniem încă o dată faptul că asupra acestui chestionar s-a insistat doar în măsura eliminării neclarităților întâmpinate, acesta reprezentând și motivul pentru care nu vom insista în mod deosebit asupra sa.
4.6.1 Tipuri de întrebări
Chestionarul cuprinde itemi, cu o mică parte din întrebări factuale iar restul întrebări de opinie (vezi anexa 1).
Itemii chestionarului au fost formulați în funcție de dimensiunile și indicatorii specifici conceptului investigat. Majoritatea întrebărilor utilizate în acest chestionar au ca scop furnizarea de către subiecți a unor opinii referitoare la „imaginea” pe care aceștia o au despre poziția funcționarului vis-a-vis de cea a ofițerului în societate.
Întrebările utilizate în cadrul acestui chestionar pot fi clasificate după mai multe criterii și anume:
A. Întrebări în funcție de conținutul răspunsului solicitat – categorie reprezentată în chestionarul de față prin intermediul întrebărilor factuale și a celor de opinie.
Întrebările factuale au fost utilizate pentru a strânge informații referitoare la comportamentul subiecților și la mediul acestora, ele solicitând aspecte obiective care se pot verifica.
Întrebările de opinie au fost cel mai des utilizate pe parcursul chestionarului și au fost folosite cu scopul de a furniza informații despre aspecte ce țin de universul interior al subiecților. Având în vedere aceste aspecte, am considerat că acest tip de întrebări ar fi cel mai potrivit de utilizat deoarece despre interioritatea subiecților nu se pot obține informații în mod direct ci doar prin ceea ce aceștia comunică în mod verbal.
Aceste întrebări vizează diferite aspecte, cum ar fi:
– opinia subiecților referitoare la o problemă dată
Exemplu: “Credeți că poziția unui individ în societate este determinată de nivelul veniturilor sale?”
a) Da
b) Nu
c) Nu știu
judecăți de valoare, subiectul trebuind să atribuie o valoare unui obiect, unei organizații, unei persoane sau chiar lui însuși
Exemplu: „Având la dispoziție scala de mai jos, apreciați nivelul prestigiului de care se bucură un ofițer în cadrul societății.”
Foarte ridicat Foarte scăzut
1…….2…….3…….4…….5……..6……..7…….8…….9…….10
În raport cu funcțiile lor în chestionar, am urmărit utilizarea mai multor tipuri de întrebări, cum ar fi:
întrebări introductive
întrebări de motivație
întrebări de identificare
Întrebările introductive – prin intermediul acestui tip de întrebări am urmărit să creăm subiecților sentimentul de încredere în anchetator și în el însuși și să “spargem gheața” prin familiarizarea acestuia cu ceea ce va urma. De aceea am urmărit ca primul item să aibă un nivel mai mare de generalitate, un nivel de dificultate mai scăzut față de ceilalți itemi și o structură închisă cu un răspuns dihotomic.
Exemplu: ,,Ofițerul este un individ aflat în slujba cetățeanului. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?
a) Da b) Nu c) Nu știu
2) Întrebările de identificare au fost folosite cu scopul de a servi la analiza răspunsurilor din chestionar și au fost plasate la sfârșitul chestionarului. Aceste întrebări au vizat informații referitoare la locul de muncă, ocupația, vârsta subiecților și vechimea în instituție ( fie ea civilă sau militară).
Cea de-a treia categorie de întrebări o reprezintă întrebările după formă. Ele vizează modul în care subiectul răspunde la o anumită întrebare. În chestionarul de față am utilizat doar două dintre aceste tipuri, și anume întrebările închise și întrebările scalate. Am utilizat întrebări cu răspunsuri dihotomice (de tipul Da/ Nu), cu răspunsuri materializate prin scale cu diferite grade de intensitate sau cu răspunsuri diverse. Din punct de vedere al înregistrării răspunsurilor oferite, cea mai mare parte a întrebărilor au fost precodificate, cuprinzând cinci răspunsuri preformulate, ceea ce a permis o mai ușoară prelucrare și interpretare a datelor.
Pentru evaluarea intensității opiniilor exprimate de subiecți în formularea întrebărilor de opinie, am utilizat o scală cu cinci grade de intensitate (tip Likert), subiecții trebuind să-și exprime acordul în legătură cu afirmațiile prezentate prin următoarele variante de răspuns: acord puternic, acord, nedecis, dezacord, dezacord puternic. Întrebările de acest gen ridică o problemă cu care ne-am confruntat și noi în întocmirea chestionarului. Se pune problema dacă la variantele apreciative este necesară sau, dimpotrivă, este nerecomandată alăturarea unei variante neutre redată prin expresii precum “nu știu”, ”nedecis”. Se consideră că această poziție ar putea fi utilizată în exces, pe lângă cei care într-adevăr se situează la acest nivel și de către subiecți care au opinii dar care din diferite motive consideră că nu este adecvat să și le exprime. Pe de altă parte însă, s-a constatat faptul că în lipsa acestei variante crește numărul de non răspunsuri. Personal, am considerat că este necesară introducerea acestei variante de răspuns din mai multe motive: în primul rând, așa cum am afirmat se reduce numărul de non răspunsuri; în al doilea rând, se va diminua numărul răspunsurilor neconforme cu realitatea prin acordarea unor răspunsuri forțate; și nu în ultimul rând, prin prezența unei astfel de alternative, se va crea subiectului impresia unei oarecare libertăți în exprimarea opiniilor.
Fiecărui indicator formulat și exprimat în cadrul procesului de operaționalizare a conceptului, îi corespunde cel puțin un item din cadrul chestionarului. În formularea itemilor am avut în vedere o serie de aspecte a căror respectare este absolut necesară în realizarea unui instrument eficient. Astfel, am avut în vedere următoarele reguli tehnice:
formularea unor întrebări clare și precise
evitarea influențării răspunsului într-un anumit sens
utilizarea unui limbaj adecvat în formularea întrebărilor
formularea unei singure întrebări în cadrul unui item
formularea itemilor să fie în strânsă legătură cu tema cercetării
formularea întrebărilor astfel încât aceasta să asigure posibilitatea formulării unui răspuns
Menționăm că, în ceea ce privește corectitudinea întrebărilor, aceasta a fost verificată, în prealabil, de persoane acreditate în acest sens, urmărindu-se, în mod deosebit, în ce măsură au fost respectate recomandările expuse mai înainte.
4.6.2 Designul chestionarului
Un aspect de importanță majoră în elaborarea acestui instrument îl reprezintă modalitatea de structurare a instrumentului de lucru, și când afirmăm aceasta, ne referim la modalitatea de ordonare a itemilor în cadrul chestionarului, precum și la numărul optim de întrebări care trebuie formulate.
În ceea ce privește stabilirea succesiunii întrebărilor, menționăm că am evitat aranjarea acestora într-o formă logică și am ținut seama de o serie de aspecte menite a facilita comunicarea și cooperarea dintre anchetator și subiecți.
Referitor la numărul optim de întrebări, având în vedere faptul că nu există o regulă generală referitoare la acest aspect, acesta a fost determinat în funcție de anumiți factori mai importanți. Astfel, în determinarea numărului de itemi utilizați am ținut cont de genul de populație căruia am adresat chestionarul, de timpul avut la dispoziție, de tipul cercetării, de natura întrebărilor, dar mai ales de conținutul conceptului studiat. Prin întrebările adresate am dorit acoperirea unei părți cât mai mari din sfera conceptului și limitarea timpului de formulare a întrebărilor, pe cât posibil. De asemenea, având în vedere faptul că prezenta cercetare este una pur aplicativă, comandată de o instituție, într-un scop precis, am fost nevoiți, în mod implicit, să utilizăm un chestionar mai simplu, cu un număr mai mic de întrebări.. Totodată am avut în vedere și faptul că dacă durata unui chestionar depășește o anumită limită, intervine oboseala, lipsa de concentrare, subiecții pierzându-și atenția.
Astfel, în urma unei analize îndelungate a tuturor acestor factori am stabilit numărul de întrebări al chestionarului, cifra optimă considerată în acest caz fiind de 20 de itemi.
După elaborarea întrebărilor și determinarea structurii chestionarului, următorul aspect căruia i-am acordat o importanță deosebită a fost cel referitor la forma și prezentarea chestionarului. Acestea s-au realizat astfel încât el să poată fi utilizat cu ușurință de către subiecți. Pentru aceasta ne-am impus respectarea unor condiții, printre care enumerăm: să fie imprimat estetic, să fie scris tipografic, întrebările și răspunsurile să fie clar delimitate, să fie imprimat astfel încât să permită o prelucrare cât mai facilă a datelor.
Modul de prezentare a întrebărilor nu trebuie să ne fie indiferent. Am pornit de la premisa că acest mod de prezentare poate reprezenta un stimul pentru persoanele chestionate. Subiecții, în funcție de modul de prezentare, își pot face o părere despre seriozitatea cercetării. De asemenea, am avut în vedere facilitarea codificării și înregistrării răspunsurilor. Pentru aceasta, variantele de răspuns au fost trecute lângă fiecare întrebare.
Am adoptat o manieră cât mai simplă de prezentare a chestionarului, evitând încărcarea cu elemente grafice, utilizarea de culori multiple sau orice alt mijloc de artificializare a instrumentului de cercetare.
4.7 Analiza și prelucrarea datelor obținute
Etapa privind operațiunea de analiză și interpretare a informațiilor obținute în urma aplicării chestionarului este una firească în studiul nostru privind percepția comparativă a statutelor sociale ale funcționarului public și ofițerului. Și, mai ales, credem că este o etapă extrem de meticuloasă. Tocmai de aceea, trebuie să menționăm că în realizarea acesteia am avut în vedere surprinderea a trei aspecte:
validarea ipotezelor de lucru ;
dimensiunile, variabilele și indicatorii ce definesc problematica supusă investigației;
eficiența și gradul de validitate a chestionarului pe care l-am utilizat în culegerea datelor necesare realizării investigației;
Așadar, în prima fază a analizei am urmărit sistematizarea și clasificarea informațiilor furnizate prin intermediul formularelor completate, utilizând un program de statistică aplicată (SPSS) , în vederea constituirii tabelelor și graficelor cu ponderile pe care diferiți indicatori îi au în determinarea nivelului percepției statutului social al ofițerilor de către funcționarii publici și al statutului social al funcționarului public de către ofițeri.
În același mod am realizat și codificarea răspunsurilor oferite la întrebările cu trei variante de răspuns, și anume: pentru răspunsul „Da” s-a atribuit valoarea 1, pentru răspunsul „Nu” s-a atribuit valoarea 2 iar pentru „Nu știu” valoarea 3.
Astfel, am apreciat că acordarea unor valori numerice diferitelor niveluri de percepție de către subiecți a poziției pe care ofițerii, respectiv funcționarii publici o ocupă în societate, ar corespunde într-o modalitate optimă necesității noastre.
Datele procurate prin intermediul răspunsurilor furnizate de subiecți au fost prelucrate prin intermediul instrumentelor statistice. Cu ajutorul acestora s-au calculat indicii de poziție și indicii de împrăștiere. Ca indice de poziție cel mai des utilizat a fost modulul, care reprezintă numărul de alegeri întâlnit în cadrul eșantionului cu frecvența cea mai mare; iar ca indice de împrăștiere am utilizat abaterea standard reprezentând cea mai mică abatere față de medie. Datele astfel calculate ne-au dat posibilitatea determinării nivelului de percepție a statutului social la nivelul general al populației precum și testarea diferitelor ipoteze particulare. Pentru a putea realiza o analiză cât mai corectă a datelor, așa cum rezultă din chestionar, am recurs la reprezentarea sub formă tabelară a distribuției diferitelor valori a indicatorilor respectivi. Din aceste tabele se pot desprinde o serie de date mai mult sau mai puțin relevante. Realizând o analiză mai detaliată a acestor date, așa cum reiese din tabelele furnizate prin intermediul opțiunilor de analiză din cadrul programului de statistică aplicată, sau așa cum se prezintă indicatorii sub forma grafică, am obținut noi informații în sprijinul verificării ipotezelor specificate la începutul cercetării noastre.
Cea dintâi dimensiune avută în vedere în elaborarea chestionarului este cea a percepției și autopercepției profesionalismului de care cele două categorii (funcționarii și ofițerii) dau dovadă. Am considerat această dimensiune ca fiind una de o importanță majoră, probabil cea mai importantă variabilă din întreaga activitate profesională a unui angajat. În analiza ei am urmărit analiza unei variabile cu trei indicatori, cea de-a treia având opt subpuncte. Astfel, primul item este unul introductiv, cu un nivel mai mare de generalitate, un nivel de dificultate mai scăzut față de ceilalți itemi și o structură închisă cu un răspuns dihotomic. Rolul lui a fost de a confirma ideea că ambele categorii profesionale au principala menire de a satisface o nevoie socială, a statului, și, mai ales a cetățeanului. Iar profesionalismul este cu atât mai important cu cât acesta servește bazei societății, cetățeanul. După cum se poate observa din figura 1 (vezi anexa 4), în analiza primului indicator, populația formată din cei 44 de subiecți a fost în totalitate de acord cu afirmația potrivit căreia funcționarul public cât și ofițerul se află în slujba cetățeanului, itemul fiind unul de autopercepție.
Privitor la cel de-al doilea indicator al primei variabile, – în care se enumeră o listă de cinci posibile avantaje, aceleași în cazul ambelor profesii și se cere subiecților alegerea aceluia considerat ca fiind mai important – din distribuția datelor reiese predominanța unor avantaje diferite funcție de cele două profesii. Astfel, 59,1% dintre funcționarii publici chestionați au decis că cel mai important avantaj al profesiei lor este acela al siguranței unui loc de muncă, iar cei mai mulți dintre ofițeri (45,5%) au ales avantajul profesiei lor ca fiind munca într-un mediu organizat, alegere plauzibilă, având în vedere specificul instituției ( vezi tabelul de mai jos). Aceste răspunsuri pot traduce, însă, și dorința neexprimată a subiecților ca profesia pe care o au să le ofere, într-adevăr aceste avantaje.
În cazul celui de-al treilea indicator al primei variabile, la subpunctul unu, s-a obținut o distribuție asimetrică la dreapta, predominând atitudinea pozitivă a subiecților față de perfecționarea permanentă a pregătirii necesare unui bun profesionist. Clasele care exprimă acordul puternic la o perfecționare permanentă reprezentând un procent de aproximativ 63% în cazul funcționarilor publici (figura 3.b, anexa 4) și, respectiv, 72,7% în cazul ofițerilor (figura 3.a, anexa 4). Tot valori pozitive am obținut și la subpunctul doi al celui de al treilea indicator al primei variabile, unde se realizează autopercepția pregătirii profesionale ca fiind adaptată la conținutul cerințelor specifice profesiei din care subiectul face parte. Totuși, acordul total nu predomină, subiecții tinzând spre alegerea variantei „Acord” în proporție de 59% dintre funcționarii publici și 45,5% dintre ofițeri. Întâlnim și cazuri de dezacord cu afirmația prezentată în item, numărul celor ce neagă pregătirea categoriei profesionale din care face parte ca fiind adaptată la cerințele specifice profesiei fiind scăzut, 4,5% dintre subiecți la ambele subeșantioane.(vezi anexa 4, figurile 4.a și 4.b)
În ceea ce privește cel de-al treilea subpunct al celui de al treilea indicator al primei variabile, și anume cel referitor la autopercepția complexității sarcinilor specifice profesiei (militare sau de funcționar public) în figura 5.a (anexa 4) se poate observa o percepție pozitivă a asupra indicatorului luat în discuție. Astfel, observăm că un procent de 50% din totalul ofițerilor sunt de părere că ansamblul sarcinilor prescrise de profesia militară sunt net superioare celor prescrise de alte profesii ce necesită un nivel de pregătire superioară, iar 22%sunt nedeciși. Însă în figura 5.b (anexa 4) putem observa că majoritatea funcționarilor publici chestionați sunt nedeciși în privința acestui aspect. Totuși, un procent de 34,5% sunt de acord că ansamblul sarcinilor prescrise de profesia de funcționar public este mai mare comparativ cu alte profesii asemănătoare în privința nivelului de studii.
În cazul celui de-al patrulea subpunct al indicatorului trei, însă, lucrurile se schimbă puțin. După cum se observă ( vezi anexa 4, figura 6.a și 6.b), distribuția rezultatelor se caracterizează de această dată printr-un grad mai scăzut de împrăștiere. Majoritatea subiecților ( 40,9% dintre funcționari și 45,5% dintre ofițeri) investigați sunt nedeciși privind afirmația prezentată. Apoi, un procent de 36,4% ofițeri consideră nivelul de pregătire al propriei categorii socioprofesionale raportat la nivelul de pregătire al altor categorii profesionale de nivel superior ca fiind mai ridicat față de al acestora, iar un alt procent, suficient de semnificativ, nu este încrezător în capacitatea practică a comandanților pregătiți de armata noastră .
La funcționari, lucrurile stau invers: după cei nedeciși, un procent semnificativ de subiecți dezaprobă afirmația prezentată (31,8%) susținând, poate, că nu există motive pentru care ar trebui să acordăm funcționarilor publici meritul de a fi superior pregătiți profesional.
Un aspect interesant, și, de altfel oarecum previzibil, îl întâlnim la subpunctul cinci, (anexa 4, figura 7.a ) unde cei mai mulți dintre ofițeri (aproximativ 75%) sunt de acord că posibilitatea promovării în carieră constituie principalul motiv pentru care un ofițer își perfecționează continuu nivelul pregătirii profesionale. Răspuns previzibil, deoarece, așa cum știm, sistemul militar este unul foarte ierarhizat, iar nepromovând, ofițerii riscă să părăsească sistemul. La același item, doar 45% dintre funcționari au răspuns pozitiv, existând chiar și un procent de 22% ce și-a exprimat dezacordul (anexa 4, figura 7.b). Prin urmare, putem afirma că motivul perfecționării profesionale la funcționarii publici este altul decât promovarea, care nu este imperios necesară pentru a rămâne în sistemul administrativ. Altfel spus, poți ocupa aceeași funcție până la vârsta pensionării.
O situație oarecum asemănătoare privind repartiția procentelor în cadrul celor două subeșantioane o întâlnim la ultimul subpunct al itemului trei, aparținând primei variabile, și anume: distribuția datelor ne relevă că majoritatea (în 63,6% dintre ofițeri și 54,6% funcționari) populației interogate consideră că, există situații în care sarcinile de serviciu nu au legătură cu pregătirea profesională de bază (fie ofițer, fie funcționar). Și, totuși, un procent egal de subiecți (22,7% la ambele subeșantioane) neagă afirmația prezentată în item.
Toți cei trei indicatori prezentați până acum, aparținând primei variabile (cea vizând dimensiunea profesională) au urmărit autopercepția privind pregătirea profesională a fiecăreia dintre cele două categorii. Astfel, atât ofițerii, cât și funcționarii au trebuit să își exprime opinia privind caracteristicile profesiei lor, din punctul de vedere al statutului profesional, comparativ cu alte profesii asemănătoare.Însă nu s-a urmărit, efectiv, comparația dintre profesia de ofițer și cea de funcționar public. Acest lucru s-a realizat abia prin itemul 18, unde se dau opt începuturi de frază pe care subiecții trebuiau să le completeze ținând seama de ceea ce sugerează ele. Primele două frază au ca subiect tot variabila profesională, dar de această dată se urmărește percepția statutului profesional al celeilalte categorii profesionale față de cea din care face parte subiectul, fie cea a ofițerului, fie cea a funcționarului public din administrația locală.
Din analiza tuturor chestionarelor aplicate ofițerilor au reieșit unele concluzii. Astfel, ofițerii afirmă că pregătirea profesională a unui funcționar public este deosebită de pregătirea unui ofițer, deoarece necesită o cunoaștere mai clară a diferitelor legi. Pregătirea profesională este necesară în contactul cu publicul, trebuind să vizeze, consideră ofițerii, și elemente de psihologia individului și componenta de relaționare cu cetățeanul. Militarii mai afirmă că pregătire profesională a funcționarilor stă la baza evoluției în carieră, trebuind completată permanent, prin îmbunătățiri ce privesc conținutul și durata studiilor. În opinia ofițerilor, ca cetățeni beneficiari ai serviciilor prestate de administrația publică, pregătirea profesională determină calitatea serviciilor prestate de funcționar, iar acestea lasă de multe ori de dorit, situație ce trebui remediată în condițiile integrării României în U.E Și, nu în ultimul rând, pregătirea profesională a funcționarului public trebuie adecvată statutului și rolului asociat acestuia. Tot rolurilor trebui trebuie adecvate și sarcinile de serviciu ale funcționarilor, acestea trebuind adaptate la post, deoarece sunt uneori copleșitoare, apărând și sarcini conexe. Deși unii respondenți ofițeri cred că sarcinile de serviciu ale funcționarului sunt foarte diversificate, uneori slab definite, trebuind mult mai bine structurate, alții, dimpotrivă, sunt de opinie că acestea sunt caracterizate prin rutină. Oricum, acestea ar trebui corelate cu pregătirea, îndeplinite în condiții foarte bune, în folosul cetățeanului deoarece funcționarul este, prin natura atribuțiilor sale, în slujba țării.
De cealaltă parte, a funcționarilor, ce au trebuit să își exprime opinia privind statutul profesional al ofițerilor, aici întâlnim o situație oarecum neașteptată. Un procent semnificativ dintre aceștia ( 68 %) nu au completat frazele începute, chiar dacă acestea sugerau genul de informație dorit a fi obținut. Iar cei care și-au exprimat opiniile au făcut-o prin cuvinte scurte, foarte rar propoziții simple. Totuși, pe baza acestor răspunsuri am întocmit anumite concluzii privind percepția funcționarilor publici din administrația locală asupra dimensiunii profesionale a ofițerilor. Astfel, pregătirea profesională „îl disciplinează pe ofițer” (credem că se referă la acea instrucție din școală, și nu la acumularea de cunoștințe ). Se mai afirmă că pregătirea profesională a ofițerilor este specifică activității, trebuind însă să fie temeinică și în acord cu ultimele standarde profesionale în materie. Deși este esențială, unii subiecți consideră că ea este sub nivelul mediu, nu este prea bună( „dar nu este o regulă!”) sau este relativ bună. Sarcinile de serviciu ale ofițerilor, afirmă funcționarii chestionați, trebuie îndeplinite și respectate, deoarece sunt de a asigura siguranța națională. Aici putem face o corelație cu cele ale funcționarilor, și acesta fiind, din răspunsurile culese, în slujba țării. Partea negativă a acestor sarcini este că ele sunt bazate pe conformism, iar un subiect, a fost foarte categoric, afirmând că aceste sarcini ar fi chiar „ inutile”.
Toate aceste păreri incisive ne determină să considerăm acest aspect fie ca pe un fapt negativ, fie ca pe un alt mod de percepere al profesiei de ofițer. Astfel, se poate ca funcționarii, ca beneficiari indirecți ai activității ofițerilor să aibă percepția unei carențe în pregătirea profesională a militarilor, precum la fel de bine poate exista tendința ca profesia militară să nu mai fie percepută în umbra unei imagini romantice a ceea ce a reprezentat cândva profesia de ofițer, ci o percepție mai pragmatică a aceleiași meserii, ca fiind una oarecare, ce nu necesită eforturi sau pregătire suplimentară față de alte profesii.
Aceștia fiind indicatorii ce definesc variabila profesională, putem concluziona că autopercepția subeșantioanelor investigate asupra propriului statut profesional este una preponderent pozitivă, pe când, percepția asupra activității profesionale a celeilalte categorii prezintă și aspecte negative, de critică.
Cea de-a doua dimensiune a conceptului de percepție a statutului social al ofițerului comparativ cu cel al funcționarului public din administrația locală, este cea socio-economică. Am ales reprezentarea acesteia prin intermediul unei singure variabile și anume autopercepția situației socio-economice a ofițerilor și funcționarilor. Astfel, în analiza acestei variabile am urmărit patru indicatori, și anume: importanța acordată veniturilor de către subiecți, percepția venitului, percepția venitului în raport cu cerințele profesiei, și, nu în ultimul rând, perceperea nivelului venitului raportat altor profesii.
În cazul primului item al acestei variabile, referitor la influența veniturilor asupra poziției individului în societate, întrebarea a fost una indirectă. Rolul acesteia a fost de a scoate la suprafață gradul de importanța acordat veniturilor de către subiecți. Astfel, 72,7% dintre funcționari consideră că poziția individului în societate este determinată de nivelul veniturilor sale, în timp ce în cazul ofițerilor respondenți cei ce cred asta sunt în procent de 50%.Cealaltă jumătate (50%) consideră că poziția unui individ în societate (și a lor, implicit!)este determinată de alte aspecte decât cele de ordin financiar.
În ceea ce privește modul de percepere al veniturilor proprii obținute de pe urma exercitării profesiei (ofițer în Academia Forțelor Terestre sau funcționar public în administrația locală Sibiu) putem susține că aici s-a realizat o diferențiere clară între cele două categorii profesionale. Așa cum putem observa în figura 10 (anexa 4) 68% din totalul ofițerilor chestionați consideră că salariul obținut de un individ care exercită această profesie îi asigură acestuia un trai decent doar într-o oarecare măsură, în timp ce un procent de 22,7% consideră veniturile ofițerului ca fiind siguranța unui trai decent într-o mare măsură și doar un foarte mic procent este nemulțumit de veniturile obținute (9%). Ei nu contestă faptul că aceste venituri nu ar fi superioare dar argumentează că acest fenomen este întâlnit cu precădere la începutul carierei. În timp ce alte profesii garantează o creștere ierarhică a veniturilor, în cadrul profesiei de ofițer avem de a face cu un nivel ridicat la debut pentru ca apoi să ne confruntăm cu creșteri salariale nesemnificative.
Nu același lucru se obține și în cazul funcționarilor, a căror răspunsuri sunt predominant negative, adică venitul obținut nu le poate garanta un trai decent decât într-o oarecare măsură (45,5%) sau mică și foarte mică măsură( un procent semnificativ de 45,4%).
Privitor la cel de al treilea indicator al variabilei economice, distribuția rezultatelor este orientată pozitiv, astfel că 11 subiecți din cei 22 sunt de părere că veniturile lor reflectă gradul de solicitare profesională în mare și foarte mare măsură (vezi anexa 4, figura 11) pe când jumătate dintre funcționari cred că veniturile lor reflectă doar într-o oarecare măsură cerințele profesiei, iar o mare parte din totalul subeșantionului format din funcționari consideră că acestea sunt insuficiente dacă ne raportăm la cerințele și solicitările pe care instituția administrativă le impune, acest punct de vedere fiind susținut de aproximativ 36,4% dintre subiecți.
La itemul 7, care cerea subiecților să aprecieze dacă, comparativ cu alte profesii, profesia pe care o exercită este mai bine plătită, funcționarii si-au exprimat dezacordul într-un semnificativ procent (71%), de aici rezultând că aceștia se consideră defavorizați la capitolul venituri, alte profesii având același nivel de studii obținând venituri superioare celui pe care îl obțin ei(figura 13.b, anexa 4). Ofițerii însă, oscilează între acordul și dezacordul (același procent de 36,4%) privind afirmația că un ofițer ar fi mai bine plătit decât alte categorii bugetare.(figura 13.a, anexa 4)
Având în vedere rezultatele obținute de la cei intervievați, putem extrage concluzia potrivit căreia majoritatea ofițerii autopercep nivelul veniturilor obținute prin exercitarea „meseriei” de militar aproape mulțumitor, considerând că sunt plătiți în concordanță cu sarcinile atribuite. Ofițerii susțin că aceste venituri nu sunt, de cele mai multe ori, mai mici decât cele ale altor profesii asemănătoare nivelului de studii, oferind premisele unui trai decent. Dimpotrivă, marea majoritate a funcționarilor respondenți cred că veniturile lor sunt net inferioare altor profesii având același nivel de studii, salariul obținut de ei nefiind în corelație cu solicitările la care sunt supuși, aceste neputând să le asigure unora dintre ei un trai cel puțin decent.
Dacă până acum am urmărit autopercepția fiecăreia dintre cele două subeșantioane asupra laturii financiare corelate cu profesia avută, cel de al treilea subpunct al itemului 18 a vizat felul cum percep cele două subeșantioane nivelul veniturilor celeilalte categorii, prin completarea frazei. La fel ca în cazul precedent, numărul funcționarilor ce au completat spațiile libere a fost redus, doar 7 subiecți din cei 22 exprimându-ți opiniile. Mulți fie au scris „nu cunosc ” fie efectiv au lăsat spațiile goale. De aceea, putem pune acest lucru fie pe seama unei necunoașteri efective a problemei, fie pe seama dezinteresului pentru chestionar sau pe seama comodității funcționarilor. Totuși, datele culese evidențiază faptul că funcționarii percep veniturile ofițerilor ca fiind destul de mari în comparație cu venitul altor bugetari, deci, mai mari decât cel al unui funcționar obișnuit, iar un subiect afirmând chiar că acestea ar fi „exagerat de mari”. Însă, având în vedere faptul că profesia de ofițer de cele mai multe ori încă mai este considerată o chemare, o meserie ingrată, care uneori merge chiar până la supremul sacrificiu, este necesar ca aceasta să asigure celor care o exercită un nivel al veniturilor care să le permită să se concentreze în permanență asupra misiunilor pe care le au de îndeplinit.
De partea cealaltă, ofițerii intervievați au formulat opinii diverse privind veniturile pe care le obțin funcționarii publici din partea statului pentru exercitarea atribuțiilor lor. Aceștia au fost mai cooperanți, completând în proporție de 90% frazele date. Din analiza răspunsurilor lor a reieșit că salariul funcționarului public este mic în comparație cu veniturile altor bugetari, acceptabil, dar nu îndestulător pentru a acoperi necesitățile acestuia, sau într-o exprimare originală „ insuficient pentru a nu putea fi corupt”. ”. Aceste răspunsuri denotă o încredere scăzută în instituția administrativă, poate chiar o proastă părere privind modul în care funcționarii își îndeplinesc atribuțiunile. Un alt procent din ofițerii chestionați consideră că venitul funcționarului public este mediu, însă proporțional cu studiile și nivelul pregătirii profesionale, sau este „sub cerințele teoretice și peste activitatea reală”. De aceea, pentru ai asigura acestuia un trai decent, ar trebui mărit și corelat cu nivelul de solicitare al postului, exprimând munca depusă.
Tot un indicator al dimensiunii economice îl reprezintă și percepția multitudinii facilităților pe care organizația militară le oferă celor ce o îmbrățișează comparativ cu facilitățile oferite de unitatea administrativă, funcționarilor. După cum reiese și din anexa 4, figura 18, mai mult de jumătate din totalul subeșantionului (68,2%) format din funcționarii publici își exprimă acordul în legătură cu obținerea de numeroase facilități ca urmare a îmbrățișării acestei cariere. Procentul celor ce sunt nedeciși sau contestă afirmația expusă la item-ul 11 este egal si redus (13,6%). În cazul militarilor, rezultatele se îndreaptă cam în aceeași direcție, doar că distribuția este una mai împrăștiată. Aici avem subiecți care își sunt total de acord cu faptul că ofițerii beneficiază de facilități suplimentare (9,1%), cât subiecți ofițeri care neagă total afirmația (9,1%). Apoi, în timp ce 54,5% dintre subiecți își exprimă acordul referitor la deținerea de facilități, alți 13,6% dintre aceștia se situează la polul opus considerând că, dimpotrivă, organizația militară nu oferă ofițerilor facilități, și astfel ajungem să avem de a face cu o situație caracterizată de ambiguitate. Se pune întrebarea, care este cauza acestui fenomen? Deși nu ne-am propus detalierea pe larg a acestui aspect, o minimă explicație se impune. Astfel, în urma aplicării unui interviu nestructurat am ajuns la o concluzie destul de surprinzătoare asupra acestui aspect. Astfel, ambele categorii de respondenți consideră că instituția militară oferă facilități. Diferența dintre aceștia se constituie pe trei direcții: pe de o parte cei care consideră aceste facilități ca fiind îndestulătoare iar pe de altă parte cei care percep că aceste facilități există dar fie sunt insuficiente pentru satisfacerea tuturor necesităților în vederea îndeplinirii optime a misiunilor ce le sunt încredințate, fie datorită orientării birocratice a instituției militare, doar o mică parte din reprezentanții acestei categorii profesionale ajung să beneficieze de acestea. Oricum, concluzia neîndoielnică ce se poate trage în urma analizări graficelor este că marea majoritatea a ambelor categorii profesionale sunt de acord și recunosc faptul că instituția din care fac parte le oferă, în schimbul serviciilor prestate drepturi constând în gratuități, sporuri, indemnizații.
Cea de-a treia dimensiune, cea familială, este structurată pe o singură variabilă, vizând și în acest caz, tot situația socio-economică dar a familiilor în componența cărora se poate regăsi cel puțin un cadru militar sau un funcționar public. Variabila a fost operaționalizată pe doi indicatori care au în vedere următoarele aspecte: venitul familial și „imaginea” pe care familiile de funcționari si de ofițeri o au în societate. Referitor la cel dintâi indicator (item 12), din analiza graficului se poate observa că există o legătură puternică între modul de percepere al statutului economico-social al subiecților și al familiilor acestora (vezi anexa 4, figurile 10 și 19). Astfel, așa cum am spus, majoritatea ofițerilor ce au exprimat o percepție pozitivă în ceea ce privește obținerea unui salariu care să le permită un trai decent au rămas constanți în exprimarea aceleiași opinii și în cazul familiilor de ofițeri. Aproximativ același procent își menține opinia și în ceea ce privește manifestarea unei percepții negative asupra obținerii de către ofițeri a unui venit care să permită un trai decent lor și, respectiv, familiilor acestora. Așadar, ofițerii consideră că familiile în a căror structură se regăsesc și cadre militare, acestea se bucură de un nivel de trai mai bun decât alte familii formate din indivizi cu un nivel de pregătire asemănător.
O legătură puternică s-a obținut și în cazul subeșantionului format din funcționari publici din administrația locală în ceea ce privește asocierea itemului 5 cu itemul 12. Astfel, dacă autopercepția privind obținerea unui venit care să asigure un trai decent înclină puternic spre partea negativă, 45% dintre funcționari afirmând că acest lucru se realizează în mică și foarte mică măsură, la fel se prezintă și rezultatele la acest item 12.
Un procent de 59% dintre funcționari exprimă dezacordul referitor la afirmația că familiile funcționarilor publici se bucură de un nivel de trai mai bun decât al altor familii care au un nivel al studiilor comparabil cu al acestora.
În ceea ce privește ultimul indicator al acestei variabile se poate observa cu ușurință din cadrul figurii 20, anexa 4 faptul că 59,1%dintre funcționarii subiecți îți exprimă dezacordul privind valoarea prestigiului mai mare de care s-ar bucura membrii familiei unui funcționar public în raport cu membrii altor familii care au un nivel al studiilor comparabil cu al acestora. Totuși, cel de al doilea procent ca semnificație (34,1%) chiar nu pot să decidă dacă membrii familiilor lor au o imagine bună în societate dată de faptul că unul dintre ei sunt salariați în administrația locală.
Răspunsurile ofițerilor s-au plasat concentric către mijlocul scalei, cei mai mulți dintre aceștia fiind nedeciși în privința problemei expuse(50%). Apoi, în procente egale (27,3%) ofițerii Academiei Forțelor Terestre au o percepție bună și, respectiv, negativă despre imaginea pe care aceste familii și-au format-o în societate. Cum putem explica această situație contradictorie? Am apelat iarăși la un interviu pe care l-am aplicat câtorva dintre subiecții ofițeri și astfel am găsit explicația modului în care s-au distribuit răspunsurile. Astfel, cei ce aprobă afirmația că membrii familiei unui ofițer se bucură de un prestigiu mai mare în raport cu membrii altor familii care au un nivel al studiilor comparabil cu al acestora se axează pe ideea că, fiind ofițer, ai niște calități morale deosebite, o educație aleasă, aplici bunele maniere, într-un cuvânt, ești privit de ceilalți ca fiind un individ cu înalte standarde intelectuale și morale. Iar această percepere pozitivă se aplică și membrilor familiei ofițerului. Cealaltă clasă, care percep un nivel al prestigiului scăzut avut de membrii familiilor din care face parte cel puțin un ofițer își fundamentează afirmația pe baza faptului că ofițerii sunt slab plătiți, nu știu face altceva decât militărie, au influențe comuniste, etc. Iar aceste aprecieri fac ca și imaginea familiilor lor în ochii populației să fie una nefavorabilă.
Toate aceste răspunsuri au făcut, neașteptat de bine, legătura cu cea de-a patra dimensiune supusă analizei noastre, ce se referă la percepția și autopercepția asupra dimensiunii sociale.
Structurarea acestei dimensiuni s-a realizat prin intermediul a două variabile și anume, cea referitoare la percepția asupra imaginii și prestigiului pe care ofițerii și/sau funcționarii o au în societate, precum și cea referitoare la opinia față de valorile celor două profesii. Analiza primei variabile s-a realizat prin luarea în considerare a trei variabile și anume, atitudinea subiecților față de poziția proprie societate și percepția atitudinii față de statutul social al ofițerului sau funcționarului (funcție de apartenența subiectului la una din cele două categorii profesionale) și, nu în ultimul rând, poziția profesiei de ofițer, respectiv funcționar public față de alte profesii ce au la bază un nivel asemănător de pregătire.
Privind autoaprecierea nivelul prestigiului de care se bucură subiectul (ca ofițer sau funcționar public) în cadrul societății, la primul indicator (item 8) subiecții au ales o valoare de pe scală. Apoi, pe subeșantion notele au fost concentrate într-o singură medie aritmetică care exprimă autopercepția nivelului prestigiului fiecăreia dintre cele două profesii. Am încercat o scurtă analiză a rezultatelor obținute. Figura 12 (anexa 4) ne relevă faptul că avem valori apropiate ale mediilor la cele două subeșantioane, 5,18 la ofițeri și 6,5 la funcționari. Totodată, putem observa cu ușurință că aceste valori sunt undeva puțin peste mijlocul scalei, care este numerotată de la 1 la 10. Adică, ambele categorii profesionale au apreciat că nivelul prestigiului de care se bucură meseria lor în societate este scăzut, puțin peste „nota de trecere 5”. Valorile mici ni s-au părut oarecum neașteptate, având în vedere că s-au obținut din prisma autopercepției. De aceea am aplicat un interviu nestructurat pentru a clarifica de ce subiecții consideră că ar avea o imagine atât de nefavorabilă în societate. În urma aplicării interviului, a reieșit că subiecții cu profesia de funcționar argumentează „pesimismul” răspunsurilor în primul rând prin exprimarea ideii unei slabe pregătiri profesionale prezentă la nivel general în rândul funcționarilor, determinată de slaba concordanță dintre pregătirea lor, pe de o parte și cerințele practice și teoretice impuse de profesie, pe de altă parte. Un alt motiv care a determinat aprecierea nivelului prestigiului cu valori mici (în jurul valorii 6), susțin unii funcționari, este conștientizarea faptului că profesia lor este percepută de majoritatea cetățenilor ca una paralizată de birocrație, ineficentă, iar angajații administrației publice locale ca fiind incompetenți, plictisiți. De aceea, susținea un funcționar „ …cu părere de rău spun, din cauza unora, știu că nu avem o imagine prea bună în ochii cetățeanului! …”
Cauza care stă la baza opiniei ofițerilor cum că aceștia nu ar fi prea bine văzuți în societate se referă la lipsa de cultură care caracterizează întreaga populație a cadrelor militare din armata română. Trebuie menționat că în opinia ofițerilor, această lipsă de cultură nu este determinată în mod necesar de lipsa de interes a acestora ci mai degrabă de lipsa efectivă a timpului necesar achiziționării acesteia. Indiferent de motiv, marea majoritate a subiecților subliniază însă acest aspect negativ. Al doilea argument se referă la nerespectarea în limite acceptabile a normelor și valorilor specifice acestei profesii, această idee vizând demnitatea morală a ofițerilor și comportamentul neadecvat de care aceștia dau dovadă în diferite situații. Cei care însă susțin o opinie favorabilă imaginii pe care ofițerii și-au format-o în societate are la bază o apreciere în virtutea inerției, fiind ancorată într-o imagine menținută în virtutea unei poziții sociale trecute.
În ceea ce privește poziția profesiei de ofițer și funcționar public în comparație cu alte profesii trebuie menționat că analiza datelor furnizate de subiecți în cadrul acestui indicator ne furnizează informațiile cele mai prețioase. Pentru ușurarea analizei însă, precum și în vederea realizării unei analize cât mai corecte, s-a considerat oportună analiza separată a acestor date. Astfel, în instanță, prin intermediul acestui indicator s-a urmărit ca subiecții să își plaseze pe o anumită scală socială profesia avută, însă, pentru a se evita tendința de fațadă acest aspect s-a realizat într-o altă manieră. Indicatorul are la bază doi itemi. Prin intermediul celui dintâi, s-a cerut subiecților asemănarea profesiei de ofițer, respectiv funcționar cu două dintre cele zece profesii enumerate în ordine alfabetică. Menționăm că în alegerea profesiilor s-a avut în vedere ca acestea să necesite un nivel de pregătire asemănător, din categoria birocraților. Făcând media ponderală a răspunsurilor, rezultatele arată că cele mai des menționate în acest sens, au fost, la ofițeri, profesiile de profesor (prima poziție) și funcționar public (a doua poziție). Procentele obținute în cazul celorlalte profesii sunt nesemnificative (vezi figura 14.a, anexa 4). La același item, funcționarii și-au asemănat cel mai frecvent profesia cu aceea de jurist( 50% dintre subiecți) urmată la foarte mare distanță de cele de profesor și asistent social (figura 14.b, anexa 4).
Un aspect interesant este acela că ofițerii găsesc multe asemănări cu profesia de funcționar public, pe când nici unul din funcționari nu a ales profesia de ofițer că asemănându-se câtuși de puțin cu cea a lor. Aici avem oportunitate ideală să ne susținem ipoteza generală a studiului, și anume că ofițerul este funcționar public, cu un statut special, chiar subiecții ofițeri aprobând aceasta. Sau altfel spus, funcționarul este clasa generală, în care ofițerul se include prin unele aspecte și nu invers. Aspectele pe care le au în comun cele două profesii le vom detalia mai târziu, după ce vom analiza toți itemii chestionarului.
Prin intermediul celui de-al doilea item s-a prezentat subiecților aceeași listă de profesii și li s-a dat sarcina de a le plasa pe o scală de la unu la zece, în ordinea prestigiului pe care acestea le au în societate, unde unu a reprezentat valoarea cea mai prestigioasă, urmând ca, apoi, noi să facem media valorilor. Se poate constata o ambiguitate a opiniei subiecților la ambele subeșantioane, mai ales la ofițeri, exprimată, în cele mai multe dintre cazuri, printr-o mare împrăștiere a rezultatelor. Menționăm că există însă și profesii în privința cărora subiecții au o opinie clar formulată. Astfel, ambele subeșantioane aleg ca fiind cea mai prestigioasă profesie dintre cele prezentate cea de avocat, media valorilor fiind de 7,40 la ofițeri și 8,40 la funcționari(vezi figurile 15 și 16, anexa 4).
Credem că la fiecare dintre cele două subeșantioane este interesant și util de menționat mediile obținute de profesiile considerate cele mai asemănătoare la itemul anterior, cât și media valorilor acordate de ofițer funcționarilor publici și invers. Astfel, ofițerii, care au ales drept cea mai asemănătoare meseria de a lor cea de profesor, acordă acesteia valori reprezentând prestigiul în medie de 6,18, situându-se abia pe locul al 6-lea dintre cele 10. Făcând o analiză subtilă, dacă ofițerul se „substituie” profesorului, iar acestuia i-a atribuit o valoare destul de mică privind prestigiul în societate rezultă că nici lui nu-și va atribui o valoare prea diferită. Iar acest lucru ni se confirmă dacă facem corelația cu rezultatele itemului 8, unde, de asemenea, media privind autopercepția prestigiului său este mică (media 5,18). Funcționarul obține totuși, prin cumulul valorilor date de ofițer, la acest item 10, o medie de 3,40, penultima în clasament. Semnificația acestui fapt poate fi aceea că ofițerul consideră că, în societate el ar avea o imagine mai bună decât cea a funcționarului public.
Din perspectiva funcționarilor, media la profesiile care ne interesează în mod deosebit sunt cele de jurist (cu care la itemul anterior a reieșit că se aseamănă cel mai mult profesia de funcționar public) și pentru cea de ofițer. Astfel, media obținută de profesia jurist la capitolul prestigiu este de 6,23. Așadar, reiese că profesia de funcționar nu poate fi plasată într-o zonă superioară, ci că se situează tot în jurul unei poziții de mijloc, fără ca acest lucru să fie precizat însă, cu exactitate. Prin urmare, corelația cu itemul 8 este evidentă, acolo subeșantionul funcționari acordându-și, prin analiza tuturor valorilor, media 6,05 privind autopercepția imaginii sale în societate. Profesia de militar obține o medie de 4,85, care o situează spre polul inferior al clasamentului, pe locul 6. Altfel spus, aici percepția privind propriul prestigiu avut în societate este mai bun decât prestigiul avut de ofițer.
Dacă prima variabilă a dimensiunii sociale era cea referitoare la percepția asupra imaginii și prestigiului pe care ofițerii și/sau funcționarii o au în societate, cea de-a doua variabilă urmărește valorile acestor profesii și ia în calcul două aspecte și anume, identificarea unui set de calități și defecte pe care subiecții le consideră ca definitorii pentru profesiile lor, și, percepția unor deprinderi, care, în mod normal, ar trebui întâlnite în activitatea fiecăruia dintre subiecți, cum ar fi: demnitatea morală, a corectitudinii, perceperea credibilității de care aceștia dau dovadă în cadrul societății, și, nu în ultimul rând atașamentul față de normele instituției din care fac parte.
După analiza răspunsurilor adunate de la itemul 14, unde subiecții trebuiau să aleagă dintr-o listă de 14 posibile trăsături ce ar putea caracteriza un bun ofițer, respectiv funcționar public, pe cele cinci considerate ca fiind cele mai importante, am putut realiza o „hartă” a profilului psihologic corespunzătoare fiecărei profesii. Astfel, ofițerii optează pentru calități cum ar fi: competență de lider (16 din 22 subiecți), responsabilitate (15 subiecți), disciplină și demnitate (ambele cu 14 voturi). Însă realele calități ale militarilor sunt expuse la itemul 18, punctul g, unde funcționarii enumeră câteva dintre ele. Cele mai prezente sunt, în ordinea aceasta: corectitudine, disciplină, demnitate (vezi figura, anexa 4). Așa cum observăm, disciplina și demnitatea fac parte și din percepție și din autopercepție ceea se sporește posibilitatea ca acestea să fie cele mai importante calități ale ofițerului român. valorilor
Profilul psiho-moral al funcționarului public din administrația locală ce compune, și el, din calitățile ideale pe care ar trebui să le aibă acesta (autopercepția) și cele reale, cel caracterizează din percepția (aici cu rol de simplu cetățean beneficiar al serviciilor). Astfel, din analiza răspunsurilor la itemul 14, funcționarii consideră că este important să aibă trăsături cum ar fi: competența de comunicare, responsabilitate, corectitudine, adaptabilitate (ele au fost prezentate în ordinea frecvenței alegerii lor). Din celălalt punct de vedere, al militarilor și percepției lor asupra trăsăturilor reale întâlnite „la omul din spatele ghișeului”, acestea conturează un nucleu format din: profesionalism, bun orator, sociabilitate. Astfel, putem observa că doar competența de comunicare, ce poate fi atribuită unui bun orator, reprezintă caracteristica comună percepției și autopercepției profesiei de funcționar.
Dar, cum o caracterizare a unei profesii nu este eficentă dacă nu are definite și câteva defecte, neajunsuri, am urmărit și realizarea unui nucleu format dintre câteva dintre acestea, tot adunate prin prisma autopercepției și percepției. Astfel, din lunga listă de defecte pe care am obținut-o în urma completării itemului 15, le-am ales pe cele mai des enunțate de către ofițeri, ce care contribuie la formarea unei imagini publice negative a profesiei militare. În ordinea frecvenței apariției lor, ele sunt: aroganța, portul neregulamentar al ținutei militare, limbajul neadecvat unor situații și consumul excesiv de alcool. Pentru a vedea dacă ofițerii își percep realist punctele slabe profesiei lor am comparat rezultatele cu cele obținute la itemul 18, punctul h. Aici era rândul funcționarilor să completeze cu defecte fraza începută. Însă ca și la punctele anterioare, marea majoritate au completat „ nu știu” sau au lăsat spațiul liber. Putem să asociem acest fapt cu o lipsă de interes față de subiectul tratat, lipsă de timp sau lipsă de cunoștințe. Sintetizând însă răspunsurile, a reieșit că imaginea negativă pe care ofițerul o are în societate se datorează, în principal, incompetenței și inflexibilității. Așadar, autopercepția
diferă total, de această dată, de percepția cetățeanului privind tarele care fac ca imaginea ofițerului să fie una nu tocmai ideală.
Paralel, am realizat și o schiță privind defectele funcționarului public din administrația locală, atât din punctul lor de vedere cât și din cel al ofițerilor. Sintetizând răspunsurile date de funcționari la itemul 15, reiese că autopercep ca fiind dăunătoare imaginii lor în societate următoarele: incompetența profesională, coruptibilitatea, subiectivismul în exercitarea atribuțiunilor de serviciu. Dar comparându-le pe acestea cu cele rezultate din percepția ofițerului, putem observa că nu prea coincid. Deoarece militarii, substituindu-se în acest caz cetățeanului obișnuit, beneficiar al serviciilor administrației publice locale, sunt deranjați de alte defecte ale slujitorilor acesteia: lipsa respectului pentru cetățean, nesociabilitatea și proasta comunicare de care dau dovadă uneori funcționarii. Desigur că și trăsăturile negative autopercepute de funcționar sunt regăsite în enumerările ofițerului, dar nu cu o frecvență mare. Putem concluziona că rolul acestei prime variabile a dimensiunii sociale, la percepția asupra imaginii și prestigiului pe care ofițerii și/sau funcționarii o au în societate, a fost și acela de a identifica un nucleu comun de defecte și calități, aplicabile ambelor profesii, ce se poate observa în figura următoare.
Așadar, cele două profesii au trăsături comune, atât calități, cât și defecte atribuite membrilor lor. Acest lucru contează cu atât mai mult cu cât obiectivul studiului nostru este acela de a confirma ideea că ofițerul este funcționar public, chiar dacă unul cu statut special.
Din același motiv, pentru a compara și a afla punctele comune, am introdus și cel de al doilea aspect al variabilei, percepția unor deprinderi, care, în mod normal, ar trebui întâlnite în activitatea fiecăruia dintre subiecți, cum ar fi: demnitatea morală, corectitudinea, credibilitatea de care aceștia dau dovadă în cadrul societății, și, nu în ultimul rând atașamentul față de normele instituției din care fac parte.
În ceea ce privește indicatorii referitori la corectitudine, demnitate, credibilitate, unde noi am afirmat că reprezintă principalele îndatoriri și nu „negociate” de către cei ce practică profesia de militar, respectiv funcționar public, rezultatele arată foarte clar că subiecții au o poziție favorabilă față de aceste valori. Astfel, doar un singur subiect din cei 44 (funcționar) nu apreciază corectitudinea la locul de muncă ca fiind principala îndatorire a lui. În acest fel, putem afirma că subiecții celor două profesii își cunosc îndatoririle, le aprobă, dar, întorcându-ne puțin la itemii anteriori, deducem că nu le și aplică întotdeauna în profesia lor.
După cum se poate observa, până acum am urmărit recoltarea de date care să ne ajute la confirmarea ipotezei generale a studiului, și anume aceea că există multiple asemănări între statutul social al ofițerului și cel al funcționarului public, asemănări ce întăresc ideea că ofițerul face parte din categoria funcționarilor, aplicându-i-se niște prevederi speciale. Dacă ipoteza ne-a fost confirmată prin prelucrarea răspunsurilor vom menționa și detalia în cadrul concluziilor finale.
Prima dintre ipotezele particulare, potrivit căreia aprecierea profesiei de ofițer și respectiv de funcționar este mai favorabilă în cadrul exterior decât în interiorul propriei instituții are la bază doar percepția comparativă a subiecților privitoare la toate cele patru dimensiuni ale statutului social. Altfel spus, credem că fiecare din cele două categorii socioprofesionale va aprecia cealaltă categorie ca fiind mai avantajată și având un statut social mai ridicat. Pentru a nu influența nicicum răspunsurile subiecților și a face analiza datelor mai facilă, am folosit iar o frază ce trebuia completată, de data aceasta cu un început foarte vag. Astfel, subiectul trebuia să precizeze care i s-ar părea cea mai importantă deosebire dintre profesie avută de el și cea menționată la începutul frazei (de la caz la caz, fie cea de ofițer, fie cea de funcționar public). Răspunsurile au fost foarte variate, la obiect sau având urme ironice.
Astfel, spre deosebire de funcționar, ofițerul are o profesie cu un grad de responsabilitate mult mai mare, poartă „uniformă și armă”, câștigă mai bine. Putem afirma că ipoteza, în acest caz, ni se confirmă, deoarece aprecierile iau formă de genul „…mai bine,… mai mare, are în plus…”, deci aprecierea celeilalte categorii ca fiind mai avantajată și având un statut social mai ridicat se deduce. Însă nu vom aplica concluzia aceasta și pentru dimensiunea socială, unde, așa cum am văzut funcționarii nu consideră că ofițerii au un prestigiu mai bun decât al lor.
Privitor la ofițeri, aceștia cred că spre deosebire de el, funcționarul public: este expus publicului, fiind în contact direct și continuu cu cetățenii urbei, trebuie să fie mai comunicativ, dispus la dialog și conciliere, să fie mai calm și bine dispus pentru ca să atragă să atragă publicul. Ca și elemente pozitive, diferit de ofițer ar fi faptul că are relații mai multe, „are un trai liniștit și nu face infarct sau ulcer”, este mai puțin expus pericolului, are mai puține sarcini și obligații și mai multe drepturi, fiind bine susținut de legislația în vigoare, cea mai evidentă deosebire fiind aceea că este civil și nu poartă uniforma militară.
Totuși unii ofițeri nu percep statutul funcționarului public ca fiind ridicat, deoarece funcționarul „nu este atât de special”, este uneori mai recalcitrant, „este mai birocratic și mai puțin cinstit”, are mai puține competențe, într-un cuvânt, nu are nimic în plus față de ofițer. În acest caz ipoteza noastră particulară este iar confirmată, dar, la fel, nu pe deplin, deoarece profesia„opusă” este percepută fiind mai avantajată din punctul de vedere al drepturilor avute, al traiului dar nu și al prestigiului, dovadă afirmațiile negative din paragraful de mai sus.
Ultima ipoteză particulară luată în considerare are la bază premisa potrivit căreia subiecții care dețin o vechime mai mare în instituția militară, dar și funcționarii mai vârstnici, în virtutea inerției, posedă o percepție pozitivă referitoare la statutul social al cadrelor militare. Pornind de la aceste considerații, trebuie specificat faptul că, din analiza indicatorilor a reieșit faptul că există o serie de diferențe între rezultatele obținute în acest caz și cele obținute în analiza generală a rezultatelor. Astfel, se poate observa că, în cazul subiecților care sunt mai tineri sau au o vechime mai mică în interiorul instituției militare, se poate observa o distribuție uniformă a rezultatelor în jurul valorii medii, confruntându-ne cu o ambiguitate în percepția adaptării pregătirii ofițerilor la noile cerințe teoretice și metodologice. Pe de altă parte însă, subiecții cu o vechime mai mare în instituția militară consideră că pe parcursul întregii perioade desfășurate în instituția militară, ofițerii au avut posibilitatea de a-și însuși ansamblul acelor cunoștințe teoretice moderne, reușind prin intermediul experienței să la selecteze pe cele optime.
Ultima dimensiune luată în discuție, și anume cea socială, evidențiază o serie de diferențe între indicatorii care definesc variabilele specifice acestei dimensiuni. În ceea ce privește percepția prestigiului profesiei de ofițer la subiecții cu o vechime mai mare în instituția militară aceasta se situează într-o lumină mai favorabilă față de percepția celeilalte categorii de subiecți. În acest caz, 65% din populația aparținând categoriei de subiecți mai în vârstă sau cu o vechime mai mare, apreciază imaginea ofițerilor la o cotă pozitivă, în timp ce 50% din eșantionul aparținând categoriei de subiecți cu un nivel de vechime mai mic, plasează aceeași imagine pe trepte inferioare.
Referindu-ne la considerația față de valorile profesiei de ofițer, rezultatele obținute relevă o diferențiere clară între modalitățile de raportare la acestea a celor două categorii de subiecți. Astfel, în ceea ce privește raportarea la nivelul de demnitate morală a ofițerilor acesta este apreciat de către subiecții cu o vechime mai mică în instituția militară, ca fiind situat pe una dintre pozițiile nefavorabile deținerii unui statut ridicat. Pe de altă parte însă, cealaltă categorie de respondenți (cei mai vârstnici), apreciază această valoare ca fiind situată la un nivel superior. Datele furnizate în urma aplicării interviului relevă faptul că subiecții care au o vârstă mai înaintată percep ofițerii ca fiind persoane cu un nivel de moralitate ridicat, eventualele acte imorale care îi sunt imputate în general, acestei categorii profesionale, nu depășesc limita atinsă de membrii altor categorii profesionale în acest sens. De asemenea, s-a putut constata faptul că în exprimarea liberă a opiniilor, cei mai tineri și ofițerii aflați pe primele trepte ale ierarhiei militare au analizat problematica vizată dintr-o perspectivă mai pragmatică și având la bază frecvente trimiteri la directa experiență cu membrii altor categorii profesionale. Spre deosebire de ei, subiecții de o vârstă mai înaintată s-au axat cu preponderență pe propriile credințe față de situarea fenomenului în limitele unei normalități existente, și mai puțin pe contactul cu diferitele forme de manifestare a realității exterioare mediului militar, analizând fenomenul din perspectiva unei imagini încă nostalgice a ceea ce a fost odată. De asemenea, gradul de corectitudine este perceput în mod negativ de către acești subiecți tineri (63%), în timp ce la 74% dintre „veterani” întâlnim aceeași imagine optimistă. Astfel, aici putem afirma cu certitudine că ipoteza noastră s-a confirmat pe deplin, subiecții mai în etate având o imagine mai favorabilă asupra statutului ofițerului decât o au cei tineri.
Concluzii și propuneri
Pentru ca eforturile noastre, întreprinse de-a lungul elaborării și redactării acestei lucrări, precum și cele depuse pe parcursul activității de investigare, să se încununeze într-o reușită, vom sintetiza toate rezultatele obținute în câteva concluzii relevante. Aceste concluzii vin să susțină ipotezele exprimate la începutul studiului, fie ele generale sau particulare, altfel spus, să vedem dacă premisele de la care am pornit vor fi confirmate.
Ideea de bază a lucrării de față este aceea potrivit căreia ofițerul face parte din categoria profesională a funcționarului public, aplicându-i-se însă anumite prevederi speciale. Afirmația este susținută de unii autori, în lucrările lor de drept administrativ, însă mai există divergențe privind numirea ofițerului ca fiind funcționar public cu statut special. Astfel, studiul nostru a urmărit realizarea unei baze practice care să susțină partea teoretică a lucrării, în care se prezintă particularitățile statutelor sociale ale ofițerului și funcționarului public, informații teoretice adunate din activitatea realizată până acum în acest domeniu. Altfel spus, am urmărit, prin studiul nostru identificarea asemănărilor și deosebirilor dintre statutele sociale ale acestor două profesii: ofițer și funcționar public.
Astfel ipoteza particulară privind existența unei percepții pozitive a statutului social al celeilalte profesii comparativ cu cel propriu s-a confirmat, dar nu în totalitate. Aceasta deoarece, dintre cele patru dimensiuni ale statutului social (profesională, economică, familială și socială), doar trei sunt percepute ca având valori superioare propriului statut. Atât subiecții ofițeri cât și funcționarii publici își consideră propriul prestigiu mai ridicat. Explicațiile pe care le propunem sunt următoarele: există o înclinație naturală spre a considera că celălalt (după caz, ofițer sau funcționar public), este mai avantajat din punct de vedere material, al drepturilor, al facilităților obținute. Apoi, acest lucru se repercutează și asupra membrilor familiei acestuia. În cazul dimensiunii profesionale, răspunsuri ambelor subeșantioane au produs o situație ambiguă. Aceasta deoarece, deși subiecții unei categorii profesionale sunt de acord că cei aparținând celeilalte au competențe mai diversificate, de multe ori foarte diferite de ale lor, totuși, și ofițerii, și funcționarii publici sunt nedeciși privind superioritatea pregătirii profesionale a celeilalte categorii. Acest fapt îl putem explica prin corelația cu unul dintre defectele ce a reieșit că ar fi comune reprezentanților din ambele categorii profesionale: incompetența. Altfel spus, nu de puține ori, ofițerii, cât și funcționarii publici pot fi acuzați de necunoașterea atribuțiunilor lor și a legislației, neactualizarea pregătirii profesionale sau neîndeplinirea sarcinilor.
Privind însă nivelul prestigiului, niciuna dintre cele două categorii nu îl percepe pe al celeilalte ca fiind mai ridicat. În urma investigării cauzelor obținerii acestor rezultate s-a putut constata faptul că, în cazul ofițerilor, funcționarii consideră că uneori avem de a face cu manifestarea de efecte perverse, în sensul că, pe fondul convingerii populației civile asupra corectitudinii lor, ofițerilor le este mult mai ușor să facă uz de acte contrare, lucru despre care subiecții consideră că se și întâmplă la nivelul acestei organizații. Totodată, acest fenomen reprezintă și unul dintre aspectele care stau la baza considerării lipsei de demnitate a cadrelor militare. De asemenea, la baza acestei percepții, s-a constatat că mai stau și credințele potrivit cărora ofițerii dau dovadă de o serie de comportamente neconforme cu statutul care le este atribuit,cum ar fi tendințe spre consum exagerat de alcool. De cealaltă parte, ofițerii consideră prestigiul funcționarilor „pătat” de o serie de tare, cum ar fi: coruptibilitatea, dezinteresul față de problemele cetățeanului, irascibilitatea.
În ceea ce privește cealaltă ipoteză particulară luate în discuție, trebuie menționat faptul că aceasta a fost confirmată de către datele obținute în urma investigațiilor: vârsta subiecților și vechimea în instituția militară influențează pozitiv percepția statutului social al ofițerilor în perioada actuală, la baza acesteia o apreciere în virtutea inerției. Subiecții mai în etate s-au format și dezvoltat într-un context în care le-au fost insuflate anumite credințe, sentimente și valori pozitive față de instituția militară. Ca urmare a acestui fapt pentru ei a devenit normal ca raportarea la instituția militară să se facă doar în virtutea inerției și a ancorării într-o imagine trecută.
Această analiză efectuată pe o serie de ipoteze particulare la nivelul celor două subsisteme ale instituției militare și locale administrative, ne relevă o serie de aspecte care ne permit a completa ipotezele teoretice de la care am pornit, cu câteva generalizări empirice. Astfel, în urma unei analize profunde asupra datelor la nivel general, se poate constata faptul că ipoteza generală a cercetării, aceea potrivit căreia există multiple asemănări între statutul social al ofițerului și cel al funcționarului public, idee susținută de teorie (ofițerul este și el funcționar, dar cu un statut special), se confirmă doar parțial. Astfel putem afirma cu certitudine că există anumite asemănări, însă ele nu sunt atât de importante pentru a putea susține că ofițerii și funcționarii publici sunt la fel priviți în societate. Cea mai vizibilă asemănare se prezintă sub forma nucleului format din defectele și calitățile comune practicanților celor două profesii. Astfel, calitatea comună le este profesionalismul de care sunt caracterizați, iar defectele comune aroganța și incompetența ce le pot fi uneori imputate. O altă asemănare este și aceea care prezintă autopercepția ambelor profesii ca având un nivel al prestigiului în societate scăzut, pe o scală de la 1 la 10 media fiind în jurul valorii 5,50. Și cea din urmă asemănare între cele două statute ar fi, după opinia celor două categorii de subiecți, acordul total în privința faptului că ambele profesii exercită servicii în slujba cetățeanului. Am urmărit și confirmarea directă a subiecților privitoare la asemănările dintre cele două profesii. Astfel, ofițerii sunt de acord cu faptul că, de cele mai multe ori, statutul militarului este asimilat celui de funcționar public, pe când funcționarii înclină spre dezacord. Putem încerca să dăm o explicație acestor rezultate, aceea că ofițerii consideră că multe dintre sarcinile lor se aseamănă cu cele ale unui funcționar și că instituția militară funcționează după unele reguli birocratice, iar funcționarii publici, care se simt mai dezavantajați față de cadrele militare prin lipsa unor avantaje materiale și se ghidează mai mult după aceea deosebire fizică, lipsa uniformei, nu consideră că statutul lor se asimilează celui de ofițer.
Credem că, din punctul de vedere al eficienței studiului, adică al unor beneficii cognitive care să ajute rezolvării problematicii privind statutul social al celor două profesii, ar fi mai oportun să analizăm doar particularitățile statutului social al ofițerului, prin prisma datelor obținute. Aceasta deoarece lucrarea este susținută într-o instituție militară, va fi păstrată aici, deci șansele de a fi citită de un cadru militar decât de un funcționar public dintr-o instituție civilă sunt mai mari. Apoi, propunerile ce vor fi făcute pentru ameliorarea aspectelor problematice vor viza tot partea militară, deoarece pe aceasta o cunoaștem mult mai bine și îi știm capacitățile și modul de rezolvare a problemelor.
În primul rând, cea mai concretă soluție pentru a contribui la ridicarea prestigiului ofițerului român este aceea a evitării oricăror probleme de ordin material, în scopul îndeplinirii optime a tuturor sarcinilor specifice "organismului" militar. Astfel, ar crește și satisfacția rezultată de pe urma profesiei, dar și motivația pentru o mai bună pregătire profesională. De aceea, credem că îmbunătățirea condițiilor de existență reprezintă unul dintre principalele obiective ale direcției management resurse umane din cadrul Ministerului Apărării.
Pentru a realiza îndeplinirea la un nivel optim a rolurilor, este necesară realizarea de perfecționări și redimensionări la toate nivelurile si dimensiunile statutului social, pentru realizarea unei concordanțe cu transformările ce se petrec în acel moment în cadrul structurii militare. Datorită însă, schimbărilor frecvente precum și a incertitudinii ce caracterizează aceste transformări, este posibil ca ofițerii să nu reușească să răspundă în totalitate cerințelor impuse de statusurile atribuite. Deoarece, un ofițer, pentru a fi la același nivel cu un altul, din structurile militare aliate, trebuie să fie în același timp lider, specialist, luptător, educator și cetățean. Pentru ca toate acestea să devină realitate, statul trebuie însă să-i acorde o mai mare atenție deoarece nu poți pretinde atâta timp cât nu oferi. De aceea, unul dintre motivele lucrării de față este acela de a semnala o posibilă problemă socială privitoare la organizația militară, aceea că ar fi periculos să încredințăm unui grup de oameni o putere atât de mare și reală (forța militară) și totodată să-i plătim și respectăm atât de puțin.
Am observat, de pe urma aplicării studiului nostru, că, totuși există un anumit număr de cetățeni din perspectiva cărora ofițerii încă mai dețin un statut și un prestigiu social ridicat. S-ar putea ca această percepție pozitivă să se datoreze, în primul rând gradelor pe care le dețin, ce le acordă putere socială și responsabilitate. Însă, aceasta, de multe ori, fie nu corespunde limitei scăzute a poziției economice, fie respectului scăzut cu care sunt tratați.
Astfel, apreciem concluzia finală a acestei lucrări ca fiind următoarea:chiar dacă există mici asemănări între cele două profesii, modul de percepere al statutului lor social este diferit. Astfel, principalul punct comun este doar acela ce privește obiectul serviciilor realizate de cele două instituții: cetățeanul.
Însă, pe lângă aceste interpretări și analize, privind studiul comparativ, pe întreg parcursul lucrării, am recurs la formularea de posibile ipoteze în încercarea de a formula noi direcții de cercetare în vederea aprofundării problematicii discutate, căci, cu siguranță, dezbateri pe această temă vor mai exista, acestea fiind chiar necesare dacă pornim de la premisa că doar din confruntarea ideilor se nasc alte idei. Avem convingerea însă, că șansele de reușită în acest sens sporesc o dată cu recursul la cercetare științifică și rigoare metodologică, fenomen pe care l-am avut în vedere pe întreg parcursul lucrării. Astfel, prezumțiile de la care am pornit, precum și perspectiva pe care am încercat s-o elaborăm în acest sens, s-au dovedit, în opinia noastră, a fi viabile, producând interpretări utile pentru înțelegerea fenomenelor dintr-un anumit sector al societății, supuse analizei.
Problema statutului social al ofițerilor în perioada actuală, percepția acestui statut în afara și în interiorul organizației militare, sunt probleme de maximă actualitate și, după cum am mai argumentat, de o importanță majoră. Dacă acest aspect va fi înțeles de către factorii de decizie acreditați, atunci vom putea spera la o armată cu adevărat profesionistă. Chiar dacă realizată la un nivel mult prea mic, sperăm ca lucrarea de față, prin intermediul datelor furnizate și a noilor direcții formulate, să stea la baza inițierii unor transformări cât mai rapide și mai benefice în sensul garantării unei poziții sociale cât mai ridicate reprezentanților cei mai de seamă ai instituției militare: ofițerii.
ANEXE
Anexa 1
LISTA FUNCȚIONARILOR PUBLICI
A) Categoria înalților funcționari publici:
Secretar general al Guvernului și Secretar general adjunct al Guvernului.
Consilier de stat;
Secretar general și Secretar general adjunct;
Prefect;
Subprefect;
Secretar general al prefecturii, Secretar general al județului șiSecretar general
al municipiului București;
Director general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației
publice centrale.
B) Funcții de conducere:
Director general adjunct, Director și Director adjunct;
Secretar al municipiului, Secretar al sectorului municipiului București, Secretar
al orașului și Secretar al comunei;
Director executiv și Director executiv adjunct;
Șef serviciu;
Șef birou.
Funcții de execuție:
Expert, Consilier, Inspector, Consilier juridic, Auditor (clasa I);
Referent de specialitate (clasa II);
Referent (clasa III).
Futicții publice specifice:
Arhitect-șef;
Inspector de concurență;
Inspector vamal;
Inspector de muncă;
Inspector delegat;
Comisar.
Pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
structurile de specialitate ale Parlamentului României;
structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;
structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
serviciile diplomatice și consulare;
autoritatea vamală;
poliția și alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor;
alte servicii stabilite prin lege.
ANEXA 2
ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE ANONIM
,, NICOLAE BĂLCESCU ”
SIBIU
CHESTIONAR
Ancheta noastră își propune să contureze o imagine a ofițerului așa cum este ea percepută de către cei care au acest statut. Vi se vor prezenta o serie de afirmații, iar dumneavoastră va trebui să vă exprimați opinia în legătură cu acestea. Vă rugăm să alegeți varianta de răspuns, conform opiniei dumneavoastră, încercuind litera corespunzătoare acestui răspuns. Facem precizarea că în cuprinsul acestui chestionar nu există răspunsuri “bune” sau “rele”, de aceea vă rugăm să dați dovadă de sinceritate.
Chestionarul este anonim.
Vă mulțumim!
1. Ofițerul este un individ aflat în slujba cetățeanului. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?
a) Da
b) Nu
c) Nu știu
2. Lista de mai jos cuprinde posibile avantaje ale profesiei dumneavoastră. Vă rugăm să îl selectați pe cel pe care îl considerați foarte important pentru dumneavoastră, încercuind litera corespunzătoare.
a. Siguranța unui loc de muncă
b. Oportunități de promovare
c. Munca într-un mediu organizat
d. Venituri care asigură un trai decent
e. Munca în echipă
f. Altul ……………………………………………………..
3. Care este opinia dumneavoastră în legătură cu următoarele afirmații:
4. Credeți că poziția unui individ în societate este determinată de nivelul veniturilor sale?
a) Da
b) Nu
c) Nu știu
5. În ce măsură veniturile unui ofițer îi asigură acestuia un trai decent?
a) într-o foarte mare măsură
b) într-o mare măsură
c) într-o oarecare măsură
d) într-o mică măsură
e) într-o foarte mică măsură
6. În ce măsură veniturile dumneavoastră reflectă gradul de solicitare profesională ?
a) într-o foarte mare măsură
b) într-o mare măsură
c) într-o oarecare măsură
d) într-o mică măsură
e) într-o foarte mică măsură
7.Comparativ cu alte profesii similare, un ofițer este mai bine plătit.
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
8. Având la dispoziție scala de mai jos, apreciați nivelul prestigiului de care se bucură un ofițer în cadrul societății.
Foarte ridicat Foarte scăzut
1…….2…….3…….4…….5……..6……..7…….8…….9…….10
9. Vă prezentăm mai jos o listă de profesii. Vă rugăm să alegeți două dintre acestea, cu care, în opinia dumneavoastră, se aseamănă profesia de ofițer.
avocat ; asistent social ; economist ; informatician ; jurist ; funcționar public ; preot ; polițist ; profesor ; sociolog.
a)…………………………….
b)……………………………
10. Având la dispoziție lista profesiilor de la punctul 9, vă rugam să ordonați aceste profesii funcție de prestigiul lor social. Pe prima poziție va fi înscrisă cea mai prestigioasă profesie.
1. …………………….. 6. ………………………..
2. …………………….. 7. ………………………..
3. …………………….. 8. ………………………..
4. …………………….. 9. ……………………….
5. …………………….. 10. ………………………
11. În general, ofițerii beneficiază de facilități suplimentare (indemnizații, sporuri, subvenții, prime, gratuități etc).
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
12. Familiile ofițerilor se bucură de un nivel de trai mai bun decât al altor familii care au un nivel al studiilor comparabil cu al acestora.
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
13. Membrii familiei unui ofițer se bucură de un prestigiu mai mare în raport cu membrii altor familii care au un nivel al studiilor comparabil cu al acestora.
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
14. Lista următoare cuprinde calități/ trăsături care ar putea caracteriza un bun ofițer. Vă rugăm să selectați maxim cinci calități pe care le considerați foarte importante, încercuind litera corespunzătoare acestora.
a) adaptabilitate i) demnitate
b) autocontrol j) flexibilitate
c) curaj k) disciplină
d) competență de lider l) responsabilitate
e) competență de comunicare m) obiectivitate
f) camaraderie n) corectitudine
g) conformism o) empatie
h) credibilitate p) sociabilitate
15. Vă rugăm să enumerați cinci „defecte” care contribuie la formarea unei imagini publice negative a ofițerului .
a)…………………………..
b)…………………………..
c)…………………………..
d)…………………………..
e)……………………………
16. Vă rugăm să vă exprimați opinia în legătură cu afirmațiile de mai jos.
17. De cele mai multe ori, statutul militarului este asimilat celui de funcționar public. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?
a) Da
b) Nu
c) Nu știu
18. În cele ce urmează vă propunem unele începuturi de frază pe care va trebui să le completați ținând seama de ceea ce vă sugerează ele.
a. Pregătirea profesională a unui funcționar public……………… ………………….……………………………………………………………………………………………
b. Sarcinile de serviciu ale funcționarilor …… ……… … ………… …………… ……………………………………………… ……………… ………………………………………………………………………………
c. Venitul unui funcționar public ………… … ………… ……… ……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
d. Prestigiul unui funcționar public …………………………… ………………………………………………………………………………………………………………
e. Imaginea publică a unui funcționar public …… ……… …………… ………………………………………………………………………………………………………………
g. Calitățile funcționarilor ar fi :……………… ……… ………… ..…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
h. Defectele funcționarilor ar fi : ……….………………………………………………………………………………………………………………………………….
i. Spre deosebire de mine, funcționarul public ………………………… ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
19. Gradul dumneavoastră :
………………………………………………………………………
20. Vârsta:
□ 26 -30 ani
□ 31-35 ani
□ 36-40 ani
□ 41-45 ani
□ peste 45 ani
VERIFICAȚI DACĂ AȚI RĂSPUNS LA TOATE ÎNTREBĂRILE!
VĂ MULȚUMUM!
DATA:
ANEXA 3
ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE ANONIM
,, NICOLAE BĂLCESCU ”
SIBIU
CHESTIONAR
Ancheta noastră își propune să contureze o imagine a funcționarului public așa cum este ea percepută de către cei care au acest statut. Vi se vor prezenta o serie de afirmații, iar dumneavoastră va trebui să vă exprimați opinia în legătură cu acestea. Vă rugăm să alegeți varianta de răspuns, conform opiniei dumneavoastră, încercuind litera corespunzătoare acestui răspuns. Facem precizarea că în cuprinsul acestui chestionar nu există răspunsuri “bune” sau “rele”, de aceea vă rugăm să dați dovadă de sinceritate.
Chestionarul este anonim.
Vă mulțumim!
1. Funcționarul public este un individ aflat în slujba cetățeanului. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?
a) Da
b) Nu
c) Nu știu
2. Lista de mai jos cuprinde posibile avantaje ale profesiei dumneavoastră. Vă rugăm să îl selectați pe cel pe care îl considerați foarte important pentru dumneavoastră, încercuind litera corespunzătoare.
a. Siguranța unui loc de muncă
b. Oportunități de promovare
c. Munca într-un mediu organizat
d. Venituri care asigură un trai decent
e. Munca în echipă
f. Altul ……………………………………………………..
3. Care este opinia dumneavoastră în legătură cu următoarele afirmații:
4. Credeți că poziția unui individ în societate este determinată de nivelul veniturilor sale?
a) Da
b) Nu
c) Nu știu
5. În ce măsură veniturile unui funcționar public îi asigură acestuia un trai decent?
a) într-o foarte mare măsură
b) într-o mare măsură
c) într-o oarecare măsură
d) într-o mică măsură
e) într-o foarte mică măsură
6. În ce măsură veniturile dumneavoastră reflectă gradul de solicitare profesională ?
a) într-o foarte mare măsură
b) într-o mare măsură
c) într-o oarecare măsură
d) într-o mică măsură
e) într-o foarte mică măsură
7.Comparativ cu alte profesii similare, un funcționar din administrația publică locală este mai bine plătit.
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
8. Având la dispoziție scala de mai jos, apreciați nivelul prestigiului de care se bucură un funcționar public din administrația locală în cadrul societății.
Foarte ridicat Foarte scăzut
1…….2…….3…….4…….5……..6……..7…….8…….9…….10
9. Vă prezentăm mai jos o listă de profesii. Vă rugăm să alegeți două dintre acestea, cu care, în opinia dumneavoastră, se aseamănă profesia de funcționar public.
avocat ; asistent social ; economist ; informatician ; jurist ; militar ; preot ; polițist ; profesor ; sociolog.
a)…………………………….
b)……………………………
10. Având la dispoziție lista profesiilor de la punctul 9, vă rugam să ordonați aceste profesii funcție de prestigiul lor social. Pe prima poziție va fi înscrisă cea mai prestigioasă profesie.
1. …………………….. 6. ………………………..
2. …………………….. 7. ………………………..
3. …………………….. 8. ………………………..
4. …………………….. 9. ……………………….
5. …………………….. 10. ………………………
11. În general, funcționarii din administrația publică locală beneficiază de facilități suplimentare ( indemnizații, sporuri, subvenții, prime, gratuități etc).
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
12. Familiile funcționarilor publici se bucură de un nivel de trai mai bun decât al altor familii care au un nivel al studiilor comparabil cu al acestora.
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
13. Membrii familiei unui funcționar public se bucură de un prestigiu mai mare în raport cu membrii altor familii care au un nivel al studiilor comparabil cu al acestora.
a) acord puternic
b) acord
c) nedecis
d) dezacord
e) dezacord puternic
14. Lista următoare cuprinde calități/ trăsături care ar putea caracteriza un bun funcționar public. Vă rugăm să selectați maxim cinci calități pe care le considerați foarte importante, încercuind litera corespunzătoare acestora.
a) adaptabilitate i) demnitate
b) autocontrol j) flexibilitate
c) curaj k) disciplină
d) competență de lider l) responsabilitate
e) competență de comunicare m) obiectivitate
f) camaraderie n) corectitudine
g) conformism o) empatie
h) credibilitate p) sociabilitate
15. Vă rugăm să enumerați cinci „defecte” care contribuie la formarea unei imagini publice negative a funcționarului public.
a)…………………………..
b)…………………………..
c)…………………………..
d)…………………………..
e)……………………………
16. Vă rugăm să vă exprimați opinia în legătură cu afirmațiile de mai jos.
17. De cele mai multe ori, statutul militarului este asimilat celui de funcționar public. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?
a) Da
b) Nu
c) Nu știu
18. În cele ce urmează vă propunem unele începuturi de frază pe care va trebui să le completați ținând seama de ceea ce vă sugerează ele.
a. Pregătirea profesională a unui ofițer ……………… …………… ………………….……………………………………………………………………………………………………………………………………………..
b. Sarcinile de serviciu ale ofițerilor …… ……… … ………… …………… ……………………………………………… ……………… ………………………………………………………………………………
c. Venitul unui ofițer ………… … ………… ……… ………………… ……………………………………………………………………………………
d. Prestigiul unui ofițer …………………………… ………………… ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
e. Imaginea publică a unui ofițer …… ……… …………… ………… …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
g. Calitățile ofițerilor ar fi ……………… ……… ………… .………………………………………………………………………………………………………………
h. Defectele ofițerilor ar fi …….… ……… ……… ……………………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………….
i. Spre deosebire de mine, ofițerul ………………………… ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
19. Ocupația și locul de muncă:
………………………………………………………………………
20. Vârsta:
□ 26 -30 ani
□ 31-35 ani
□ 36-40 ani
□ 41-45 ani
□ peste 45 ani
VERIFICAȚI DACĂ AȚI RĂSPUNS LA TOATE ÎNTREBĂRILE!
VĂ MULȚUMUM!
DATA:
ANEXA 4
ITEM 1 ITEM 2
Fig. 1 Fig. 2
ITEM 3.1. Un bun profesionist este preocupat permanent de perfecționarea pregătirii sale.
F. PUB.
OFIȚER
Fig. 3 . a Fig. 3. b
ITEM 3. 2 Pregătirea profesională a unui funcționar din administrația publică locală / ofițer este adaptată la conținutul cerințelor specifice acestei profesii.
F. PUB.
OFIȚER
.
Fig. 4. a Fig. 4.b
ITEM 3. 3 Complexitatea sarcinilor profesiei dumneavoastră este mai mare decât a celorlalte profesii cu același nivel de studii.
F. PUB.
OFIȚER
Fig. 5. a Fig. 5. b
ITEM 3.4. Spre deosebire de profesioniștii altor domenii funcționarii publici / ofițerii sunt mult mai bine pregătiți.
OFIȚER F. PUB.
Fig. 6. a Fig. 6. b
ITEM 3.5. Posibilitatea promovării în carieră constituie principalul motiv pentru care un funcționar public / ofițer își perfecționează continuu nivelul pregătirii profesionale.
OFIȚER F. PUB.
Fig. 7. a Fig. 7. b
ITEM 3.6. Sunt situații în care sarcinile mele de serviciu nu au legătură cu pregătirea mea profesională.
OFIȚER F. PUB.
Fig. 8. a Fig. 8. b
ITEM 4 ITEM 5
Fig. 9 Fig. 10
ITEM 6 ITEM 8
Fig. 11 Fig. 12
ITEM 7. Comparativ cu alte profesii similare, un funcționar din administrația publică locală / ofițer este mai bine plătit.
OFIȚER F. PUB.
Fig.13. a Fig.13. b
ITEM 9 OFITER
Fig. 14. a
F. PUBLIC
Fig.14.b
ITEM 10. Ordonați aceste profesii funcție de prestigiul lor social. Pe prima poziție va fi înscrisă cea mai prestigioasă profesie.
OFIȚER F. PUB.
Fig.15 .a Fig.15.b
ITEM 11 ITEM 12
Fig. 18 Fig. 19
ITEM 13. ITEM 17.
Fig. 20 Fig.21
ITEM 20 Vârsta subiecților
Bibliografie:
a. Tratate, lucrări de specialitate
Boudon, R., La logique du social, Ed. Hachette, Paris, 1979
Caiden, G., Administrative Reform Comes of Ages, Walter de Gruyter, New York, 1991
Callaghan, J., Kernic, F., Securitatea Internațională și Forțele Armate, Editura Tritonic, București, 2003
Cîndea, I., Armatele lumii, în Spirit Militar Modern, Nr.1, ianuarie, 1999
Cîndea, I., Spre o armată complet profesionalizată, în Spirit Militar Modern, nr. 1, 1999
Coman, I., Forța disciplinei militare conștiente, Ediția a II- a, Editura Militară, București, 1973
Golu, P., Psihologie socială, Editura Didactică și pedagogică, București, 1974
* * * Dicționar de sociologie, Oxford, Editura Enciclopedică, București, 2003
Doron, R., Parot, F., Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999
Dragoman, I., Drepturile juridice ale militarilor, în Spirit Militar Modern, Nr. 11, 2004
Drucker, P., The Deadly Sins in Public Administration, Public Administration Review, Vol.40, nr.2., 1980
Dunshire, A., Administration: The World and the Science, Martin Robertson, Londra, 1973
Grier, Sonya, Social status, http:// www.learningalliances.net/ statusscaahhtt
Hennessy, P., Whitehall, Secker& Warburg, London, 1989
Hood, C. Administrative Diseases: Some Types of Dysfunctionality in Administration, Public Administration , vol.52, 1974
Ilie, Sandina, Psihologie socială, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1999
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, București, Editura All Beck, 2001
Lipset, S.M., Social stratification, social class în Enciclopedya of Social Science, New York, Crowell Collier și Mcmillan,1982
Marshall, Gordon,(coord.), Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
Martin, T., Malice in Blunderland, McGraw- Hill, New York, 1973
Mirea, M., (coord), Psihologia și metodica educației militare, Editura Militară, 1977
Mueller, H E, Bureaucracy, Education and Monopoly: Civil Service Reforms in England and Prussia, Berkeley: University of California Press, 1984
Mungiu-Pippidi, Alina, Ioniță, S.,( coord),Politici publice , Editura Polirom, Iași, 2002
Pavelescu, T., Moinescu, G., Drept administrativ român, Ed. Trifonic, București, 2004
Petruț, F. , Sociologie. Note de curs, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2004
Pierce, W.S., Bureaucratic Failure and Public Expenditure, Academic Press, Harcourt Brace Jovanovich Publishers, New York, 1981
Prisacaru, V., Funcționarii publici, Ed. All Beck, București, 2004
Radu, I., Iluț, P., Matei. Z., Psihologie socială, Ed. Polirom, Cluj, 1994
Romer, B., Social power, http:// www.iea-macro-economics.org/ index.htm
Roth, A., Individ și societate, Editura Politică, București, 1986
Sava, I., N.,Tibil, G., Zulean, M., Armata și societatea, , Editura Info-Team, București, 1998
Sorokin, P., A., Social and Cultural Mobility, The Free Press, New York, 1959
Șperlea, F., Cât, ce și cum se mai citește în armată ?, în Spirit Militar Modern, Nr.10, 2004
***Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan, Probleme de sociologie, vol.VIII, Editura Militară, București, 1980
Turner, B.S., Statusul, Editura DU Style, București, 1998
Zaharia,Gh., Drept Administrativ Român vol. I, Editura ANKAROM, Iași, 1996
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (coord), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998
Ungureanu, I., Paradigme ale cunoașterii societății, Ed. Humanitas, București, 1990
b. Acte normative
Codul Muncii, L. P 53/24 ianuarie 2003 ( publicată in Monitorul Oficial nr.72 )
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici (publicată in Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004)
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (publicată în Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999)
http://www.en.wikipedia.org/wiki/Pow
er_(sociology)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Particularitatile Statutului Social al Functionarului Public (ID: 125633)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.