Particularitatile Procesului de Integrare Sociala a Persoanelor cu Dizabilitati
CUPRINS:
Prezentare generală
Actualitatea problemei
Implicațiile problematicii abordate în domeniul asistenței sociale
Motivația alegerii temei
Preliminarii conceptuale și teoretice
Istoricul și evoluția noțiunii de handicap
Diferențiere conceptuală: deficiență, incapacitate, handicap, dizabilitate
Modele în definirea handicapului
Excluziunea socială și integrarea socială
Teorii sociologice relevante în abordarea dizabilității ca problemă socială
Concluzii
Sistemul de protecție socială a persoanelor cu dizabilități
Repere internaționale privind protecția persoanelor cu dizabilități
Scurt istoric al sistemului de protecție specială a persoanelor cu dizabilități din România
Regimul actual de protecție socială specială aplicabil persoanelor cu dizabilități din România
3.4.Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (CIF) – un instrument de dezvoltare a politicii de protecție socială
Procesul adaptării la dizabilitate: de la individual la social
Caracteristicile persoanei – rolul lor în procesul de adaptare la dizabilitate
Mecanisme de adaptare inadecvate, destructive
Ambiguitatea atribuțională
Caracteristicile mediului – factori determinanți ai adaptării la deficiență
Viața socială a persoanelor cu dizabilități
Cercetare privind particularitățile procesului de integrare socială a persoanelor cu dizabilități
Obiectul cercetării
Scopul cercetării
Formularea ipotezelor și enunțarea obiectivelor
Ipoteze
Obiective generale
Obiective specific
5.4.Populația cercetării
5.5. Metodologia cercetării
5.5.1 Ancheta sociologică indirectă prin autoadministrarea chestionarului semistructurat
5.5.2 Prezentarea chestionarului
5.5.3 Prezentarea ghidului de interviu
5.6. Rezultatele cercetării
5.6.1. Date statistice privind persoanele cu dizabilități din Cluj-Napoca
5.6.2. Populația cuprinsă în cercetare
5.6.3. Caracteristicile lotului
5.7. Concluziile cercetării
5.8. Prezentarea și analiza rezumatelor interviurilor
5.8.1. Studiu de caz 1
Planul de intervenție specific asistenței sociale
Scopul intervenției
Obiectivele generale ale intervenției
Grupul țintă și beneficiarii
Planul general de intervenție
Metode utilizate
Activitățile programului
Evaluarea finală a intervenției
Scopul evaluării finale
Obiectivele evaluării finale
Metode și instrumente de cercetare utilizate în intrevenție
Rezultatele cercetării de evaluare
CONCLUZII
Bibliografie
Anexe
1 Prezentare generală
Persoanele cu dizabilități reprezintă o diferență importantă care îmbogățește și diversifică societatea.
Dizabilitatea, problematica persoanelor cu dizabilități, înainte de a fi probleme de ordin emoțional sunt probleme de ordin social. De aceea societatea, prin diversele mecanisme trebuie să urmărească și satisfacerea nevoilor reale ale persoanelor cu dizabilități, să asigure respectarea deplină a intereselor acestora, a demnității și a drepturilor lor în orice împrejurare și în raport cu orice sistem de referință, în vederea integrării acestora ca membri deplini ai societății.
Plecând de la premisele că dizabilitatea este bariera ridicată de societate în calea integrării și că persoana cu dizabilitate face eforturi suplimentare față de o persoană validă pentru a se integra social, societatea are datoria să stimuleze procesul de integrare socială și să compenseze eforturile suplimentare făcute de aceste persoane aflate în dificultate.
În general gradul accentuat de sărăcie în rândul populației cu dizabilități se explică prin accesul inegal sau limitat la principalele resurse ale societății (de exemplu accesul limitat pe piața forței de muncă), contribuție minimă la întreținerea casei și a familiei, posibilitate aproape inexistentă de a câștiga venituri, prin eșecul societății de a acorda resurse adiționale pentru ca ei să poată obține standarde de viață echivalente cu cele ale persoanelor valide.
Viziunea asupra serviciilor și programelor sociale destinată persoanelor cu dizabilități trebuie să fie strâns legată cu viața socială a persoanelor fără dizabilități.
În acest context trebuie să existe un mecanism social care să includă persoanele cu dizabilități. Acestor persoane trebuie să li se ofere accesul deplin la viața socială, să fie valorizate și să creeze facilitățile necesare pentru integrarea lor. Pentru a renunța la politicile reactive important este ca analiza costurilor privind serviciile pentru integrarea persoanelor cu dizabilități, în diferite situații (instituții, familie, servicii alternative, școli, loc de munca, etc.) să fie apreciată din perspectiva beneficiilor sociale pe care le generează.
Actualitatea problemei
Consider că tema integrării sociale a persoanelor cu dizabilități este una de mare actualitate și ar trebui să fie pe lista de priorități a autorităților centrale și locale și să
devină o preocupare profesională curentă a celor care lucrează cu și pentru copilul sau adultul cu dizabilitate.
1.2 Implicațiile problematicii abordate în domeniul asistenței sociale
Activitatea de asistență socială înțeleasă conform definiției date de C. Zamfir este “un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață” constă în reabilitarea capacității de funcționare social normal a indivizilor, grupurilor și comunităților, în cazul nostru, a persoanelor cu dizabilități, în acest sens se impune crearea condițiilor sociale necesare unei funcționări normale, adică să fie în accord cu standardele unei societăți existente la un moment dat.
Strategiile de intervenție ale asistenței sociale scot în evidență potențialul terapeutic al comunității, al familiei, al grupului de prieteni și al grupului de muncă în refacerea potențialului psihic și social al persoanei cu dizabilitate. Prin schimbarea raportului dintre agenți sociomedicali (psiholog, asistent social, etc.) și a persoanelor cu dizabilități, se realizează eliminarea barierelor sociale și mentale tocmai prin redefinirea acestor relații, considerându-se că persoana cu dizabilitate nu este “celălalt”, ci este o ființă umană cu nevoi, trebuințe și care trebuie privită cu demnitate ca oricare altă ființă umană. Astfel, în evaluarea nevoilor persoanei cu dizabilitate se produce un transfer de paradigmă, o trecere de la modelul medical al pacientului bazat pe îngrijirea medicală, susținut și de acțiuni caritabile, la cel social integrativ.
Michael Oliver susține că asistentul social are trei domenii în care trebuie să se implice activ în activitățile care vizează acordarea de ajutor persoanelor cu dizabilități: furnizarea de suport emoțional, furnizarea de resurse și asistență practică și reducerea impactului negativ pe care l-ar putea avea implicarea birocratică a anumitor specialiști. Intervențiile sunt fundamentate pe cele trei categorii de metode principale: asistența de caz, asistența de grup și asistența comunitară.
Asistentul social poate avea mai multe roluri în domeniul protecției persoanei cu dizabilități (broker, avocat, educator, mediator, manager de caz, consilier, agent al schimbării sociale).
Principalele teorii care au influențat practica procesului asistențial, destinat persoanelor cu dizabilități, au fost teoriile psihoanalitice, teoriile bazate pe transfer și contratransfer, teoriile despre intervenția în criză, abordarea centrată pe sarcină și rezolvarea de probleme, teoria generală a sistemelor, teoria abilitării clientului, teoriile umaniste, teoriile feministe și teoriile despre tehnica comunicării și rolului.
1.3 Motivația alegerii temei
Prin intermediul acestei lucrări doresc să arăt felul în care persoana cu dizabilitate se percepe pe sine în raport cu starea de sănătate, măsura integrării sale sociale prin prisma influenței mai multor factori (nivel de instruire, încadrare în muncă, participare la viața socială)
Indiferent că ne referim la o boală de natură somatică (deficiența psihică) sau aducem în discuție o deficiență de natură fizică (dizabilitate vizuală) , chiar dacă nu luăm în calcul noțiuni cum ar fi momentul apariției acestei afecțiuni (la naștere sau dobândirea de-a lungul vieții), apar în mod inevitabil câteva probleme care în primă instanță par a fi neaccesibile pentru o persoană cu nevoi speciale: imposibilitatea găsirii unui loc de muncă, lipsa unei perspective pozitive în plan general asupra propriei vieți.
Atunci când în viața unei persoane există o lipsă funcțională (în cazul nostru deficienț psihică sau deficiența de vedere) se manifestă o dublă anxietate. Pe de o parte apare confruntarea cu propria situație iar pe de alta, nevoia depășirii barierelor impuse în mod artificial de către membri societății.
Este nevoie de stabilitate în plan social, iar aceasta nu poate apărea în lipsa unor parteneriate de tip public – privat care să ducă la implicarea în mod direct a persoanelor cu nevoi speciale dincolo de dizabilitate, accentul punându-se pe capacitățile acestora.
Vom putea vorbi despre integrarea socială reală a acestui segment social doar atunci cînd ambele părți implicate (persoanele cu dizabilități și societatea) se vor angaja responsabili în acest proces.
2. Preliminarii teoretice
2.1. Istoricul și evoluția noțiunii de handicap
Termenul de handicap provine dintr-o expresie engleză „hand in cap” (Hand= mâna; In= în ; Cap = caschetă, caciulă ) folosită prin sec.XVI pentru a desemna un joc de noroc, în care participanții își disputau diverse obiecte personale, care erau introduse într-o căciulă, de unde se extrăgeau aleator.
Din secolul al XVIII-lea expresia primește o alta semnificație și este folosită la cursele de cai. Prin “cursă cu handicap” se înțelegea acea cursă în care șansele inegale ale cailor erau egalizate prin obligația celor mai buni de a purta o greutate în plus.
Astfel, de-a lungul timpului , aplicabilitatea termenului de handicap s-a extins de
la limitarea capacităților cailor, la limitarea capacităților oamenilor, apoi la cosecințele acestor limitări. Acest transfer de semnificație s-a produs în primă fază în țările anglofone, apoi în țările francofone. Se estimează că termenul de “handicap fizic” aplicabil la domeniul realității umane a apărut pe la sfârșitul deceniului patru al secolului nostru , anul 1940.
Deplasarea semantică a termenului de “handicap” de la o semnificație originară restrânsă, aplicabilă curselor de cai, la semnificația actuală extinsă aplicabilă realității umane- a fost însoțită și de deplasarea lexicală de la “egalitatea în concurență” la “dezavantajul în concurență” ,susținând ideea de situație defavorizată, adică dezavantajul social al individului aflat în concurență cu ceilalți.
În timp, datorită medicalizării excesive a interpretării handicapului a determinat o schimbare a înțelesului dinspre dezavantaj spre maladie generatoare de dezavantaj. Drept consecință, persoana handicapata a început să fie asimilată cu sintagma “persoană bolnavă”.În dicționarele de limba română, termenul de HANDICAP apare relativ mai târziu. Handicap, potrivit dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă greutate, piedică intervenită în munca cuiva.
2.2. Diferențiere conceptuală: deficiență, incapacitate, handicap, dizabilitate
Deficiența este definită ca lipsa de integritate anatomică și funcțională a unui organ; absență a anumitor facultăți fizice sau psihice. Pentru evaluarea cantitativă a deficitului se recurge la metode și mijloace clinice și paraclinice, explorări funcționale sau de altă natură. În terminologia OMS (1980), termenul de deficiență înseamnă „orice pierdere sau anormalitate a structurii sau funcționării psihologice, fiziologice sau anatomice”.
Incapacitatea este limitarea funcțională a activității fizice și/ sau psihice, ca urmare a unei deficien” (Hand= mâna; In= în ; Cap = caschetă, caciulă ) folosită prin sec.XVI pentru a desemna un joc de noroc, în care participanții își disputau diverse obiecte personale, care erau introduse într-o căciulă, de unde se extrăgeau aleator.
Din secolul al XVIII-lea expresia primește o alta semnificație și este folosită la cursele de cai. Prin “cursă cu handicap” se înțelegea acea cursă în care șansele inegale ale cailor erau egalizate prin obligația celor mai buni de a purta o greutate în plus.
Astfel, de-a lungul timpului , aplicabilitatea termenului de handicap s-a extins de
la limitarea capacităților cailor, la limitarea capacităților oamenilor, apoi la cosecințele acestor limitări. Acest transfer de semnificație s-a produs în primă fază în țările anglofone, apoi în țările francofone. Se estimează că termenul de “handicap fizic” aplicabil la domeniul realității umane a apărut pe la sfârșitul deceniului patru al secolului nostru , anul 1940.
Deplasarea semantică a termenului de “handicap” de la o semnificație originară restrânsă, aplicabilă curselor de cai, la semnificația actuală extinsă aplicabilă realității umane- a fost însoțită și de deplasarea lexicală de la “egalitatea în concurență” la “dezavantajul în concurență” ,susținând ideea de situație defavorizată, adică dezavantajul social al individului aflat în concurență cu ceilalți.
În timp, datorită medicalizării excesive a interpretării handicapului a determinat o schimbare a înțelesului dinspre dezavantaj spre maladie generatoare de dezavantaj. Drept consecință, persoana handicapata a început să fie asimilată cu sintagma “persoană bolnavă”.În dicționarele de limba română, termenul de HANDICAP apare relativ mai târziu. Handicap, potrivit dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă greutate, piedică intervenită în munca cuiva.
2.2. Diferențiere conceptuală: deficiență, incapacitate, handicap, dizabilitate
Deficiența este definită ca lipsa de integritate anatomică și funcțională a unui organ; absență a anumitor facultăți fizice sau psihice. Pentru evaluarea cantitativă a deficitului se recurge la metode și mijloace clinice și paraclinice, explorări funcționale sau de altă natură. În terminologia OMS (1980), termenul de deficiență înseamnă „orice pierdere sau anormalitate a structurii sau funcționării psihologice, fiziologice sau anatomice”.
Incapacitatea este limitarea funcțională a activității fizice și/ sau psihice, ca urmare a unei deficiențe. Este luat în considerare aspectul funcțional. În accepția OMS (1980) este „o restricție sau lipsă (rezultând în urma unei deficiențe) a abilității de a realiza o activitate în maniera sau în limitele considerate normale pentru o ființă umană”. Incapacitatea poate fi temporară sau permanentă.
Handicapul reprezintă diminuarea capacității de adaptare a persoanei la cerințele mediului fizic și social, ca urmare a deficienței sale și a incapacității rezultate din aceasta. Terminologia OMS (1980) îl consideră un dezavantaj derivat dintr-o deficiență sau incapacitate care limitează sau împiedică performarea unui rol social normal de către un anumit individ (în funcție de criteriile de vârstă, sex, cultură, mediu social considerate normale). Termenul vizează interacțiunea dintre persoana cu incapacitate și mediu. Conceptul de handicap poate fi analizat sub următoarele aspecte:
medical, funcțional, social:
a. Aspectul medical se referă la deficiență – deficit definit prin metode clinice care poate fi de natură motorie, senzorială, mentală, comportamentală, tulburare de limbaj.
b. Aspectul funcțional implică incapacitatea – decurge din deficiență și se poate manifesta în forme variate care determină tipuri de deficiență (tipuri clinice).
c. Aspectul social rezumă consecințele deficienței și ale incapacității, cu manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienței și exigențele mediului. Sunt incluse în noțiunea de handicap sau inadaptare.
Dizabilitatea este termenul general pentru “pierderile sau devierile semnificative ale funcțiilor sau structurilor organismului, dificultățile individului în executarea de activități și problemele întâmpinate în situații de viață”, conform CIF. Dizabilitatea exprimă deficitul de competență manifestat în aria deprinderilor fizice și psihice.
2.3. Modele medicale și sociale
Pentru a înțelege și explica dizabilitatea și funcționarea, au fost propuse mai multe modele conceptuale, ce pot fi exprimate printr-o relație dialectică: modelul medical versus modelul social.
Modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită îngrijire medicală oferită ca tratament individual de specialiști. Managementul dizabilității are ca scop vindecarea sau adaptarea și schimbarea comportamentului individului. În modelul medical îngrijirea reprezintă subiectul principal.
Modelul social consideră dizabilitatea ca fiind, în principal, o problemă generată de contextul social, care ține în primul rând de integrarea completă a individului în societate. Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiții create de mediul social. Din această cauză, managementul acestei probleme necesită acțiune socială și devine responsabilitatea comună a întregii societăți. Această responsabilitate se referă la schimbările de mediu, necesare participării persoanelor cu dizabilități în toate domeniile vieții sociale. Managementul dizabilității este așadar o problemă de atitudine și de ideologie, care implică o schimbare socială, ceea ce în termeni politici devine o problemă de drepturile omului. Pentru acest model, dizabilitatea este o problemă politică.
2.4. Excluziunea socială
Conceptul de excluziune socială își are originea în tradiția analizei sociale din Franța, unde este înțeleasă în principal ca lipsă de acces la protecție socială. Conceptul de excluziune socială se distinge de cel de sărăcie tocmai prin dimensiunea sa dinamică; prin elementul dinamic, excluziunea se definește nu numai în funcție de situația prezentă, ci și de absența perspectivelor viitoare de a obține un loc de muncă sau un venit. Potrivit lui Levitas (1996) termenul este opus nu incluziunii sociale, ci integrării sociale. (Livia Popescu, p.46)
Excluziunea socială poate fi descrisă ca “o situație de eșec a realizării depline a drepturilor cetățenești ”(Preda,2002, p.98). În acest context, excluziunea socială a persoanei cu dizabilitate nu înseamnă doar un nivel redus al resurselor materiale, ci, mai ales, dificultățile sau imposibilitatea acestor persoane de a participa în mod efectiv la viața economică, socială, politică și culturală. Excluderea socială este definită în termenii lipsei de acces limitat la drepturile civile, politice, sociale,economice și culturale, reflectând, într-o anumită privință, standardele de viață și oportunitățile. Excluziunea persoanelor cu dizabilități vizează două domenii esențiale, strâns legate între ele, și anume educația și munca întrucât, în principal, dizabilitatea are semnificația excluderii și marginalizării în raport cu sistemul de educație și cu piața forței de muncă.
2.5. Integrarea socială
Integrarea presupune prezența în comunitate și în societate a persoanei cu dizabilități în calitate de cetățean cu drepturi depline, vizibilitatea ei, dar și un sprijin pentru a se putea adapta instituțiilor, comunității, societății în care se integrează. Integrarea este definită drept „procesul de interacțiune dintre individ sau grup și mediul social, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcțional al părților”.10 Principiile formulate încă din 1982, în documentele ONU, cu prilejul lansării Programului Mondial de Acțiune pentru egalizarea șanselor persoanelor cu dizabilități, solicită “deplina participare și egalitate în drepturi” . Rezultatele educației, ale terapiei complexe, ale recuperării rămân incomplete, nefinalizate, dacă persoanei cu dizabilitate, prin schimbările care au loc la nivelul comunității, prin serviciile existente nu i se oferă aceleași șanse pe care le au ceilalți cetățeni în ceea ce privește “elementele fundamentale ale traiului zilnic, viața de familie, educația, viața activă și profesiunea, autogospodărirea, securitatea financiară și personală, participarea la grupurile sociale și politice, activitate religioasă, relații intime și sexuale, acces la facilitățile publice, libertate de mișcare și un stil general al vieții zilnice” (ONU,1982).
Strategiile incluziunii sociale se bazează pe acceptarea diversității, a diferenței concomitent cu identificarea, de către fiecare persoană a ceea ce o apropie de un altul diferit de ea.
Ele solicită implicarea reală a instituțiilor, a educatorilor, a asistenților sociali în depistarea sprijinului de care are nevoie fiecare persoană pentru a-i fi promovate drepturile și libertățile fundamentale. Se recunoaște importanța unui ansamblu de suport personal, pentru fiecare persoană cu dizabilitate, și crearea unei rețele de sprijin și a serviciilor sociale specializate, aparținând comunității.
2.6. Teorii sociologice relevante în abordarea dizabilității ca problemă socială
O înțelegere mai corectă a handicapului ca problemă socială se poate realiza numai prin analiza semnificațiilor sale în contextul unor perspective sociologice.
Perspectiva normativă – potrivit acestei perspective, înțelegerea fenomenului de “invaliditate”, “handicap” ar fi posibilă prin utilizarea metodei comparative, raportând o situație concretă, un anumit individ – mai precis, caracteristicile acestuia-, la un continuum înscris pe o scală, de la “normal”, la “patologic.” Una din posibilitățile de identificare a “patologicului” ar fi raportarea la “tipul mediu”, definit într-o perspectivă statistică; valabilitatea acestui termen de comparație este limitată , în raport cu marea variabilitate în timp și spațiu a acaracteristicilor umane reale.
Interpretarea diferenței, a abaterii de la “normal”: concepția lui E.Durkheim – în aceeași categorie a demersului normativ se înscrie și teoria lui Durkheim, în cuprinsul cărea pot fi identificate elemente utile, aplicabile analizei dizabilității, cu toate că autorul nu l-a vizat în mod specific. Potrivit acestuia deficiența se manifestă ca excepție individuală, în raport cu ceea ce este general la nivelul speciei; cu alte cuvinte, manifestarea lui este posibilă doar prin compararea cu ceea ce pare a fi „normal”, din punct de vedere al frecvenței celei mai ridicate dintr-o colectivitate.
Perspectiva structural-funcționalistă–aceasta aduce contribuții esențiale la înțelegerea fenomenului dizabilității, în care un loc central îl ocupă conceptele de “status” (poziția ocupată de o persoană într-un sistem social) și “rol” (a așteptărilor celorlalți față de respectiva persoană) definite de Parsons. Astfel, alături de caracteristicile rolului de bolnav (scutirea de responsabilități, fapt independent de voința personală, dorința de însănătoșire, căutarea de ajutor competent), Merton adaugă conceptual de “status dominant”, facilitând o mai bună înțelegere a situației persoanelor cu nevoi speciale. De cele mai multe ori, existența unei deficiențe fizice sau psihice ajunge a fi considerată trăsătura definitorie a unui individ, impunându-i-se rolul de persoană cu dizabilitate.
În acest mod apar fenomenele de etichetare, de stigmatizare, întrucât sunt neglijate calitățile persoanei, potențialitățile sale, reținându-se doar deficitele. Grație abordării structural-funcționaliste, dizabilitatea capătă tot mai mult accepțiunea de fenomen social.
Interacționalismul simbolic – mesajul sociologic al lui Mead atrage atenția asupra importanței simbolurilor în viața socială, ca și asupra socialității, a legăturii indestructibile între individ și societate. Mead va contribui la apariția mai multor curente (teoria etichetării, dramaturgia socială, etnometodologia) și va stimula reflecțiile asupra problematicii diferitelor tipuri de categorii sociale, printre care și persoanele cu dizabilități.
Teoria etichetării – etichetarea, ca raportare a societății față de comportamente/caracteristici nedorite nu doar generează devianța, dar și o întreține, putând afecta și alte domenii ale vieții, cum ar fi relațiile familiale, prietenia, locul de muncă, etc. Cu toate acestea, teoria nu oferă o perspectivă clară asupra mecanismelor prin care etichetarea influențează comportamentul deviant, îl intensifică și multiplică la nivelul individului sau la cel al grupului. Persoanele cu diferite deficiențe sunt des etichetate ca deviante, ca de către serviciile medicale, deși dificultățile cu care ele se confruntă nu țin în totalitate de resortul medicinei. Odată ce are loc procesul atribuirii unui asemenea statut, efectul direct al procesului respectiv constă în înscrierea persoanei vizate pe o traiectorie a vieții de asistat.
Perspectiva etnometodologică – demersul analitic de tip etnometodologic poate fi aplicat și în situația persoanelor cu dizabilități, chiar dacă cele două entități ale structurii populației în raport cu prezența/absența incapacităților (valizi/invalizi) nu sunt atât de exclusive precum cele ale structurii în raport cu sexul (bărbați/femei) , prezintă numeroase similarități.
Dizabilitatea se constituie ca un dezavantaj ce se manifestă în rutina vieții cotidiene. Persoana cu dizabilitate se află în situația de “a re-descoperi“ toate elementele rutinei care apar drept condiții ale acțiunii raționale.
Perspectiva dramaturgiei sociale – o serie de aspecte ale identității sociale a persoanelor cu dizabilități este evidențiată de Goffman prin analiza stigmatului (1990). Cel care consacră și teoretizează termenul de stigmat susținea, pe bună dreptate, faptul că atât stigmatizații cât și „normalii” coparticipă la producerea stigmatului, chiar dacă acest mecanism este atribuit exclusiv stigmatizatului. Mai mult decât atât, nu există două grupuri opuse, unul al stigmatizaților și altul al „normalilor”, ci este vorba despre un proces social complex, prin care orice individ poate juca ambele roluri, astfel încât, așa cum afirmă Goffman, normalul și stigmatizatul nu sunt persoane, ci perspective.
Goffman citat de Major și Crocker înțelege prin oameni stigmatizați, “acele persoane care în virtutea apartenenței lor la un anumit grup social, sau prin posesia unor particularități, sunt ținta stereotipiilor negative, sunt vulnerabile la a fi etichetați drept devianți, și sunt devalorizate de către societate”. “Astfel, în timp ce stigmatul poate fi o metaforă pentru descrierea a ceea ce se întâmplă cu persoana deficitară în interacțiunile sale sociale, conceptul respectiv nu se dovedește util în a explica de ce apare stigmatizarea sau de ce ajunge să încorporeze mai mult răspunsuri colective decât personale față de stigmat”
Normalizarea – dacă inițial, în accepțiunea scandinavă, conceptual de normalizare punea accentul mai mult pe individualitate, pe creșterea posibilității de efectuare a alegerilor personale, ulterior, Wolfensberger pune accent pe impactul exercitat de diferitele servicii umane asupra vieților unor indivizi. Recunoașterea identității personale a celui cu dizablitate, a capacității sale de dezvoltare, a locului său în societate a dus la apariția conceptului normalizării.
Concluzii:
Cel mai adesea, persoanele cu dizabiități sunt stigmatizate, iar pe baza atribuirii unor trăsături de factură negativă tind a fi respinse, excluse social;
Ca fapt social, dizabilitatea poate fi înțelesă prin apelul la conceptele de status și rol social, care definesc poziția individului în structura socială;
Înțelegerea caracterului interacțiunilor dintre persoanele cu dizabilități și ceilalți membri ai societății poate fi realizată prin luarea în considerare a importanței dimensiunii semnificațiilor și simbolurilor;
Fenomenul dizabilității trebuie analizat din perspectivă socială și cultural-istorică, întrucât el are relevanță doar în raport cu anumite condiții de timp și ale structurii sociale.
3. Sistemul de protecție socială a persoanelor cu dizabilități
La baza sistemului de protecție socială a persoanelor cu nevoi speciale trebuie pus principiul solidarității umane care derivă din adevărul universal că toți oamenii se nasc liberi, egali în demnitate și drepturi. Responsabilitatea pentru funcționarea acestui principiu trebuie să și-o assume atât statul, care garantează respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cât și societatea, care deține pârghia accesului liber la persoanele cu nevoi speciale, apropierea de problemele lor reale.
3.1. Repere internaționale privind protecția persoanelor cu dizabilități
Fiecare stat protejează drepturile și libertățile cetățenilor săi în funcție de realitățile și particularitățile sale economice, sociale, culturale. În acest context au apărut preocupări majore ale statelor și organismelor internaționale pentru protecția juridică a persoanelor cu dizabilități, precum și demersuri de aderare la un corp comun de norme și valori. Anasamblul de documente elaborate de organizațiile internaționale (ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, Uniunea Europeană) demonstrează un interes deosebit față de necesitatea protecției sociale a persoanelor cu dizabilități și constituie un ghid pentru elaborarea unor politici referitoare la acest segment social.
Carta Socială Europeană (1961) este unul dintre marile tratate ale Europei în domeniul drepturilor omului și constituie instrumentarul de referință în materie de coeziune socială. Conform Cartei Sociale Europene, protecția socială pentru ansamblul populației vizează dreptul la protecția sănătății, la securitatea socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale. Importanța Cartei Sociale Europene constă și în aceea că s-a dat pentru prima dată atenție, în cadrul unui document al Uniunii, instituirii dispozițiilor care se referă la mobilitatea angajatului cu dizabilitate, circulația și calificarea personelor cu dizabilități. Comisia Europeană promovează acțiuni, la nivel european, în favoarea persoanelor cu dizabilități și examinează modul în care statele membre pot proteja această categorie socială împotriva riscurilor de sărăcie și dependență.
Pe baza experiențelor dobândite în timpul Decadei Națiunilor Unite pentru Persoanele cu dizabilități (1983-1992), Adunarea Generală a Națiunilor Unite a elaborat Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu dizabilități. Fundamentul politic și etic al regulilor de bază reprezintă Declarația Drepturilor Fundamentale ale Omului și Programul Mondial de Acțiune (1982) în legătură cu persoanele cu dizabilități. Aici s-a definit pentru prima dată condiția de dizabilitate ca fiind funcția relației dintre persoana cu nevoi speciale și mediu. Aceste reguli reprezintă în primul rând asumarea responsabilității etice și politice a statelor membre că vor face pașii necesari în vederea asigurării de șanse egale persoanelor cu dizabilități. ONU a declarat in 1992 ziua de 3 Decembrie drept Ziua Mondială a Persoanelor cu Dizabilități.
Situația persoanelor cu dizabilități a devenit un element distinct în 1997 prin Tratatul de la Amsterdam în care integrarea socială a fost formulată ca un element definitoriu al scopurilor comunității și prin art.13 se interzice discriminarea pe baza deficienței.
Declarația de la Madrid “Înlăturarea discriminării plus acțiunea pozitivă conduc la incluziunea socială”, adoptată la Congresul European al persoanelor cu dizabilități (Madrid, martie 2002), evidențiază importanța trecerii de la filosofia paternalistă cu privire la persoanele cu dizabilități la o viziune care să le confere forța de a-și exercita controlul asupra propriei vieți. “Acíunea se modifică, de la accentul pus pe procesul de reabilitare a individului pentru ca acesta să se potrivească societății, către filosofia globală a modificării societății pentru ca aceasta să poată face față nevoilor tuturor persoanelor inclusiv a persoanelor cu dizabilități”. Drept urmare, anul 2003 s-a declarat Anul Internațional al Dizabilității.
Potrivit Tratatului de la Madrid se formulează intenția schimbării societății , care astfel poate crea posibilitatea șanselor egale ale persoanelor cu dizabilități, asigurarea acelorași condiții de participare la viața economică și socială. Noua viziune nu tratează persoanele cu dizabilitate ca pe niște pacienți, ci ca pe niște cetățeni autonomi, care trebuie să participe independent la procesele de decizie și de asumare a responsabilităților care ii privesc.
În condițiile actuale, Comunitatea Europeană promovează inițiativele la nivelul Uniunii Europene și la nivel național, în vederea eliminării barierelor din mediul economic și social, care împiedică persoanele cu dizabilități să-și exprime capacitățile, să se bucure de drepturi egale și să participe pe deplin la toate aspectele vieții cotidiene.
3.2. Scurt istoric al sistemului de protecție specială a persoanelor cu dizabilități din România
Până în 1989, datele oficiale cu privire la persoanele cu dizabilități lipseau cu desăvârșire sau puteau fi accesate doar de către cei care lucrau în sistemul instituțional de îngrijire. Existența acestor persoane era cunoscută doar de către familie, vecini, prieteni ori de către specialiștii care ofereau servicii medicale, educaționale și de recuperare.
Această situație reflecta cu acuratețe atitudinea statului față de persoanele cu dizabilități și accentua izolarea și invizibilitatea socială în care se afla orice persoană care nu avea capacitate de muncă, deci capacitatea de a contribui la bunăstarea economică a unui stat care se autodeclara, perfect.
După prăbușirea regimului comunist în Decembrie 1989, în România au fost adoptate legi referitoare la persoanele cu dizabilități, cu aspirația de a fi acte normative cu acoperire generală. Aceste prevederi legislative au fost redactate cu bună intenție, dar diletant, producând diferențe între variatele tipuri de dizabilități, nu cu intenția discriminării, ci în urma campaniei și a presiunilor mai insistente ale unor organizații.
Sistemul de protecție specială a persoanelor cu dizabilități din România este relativ recent, bazele acestuia fiind puse în toamna anului 1990 prin adoptarea de către Guvernul României a hotărârii nr. 1100 privind înființarea Secretariatului de Stat pentru Handicapați, pe lângă ministrul de stat însărcinat cu calitatea vieții și protecția socială. De asemenea, legiuitorul constituant a considerat necesar să reglementeze protecția acestei categorii de persoane prin instituirea conceptului de protecție specială.
În acest sens, potrivit art. 46 din Constituția din 1991: „Statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, tratament, readaptare, învățământ, instruire și integrare socială a handicapaților, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor”. În anul 1992, Parlamentul României adopta un act juridic foarte important, care va constitui cadrul juridic necesar dezvoltării sistemului de protecție specială a persoanelor cu dizabilități din România.
3.3. Regimul actual de protecție socială specială aplicabil persoanelor cu dizabilități din România
Protecția persoanelor cu dizabilități, o componentă majoră a asistenței sociale, se realizează în cadrul unui sistem complex care cuprinde prestații bănești, servicii de asistență, diverse facilități si gratuități, precum si facilități fiscale (scutire de impozite și taxe). Aceasta vizează măsurile ce urmează a fi luate pentru exercitarea drepturilor persoanelor cu dizabilități la un regim special de prevenire, tratament, readaptare, învățământ, instruire și de integrare socială.
Măsurile de protecție specială se aplică pe baza încadrării în categorii de persoane cu dizabilități, în raport cu gradul de handicap, stabilit în urma evaluării efectuate de comisiile de expertiză medicală ce emit certificate de încadrare într-o anumită categorie. Criteriile de încadrare în gradul de handicap se bazează pe diagnosticul anatomo-clinic, diagnosticul funcțional și de evaluare a capacității de muncă și de autoservire. Odată cu emiterea certificatului de încadrare în grad și tipul de dizabilitate, comisia de evaluare are obligația de a elabora programul individual de reabilitare și integrare socială a adultului cu dizabilitate.
În Strategia Națională privind protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități din România în perioada 2006-2013 este definit termenul “adaptarea” societății la persoana cu dizabilitate, potrivit căruia societatea în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrarea persoanelor cu dizabilități, prin adopatrea și implementarea măsurilor adecvate, iar persoana cu dizabilitate trebuie să-și assume obligațiile de cetățean.
Regimul general aplicabil persoanelor cu dizabilități este stabilit prin Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Potrivit art. 2 alin.(1) “Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, și/sau associate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale.“
Legea nr. 448/2006 are un caracter complex, având ca scop să surprindă și să reglementeze diversele aspecte ale vieții, educației, sănătății, încadrării în muncă persoanelor cu dizabilități. În cadrul acestui ansamblu, se regăsesc norme de drept al muncii, de drept al securității sociale, de drept fiscal, de drept administrativ, de drept contravențional.
Guvernul României prin OUG nr.86/2008 a modificat trei articole de bază privind protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități, reglementată prin Legea nr.448/2006, republicată. Legea mai sus menționată, prin Capitolul II, intitulat Drepturile persoanelor cu handicap, la Secțiunea Facilități a prevăzut prin art. 27 alin.(1) posibilitatea achiziționării unui singur mijloc de transport și adaptarea unei locuințe conform nevoilor individuale de acces a persoanelor cu dizabilități cu un credit a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat, cu condiția plății la scadență a ratelor creditului.
Beneficiarii acestei facilități sunt:persoanele adulte cu handicap grav și accentuat, precum și familia sau persoana care are în îngrijire cel puțin un copil cu handicap grav sau accentuat.
Coordonarea sistemului de protecție socială a persoanelor cu dizabilități este asigurată de Organizația Națională a persoanelor cu Handicap din România (ONPHR), organ al administrației centrale aflată în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
3.4.Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (CIF) – un instrument de dezvoltare a politicii de protecție socială
CIF aparține „familiei” de clasificări internaționale alcătuite de OMS pentru a fi aplicate la diverse aspecte legate de sănătate.
Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (CIF – 2001) a fost aprobată și adoptată în cadrul celei de-a 25-a sesiuni generale a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). CIF-2001 reprezintă o oportunitate metodologică pentru schimbare; implementarea ei în România răspunde nu numai unor deziderate teoretice, ci și unora pragmatice, referitoare la politicile sociale și la personalizarea serviciilor pentru persoanele cu dizabilități.
CIF – 2001 este un model multidimensional, dinamic și interactiv (persoană – mediu) care evidențiază nivelul de ansamblu al persoanei cu dizabilități, în funcție de factorii personali care trebuie incluși categoric în clasificare, de factorii de context psiho-social, depășind tendințele reducționiste (medicale, psihologice sau sociale).
Dacă variantele anterioare ale CIF propuneau un model construit pe ideea de dizabilitate personală, noua variantă propune un model constructiv, focalizat pe abilitatea persoanei, pe ceea ce are ea valid și funcțional. CIF pune noțiunile de „sănătate“ și „dizabilitate“ într-o nouă lumină și într-un nou raport de complementaritate, constituindu-se într-o „scală comună pentru sănătate și dizabilitate“, aceasta din urmă fiind interpretată ca o „experiență umană universală“, care justifică principiul actual al egalizării șanselor pentru persoanele cu dizabilități.
CIF este un instrument de evaluare, operativ, care permite încadrarea persoanelor cu dizabilități fizice, senzoriale, mentale și psihice într-un grad de handicap, nu numai pe baza unor criterii medicale, ci și a unora psihologice și psiho-sociale, suficient de relevante, pentru a decela gradul de afectare structural-funcțională, a activității și participării, a capacității și a performanței. Pe baza cunoașterii științifice corecte, obiective, complete, multidimensionale și unitare a persoanelor cu dizabilități, se pot institui măsuri de protecție și de integrare în viața socio-profesională.
4. Procesul de adaptare la dizabilitate: de la individual la social
4.1. Caracteristicile persoanei – rolul lor în procesul de adaptare la dizabilitate
Autori citați de de Robertson (1992) ca Moos și Schaefer (1984) au opinii similare privind factorii de personalitate care joacă un rol important în procesul de adaptare la dizabilitate.
Vârsta și ciclul vieții
Moos și Schaefer (1984) consideră că momentul din cadrul ciclului de viață în care survine o boală sau o stare defectuasă este încărcat de o semnificație particulară. Fiecare dintre principalele secvențe ale “liniei vieții” sunt caracterizate prin nevoi umane și sarcini de adaptare specifice. Aceștia consideră că vârsta medie reprezintă cea mai vulnerabilă perioadă în cazul ambelor sexe, întrucât în acest interval există un surplus de stress din cauza existenței altor procese de tranziție care țin de modificările ce apar în sfera sexualității, a rolurilor îndeplinite în cadrul familiei și pe plan profesional.
Personalitatea
Pasivitatea și dependența dictată de împrejurări – ca o consecință a stării defectuase sau a modului de relaționare a anturajului – reprezintă o problemă pentru persoanele asertive și independente. (Robertson,1992). În cazul unei dizabilități voința de a trăi este puternic asociată cu nevoia de a fi liber, de a controla propriul destin. Totodată, dacă există convingerea capacității influențării unei situații, atunci această situație este percepută ca fiind mai puțin amenințătoare, iar reacțiile negative apar cu o mai mică probabilitate, decât atunci când unei situații îi este atașată ideea incapacității influențării acesteia.
Mediul cultural
Datele lui Vargo și Smith (Robertson, 1992) demonstrează că persoanele care vizibil sunt diferite de majoritatea semenilor lor, sunt acceptate în mai mare măsură în culturile puternic industrializate decât în alte culturi. Una din sursele neacceptării acestor persoane își are rădăcinile în cultura iudeo-creștină care consideră că tulburările fizice și mentale sunt rezultatul pedepsei divinității pentru păcatele comise în trecut. Cu această concepție contrastează credința care acceptă dizabilitatea drept rezultatul unui accident nefericit sau drept întorsătură nefericită a soartei (Robertson, 1992) sau chiar semnul de “a fi ales”.
Valori, atitudini
Deoarece cele mai multe persoane cu dizabilități aderă la aceleași atitudini, prejudecăți și stereotipii ca majoritatea membrilor societății din care fac parte, multe dintre obstacolele pe care aceștia le întâlnesc pe calea readaptării sunt produsele acestora. (Vargo, 1992). Sistemul de valori, principiile după care își condce cineva viața, stilul relațiilor interpresonale, altruismul, competența, controlul, autoeficacitatea, autoprotecția sunt elemente care contribuie la măsura vulenrabilității persoanei.
Răspunsurile coping
Copingul eficient implică utilizarea unei palete largi de strategii în funcție de cerințele situației Brammer și Ambrego (Robertson, 1992) au realizat o taxonomie a strategiilor de coping care sunt eficiente în procesul de adaptare la deficiență. Pe baza cercetărilor empirice, autorii deosebesc cinci categorii de abilități:
abilități care privesc perceperea și răspunsul la situația problematică: permit personei să devină conștientă asupra modului cum gândește, simte și se comportă în momentul confruntării cu problema. Mai precis, ele se referă la modul de evaluare și acceptare a problemei și la capacitatea de a identifica și de a exprima cu acuratețe influența sentimentelor asupra perceperii situației și de a inhiba atât pasivitatea cât și impulsivitatea.
evaluarea, construirea și utilizarea suportului social: implică din partea persoanei abilitatea de a-și identifica propriile necesități emoționale, reperarea acelor persoane din jur care pot oferi acest tip de suport și conservarea, întărirea relațiilor interpersonale pozitive.
evaluarea, dezvoltarea, utilizarea sistemului de suport propriu: se referă la capacitatea de a rerestructura atitudinea autocritică, de a dezvolta o atitudine suportivă și tolerantă față de sine.
abilități care fac posibilă reducerea tensiunii psihice de exemplu prin autorelaxare, exprimarea verbală a sentimentelor.
planificarea și implementarea schimbărilor legate de orientarea spre scopuri, luarea de decizii, rezolvarea de probleme.
4.2. Mecanisme de adaptare inadecvate
Vargo (1992) ne vobește despre următoarele convingeri autodestructive: atrage atenția asupra a zece gînduri autodestructive, de natură intra și interpersonale pe care le consideră comune persoanelor cu dizabilități. Mai jos voi enumera cîteva dintre acestea. Autorul propune utilizarea strategiilor cognitiv-comportamentale în vederea punerii de către beneficiari sub semnul întrebării valorea de adevăr și înlocuirea acestora cu convingeri adaptative.
“Dizabilitatea mea este o pedeapsă”- Identificat de Wright (Vargo 1992) acest gând adeseori este însoțit de sentimente de vinovăție, remușcare și de gândul de a fi păcătuit. Părerea lui Vargo este că în anumite cazuri strategia intervenției poate fi axarea pe absența dovezii potrivit căreia dizabilitatea este pedeapsa pentru un păcat.
“Toate dificultățile mele sunt cauzate de dizabilitatea mea”- Aceasta înseamnă indirect “dacă dizabilitatea nu ar fi, nu ar exista problema”. Se poate urmări acceptarea acelor aspecte ale vieții care nu pot fi schimbate, acceptarea propriei responsabilități și evitarea derivării din faptul dizabilității a acelor probleme a căror cauză trebuie căutate în alte dimensiuni.
“A cere ajutor este un semn al slăbiciunii personale”- Apariția acestui tip de gânduri este facilitată de o concepție pe care persoanele din cultura ocidentală o întâlnesc de timpuriu – echivalența dintre dependență și inferioritate. În acest caz intervenția se va centra pe explorarea acelor aspecte care cu adevărat fac valoroasă o persoană indiferent de dizabilitate, dependență.
“Sunt mai puțin valoroasă ca persoană deoarece nu am corpul valid”- Concepția a fost identificată tot de Wright (1983, p.55). În acest caz se urmăresc calitățile și țelurile persoanei pentru a face posibilă desprinderea acelei concluzii în decursul muncii terapeutice care infirmă acest gând puternic autodestructiv.
“Este imposibil pentru o persoană cu dizabilități să fie fericită ”- Bensira (Vargo, 1992) a arătat că reacția persoanei la dizabilitate, gradul de adaptare la aceasta, nu este determinată de limitările fizice în sine, ci de ceea ce persoanele în cauză își spun lor înșiși despre propria dizabilitate în cadrul dialogului intern cu propria persoană. Intervenția se poate axa pe identificarea, verbalizarea și reformularea etichetelor atașate suferinței.
“Nimeni nu poate înțelege ceea ce simt eu”- Vargo (1992) cred că acest gând autodestructiv are două componente care în dialogul intern al persoanei sună astfel:
”este imposibil pentru toți să înțeleagă ce înseamnă pentru mine să trăiesc cu dizabilitatea mea”, “oamenii trebuie să mă înțeleagă și să mă accepte”
În opinia autorului, este imposibil ca cineva să trăiască experențial ceea ce înseamnă dizabilitatea pentru o persoană, dar nu și imposibil să înțeleagă trăirile persoanei. Profesional, specialistul are la îndemână acele tehnici prin care poate oferi clientului său trăirea înțelegerii situației în care se află, trăirea sentimentului că nu este singur și cineva îl poate înțelege cu adevărat.
“Este imposibil ca viața mea să fie împlinită”- Contrar acestei credințe, viața dusă cu o dizabilitate poate crea oportunitatea apariției unor întrebări și răspunsuri esențiale, cum ar fi: condiția de muritor, sensul vieții, relevanța frumuseții fizice și psihice relativ la valoarea omului.
Un alt element extrem de important al procesului de recuperare o reprezintă viziunea beneficiarului asupra acestui proces, care este diferită de viziunea specialiștilor care asigură serviciile.
4.3. Ambiguitatea atribuțională
Major și Crocker (1993, p.345) au fost preocupați de trăirea subiectivă a persoanelor stigmatizate, de consecințele asupra cognițiilor, afectivității, motivației și a relațiilor interpersonale.
Autorii pleacă de la prezumția potrivit căreia convingerile pe care persoanele stigmatizate le au despre stigma lor, conștientizarea de către aceștia a prejudecăților, stereotipiilor atașate stigmei, credințele lor referitoare la conținutul acestor prejudecăți și în special atribuțiile pe care le fac referitoare la modul în care sunt tratați cei valizi, au consecințe importante la nivel afectiv, motivațional și relațional. Major și Crocker (1993) afirmă că persoanele stigmatizate se confruntă cu o stare de ambiguitate atribuțională relativă la cauzele comportamentului altora față de ei.
Ambiguitatea atribuțională apare din cauza faptului că în cadrul interacțiunii dintre persoane stigmatizate și nestigmatizate, comportamentul celor din urmă poate fi determinat de calitățile personale și comportamentul persoanei stigmatizate sau de stereotipiile, prejudecățile atașate stigmei.
Datele studiilor empirice evidențiază rolul central pe care stigma o joacă în modul în care persoanele afectate de aceasta își construiesc lumea socială. Persoanele stigmatizate adeseori cred că stigma lor afectează comportamentul tuturor celor cu care intră în acțiune (Goffman citat de Major și Crocker, 1993).
Date experimentale demonstrează că persoanele care sunt conștiente de particularitățile lor care pot fi ținta stereotipiilor negative, pot uneori interpreta eronat manierismul, comentariile, comportamentul celorlalți, și le pot atribui stigmei. Adeseori această interpretare este îndreptățită. Suspiciunea poate plana atât asupra feed-backului pozitiv cât și a celui negativ. În ambele situații cauza poate fi atribuită atât caracteristicilor personale cât și stigmatizării.
Discriminarea negativă apare adeseori atât la nivelul interpersonal cât și economic.
Nu întotdeauna apare predominant atitudinea negativă, raportarea poate fi saturată de ambiguitate, ca de exemplu în cazul persoanelor care se confruntă cu deficiențe fizice. Specialiștii arată că alături de sentimente de repulsie și de dezgust apare grija și îngrijorarea.
Feed-backul pozitiv poate fi și mai complex din punctul de vedere al ambiguității atribuționale întrucât apare în ciuda sau din cauza stigmei. Nesiguranța apare în jurul întrebării dacă raportarea pozitivă a persoanei afectate de deficiență apare din cauza sentimentelor de milă, compasiune trezite în semenii din jurul lor datorită deficienței.
4.3.1. Consecințele ambiguității atribuționale asupra strategiilor de interacțiune socială a persoanelor stigmatizate
Există variate strategii de interacțiune socială prin care se urmărește atenuarea consecințelor negative ale stigmei:
– evitarea situațiilor în care există șanse ca să apară dezavantajarea lor din cauza stigmei
– afilierea selectivă cu persoane care impart aceeași stigmă
– dezvăluirea sau mascarea particularității, a deficienței
– producerea de simptome (anxietate, timiditate) în vederea evitării eșecului
Cercetările lui Klerk (Major și Crocker, 1993) arată că persoanele care au particularități, deficiențe care se pot tăinui se pot aștepta și pot avea experiențe interpersonale mai satisfăcătoare, decât persoanele care nu pot masca stigma. Există însă cercetători care sunt de părere că persoanele care aveau convingerea că partenerul lor de interacțiune este conștient de deficiența lor, au avut un comportament mult mai puțin competent (s-au confruntat cu mai multă tensiune și astfel au îndepărtat partenerul), spre deosebire de cei care au crezut că particularitatea lor nu este cunoscută. Totodată o serie de autori susțin că particularitățile vizibile sunt preferabile celor invizibile.
Persoanele care anticipează o performanță mai puțin satisfăcătoare, preferă uneori să dezvăluie stigma, riscând rejecția, cu scopul de a evita deznodământul defavorabil datorat particularității invizibile.
4.3.2.Consecințele ambiguității atribuționale asupra motivației persoanelor stigmatizate
În condițiile suspectării apariției feed-backului pozitiv ca urmare a deficienței (atribuție externalizată) și nu a caracteristicilor personale (atribuție internalizată) apare o vulnerabilitate față de cogniții și comportamente puse în deserviciul eului (self-handicapping). În condițiile ambiguității atribuționale sau a anxietății legat de eșec, persoanele își pot periclita, submina performanțele pentru a putea evita riscul atribuirii interne a eșecului propriilor incapacități.
În condițiile atribuirii feed-backului negativ condițiilor externe (prejudecății), poate să apară sentimentul de lipsă de control, de neajutorare, poate să apară convingerea că depunerea unui efort mai considerabil nu trebuie să fie urmat de rezultate mai bune. Atribuirea externă a raportării positive (milă, compasiune) are consecințe similare în ceea ce privește subminarea motivației.
4.3.3. Consecințele ambiguității atribuționale asupra afectivității și autoevaluării persoanelor stigmatizate
Atribuirea feed-backului negativ unor cauze externe, prejudecății, stigmei, poate avea un efect protector asupra persoanei în cauză, în comparație cu atribuția internalizată, care privește propriile capacități, trăsături, particularități. Totodată, atribuirea cauzelor raportării negative la prejudecată, chiar dacă nu afectează stima de sine, poate conduce la sentimente de neajutorare și la depresie.
Internalizarea feed-backului pozitiv (se datorează meritului personal că în ciuda prejudecății față de grup, apare raportarea pozitivă) este asociată cu consecințe positive privind emoțiile, sentimentele și creșterea stimei de sine, în timp ce externalizarea acestuia (atribuirea feed-backului pozitiv unor cauze externe, stigmei) se asociază cu emoții negative și scăderea stimei de sine.
4.4. Caracteristicile mediului – factori determinanți ai adaptării la deficiență
mediul fizic include factori ca dimensiunile și natura spațiului personal, parametrii estetici ai acestuia, existența sau inexistența la domiciliu a ajustărilor necesare persoanelor cu nevoi speciale pentru a face posibilă și a facilita desfășurarea activităților cotidiene, gradul accesibilității locurilor publice.
mediul psihosocial prezintă sistemul relațiilor interpersonale: familia, prietenii, mica, comunitate, personalul din instituții, societatea.
Dupa Gottlieb (Robertson, 1992) suportul social înseamnă sfaturi, informații verbale sau neverbale, diferite mijloace sau ajutor direct oferite de catre persoane apropiate, sprijinul constând uneori în simpla lor prezență.practic suportul social se reduce la preocuparea genuină față de starea subiectivă de bine a persoanei căreia îi este destinată și la disponibilitatea unor oameni și resurse în momentele în care este nevoie de acestea. Rolul suportului social este acela de a integra social individul, de a-i crește stima de sine, de a-l ajuta să aibă încredere în oameni și de a se simți în siguranță. Unii teoreticieni leagă suportul social de modul de percepere a lumii sociale proprii individului sau de deprinderile și competența socială a individului, în timp ce alții îl consideră o caracteristică a unor rețele sau comunități, și nu a indivizilor.
Robertson (1992) susține că, dacă persoana cu dizabilitate primește prea multă atenție, resursele celor din jur scad cu timpul și, gradat, pot apărea simptomele unor boli cronice, frustrare, conflictele interpersonale. Cei care sunt apropiați de persoana cu dizabilitate pot influența în foarte mare măsură procesul de reabilitare, de adaptare a acestuia. Familia, prietenii pot fi supraprotectivi, fapt ce poate interfera cu dorința de autonomie, de control a persoanei cu dizabilitate, poate conduce la apariția sentimentelor de culpabilitate, de povară, lipsă de sens și neajutorare.Se impune învățarea de către persoana cu dizabilități a acelor modalități prin care poate oferi suport anturajului său.
Sunt autori care atrag atenția asupra caracterului relativ al perceperii cantității și calității suportului social de către beneficiarii acestuia. Deși percepția suportului social reprezintă o caracteristică relativ stabilă a individului, anumite circumstanțe neobișnuite, cum este starea de dizabilitate, pot conduce la o percepție negativă a acestuia și chiar la îndepărtarea acelora care îl pot oferi.
4.5.Viața socială a persoanelor cu dizabilități
Într-o societate și o cultură adaptate la consum, identitățile sunt produse și controlate în și prin consum și practici de petrecere a timpului liber, în sine.
Cum se raportează acest lucru la persoanele cu dizabilități? În medie, aceștia au mai mult timp liber iar acest fapt se explică prin procentul relativ ridicat al șomajului în cadrul acestui segment de populație. În plus, acest “timp liber” este redus în mod semnificativ deoarece persoanelor cu nevoi speciale le ia mai mult timp pentru a îndeplini sarcini casnice și activități domestice cum ar fi spălatul rufelor, gătitul si servirea mesei. Există probleme specifice în ceea ce îi privește pe cei ce au nevoie de sprijinul profesionist al unui asistent personal sau al altor persoane pentru a duce la bun sfârșit sarcinile zilnice.
Lipsa de resurse materiale reprezintă, de asemenea, o piedică semnificativă în alegerea unei activități sau a nivelului de implicare. Există, de asemenea și costuri suplimentare legate de ieșitul în aer liber. În consecință, timpul liber al persoanelor cu dizabilități poate deveni o sursă de frustrări, deoarece li se refuză pur și simplu oportunitățile de a face ceea ce vor. Aceasta este situația celor care nu au un loc de muncă, din moment ce ei au un cerc mult mai restrâns de contacte sociale. Acest fapt accentuează separarea socială dintre persoanele valide și cele cu nevoi speciale.
Socializarea cu prietenii este tot o chestiune problematică prin limita accesibilizării spațiului. Înafara locuinței, participarea la activități de petrecere a timpului liber este restricționată puternic de către inaccesibilitatea spațiului fizic, incluzându-se aici locații ca cinema, teatru sau bazine de înot. Transportul este un alt factor de constrângere pentru cei ce depind de sisteme specializate.
Din păcate, persoana cu dizabilitate trebuie să adopte o poziție de vulnerabilitate în raport cu specialiștii, în sensul că, pentru a avea acces la beneficii, sunt nevoite să identifice singure faptul că sunt fragile, inapte, stigmatizate și să se supună unor ritualuri umilitoare de expertizare, ceea ce se înscrie în caracteristicile unei “culturi a victimei”.
Un asemnea punct de vedere confirmă faptul că “valoarea socială acordată persoanelor cu dizabilități este reflectată de valoarea socială acordată celor care le furnizează servicii. Mai mult, lipsa de recunoaștere socială și de suport reîntărește nivelul redus al stimei de sine, internalizarea opresiunii și dorința de a plasa propriile dificultăți psihologice în exterior“ (Marks, 1999, p.110)
Se poate spune că acest gen de viziune îngustă referitoare la rolurile asistentului social se bazează pe concepția că protecția persoanelor cu dizabilități ar fi echivalentă cu administrarea unor beneficii categoriale, specialiștii având doar misiunea de a examina cazurile, pentru a decide dacă acestea pot primi sau nu anumite ajutoare standardizate.
Un alt factor ce afectează petrecerea timpului liber a persoanelor cu deficiențe îl reprezintă acordarea de facilități de către autoritățile locale identificate ca centre de zi, cluburi sociale prin serviciile pe care le acordă implică lecturari, jocuri, ieșiri si alte facilități recreaționale“.
Motivele ce duc la frecventare sunt, adesea, negative: pentru unii, e o ocazie de a scăpa de izolarea socială de acasă; alții sunt îndemnați să participe ca parte a “reabilitării” lor; sau reprezintă o alternativă principală pentru cei care se află în incapacitatea de a obține un loc de muncă platit. Cu toate acestea, centrele de zi facilitează creșterea stimei de sine și construirea unei identități colective. ( Barnes, 2002:44).
Tinerii cu nevoi speciale sunt angajați mai mult timp în activități pasive, solitare , cum ar fi vizionare tv sau ascultare de muzică. De asemenea, aceștia sunt mai puțin dispuși să își viziteze prietenii, socializează mult mai mult cu membrii familiei, acest lucru evidențiind separarea lor relativă față de grupul de egali. Izolarea socială și lipsa relațiilor sociale sunt extrem de evidente în rândul tinerilor deoarece grupul lor de egali își caută contacte sociale înafara locuinței. În general, realitatea dizabilității este “greu de confruntat pentru prieteni” (Morris, 1999:105).
În mod egal, plecatul într-o vizită la prieteni necesită o planificare atentă, având ca rezultat reducerea semnificativă a spontaneității și alegerii. Acesta este un aspect problematic particular, persoanele cu dizabilități având nevoie de sprijin personal din partea celorlalți (Oliver si colab., 1996).
Un alt aspect semnificativ al vieții sociale este cel legat de explorarea sentimentelor sexuale și viață personală. Acest domeniu este unul “închis”, în mod particular (Shakespeare si colab., 1996). Persoanele cu dizabilități tinere nu sunt văzute drept potențiali parteneri de către egalii lor valizi: “Eram prietenul pe care se puteau baza deoarece sexualitatea mea era refuzată de ambele sexe.” Multe persoane cu dizabilități se simt neglijate, ca nefiind considerate atractive de către ceilalți din cauza deficienței lor. Se presupune că persoanele cu dizabilități nu au nevoi sau dorințe sexuale.
Antagonismul venit din partea celor cu deficiențe în privința întemeierii unei familii, obsesia legată de “frumusețea corporală, toate întăresc temerile și nesiguranța trăite de persoanele cu anumite deficiențe, care sunt percepute ca asexuale.“ Sexualitatea este, adesea, sursa celei mai profunde apăsări” iar aceste trăiri sunt alimentate de către ceilalți membri ai familiei care își consideră ruda cu dizabilitate un copil, indiferent de vârstă și descurajează relațiile sexuale”.
5 Cercetare privind particularitațile procesului de integrare socială a persoanelor cu dizabilități
5.1 Obiectuvil cercetării
Am întreprins cercetarea de față pentru a identifica problemele pe care le întâmpină persoanele cu dizabilități în proceusl de adaptare atât la dizabilitate, cât și la mediul social.
În acest sens metodele pentru care am optat în culegerea de informații sunt de natura calitativă și cantitativă care s-au concretizat în chestionare, ghid de interviu și analiza documentelor. Am optat pentru aceste mijloace întrucât chestionarul, ca instrument al anchetei sociologice îmi permite în explorarea datelor pe un perimetru mai larg, ghidul de interviu îmi permite abordarea unor subiecte mai delicate și deschiderea de discuții libere, iar analiza documentelor îmi permite sondarea in profunzime a unor aspecte de date factuale, cantitative și calitative, pentru o evaluare optimă a rezultatelor programului ales.
5.2 Scopul cercetării
Scopul cercetării constă în surprinderea percepției persoanelor cu dizabilități vis-a-vis de barierele pe care le întâmpină în procesul de integrare socială, considerat drept un proces complex de adaptare atât la propria dizabilitate cât și la mediul social.
5.3 Formularea ipotezelor și enunțarea obiectivelor
În formularea ipotezelor am pornit de la observațiile de ordin teoretic și practic care atestă faptul că prezența unei disfuncționalități de natură biologică, fizică, meidcală, ridică probleme accentuate în ceea ce privește integrarea socială a acestui segment social.
5.3.1 Ipoteze
Persoanele cu dizabilitate somatică (deficiență psihică) nu sunt mai integrate social decât cele care au un handicap fizic (deficiență de vedere).
Persoanele cu dizabilități preferă activități solitare în locul celor colective.
Tipul dizabilității este un indicator care influențează în mare măsură natura dificultăților întâmpinate de persoana cu dizabilitate în procesul de integrare socială
Atitudinea față de implicarea în viața socială depinde uneori de tipul dizabilității
5.3.2 Obiective generale
Identificarea diferențelor privind mecanismele de adaptare la dizabilitate și la mediul social a persdoanelor care suferă de o dizabilitate fizică (vizuală) și a celor care suferă de o dizabilitate somatică (deficiență psihică)
5.3.3 Obiective specifice
Identificarea trăsăturilor dominante ale lotului cercetat (stimă de sine)
Analiza accesului și participării la diverse activități recreative a persoanelor cu dizabilități
Analiza facilităților legislative privind integrarea socială a persoanelor cu dizabilități
Analiza percepțiilor persoanelor cu dizabilități referitoare la integrarea / neintegrarea socială
Analiza istuației sociale a persoanelor cu dizabilități
5.4 Populația cercetării
În scopul explorării percepțiilor și dificultăților reale ale persoanelor cu dizabilități vis-a-vis de integrarea socială a acestora am localizat câteva centre cu specific în îngrijirea și protecția persoanelor cu dizabilități printre care amintim
Asociația Providența Cluj
Asociaía Nevăzătorilor din România “Filiala Cluj”
Direcía Generală de Asistență socială și Protecíța Copilului Cluj (DGASPC)
Aplicarea chestionarului se va realiza în mod aleator pe un număr de 62 de persoane cu dizabilități. Criteriul de selecție este vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani și încadrarea în cele trei grade de handicap (I-grav, II-accentuat, III-mediu). Am ales acest segment de vîrstă pentru a observa dificultățile pe care le întâmpină persoana cu dizabilitate în momentul încercării de a-și găsi locul în societate.
Una dintre limitele cercetării de tață va fi reprezentată pe de o parte de limitarea în sine a populației de cercetare ținând cont de faptul că majoritatea persoanelor care suferă de o boală psihică se ascund în umbra bolii lor. Cu taote acestea consider că am drept atu calitatea de voluntar în cadrul asociației Providența din cluj-Napoca și calitatea de membru al Asociației de nevăzători Filiala Cluj ce îmi înlesnește munca de cercetare, dar și activitatea de intervenție prin încrederea acordată de către aceștia având la bază relația de colaborare deja existentă.
5.5 Metodologia cercetării
Toate cercetările pornesc de la o problemă de cercetare. Aceasta reprezintă uneori un “…domeniu de ignoranță faptică: putem pur și simplu să ne înbunătățim cunoștiințele despre anumite instituții procese sociale sau strategie culturală”
Un cercetător ar putea pune în direcția acțiunii tematice a acestei lucrări întrebări de genul: Care este gradul de integrare socială al persoanelor cu dizabilități din comunitatea clujeană?, din perspectiva persoanelor cu dizabilități, legislația în viguare răspunde la noile cerințe pe care le impune societatea contemporană în privința integrării socio-profesionale a acestora?
După identificarea problemei, următoarea etapă a procesului de cercetare constă de obicei în revizuirea dovezilor disponibile în teren. În contextul lucrării de față voi identifica drept metode adecvate: chestionarul, interviul și observația participativă, care pot surprinde la un nivel cât mai obiectiv problema de cercetare.
5.5.1. Ancheta sociologică indirectă prin autoadministrarea chestionarului semistructurat
“Relația de comunicare specifică anchetei este puternic asimetrică, în sensul că cercetătorul formulează și adresează o serie de întrebări la care așteaptă răspuns din partea subiecților chestionați .Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că numărul și formularea întrebărilor precum și efectivul de persoane cărora li se adresează aceste întrebări sunt stabilite clar de la bun început și nu sunt permise decât arareori abateri de la schema de realizare a anchetei.“
5.5.2. Prezentarea chestionarului (anexa 1):
Urmărind aspectele enuntațe mai sus, am structurat chestionarul pe câteva dimensiuni, fiecărei dimensiuni îi corespund câțiva itemi specifici. Astfel, tipurile de întrebări pe care le-am utilizat au fost:
întrebările introductive, care mi-au permis să “încălzesc “ atmosfera, să ofer subiectului sentimentul de încredere în mine și în el însuși;
întrebările de trecere sau de tampon, ce au avut ca scop marcarea în structura chestionarului apariției unei grupe de întrebări referitoare la o altă problemă. Prin aceste întrebări se stabilește cadrul de referință pentru răspunsuri și se încearcă a se motiva aceste răspunsuri;
întrebările filtru ce au ca funcție stoparea trecerii unor categorii de subiecți la întrebările succesive, reprezentând în același timp un control al calității răspunsurilor; ele fiind opuse întrebărilor de trecere;
întrebările bifurcate care separă sensurile pro și contra din răspunsurile subiecților, dar spre deosebire de întrebările filtru nu opresc subiectul de a urma succesiunea întrebărilor și nici nu califică răspunsurile date;
întrebările de identificare care mi-au servit la analiza răspunsurilor din chestionar. Acest tip de întrebări, privind sexul, vârsta, nivelul de scolarizare, situația profesională le-am atașat în finalul chestionarului.
5.5.3. Prezentarea ghidului de inteviu pentru persoanele cu dizabilitate (anexa 2 ):
În scopul montării unor date obișnuite în urma aplicării chestionarelor am utilizat interviul semistructurat care a avut loc cu două persoane cu dizabilitate. Am optat pentru acest al doilea mijloc, ghidul de interviu, datorită avantajelor pe care le însumează permițându-mi să ating puncte nevralgice al temei cercetate.
răspunsurile complete din partea personelor cu dizabilitate dau un cadru mai puțin dirijat;
flexibilitatea în comunicare a persoanei cu dizabilitate cu privire la temele abordate – sentimente, percepții, problemele legate de integrarea socioprofesională;
detaliile și varietatea informațiilor din partea persoanei cu dizabilitate.
Ghidul de interviu a fost conceput și desfășurat după următorii pași:
formularea și analiza problemei sociale cercetate – Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități. Procesul de adaptare la dizabilitate și la mediul social;
concepere și structurare astfel încât să corespundă cu aspectele cheie ale temei cercetate;
introducerea în cadrul ghidului de interviu a unor întrebări cu caracter deschis, semideschis, închis. Aceste tipuri de întrebări permit sondarea unei zone subiective a persoanei cu dizabilitate, percepția vis-a-vis de dificultatea găsirii unui loc de muncă, opțiuni luate în considerare pentru depășirea problemelor întâmpinate în procesul integrării socio-profesionale;
intervievarea propriu-zisă.
Ghidul de interviu pentru persoanele cu dizabilitate a fost semistructurat pe următorii itemi:
date factuale (stare civilă,nivelul de educație, participare la viața socială);
percepția persoanei cu dizabilitate vis-a-vis de participarea sa la viața socială (atitudini, implicații, dificultăți întâmpinate în procesul de integrare, etc;)
percepția persoanei cu dizabilitate cu referire la modul în care legislația sprijină integrarea socială a acestora.
Odată cu aplicarea chestionarului și ghidului de interviu am utilizat și metoda observației, întrucât aceasta mi-a permis să văd comportamentul respondentului, surprinzând multitudinea factorilor care determină și condiționează acțiunile și reacțiile umane. Am putut surprinde pe acestă cale comportamentul non-verbal (mimica feței, limbajul corpului, tonalitatea vocii), iar prin comportamentul verbal, am observat receptivitatea informațională a persoanei și participarea acesteia la conversație (implicat, receptiv, absent), deschiderea spre anumite subiecte ale discuției sau evitarea acestora.
5.6. Rezultatele cercetării
5.6.1. Date statistice privind persoanele cu dizabilități din Cluj-Napoca
Singura sursa oficială la momentul actual de date privind numărul persoanelor cu dizabilități este Organizația Națională a Persoanelor cu Handicap din România. Conform statisticilor ONPHR la 31 Martie 2012,numărul persoanelor cu dizabilități din România era de 687,596, dintre care 60,353 (8,8%) copii și 627,243 adulți (91,2%) Ponderea persoanelor cu handicap este de 3,06% din totalul populației județului Cluj și 3,44% din totalul populației țării.
La nivelul municipiului Cluj-Napoca există 21.204 persoane cu dizabilitate, 19.279 – adulți și 1.925 – copii.
5.6.2. Populația cuprinsă în cercetare. Totalul populației cuprinsă în cercetare este de 62 de respondenți cu dizabilitate, încadrați în gradele I, II, III de handicap, din care 34 au deficiențe de vedere congenitale și 28 deficiețe psihice.
5.6.3. Caracteristicile lotului :
În funcție de vârstă lotul de subiecți a avut următoarea distribuție:
Tabel nr. 1 Distribuția pe grupe de vârstă a lotului de subiecți
Distribuția lotului pe sexe indică o rată mai mare a persoanelor care suferă de deficiență de vedere, 54,7%, decât a celor care au o deficiență psihică, 45,1%; în categoria din urmă persoanele sunt, preponderent, de sex feminin, 38,7%.
Tabel nr. 2 Repartizarea în funcție de gen și de diagnostic a persoanelor din lotul de cercetare
Ținând cont de faptul că deficiența de vedere este o afecțiune preponderant congenitală iar, deficiența psihică este o afecțiune somatică ce poate apărea la orice vârstă, rezultatele sunt conforme cu acest fapt. Astfel, în 54,8% din cazuri afecțiunea a avut loc la naștere, 25,8% în copilărie, 12,9% în adolescență iar în perioada adultă 6,5%.
Distribuția lotului în funcție de situația de locuit confirmă ipoteza potrivit căreia persoanele cu dizabilități nu părăsesc locuința părinților, fiind unul dintre aspectele dependenței acestui segment social. În consecință, indicatorul grafic arată că din totalul lotului de cercetare de 62 persoane, numărul persoanelor cu dizabilități care locuiesc singure este aproape inexistent (două persoane), majoritatea locuiesc cu părinții (36 persoane) iar cu partenerul locuiesc doar 14 persoane.
Tabel nr.3 Distribuția lotului în funcție de condițiile în care locuiesc
În ceea ce privește starea civilă, persoanele cu dizabilitate sunt în proporție de peste 80% necăsătorite iar cauzele acestei stări de fapt pot fi identificate în reticența/teama prezentă de ambele părți. Persoanele cu dizabilități tinere nu sunt văzute drept potențiali parteneri de către egalii lor valizi. Multe persoane cu dizabilități se simt neglijate, nefiind considerate atractive de către ceilalți din cauza deficienței lor. Se presupune că persoanele cu dizabilități nu au nevoi sau dorințe sexuale.
Tabel nr. 4 Distribuția lotului în funcție de starea civilă
Distribuția lotului pe nivele de instruire relevă faptul că, în cadrul lotului de respondenți, predomină cei cu studii superioare, un rezultat surprinzător știut fiind faptul că persoanele cu dizabilități au acces limitat la sistemul de învățământ.
Tabel nr. 5 Distribuția lotului pe nivele de instruire
În funcție de numărul celor care au urmat un învățământ normal/special observăm că din cei 62 de respondenți doar 6 dintre ei au urmat o forma de învățământ specială. Dintre aceștia doi au absolvit școala generală specială, respectiv școala profesională specială – 4 persoane. Urmând o formă de învățământ specială șansele persoanelor cu dizabilitate în obținerea unui loc de muncă sunt simțitor reduse, întrucât dezvoltarea lor personală și socială cunoaște carențe în planul cognițiilor și al emoțiilor care au un rol decisiv în raționalizarea și construirea de strategii rezolutive necesare situației în care acestea se află.
Un indicator relevant al integrării sociale îl reprezintă obținerea unui loc de muncă. 71% dintre subiecții chestionați sunt încadrați în muncă. Este de remarcat că acesta este un rezultat surpinzător având în vedere că, în plan general, statistica oficială a persoanelor cu dizabilități încadrate în muncă relevă procente cu mult inferioare celor de față. Explicația acestei stări de fapt este că majoritatea respondenților s-au declarat drept încadrați în muncă deși nu au încheiat un contract de muncă.
Figura nr.1 – Încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități
Întrebate de câte ori au încercat să găsească un loc de muncă, acestea au răspuns în proporție de 29 % o dată, 16 % au încercat de maxim 3 ori, 26 % de peste 3 ori, 9,7% niciodată iar 19,4 nu au răspuns. (anexa 8, table 6) Criteriile acceptării au fost evaluate de persoanele cu dizabilități: pregătirea profesională – 16,1%, experiența – 9,7%, deschiderea -9,7%, fără motivație – 16,1%, randamentul – 6,5%, nu știu – 29,0%, nu au răspuns – 12,9%.(anexa 8, fig.2)
Figura nr.2 – Statutul ocupațional al persoanelor cu dizabilități
Un loc de muncă nu solicită decât o mică parte din ansamblul capacităților umane. Dacă handicapul privește exclusiv capacitățile care nu sunt de nici o utilitate pentru o profesie dată, atunci locul de muncă respectiv nu implică nici o restricție de performanță pentru persoana cu o anumită deficiență fizică. Este important ca prezența unei deficiențe să nu influențeze activitățile individului de a ocupa diferite poziții în spațiul social, asupra pregătirii pentru o profesiune sau o viață activă și ocuparea unui loc de muncă, asupra veniturilor și pozițiilor economice ale persoanei cu dizabilitate și familiei sale.
Figura nr.3- Venitul persoanelor cu dizabilități
Întrebate fiind persoanele cu dizabilități dacă << Deficiența de care suferiți vă impiedică să desfășurați activitatea de zi cu zi?>>, în procent de 29% au răspuns că în mică măsură, 26 % în mare măsură, 16% nu știu, 13% în foarte mică măsură iar 13% deloc. (anexa 8, fig.5). Doar un sfert din totalul populației cercetate a afirmat că a fost nevoită să își întrerupă activitatea din cauza dizabilității, acest rezultat putând avea ca resort refuzul persoanei cu dizabilitate de a recunoaște măsura în care deficiența pe care o are îi limitează participarea la viața socială .
Enunțînd itemul << În ultimele două săptămâni ați fost nevoit să vă întrerupeți activitatea din cauza dizabilității? >> 74,2 % din respondenți au afirmat că nu iar 25,8% -da. (anexa 8, tabel 7)
Cu referire la sentimentele pe care le-au avut în momentul necesității de a întrerupe activitatea din cauza afecțiunii de care suferă, 71% dintre respondenți au preferat să nu răspundă, 12,9% dintre ei au trăit un sentiment de tristețe, 12,9% – de inutilitate iar 3,2% – de resemnare.
Figura nr.4 – Sentimentele trăite de persoana cu dizabilitate
Activitatea de timp liber realizată cu prietenii reprezintă una dintre principalele surse de bucurie și aceasta reduce emoțiile negative ca depresia și anxietatea, care pot avea efecte puternice asupra stării de bine a persoanei. Potențialul de ajutor și suport al prietenilor determină ca evenimentele amenințătoare să fie mai puțin stresante. Un grup suportiv sau o rețea suportivă reprezintă o sursă de putere. Participarea la activități de cooperare, de recreere produce un sens al integrării sociale, acceptarea altora conduce la autoacceptare.
În acest sens s-a urmărit gradul de implicare în relații de bună vecinătate, datele relevă faptul că aproximativ jumătate din lotul studiat se întâlnește 1 dată/2 ori pe săptămână cu vecinii, mai mult de jumătate se întâlnesc zilnic ceea ce vine în sprijinul ideii că persoana cu dizabilitate nu trăiește izolată în locuința sa. În cazul întâlnirilor cu prietenii, frecvența este cu mult mai ridicată indicând existența unor relații suportive puternice. (anexa 8, tabel 8 și 9)
Calitatea de membru al unui ONG a fost confirmată în 71% din cazuri iar participarea la activitățile unei fundații ca factor ce influențează inserția socială a persoanelor cu nevoi speciale este percepută în mod diferit de aceștia. (anexa 8, tabel 10). Astfel, cea mai mare parte dintre persoanele cu dizabilități chestionate (38 %) au afirmat că nu știu, 20% consideră că i-a ajutat în mare măsură, pe 16% nu i-a ajutat deloc apartenența la o fundație iar pe 3% i-a sprijinit în mică măsură.(anexa 8, tabel 11)
Un alt item prin care am putut evidenția barierele pe care persoana cu dizabilitate le întâmpină în procesul de integrare socială este « care sunt dificultățile pe care le întâmpinați în mod frecvent? ». Ceea ce se poate constata, este procentajul ridicat al persoanelor cu dizabilități care se confruntă cu probleme financiare – 48,4%, următorul procentaj ridicat corespunzând prejudecăților – 19,4 %, urmat de dificultați la integrarea pe piața muncii- 16,1%, accesibilizarea – 12,9%, și altele – 3,2%.
Figura nr.5- Dificultățile în calea integrării sociale a persoanelor cu dizabilități
Definind felul în care se simt în contextul confruntării cu o serie de obstacole, 38,7% din persoanele cu dizabilități chestionate se simt discriminate, 22,6%- ignorate, 16,1 %- izolate, 12,9%- acceptate și 9,7%- integrate.
Figura nr.6 – Sentimentele trăite de persoana cu dizabilitate
Privind itemul referitor la evaluarea propriei stări de sănătate, 61% dintre respondenți declară că au o stare de sănătate bună 61,3%, proastă -25,8%, foarte bună-9,7%, 3,2% -nu știu. (anexa 8, tabel 12) Această variabilă dace referire și la perceperea propriei stări de sănătate. Astfel, 51,6 % dintre respondenți sunt nici mulțumiți, nici mulțumiți de aceasta, 29,0%- sunt mulțumiți, iar restul de 19,5 procente se împart în mod egal între cei înscriși pe traiectoria foarte nemulțumit-nemulțumit-foarte mulțumit. (anexa 8, tabel 13).
Din punct de vedere al legislației, persoanele cu dizabilitate consideră că statul se implică prea puțin în sfera problematicii acestora, care prin diversele măsuri adoptate crește gradul de dependență al lor față de instituții sau încurajează dezvoltarea unei vieți sedentare. Plecând de la legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, deși sunt prevăzute anumite măsuri pentru accesul la diverse instituții și măsuri obligatorii pentru integrarea socială a acestora, persoana cu dizabilitate este nevoită să ducă o viață de dependență accentuată, fără ca drepturile ei să fie respectate în totalitate.
Persoanele cu dizabilitate din lotul de cercetare consideră că protecția socială a acestora este puțin susținută, în opinia lor aceasta fiind în proporție de 71%, foarte puțin – 9,7%, 12,9% – deloc și 6,5% – nu știu.
Figura nr.7 – Sprijinul legislației în favoarea persoanei cu dizabilitate
Privind drepturile și obligațiile persoanelor cu dizabilități, reglementate prin lege, dar și protecția lor, aceștia consideră că trebuie să fie identice cu ale restului populației în proporție de 41,9%, diferite – 29,0% și mai multe – 19,4%, în timp ce 9,7% nu își exprimă părerea. (anexa 8, figura 10). Acest lucru indică un mod de percepție asemănător cu al persoanelor «normale»; însă, măsura în care aceste drepturi și obligații sunt respectate, relevă o acțiune a integrării sociale cu caracter pasiv, nu activ.
O altă variabilă utilizată în chestionarul de cercetare a fost << în ce măsură sunteți sau nu de acord cu următoarea afirmație „ Persoanele cu handicap ar trebui să participe direct la procesul de luare a deciziilor care le afectează viața” ? >>. Numărul de răspunsuri ale subiecților la această întrebare este sugestiv. O majoritate de 83 % au răspuns că sunt de acord cu aceasta, 6,5% mai degrabă de acord, 6,5% nu prea de acord iar 3,2% nu știu.
Figura nr.8- Responsabilitatea persoanei cu dizabilitate asupra propriei vieți
Referitor la necesitatea schimbării mentalității din partea unei părți sau a întregii populații, respondenții au considerat în procent de 80,6% că e necesară pentru toată lumea, 16,1% nu știu și 3,2% -pentru cei aflați în poziții decizionale. (anexa 8, tabel 14)
La itemul << care este opinia dumneavoastră în ceea ce privește o campanie socială de sensibilizare a opiniei publice privind problematica persoanelor cu nevoi speciale?>>, 71% dintre respondenți consideră că este absolut necesară iar 29%, nu. (anexa 8, tabel 15)
Mai mult de jumătate din persoanele chestionate și-au exprimat acordul de a participa la o eventuală campanie de acest gen, în timp ce un sfert dintre aceștia au fost indeciși. Persoanele cu dizabilități manifestă interes și disponibilitate față de o campanie socială care să îmbunătățească imaginea acestora s-a formulat itemul << v-ați implica intr-o campanie destinată persoanelor cu nevoi speciale dacă vi s-ar solicita participarea?>>, 61,3% au răspuns pozitiv, 6,5% au răspuns negativ iar 32,3% nu știu. (anexa 8, tabel 16).
5.7. Concluziile cercetării
Persoanele cu dizabilități se integrează, în linii mari, fără diferențiere în funcție de tipul de dizabilitate, în aceeași măsură în societate. Ipoteza potrivit căreia persoanele cu dizablități somatic “invizibil” (deficiente psihice) interiorizează în mai mare măsură mecanisme de adaptare la dizabilitate inadecvate decât cele care au o dizabilitate fizică “vizibilă” (deficiența devedere) nu este confirmată de rezultatele cercetării .
Ipoteza conform căreia persoanele cu dizabilități preferă activitățile solitare, în detrimentul celor în colectivitate este confirmată de rezultatele cercetării. Astfel, activitățile solitare, pasive (vizionare tv, lectura cărți/reviste, utilizare computer/internet) sunt preferate de persoanele cu dizabilități chestionate în procent mai mare de 50% iar cele care implică participarea socială (ieșiri la spectacole, cinematograf, participarea la slujbe religioase sau ieșiri în aer liber) sunt preferate în mai puțin de 20% din cazuri. (anexa 8, tabele 17-22).
Dificultățile întâmpinate de persoanele cu dizabilități sunt, în linii mari, aceleași iar tipul dizabilității nu are o mare influență asupra acestei stări de fapt. Astfel, persoanele cu deficiențe psihice consideră drept cea mai acută problemă cea de natură financiară, în procent de 52% iar cele cu deficiențe de vedere în procent de 42%, prejudecățile sunt apreciate în procent de 23,5% de către cei care au deficiențe psihice, în procent de 14% de către cei cu deficiențe de vedere. Nici ipoteza potrivit căreia dificultățile întâmpinate diferă în funcție de dizabilitate nu este confirmată statistic la un nivel de semnificație de 0,70.
În încercarea de a afla dacă există diferențe semnificative între numărul persoanelor cu deficiențe psihice și al celor cu deficiențe de vedere privind încadrarea în muncă pot afirma cu o probabilitate de 0,96 că ipoteza care susține această supoziție nu se confirmă statistic. Nu există diferențe semnificative la acest nivel , în cazul ambelor tipuri de dizabilități, procentul de încadrare în muncă este de aproximativ 70%.
Persoanele care au deficiențe de vedere afirmă în procent de 85,7% că s-ar implica într-o campanie socială destinată persoanelor cu nevoi speciale dacă li s-ar solicita participarea, în timp ce persoanele care au deficiențe psihice își exprimă acordul în procent de 41,2%, procentul celor indeciși din rândul persoanelor cu deficiențe de vedere este 14,3% iar al celor cu deficiențe psihice este 47,1%. Ipoteza care enunță faptul că gradul de implicare în acțiuni sociale depinde de tipul de dizabilitate se confirmă la un nivel de semnificație de 0,035 mai mic decât 0,05.
Peste 90% dintre persoanele cu deficiențe de vedere consideră că un astfel de demers este absolut necesar în timp ce persoanele cu deficiențe psihice afirmă acest lucru doar în procent de 52% și în procent de 88,9% susțin că nu știu față de cei cu deficiențe de vedere care sunt indeciși în procent de 11%. Pot afirma cu o probabilitate de 0,01 că ipoteza conform căreia tipul de dizabilitate este un predictor pentru aprecierea ca fiind necesară o campanie socială de sensibilizare a opiniei publice privind problematica persoanelor cu nevoi speciale, se confirmă.
Una dintre limitele cercetării de față a fost reprezentată, pe de o parte, de limitarea în sine a populației de cercetare, ținând cont de faptul că majoritatea persoanelor cu deficiențe psihice ușoare se ascund în umbra bolii lor, cu toate acestea, consider că am avut drept atu calitatea de voluntar al Asociației Providența Cluj-Napoca ce mi-a înlesnit munca de cercetare dar și activitatea de intervenție prin încrederea acordată de către aceștia, având la bază relația de colaborare deja existentă. Pe de altă parte, persoanele care au deficiențe de vedere sunt predominant de gen feminin dar mi-am asumat acest risc cu intenția de a surprinde dacă persoanele cu dizabilități somatice “invizibil” (deficienta psihică) sunt mai integrate social decât cele care au o dizabilitate fizică “vizibil” (deficiență de vedere) .
Activitatea derulată în partea de cercetare presupune o completare la aspectele tratate în partea teoretică a lucrării de față iar rezultatele evidențiază faptul că persoanele cu dizabilități se înscriu în aceleași tipare de gândire și acțiune indiferent de tipul deficienței, adoptă aceleași mecanisme de adaptare și se confruntă cu aproximativ aceleași dificultăți atât pe plan individual cât și social.
5.8. Prezentarea si analiza rezumatelor interviurilor
În urma aplicării chestionarului, am realizat interviuri cu o persoană care a fost de acord cu inițiativa mea de a dezbate câteva subiecte vis-a-vis de problematica inserției sociale a persoanei cu dizabilitate.
Interviul este un instrument foarte des întâlnit în munca de asistență socială și este folosit aproape în toate fazele procesului de asistență.
Metodologia acestui studiu de caz s-a constituit din observație prealabilă iar apoi din interviu. Observația de pe teren (field work) mi-a permis investigarea în spațiul centrelor de zi ce oferă servicii de îngrijire persoanelor care suferă de deficiențe psihice, respectiv celor cu dizabilități fizice, rolul meu fiind cel al unui martor ocular sau al unui participant la acțiunile și evenimentele obișnuite; astfel, mi s-a permis o familiarizare cu acest mediu. Cea de a doua metodă a fost interviul semistructurat pe care l-am realizat la domiciul persoanei intervievate.
Tematica interviului “aspecte ale integrării sociale a persoanelor cu dizabilități”, mi-au permis observarea unor perspective generale pe care le întâlnești în multe discuții cu persoanele cu dizabilitate. Acestea subliniază percepția persoanei cu dizabilitate, referitoare la viața socială din prisma întemeierii unei familii, a ocupării unui loc de muncă, dificultățile întâmpinate din acest punct de vedere, percepția persoanei cu dizabilitate față de modul în care legislația sprijină integrarea profesională a categoriei de persoane cu dizabilitate.
Datorită impedmentelor care apar în viața fiecăruia dintre noi, dar mai cu seamă în viața persoanei cu dizabilitate, se dezvoltă o tendință, care vine în detrimentul acesteia, cea de demotivare, de renunțare în fața piedicilor cu care se confruntă în încercarea de a trăi cât mai aproape de normalitate. Astfel că aceasta se pune pe sine în situația de izolare socială, purtând amprenta unei persoane «invizibile».
Prelucrând datele chestionarului și ghidul de interviu am putut evidenția dificultățile pe care le întâmpină persoana cu dizabilitate în procesul de adaptare la propria dizabilitate și/sau la mediul social. În mare măsură persoana cu dizabilitate consideră că principalele obstacole sunt probelemele financiare, prejudecățile față de prezența dizabilității și a stimei de sine a acesteia.
Studiul de caz în domeniul asistenței sociale reprezintă metoda de bază în cercetare, (stabilirea diagnosticului social), intervenție și ajutor, fiind procedeul cel mai complex prin care se obțin și se monitorizează informații de orice natură (medicale, educaționale, sociale, juridice) cu privire la aspectele vieții personale, familiale sau sociale ale beneficiarului.
Însă fără o ipoteză sau idee directoare, adunarea de informație este mai putin utilă, pentru pasul care urmează si anume, selectarea cazurilor și precizarea unităților de analiză (individ, situație.). În final se extrag datele relevante în ideea stabilită de start, se modifică teoria inițială și se dezvoltă toate implicațiile”.
Studiul de caz 1
I.Date biopsihosociale
1.Date biografice:
Nume: M.D.
Vârstă : 28 ani
Sex: feminin
Statut profesional: șomer
Domiciliul: Cluj-Napoca
2. Situația socio-profesională a familiei:
Din datele culese prin interviul cu beneficiara, aceasta locuiește cu părinții: tatăl, 63 de ani și mama, 52 de ani, în locuință proprietate personală. Tatăl este pensionat pe caz de boală iar mama lucrează ca vânzătoare la un magazin alimentar din apropiere. Venitul pe membru de familie este de aproximativ 400 lei. Deține un computer personal, însă nu este conectat la o rețea de internet.
3. Date medicale
O afecțiune de natură medicală, fie ea genetică, congenitală sau dobândită pe parcursul vieții are repercusiuni în plan cognitiv si emoțional al persoanei afectate cât și în spațiul social, al relaționării și integrării sale optime.
Diagnostic: Deficiență de vedere congenitală. Cataractă bilaterală operată.
4. Subsistemul individual
Pentru surprinderea imaginii de sine am folosit scala stimei de sine (Rosenberg Self-Esteem Scale, scor- 18 puncte) care mi-a permis să constat modul în care C.D. percepe universul său interior (anexa 3).
Din caracterizarea sa se distinge faptul că este o persoană destul de echilibrată, însă este mult mai expansivă în descrierea defectelor – din cauza simțului autocritic prea dezvoltat.
La început este mai reținută, însă treptat devine mai cooperantă.Cu toate ca este conștientă de calitățile pe care le posedă, foarte rar se întâmplă să primească un compliment, în sensul că este de acord cu cel care i l-a făcut. Aceasta se întâmplă datorită faptului că are un simț autocritic foarte dezvoltat, dar mai ales faptul ca nivelul său de aspirații este destul de ridicat, astfel că unele succese nu i se par demne de atenție. Această atitudine poate insă deriva din lipsa de încredere în sine, din nesiguranță, practic din preluarea modelului parental.
Cea de-a doua problemă este legată de aspectul ei fizic. Acesta nu este atât de vizibil, ci doar atunci când se deplasează, sau citește ceva. A trăit nenumărate experiențe destul de marcante, au condus-o la concluzia că „ oamenii sunt foarte superficiali în relațiile cu alții”. Iată încă o persoană care din cauza unor aparențe fizice, nu reușește să relaționeze cu ceilalți. Această situație este resimțită cu atât mai acut, cu cât subiectul se află la vârsta „exploziilor relaționale”. Deși e conștientă de capacitățile sale, suferă din cauză că nu e acceptată de cei de-o vârstă cu ea, resemnându-se; însă această resemnare nu provine în totalitate din acceptarea adaptativă a situației, ci și din obișnuința de a accepta părerile critice ale celorlalți.
Nu se simte în largul ei să vorbească despre realizările sale, cu atât mai mult cu cât interlocutorul o mai și laudă pe deasupra, este ca și cum ea ar considera acest subiect tabu pentru ceilalți, un subiect în legătură cu care numai ea are dreptul de a emite laude. Nu se întâmplă același lucru când este vorba de critici – oricine poate contribui, persoana preluându-le și analizându-le. Acest tip de comportament este rezultatul educației severe primite, lipsită de feedback-uri pozitive; în aceste condiții persoana își formează mecanisme de apărare.
O altă consecință a acestui tip de educație, este resemnarea în fața unei situații frustrante, această atitudine putându-se datora rutinei de a accepta în mod docil lucrurile impuse de alții. În plus îi este teamă să nu fie respinsă, de aceea îi este greu să refuze sau să-și spună părerea (asertivitate redusă).
5. Subsistemul familial și interpersonal
Părinții sunt destul de severi, putând fi abordați – cu șanse de înțelegere reciprocă, doar când sunt bine dispuși. Aceștia nu au investit încredere în fiica lor, încercând să-i coordoneze viața după o serie de reguli. În plus sunt foarte exigenți cu ea. În aceste condiții nu mai este atât de surprinzător faptul că și ea procedează la fel cu propria persoană. Astfel nu prea este obișnuită să primească și să facă complimente, iar în cazul în care complimentează pe cineva, o face doar din conveniență, sau pentru că răspunde la un compliment cu un altul când este lăudată cel mai adesea generalizează performanța sau o devalorizează, uneori se simte jenată, iar dacă cel care o laudă insistă să-i fie înțeles mesajul, identificând această problemă, am încercat să orientez discuțiile în această direcție.
6. Subsistemul organizațional și de mediu C.D. menține relații strânse cu Asociația Pontes (asociație nonguvernamentală pentru persoanele cu deficiențe de vedere) unde își petrece cel mai mult timp din dorința de relaționare cu oamenii. Relații păstrează și cu biserica din apropiere la care merge, în fiecare duminică, împreună cu familia sa.
II. Prezentarea problemei
1. Istoricul problemei și încercări de rezolvare utilizate
C.D. a urmat cursuri de calificare/recalificare de domeniul masajului, la îndrumarea asociației Pontes însă nici prin dobândirea de noi abilități nu a reușit să-și găsească un loc de muncă. Sursele prin care C.D . și-a căutat un loc de muncă au fost mass-media, Bursa Locurilor de Muncă, eveniment organizat de către Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă în colaborare cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj. Multele încercări în depășirea acestor obstacole a determinat-o pe C.D. să adopte un comportament pasiv în căutarea unor soluții de rezolvare a problemei și o percepție a propriei persoane în valențe negative «cine mă angajează pe mine…».
2. Problema descrisă de client: informare legislativă privind drepturile persoanelor cu dizabilități, consiliere profesională
3. Problema definită de consilier: nivelul stimei de sine scăzut, nevoia de implicare în acțiuni care să aibă ca scopul relaționarea lor cu persoane din afara mediului propriu în vederea unui suport afectiv, motivațional.
III. Metodologia de abordare a cazului:
analiza documentelor sociale: dosarul de evidență de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj;
interviul semistructurat: ghidul de interviu; observația directă
IV. Interpretarea datelor:
1.Evaluarea situației beneficiarei:
a) Factori nefavorabili integrării sociale:
– controlul exagerat al părinților, lipsa susținerii prin validări
– rețea socială restrânsă
b) Factori favorabili integrării sociale:
– suportul material din partea părinților;
– aptitudini , dorința de a continua căutările în găsirea unui loc de muncă
2.Propuneri de intervenție: asistarea tinerei în cadrul unui program social de scurtă durată, specializat în informarea consilierea persoanelor cu dizabilități privind problematica integrării sociale. Obiectivul general al acestei intervenții este de a îmbunătăți calitatea procesului de integrare socială, integrarea în muncă
V. Rezultatele intervenției:
– schimbări cognitive: a crescut nivelul cunoștințelor beneficiarei privind problematica integrării în muncă nivelul calificativelor de „bine”
– schimbări afective: a crescut încrederea în sine a beneficiarei, aceasta apreciază că este mult mai pregătită pentru a face față presiunii mediului social
VI.Concluzii
Recomand inițierea unui demers de consiliere pentru atingerea celorlalte scopuri (abilitatea de accepta complimente ca pe un merit propriu, abilitatea de a fi asertiv și de a iniția relații noi).
Părinților le recomand să fie mai sensibili la realizările fiicei lor, chiar și la cele de însemnătate mai mică, să verbalizeze și să sublinieze acest lucru, ajutând-o astfel să realizeze că ceea ce face ea este remarcat și apreciat așa cum se cuvine. În același timp se va obișnui cu faptul că prezența ei nu va trece neobservată.Observarea altor probleme (stimă de sine scăzută, scor Self-Esteem Scale- 18 puncte) pe lângă cea principală (lipsa unui loc de muncă) a dus la considerarea drept oportună a propunerii de a participa la un program de grup destinat acestei categorii de persoane.
6. Planul de intervenție specific asistenței sociale
În partea de intervenție activitatea vine ca și continuitate la activitatea derulată în partea de cercetare, din cadrul cercetării calitative realizate. În urma pre-testului acestei intervenții concretizat în evaluarea inițială, realizată prin intermediul chestionarului, a studiilor de caz și a celorlalte metode și instrumente (documentarea, interviul semi-structurat, observația), am constatat că la nivelul persoanelor cu dizabilități există o similaritate a problematicilor. Conform celor sublinitate anterior, am considerat a fi necesar utilizarea consilierii de grup, urmând ca această metodă sa fie descrisă în detaliu, în capitolul de mai jos.
6.1 Scopul intervenției:
Îmbunătățirea gradului de informare a persoanelor cu nevoi speciale implicate cu privire la drepturile și obligațiile acestora reglementate prin legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități; reabilitarea în vederea facilitării procesului de integrare socială a acestora.
6.2 Obiectivele generale ale intervenției:
Stabilirea unei relații de asistare cu cei implicați care au fost selectați din cadrul Asociației Providența Cluj, a Asociației nevăzătorilor din România filiala Cluj și a Direcției Generale de Asistență socială și Protecția Copilului Cluj.
Conștientizarea faptului că persoana cu dizabilitate este un deținător de drepturi ca și toți ceilalți membri ai comunității.
Dezvoltarea abilităților sociale ale persoanelor cu dizabilitate prezente în vederea integrării sale sociale cît mai eficiente.
Creșterea stimei de sine a persoanelor asistate.
Promovarea implicării persoanelor cu dizabilitate în luarea deciziilor care privesc viața și activitatea acestora.
6.3 Grupul țintă și beneficiarii:
Grup țintă: persoane cu dizabilitate, vârsta 18-35 ani
Beneficiari direcți: un număr de 12 persoane cu dizabilitate, (6 cu dizabilitate psihică medie, 6 cu deficiență de vedere) încadrați în gradul I (grav) respectiv II (accentuat și III (mediu) de handicap.
Beneficiari indirecți: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj, ONG-urile de profil, familia, comunitatea.
Perioada de desfășurare a a intervenției: martie 2014-aprilie-2014 (durata de desfășurare a unei ședințe de informare și/sau consiliere a fost de 1.30h -2h, de două ori pe săptămână).
6.4 Planul general de intervenție constă în:
Însușirea și folosirea mecanismelor de coping prosociale în locul mecanismelor asociale (izolare, evitare). Abilitățile de coping prosociale includ procese de schimb de informații, managementul comportamental, facilitarea si rezolvare de probleme, toate aceste aspecte sunt stabilite ca obiective concretizate prin activitățile derulate de-a lungul relației de asistare.
6.5 metode utilizate:
Interviul de grup care se va desfășura pe parcursul a 4-5 ședințe: în prima ședință se stabilesc temele ce vor fi discutate în cadrul următoarelor întâlniri, reguli pentru o desfășurare optimă a activităților propuse și o inițiere în activitatea propriu-zisă a grupului.
Selecția membrilor s-a realizat și după următoarele criterii:
persoane interesate și motivate pentru găsirea de alternative și soluții la problemele lor;
persoanele dornice de informare;
persoane disponibile pentru întâlnirile săptămânale;
6.6. Activitățile programului
Sesiunea 1:
O1 =Prezentarea participanților scopul ședințelor de grup;
O2 =Explicarea rolului participării la programul de grup;
O3 =Prezentarea regulilor pe care le impune participarea la programul de grup;
O4 =Familiarizarea membrilor din grup;
O5 =Inițierea discuțiilor privind persoana cu dizabilitate.
Tabel nr.24
Evaluarea sesiunii – Rezultate parțiale
Prima sesiune a decurs prin punerea în contact a membrilor grupului care le-a permis familiarizarea cu un nou mod de discuție a scopurilor și obiectivelor propuse privind problematicile persoanelor cu dizabilitate, regulile stabilite pentru o bună desfășurare a grupului, precum și internalizarea acestora.
Scopurile propuse și stabilite împreună cu membrii grupului în sesiune au fost:
– problematica dizabilității;
– viața socială a persoanelor cu dizabilități
– protecția socială a persoanelor cu dizabilitate;
Alături de discuțiile libere s-a utilizat jocul, exercițiul care a permis membrilor grupului diminuarea monotoniei, centrarea pe propria persoană în vederea unei introspecții personale, precum și dorința spre deschidere prin reflectarea propriilor experiențe specifice fiecărei persoane cu dizabilitate.
Prin discuțiile pe marginea dilemei propuse “Deficiența mea reprezintă felul în care ceilalți reacționează față de aceasta” s-a urmărit observarea imaginii de sine a acestora, a capacității lor în depășirea stării de dizabilitate, precum și alternative de utilizare a propriilor abilități.
Evaluarea inițială va permite comparația informației de bază, deținută inițial de participanți, cu informația similară obținută după un timp și va demonstra influența pe care au avut-o activitățile derulate și dacă și-au atins scopul propus.
Sesiunea 2
Tema propusă
Mecanisme de adaptare inadecvate, distructive la deficiență
Tabel nr. 25
Evaluarea sesiunii – Rezultate parțiale
Participanților li se aduc la cunoștință un număr de zece gânduri autodistructive, de natură intra și interpersonale considerate de către specialiști comune persoanelor cu dizabilități. Li se va propune selectarea a trei dintre acestea în funcție de semnificația lor pentru propria persoană iar cele care se vor regăsi în număr mai mare vor fi supuse discuțiilor comune.
În urma aplicării scalei de măsurare a stimei de sine a lui Rosenberg (anexa 3) s-a putut constata o stimă de sine scăzută cu precădere la persoanele cu dizabilitate psihică (anexa 4), rezistența scăzută la frustrare dar și dorința lor de mobilizare în depășirea dificultăților cauzate de boală prin descoperirea de noi abilități și învățarea de noi deprinderi pentru o normalizare a propriei vieți.
Trăirile subiecților din timpul sesiunii au accentuat interacțiunile dintre ei și universalizarea, ce le-a permis să conștientizeze faptul că nu sunt singuri în fața unei situații problematice cauzate de starea de sănătate, a efectelor acestei și că deschiderea spre comunicare este o cale spre găsirea de soluții în rezolvarea unor probleme.
Se poate concluziona că răspunsul psihologic al persoanei cu nevoi speciale la starea de dizabilitate este determinat în ultimă instanță de capacitatea individului de a tolera sentimentele (de cele mai multe ori de coloratură depresivă), care acompaniază procesul maladiv, de integrare a realității stării defectuale într-o imagine de sine acceptabilă, fără a scădea stima de sine, de a angaja răspunsuri coping alternative pentru a putea face față realității schimbătoare asociate cu condiția medicală și de a utiliza constructiv suportul oferit în asistarea acestui proces.
Sesiunea 3
Tema sedinței:
viața socială a persoanelor cu dizabilități (timpul liber, socializarea cu prietenii)
centrele de zi – mijloace de facilitare a creșterii stimei de sine și de construire a unei identități colective, în ciuda rolului segregator pe care îl au
Aspecte urmărite:
percepția personală cu privire la aspecte ce țin de viața socială
Tabel nr.26
Evaluarea sesiunii – Rezultate parțiale:
Cea de-a treia sesiune s-a desfășurat într-o ambianță a discuțiilor privind prejudecățile la adresa vieții sociale a persoanei cu dizabilități. Etalarea unor experiențe de către persoana cu deficiență s-a realizat prin jocuri de rol, acestea având drept scop evidențierea unei atitudini, comportament, analiza și găsirea de soluții ipotetice în diminuarea fenomenului de izolare socială.
Centrele de zi sunt alternative, care asigură, în timpul zilei, persoanei cu dizabilitate aflate în familie o gamă largă de servicii. Diferite studii, printre care și unul al reprezentanței UNICEF în România, a identificat 37 de tipuri de activități și servicii oferite în centrele de zi, dintre cele mai diverse fiind: art terapie; terapie comportamentală; terapie cognitivă; consiliere părinți; dezvoltarea abilităților de comunicare; stomatologie; intervenție precoce; îngrijire medicală, balneo-fizeo-terapie; gimnastică medicală; meloterapie; servicii de recuperare la domiciliu; educație religioasă; activități de grup; ludoteca; tabără de vară; transport zilnic; pregătire profesională pentru tineri.
Motivele ce duc la frecventare sunt, adesea, negative; pentru unii, e o ocazie de a scăpa de izolarea socială de acasă; alții sunt îndemnați să participe ca parte a “reabilitării” lor; sau reprezintă o alternativă principală pentru cei care se află în incapacitatea de a obține un loc de muncă plătit. Cu toate acestea, centrele de zi facilitează creșterea stimei de sine și construirea unei identități colective.
Jocul de rol –propune exemplificarea unei situații în care persoanei cu dizabilități i se refuză dreptul de a participa la viața socială a comunității. Respectiva experiență este preluată la nivel mental și experimental de către ceilalți membri ai grupului pentru o analiză cât mai obiectivă a acesteia.
Iată cum percepe un membru al grupului frecventarea centrului de zi:
“… Toți ne dorim mult să avem un loc unde să ne întâlnim, să învățăm unii de la alții, să ne facem cât mai mulți prieteni, să avem pe umărul cui plânge în cazul în care avem nevoie. Eu personal simt nevoia uneori să mă desprind de locul unde trăiesc zi de zi, adică de acasă și să ajung undeva unde să mă încarc cu energie pentru a putea continua să trăiesc. Acest centru mă ajută cu siguranță. Știu că aici găsesc oameni la fel ca mine, care mă înțeleg și de la care am multe de învățat. Fiecare vine aici cu o poveste, cu o problemă pe care o are de depășit sau poate că a depașit-o și ne spune și nouă cum a reușit. Aici nu ne este rușine că nu putem face anumite lucruri, suntem toți la fel. Aici la centru, sunt departe de cocoloșeala mamei, în cazul meu, suntem noi înșine.”
Discuțiile din această sesiune s-au axat pe tema participării persoanelor cu dizabilități la viața socială.
Sesiunea 4 și 5
Tema sesiunii:
dezbateri privind protecția socială
Aspecte urmărite:
dobândirea unui unghi de vedere privind protecția socială.
identificarea problemelor de protecție socială
Tabel nr. 27
Evaluarea sesiunii – Rezultate parțiale
Discuțiile acestei sesiuni au vizat palierul informațional privind legislația persoanelor cu dizabilitate și al problemelor cu care se confruntă acestea prin prevederile legale. Nevoia membrilor grupului a fost acea a informării cât mai clare cu privire la legile care prevăd drepturile și obligațiile acestei categorii de populație.
Exemplific aici câteva dintre subiectele aduse în discuție de către participanți.
Întrebare: Persoanele cu dizabilități pot să ia un credit?
Răspuns: Conform legii 448/2006, art.25, persoanele adulte cu handicap grav si accentuat pot beneficia de credit a carui dobandă se suporta din bugetul de stat, pentru achizitionarea unui singur autoturism si pentru adaptarea unei locuinte conform nevoilor de acces, cu condiția plății la scadență a ratelor creditului.
Întrebare: Cu ce bancă aș putea colabora pentru un credit de nevoi personale? Și ce sumă se poate împrumuta în acest caz?
Răspuns: Contractarea unui credit poate fi facută la orice bancă doriți, dar și în funcție de condițiile de eligibilitate impuse de către aceasta. Suma maximă ce se poate obține în acest caz este de 10 000 EUR.
Întrebare: Există situații în care Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap din România, poate refuza o persoană încadrată într-un grad de handicap, în momentul când solicită scutirea plății dobânzii la credite bancare?
Răspuns: ANPHR poate refuza acordarea adeverinței pentru un credit cu dobândă subvenționată în cazul în care persoana nu se încadrează în gradul de handicap grav sau accentuat sau dacă solicită un credit care nu este destinat achiziționării unui singur mijloc de transport sau adaptării unei locuințe conform nevoilor individuale de acces.
Întrebare: Am citit despre noi facilități fiscale acordate persoanelor cu handicap. Care sunt acestea?
Răspuns: Nu există facilități fiscale pentru persoanele cu nevoi speciale. Persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutire de la plata impozitului aferent veniturilor realizate, numai asupra veniturilor din salarii la funcția de bază în conformitate cu prevederile art. 55, alin. (4), lit. k din Legea nr. 571 / 2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Scutirea de la plata impozitului pe veniturile din salarii realizate la funcția de bază de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat, se acordă de către angajator (plătitorul de venituri) pe baza documentelor justificatoare depuse de către contribuabil.
Această temă a sesiunii a fost necesară pentru însușirea unui bagaj de cunoștințe legislative cât mai bogat pentru ca persoanele cu deficiență să aibă o imagine de ansamblu privind drepturile și rolul lor în societate.
Din exercițiul “Ce am învățat azi?” a rezultat o aprofundare din partea membrilor a cunoștințelor privind reglementările legislative în domeniul protecției sociale.
Sesiunea 6
Obiectivele sesiunii
O1– reflectare cu privire la postura de persoană cu dizabilitate la începutul programului și la finalul acestuia
Tabel nr. 28
Evaluarea sesiunii – Rezultate parțiale
Această ultimă sesiune a presupus o recapitulare a tuturor sesiunilor, a aspectelor discutate în sesiunile anterioare în vederea sublinierii și întăririi punctelor importante și a ceea ce s-a învățat ]n cadrul ședințelor derulate, necesitatea unei informări continue. În finalul acestei sesiuni a fost înmânat un test de evaluare finală pentru a vedea în ce măsură interesul, implicarea, comunicarea membrilor grupului au înlesnit sau îngreunat parcurgerea acestui program. Dacă la început membrii grupului aveau o oarecare timiditate, teamă în intereacțiunile lor, în discutarea unor situații, pe parcurs ei au conștientizat rolul lor în grup și au înlesnit comunicarea și implicarea în sarcinile grupului. Sarcinile grupului au fost apreciate pozitiv întrucât acestea au permis centrarea pe persoană, oferindu-i acesteia oportunitatea de a-și exprima trăirile.
La finalul fiecărei sesiuni a fost lansat exercițiul “cum te simți?”.
Din scrierile participanților s-a putut constata o creștere graduală a conștientizării că ceea ce este pus sub lupa cunoașterii permite o aprofundare a nevoilor și cerințelor noastre, ceea ce ne poate oferi noi alternative de gândire în rezolvarea unor situații problematice cum sunt mecanismele de adaptare inadecvate la deficiență.
6.7. Evaluarea finală a intervenției
6.7.1. Scopul evaluării finale
Constă în determinarea schimbărilor survenite în plan informațional, atitudinal și comportamental raportate la aspectele integrării sociale a persoanelor cu dizabilitate.
6.7.2. Obiectivele evaluării finale
evaluarea cunoștintelor acumulate la nivel teoretic
identificarea gradului de aplicabilitate practică a modelelor de comportament manifestate în cadrul grupului
6.7.3. Metode și instrumente de cercetare utilizate în intervenție
Testul de evaluare inițială și finală . Aplicarea acestora mi-a permis să insist asupra subiectelor pe care participanții le-au considerat problematice, ducând astfel la sporirea eficienței ședințelor de informare/consiliere propuse spre derulare.
Observația. Utilizarea acestui instrument a oferit oportunitatea de a aduna informații concrete din situații concrete, permițându-mi să observ lucrurile mai puțin observabile (limbajul non-verbal) de a descoperi lucruri despre acei participanți care nu doresc să vorbească liber într-un interviu.
Informațiile au fost culese atât pe parcursul sesiunilor, cât și în pauza din timpul sesiunii prin observația participativă, respectiv neparticipativă.
6.7.4. Rezultatele cercetării de evaluare
Evaluarea s-a centrat pe trei paliere cel al acumulării de informații teoretice, al comportamentului manifestat pe parcursul programului și al impactului programului asupra participanților. Internalizarea informațiilor teoretice a fost surprinsă în timpul desfășurării ședințelor, prin opiniile declarative ale persoanelor, în timp ce analiza de comportament și impactul activităților derulate s-a făcut cu ajutorul observației participative și neparticipative și prin opiniile exprimate de membrii grupului.
La nivel teoretic, informațiile privind protecția socială au fost conceptualizate prin oferirea de documente spre parcurgerea lor prin lectură și explicații, prin jocurile de rol și exercițiile de comunicare abordate.S-a ajuns la conștientizarea membrilor grupului referitor la necesitatea unei informări continue atât în folosul lor, cât și al celor din jurul lor
La nivel practic, deschiderea acestora spre comunicare s-a produs treptat prin încrederea câștigată, discuțiile libere și oneste din ambele părți .Odată cu exercițiile desfășurate pe parcursul programului, gradul de acceptare, încredere, înțelegere a condus la o ușoară creștere a stimei de sine.(anexa 4). De exemplu, la întrebarea «cum te simți ?» o parte din membri au răspuns că sunt mai stăpâni pe ei, și nu mai sunt înclinați să adopte o atitudine de nepăsare într-o situație mai puțin plăcută.
Percepția asupra activităților
Modul în care au apreciat membrii grupului activitățile desfășurate pe parcursul programului a fost notat prin intermediul testului de evaluare final, reliefând gradul de implicare, interes și comunicare a fiecărui participant în parte .
Majoritatea persoanelor s-au implicat în conversațiile pe tema legislației (7 persoane), iar în ceea ce privește problematica dizabilității, exprimarea experiențelor avute în această ipostază prin jocurile de rol a avut un grad mai scăzut de participare (4 persoane). 58,3% dintre participanți (7 persoane) au considerat că participarea la aceste ședințe i-a ajutat în îmbunătățirea stimei de sine dar și a cunoștințelor legate de legislație iar 66,6% (8 persoane) consideră că participarea la aceste întâlniri îi va ajuta să se integreze mai ușor .
Tabel nr. 29
Majoritatea membrilor au fost satisfăcuți de activitățile grupului – 25% pentru mult, 25% pentru destul de mult și 41% pentru foarte mult; excepție au fost acele persoane care au reprezentat 8.4%, reprezentând procentul persoanelor care au considerat puțin eficiente activitățile derulate .
CONCLUZII
În lucrarea de față mi-am propus să abordez problematica integrării sociale a persoanelor cu dizabilități văzută ca proces de adaptare la propria dizabilitate și la mediul social. Totodată, am urmărit identificarea a celor asemănări și/sau deosebiri la nivelul inserției sociale a persoanelor cu dizabilități somatic (deficiența psihică) și a celor care au o deficiență fizică (deficiență de vedere), care să permită alcătuirea unui tablou sintetic a inserției sociale acestui segment al populației.
Ceea ce s-a realizat în intervenția propusă a atins nivelul individual, având ca scop cunoașterea directă și profundă atât a dizabilității, și implicit a persoanei cu dizabilitate. Problemele individuale de integrare în societate duc aproape inevitabil la: reflecții individuale, reacții psihice, încercări de a se împăca cu boala, frustrarea.
Dacă potențialul intelectual si aptitudinal al oamenilor cu deficiențe este pus în valoare, ei pot deveni resurse ale mediului în care trăiesc. Acest lucru implică un efort din partea tuturor componenților societății, care trebuie să ofere persoanelor cu dizabilități șansa de a arăta că sunt lucruri pe care pot să le facă cu succes.
La baza activității asistentului social, trebuie să stea ideea că dizabilitatea nu este chestiunea personală a individului, ci și o problemă a întregii societăți, deoarece nu doar persoana cu nevoi speciale trebuie să se conformeze realităților sociale, ci și societatea trebuie să țină cont de nevoile ei speciale, organizându-se în conformitate cu acestea. Cea mai mare greșeală a asistentului social este să se limiteze la acordarea unui ajutor (material, psihologic sau de alt ordin) fără a-l determina pe beneficiar să-și exploreze propriul sistem de valori, fără a-l încuraja să-și depășească frustrările, dictate de condiția sa fizică sau mentală, fără a contribui la schimbarea efectivă a mentalității și atitudinii societății, factorilor decizionali din stat vizavi de persoanele cu dizabilități. În acest sens, asistentul social este forța motrice a schimbării, catalizatorul ei.
Fiind o activitate profesională de ajutorare a persoanelor cu nevoi speciale, a familiilor în care trăiesc astfel de persoane, asistența socială, este un important factor de educare a comunității în vederea atitudinii tolerante și interesate față de membrii săi cu posibilități limitate.
În plus, asistența socială este veriga de legătură între solicitant și sistemele sociale/statale care trebuie să-i ofere resurse, servicii, oportunități.
La nivel social în principiu trebuie urmărite :
orientarea sistemului educațional, prin finalități și resurse, spre dezvoltarea personală și includerea socială a fiecărei persoane, sprijinirea formării unei imagini pozitive în raport cu problemele dizabilității. Școala incluzivă solicită eforturi pentru schimbarea mediului fizic și atitudinal, a formelor de organizare a procesului de învățământ, flexibilizarea/adaptarea programelor, metodelor și mijloacelor de învățământ în raport cu diversitatea individuală, schimbarea mentalităților din contextul educațional.
informarea, educarea și formarea mass-media și membrilor comunității pe problematica persoanelor cu dizabilitate. E o realitate că persoanele cu handicap lipsesc de la cultura principală. Când acestea apar, o fac doar în forme specializate – la teledonuri de caritate pentru a accentua tragedia-ceea ce impune societății o anume imagine referitoare la acest segment social.
egalizarea șanselor persoanei cu handicap în procesul de căutare și ocupare a unui loc de muncă, având drept fundament un sistem de orientare școlară și profesională care ia în considerare potențialul și valorile fiecărui individ în parte, mai degrabă decât sprijinirea logistică și financiară a atelierelor protejate
potrivit principiului de mainstreaming, de abordare integrată, persoanele cu dizabilități își vor putea exercita drepturile de cetățean numai dacă se vor realiza intervenții legislative la nivelul fiecărui domeniu de activitate pentru crearea climatului de șanse egale.
La nivel individual strategiile de intervenție se vor axa pe informarea, consilierea și orientarea profesională a persoanelor cu dizabilitate.
Asemenea strategii vor urmări:
abordarea pozitivă a persoanei cu dizabilitate, găsirea punctelor sale forte, evidențierea potențialului fiecăruia, a domeniilor în care se poate afirma și a avea competențe distincte este indicată implicit ca primă condiție pentru a găsi sprijinul adecvat fiecărei persoane, pentru ca sistemul de asistență socială să schimbe calitatea vieții persoanei vizate.
consilierea persoanei cu dizabilitate în vederea învățării unei tehnici asertive care să ducă la creșterea încrederii în sine și la stabilirea unor relații sociale
consilierea vocațională și formarea vocațională pentru persoanele cu dizabilitate. Această strategie e necesară modificării propriei percepții privind potențialul ei real care din cauza unor experiențe discriminatorii a îmbrăcat nuanțele incapacității personale.
consiliere profesională și instruire a persoanei cu dizabilitate cu metode și tehnici în căutarea unui loc de muncă (de exemplu: cum trebuie să se prezinte la un interviu?, cum trebuie să-și realizeze un CV bun etc.)
grupuri de rezolvare a problemelor în vederea însușirii de abilități și deprinderi rezolutive
grupuri de suport pentru acestea în vederea învățării de noi abilități sociale și de deprinderi de comunicare. Ținta acestei strategii fiind aceea de a diminua izolarea socială a persoanelor cu dizabilitate.
Integrarea presupune prezența în comunitate și societate a persoanei cu dizabilitate în calitate de cetățean cu drepturi depline, vizibilitatea ei, dar și un sprijin pentru a se putea adapta instituțiilor, comunității în care se integrează. Pentru a se integra într-un mediu dat, obișnuit, persoana cu nevoi speciale trebuie să depășească ea însăși anumite obstacole, să-și schimbe comportamentul, să se adapteze la cerințele mediului, la situația dată.
Persoanele cu dizabilitate continuă să fie percepute ca persoane neputincioase care există și nu există. Statutul ambiguu al acestora este determinat atât de caracteristicile principale ale situației in care se află cât și de modul în care societatea reglementează acest statut.
BIBLIOGRAFIE
1. Albrecht G., Seelman K., and Bury M., (eds.). (2001) . Handbook of Disability Studies. Sage Publications, p.53
2. Avramescu M. D., (2008). Psihologia persoanelor cu nevoi speciale, ed. Fundației România de mâine, București, p.7-11
3. Barnes, Oliver, & Barton (eds.). (2002). Disability studies today. Polity, p.33-52
4. Bocancea C., Neamțu G., (1999). Elemente de asistență socială, Polirom , Iași, p.80-91
5. Bourhis R.I., Lezens J.P. (coord), (1997). Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Polirom, Iași, p.125
6. Coteanu, L. Seche, M.(1998).Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Universul Enciclopedic, București, pag. 443.
7. Davis, Lennard. (1997). The Disability Studies Reader, New York University Press
8. Goffman Erving (1963) . Stigma, London, Penguin, p.42-48
9. Giddens A., (2001). Sociologie, BIC ALL, București, p.579
10. Iluț, P., (1997). Abordarea calitativă a socio-umanului, Editura Polirom, Iași, p. 106
11. Oliver, M., (1991). Social work with disabled people, Macmillan, Londra, p.67
12. Oliver, M., (1996). Understanding Disability. Palgrave, p.78-90
13. Orford, J.(1992). Psihologia comunității.Teorie și practică, ed.Oscar Print, București, p.63
14. Major , B și Crocker, J.,(1993) .Social stigma: The consequences of attributional ambiguity în Affect, cognition and stereotyping, D.M. Mackie și D.L.Hamilton, Academic Press, Inc. California, pag.345
15. Molnar M.,Poenaru M., (2008). Protecția socială în România. Repere europene, ed.Bren, București, p.102-103, p.83-88
16. Morris, J. (1991). Pride against prejudice, Philadelphia: New Society Publishers.
17. Morris, J. (ed.). (1999) . Encounters with strangers: feminism and disabiliy, London: The Women'sPress, p.105
18. Popescu L. (2004). Protecția socială în Uniunea Europeană, ed. a 2-a PUC, p.46
19. Preda, Marian (2002). Politica socială românească între sărăcie și globalizare, ed.Polirom, Iași, p.98
20. Racu A., Crețu V., Bucinschi C., (2007). Asistența socială a persoanelor cu dizabilități, ed.Pontos, Chișinău, p.181-189
21. Robertson, Sh.E.(1992). Counselling adults with physical disabilities, în Rehabilitation counseling. Approaches in the field of disability, ed.Robertson, Sh.E. și Brown, R., Chapman & Hall, Londra, pag.133-176
22. Rotariu T., Iluț P., (1999). Ancheta sociologică și sondajul de opinie, p.47-49
23. Shakespeare, Tom (ed.). (1998). The Disability Reader: Social Sciences Perspectives, Contiuum, p. 39-44
24. Stoenescu C-tin.,(2003). Sistemul de protecție socială a persoanelor cu handicap în România, ed. All Beck, p.1-8
25. Vargo, J.W.(1992). A cognitive approach to counselling clients with physical disabilities în Rehabilitation Counselling. Approaches in the field of disability, Ed.Robertson, Sh.E și Brown, R., Chapman &Hall, Londra, pag.79-101
26. Vasilescu D., Grupul de studiu al problematicii handicapului, (2001),Oameni Asemenea. Persoanele cu handicap din România, ed.AltFel, București, p.33
28. Wright, B. (1983). Physical disability: a psychosocial approach. Harper & Row., p.55
29. Zamfir, Elena și Cătălin, (1995). Politici Sociale. România în context european, Ed.
Alternative, București , p.99-100.
– reviste –
30. Manea L., Relevanța unor teorii sociologice asupra handicapului ca problemă socială în Revista de Cercetări Sociale, an 4, nr.4 /1997
31. Dumitrașcu H., Boala psihică – dimensiune a experienței umane.Rolurile asistenței sociale în susținerea persoanelor cu tulburări mentale în Revista de Asistență Socială, nr.3-4 /2005, ed. Polirom
32. Manea L., Rolurile profesionale ale asistentului social în protecția persoanelor cu handicap în Revista de Asistență Socială, nr.2-3 /2006, ed. Polirom
– surse on-line –
33. http://ec.europa.eu/social/home.jsp?langId=en (13-06-2014)
34. http://www.disabilityintergroup.eu/ (23-05-2014)
35. http://anvr.ro/ 16-06-2014)
36. http://www.onphr.ro/ (17-06-2014)
BIBLIOGRAFIE
1. Albrecht G., Seelman K., and Bury M., (eds.). (2001) . Handbook of Disability Studies. Sage Publications, p.53
2. Avramescu M. D., (2008). Psihologia persoanelor cu nevoi speciale, ed. Fundației România de mâine, București, p.7-11
3. Barnes, Oliver, & Barton (eds.). (2002). Disability studies today. Polity, p.33-52
4. Bocancea C., Neamțu G., (1999). Elemente de asistență socială, Polirom , , p.80-91
5. Bourhis R.I., Lezens J.P. (coord), (1997). Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Polirom, , p.125
6. Coteanu, L. Seche, M.(1998).Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Universul Enciclopedic, București, pag. 443.
7. Davis, Lennard. (1997). The Disability Studies Reader, Press
8. Goffman Erving (1963) . Stigma, , Penguin, p.42-48
9. Giddens A., (2001). Sociologie, BIC ALL, București, p.579
10. Iluț, P., (1997). Abordarea calitativă a socio-umanului, Editura Polirom, , p. 106
11. Oliver, M., (1991). Social work with disabled people, Macmillan, Londra, p.67
12. Oliver, M., (1996). Understanding Disability. Palgrave, p.78-90
13. Orford, J.(1992). Psihologia comunității.Teorie și practică, ed.Oscar Print, București, p.63
14. Major , B și Crocker, J.,(1993) .Social stigma: The consequences of attributional ambiguity în Affect, cognition and stereotyping, D.M. Mackie și D.L.Hamilton, Academic Press, Inc. , pag.345
15. Molnar M.,Poenaru M., (2008). Protecția socială în România. Repere europene, ed.Bren, București, p.102-103, p.83-88
16. Morris, J. (1991). Pride against prejudice, : New Society Publishers.
17. Morris, J. (ed.). (1999) . Encounters with strangers: feminism and disabiliy, : The Women'sPress, p.105
18. Popescu L. (2004). Protecția socială în Uniunea Europeană, ed. a 2-a PUC, p.46
19. Preda, Marian (2002). Politica socială românească între sărăcie și globalizare, ed.Polirom, , p.98
20. Racu A., Crețu V., Bucinschi C., (2007). Asistența socială a persoanelor cu dizabilități, ed.Pontos, Chișinău, p.181-189
21. Robertson, Sh.E.(1992). Counselling adults with physical disabilities, în Rehabilitation counseling. Approaches in the field of disability, ed.Robertson, Sh.E. și Brown, R., Chapman & Hall, Londra, pag.133-176
22. Rotariu T., Iluț P., (1999). Ancheta sociologică și sondajul de opinie, p.47-49
23. Shakespeare, Tom (ed.). (1998). The Disability Reader: Social Sciences Perspectives, Contiuum, p. 39-44
24. Stoenescu C-tin.,(2003). Sistemul de protecție socială a persoanelor cu handicap în România, ed. All Beck, p.1-8
25. Vargo, J.W.(1992). A cognitive approach to counselling clients with physical disabilities în Rehabilitation Counselling. Approaches in the field of disability, Ed.Robertson, Sh.E și Brown, R., Chapman &Hall, Londra, pag.79-101
26. Vasilescu D., Grupul de studiu al problematicii handicapului, (2001),Oameni Asemenea. Persoanele cu handicap din România, ed.AltFel, București, p.33
28. Wright, B. (1983). Physical disability: a psychosocial approach. Harper & Row., p.55
29. Zamfir, Elena și Cătălin, (1995). Politici Sociale. România în context european, Ed.
Alternative, București , p.99-100.
– reviste –
30. Manea L., Relevanța unor teorii sociologice asupra handicapului ca problemă socială în Revista de Cercetări Sociale, an 4, nr.4 /1997
31. Dumitrașcu H., Boala psihică – dimensiune a experienței umane.Rolurile asistenței sociale în susținerea persoanelor cu tulburări mentale în Revista de Asistență Socială, nr.3-4 /2005, ed. Polirom
32. Manea L., Rolurile profesionale ale asistentului social în protecția persoanelor cu handicap în Revista de Asistență Socială, nr.2-3 /2006, ed. Polirom
– surse on-line –
33. http://ec.europa.eu/social/home.jsp?langId=en (13-06-2014)
34. http://www.disabilityintergroup.eu/ (23-05-2014)
35. http://anvr.ro/ 16-06-2014)
36. http://www.onphr.ro/ (17-06-2014)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Procesului de Integrare Sociala a Persoanelor cu Dizabilitati (ID: 165825)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.