Particularitatile Spatiului de Detentie

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………….3

Cap.1 Geneza și evoluția urbanismului………………………………………………………………5

1.1De la orașul antic la orașul clasic………………………………………………………………….5

1.2Evoluția urbană în secolele al XIX-lea și al XX-lea ……………………………………….9

1.3 Geneza urbanismului modern……………………………………………………………………11

Cap.2 Europa în lumea contemporană……………………………………………………………..15

2.1 Orașele în lumea europenizată…………………………………………………………………..15

2.2 Un nou oraș…………………………………………………………………………………………….17

2.3 O perspectivă asupra viitorului………………………………………………………………….19

Cap.3 Identitate și alteritate urbană………………………………………………………………….21

3.1 Aspecte generale……………………………………………………………………………………..21

3.2 Cultura urbană………………………………………………………………………………………..22

3.2.1 Burghezimea și cartierele celor înstăriți……………………………………………………23

3.2.2 Muncitorimea și cartierele muncitorești……………………………………………………25

3.3 Minorități urbane și ghetouri……………………………………………………………………..28

3.4 Subculturi urbane…………………………………………………………………………………….30

3.5 Violența urbană……………………………………………………………………………………….31

Cap.4 Crimă și devianță………………………………………………………………………………..32

4.1 Determinismul biologic al crimei………………………………………………………………32

4.2 Construirea socială a infracțiunii……………………………………………………………….33

4.3 Devianța ca mod de viață………………………………………………………………………….34

Cap.5 Reprezentări urbane ale spațiului de detenție…………………………………………..37

4.1 Tipologia instituției………………………………………………………………………………….37

4.2 Universul carceral……………………………………………………………………………………41

Cap.6 Studiu de caz……………………………………………………………………………………….45

Concluzii……………………………………………………………………………………………………..54

Anexe …………………………………………………………………………………………………………56

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………62

INTRODUCERE

Orașele europene s-au născut odată cu Europa și, într-un anumit sens, au dat naștere acesteia: ele au constituit unul dintre factorii principali ai apariției Europei ca entitate istorică distinctă, ce continuă să caracterizeze civilizația europeană atunci când aceasta își asumă o poziție dominantă în lume și își pune amprenta – pozitivă sau negativă – asupra orașelor contemporane din tot restul lumii.

Istoria orașelor europene și istoria Europei sunt, într-o mare măsură, o unică aventură care vizează, în cadrul acestei lucrări, canalul de comunicare dintre trecut și prezent – prin urbanism – ca și de condiționare a prezentului asupra viitorului.

Această funcțiune derivă din natura orașului și echilibrează, în mod paradoxal, tendința lui spre dinamism și inovație. Dezvoltarea urbană, începând din secolul al III-lea î.Chr., a permis obținerea, prin intermediul unei concentrări a raporturilor spațiale, a unei accelerări în timp și imprimă un ritm mai rapid evoluției umane, care diferențiază istoria de preistorie.

În același timp, a făcut durabil peisajul construit într-o epocă, îl transmite epocilor posterioare și leagă modul de viață al fiecărei generații de opțiunile făcute de generațiile anterioare.

Ea este, în prezent, un motor pentru avansarea mai rapid în viitor și o ancoră pentru a nu pierde legătura cu trecutul: este, în ambele cazuri, un instrument pentru a călători în timp, care deplasându-se în ambele sensuri, permite saltul peste sucesiunea evenimentelor și apropiere de situații îndepărtate.

Motivația alegerii acestei teme o constituie interesul pentru descoperirea și înțelegerea fenomenului de coerciție sau control social asupra indivizilor prin intermediul instituției – închisoarea. În strânsă legătură cu evoluția conceptului de control social și dezvoltarea legilor în acest sens, pedepsirea deținuților a căpătat conotații diferite. Inclusiv aspectul urbanistic al închisorii a determinat modul de reflectare sau poziția societății față de deținuți.

Astfel, structural, lucrarea este împărțită în două părți complementare: cadru teoretic care permite introducerea în sfera domeniului urbanistic, prin corelarea cu domenii anexe precum: sociologie urbană și antropologie urbană, urmărind definiția termenilor, înțelegerea acestora în contextul folosit și istoria apariției orașelor.

Aceste fundamente teoretice își au rolul de a crea cadrul evoluției socio-istorice a orașului și a instituțiilor componente.

De asemenea, s-au dezbătut caracteristicile instituției – închisoarea – , apariția și evoluția ei, atât din punct de vedere al aspectului urbanistic cât și al rolului exercitat în cadrul societății.

Închisoarea, apărută la începutul secolului al XIX, inițial ca formă de disciplină pentru tinerii delincvenți, își amplifică rolul în societatea contemporană prin cel de reeducare și integrare socială a deținuților. Așadar, închisoarea devine umanizarea pedepsei și cadrul în care individul se reabilitează.

În secțiunea aplicativă a lucrării, vom urmări prin aplicarea de interviuri, obținerea de informații despre un penitenciar din județul Brașov. Aceste informații privesc un scurt istoric, evenimentele marcante în evoluția acestuia, formele de reintegrare socială a deținuților și spațiile anexate desfășurării acestor tipuri de activități.

În capitolul de concluzii, vom evidenția, prin comparație, caracteristicile definitorii închisorii contemporane în contrast cu etapele ei incipiente.

CAP.1:

GENEZA ȘI EVOLUȚIA URBANISMULUI

De la orașul antic la orașul clasic

Urbanizarea este creșterea fizică a zonelor urbane, ca urmare a migrației rurale și concentrarea chiar a zonelor suburbane în orașe, în special cele foarte mari. Organizația Națiunilor Unite estimează că jumătate din populația lumii va trăi în zone urbane, la sfârșitul anului 2008. Până în 2050 se estimează că 64,1% și 85,9% din țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate, respectiv, vor fi urbanizate.

Urbanizarea este strâns legată de modernizare, industrializare, și de procesul sociologic de raționalizare. Urbanizarea poate descrie o condiție specifică la un moment stabilit, adică proporția din populația totală sau zona locuită în orașe sau localități, sau termenul poate descrie creșterea acestui procent de-a lungul timpului. Deci, urbanizarea ca termen poate reprezenta nivelul relativ urban pentru populația generală, sau poate reprezenta rata la care procentul urban este în creștere.

În perioada antichității apar diferențele sociale și locuințele se deosebesc prin întindere și confort. Unele vetre de sat mai dezvoltate s-au transformat mai târziu în târguri, cetăți și… mai apoi în orașe.
Orașele au început să fie înconjurate de ziduri de apărare, ridicate împotriva cotropitorilor. Datorită conflictelor care apar locuințele, și chiar localitățile, vor fi fortificate cu valuri de pământ și piatră, cu șanțuri de apărare și ziduri puternice.

Perioada medievală corespunde în Europa unei imense dezvoltări urbane, în cursul căreia se constituie cele mai multe dintre aglomerările urbane moderne, în timp ce în perioada Renașterii creațiile urbane sunt mult mai puțin numeroase.

În plus, urbanismul medieval și cel al Renașterii diferă în mod fundamental prin concepțiile pe care se bazează. În Evul Mediu preocuparea majoră este cea a rezolvării unor probleme concrete, fără a se face apel la concepte sau metode, ceea ce nu exclude de altfel admirabile reușite estetice.

Din contră, dacă în Renaștere, urbanismul nu ignoră chestiunile de ordin practic, el este mai ales în căutarea unui model de oraș ideal. Sub influența Italiei, urbanismul încearcă să definească canoanele unei estetici urbane cu valoare universală.

Astfel, din punct de vedere cronologic, vom trece în revistă aspectele urbanismului din Evul Mediu timpuriu comparând cu perioada cuprinsă între secolul al XI-lea spre sfârșitul Evului Mediu.

Încă din timpul Imperiului târziu, perioadă marcată de anarhia politică și criza economică din secolul al III-lea, dar și de invazia barbară, orașele au un aspect specific, adaptat vremurilor tulburi: orașele-forțărețe, cu ziduri groase ridicate în grabă, determină o contracție bruscă a teritoriului urban.

Referindu-ne la clasele sociale, orășenii mai bogați erau cei care părăseau orașele în favoarea traiului în mediul rural, pe marile domenii rurale. Cu alte cuvinte, aristocrația adoptase un stil de viață rural, asociat securității și fecundității, în timp ce orașele se află în regres economic și social.

Cu toate acestea, orașul nu a dispărut, el a fost salvat de Biserică, datorită faptului că fiecare oraș are o funcție religioasă: este reședință a episcopului și a personalului ecleziastic care îl înconjoară, rămâne locul de desfășurare al unei vieți artizanale și comerciale.

Odată cu invazia în Europa din a doua jumătate a secolului al IX-lea și din secolul al X-lea, ne referim aici la invazia normanzilor, a ungurilor și a sarazinilor, incintele au trebuit reparate sau reconstituite. În această perioadă, orașele sunt înainte de toate fortărețe unde se refugiază, la orice alertă, populația dimprejur.

Această perioadă nefastă dezvoltării urbane începe în secolul al XI-lea și se continuă până la sfârșitul Evului Mediu.

În ceea ce privește factorii dezvoltării urbane, aceștia rezultă dintr-o mare creștere demografică, devenită posibilă odată cu încetarea invaziilor, ameliorarea condițiilor de securitate, precum și perfecționarea tehnicilor agricole.

În fapt, creșterea populației urbane se datorează în principal imigrării țăranilor din împrejurimile orașului, fără a contesta prin acesta rolul unor indivizi veniți adesea de foarte departe, pentru a se ocupa de comerț.

Această perioadă, cea a Evului Mediu, este marcată de expansiunea Occidentului medieval marcată de reactivarea producției și a comerțului.

De asemenea, s-au dezvoltat orașele existente, în speță vechile orașe romane în exteriorul cărora s-au format burguri abațiale uneori fortificate. O populație nouă se stabilește lângă sanctuarele periferice. Cartierele de artizani și de comercianți iau naștere și burgurile monastice se dezvoltă, uneori chiar depășind orașul.

Aproape pretutindeni s-a realizat un zid mare de apărare, reunind într-o singură incintă orașul vechi și cartierele noi de la periferie.

Orașelor vechi li s-au adăugat la număr orașele noi în special în Europa.

Din rândul acestor orașe noi, sunt cele care au luat naștere dintr-un element non-urban, respectiv din mânăstire sau din castel.

În ceea ce privește cazul orașelor care au avut ca nucleu mânăstirile izolate, amintim: Saint Denis Luxeuil, Saint Die, Cluny sau Moissac . Acest lucru a fost posibil datori la concepte sau metode, ceea ce nu exclude de altfel admirabile reușite estetice.

Din contră, dacă în Renaștere, urbanismul nu ignoră chestiunile de ordin practic, el este mai ales în căutarea unui model de oraș ideal. Sub influența Italiei, urbanismul încearcă să definească canoanele unei estetici urbane cu valoare universală.

Astfel, din punct de vedere cronologic, vom trece în revistă aspectele urbanismului din Evul Mediu timpuriu comparând cu perioada cuprinsă între secolul al XI-lea spre sfârșitul Evului Mediu.

Încă din timpul Imperiului târziu, perioadă marcată de anarhia politică și criza economică din secolul al III-lea, dar și de invazia barbară, orașele au un aspect specific, adaptat vremurilor tulburi: orașele-forțărețe, cu ziduri groase ridicate în grabă, determină o contracție bruscă a teritoriului urban.

Referindu-ne la clasele sociale, orășenii mai bogați erau cei care părăseau orașele în favoarea traiului în mediul rural, pe marile domenii rurale. Cu alte cuvinte, aristocrația adoptase un stil de viață rural, asociat securității și fecundității, în timp ce orașele se află în regres economic și social.

Cu toate acestea, orașul nu a dispărut, el a fost salvat de Biserică, datorită faptului că fiecare oraș are o funcție religioasă: este reședință a episcopului și a personalului ecleziastic care îl înconjoară, rămâne locul de desfășurare al unei vieți artizanale și comerciale.

Odată cu invazia în Europa din a doua jumătate a secolului al IX-lea și din secolul al X-lea, ne referim aici la invazia normanzilor, a ungurilor și a sarazinilor, incintele au trebuit reparate sau reconstituite. În această perioadă, orașele sunt înainte de toate fortărețe unde se refugiază, la orice alertă, populația dimprejur.

Această perioadă nefastă dezvoltării urbane începe în secolul al XI-lea și se continuă până la sfârșitul Evului Mediu.

În ceea ce privește factorii dezvoltării urbane, aceștia rezultă dintr-o mare creștere demografică, devenită posibilă odată cu încetarea invaziilor, ameliorarea condițiilor de securitate, precum și perfecționarea tehnicilor agricole.

În fapt, creșterea populației urbane se datorează în principal imigrării țăranilor din împrejurimile orașului, fără a contesta prin acesta rolul unor indivizi veniți adesea de foarte departe, pentru a se ocupa de comerț.

Această perioadă, cea a Evului Mediu, este marcată de expansiunea Occidentului medieval marcată de reactivarea producției și a comerțului.

De asemenea, s-au dezvoltat orașele existente, în speță vechile orașe romane în exteriorul cărora s-au format burguri abațiale uneori fortificate. O populație nouă se stabilește lângă sanctuarele periferice. Cartierele de artizani și de comercianți iau naștere și burgurile monastice se dezvoltă, uneori chiar depășind orașul.

Aproape pretutindeni s-a realizat un zid mare de apărare, reunind într-o singură incintă orașul vechi și cartierele noi de la periferie.

Orașelor vechi li s-au adăugat la număr orașele noi în special în Europa.

Din rândul acestor orașe noi, sunt cele care au luat naștere dintr-un element non-urban, respectiv din mânăstire sau din castel.

În ceea ce privește cazul orașelor care au avut ca nucleu mânăstirile izolate, amintim: Saint Denis Luxeuil, Saint Die, Cluny sau Moissac . Acest lucru a fost posibil datorită faptului că mânăstirile aveau putere economică și atrăgeau populație cu ocazia pelerinajelor și a sărbătorilor religioase.

Numeroase orașe s-au născut pe lângă un castel, ceea ce se explică prin faptul că acesta reprezintă o protecție și că este cel mai adesea amplasat astfel încât să poată supraveghea un punct de trecere, un pod, un vad, un drum sau o intersecție de drumuri.

Pe lângă aceste tipuri de orașe, s-au constituit și creațiile urbane ca urmare a acțiunilor unor regi, seniori laici sau ecleziastici, iar în Italia, a puterii municipale.

Numeroase creații urbane sunt legate de marile operațiuni de defrișare care au atins punctul culminant în secolul al XII-lea. Cu scopul de a-i atrage pe cei dispuși să defrișeze, seniorii le concesionau importante loturi din teren, le oferau un statut personal avantajos și creau aglomerări pentru a-i primi, fiecare dintre ei beneficiind de câte o parcelă pe care să-și ridice propria casă.

Acestor tipuri de orașe li se asociază și termene: villeneuves în Franța și bastidă în sud-vest.

Un urbanism cu caracter politic și militar se regăsește și în țări europene, mai ales în Germania, unde principalele creații urbane sunt realizate de către feudalii puternici care luptă adesea contra împăratului. De exemplu, unul dintre cei mai celebri este Henric Leul.

Jean-Louis Harouel consideră că morfologia urbană în Evul Mediu se caracterizează prin:

Planul orașelor medievale: forma orașului este una de cvartal rectangular. În zonele de periferie în jurul orașelor-cetăți, în orașele create spontan pe lângă o mânăstire sau un castel, dispunerea și trasarea străzilor este neregulată, atât sub inflența sitului cât și din cauză că adeseori străzile au rezultat din transformarea unor mai vechi drumuri și poteci rurale. Începând cu mijlocul secolului al XII-lea s-a revenit la traseele ortogonale care se regăsesc atât în Italia cât și în Europa centrală.

Principalele elemente urbane caracterizează poziția de agresor sau victimă a agresiunilor a orașului. Astfel, el este apărat de ziduri ca imperativ al securității și asigură alimentarea cu apă prin: cisterne, puțuri, izvoare înglobate în incintă, alimentarea cu apă prin apeduct. Incinta orașului este spațiu de creștere a animalelor și cultivare a plantelor. Străzile sunt întortocheate și strâmte în orașele vechi și largi și mari în cadrul orașelor mari. Biserica este deseori înconjurată de un cimitir, iar piața este o simplă lărgire a unei străzi sau un spațiu mai mare de formă regulată, mai ales în orașele noi. În această piață, adesea bordată de case cu arcade sau portice, se ridică hala „invenție genială, diferită de portic sau de bazilică, în care au loc tranzacțiile și care permite controlul autorităților.” Deseori, în piață pot avea loc întrunirile conducerii orașului.

Orașul medieval nu este un spațiu nediferențiat. El are cartiere bine diferențiate, fenomen vizibil în ceea ce privește meseriile, grupările spontane existente dublându-se câteodată prin decizia autorităților orașului de a amplasa în același loc meseriile poluante sau zgomotoase cum ar fi cele de măcelar sau de lucrător de metale.

Referindu-ne la urbanismul clasic, acesta se distinge prin:

Planificarea urbană- ideea unei concepții intelectuale referitoare la totalitatea spațiului urban elaborată în Renaștere prin intermediul proiectelor referitoare la orașul ideal. De abia în secolul al XVIII-lea se va vorbi despre un sistem de remodelare a orașelor existente.

Traseul urban – începând cu secolul al XV-lea se conturează gustul pentru figurile geometrice savante, pentru frumoasele epure complexe ale poligoanelor regulate. Practica urbană se fundamentează pe câteva reguli: traseul rectiliniu al străzilor, căutarea unei axe permițând simetria în compoziția urbană, convergența străzilor către un edificiu sau o piață, crearea unei legături organice între diversele părți ale orașului.

Perspectiva monumetală – se realizează recurgând la un monument plasat în capătul străzii, utilizat ca punct final și punct de sprijin al privirii. Este ceea ce G.Bardet numește „domnia monumentului țintă”.

Noua concepție a pieței – idealul Renașterii constă în posibilitatea de a vedea, de pe oricare din străzile care ajung în piață, monumentul care ocupă centrul acesteia. Așadar, este vorba despre sistemul pieței circulare din care pleacă străzi radiale.

Rolul fațadei – odată cu palatul Renașterii italiene apare fațada monumentală clasică, străpunsă de ferestre „interdependente unele față de altele și urmând toate în același ritm”.

Arhitectura cu program – se numește program modelul arhitectual obligatoriu care trebuie să fie respectat de către toate construcțiile unei străzi, ale unei piețe sau chiar ale întregului oraș.

Această noțiune ia naștere în anul 1492 atunci când ducele de Milano, Ludovic Maurul, ordonă locuitorilor orașului Vigevano demolarea caselor din vechea piață comercială din apropierea palatului său, pentru a reconstui fațadele într-o arhitectură unitară.

1.2 Urbanismul în secolele al XIX-lea și al XX-lea

Perioada secolelor XIX-XX este caracterizată de o explozie demografică, dacă din 1850 până în 1950 populația globului s-a mărit de patru ori, în orașe ea a crescut de zece ori.

Aceasta se explică prin consecințele progresului tehnologic și științific realizat încă din secolul al XVIII-lea.

Europa occidentală este cea care declanșează acest proces urmată de SUA. În țările în care progresul tehnic s-a făcut simțit, creșterea productivității muncii a antrenat o mărire a producției globale, ceea ce a făcut posibilă o creștere demografică și o ridicare a nivelului de trai.

În timp ce la începutul secolului al XIX-lea, 80% din populația activă era ocupată de sectorul primar, 8% în sectorul secundar și 12% cel terțiar, în țările industrializate a avut loc o veritabilă topire a sectorului primar în beneficiul celui secundar și celui terțiar.

Astfel, un procent de 5 până la 10% agricultori din populația activă era suficient pentru a hrăni populația întreagă, ceea ce înseamnă că depopularea satelor a umplut orașele, cu precădere în secolul al XIX-lea în beneficiul industriei.

Prin comparație, situația din țările mai puțin dezvoltate era diferită: sectorul primar rămâne mai important în acest caz.

Acesta fiind climatul socio-economic, urbanismul s-a caracterizat prin nașterea de orașe noi, mai ales în țări noi, creșterea și dezvoltarea celor existente și prin apariția traseelor urbane.

Referitor la nașterea noilor orașe, acestea nu mai au un caracter religios, ci numeroase dintre ele sunt create pentru a fi capitale – precum Ottawa, Canberra, New Delhi – pentru a pune în valoare exploatarea agricolă a unui teritoriu – burguri din Algeria, colonii agricole din Palestina – iar cele mai multe la număr sunt cele născute din dezvoltarea industriei și a extracției miniere.

Crearea anumitor orașe este legată de căile de comunicație maritime sau terestre, construindu-se astfel porturile Singapore și Melbourne apoi orașele de pe canalul Suez. Pe de altă parte, au fost create și orașele turistice ca Deauville, Paris-Plage și Le Touquet.

În ceea ce privește creșterea și dezvoltarea orașelor deja existente, menționăm următoarele aspecte:

Evoluția cartierelor centrale – se încearcă clarificarea structurii urbane prin străpungeri ale unor mari artere rectilinii. La New York, de exemplu, planul prevede un imens cadrilaj de bulevarde și străzi mobilat cu construcții înalte, în timp ce Europa rămâne fidelă unei limite de înălțime. Secolul al XX-lea este caracterizat de depopularea centrelor marilor orașe din cauze diverse: proliferarea clădirilor de birouri transformă anumite cartiere în deșert, pe timp de noapte – cartierele de afaceri la Paris, zona City din Londra – prețul locuințelor din marile orașe din Europa îi împinge pe indivizi către cartierele mărginașe, spre deosebire de marile orașe americane unde centrul orașului este amenințat de proletarizare, iar populația mai înstărită tinde să se refugieze în zone rezidențiale suburbane.

Fenomenul suburbiilor – înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, suburbiile erau locuri cu înfățișare de sat unde aristocrația și burghezia posedau case și castele. Odată cu industrializarea, cu explozia demografică și dezvoltarea transporturilor fenomenul suburbiilor capătă proporții. Până în 1920 în SUA și 1945 în Europa, suburbiile erau dezvoltate în jurul gărilor și erau separate de terenuri agricole și păduri. Suburbia modernă apare odată cu automobilul și cu preferința individului către casa individuală, dar acestea tind să devină un adevărat anti-oraș prin juxtapunerea infinită de case, legate cu numeroase autostrăzi și bretele de legătură.

Echipamente urbane vechi și noi – multiplicarea kilometrilor de canale de scurgere, transformarea cimitirelor suburbane în cimitire urbane ale Parisului, apă distribuită pe scară largă în imobilele pariziene, se generalizează folosirea trotuarelor, construirea de teatre, hale, piețe comerciale, spitale, biblioteci, muzee, nenumărate alte edificii publice. Iluminatul public și privat cu gaz, apoi cu electricitate, telefonul, gările, omnibuzul, tramvaiele cu tracțiune animală, apoi cu motor, autobuzul, căile ferate metropolitane, aeroporturi, autostrăzi urbane, etc.

1.3 Geneza urbanismului modern

Urbanismul este o consecință a Revoluției Industriale. Astfel, început în Anglia secolului al XVIII-lea, urbanismul aruncă populația muncitorească în orașe care nu sunt pregătite să-i primească. Rezultă de aici o proliferare a locuințelor mizere, a cocioabelor. Familiile muncitorilor se înghesuie în locuri strâmte, neconfortabile atunci când nu locuiesc în pivnițe nesănătoase ca la Lille, Liverpool sau Manchester.

O întreagă serie de gânditori ajung să repudieze noțiunea tradițională de oraș și elaborează modele care să permită regăsirea ordinii tulburate de mașinism. Din această căutare se va naște principalul curent al urbanismului modern, curentul progresist, care lasă cu mult în urmă curentul umanist și pe cel naturalist.

a.Curentul progresist – inspirat din raționalismul filosofiei Luminilor, se bazează pe o concepere abstractă a omului, individ-tip, același în orice timp și loc. Dintre teoreticienii precursori care au urmărit descrierea orașului ideal ca loc al unei organizări sociale mai bune, Fourier propune înlocuirea orașului cu falansterul, palat social locuit de aproximativ 1600 indivizi.

În întreaga clădire domină un fel de stradă interioară, strada-galerie către care se deschid apartamentele, inclusiv cele de la etaj la care se accede prin scări. Owen preconizează crearea de sate ale armoniei și cooperării în care 1200 de persoane locuiesc în mari edificii și exploatează în comun un teren agricol.

Spre deosebire de aceștia, Proudhon și Richardson sunt partizanii locuirii în case individuale. Aceste utopii sunt determinate în mare măsură de căutarea unor soluții pentru a rezolva problemele legate de igienă, al cărei corolar îl constituie verdeața, lumina, spațiul și apa.

Privitor la realizările secolului al XIX-lea, amintim Le Familistère creat de Godin la Guise, un falanster compus din trei blocuri pătrate care se unesc în colțuri fiecare având o curte adăpostită sub un acoperiș de sticlă. Apoi enumerăm locuințele realizate pentru muncitori în Anglia și orașele muncitorești din Germania – cele realizate de Krupp la Essen.

Odată cu începutul secolului al XX-lea, curentul progresist se transformă în urbanism modern.

Începând cu anul 1901 Tony Garnier este primul care a elaborat un plan de oraș industrial cu elemente moderne: având la bază austeritatea și raționalitatea, îmbinând elemenele tehnologiei de vârf, crearea spațiilor verzi și distrugerea cocioabelor.

Astfel, el a influențat și alți arhitecți ai vremii care au constituit o mișcare internațională denumită cu inițialele: CIAM – Congresul Internațional de Arhitectură Modernă. În 1933 membrii CIAM au elaborat Carta de la Atena. Charles-Édouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub numele de Le Corbusier (octombrie 1887 – 27 august 1965), a fost un arhitect, proiectant, pictor, urbanist, scriitor, și unul dintre pionierii a ceea ce acum se numește arhitectura modernă. El a fost născut în Elveția și a devenit un cetățean francez în 1930. Cariera sa s-a întins pe cinci decenii, cu clădirile sale construite în toată Europa, India și America. El a fost un pionier în studii de design modern și a fost dedicat pentru a oferi condiții mai bune de trai pentru locuitorii din orașele aglomerate. El a fost distins cu Frank P. Brown Medalia și AIA Medalia de Aur în 1961.

Carta de la Atena cere construcții înalte, îndepărtate unele de altele, izolate în lumină și verdeață. Turnurile și barele sunt corolarul teoremei igieniste.

O altă teoremă a urbanismului progresist este abolirea străzii, denunțată ca anacronică, zgomotoasă, periculoasă, contrară imperativelor însoririi și igienei.

Carta de la Atena cere ca imobilele să fie implantate la distanță de fluxurile de circulație – art.27.

Modelul urbanist se bazează pe o analiză a funcțiunilor urbane, dublată de o zonare a acestora – art.77 și 78 – funcțiunile de locuire, muncă și de petrecere a timpului liber au repartizate zone specifice.

Circulația este de asemenea concepută ca o zonă distinctă, perfect independentă în raport cu volumele construite, cu o diferențiere a drumurilor în funcție de viteza de deplasare.

b. Curentul umanist – mișcarea culturalistă, inițiată de sociologi precum Max Weber sau Sombart, susține că orașul industrial european a reprezentat un moment excepțional al istoriei și a permis realizarea individului și înflorirea culturii, grație climatului particular al comunității urbane.

Această mișcare ia naștere în Anglia secolului al XIX-lea, avându-i promotori pe Pugin, Ruskin și Morris. Acești autori pledează pentru necesitatea revenirii la orașele mici, cu limite precise, cu drumuri sinuoase, în respectul sitului.

Viziunea lor arhitecturală inspiră apariția satului-grădină creat în 1887 la Port-SunLight, de industriașul Lever.

Către sfârșitul secolului al XIX-lea mișcarea culturalistă trece la stadiul de urbanism propriu-zis. În Anglia, de exemplu se urmărește realizarea unui oraș veritabil care să cuprindă în centru un spațiu comercial și administrativ, apoi o zonă inelară consacrată locuințelor cu propria grădină, iar la periferie să se afle o zonă industrială.

Urbanismul antropologic încearcă să rezolve problemele creației și amenajării orașelor utilizând informațiile furnizate de antropologia descriptivă.

Primul care a urmat această cale a fost Geddes, care considera că orașul sau creația urbană se situează în continuitatea unei civilizații date. Astfel, orașul trebuie să corespundă necesităților și dorințelor indivizilor și să se refere la toate aspectele de ordin: geografic, istoric, estetic etc.

Geddes respinge ideea unor modele sau planuri urbanistice preconcepute și consideră că fiecare trebuie alcătuit după particularitățile civilizației studiate într-o anumită epocă.

c.Curentul naturalist apare în SUA, inițiat de arhitectul F.L.Wright și presupune un urbanism anti-urban sau case individuale cu cel puțin 2 ha răspândite într-o natură respectată și îngrijită.

Cu toate acestea, în concluzie, analizând și comparând cele trei tipuri de curente (curentul progresist, umanist și cel naturalist), urbanismul progresist este cel care a triumfat, impunându-se pretutindeni, indiferent de regimul politic sau de nivelul dezvoltării economice.

CAP. 2:

EUROPA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

2.1 Orașele în lumea europenizată

Evenimentele care revoluționează, în secolul al XIX-lea, Europa și orașele europene stabilesc totodată hegemonia acesteia asupra restului lumii.

Cea mai mare parte a noilor așezări de peste ocean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt fructul unei practici postliberale. În Europa compromisul haussmannian rezultă de fapt dintr-o competiție dintre intervenția publică și interesele particulare, în zone dens populate, în afara Europei, existența marilor suprafețe libere și rolul inițiativei publice, prezentă și inclusivă încă de la început conduc, mai timpuriu, la aceleași rezultate.

Se poate afirma că în afara Europei lipsește faza liberală, trecându-se de la etapa preindustrială la cea postindustrială. În India primele bastioane de coastă colonizate în secolul al XVI-lea devin, treptat, orașe pricipale: altele sunt fundate ex nuovo – Simla 1827, Darjeeling 1835 – ca locuri de vilegiatură estivală pentru europeni.

Urbanizarea Australiei începe odată cu reformele juridice din anii `30: după Sydney, colonie penitenciară fundată în anul 1788, urmează Melbourne (1835), Adelaide (1836) etc.

În același an, francezii ocupă coloniile din Algeria și extind orașele de coastă deja existente. În Grecia, țară eliberată de turci în anul 1829, evenimentele urmează un curs asemănător, iar rușii încep urbanizarea imenselor posesiuni din Asia și fundează, în anul 1860, orașul Vladivostok, punctul terminus al liniei ferate transsiberiene de la Oceanul Pacific.

În toate cazurile, se impune un plan regulat. Așezările precedente – inclusiv cele turcești situate în locurile cele mai celebre din Grecia – sunt marginalizate și nu se contopesc cu cele noi pentru a forma un ansamblu unitar.

Schema postliberală este adaptată așezărilor concentrate, de tip european, în timp ce așezările mai dispersate, în special în SUA, modul de urbanizare indus de primii colonizatori – ocuparea progresivă și discontinuă a unui vast teritoriu după o grilă geometrică prestabilită.

Cultura eclectică europeană, care permite trasarea unor limite între spațiile publice și cele private, acceptă din principiu tradițiile din lumea întreagă: clădirile exotice prezentate la Expoziția Universală de la Paris din anul 1867 sunt un exemplu in acest sens. La scară urbană, tradiția secolelor al XVI-lea și al XVII-lea rămâne preponderată și conferă omogenitate noului peisaj citadin.

Cât privește orașele din lumea asiatică, acestea depind de o putere superioară, care controlează de obicei un teritoriu foarte vast și care reglementează în mod ierarhic relațiile dintre grupurile sociale și indivizi. În termeni europeni, această putere se traduce prin stat și se găsește în fața cetățenilor a căror egalitate este garantată de noul sistem juridic, vidul intermediar nu este ocupat de o administrație locală autonomă și autoritară, capabilă să elaboreze un sistem alternativ de norme specifice pentru fiecare oraș.

Instituțiile urbane europene sunt caracterizate de specificitate particulară și netransmisibiltatea lor în sistemele din lumea asiatică, în faza decisivă a colonizării mondiale.

Orașul haussmannian, bazat pe repartizarea terenului între administrație și proprietate funciară, este ultima traducere schematică a temei recurente a istoriei Europei – echilibrul dintre controlul colectiv și inițiativa individuală – și nu funcționează decât acolo unde aceste două interese sunt susținute în mod adecvat.

Strada-coridor derivată din strada publică medievală și barocă spre care se deschid fațadele clădirilor, nu are nimic în comun nici cu străduțele islamice și orientale care unesc casele orientate spre curțile lor interioare, nici cu căile de ceremonie din capitalele asiatice, care sunt mai degrabă o succesiune de incinte aliniate.

În concluzie, pe alte continente, mecanismele tehnice și juridice importate din Europa reproduc, în secolul al XX-lea, crize identice cu cele cunoscute de orașele europene în jumătatea secolului al XIX-lea: promiscuitate, dezordine, insalubritate, speculație dezlănțuită, insuficiența reglemtării publice.

Așadar, va apărea un dezacord între viața omului și ambientul construit.

2.2 Un nou oraș

După cum am menționat în capitolul anterior, confruntarea cu tradiția, echilibrul dintre sfera publică și privată și continuarea rolului aristotelic al orașului, ca mijloc de atingere al perfecțiunii existenței umane într-o lume industrializată, secolele al XIX-lea și al XX-lea au fost marcate de asfel de preocupări.

Câțiva artiști de la sfârșitul secolului – Horta, Van de Velde, Olbritch, Hoffman, Voysey, Mackintosch – transformă pe bucăți, cadrul urban și cel domestic, într-o inserție imediată și uneori intempestivă în mecanismele sale de formare: în Belgia, Olanda, Scoția, Catalonia, Austria apar școlile regionale care înnoiesc repertoriul figurativ european și ajung uneori să intervină cu succes în planificarea urbană – Wagner la Viena, Berlage la Amsterdam.

Presiunea rentei determină creșterea valorii locuințelor dincolo de cerere, alungând din oraș clasele mai nevoiașe, deși ele sunt necesare pentru funcționarea acestuia. Se determină creșterea densității și congestionarea orașelor, sărace în spații determinate serviciilor publice, se împinge spre periferie industria și marile întreprinderi și le îndepărtează tot mai mult de centru, odată cu deplasarea limitelor orașului.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, atunci când urbanistica se constituie ca știință, apar propunerile de reformă, pentru a corecta aceste inconveniente: programe de locuințe populare, subvenționate de puterea publică, orașul-grădină, inundat de verdeață, orașul-industrial, realizat pentru ca industria să poată coabita de alte funcțiuni urbane.

La începutul secolului al XX-lea aceste două experiențe se întâlnesc astfel:

Cercetarea artistică înghite, prin accelerarea ei, întreg repertoriu de forme acumulate în trecut și ajunge la un zid alb, disponibil pentru o creație complet nouă

Experimentarea concretă, lărgind domeniul intervențiilor publice, facultative și experimentale – cartiere de construcții subvencționate, orașe-grădină – demonstrează că asumarea urbanizării de către colectivitate poate constitui o cale alternativă pentru dezvoltarea orașului și pentru reconstrucția, în sens modern, a echilibrului dintre opțiunea individuală și cea colectivă. Administrația și promotorii nu-și mai repartizează sarcinile în spațiu ci în timp, administrația achiziționează terenuri suspuse transformării, le sistematizează și cedează antreprenorilor publici și privați loturike de construit, pe baza echilibrului economic.

Arta și urbanismul converg spre același rezultat: reintroducerea artei, la diferite niveluri ale amenajării urbane, și transformarea planificării într-o combinație rațională de interese publice și private, mișcare care s-a numit arhitectura modernă.

Aceasta a urmărit: epuizarea cercetării picturii postcubiste, dorința de o nouă integrare a valorilor, după primul război mondial, marile programe de reconstrucție de după razboi, începutul unei înțelegeri științifice a comportamentelor individuale și colective.

Cu alte cuvinte, acesta este climaxul culturii artistice europene care rupe, în același timp, legătura cu tradiția acestui continent și oferă o bază conceptuală utilizabilă în întreaga lume, pentru modernizarea tuturor celorlalte tradiții.

Astfel, rolul orașului, ca sistem peisagistic opus restului teritoriului, devine în mod necesar problematic: cadrul noii proiectări urbane este întregul meidu geografic, iar în acest cadru orașul își găsește o nouă definiție.

Funcțiile orașului în acest context sunt: locuirea, munca, cultivarea trupului și a sufletului, circulația și se definesc caracteristicile lor în raport cu orașul postliberal.

Locuința devine elementul principal al orașului, dar este inseparabilă de activitățile care formează prelungirea ei. Activitățile productive formează trei mari aglomerări: orașul risipit în teritoriu, orașul industrial linear și orașul comercial circular.

Activitățile recreative primesc spațiu libere, dar nu suficient pentru a crea zone, ci formează doar un spațiu unic, unde toaate celelalte elemente sunt distribuite în mod liber – parcul în secolul al XIX-lea prefigurează noul oraș, care nu este decât un mare parc, echipat cu toate necesitățile vieții urbane.

Circulația trebuie să fie repartizată în funcție de necesitatea diferitelor mijloace de transport, iar strada-coridor trebuie să fie înlocuită cu un sistem de trasee separate pentru pietoni, biciclete, vehicule lente și vehicule rapide, trasate în spațiu continuu al orașului- parc.

Construirea orașului începe de la elemente minime de ale diferitelor funcțiuni, prin asocieri succesive, susceptibile de soluții tipice și repetabile. În ceea ce privește reședința, elementul esențial și principal nu este clădirea ci locuința.

Vechilor exigențe li s-au adăugat altele noi în ceea ce privește constituirea acesteia.

Această metodologie nu constituie o ultimă orientare stilistică, care se suprapune tehnicii de construcție, ci trebuie să unifice aceste tehnici pentru a rezolva probleme sectoriale, dar și de ansamblu.

2.3 O perspectivă asupra viitorului

În acest subcapitol vom enumera succint caracteristicile orașelor în prezent:

Orașele reprezintă și prelungesc istoria europeană: ele păstrează și promovează valorile autonomiilor locale născute la sfârșitul Evului Mediu.

Pretutindeni orașele se identifică cu administrațiile locale, care prelungesc funcțiunile comunităților autonome medievale, având uneori aceleași frontiere. Acest rol prezintă avantaje și dezavantaje: oferă un câmp politic restrâns și profund resimțit, care îi apropie pe cetățeni de aleșii lor, împiedică funcționarea structurilor intermediare indispensabile planificării urbane moderne, organizarea ecleziastică se modelează după comunitățile locale, etc.

Orașele europene formează o rețea densă pe un teritoriu relativ restrâns: este urma lăsată de lumea plină care a pornit, în secolul al XVII-lea, la cucerirea întregii lumi. În era industrială, atunci când orașele au crescut fără măsură, raportul lor cu teritoriul a intrat în criză, acesta rămânând o referință prețioasă și râvnită pe care reformatori precum Ruskin, Morris și Geddes îl regretau și pe care urbaniștii încercau, într-un fel, să-l reintroducă în oraș, sub forma parcurilor publice.

Cu alte cuvinte, orașul reprezintă laboratorul construcției ambientale și, în același timp, garanția că această acțiune este realizabilă, pentru că ea a reușit într-un trecut încă apropiat și pentru că ea încă funcționează, în parte.

Izolarea bunurilor culturale în sfera protejată a muzeului și a conservării – separarea de frumusețea vieții, intuită de pictorii neoplastici – devine cu atât mai amenințătoare cu cât mijloacele de comunicare în masă lărgesc sfera conservării și amplifică pasivitatea beneficiarilor săi.

Orașul european preindustrial, cu permeabilitatea dintre spațiile publice și private, prin intermediul fațadelor, este instrumentul unei distribuiri și utilizări diferite a acestor bunuri. Se folosesc imaginile acumulate într-un interval de timp, când se locuiește, se muncește, se circulă.

În scurgerea vieții cotidiene, contemplarea frumuseții este introdusă ca o alinare, nu doar ca o preocupare specifică timpului liber.

Concepția aristotelică a unui mediu integrat și perfectibil, pentru deplina satisfacere a exigențelor umane, a redevenit actuală societății contemporane.

Calitatea spațiilor urbane se bazează pe un echilibru instabil între spontaneitate și regularitate, pe o combinație între controlul public și inițiativa privată, care se poate dovedi corectă sau greșită, stimulantă sau paralizantă. Într-o perspectivă mondială cele trei modele de planificare urbană elaborate în Europa în Evul Mediu – modelul geometric al noilor așezări realizate începând cu secolul al XVI-lea și cele două tipuri de modernizare a orașelor existente, introduse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima treime al secolului al XX-lea coexistă în orice parte a lumii, primul model fiind preponderent acolo unde prima ocupare a solului era mai puțin densă, în timp ce celelalte două privesc mai ales transformarea zonelor mai dense.

Pentru a urma ideea aristotelică a orașului pentru om trebuie urmată calea medierii deschise, progrsive, perfectibile și nedesăvârșite.

În cartea Noul stat industrial, Galbraith subliniază cauzele incapacității societății contemporane de a crea un cadru fizic armonios, identificând mai exact trei motive: primatul productivității, ordinea încredințată dimensiunii verticale a acțiunii și absenta din dimensiunea orizontală a mediului înconjurător și natura colectivă, nu individuală a deciziilor privind mediul înconjurător.

Existența dezechilibrelor din orașe demonstrează că ceva nu merge în lumea de azi- faptul că orașele europene nu sunt distruse în întregime demonstrează faptul că este posibilă crearea unui peisaj armonios și redarea mai puțin himerică a utopiei de a conferi societății noastre o fizionomie mai bună.

CAP.3:

IDENTITATE ȘI ALTERITATE URBANĂ

3.1 Aspecte generale

Deși recent apărută, ca și disciplină de studiu – la începutul secolului trecut – , conexă sociologiei urbane, antropologia urbană urmărește să evidențieze legăturile subtile dintre originalitatea și diversitatea culturală a mediilor culturale și clasele sociale, minoritățile și categoriile de vârstă care le compun efectiv.

Această disciplină are metode specifice de investigație, reunind metodele și rezultatele obținute cu ajutorul altor discipline: etnologia, geografia, istoria și urbanismul.

Prin urbanism înțelegem spațiul unde se desfășoară viața cotidiană a indivizilor și care este imprimată de specificul lor cultural, tradițional.

Astfel, după cum am menționat și în cadrul teoretic al capitolelor anterioare, istoria sau trecerea timpului a marcat evoluția orașului: de la antichitate la orașul clasic – deci la un nou tip de orânduire a indivizilor – un demers realizat, în special, de Școala de la Chicago, apariția erei industriale, și odată cu aceasta a orașului industrial și specificul său, apoi cercetările recente asupra tipologiei orașelor a demonstrat pregnanța antropologică asupra evoluției acestora.

Așadar, omul a influențat evoluția spațiului său de habitat. Orașul a evoluat în funcție de nevoile și de dorințele acestuia, preluând elemente de identitate națională și culturală.

De asemenea, de menționat faptul că nu putem numi oraș orice aglomerare de oameni – dimpotrivă, orașul se distinge prin elemente de identitate structurală, iar locuitorii săi, citadinii, se disting de indivizii din mediul rural prin adaptarea la condițiile specifice acestuia.

Structura orașului, în speță numărul oamenilor, fie locuitori, fie în trecere, constituie un criteriu de clasificare a orașelor în: orașe mici, orașe mari și megapolisuri.

În lucrarea sa, L` anthropologie urbaine, Anne Raulin, profesor la Universitatea Ouest Nanterre La Défense din Paris corelează factori precum: clasa socială și dezvoltarea urbană: astfel, burghezimea și muncitorimea, cele două mari clase din epoca modernă sunt cele care divizează spațiul urban în noțiunile de ghetou și comunități, fiecare asociat identității socio-economice, clar ierarhizat în scara socială.

Astfel, săracilor le este asociat traiul în ghetou sau la periferie, cu condiții precare, iar burghezimei, traiul în comunități, cu condiții decente.

De asemenea, în încercarea de a descrie populația urbană specifică orașului contemporan, Anne a reanalizat evoluția istorică a spațiului urban: de la orașul-cetate, din cultura greacă, cu specificul organizării democratice, până la spațiul public al Romei care presupunea asimilarea populațiilor de culturi diverse, urmate de invaziile barbare și musulmane, acestea din urmă lăsând o moștenire veritabilă arhitecturii spaniole, și influența creștinismului în construcția orașelor de tip feudal pentru a se opune colonizării Islamului.

Așadar, scurta incursiune în timp realizată de autoare în cadrul operei sale, demonstrează încă odată modul cum civilizațiile și-au pus amprenta asupra orașelor și timpul a păstrat încă elemente ale identității lor culturale.

Dacă până în prezent, populația urbană franceză – în cazul de față – prezenta doi poli ai ierarhiei sociale și economice, burghezia și muncitorimea, populația urbană contemporană prezintă numeroase subculturi: subcultura de stradă, de periferii, a tinerilor, a elitelor sociale etc.

Acest lucru este evident dependent de adâncirea diviziunii muncii, de evoluția în gândire și în mentalitate, este strâns de determinată de cadrul politic – democrația și inclusiv drepturile și libertățile oamenilor: dintre care libera circulație, libertatea de exprimare etc.

3.2 Cultura urbană

După cum am menționat în cadrul introducerii, vom urmări în cadrul acestui subcapitol relația dintre clasele sociale și mediul de existență al indivizilor. Astfel, burghezia în calitatea sa de clasă socială superioară și-a pus amprenta asupra dezvoltării orașelor, de la transmiterea patrimoniului urbanistic, până la stilul arhitectural sau stilul de viață.

De asemenea, amprenta acestei clase sociale, a rămas de-a lungul timpului bine implementată în cultura urbană, în primul rând prin definirea teritorială: de exemplu centru istoric al fiecărui oraș, care la vremea sa era construit în special pentru această clasă socială, și care sunt bine reliefate și conservate în orașele contemporane, cu precădere în nordul Madridului, în vestul Londrei și în sudul orașului Bruxelles.

Aceste cartiere ale burghezimii erau construite pe terenuri virgine și reprezentau cucerirea teritoriului, fiind asociate cu avalanșa demografică de la sud la nord – cum a fost cazul orașului New York.

3.2.1 Burghezimea și cartierele celor înstăriți

Așadar, în ceea ce privește identitatea claselor sociale, în speță burghezimea, teritoriul este unul dintre elementele definitorii: astfel, centrul orașului era rezervat și asociat acestor clase sociale, direct proporțional cu statutul socio-economic. Teritoriul de habitat, se definește ca element de identitate al burghezimii alături de căsătoriile în funcție de statut social, de școlile și cluburile rezervate acestora.

Inclusiv statusul socio-profesional era asociat cu locuirea în centrul orașelor: astfel, cadrele sau directorii de întreprinderi, în proporție de 40% locuiau în mediul urban. Dacă în trecut, acestor categorii sociale li se asociau privilegii precum: educația, proveniența și statutul socio-profesional cu locuirea în centrul urban, în contemporaneitate, inclusiv aceste categorii sociale locuiesc la periferiile orașelor.

De asemenea, nu numai situația economică reprezintă elementul-cheie care delimitează spațiile sociale.

În ceea ce privește burghezimea, acesteia îi erau asociate: cluburile și cercurile private. Regula de afiliere în cadrul acestor locuri de manifestare a solidarității de clasă, se realiza după proveniență, avere, statut și interese. Scopurile întrunirii acestor cluburi, cu identitate proprie și cu reguli proprii, erau dintre cele mai diverse: stabilirea nunților, a ceremoniilor, discutarea afacerilor, cu alte cuvinte se îmbină cotidianul cu festinul aristocrației pariziene.

Rolul acestor întrunirii și a orânduirii acestor categorii sociale era de a asigura moștenirea culturală viitoarelor generații, moștenire care s-a reflectat nu numai în ceea ce privește moravurile, obiceiurile și comportamentul social, dar și în ceea ce privește asocierea identității lor cu mediu social specific.

În ceea ce privește dispunerea teritorială a claselor sociale privilegiate, ea s-a realizat concentric: în centru orașului se aflau familiile bogătașe de generații întregi, apoi spre marginea orașului unde s-au stabilit cei cu bogății uriașe în prezent.

Un exemplu în acest sens îl constituie orașul Neuilly, oraș care de altfel demonstrează ciclul invers de reașezare a familiilor înstărite.

Nu numai teritoriul în sine constituie element de identificare al claselor sociale privilegiate, ci și pădurea. Aceasta era proprietatea unei familii înstărite și locul unde se practicau activități de loisir, de la promenade, călărit până la vânătoarea animalelor.

Luând în calcul expresia lui Maurice Merleau-Ponty: „a fi este sinonim cu a fi localizat”, putem conchide că spațiul fizic și social reprezintă o manieră de a percepe lumea.

Acest lucru este evident atunci când vine vorba despre a caracteriza o categorie socială, în a delimita elementele definitorii sau în a marca teritorial existența și forma ei de manifestare.

De-a lungul timpului, identitatea culturală a unei clase sociale s-a manifestat însă și mai pregnant. Totul s-a pornit de la profesiile liberale, care necesitau un spațiu specific de dezvoltare și manifestare: amintim aici, parfumierii sau designerii de renume, sediile ministerelor, a marilor întreprinderi, toate purtând o valoare simbolică culturală și infiltrându-se în decorul urban.

Astfel, în orașul contemporan, amintim o extindere a acestui fenomen prin apariția cartierelor minorităților urbane: cartiere arabe, chinezești, japoneze etc. Acestea reprezintă elementele de alteritate culturală, în raport cu orașul în sine, dar un element de identitate culturală în raport cu locuitorii acestuia – și care are drept scop prin înființarea sa promovarea, conservarea și respectarea culturii și identității tradiționale, solidaritatea grupului și ajută la integrarea socială.

De obicei aceste cartiere ale străinilor apar în cadrul capitalelor unor țări. Trebuie amintit faptul că acestea s-au creat, pentru prima dată, în contextul comerțului – mai ales cel spaniol și portughez – apoi au devenit un fenomen vizibil în urma valului de imigrări.

Cartierele străine se construiesc în virtutea unei puteri financiare pe care o dețin aceste minorități în societatea respectivă.

În concluzie, pe lângă teritoriu de habitat amintim și celelalte elemente de identitate ale unei clase sociale, identificate de Pierre Bourdieu:

Capitalul economic – acesta poate fi evaluat în bani, acțiuni, proprietăți, moșteniri, rente sau venituri necesare întreținerii.

Capitalul cultural – reflectat în vestimentație, maniere, afinități la grupuri sociale, educație în ceea ce privește stilul de apartenență la o clasă socială. Existau în acest sens, pensioane sau guvernante care se ocupau în mod special de educația aleasă a tinerelor domnișoare.

Capitalul social – se referă la cluburi – termen englez – sau la asociații între membrii aceleași clase sociale. Întâlnirile organizate în cadrul acestor grupări aveau drept scop prezervarea condiției sociale prin asocierea membrilor aceleași comunități sociale, planificarea căsătoriilor, relațiile de prietenie între indivizi cu același statut socio-profesional și economic.

Capital simbolic – privește renumele asociat unei familii de-a lungul vremii. Cu alte cuvinte, este vorba despre a asigura transmiterea moștenirii familiale, de la valorile ei materiale și spirituale până la asigurarea păstrării renumelui. Astfel, fiecare individ trebuie să-și cunoască istoria familială, în acest sens existând portrete, documente sau mituri legate de străbuni, și trebuie să o transmită mai departe.

3.2.2 Muncitorimea și cartierele muncitorești

Studiile despre cartierele muncitorești datează din anii 1952, 1965, studii realizate imediat după al doilea război mondial ca urmare a schimbărilor survenite în structurarea și adâncirea diviziunii muncii.

Astfel, ele au fost concentrate în estul Parisului – primele studii au avut în vizor Franța – la periferia arondismentelor XVIII, XIX, XX și XIII. Din punct de vedere cronologic, extinderea orașelor începe din anul 1860 cu anexarea comunelor din jurul orașelor, iar mai târziu legătura se realizează prin liniile de metrou.

În ceea ce privește locuințele, numai 46% erau alcătuite dintr-o singură încăpere, iar 12% din două camere, anul 1954 marcând chiar o suprapopulare a acestor locuințe, în cazul Parisului situația fiind valabilă doar pentru un sfert din numărul lor total.

Situația locuințelor muncitorești din anul 1960 se prezenta în felul următor: erau lipsite de corp sanitar – 86% fără toaletă, 50% fără apă potabilă iar 9,4% sunt lipsite de electricitate. Având în vedere aceste condiții precare de igienă, se înregistrează și un număr crescut de morți de tuberculoză: 8 ‰ din întregul populației pariziene.

Această situație se explică prin faptul că mai multe generații locuiau sub același acoperiș, și datorită suprapopulării încăperilor: 8 persoane pe 14 m².

În ceea ce privește categoriile socio-profesionale care au ocupat cartierele muncitorești, amintim: 36% manufacturieri, 24% muncitori calificați, 14% angajați și personal de serviciu 11%, artizanii și mici comercianți care alcătuiesc 8% din populația activă, calificați cu studii medii în industrie reprezentau 6% iar cu studii superioare și profesii liberale 2%.

Cartierele muncitorești au introdus ca și element de identitate al clasei sociale cadrul urban specific desfășurării activității de comerț: astfel încât străzile largi sunt principalul element arhitectural, iar cafenelele reprezintă principalul loc de desfășurare al activității sociale – locul unde se desfășoară viața publică a muncitorilor.

Dacă în cazul aristocrației, clubul sau asociațiile în funcție de statusul social erau principalele moduri de manifestare ale solidarității grupurilor, în cazul clasei muncitoare, cafenelele aflate pe străzi sunt locul public de întâlnire al acestora.

Acest lucru nu înseamnă că un cartier muncitoresc este neintegrat în contextul urban, dimpotrivă îl completează prin îndeplinirea următoarelor funcții: funcția de producție – artizanală și industrială, comerțul, consumul și petrecerea timpului liber – cafenele, cinema etc.

Cu toate acestea, muncitorii se simt mai aproape de stilul de viață din periferie decât din centru – adică cel al capitalei, în cazul de față Paris – iar acest lucru este evident și în faptul că se mută tot în interiorul cartierelor muncitorești, ci nu spre centru.

Pentru a înțelege mai bine caracteristicile acestor cartiere în funcție de cultura categoriilor sociale care o compuneau, vom lua în calcul cazul orașului Belleville: se poate pune problema dacă acest cartier nu se constituie după modelul cartierului perfect integrat în care activitățile umane – industriale, artizanele, de loisir – se întrepătrund, asemeni societăților tradiționale, sau dacă noile profesii apărute nu sunt niște forme hibride ale meseriilor de bază ale muncitorilor. Se mai poate pune problema apariției cartierului muncitoresc pentru a răspunde unor nevoi umane, unor dorințe sau ca rezultat sociologic al puterilor creative – al claselor sociale constituente.

Din acest perspectivă, răspunsurile conturate țin de mistificarea cartierului muncitoresc, așa cum Alain Faure studiază realitatea urbană dinainte de 1914 și constată migrarea alarmantă a bijutierilor, a muncitorilor de metale fine sau de imprimerii spre cartierul-central, în sud-estul Parisului. Așadar, el conturează legătura dintre specificul muncii desfășurate și rezidența.

Pentru a exemplifica modul de viață în cartierele muncitorești, vom prezenta cazul Londrei unde, generații de-a rândul locuiesc în aceeași locuință, iar mama își poate mărita fata dacă nu are datorii, iar un tată își poate recomanda fiul spre a fi angajat dacă are reputația unui muncitor priceput și harnic.

Herbet Gans a întreprins în anii 1950 un studiu pe o minoritate italiano-americană stabilită la Boston reliefând patru tipuri de organizare familială:

Familiile monoparentale în care rolul cel mai important îl joacă femeia, tatăl fiind cel mai adesea absent;

În cadrul familiei extinse muncitorești, un rol important îl are mama alături de rolul tatălui și al cuplului ;

Clasa mijlocie adoptă modelul cuplului autonom, axat pe educația copiilor;

Clasele superioare preiau același model al familiei nucleare, dar asociază fiecărui individ sarcina de a se dezvolta personal chiar în detrimentul vieții de familie.

Acestui studiu i se adaugă cel realizat de Olivier Schwartz în care se specifică și alte roluri cheie ale mamei: gestionarul bugetului familiei, educator al familiei, organizator al destinului social al familiei.

Astfel, scopul acestor studii este de a face diferența între femeia burgheză și cea aparținând clasei muncitorești: dacă prima era nevoită să reprezinte clasa socială din care provenea, cu educația, îngrijirea și specificul activităților desfășurate, cea de-a doua devine mai independentă, implicându-se în gestionarea bugetului casei, în educația copiilor și în realizarea activităților gospodărești.

3.3 Minorități urbane și ghetouri

Gheto-ul are o istorie proprie care începe, în Europa, odată cu regimul nazist, specific lagărelor de deportare din 1940. Minoritățile asociate prima dată acestor teritorii urbane au fost evreii.

Astfel, această minoritate – evreii – era raportată la criteriul religie, dat fiind faptul că Occidentul era un cadru pentru religia creștină, iar evreii reprezentau o altă identitate religioasă.

Prezența evreilor în Europa datează din era creștină, mai cu seamă de la distrugerea Templului de către Titus în anul 70 care a provocat dispora în Roma. Până la declanșarea primelor cruciade, a existat o coexistență pacifistă între evrei și creștini. Prima Cruciadă (1095-1099) a reprezentat pretextul acuzării evreilor pentru profanarea mormintelor, ritualurilor de ucidere și profanarea crucifixelor.

Al patrulea Consiliu de la Latran în anul 1215 a trasat primele legi împotriva evreilor interzicând purtarea unui anumit veșmânt și a anumitor practici religioase. Țările în care a avut loc expulzarea evreilor sunt: Franța, Anglia – din anul 1290, Spania din 1492 și Portugalia 1496. Italia, Imperiul Otoman și America reprezintă locul unde s-au refugiat evreii, tocmai de aceea originea termenului getou se regăsește în cadrul lor lingvistic.

De asemenea, cuvântul getou are următoarea istorie, după cum precizează istoricul Frederic Lane:

În insula Giudecca din Veneția, exista un cartier de evrei, originari din Turcia, Creta, Corfou;

În anul 1516, evreii germani, care cel mai adesea erau originari din alte orașe alte Italiei, au format un ghetou numit Ghetto Nuovo unde erau sechestrați noaptea și în timpul sărbătorilor creștine;

Între 1580-1590 un alt ghetou este creat la cererea evreilor polonezi, Ghetto Vecchio, și care le asigura șederea pe zece ani, participarea la comerțul internațional și prevedea suprimarea discriminării vestimentare. Datorită activității evreilor în comerț, Veneția a câștigat o parte din Mediteraneeană.

În rezumat, ghetoul a îndeplinit o funcție de segregare, de discriminare, și de protecție organizând cohabitarea cu minoritățile și evitând astfel, excluziunea lor.

Pe de-o parte, ghettoul însemna condamnare la domiciliu, discriminare vestimentară, meserii prescise, interdicția de a fi proprietari funciari, dar și libertatea cultului, asigurarea locuirii sau a statutului de cetățean, asigurarea unor profesii prestabilite și mai ales negocierea în cadrul comerțului internațional.

În societatea contemporană, ghetoul este asociat cu un spațiu închis, lipsit de virtuți, în timp ce, în trecut, el reprezenta un cartier muncitoresc cu funcții artizanale și comerciale pentru întreg orașul.

De asemenea, categoriile sociale asociate sunt cele indigene, adică cele care reflectă cel mai bine o situație locală.

Astfel, ghetoul din America, așa cum este prezentat în opera lui Louis Wirth, se definește drept cartierul în care se regăsește un eșantion de populație diversificată, compusă din mai multe etnii.

Ghetoul american este alcătuit din mai multe cartiere, mare majoritate a locuitorilor fiind evreii – majoritatea studiilor făcându-se pe locuitorii orașului Chicago – reflectând căsătoriile mixte dintre evrei și non-evrei, și cultura hibridă care se formează în cadrul conviețuirii cu mai multe etnii. Astfel, ghetoul este un spațiu deschis, cu orizonturi culturale largi, în care minoritățile își împărtășesc cultura, simbolurile, și se supun unei conviețuiri comune.

Pentru majoritatea locuitorilor unui oraș, ghetoul este o formă de toleranță a grupurilor minoritare implicând separarea acestora de restul culturii, delimitarea lor și conturarea caracteristicilor în raport cu întregul.

În termeni sociologici, ghetoul simbolizează o formă de interacțiune, conturând relația dintre minoritate și majoritate, definind minoritatea prin registru lingvistic și delimitare teritorială. Cu toate aceste precizări făcute, termenul ghetou este unul polisemantic desemnând realități polimorfe.

Astfel:

Ghetoul poate reprezenta un spațiu de excludere, de reformare, de includere sau de integrare progresivă. INSSE a determinat aceste cartiere de excludere după următoarele criterii: rata șomajului, etnie, natura familiilor. În anii 1990, aceste ghetouri sociale reprezentau obiectivul prioritar al politicilor publice;

Ghetoul poate reprezenta un spațiu al discriminării sau al separării, cartier format numai din anumite etnii;

Ghetoul poate fi un spațiu al segregării sau al agregării, aceste neexcluzându-se unele pe altele;

Ghetoul poate fi un spațiu al conviețuirii mono sau pluri-etnice, definire care se poate stabili în funcție de scala de observare.

În ceea ce privește minoritățile, acestea se stabilesc după criterii precum religia, naționalitatea sau locul de proveniență. De asemenea, există imigranți atât din exteriorul țării cât și din interiorul acesteia – din alte zone – care se deosebesc prin dialect și obiceiuri.

Ghetourile reprezintă, în esență, teritoriul urban unde au locuit aceste minorități. În prezent, ghetourile reprezintă periferia orașelor, adevărate cartiere integrate, care, dacă odinioară aveau funcții artizanale, de comerț, religioase, astăzi sunt lipsite de cea comercială. În plus, unele ghetouri au o funcție turistică sau de practică a cotidianului specific etniei de origine, indiferent care este aceasta.

Cu alte cuvinte, fiecare minoritate etnică – pe criterii religioase, naționale, rasiale sau geografice – se poate reproduce și-și poate conserva cultura și identitatea în cadrul unor teritorii urbane – ghettourile.

3.4 Subcultura

Subcultura este parte a culturii tinerilor: de la stilul vestimentar, muzical, pictural până la registrul lingvistic propriu acestora. Albert Cohen a teoretizat pentru prima dată această noțiune în anii 1950 când studia fenomenul bandei de delincvenți. Astfel, acestea se caracterizau prin caracterul delincvent, legătura cu actele criminale, având o formă de organizare și stil specifice.

Cohen a utilizat acest termen pentru a desemna subcultura unei categorii, asociind-o cu delincvența juvenilă, ca formă de răspuns la problemele societății din perioada respectivă. Subcultura apare din interacțiunea dintre tinerii cu același statut social, care respectă aceleași norme ale grupului – stabilite tot de ei – caracterizată de o solidaritate puternică, manifestată prin comportamente controversate ce stârnesc reacții ostile din partea exteriorului.

Subcultura s-a produs în cadrul clasei muncitorești și a reprezentat mobilitatea ascendentă a tinerilor pentru a evolua.

Jean Monod descria în lucrările sale faptul că această subcultură se caracterizează prin violență, abuz și lipsa de moralitate.

În Anglia, subcultura bandei de delincvenți este asociată cu alte nume: teddy boys, mods, rockers, skinheads, punks.

De asemenea, tot în cadrul acestui subcapitol putem vorbi despre cutura străzii: fenomenul de transmitere și de eliberare de furie și violență prin intermediul jocului. Lepoutre a folosit acest termen pentru a ilustra situația adolescenților cu vârste cuprinse între 10-16 ani și actele lor ludice făcute în cadrul anturajelor.

Un rol important îl joacă așadar spațiul public unde ei își exprimă sentimentele, sau unde învață să se apere, să se pună în valoare sau să-și câștige respectul în urma competiției. Cu alte cuvinte, violența devine o formă de interacțiune între tinerii care-și caută identitatea și delimitarea poziției în cadrul grupului.

3.5 Violența urbană

Violența urbană este o formă colectivă de manifestare a acțiunilor distructive a tinerilor, ivindu-se ca fenomen social, pentru prima dată în 1919 în Chicago, apoi în 1960 la Detroit și la Los Angeles. În Franța, procesul a început în 1981la Lyon și s-a generalizat și în alte orașe: Strasbourg, Marseille și în Nordul Franței.

Această violență urbană se manifestă prin acte de vandalism în spațiul public: distrugerea cutiilor poștale, a magazinelor, blocarea accesului la locuri publice etc. Aceste probleme au fost soluționate prin politica Grandes Frères sau delegarea autorității, într-o structură ierarhică, pentru controlul și diminuarea violenței urbane.

Sub titulatura de Grandes Frères, în anul 1994 au fost recrutați mai mulți tineri de către serviciile RATP, până când s-a introdus titulatura de „agent de securitate și mediere socială.”

CAP.4:

CRIMĂ ȘI DEVIANȚĂ

Crima ca fapt social

Formele criminalității contemporane sunt rezultatul industrializării și urbanizării care au însoțit apariția și dezvoltarea statelor moderne. Statistica morală dezvoltată în Franța, în anii 1827, prezintă inventarea actelor delicvente: „fără îndoială, obișnuințele, prejudecățile, conveniențele și alte cauze morale pot avea influență, dar aceste cauze nu depind de câțiva indivizi izolați, ci aparțin națiunii căreia fiecărui individ îi aparține și ale cărei variațiuni le urmează în mod necesar mai mult sau mai puțin. Se înțelege deci ca la statistica morală nu trebuie să fie vorba despre om în general, ființă abstractă a cărei cunoaștere se bazează pe observațiile făcute asupra unui număr de indivizi destul de mare pentru ca efectele liberului arbitru să fie neutralizat.”

Cu alte cuvinte, acest nou domeniu conține criteriile după care sunt înregistrate frecvențele anumitor comportamente individuale: căsătoria, sinuciderea și crima. Indicatorii precizați în cadrul statisticii morale nu pot explica criminalitatea, dar specifică apartenența la un grup social în care înclinația spre crimă ar fi tipic localizată sau genul de crimă pe care o anumită categorie de indivizi îl comite cu predilecție.

Statistica morală nu dă o explicație criminalității, dar îi enumeră caracteristicile, relevă responsabilitatea socială, iar delincvența este considerată un cost fix pe care societatea trebuie să-l plătească anual. Predispoziția spre crimă există în toate straturile sociale, și se manifestă în funcție de posibilități – furt, omucidere, tăinuire de lucruri furate, falsuri, faliment etc. Criminalitatea are o descriere practică: se înscrie în dorința de raționalizare, moralizare sau dominare.

Cesare Lombroso a elaborat, în urma studierii unui grup deținuți, portretul-robot astfel:„ slaba dezvoltare a sistemului pilos, capacitatea cranică mică, frunte țeșită, sinusuri frontale foarte dezvoltate, marea frecvență a oaselor wormsiene, sinostoze precoce, ieșirea în evidență a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulațiilor, marea grosime a oaselor craniene, dezvoltarea enormă a maxilarelor și a zigomelor, progmantismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des și creț, urechile voluminoase…”

Astfel, Lombroso consideră că este vorba despre un criminal înnăscut: răufăcătorul moștenește trăsături care fac din el un individ rămas aproape în sălbăticie, atunci când nu este atins de degenerescență psihică.

În primele lucrări, acest autor afirma că delincvența este domeniul criminalului înnăscut, dar există și înclinații criminale precum: criminaloizii, criminalii de ocazie și criminalii din pasiune. Teoria școlii italiene de criminologie a stabilit faptul că există o taxonomie a tipurilor criminale după formele craniene și atributele fizice.

4.2 Construirea socială a infracțiunii

În concepția clasică a etichetării, infracțiunea este un comportament care provoacă o reacție socială care îl califică ca atare. Din acest punct de vedere, un fenomen este determinant: formarea judecății care transformă un act în încălcarea unei norme, analiza are în vedere natura schimburilor între normali și devianți, punând în evidență modalitățile de învățare a unui rol, strategiile de control al informației care decurg de aici sau negocieri asupra efectelor scontate ale etichetării.

Aaron Cicourel consideră că etichetarea nu este o procedură care opune două entități: individul căruia îi este atribuit un rol de deviant și societatea care ar fi responsabilă de această atribuire. Pentru acest sociolog american etichetarea este o decizie în activitatea represivă a poliției și justiției.

Cicourel a încercat să explice variația ratei criminalității în două orașe californiene care prezintă caracteristici socio-demografice identice, în lucrarea L’ organisation sociale de la justice des mineurs concluzionând că disparitatea delincvenței juvenile depinde de modalitățile de organizare a activității represive. Decizia de arestare a minorilor ar avea loc după următoarele operațiuni:

Recunoașterea delincventului recurgând la tipificări după semne exterioare: vestimentație, argou, intonația vocii, atitudinea față de forțele de ordine, locul și împrejurarea arestării etc.;

Evaluarea culpabilității probabile a unui suspect este bazată mai puțin pe dovezi materiale și mai mult pe anticipare;

Metode de intervenție și proceduri puse în practică de poliție și de justiție față de delincvenți arestați și incriminați nu sunt în mod necesar compatibile;

Documentele care compun un dosar sunt rapoarte și note care prezintă în scris fragmente de conversații sau observații făcute pe viu.

Aceste date obiective fac obiectul unor multiple transformări pe parcursul evenimentelor, al raporturilor de forță și al aranjamentelor care îi leagă pe profesioniști de delincvenții urmăriți și de apropiații lor.

Cicourel nu concepe formele de tipificare și de clasare a priori care organizează judecata de devianță în maniera lui Foucault – ca actualizarea descalificării sociale atribuite grupurilor de populație dominate, sau a lui Goffman – ca expresie a unei discreditări aruncate asupra identității sociale a unui individ. El se raportează la teoriile delincvenței, după care se orientează indivizii vizați de activitatea ce duce la pronunțarea unei etichetări – polițiști, judecători, asistenți sociali, educatori specializați, tineri delincvenți, avocați, părinți etc.

4.3 Devianța ca mod de viață

Devianța este definită ca mod de viață al unui ansamblu de indivizi. Din perspectivă dinamică, devianța este asemănătoare cu o experiență umană, ca un mod de viață în interiorul căruia persoanele își înscriu o mai mică sau o mai mare parte a activității lor. Dacă acest mod presupune a percepe ilegalitatea, crima, delincvența, homesexualitatea sau boala mentală nu este acceptat în privința toxicomaniei.

Se consideră că drogul este o activitate socială prin următoarele teze:

Drogul are puterea de a determina conduita individuală, acționând direct asupra creierului;

Utilizarea sa se datorează unei fugi din fața realității;

Consumul abuziv de stupefiante duce la pierderea controlului asupra voinței și responsabilității actelor celui care merge pe acest drum.

După modelul lui Matza și Sykes, Finestone descrie conținutul pozitiv al angajării tinerilor în lumea drogurilor: respingerea existenței prea ordonate a oamenilor normali, întâietatea acordată dorinței de a străluci, importanța exclusivă acordată muzicii și ținutei vestimentare etc. Astfel, delincventul este un tânăr mai puțin fidel valorilor – esențialemente ludice – ale unui mediu deviant, cât și un tip social: cei care își asumă rolul respectiv sunt copii unei prime generații de citadini pe care mișcarea de integrare socială îi va face în curând să reintre în normalitate.

De asemenea, partizan al celei de-a treia teze expuse anterior, Norman Zinberg este adeptul faptului că folosirea drogurilor produce o alienare totală a consumatorului. Cu alte cuvinte, autorul susține că factorii sociali determină acest comportament. De asemenea, de menționat practica drogurilor este încadrată într-un ansamblu de reguli care trebuie respectate în virtutea aplicării sancțiunilor. Acest sistem are drept obiective:

Dirijează spre consumație moderată și condamnă folosirea compulsivă;

Limitează utilizarea la situațiile care asigură o consumație sigură și pozitivă;

Permit identificarea și contracararea eventualelor evenimente nedorite;

Prescriu izolarea consumului de celelalte circumstanțe ale vieții și buna comportare în relațiile sociale străine universului drogului.

Analizând problema toxicomaniei, a modului de viață a drogaților și mediul urban, Bruce Hanson a realizat o anchetă în patru orașe americane. Indivizii asupra cărora s-a întreprins studiul stăpâneau consumul și duceau o existență normală, fără a fi cunoscuți de serviciile sanitare și sociale, de poliție sau de justiție.

Numărul indivizilor luați în calcul era de aproximativ 300-400 și reprezentau în principal locuitorii negri ai ghetourilor americane.

Modul de viață al acestor indivizi se caracterizează prin: obținerea mijloacelor financiare sau de schimb, munca normală și împrumuturile de la cei apropiați și responsabilitatea unei familii. Concluziile studiului sunt următoarele:

În măsura în care disponibilitatea substanțelor și rețelelor de sociabilitate în care se practică consumul fac din folosirea drogurilor o practică legitimă, mai degrabă căutarea normalității decât cea a euforiei și a ilegalității pare să îi constrângă pe indivizi să persevereze în obiceiul lor

Nivelul consumului este flexibil: el se adaptează fluxurilor monetare și împrejurărilor aprovizionării de pe piața locală. Această caracteristică este esențială pentru respingerea viziunii vieții în comun, conform căreia drogatul ar fi cuprins de o nevoie imperioasă și insațiabilă, obligându-l să consume orice și oricum. Toxicomanii se adaptează ușor condițiilor care influențează disponibilitatea și accesibilitatea substanțelor pe care le ingerează. Alte analize s-au efectuat asupra violenței dezlănțuite care însoțește traficul de crack. Acest drog a fost introdus în anii `90 la New York prin integrarea insulelor Caraibe în economia modernă și schimbarea sectoarelor din industria sectorială. Efectele acestei modernizări au constat în: distrugerea vechilor forme de cooperare și de reglare a raporturilor sociale, creșterea șomajului și imigrației. În acest context, violența apare din dorința de control a consumului a cărui caracteristici implică fidelizarea clientelei.

În concluzia acestui subcapitol trebuie să menționăm faptul că cele două forme ale devianței – delincvența și toxicomania – au determinat dezvoltarea urbanizării.

Deși accesul la piața forței de muncă este altul, modalitățile criminalității s-au transformat, deși originea etnică a grupurilor delictuale s-a diversificat, traficul și consumul de droguri au explodat, singura asemănare o constituie păstrarea structurării relațiilor sociale din mediile delincvenței și ale toxicomaniei asemănătoare cu cele de la începutul secolului. Această constatare a studiilor îndreptățește teza sociologiei devianței conform căreia a comite o infracțiune este mai puțin un act individual, cât un tip de comportament determinat de organizarea socială a unei forme de activitate ce stabilește principiile cărora trebuie să li se conformeze contravenientul.

CAP.5:

REPREZENTĂRI URBANE ALE SPAȚIULUI DE DETENȚIE

5.1 Tipologia instituției

Forma-închisoare preexistă utilizării ei sistematice în legile penale. Ea s-a constituit în afara aparatului judiciar, în perioada când au fost elaborate, în întregul corp social, tehnicile de repartizarea ale indivizilor, de fixare și dispunere a lor în spațiu, de clasificare, de extragere din ei a unui maximum de timp și de forțe, de dresare a corpurilor acestora, de codificare a comportamentelor, de menținere a indivizilor într-o vizibilitate continuă, de formare în jurul lor a unui întreg aparat de observare, înregistrare și notare, de realizare a unui corpus de cunoștințe despre ei, ce se acumulează și se centralizează.

Închisoarea marchează umanizarea justiției penale la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Puterea punitivă este definită drept o funcție generală a societății în care fiecare membru este egal reprezentat.

Pedepsele specifice acestei perioade erau amenda și închisoarea. Închisoarea cuantifica pedeapsa individului în privarea de libertate, văzută și înțeleasă ca drept universal și inalienabil al membrilor unei societăți.

Acest dublu fundament – juridico-economic, pe de-o parte, tehnico-disciplinar, pe de altă parte – a determinat catalogarea închisorii ca fiind cea mai nemijlocită și cea mai civilizată dintre toate formele de pedeapsă.

Închisoare are un scop preconizat de la început: legea ce aplică pedepse mai grele unele decât altele nu poate îngădui ca individul condamnat la pedepse ușoare să fie închis în același loc cu condamnatul la pedepse mai grele… dacă pedeapsa stabilită prin lege are drept obiectiv principal repararea crimei, ea dorește și îndreptarea vinovatului.

Închisoarea a făcut întotdeauna parte dintr-un câmp activ în care au mișunat proiectele, reorganizările, experiențele, discursurile teoretice, mărturiile, anchetele.

De asemenea, ca și instituție, funcțiile ei trebuie să vizeze toate aspectele individului: de la modelarea lui fizică, de aptitudinea lui pentru muncă, de comportarea zilnică, de atitudinea morală, de înclinațiile lui. În plus, ea dispune de propriile mecanisme interne de reprimare și pedepsire: disciplina despotică.

„În închisoare, guvernul dispune de libertatea și de timpul deținutului, din acel moment ne putem da seama de forța educației, care nu doar într-o singură zi, ci în succesiunea zilelor și chiar a anilor poate regla pentru om timpul de veghe și de somn, de activitate și de odihnă, numărul și durata meselor, calitatea și rația de alimente, natura și produsul muncii, timpul pentru rugăciune, vorbirea și chiar, ca să spunem așa, gândirea, această educație care prin drumurile simple și scurte de la sala de mese la atelier, de la atelier la celulă reglează mișcările corpului și până și în clipele de repaus determină modul de întrebuințare a timpului, această educație care, într-un cuvânt pune stăpânire asupra omului în întregul său, asupra tuturor facultăților fizice și morale care există în el și asupra timpului în care este el însuși.”

Astfel, instituția închisoare presupune următoarele :

Izolarea – izolarea condamnatului atât de lumea exterioară cât și de tot ceea ce a motivat infracțiunea. De asemenea, închisoarea trebuie să elimine posibilitatea formării grupurilor infracționale în interiorul acesteaia, asocierea în cadrul unei societăți de criminali organizată. Izolarea asigură intimitatea dintre deținut și puterea ce se exercită asupra lui.

Astfel, existau două sisteme de detenție americane, cel din Auburn și cel din Philadelphia. Cel din Auburn presupune celula individuală în timpul nopții, lucrul și mesele în comun, dar respectând regula tăcerii absolute, deținuții neputându-se adresa decât gardienilor cu vocea scăzută și cu acordul acestora.

Acest tip de sistem trimite la modelul monastic, închisoarea trebuind să fie microcosmosul unuei societăți perfecte, în care indivizii sunt izolați în exsitența lor morală. Avantajul acestui sistem de încarcerare este faptul că închisoarea este o copie a societății înseși.

În izolarea absolută – ca la Philadelphia – recalificarea criminalului nu e solicitată prin acțiunea unei legi comune, ci prin relația individului cu propria sa conștiință.

Deci nu respectarea exterioară a legii sau simpla frică de pedeapsă vor acționa asupra deținutului ci însuși travaliul conștiinței.

În închisoarea pennsylvaniană, singurele operații de îndreptare ale individului aparțin conștinței individului și arhitecturii mute de care acesta se izbește: la Cherry Hill zidurile sunt pedeapsa pentru crimă, celula îl pune pe deținut față în față cu sine însuși, el este forțat să-și asculte conștiința.

Auburn reprezenta societatea însăși, continuată în sevele ei esențiale. Cherry Hill este viața anihilată și luată de la început.

2. Munca în alternanță cu mesele. Munca este definită împreună cu izolarea drept agent al transformării carcerale. Munca nu este nici adaos, nici corectiv al regimului de detenție: fie că este vorba de muncă silnică, de recluziune, de închisoare, ea este concepută de legiuitor ca trebuind s-o însoțească cu necesitate. Dar o necesitate totalmente diferită de ceea ce doreau să facă din ea reformatorii din secolul al XVIII-lea, și anume un exemplu pentru public, fie o reparație pentru societate.

În regimul carceral, legătura dintre muncă și pedeapsă este de o altă natură.

În ceea ce privește problema remunerării deținuților care munceau dar și a locurilor de muncă pe care le ocupau, guvernul și administrația consideră că munca penală nu trebuie criticată pe motivul unui șomaj pe care l-ar promova: datorită lipsei ei de extindere, slabului randament, ea nu poate avea o incidență generală asupra economiei.

Nu ca activitate productivă intrinsecă este utilă, ci prin efectele pe care le are asupra mașinăriei umane.

Ea constituie un principiu de ordine și de regularitate, prin exigențele care-i sunt proprii, ea vehiculează, în mod insensibil, formele unei puteri riguroase, obișnuiește corpurile cu mișcări riguroase, exclude tulburările și neatenția, impune o ierarhie și o supraveghere care sunt cu atât mai bine acceptate și care se vor întipări cu atât mai adânc în comportamentul condamnaților cu cât fac parte din logica ei.

Munca prin care condamnatul își asigură satisfacerea propriilor nevoi îl recalifică pe hoț ca muncitor docil. Și tocmai aici apare utilitatea retribuirii muncii penale, ea impunând condamnatului forma morală a salariului drept condiție a existenței sale.

3. Închisoarea depășește simpla privare de libertate, devenind un instrument de modulare a pedepsei.

De exemplu, pentru durata pedepsei: închisoarea permite cuantificarea exactă a pedepselor, gradarea lor după împrejurări, asigurarea pentru pedeapsa legală a unei forme mai mult sau mai puțin explicite de salariu. Dar ea nu riscă să nu aibă nicio valoare corectivă dacă rămâne fixată o dată pentru totdeauna la nivelul sentinței judecătorești.

Nici calitatea și nici conținutul pedepsei nu trebuie determinate exclusiv în funcție de natura infracțiunii. Gravitatea juridică a unei crime nu are în niciun caz valoare de semn univoc pentru caracterul corigibil sau nu al condamnatului.

Îndeosebi distincția dintre crimă-delict, căreia Codul Penal i-a asociat deosebirea dintre închisoare și recluziune sau muncă silnică, nu este operatorie în termeni de corecție.

Tema Panopticonului – în același timp supraveghere și observație, siguranță și cunoaștere, individualizare și totalizare, izolare și transparență – și-a aflat în închisoare locul privilegiat de realizare. Panopticonul a devenit în jurul anilor 1830-1840 programul arhitectual al majorității proiectelor de închisoare.

Era modalitatea potrivită de a face arhitectura permeabilă la gestionarea puterii, de a permite ca în locul forței și al constrângerilor violente să fie introdusă eficacitatea blândă a unei supravegheri fără breșe, de a organiza spațiul în conformitate cu recenta umanizare a codurilor și cu noua teorie penitenciară.

Se impunea, pe scurt, constituirea unei închisori-mașină cu o celulă de vizibilitate în care deținutul va fi prins ca în casa de sticlă a filosofului grec și un punct central de unde o privire permanentă să-i poată controla deopotrivă pe deținuți și pe personalul angajat.

Astfel, Panopticul benthamian apărea în formă de strictă, sau semicercul, sau planul în cruce sau dispunerea în stea.

Însă Panopticul penitenciar este și un sistem de documentare individualizat și permanent.

În concluzie, închisoarea – imagine concentrată și austeră a tuturor formelor de disciplină – nu constituie un element endogen în sistemul penal definit la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Tema unei societăți punitive și a unei semiotehnici generale a pedepsirii care a subîntins Codurile ideologice – beccariene sau benthamiene – nu prevedea utilizarea universală a închisorii.

Închisoarea provine din mecanismele proprii unei puteri disciplinare.

5.2 Universul carcelar

Data la care se stabilește sistemul carcelar este cea de 22 ianuarie 1840, dată a deschiderii oficiale a coloniei peniteciare de la Mettray în regiunea Tours.

Mettray era considerată, la vremea respectivă, forma disciplinară în starea ei cea mai concentrată, modelul în care se acumulau toate tehnologiile coercitive ale comportamentului. Aceasta are „câte ceva de mânăstire, de închisoare, de colegiu, de regiment”.

În această închisoare micile grupuri de deținuți, puternic ierarhizate, trimit la cinci modele: al familiei – fiecare grup este o familie, alcătuită din frați cu câte doi frați mai mari – al armatei – fiecare familie în parte comandată de un șef, este împărțită în secții conduse de subșefi, fiecare deținut având un număr matricol și fiind obligat să-și însușască exercițiile militare – modelul atelierului – cu șefi și contramaiștri care asigură încadrarea muncii și ucenicia celor mai tineri – modelul școlii – o oră sau o oră jumătate de clasă pe zi cu predarea asigurată de institutor și subșefi – și modelul judiciar – zilnic are loc la vorbitor împărțirea dreptății, adică fiecare faptă imorală este sancționată.

Astfel, rolul pe care îl au șefii, subșefii și institutorii închisorii este acela de tehnician al comportamentului, ingineri ai conduitei și ortopediști ai individualității.

De asemenea, această misiune este completată cu cea de supraveghere a executării corecte a sarcinilor primite, supravegherea igienii zilnice, a comportamentului fiecărui deținut și modelare permanentă.

Colonia penitenciară de la Mettray este exemplară mai ales prin recunoașterea specificității operațiunii de modelare.

Ea se învecinează cu alte modalități de control pe care se sprijină: medicina, educația generală, orientarea religioasă.

Mettray poate fi considerată cea dintâi școală normală de disciplină pură: în cadrul ei penitenciarul nu este un simplu proiect care își caută acoperirea în omenire sau temeiurile într-o știință, ci o tehnică care se învață, se transmite și care ascultă de normele generale.

Tehnica disciplinară devine o disciplină ce posedă propria ei „școală”.

În aceeași perioadă, deci concomitent cu apariția coloniei de la Mettray, s-au dezvoltatat și științele despre om, mai exact psihologia științifică.

Școala de la Mettray a reprezentat o formă instituționalizată de control, supraveghere dar și cunoaștere a indivizilor care nu acceptau normarea socială. Astfel încât, se poate afirma faptul că informațiile și cunoștințele cu care s-a îmbogățit psihologia acelor ani își are ca sursă tehnicile de disciplinare aplicate indivizilor de aici și modul cum ei răspundeau acestora.

Așadar, în procesul de normalizare a puterii normare, în structurarea puterii-cunoaștere asupra indivizilor, Mettray și școala sa fac epocă.

Am adus în discuție cazul coloniei de la Mettray pentru a reliefa formele de detenție anterioare apariției închisorilor veritabile, așa cum era reglementate și prevăzute în Codul Penal.

Mettray nu era considerată o închisoare în toată puterea cuvântului deoarece era o închisoare a tinerilor delincvenți inculpați, dar și a celor achitați în virtutea art.66 din Cod și internați reținuți, ca în secolul al XVIII-lea, pe motivul corecției paternale.

Mettray, ca motiv punitiv, se situează la limita penalității stricte.

Principiile generale, marile coduri și legislațiile fuseseră clare, ele prevedeau: nici un fel de întemnițare în afara legii, nici un fel de detenție care nu a fost hotărâtă de o instituție judiciară calificată, abandonarea întemnițărilor arbitrare și totuși masive.

În realitate totuși, se practica detenția extrapenală.

Iar dacă aparatul marii întemnițări clasice a fost în parte distrus, el a fost foarte repede reactivat, restructurat, și chiar dezvoltat.

Cel mai important aspect este faptul că acest aparat a fost omogenizat cu pedepsele penale și cu mecanismele disciplinare.

Așadar, sarcina arbitrării arbitrare, masive, prost integrate, caracteristice epocii clasice a fost preluată de o rețea carcerală subtilă, nuanțată, dotată cu instituții compactă, dar și cu procedee parcelare și difuze.

În continuare vom da câteva exemple care să contureze amploarea acestui sistem. Astfel, au existat secțiile agricole ale închisorilor, primul exemplu Gaillon în anul 1824 urmat de Fontevrault, Douaires, Boulard, au existat colonii pentru copii sărmani, abandonați și vagabonți – Petit Bourg în anul 1840, Ostwald în 1842 – au existat azilurile, congregațiile călugărițelor Carității și ale Mizericordiei, destinate prostituatelor ori copilelor sărmane.

Existau de asemenea cercuri carcerale care nu includeau forma închisorii: instituțiile pentru copii abandonați ori sărmani, orfelinatele precum Neuhof sau Mesnil-Firmin, așezămintele pentru ucenici precum Bethleem din Reims ori La Maison din Nancy și uzinele-mânăstiri precum La Sauvagere, apoi Tarare și Jujurieu.

Caracteristicile de bază ale sistemului carceral sunt următoarele:

Acest vast dispozitiv stabilește o gradare lentă, continuă, imperceptibilă, ce permite trecerea naturală de la dezordine la infracțiune, și în sens invers, de la încălcarea legii, la abaterea de la o regulă, o medie, o exigență, o normă. Este vorba despre continuitatea criteriilor și a mecanismelor punitive care pleacă de la simpla deviere, îngreunează progresiv regula și agravează sancțiunea.

Sistemul carceral, cu formele lui multiple, difuze ori compacte, cu instituțiile lui de control și de constrângere, de supraveghere discretă și de coerciție insistentă, asigură comunicarea calitativă și cantitativă dintre pedepse, înseriază sau dispune conform unei ramificări subtile, pedepsele mici și cele mari, indulgența și asprimile, notele proaste și condamnările cele mai mărunte.

Sistemul carceral permite recrutarea marilor delincvenți. Secolul al XIX-lea aduce forme noi de constrângere și de educare a comportamentului uman: patronaje și societăți de ajutorare, plasamente la domiciliu, colonii penitenciare, batalioane disciplinare, închisori, spitale, ospicii. De remarcat, faptul că delincventul este un produs al instituției, așadar biografia oricăruia poate demonstra traseul pe care l-a urmat irefutabil prin toate instituțiile sau formele de disciplină mai sus enumerate.

Efectul cel mai important al extinderii sistemului carceral, dincolo de întemnițarea legală, constă în faptul că el ajunge să confere naturalețe și legitimitate puterii punitive, sau cel puțin să coboare pragul de toleranță la penalitate. Cu alte cuvinte, este vorba despre un raport între disciplină și justiție.

Sistemul carceral a impus un nou tip de putere: un amestec de legalitate și natură, de prescripție și constituție-norma. Astfel, se înregistrează și efecte precum: dislocarea internă a puterii judecătorești, o tot mai mare dificultate de a judeca și de a pedepsi, dorința de a cântări, aprecia, diagnostica din partea judecătorilor, de a revendica onoarea de a vindeca sau de a readapta. Limita puterii judecătorești, și nu economia scrupulelor sau a omeniei judecătorilor, determină formularea de verdicte terapeutice și întemnițări readaptative.

Țesătura carcerală a societății asigură deopotrivă captările reale ale corpului și neîncetata lui ținere sub observație, constituie grație proprietăților sale intrinsece, aparatul de pedepsire cel mai adaptat la o nouă economie a puterii și instrumentul de formare de cunoștințe de care chiar această economie are nevoie. Funcționarea lui panoptică îi permite acest dublu rol. Prin procedeele lui de fixare, de repartizare, de înregistrare, el a constituit vreme îndelungată una dintre condițiile – cea mai simplă, frustă și materială, dar și cea mai importantă – de dezvoltare a imensei activități de examinare care a obiectivat comportamentul uman. Aceasta a fost caracteristica de bază perioadei inchizitoriale. Dar rețeaua carcerală constituie efectul-obiect al acestei investiții analitice, omul.

Soliditatea închisorii. Închisoarea este mai mult decât un instrument de excludere sau de zdrobire aflat în slujba statului. Ea este un dispozitiv și o strategie de putere a societății, este indispensabilă acesteia în procesul de puniție, corectare și educare a individului care se abate de la norma socială.

CAP.6:

STUDIU DE CAZ

Cercetarea realizată are anumite caracteristici definitorii:

Presupune niște activități corelate, ansamblate într-un proces formal, bine planificat;

Trebuie să aibe maximă obiectivitate;

Trebuie să fie un proces etapizat;

Solicită folosirea unui instrumentar cu ajutorul căruia se culeg și se analizează informațiile și se efectuează previziuni.

Cercetarea aplicată în acest caz este una de tip descriptiv. Cercetările desciptive se referă nemijlocit la fenomenul care face obiectul studiului, și nu la cauzele care l-au generat. În esență, se descrie ceea ce se întâmplă într-un anumit loc și într-un interval anume. În acest caz se va descrie specificul instituției penitenciar în cadrul vieții cotidiene și percepția socială asupra acestei instituții.

Robson consideră că studiul de caz poate fi definit drept „ o strategie de cercetare bine definită, focalizată pe un caz concret ( care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizații vizate), cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Aceasta necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere și stocare a informațiilor relevante atât calitativ cât și cantitativ”.

Tehnica folosită și anume interviul semi-structurat își are avantajul unei discuții ghidate de câteva întrebări-temă și a răspunsurilor libere, obținerea cât mai multor informații din partea subiectului intervievat. Interviul semi-structurat presupune un protocol din partea operatorului de interviu, familiarizarea cu subiectul și introducerea în tematică, apoi adresarea întrebărilor respective. Fișa de observație completează de altfel informațiile legate de subiectul intervievat, dar și de caracteristicile situației și ale fenomenului în sine produs. Prin modul de cercetare: interviu, observație, studiu de caz se caută a face corelații între statutul instituției, pregătirea gardienilor, statutul deținuților, antecedentele și istoricul penitenciarului, cât și modul cum este perceput penitenciarul în concepția localnicilor din orașul Codlea.

Interviul este deseori folosit în obținerea de informații suplimentare celor deja existente în cazul studiat, cu scopul de a aduce în prim-plan și alte păreri asupra situației prezentate sau asupra modului cum este perceput subiectul în cauză. Interviul este o tehnică de colectare a datelor, iar în acestă situație a fost aplicat unul de tip calitativ, semi-strcturat care a permis intervievaților să vorbească liber și să-și exprime părerea despre fenomenul studiat, dar și să vorbească despre ei înșiși.

În speță, acest tip de interviu este unul exploratoriu, are forma unei conversații care-și urmază un ghid de întrebări pregătite în prealabil și care-și propun să verifice anumite date, să obțină altele noi, dar și să lase libertatea de exprimare a interlocutorului.

Rezultatele au fost înregistrate audio și au fost redate în scris în anexa 1.

Obiectivele cercetării:

Conturarea percepției sociale asupra penitenciarului Codlea

Identificarea atitudinii indivizilor față de deținuți

Identificarea nivelului de cunoaștere a regimului din penitenciar

REZULTATELE CERCETĂRII

Scurt istoric al penitenciarului Codlea

Penitenciarul Codlea a fost înființat în luna mai a anului 1953, prin desființarea celui din Brașov, de unde au fost preluați 286 deținuți.
Unitatea a fost instalată în clădirea fostei fabrici de mezeluri ce aparținea Întreprinderii Industriale Raionale “Gheorghe Dimitrov” Codlea, iar birourile au fost amenajate în case particulare aparținând numiților Hordocher Roxa, Totler Ioan, Totler Emil și Borcher Augustin.

În prezent Penitenciarul este situat pe același amplasament în strada Gării nr.12.

Inițial, fabrica de mezeluri a fost transformată în sectorul de deținere, având la acea dată instalate 267 de paturi. Aici funcționau secțiile II, III și IV, inclusiv blocul alimentar.

Începutul modernizării clădirilor a fost în anul 1967 când s-a demarat construcția unui nou bloc alimentar, a unui cuptor pentru pâine, o anexă pentru ca-zarea militarilor în termen, spații pentru depozitarea alimentelor, hala de producție interioară, centrala termică, ateliere de reparații, magazii, garajul auto, solariile, s-au modernizat cabinetele medicale și G.A.Z-ul. Începând cu anul 1978 a început a doua etapă de modernizare a penitenciarului.

În anul 1997 s-a dat în folosință unul din cele mai moderne sectoare vizită din penitenciare și s-a început reparația capitală a întregului acoperiș al sectorului de deținere care a fost finalizat în anul l998.

Din documentele existente, reiese că la înființare, în Penitenciarul Codlea în jur de o treime din deținuți aveau pedepse între 8 ani și muncă silnică pe viață pentru fapte săvârșite contra securității statului.

Începând cu anul 1963 și în prezent, deținuții care au executat pedeapsa în penitenciarul Codlea au fost condamnați pentru infracțiuni de drept comun. Este, deci, un penitenciar pentru toate categoriile de deținuți și poate asigura în principiu toate tipurile de regimuri de deținere.

REZULTATE ȘI INTERPRETĂRI

În urma studiului întreprins, prin întrebările adresate, ne-am propus să analizăm impactul și influența pe care o are prezența penitenciarului în viața comunității. Astfel, în cadrul teoretic am ilustrat evoluția acestei instituții – închisoarea – statutul deținuților, modul de organizare al activităților în regim de penitență, și, mai ales, ne-am propus să oglindim aspectul urbanistic al penitenciarelor în diverse perioade de timp, și în funcție de concepția unanim acceptată față de actele săvârșite de către infractori.

Penitenciarul Codlea, din județul Brașov, se înscrie, astfel, în rândul penitenciarelor cu regim semi-deschis, ca urmare a faptului că acolo deținuții nu sunt din rândul infractorilor cu grad ridicat de periculozitate.

Primul obiectiv al acestui studiu a fost acela de a contura percepția socială a indivizilor față de instituție, ca atare, și față de deținuți. Astfel, remarcăm faptul că atât subiecții tineri cât și cei în vârstă apreciează prezența unui penitenciar în proximitatea casei ca fiind mai degrabă un garant al protecției și al siguranței populației, decât un loc primejdios care poate amenința prin evadarea deținuților.

De asemenea, un astfel de episod este relatat de către unul din subiecți, fără a se contura teama sau panica populației: „Îi mai văd când vin la servici sau când pleacă, dar nu discut eu cu ei… S-a întâmplat să evadeze hoții și să fugă chiar prin gradină pe la mine, cum am gardul aici, lipit de gardul lor, na. Și fugeau noaptea pe aici, și poliția după ei. Da’ i-au prins și i-au închis la loc, n-a fost mare lucru si mare problemă.”

Așadar, toți subiecții intervievați asupra sentimentelor și atitudinii față de prezența penitenciarului în proximitatea casei, au răspuns că nu sunt temători și au declarat că se simt în siguranță și că au încredere în acțiunea poliției. Primul obiectiv al cercetării de față este reprezentat de :

Atitudine pozitivă

Încredere în forțele de ordine

Sentimentul de siguranță în preajma penitenciarului

Percepție detașată asupra instituției penitenciarului.

În schimb, în ceea ce privește concepția subiecților asupra deținuților, aceasta este cu mult mai radicală: deținuții sunt considerați hoți, tâlhari, sunt, așadar, etichetați în funcție de faptele comise și stârnesc repulsia socială.

În aceste răspunsuri înregistrate remarcăm teoria etichetării sociale. Este necesar să realizăm, în continuare, o scurtă incursiune teoretică în domeniul delicvenței și percepția comportamentului deviant din perspectiva teoriei etichetării sociale, pentru a explica și a face relevantă atitudinea subiecților intervievați în raport cu delincvenții.

Astfel, diversele teze și puncte de vedere apărute în sociologia delicvenței au încercat rezolvarea devianței fie din punctul de vedere al culturii deviante (accentul fiind pus pe individ sau grupuri), fie din punctul de vedere al culturii normative (accentul deplasându-se asupra societății). Din punctul de vedere al subculturii deviante s-a afirmat necesitatea concretă de a observa resorturile delicvenței juvenile din perspectiva particulară a indivizilor și a grupurilor implicate, calificându-se drept „problematice” dificultățile sociale ale acestora.

Din punctul de vedere al culturii normative, se pune semnul egalității între devianță, dezorganizare și disfuncție socială, etichetându-se ca „problematic” orice act care atentează la ordinea și statalitatea sistemului social.

Considerând că modelul cel mai potrivit pentru analiza delicvenței este acela de a investiga interacțiunii indivizilor într-un anumit context sociocultural și normativ, reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic (H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rubington, E. Goffman etc.) concep delicvența nu ca o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează conduita ca deviantă.

Pentru a explica mecanismul definirii și etichetării delicvenței, adepții acestei orientări analizează interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, constatând că există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise și indivizi sau grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri. Normele reprezintă, de fapt, standarde sau etaloane în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ.

Teoreticienii „etichetării sociale” concep delicvența ca tip special de „reacție socială” de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori, cum ar fi puterea, clasa privilegiată, bogăția etc.

De multe ori, cei care dețin puterea sau bogăția, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a „eticheta” ca deviante actele nonconformisteale unor indivizi proveniți din clasele de jos sau mijlocii ale societății, care, la rândul lor, fie că acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie că o resping, adoptă noi conduite.

Din procesele de interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și aplică norma și grupul sau indivizii care suportă norma și eticheta se poate stabili și evalua intensitatea și caracterul delicvenței și al devianței. De aceea, definirea unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârșesc cu adevărat indivizii care încalcă normele, fiind, de fapt, consecința a ceea ce gândesc alții despre acest comportament.

Explicând mecanismele procesului de etichetare, F. Tannenbaumarat arată că apariția și definirea delicvenței se face prin „dramatizarea” răului, în orice societate fiind considerați ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcție de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacției față de acestea, reacție ce influențează evoluția carierei lor de viitori delicvenți.

Așadar, însăși teoria etichetării sociale explică modul cum indivizii tind să marginalizeze delincvenții, să îi asocieze cu o stare de anormalitate și nu acordă încrederea sau șansa reintegrării sociale. Deși penitenciarul Codlea nu este un penitenciar de maximă siguranță, cu alte cuvinte, deținuții nu sunt criminali sau infractori cu abateri deosebit de grave, localnicii îi stigmatizează, prezintă dezinteres în ceea ce privește această lume și consideră că nu fac parte din societate.

Un alt răspuns înregistrat : „Nu știu ce fac ei acolo, cred că stau toată ziua și mănâncă la ore fixe. Mai bine ca noi aici afară. (hahaha) De asta sunt închiși, ca să nu facă nimic. Așa sunt pedepsiți” denotă din nou atitudinea de repulsie a localnicilor, de data aceasta față de sistem.

Populația consideră că regimul din penitenciar este prea blând, că faptele comise nu sunt sancționate drastric, astfel încât să determine îndreptarea individului. Drept exemplu, sunt recidiviștii care se întorc în închisoare pentru că le asigură un adăpost și hrană. Spre deosebire de regimurile închise, sau cele din timpuri stravechi – vezi cazul Bastilia – penitenciarul a adoptat măsuri de umanizare a delincvenților oferind o gamă largă de activități cu scop educativ și care vizează integrarea lor în societate și adaptarea lor la o viață perfect normală: astfel, de remarcat regimul semi-deschis din penitenciarul Codlea care vizează dreptul la muncă, libertatea de a se plimba fără gardian, dreptul la educație – continuarea studiilor – sau participarea la cursuri.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a persoanelor private de libertate.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt bazate pe sistemele progresiv și regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de Legea nr. 275/04.07.2006.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să asigure respectarea și protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor private de libertate, a drepturilor și libertăților acestora, fără să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnată.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt următoarele:
    regimul de maximă siguranță;
    regimul închis;
    regimul semideschis;
    regimul deschis.
Regimurile de executare se diferențiază prin gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor private de libertate și activitatea zilnică, în raport de situația juridică, starea sănătății, vârsta, categoria în care au fost clasificate și comportarea în timpul executării pedepsei. Persoanele private de libertate se supun regimului de executare stabilit pentru categoria din care fac parte.
Pe întreaga durată a executării pedepselor, administrația locului de deținere asigură supravegherea, observarea și asistența persoanelor private de libertate de către educatori, psihologi, asistenți sociali și consilieri de probațiune, medici, juriști, personal specializat cu aplicarea regimului și siguranța deținerii, preoți și alte persoane calificate din interiorul și exteriorul locului de deținere.
Pregătirea persoanelor private de libertate în vederea liberării începe imediat după primirea în locul de deținere și se desfășoară progresiv, oricare ar fi durata pedepsei și regimul de executare.

În cazul regimului de la penitenciarul Codlea, vom clarifica aspectele specifice ale regimului semideschis. Regimul semideschis oferă persoanelor private de libertate posibilitatea de a se deplasa neînsoțite în zone din interiorul locului de deținere stabilite prin regulamentul de ordine interioară și de a-și organiza timpul liber avut la dispoziție, sub supraveghere.
Regimul semideschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani. Acest regim se aplică și:
    persoanelor private de libertate clasificate inițial în regim deschis, care au comis o abatere disciplinară sau care, datorită conduitei necorespunzătoare, au devenit incompatibile cu acest tip de regim;
    persoanelor private de libertate clasificate inițial în regimul de închis, care au avut o comportare bună;
    în mod excepțional, persoanelor private de libertate condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 15 ani, luându-se în considerare natura, modul de săvârșire a infracțiunii și persoana condamnatului.
Regimul semideschis se execută în locuri de deținere anume destinate ori în locuri sau secții special amenajate în interiorul sau exteriorul altor locuri de deținere.
Cazarea acestor persoane se realizează în comun, asigurându-se separațiunea în funcție de  sex, vârstă, compatibilitatea intelectuală și de ordin cultural, interesul de participare la activități de resocializare și folosirea la muncă.
Potrivit programului locului de deținere, pe timpul zilei, camerele sunt deschise, iar pe timpul nopții acestea se închid și se asigură.

Pe perioada participării la anumite activități a întregului efectiv dintr-o cameră, ușa este închisă și asigurată.

Pe timpul nopții, după închiderea camerelor, se asigură supravegherea de către personalul anume desemnat, precum și paza perimetrelor, atunci când cazarea se face în secții exterioare locului de deținere.
Munca prestată de această categorie de persoane se desfășoară în interiorul și în afara locului de deținere, supravegherea fiind asigurată de personal neînarmat.
Activitățile de educație și intervenție psihosocială se desfășoară în grupuri, în spații din interiorul locului de deținere, care rămân deschise pe timpul zilei, pe baza unor programe care urmăresc dezvoltarea acelor aptitudini și deprinderi care să permită persoanelor private de libertate reintegrarea în viața socială.  
Vizita se desfășoară în spații special amenajate, fără dispozitive de separare între vizitat și vizitator, sub supraveghere vizuală. În cazuri temeinic justificate, directorul unității poate dispune ca vizita să se desfășoare în spații cu dispozitive de separare, numai pe perioada care a determinat această măsură.

În ceea ce privește al treilea obiectiv al studiului de față, subiecții interogați nu cunosc regimul din penitenciar și nici cum se desfășoară activitățile în acest sistem.

Dar părerea unanim exprimată de cei intervievați este aceea că este un regim prea blând și nu are efecte asupra corijării delincvenților.

Penitenciarul este acuzat că nu a reușit să țină ordinea publică. În fapt, pentru ca el să poata îndeplini această misiune ar trebui ca excluderea (sancțiunea penală) să poată determina includerea (inserția socială), ceea ce nu este cu adevărat posibil decât la nivelul declarațiilor de intenție, cu atât mai mult cu cât includerea carcerală atinge, în mare parte, categorii care sunt deja în situații de mare precaritate socială.

Toate acestea demonstrează și o altă contradicție fundamentală: între progresul democrațiilor europene de a proteja libertățile și integritatea fizică a indivizilor, pe de o parte, și recurgerea masivă la închisoare, pe de altă parte.

Pentru a contracara locul predominant luat de pedeapsa cu închisoarea în cadrul sistemului pedepselor, trebuie extinsă gama în sens opus (suspendare, zi amendă, muncă în folosul comunității, Serviciul de Reintegrare Socialăși Supraveghere).

Aceste metode au succes mai ales în lupta împotriva primei condamnări la pedeapsa privaativă de libertate sau împotriva

închiderii în stadii precoce ale activității infracționale. Încercările de a ține cât mai departe minorii infractori de sistemul penitenciar sunt foarte importante mai ales din punct de vedere al principiului (dovedit practic) conform căruia: cu cât un infractor condamnat la o pedeapsă custodială este mai tânăr, cu atât probabilitatea de a comite infracțiuni și de a intra în sistem este mai mare.

CONCLUZII

Istoria închisorii este legată de apariția imperiului roman. Astfel, în imperiul roman până în secolul al XVIII-lea, închisoarea nu exista ca atare: în cazul în care exista privarea de libertate, detenția se realiza ca o măsură preventivă, în așteptarea unei hotărâri judecătorești, cu excepția cazurilor de prizonieri de război sau de deținuți politici. Ca detenție preventivă, uneori pedeapsa este numită "corp întemnițat", definită de exemplu prin Guyot (1728-1816), în jurisprudența sa.

În general, izolarea este de scurtă durată, de câteva zile până la câteva luni, – deși în dreptul roman, judecătorul este responsabil pentru stabilirea datei de executare în cazuri de pedeapsă capitală, se poate face de facto devenită un fel de închisoare pe viață, fără a fi reglementată de lege. Astfel, în această perioadă, închisoarea nu este înțeleasă nici drept pedeapsă și nici ca o instituție: aceasta nu este prevăzută în bugetul statului, iar existența sa este limitată la un număr de temnițe puține și la celebra "închisoare a datornicilor", care presupune arestarea preventivă a persoanei condamnată să plătească datoriile, ci nu pedeapsită.

În Normandia există "penitenciarul deschis", adică arestarea într-un cartier sau într-un oraș pentru neplata datoriilor, în cazul în care subiectul nu se supune acestei arestări la domiciliu, i se aplică o detenție reală.

Unii istorici au identificat totuși câteva excepții, unele texte, precum obiceiul din Marea Britanie, care menționează posibilitatea, în cazuri excepționale, a unei "închisorii de lungă durată", văzută ca o pedeapsă.
Michel Foucault citează închisoarea drept „marea izolare” sau „Corabia nebunilor” exemple specifice de privare de libertate înainte de epoca modernă. Spre deosebire de pedeapsa cu închisoarea, care stabilește gradul de vină, au existat fenomene de excludere a unor categorii de populații deviante (infractori, orfani nebuni, bolnavi,, vagabonzi, prostituate, etc.).
Apariția închisorii a impus secretul asupra tratamentului aplicat delincvenților aflați în penitență. Execuții publice au avut loc în locuri mai discrete pentru a fi ferite de ochii mulțimii. Torturile considerate barbare a trebui să fie înlocuite cu altceva. Foucault sugerează că alegerea cu instituția închisorii a fost mai degrabă o alegere implicită, la un moment în care problema a fost majoritatea covârșitoare de infractori, și privarea de libertate a fost cel mai evidentă tehnică de constrângere și mai puțin barbară, care ar putea fi imaginată. El spune că la început a fost pusă la îndoială eficacitatea închisorii.
Închisoarea a evoluat imediat, a devenit ceea ce Foucault numește o instituție disciplinară, organizația pentru controlul total al prizonierilor, de supraveghere sub acoperire în orice moment.
Analiza foucauldiană a fost parțial contestată și completată, mai ales cu activitatea în domeniul sociologie din experiența închisorii realizată de către Gilles Chantraine. Pentru acest autor, în cazul în care pedeapsa nu mai există, aceasta a fost totuși înlocuită cu o altă formă de pedeapsă a corpului, care a luat o formă mai puțin violentă și în conformitate cu valorile democrațiilor occidentale.

Când privarea de libertate este necesară în secolul al XIX-lea ca piatră de temelie a sistemului de justiție penală, dezbaterea cu privire la modul de administrare a pedepsei cu închisoarea apare în termeni identici în toate țările occidentale. Este o extensie a reflecțiilor juriștilor (Cesare Beccaria) și filantropilor (John Howard) în perioada Renașterii, și dă naștere la crearea de organizații dedicate în calitate de Societatea Regală pentru îmbunătățirea închisorile din Franța (1819). Această expertiză se bazează pe un real "turism al închisorii " al cărui arhetip este numărul de călătorii efectuate de către John Howard, care călătorește în perioada 1773-1777 în toată Europa, din Rusia în Portugalia pentru a examina diferitele sisteme penitenciare . În secolul al XIX-lea, o vizită în Statele Unite este ca un pas necesar în inspecțiile comparative, după cum reiese din călătorie efectuate de către Alexis de Tocqueville și Gustave de Beaumont, care prevăd pentru cartea lor, sistemul penitenciar Statele Unite ale Americii și aplicarea acestuia (1832). Închisoarea generează o literatură bogată și o rețea de meciuri internaționale, care în 1840 oferă un cadru instituțional ca expresie al primului penitenciar internațional.

Penitenciarul are în prezent o semnificație politică deosebită: tratamentul deținuților este o ilustrare directă a modului cum se respectă drepturile omului, iar viața instituțională este un indicator al democratizării aparatului de stat. Mai mult, un popor este considerat civilizat sau nu după modul cum se poartă cu categoriile defavorizate: minori, bătrâni, handicapați, șomeri, deținuți, imigranți, etc

ANEXE

Anexa 1 – Transcrierea interviurilor

Dna. Mariana, 71 ani, locuitor al orașului Codlea de 57 ani, locuița dânsei fiind situată foarte aproape de penitenciar (maxim 100 m).

-Spuneți-mi, în primul rând, dacă considerați că prezența penitenciarului în vecinătatea locuinței dvs. vă afectează în vreun fel în viața de zi cu zi.

-Nu, nu ma afectează deloc. Nici nu ii mai dau importanță. Eu sunt de aproape 60 de ani aici, îți dai seama că nici nu mă mai gândesc că e ceva aici.

-Dar când v-ați mutat aici, ați avut o reținere, ați simțit vreodată teamă, au existat momente în care să vă sperie penitenciarul?

-Nu, niciodată. Nu m-am gândit că poate fi rău sau că poate să mi se întâmple ceva. E sigur, e păzit, nu cred că are ce să fie rău. Și poate dacă am avut vreun gând la un moment dat.. deși acum nu îmi amintesc, poate dacă a fost a trecut repede. Nimic să mă sperie în așa fel încăt să nu stau aici.

-Spuneți-mi dacă s-a întâmplat vreodată să fiți nevoită să interacționați fie cu deținuții fie cu oricare dintre gardieni sau agenti, și dacă da, detaliați-mi.

-Îi mai văd când vin la servici sau când pleacă, dar nu discut eu cu ei… S-a întâmplat să evadeze hoții și să fugă chiar prin gradină pe la mine, cum am gardul aici, lipit de gardul lor, na. Și fugeau noaptea pe aici, și poliția după ei. Da’ i-au prins și i-au închis la loc, n-a fost mare lucru si mare problemă.

-Și în momentele acelea când știați că deținuții aleargă prin curtea dvs. nu v-a fost teamă că ar putea să vă intre în casă sau că vor putea face ceva rău?

-Nu nu nu. Păi dacă era poliția după ei ce să-mi facă rău mie? Și n-au ei treabă cu mine.

– Aveți cunoștințe depre cum decurge situația în interiorul penitenciarului, despre regimul deținuților ș.a.m.d. ?

– Nu, habar n-am. Nu am de unde să știu. Nu știu nimic. Și nici nu m-a interesat vreodată. Dacă n-am avut treabă cu ei.. Eu îmi văd de treburile mele, și toți de aici la fel.

– Nu ați fost curioasă să aflați pentru ce sunt închiși oamenii de exemplu?

– Nu, nu. Știu că sunt închiși oamenii care fură, înșeală, omoară, cam ăștia. Da aici nu cred că sunt așa periculoși.

– Vă mulțumesc pentru timpul acordat și pentru informațiile pe care mi le-ați dat.

-N-aveți pentru ce.

ANEXA 2: TRANSCRIEREA INTERVIURILOR

Claudiu, 24 ani, locuitor pe strada Gării, în apropierea penitenciarului, născut acolo.

-Spune-mi, te rog, dacă te simți afectat în vreun fel de prezența penitenciarului aici, în vecinătatea locuinței tale, dacă ai vreun sentiment aparte, sau o părere despre acest fapt.

-Nu, nu mă simt deloc afectat. Nu am de ce. Nu văd cu ce să mă afecteze pe mine penitenciarul. Acolo se întămplă ceva, noi afară trăim altceva, trăim normal, ca oricine altcineva, nu avem treabă cu ei, nu au treabă cu noi.

-Dar au existat momente în care să-ți fie teamă, sau să se întâmple ceva care să te facă să-ți dorești să nu fi existat pentitenciarul aici, în orașul tău, chiar pe strada ta?

-Nu, din ce îmi amintesc eu nu. N-a avut ce să fie. Ți-am spus, dacă nu avem treabă unul cu altul, n-am de ce să îmi doresc să nu fie aici. Cred că e ca oricare altă intituție, cum e și poliția, cum e spitalul, cum e orice, așa e și penitenciarul aici.

-Îți amintești vreodată când au evadat deținuți? Dacă da, poți să-mi povestești cum a fost atunci?

-S-a mai întâmplat să mai evadeze cred, dar la fel, nu am avut eu treabă cu ei. Am auzit poliție, alarma, dar nu am făcut nimic, nu am văzut nimic. Nici nu m-a interesat. Au ei grijă de asta, doar de asta sunt angajați și iau bani și cred că au făcut și o școală să învețe cum să facă asta.

-Știi ceva despre sistemul din interiorul penitenciarului, cum funcționează, ce se întâmplă acolo?

-Păi ce știu de pe la televizor. De unde să știu eu, dacă n-am fost niciodată înauntru. Nici nu ai voie să intri decât dacă ai pe cineva acolo și atunci e un anumit orar, atâta știu. Și că sunt hoți păziți de gardieni. Le dau măncare, apă, îi lasă afară, cre` că fac anumite activități, dar nu știu eu despre asta. Nici nu m-a interesat și nici n-am avut de unde să aflu.

ANEXA 3

Bărbat, 45 ani, locuitor în apropierea penitenciarului.

-Mă interesează părerea dvs. despre faptul că penitenciarul se află aici, în vecinatatea locuinței dumneavoastră. Aș vrea să-mi spuneți dacă vă afectează în vreun fel.

-Păi nu mă afectează, cu ce să mă afecteze? E chiar bine că e. (hahaha)

-De ce spuneți că e bine că e?

-Păi ne apără și pe noi. Doar acolo sunt agenți, gardieni, poliție, care îi apără pe hoți și au grijă să nu scape. Și e bine că sunt aici, că ne apără și pe noi așa.

-Considerați că oamenii se feresc să comită infracțiuni aici, chiar atât de aproape de locul unde ar fi pedepsiți dacă ar fi prinși?

– Cred că da. Chiar aici ar fi culmea să facă ceva. Imediat ar fi prinși. Și deci suntem și noi mai feriți.

-Dar nu vă temeți că ar putea evada deținuții și că sunt periculoși?

-Nu, nu.. Sunt păziți bine, au gard cu sârmă ghimpată, n-au cum să sară.

-Nu s-a întâmplat niciodată să evadeze?

– Din ce știu eu nu. Or fi fost odata, da prea des nu.

– Ce știți dvs. despre ce se întămplă acolo, în interiorul penitenciarului?

– Păi sunt hoți și criminali păziți de gardieni. Ce știu din filme. (haha)

– Dar despre regimul penitenciarului, despre cum sunt tratați deținuții, ce fac ei acolo, pentru ce au ajuns, ce stiți?

– Păi nu știu. Că au furat, că au omorât.. Dar chiar aici la noi nu cred că sunt criminali. Ăștia sunt la închisori mai mari, la Jilava. Nu știu ce fac ei acolo, cred că stau toată ziua și mănâncă la ore fixe. Mai bine ca noi aici afară. (hahaha) De asta sunt închiși, ca să nu facă nimic. Așa sunt pedepsiți. Acum trebuie să plec.

– Vă mulțumesc pentru timpul acordat.

– Cu plăcere. N-am știut să vă spun mare lucru că na, așa e treaba. Ei cu ei acolo închiși, noi cu noi, aici afară. (hahaha)

ANEXA 4

Femeie, aprox. 50 ani, locuiește în orașul Codlea dar nu chiar în vecinătatea penitenciarului.

-Vă afectează în vreun fel faptul că în orașul dvs. este penitenciarul?

-Nu, în nici un caz.

– Ce părere aveți despre acest fapt?

– Nu am nici o părere. Nu mă interesează.

-Știți cam ce se întămplă în cadrul penitenciarului? Ce regim au deținuții, pentru ce au fost închiși, ce fac ei acolo?

-Nu știu să vă spun. Vorbiți cu cineva care stă mai mult pe acolo, eu habar n-am. N-am cu ce să vă ajut.

ANEXA 5

Croitoru Cornel, 24 ani, agent de penitenciar în cadrul Penitenciarului Codlea.

-Spune-mi câte ceva despre istoria penitenciarului Codlea, depre regimul de acolo, despre condițiile deținuților, cine sunt ei, cum sunt tratați, care e rolul agenților într-un penitenciar, etc.

-Informatii oficiale despre penitenciar găsești cel mai bine pe site-ul penitenciarului, http://anp.gov.ro/web/penitenciarul-codlea/home . Altceva, să mă gândesc ce să-ți zic.. Penitenciarul este cu regim semi-deschis. Aici sunt deținuți cei care au pedeapsa mai mică de cinci ani, care au comis fapte cu gravitate mai scăzută (furturi, înșelătorii etc.) sau care au comis fapte grave, cu pedeapsa mare, dar au petrecut suficient timp într-un regim sever și li s-a diminuat pedeapsa. Atenție, nu li se reduce, anii sunt aceiași, doar că li se îmbunătățesc condițiile, și asta pentru că au demonstrat că merită. Că sunt care stau 30 de ani la penitenciar de maximă securitate și nu li se aprobă transferul la un penitenciar semi-deschis pentru că nu au avut comportamentul adecvat, să demonstreze că nu sunt periculoși, că regretă fapta săvârșită.

-Ce înseamnă un regim semi-deschis mai exact?

-Regimul semi-deschis înseamnă că deținutul are anumite libertăți. De exemplu îi este permis să se plimbe în anumite spații deschise ale penitenciarului, fără a fi însoțit de gardieni, celula în care este încarcerat este descuiată în timpul zilei și se încuie pe timpul nopții, adică la ora 17, că atunci ”se dă stingerea”. Deținutul are mai multă libertate asupra timpului său liber, are dreptul la muncă în exteriorul spațiului de detenție, fiind păzit în permanentă de un gardian neînarmat, are dreptul să se înscrie la anumite activități (citit în bibliotecă, activități sportive sau culturale) pe care să le desfășoare dacă îi este aprobată cererea, are dreptul să primească vizite, etc.

-Descrie-mi puțin programul deținuților și cum sunt ei tratați.

-Deținuților li se deschide dimineața ușa, după care au libertatea să se plimbe printre celule, prin spațiile deschise special pentru ei, prin curtea penitenciarului, să desfășoare activitățile pentru care primesc aprobare. La ora 17 ei sunt din nou încuiați în celule. Ei iau masa regulat, 3 mese pe zi, mancare gătită de bucătarul penitenciarului, le este adusă mâncarea fiecăruia în celula lui.

-Și care sunt atribuțiile unui agent de penitenciar? Ce faci tu acolo toata ziua?

– Păi toate astea, încui/ descui ușile, le duc mâncarea în camere, îi păzesc să nu se bată. Noi lucrăm în ture, suntem și de noapte și atunci evident că nu le mai duc mâncarea. Doar îi păzesc și le descui celulele dimineața. E plictisitor sa stai toată noaptea să păzești deținuții care dorm. Practic nu faci nimic.

-Și nu te ia somnul, nu ai un radio, telefon, televizor…

-Mă mai ia somnul, dar de la un timp de obișnuiești. Nici nu se pune problema de televizor sau telefon sau radio. N-ai voie cu nimic în interior. Telefonul sau orice altceva trebuie lăsat la vestiar la intrare. Tu ca agent de penitenciar trebuie să fii în permanență vigilent, să fii atent la orice mișcare fac deținuții, să nu-i scapi din vedere nici o clipă.

-S-a întâmplat să evadeze deținuți sau măcar să încerce? Știi vreun caz să-mi povestești?

-Nu știu. Pe tura mea nu s-a întâmplat niciodată, deci n-am ce să-ți povestesc despre asta.

-Povestește-mi vreun caz sau vreo situație care te-a marcat, acolo în penitenciar.

-Sunt foarte multe situații impresionante care se întâmplă aici. Deținuții sunt, îți dai seama, majoritatea fără școală prea multă, mulți țigani, mulți care fură ca să aibă ce mânca și normal că sunt pedepsiți. Am văzut care s-au dat cu capul de pereții până și-au spart capul, unul și-a înfipt odată un cui în cap.. tot felul.

– Sunt nște scenarii infiorătoare ce-mi povestești. Și totuși tu vorbești atât de deschis și calm, ca și cum ar fi ceva obișnuit. Nu te afectează toate astea?

-Cu timpul te înveți cu toate. Nu mai pui la suflet tot ce vezi sau auzi, mai ales când trăiești într-un asemenea mediu. Până la urmă ei și-o fac cu mâna lor, nu e ca la spital să sufere involuntar. Oamenii ăștia fac orice ca să atragă atenția, să fie băgați în seamă, chiar să ajungă în locuri noi, cum ar fi un cabinet medical. Cred că le este afectată personalitatea puternic stând în spațiul de detenție și simt nevoia să fie luați în considerare, să iasă în evidență, ce știu eu.

-Cu oamenii care locuiesc în vecinătatea penitenciarului aveți vreo legătură? Crezi că sunt afectați în vreun fel de faptul că trăiesc atât de aproape de un loc în care sunt inchiși atâția infractori? Ai discutat vreodată cu cineva despre asta sau ai observat ceva?

– Nu, n-am vorbit niciodată despre asta cu cineva. Nici nu mi-am pus problema așa. Nu cred au de ce să se sperie sau să-și facă griji. Doar nu se plimbă deținuții pe stradă cu ei. Sunt totuși păziți, și noi avem o instruire, am făcut o școală, am dat examene, ne-am pregătit pentru asta. Și unitatea este destul de puternică, garduri înalte, sârma ghimpată să nu poată sări. Deci sfatul meu pentru cei care se tem este să nu teamă (hahaha) .

– Îți multumesc pentru timpul și informațiile acordate.

ANEXA 6: FIȘA DE OBSERVAȚIE

Observații făcute în urma discuțiilor cu oamenii din vecinătatea penitenciarului de la Codlea:

Majoritatea nu sunt afectați în nici un fel de prezența penitenciarului în orasul lor. O femeie locuiește de 60 de ani chiar lângă penitenciar și spune că niciodată nu a avut nici o teamă. Chiar s-a întâmplat să evadeze deținuți prin curtea lor, și gardienii și poliția în căutări, și tot nu i-a fost frică. Alții consideră că e chiar un avantaj că e penitenciarul aproape de casa lor, deoarece se simt în siguranță cu atâția gardieni și agenți, și consideră că sunt și ei protejați. Oamenii au în general încredere în poliție și în agenții de penitenciar.

O altă observație interesantă este faptul că oamenii nu au habar despre sistemul care este în interiorul penitenciarului, despre condițiile deținuților, despre faptele săvârșite de aceștia etc. Unii mi-au spus că și-au făcut o idee doar din ce au mai văzut la televizor, în câte un documentar sau în filme.

O observație și o părere personală este că orașul Codlea este unul liniștit, bine organizat, îngrijit, oferă chiar căldură și este foarte primitor. Și strada Gării unde se găsește penitenciarul este foarte liniștită și ordonată. Oamenii primitori, prietenoși, copii se joacă pe trotoare chiar lângă intrarea în curtea penitenciarului, care este înconjurat de case. Oamenii asimilează foarte bine prezența penitenciarului și îl privesc ca pe orice altă instituție.

În 10.06.2013 sunt 801 persoane private de libertate.

BIBLIOGRAFIE

Abraham Dorel, Introducere în sociologie urbană, Editura Științifică, București, 1991

Bardet G., Naissance et méconnaissance de l’ urbanisme: Paris, Paris, 1951;

Benevolo Leonardo, Orașul în istoria Europei, Editura Polirom, Iași, 2003;

Chelcea S , Mărginean I, Cauc I, Cercetarea sociologică, București, Destin, 1998

Choay F., L’ urbanisme, utopies et réalités. Une anthologie, Paris, 1965;

Foucault Michel, A supraveghea și a pedepsi, Editura Humanitas, București, 1975;

Gailbraith J.K., The new industrial state, 1967

Giedion S., Espace, temps, architecture, Bruxelles, 1968;

Harouel Jean-Louis, Istoria urbanismului, Editura Meridiane, București, 2001;

Kandinsky W., Die kahle Wand, în Die kunstnarr, Dessau, 1929

Lefebvre H., La production de l’ espace, Paris, 1974;

Lombroso C, Le crime.Causes et remèdes, Schleicher Freres, Paris 1899

Lucas Ch., De la réforme des prisons, édition II, Paris, 1838;

Ogien Albert, Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași, 2002;

Mitrofan N, Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., București, 1994

Quetèlet Adolphe, Research on the propensity for crime at different ages, Anderson Pub.Co, Cincinnati, Ohio, 1984;

Tannenbaum F., Crime and the Comunity, Columbia University Press, 1938

Reviste și articole:

Kopp P. Consommation des drogues et efficacité des politiques publiques, Revue économique, 45 (6), 1994