Particularitatile Specifice Perceperii,deprinderii Si Insusirii Muzicii de Catre Copiii Prescolari

CAPITOLUL 2

Particularitățile specifice perceperii, deprinderii și însușirii muzicii de către copiii preșcolari

„Actul educațional va trebui să pornească de

la o înțelegere profundă a sufletului de copil.”

(Ellen Key)

Pe parcursul întregii vieți, omul este într-o dezvoltare și transformare continuă. Încă de la începutul vieții, copilul crește și se maturizează, adaptându-se de la frageda vârstă de 3 ani procesului instructiv – educativ. Primul contact are loc în grădiniță, unde acesta învață totul – în special prin joc – cum să se comporte, să vorbească, să citească, să scrie, să socotească, să deseneze, să cânte, etc.

Muzica are un rol important asupra copilului și în această perioadă (preșcolară) se pun bazele dezvoltării reale și înțelegerii ei, dar pentru a ști cum trebuie realizat contactul copiilor cu universul sonor, trebuie cunoscute particularitățile dezvoltării fizice, psihice, daca au voce și auz muzical – acestea trebuind a fi valorificate cu competență, cu ajutorul cadrului didactic.

2.1. Aspecte privind dezvoltarea psihofiziologică

a copilului preșcolar

Învățământul preprimar aduce schimbări importante în viața copilului, educația muzicală având un rol important în dezvoltarea psihofizică a acestuia. La dezvoltarea aparatului respirator, vocal și la o mai bună oxigenare a sângelui contribuie într-o mai mare măsură cântecele, jocurile muzicale interpretate de copii.

După vârsta de 2-3 ani se dezvoltă anumite abilități artistice, de aceea este foarte important ca părinții să încurajeze unele activități precum cântatul, dansul sau folosirea unui anumit instrument muzical pentru a evidenția din timp un potențial talent înnăscut. După vârsta de 3 ani, creierul este suficient dezvoltat (circuitele neuronale sunt maturate și memoria suficient dezvoltată) pentru a permite efectuarea unor activități mai complexe decât până acum. Nu trebuie să uităm, că nu toți copiii au astfel de veleități și că nu toți copiii învață în același timp lucrurile caracteristice vârstei.

Conform metodicilor, la vârsta preșcolară, sensibilitatea vocal – auditivă devine mult mai fină în comparație cu etapa antepreșcolară. Copiii fac progrese însemnate în emiterea și intonarea sunetelor, care la vârsta antepreșcolară sunt nesigure, oscilante. Sunetele muzicale sunt emise, după cum se știe, cu ajutorul aparatului fonator, care la preșcolari prezintă deosebiri în comparație cu cel al adulților. Aceste deosebiri determină particularitățile emiterii și intonării sunetelor muzicale, ale însușirii și interpretării cântecelor de către copiii preșcolari.

„Sunetele formează în aer undele sonore care, ajungând la urechea externă (pavilionul urechii) ne informează asupra direcției de unde vin acestea. Trecând mai departe prin canalul auditiv, sunetele ajung la timpan, pe care îl pun în stare de vibrație. Timpanul, la rândul lui, face să vibreze lanțul de osișoare care întărește vibrațiile. Acestea, prin fereastra ovală se transmit perilimfei, apoi endolimfei, excitând celulele senzoriale cerebrale, prin nervul auditiv se transformă în senzație auditivă.”1

După cum am spus mai sus, sunetele sunt emise de aparatul fonator care este compus din:

– plămâni, care formează „dispozitivul de suflat”

– laringe, organul principal al fonației

– două rezonatoare, constituite din cavitatea bucală și cavitățile nazale

Cu ajutorul plămânilor respirăm. Trebuie să știm, că respirația copiilor preșcolari este superficială și mai accelerată, de aceea, cântecele utilizate în „munca” cu aceștia trebuie să conțină fraze muzicale scurte, un ritm simplu, care să se repete, un tempo mai lent și este bine să cuprindă în același timp cuvinte ușor de pronunțat și care să fie pe înțelesul acestora.

Munca pentru formarea deprinderii de a respira corect presupune o atenție sporită a ținutei copiilor în timpul cântării (dacă stau pe scaun, ei trebuie să țină spatele drept, rezemat de spătar, să țină capul drept, mâinile să stea pe lângă corp – pe genunchi sau sprijinite pe scaun; când stau în picioare ei trebuie să stea într-o poziție normală, degajată, cu spatele drept, mâinile pe lângă corp).

Preșcolarii mici, de 3 – 4 ani, datorită respirației lor superficiale, scurte, accelerate manifestă tendința de a respira la mijlocul cuvintelor, lucru care se corectează mai târziu – pe la 5 – 7 ani. De asemenea, pentru a deprinde copiii să repire corect în timp ce cântă, este bine să se facă cu ei câteva exerciții, jocuri imitative cum ar fi:

– „Mirosim florile” – inspirăm (tragem aer în piept pe nas)

– „Suflăm fulgul de nea” – expirăm (dăm aerul afară din piept pe gură)

– „Trenul”

– „Cântă ca mine”

„Respirația corectă în timpul cântării, asigură totodată igiena aparatului vocal și a întregului organism al copiilor. În același timp însă, ea mijlocește emisia cât mai naturală a sunetelor emise.”2

A doua componentă a aparatului fonator este organul principal al fonației și anume laringele. În interiorul acestuia se află coardele vocale, prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămâni se produce vocea. „Producerea vocii constă în vibrațiile coardelor vocale comandate și dirijate de sistemul nervos central, vibrații care se transmit prin aer urechii celui care ascultă. Registrul, volumul și intensitatea vocii, sunt determinate de întinderea sau coordonarea coardelor vocale, de alungirea sau scurtarea traiectului, de mărirea sau accelerarea curentului de aer care trece prin coardele vocale.”3

După cum se știe, laringele copilului este de două ori mai mic decât cel al adultului, iar coardele vocale sunt de patru ori mai scurte ca la adult. De aceea sunetele care sunt emise de copii sunt mai înalte. Emisia și intonația sunetelor sunt nesigure și oscilante, deoarece laringele copilului este mai puțin mobil, iar coardele vocale sunt mai puțin elastice și suple.

„Sunetele muzicale emise de laringe sunt modificate pe de o parte de cele două rezonatoare (a treia componentă a aparatului fonator), pe de altă parte de mărimea și forma pe care o ia cavitatea bucală prin mișcarea maxilarului inferior, prin rotunjirea buzelor și prin diferitele poziții ale limbii. De aceea, în activitățile muzicale, în activitățile de cânt educatoarele trebuie să urmărească ca toți copiii să deschidă gura și să rotunjească bine buzele pentru a obține o intonație justă și pentru ca pronunțarea cuvintelor să fie corectă și clară.”4

În legătură cu ambitusul în care cântă copiii, în metodică se spune că între 1 – 2 ani aceștia emit în mod normal sunete în limitele terței fa1-la1, la 3 ani pot reproduce sunete în limitele cvartei mi1-la2, la 5 ani în limitele sextei mi1-do2, copiii de 6 ani cântă în limitele octavei re1-re2. La preșcolari intervalele mici, cum ar fi secunda, terța sunt mai greu de 1,2,3,4. Dolgoșev,M., Marinescu, E – „Educația muzicală în grădinița de copii – îndrumări metodice”, E.D.P, Buc.,1963

perceput decât intervalele mari, acest fapt are și o explicație și anume dezvoltarea insuficientă a capacității acestora de a diferenția înălțimea sunetelor. De aceea în activitățile de educație muzicală cu copiii de 3 – 4 ani trebuie să se pornească de la sunete aflate la intervale mari contrastante cum ar fi:

– mormăitul ursului și ciripitul păsărelelor

– vocea tatălui și vocea copilului

(este groasă) (este subțire)

Volumul vocii copiilor este mai scăzut, datorită faptului că mușchii laringelui și mușchii respiratori sunt mai slab dezvoltați, de aceea nu ar trebui să le cerem sau să îi lăsăm pe aceștia să vorbească tare, pentru că acest lucru dăunează coardele vocale, iar cântecele, în consecință nu s-ar mai interpreta expresiv.

Eu cred că educatoarea are o sarcină foarte importantă în a avea grijă de copii – de vocea și auzul acestora. Organul auditiv al copilului preșcolar este complet dezvoltat din punct de vedere anatomic și fiziologic, iar sensibilitatea auditivă se dezvoltă mult în această perioadă (în grădiniță) și crește aproximativ de două, trei ori față de perioada antepreșcolară. Pentru aceasta, este necesar, în primul rând să se păstreze igiena organului auditiv. Educatoarea are datoria să le atragă atenția copiilor ca urechile să fie în permanență curate, să nu-și introducă în ele diferite corpuri străine (bețișoare, pietricele) care le pot provoca diferite accidente grave, cum ar fi perforarea timpanului, infecții și chiar hipoacuzia, surzenia.

O foarte mare importanță în a le dezvolta vocea și auzul copiilor preșcoari o are munca continuă a celui de la catedră – a educatoarei. Ea trebuie să își îndrepte atenția asupra dezvoltării simțului ritmic, melodic și armonic al copiilor, să îi corecteze atunci când fac unele greșeli la interpretarea unor cântece. De exemplu, cântatul prea tare (țipătul), tărăgănarea vocii, lipsa de acuratețe a sunetelor emise, respirația incorectă (în special la mijlocul cuvintelor), pronunțarea neclară a textului cântecului.

II.2. Formarea și dezvoltarea priceperilor și deprinderilor

muzicale la copiii preșcolari

În primul an de viață copiii încep să îi imite pe cei care cântă în preajma lor și să emită

sunete pe diferite înălțimi. În al doilea an de viață, aceștia manifestă o atracție mai slabă pentru muzică. Unii dintre ei ascultă cu mare plăcere cântecele ( cântate de mama sau de pe un suport audio ), încearcă și ei să cânte cu toată vocea lor ( care este nesigură, neclară ), reproduc câteva cuvinte, schițează unele mișcări. Alți copii ascultă muzică în liniște, cu parecare încordare.

În perioada preșcolară, sub influența educației, se constată o creștere evidentă a posibilităților vocal – auditive ale copiilor. Ei încep să interpreteze mici piese muzicale, încep să perceapă elementele de bază ale muzicii: ritmul, melodia, armonia.

Îmbogățirea impresiilor muzicale, dezvoltarea vocii, a auzului muzical și a simțului ritmic, formarea unor priceperi și deprinderi elementare, acestea sunt în esență premisele dezvoltării sensibilității muzicale a copiilor de vârstă ăreșcolară. Aceste premise se realizează în grădiniță, în special prin jocuri muzicale, dar și prin exerciții ritmice și cântece.

2.2.1. Dezvoltarea vocii

Vocea – dar natural al omului – este principalul și cel mai la îndemână mijloc de redare, de executare și de interpretare a muzicii.

Formarea vocilor copiilor se realizează în grădiniță în cadrul activităților de educație muzicală pe parcursul unui an, doi, sau chiar trei ani. Astfel, în fața educatoarei se pun mai multe probleme, cărora este necesar să le facă față, ea trebuind să studieze anatomia și fiziologia întregului sistem fonator.

Sunt de părere că trebuie să excludem faptul că un copil nu ar avea voce pentru a cânta, ci poate prezenta anumite deficiențe pentru care se pot găsi mijloace diferite pentru a fi remediate. Când se constată o deficiență vocală este necesar să cunoaștem anumite lucruri și anume :

– felul de manifestare a deficienței

– cauzele deficienței

– posibilitățile de remedire

Un rol important în dezvoltarea vocii copiilor trebuie să îl ocupe (conform metodicii) exercițiile melodice care să se desfășoare sub formă de joc. De exemplu, la o plimbare în parc cu copiii, aceștia să asculte și să imite:

– ciripitul păsărelelor

– cântecul cucului

Alt fel de exercițiu, ar fi să reproducă pe un sunet repetat diferite onomatopee cum ar fi:

– claxonul automobilului

– șueratul locomotivei

Mai putem să îi lăsăm singuri să cânte ce vor ei și când vor ei, iar noi ca educatoare doar să îi observăm. Reproducerea sunetelor nu trebuie legată de cuvinte decât mult mai târziu, atunci când educatoarea constată că ei emit cu ușurință sunete redate prin vocale. Primele cântece pe care acești copii le pot învăța trebuie să fie ușoare.

De exemplu:

„Melc, melc”

din folclorul copiilor

Educată, vocea poate deveni unul din instrumentele cele mai expresive, capabilă de mari performanțe. Problemele acestea sunt apreciate și în legătură cu auzul muzical, deoarece, dacă auzul este bun, copilul este apt și de a cânta.

Pe parcursul anilor de grădiniță, acestea se dezvoltă potrivit legilor generale ale dezvoltării umane, nu însă fără a practica o activitate constantă și interesantă în cadrul activităților de educație muzicală.

2.2.2. Dezvoltarea auzului muzical

Auzul muzical are la bază auzul fiziologic și se formează prin perfecționarea acestuia, în sensul perceperii diverselor aspecte ale sunetelor muzicale: timbrul, intensitatea, durata, înălțimea, sucesiunea, simultaneitatea, precum și a combinațiilor dintre aceste aspecte. Acestea se formează și se dezvoltă prin realizarea unor exerciții muzicale în care să fie incluse perceperea, reproducerea și recunoașterea sunetelor.

Din ceea ce am studiat, a rezultat că dezvoltarea auzului muzical va porni de la audiții deoarece se merge întotdeauna de la percepere către procese psihice. Pentru a se convinge că audiția a fost conștientă și activă, educatoarea va cere copiilor să recunoască piesa audiată în cadrul altor activități. Acuitatea auzului muzical poate fi considerabil dezvoltată cu ajutorul exercițiilor speciale concepute în funcție de vârstă și de nivelul aptitudinilor copiilor.

În munca educativă cu copiii, în special cu cei care au auzul muzical mai slab dezvoltat, plecând de la premiza optimistă a teoriilor moderne că nu există copii „afoni”, ci copii greșit educați, este necesar să se aplice variate mijloace și preocedee metodice. La început, se va atrage atenția copiilor asupra zgomotelor și asupra sunetelor armonioase, pentru a-i deprinde să deosebească zgomotul de sunet, sunetele plăcute de cele neplăcute, muzicale. Apoi, cum am spus și mai sus la subcapitolul 2.2.1. – Dezvoltarea vocii – se pot face diferite exerciții, atunci când se face o plimbare în parc cu copii: îi punem să asculte foșnetul frunzelor, susurul apei, etc.

Deficiențele auditive, mai grave, observate la copii, trebuie semnalate de educatoare medicului grădiniței și părinților care vor fi îndrumați să își ducă copiii cu astfel de deficiențe serviciilor medicale de specialitate – dacă va fi cazul. Dezvoltarea auzului muzical mai presupune și dezvoltarea sințului melodic, a simțului ritmic și dinamic în același timp și a sensibilității pentru intonația justă, precisă.

Auzul și vocea ajută la receptarea și exprimarea muzicii, iar muzica antrenează auzul și vocea, contribuind la dezvoltarea și perfecționarea lor. Dezvoltând la copii capacitatea de a percepe sunetele, se dezvoltă în același timp și intonația lor corectă. Dezvoltându-și simțul ritmic crește și capacitatea lor de coordonare a mișcărilor întregului corp.

„Mișcarea este puntea de legătură între gândire și acțiune.”(Maria Montessori)

2.2.3. Dezvoltarea deprinderilor ritmico – melodice

Respectând particularitățile de vârstă și individuale privind perceperea auditivă, redarea vocală precum și posibilitatea de înțelegere și asimilare a conținutului, vom reuși să formăm la preșcolari deprinderi ritmico – melodce, obținând astfel rezultatate deosebite.Ritmul este elementul muzical care dă viață muzicii. Ritmul muzical cuprinde elemente ce contribuie la redarea expresivității unei piese muzicale – dinamica, mișcarea. Importanța educării și imprimării ritmului la copii este determinată de rolul însemnat al acestuia, ca factor de echilibrare și coordonare între sistemul nervos al copilului și manifestările sale fizice.

Cunoscând acest rol care poate determina o amplă dezvoltare neuro și psiho – fizică la copil, este necesar să îl stimulăm și să îl desăvârșim prin metodele cele mai directe, adică prin mișcări ritmice. Activitățile destinate dezvoltării simțului ritmic trebuie să creeze variație, asigurând alternarea cu momente de odihnă fizică.

La copiii preșcolari, mișcările au un pronunțat caracter imitativ ( la 3 – 4 ani), iar simțul ritmic mai dezvoltat de la 4 ani. Pentru dezvoltarea ritmului, educatoarea trebuie să le formeze copiilor deprinderea de a bate din palme ritmic, a merge cadențat ( în pas ritmic ) să execute cu aceștia diferite exerciții sau jocuri ritmico – melodice. Unele exerciții ar putea fi:

– jocuri muzicale care constau în recitarea ritmică a unor versuri

Cea-sul ma-re ba-te ta-re

Tic-tac tic-tac tic-tac tic-tac

Ceasul deșteptător

Ceasul de la mână

– jocuri muzicale care constau în recitarea ritmică asociată cu exerciții ritmice sau bătăi ritmice din palme pe diferite versuri (la ex. de mai sus cu Cea-sul ma-re ba-te ta-re – copii vor bătea din palme sau vor bătea ritmul la diferite instrumente – tobă pe versurile Tic-tac, tic-tac)

Dezvoltarea simțului melodic al copiilor se referă în primul rând la formarea priceperii lor de a diferenția înălțimea sunetelor – unul din elementele componente ale melodiei. Această sarcină se realizează pe de o parte cu ajutorul cântecelor, iar pe de altă parte cu ajutorul jocurilor muzicale speciale, jocuri în care se pornește de la perceperea unor sunete cu diferențe mari de înălțime, ajungându-se treptat la perceperea unor sunete cu intervale mici între ele

Educatoarei îi revine menirea, ca din primele zile de grădiniță a copilului să se ocupe – cu răbdare și înțelegere – de formarea și dezvoltarea simțului ritmic, a auzului muzical, a vocii muzicale și mai ales a lărgirii ambitusului acestuia, să treacă la conștientizarea elementelor muzicale fiind convinsă că ceea ce înregistrează copilul la această vârstă devine hotărâtor pentru evoluția sa ulterioară.