Particularitatile Investigarii Traficului de Persoane Desfasurate Prin Exploatarea Sexuala a Femeilor

Capitolul I: Considerații generale privind traficul de persoane

I.1. Istoric

Din cele mai vechi timpuri, indiferent de perspectiva din care am privi, fie că este vorba de știință sau de religie, inclusiv până în ziua de astăzi, omul a fost și este o ființă sociabilă. Pe baza acestei caracteristici, oamenii au reușit să conviețuiască împreună, ba chiar să facă din aceasta mediul lor natural. Însă, pentru a coexista, „este absolut necesar ca membrii societății, fiecare în parte, să-și impună și sacrificii în interesul colectivității”. Aceste sacrificii constau în acceptarea unei serii de „reguli, norme, cutume, uzanțe, ceremonialuri, practici sociale” fără de care societatea nu ar putea să se afle într-un echilibru. Se întâmplă însă ca nu toți indivizii să fie de acord cu respectarea acestor norme, ei alegând să se împotrivească, încălcându-le, comițând astfel acte antisociale. Drept urmare, ca răspuns la acțiunea lor antisocială, societatea reacționează prin stoparea acestor agresiuni și luarea de măsuri care pe viitor să o protejeze de asemenea incidente. Din aceste considerente, se dorește sesizarea cât mai rapidă a faptelor care prezintă un pericol pentru societate, tocmai pentru a se înlătura un conflict ce ar putea să degenereze schimbându-și intensitatea și dimensiunile.

Tandemul agresiune – sancțiune se regăsește în orice societate, indiferent că este vorba de cea primitivă sau cu precădere în cea modernă, „sub aspectul celor două elemente fundamentale ale dreptului penal: infracțiunea și pedeapsa.” Oamenii sunt diferiți, având personalități și caractere distincte; nu putem obliga individul să se conformeze la toate normele instituite de către societate, el fiind singurul care poate decide dacă urmează sau nu conduita prescrisă. Dar interesele societății sunt mai presus decât cele ale unor indivizi, chiar dacă ea este formată din totalitatea lor. Prioritizând interesele societății, protejându-i valorile prin intermediul prescripțiunilor normative și coercitive, se împiedică distrugerea echilibrului de care aceasta are nevoie pentru a funcționa. Iar acest echilibru este conferit prin trasarea limitelor libertăților individuale – arătând acele fapte care sunt permise, respectiv cele care sunt incriminate și prin stabilirea sancțiunilor în cazul în care conduita prescrisă este încălcată. Normele și sancțiunile au rolul de a reglementa „acele relații care se formează între membrii societății în mod obiectiv și legic, independent de voința lor, din necesitatea respectării sistemului de valori pe care se întemeiază însăși existența și evoluția normală a societății.” Este de la sine înțeles că aceste precepte sunt într-o continuă schimbare datorită transformărilor care intervin de-a lungul timpului. Însă, pentru a se menține starea de echilibru, aceste norme trebuie, în permanență, să fie adaptate contextului temporal și spațial. Neadaptarea lor duce la amploarea infracționalității „deoarece timpul a demonstrat că orice transformare violentă produce nu numai o tulburare a societății, ci și criminalitate.”

Societatea a avut mereu tendința de a domina, de a exploata pe cei slabi, cât și de a-i proteja pe aceștia. Încă din Biblie se arată faptul că Iosif, fiind protejat de către tatăl său, Iacob, și pe care proprii săi frați erau geloși, a fost vândut de către aceștia din urmă Ismaeliților pentru 20 de arginți, având însă norocul să scape și să devină intendent al bunurilor Faraonului Egiptului. Progresul pe care l-a înregistrat societatea, tandemul cerere-ofertă, nevoile din ce în ce mai sporite ale persoanelor au făcut ca traficul de persoane, din comerț cu sclavi, în forma incipientă, să devină un fenomen mondial, fără granițe. În Antichitate viața sclavilor nu era mai importantă nici măcar decât cea a unui animal, ei fiind folosiți pentru forța brută, treburile murdare la care nu se pretau nobilii. Începând cu secolul al XIV-lea sclavia a căpătat o nouă formă, una foarte apropiată față de criminalitatea organizată din zilele noastre, având, bineînțeles, o formă precară, portughezii fiind primii care au adus oameni de culoare din Africa pentru a-i folosi ca și sclavi; în 1508 s-au alăturat și britanicii acestui comerț, urmând ca până la sfarșitul secolului al XVI-lea să efectueze operațiuni regulate și spaniolii, francezii, olandezii, suedezii, danezii.

I.2 Evoluție

Istoria ne arată că în perioada Daciei lui Burebista (anul 70 î.Hr.) „sclaviei nu i se atribuia un rol dominant, ci, dimpotrivă, un rol limitat, în producție”, afirmându-se că „sclavajul păstrează încă un caracter patriarhal; brațele acestor «instrumente grăitoare» se foloseau la lucrări de construcții publice, la minele și muncile de pe ogoarele unor nobili ca și la serviciile domestice”. După ce s-a instaurat ocupația romană, s-au produs totuși câteva schimbări, „tăblițele cerate din Dacia menționând că peregrinii cumpărau sau vindeau sclavi, robia după concepția dreptului roman făcând parte din dreptul popoarelor.”

Debutul în legislația românească este făcut în anul 1833 în Codul lui Calimach, unde este incriminată în articolul 27 una dintre ideile înaintate ale timpului, aceea de condamnare a robiei, însă declararea oamenilor liberi și egali în fața legii n-a fost menționată. Cu toate acestea, robia a fost menținută, iar sclavii considerați oameni și nu lucruri, răspunzători pentru faptele lor.

Urmând aceleași tente ca și Codul lui Calimach, Legiuirea Caragea (1818-1865) menține inegalitățile de clasă, făcând deosebire între bogați și săraci, femei și bărbați, creștini și necreștini, condiție socială (liberi, robi sau eliberați), aplicarea pedepselor în funcție de averea celui vinovat.

Cu toate acestea, după Unirea Principatelor s-a făcut primul pas important în vederea adoptării unui Cod penal modern și cât mai cuprinzător. Drept urmare, la data de 22 aprilie 1865 intră în vigoare Codul penal din 1864 care a avut ca model codul francez, cuprinzând „un sistem de norme unitare, riguros stabilite, prevăzând pedepse determinate și echilibrate, introducând astfel mai multă exactitate în exprimare, și permițând o mai bună interpretare a normei.” În cuprinsul său s-a remarcat prima protecție specială care face referire la traficul de minori, în articolele 280, 281 și 283. Astfel, articolul 283 prevede că „acela care prin amăgire sau prin violență răpesc o persoană mai mică de șese-spre-dece ani spre a o întrebuința ca să cerșcetorească, sau a o deprinde la desfrenare ori la alte sfârșituri spre a împărtăși folosu, se va pedepsi cu reclusiune”, iar ca pedeapsa prevăzută era „maximul închisorii”. Prin duritatea pedepsei aplicabile se observă atenția și voința legiuitorului de la acea dată de a conferi o protecție deosebită victimelor acestui gen de infracțiune.

Codul penal Carol al II-lea de la 1936 este remarcat de Valeriu Pop, cel care afirmă în prefața versiunii adnotate de către C. G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj și colaboratorii că „s-au luat măsuri aspre pentru apărarea familiei, a femeii în general. S-a dat o deosebită atenție moralității publice, bunelor moravuri, sancționând orice act de corupție.” În titlul XI, ce este dedicat infracțiunilor contra pudoarei și a bunelor moravuri, sunt cuprinse dispoziții ce incriminează proxenetismul și traficul de persoane (articolele 436-440). În aceste articole nu se face nicio distincție între vârsta femeilor, dar dacă victima avea mai puțin de douăzeci și unu de ani împliniți, acest fapt constituia o circumstanță agravantă. Pe lângă acestea, dacă faptele se săvârșeau prin întrebuințare de violențe, amenințare, fraudă sau stupefiante, ele erau considerate mai grave. Grija pe care o manifestă legiuitorul pentru protecția specială a femeilor mai tinere de douăzeci și unu de ani și cele căsătorite s-a reflectat și în considerarea ca fiind acte similare tentativei următoarele fapte: de a face propagandă pentru emigrarea persoanelor de sex feminin; faptul traficanților și prepușilor acestora de a căuta sau angaja femei sau fete; remiterea de fonduri pentru a le permite ajungerea la destinație; însoțirea femeilor, în călătoria lor, pe tot parcursul sau pe o parte a călătoriei; cumpărarea de haine, rufe, veșminte, în vederea plecării; plata cheltuielilor de hotel sau subzistență în timpul drumului; demersurile făcute în vederea obținerii de pașaport sau orice acte săvârșite în vederea plecării.

Datorită situației politice și a instabilității prezente pe teritoriul României pe fondul celui de-al Doilea Război Mondial, la data de 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România (bineînțeles, având înaintea lui, Codul penal al Republicii Populare Române). Spre deosebire de Codul penal Carol al II-lea, dispozițiile sunt mult mai clare și mai simple, cuprinzând toate formele de proxenetism și de trafic de femei, iar multe din actele asimilate tentativei n-au mai fost incriminate, ele intrând în conținutul infracțiunii de proxenetism. O altă schimbare ține de modul de punere în mișcare a acțiunii penale care a devenit din facultativ (plângerea prealabilă a victimei) în obligatoriu (din oficiu). Modificările majore pe care le-a suferit Codul penal au intervenit după 1989, dar mai ales după anul 1997. Astfel că prin Legea nr. 140/1996 se înăsprește regimul sancționator al infracțiunii de proxenetism, prin Legea nr. 169/2002 se mai adaugă niște alineate noi la art. 189. Infracțiunile de trafic de persoane și cele în legătură cu traficul de persoane au fost incriminate de Legea nr. 678/2001 actualizată ultima dată prin O.U.G. nr. 41/2011, Legea nr. 39/2003, Legea nr. 161/2003.

La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal care a venit să alinieze sistemul judiciar român la standardele europene, impuse pentru o mai bună desfășurare a activităților din sistem. Prin intermediul acestei legi s-au efectuat anumite modificări ce au adus la captarea unor legi speciale, aducerea la actualitate a diverselor elemente, datorită progresului tehnologic, precum și reanalizarea unor infracțiuni. Într-o altă ordine de idei, infracțiunea de trafic de persoane, precum și cele conexe acesteia se regăsesc acum în Noul Cod penal în Capitolul VII, denumit „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile”. Conținutul legal este redat prin art. 209 – Sclavia, 210 – Traficul de persoane, 211 – Traficul de minori, 213 – Proxenetismul, respectiv 216 – Folosirea serviciilor unei persoane exploatate. Dar acestea urmează să fie tratate amănunțit în următorul capitol, „Reglementări interne și internaționale”.

Extinderea traficului de persoane „a dus la conceptualizarea legăturii dintre faptă și criminalitatea organizată.” Fiind desfășurat inclusiv și la nivel internațional, el este realizat în general de grupări criminale organizate sub forma rețelelor de trafic. Înainte de a aprofunda această legătură a traficului de persoane cu crima organizată, se impun totuși a fi făcute anumite precizări cu privire la consecințele ambiguității conceptuale a materiei criminalității organizate.

Problema ambiguității depășește planul teoretic, producând consecințe de ordin negativ în practică, în lupta efectivă împotriva fenomenului infracțional generat de grupurile criminale organizate, astfel că toată campania împotriva criminalității organizate creează uneori impresia unei bătălii împotriva unui inamic aflat în ceață,

În ceea ce privește terminologia inconsecventă, este necesar să se facă distincția între termenii folosiți în literatura de specialitate. Cu alte cuvinte, criminalitatea organizată „este sintagma cea mai adecvată pentru ipoteza în care se desemnează fenomenul în general, înțelegându-se un ansamblu de fapte penale”. În funcție de factorii la care ne raportăm, există mai multe feluri de criminalitate (a recidiviștilor, profesională, a gulerelor albe, economico-financiară, informatică etc.), iar dacă folosim drept criteriu de referință caracterul organizat al faptelor penale, vom alcătui o criminalitate organizată. Deși uzitată, expresia crimă organizată prezintă mai mult o valoare metaforică fiind adecvată mai degrabă presei decât mediului științific. Se impune totuși o schimbare și asupra expresiei organizație criminală, cu cea de grup criminal organizat, expresie folosită și de Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate (art. 2, lit. a). În cele din urmă, sintagmele criminalitate transnațională și criminalitate organizată transnațională trebuie folosite diferențiat, deoarece există o criminalitate transnațională care nu are caracter organizat, la fel cum există și o criminalitate organizată care nu are un caracter transnațional. Astfel, expresia adecvată este considerată a fi cea de criminalitate organizată atunci când vorbim despre un ansamblu de fapte penale, dar într-o formă organizată.

Există „organizații criminale puțin organizate, mediu organizate și foarte organizate, răspândite în toate colțurile lumii” având drept caracteristică structura organizatorică specifică unui participant la viața economică. Cu alte cuvinte, ele caută „acele nevoi ale populației care nu sunt satisfăcute de oferta de pe piața legală și încearcă să obțină sau să ofere acele bunuri sau servicii.” Sunt concepute până la cele mai mici detalii în privința rolului și atribuțiilor persoanelor componente, spre deosebire de grupările ocazionale formate din persoane care se asociază pe o durată scurtă de timp cu scopul de a comite un anumit act ilicit.

În concepția Organizației Internaționale a Poliției Criminale – Interpol, organizațiile criminale pot fi clasificate în cinci categorii distincte:

1) Familiile mafiei unde sunt prezente, de regulă, structurile ierarhice, având un cod de disciplină și o eterogenitate a activităților ilicite desfășurate;

2) Organizațiile profesionale ai căror membri sunt specializați în una sau două tipuri de activități criminale (trafic de autoturisme furate, trafic de persoane, trafic de droguri);

3) Organizațiile teroriste internaționale care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane sub diferite motivații (politice, etnice, militare)

4) Organizațiile criminale etnice, ca rezultat a unor determinisme istorice, economico-sociale, culturale și politice, cum ar fi imensele decalaje a nivelului de trai, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică, permisivitatea legislativă (triadele chinezești, yakuza japoneză, grupările criminale jamaicane)

5) Reciclarea banilor, fenomen internațional cu o clientelă variată: vânzători stânjeniți de milioane de dolari lichizi obținuți din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se sustragă de la plata impozitelor, deținători de fonduri oculte destinate corupției și mituirii, oameni obișnuiți care încearcă să își ascundă capitalurile ilicite ;

După cum bine putem observa, organizațiile criminale își desfășoară activitățile în majoritatea domeniilor de interes. În multe privințe se aseamănă cu activitățile legale de comerț pentru că prețurile mărfurilor ilicite sunt negociate cu furnizorii, fondurile bănești trebuie asigurate, mărfurile trebuie transportate, păstrate și vândute, securitatea operațiunilor trebuie să fie bine asigurată pentru a preveni descoperirea acestora de către autorități.

Organizațiile de traficanți au o structură foarte bine organizată, iar în cele mai multe cazuri au și activități din sfera crimei organizate (armament, droguri). Astfel că, rețelele „particulare” sunt mici grupuri care își desfășoară activitatea în cadrul unor familii sau comunități etnice în mai multe țări. Atunci când apar solicitări din partea comunităților din străinătate, aceste rețele livrează un număr redus de femei (exploatare sexuală). Pentru a recruta femei pentru bordeluri sau rețele de prostituție, traficanții migranți se folosesc de contactele lor familiale sau etnice din țara de origine. Rețelele „particulare” sunt prezente în regiunile de graniță dintre țara de origine și cea de destinație, și în cadrul unor comunități etnice, facilitând astfel o „livrare cât mai rapidă”. Rețele infracționale organizate pe o scară largă controlează toate aspectele traficului de persoane, de la recrutare și transport până la managementul local al bordelurilor și al prostituatelor de stradă. Traficul de persoane este organizat ca o firmă cu mai multe secții, cum ar fi „secția de recrutare”, „secția de procurare a documentelor” (li se confiscă actele originale de identitate și li se oferă altele falsificate), „secția de transport” (având mai multe sedii, victimele pot fi transportate în diverse orașe din moment ce au ajuns în țara de destinație sau pot fi vândute).

Traficanții iau foarte în serios aceste activități lucrative și dau dovadă de „profesionalism”, folosind metode deosebit de brutale pentru a menține ordinea și disciplina. Femeile sunt privite ca mărfuri cu care se face comerț, asemănător comerțului clasic cu sclavi. Acest tip de rețele infracționale organizate provin în primul rând din Ucraina, Bielorusia, Rusia și Bulgaria, dar se extind în Europa Centrală și cea Estică. Aceste rețele au agenți în Vestul Europei, care se ocupă de managementul rețelelor de bordeluri și de prostituție și folosesc țările de tranzit doar pentru a obține documente false. Rețelele infracționale de distribuție – recrutează și transportă femei dintr-o țară în alta, vânzându-le către bordeluri și rețele de prostituție din alte țări, organizate și conduse la nivel local. Membrii acestor rețele pot fi considerați „vânzători en-gros” sau „distribuitori”, care aprovizionează „vânzătorii en-detail” la nivel local, aceștia la rândul lor derulând și controlând infrastructura de prostituție locală. În ciuda faptului că toate trei nivelurile de trafic există și funcționează în mod paralel, în ultimul timp traficul provenind din Comunitatea Statelor Independente și din Sud-Estul Europei este derulat în principal de rețele infracționale foarte profesioniste și foarte bine organizate. Aceste două regiuni geografice au una dintre cele mai dinamice rate de creștere a traficului, reprezentând o pătrime din traficul mondial cu persoane.

Evoluțiile din ultimul timp, respectiv valul considerabil de migrație, instabilitatea politică și economică din Estul Europei, dar și creșterea accelerată a industriei sexului în Vestul Europei, au oferit premisele rețelelor infracționale deja existente, să își mărească profiturile într-un mod considerabil prin intermediul exploatării sexuale. Deseori, una și aceeași organizație se ocupă atât cu trecerea ilegală de persoane peste graniță, cât și cu traficul de droguri și armament, ceea ce reduce considerabil riscul infractorilor de a fi descoperiți și judecați corespunzător.

I.3 Aspecte criminologice

Necesitatea înțelegerii motivelor, a comportamentului infracțional, este imperatorie pentru a ajuta atât la remedierea prejudiciilor create în urma săvârșirii infracțiunii, precum și la reinserția persoanelor în societate, urmând, bineînțeles să se asigure și preîntâmpinarea acestor situații. Atât victima, cât și suspectul, inculpatul, precum și condamnatul au personalități, moduri de viață distincte, iar pentru a le oferi sprijinul necesar, trebuie, înainte de toate să înțelegem ce anume i-a determinat să intre în acest mecanism al traficului de persoane.

Postulatul normalității atitudinale implică ideea existenței unei „legături imuabile între bunăstarea psiho-afectivă a individului și evaluarea normală a raporturilor și reacțiilor din mediul social.” Faptele umane sunt evaluate în totalitatea lor, prin raportarea la caracteristicile apreciate social că reprezintă normalitatea comportamentală. Interpretată ca fiind fundamentul adaptabilității, evaluarea eficientă a condițiilor de mediu este rezultatul percepției care ține de existența normală, cu identificările psihologice și morale, acceptate de mediul înconjurător. Oamenii, prin răspunsul lor la stimulii externi, în situații limită, ce nu se regăsesc decât în mod excepțional, nu la nivel general, manifestă independență relativă față de singurătate, moarte, își subestimează sau supraestimează calitățile și aptitudinile comportamentale. Așadar „persoana, grupul sau tipul de comunitate constituită sunt implicate interent în forme de instituții față de care se poate stabili condiția de integrare, opoziția, devianța, poziția de marginalizare sau atitudinea de rol și statut ca nivel de participare la un sistem însușit de valori.”

Cunoașterea și evaluarea conștiinței de sine, „identificarea și stabilizarea sentimentelor, adoptarea unor atitudini față de stimulii din mediul înconjurător se face în deplină cunoștință de cauză”, pentru că individul se recunoaște pe sine în toate acțiunile întreprinse, nu trăiește contradicții fără soluție și consideră că interacțiunile cu ceilalți sunt rezultatul actelor de voință comună, chiar dacă uneori acestea sunt contradictorii. Persoanele care au o stare mentală sănătoasă au capacitatea de a-și autoevalua comportamentul, adică ele pot să stopeze, să își înfrâneze în mod conștient și deliberat pornirile instinctuale și să-și stăpânească motivat impulsurile sexuale sau agresive. În elaborarea stărilor psihice, „un rol esențial revine proceselor voliționale, chiar dacă, uneori, individul apreciază că trebuie să reacționeze agresiv.”

Abilitatea de a întreține relații afective – determinabile pentru aprecierea normalității comportamentale – „aparține acelor indivizi care au capacitatea de a influența și de a se lăsa influențați de atitudinile altor persoane, procesele afective fiind durabile și complexe, derivând din relații interumane. Dacă în comportamentul normal se constată persistența sentimentelor, chiar și în absența stimulilor, comportamentul anormal se reflectă în atitudini raportate la sine, propriile interese, nedefinite în mare parte. Astfel, o detașare față de atașamentul excesiv față de sine, evaluarea, aprecierea intereselor și drepturilor celorlalți constituie o stare a comportamentului normal, care îmbinându-se cu evaluarea socială, îi conferă o pregnanță morală. Contrar celor afirmate, egocentrismul, indiferența bolnăvicioasă, lipsa de afecțiune, reprezintă o trăsătură intrinsecă a persoanelor cu tulburări mentale care suferă de alienare.

Orice activitate pe care o întreprinde individul se regăsește în anumite acte de voință și atitudine, efortul depus presupunând capacitatea de cunoaștere a sensului activității, de analiză și valorificare a rezultatului obținut. Absența implicării, neînțelegerea sensului primar al acțiunilor executate, nereprezentarea sensului și semnificației sociale, pe fond de oboseală, de tensiuni, nerecunoașterea unor idei, principii și valori comune, constituie manifestări certe ale comportamentului afectat de tulburări mentale.

Promovarea, utilizarea comportamentului individual vizează problematica existenței sociale, a structurilor unei societăți concrete, atitudinile de izolare existând doar în mediul patologic. Ideile, gradul de cultură, capacitatea de cunoaștere, nivelul de exprimare a conștiinței exercită o influență deosebită asupra indivizilor care participă la relațiile interpersonale. Orientarea, supraaprecierea unui comportament agresiv, în limite și în grade care depășesc normalitatea, pornind de la detașarea nejustificată până la negarea evidenței, se manifestă în atitudinile agresionale, care exprimă particularitățile agresivității umane, dominante în unele comportamente individuale, subliniind că o concordanță între modul de gândire, acțiune și apreciere a cunoștințelor creează posibilitatea obiectivă și subiectivă a apariției actelor antisociale condamnabile.

Locul unde se formează personalitatea este cu siguranță societatea, omul fiind o ființă socială, dar aceasta mai și creează condiții pentru realizarea planurilor, necesităților și intereselor, ori dimpotrivă, împiedică realizarea acestora. Condițiile economice, politice, morale, fizice, cu care intră în contact subiectul îl pot ajuta să își soluționeze problemele, într-o manieră legală sau nelegală. Individul poate opta și în favoarea faptei ilicite, chiar dacă el este conștient de situația în care se află, repercursiunile pe care ar putea să le aibă fapta sa. Astfel, el decide să își încalce principiile, valorile morale pentru a-și îndeplini scopul – etapa motivației criminogene finalizează cu sistemul de valori a persoanei în baza căruia se încheie formarea motivului comportamentului infracțional. Sistemul de valori ale individului este un sistem „de atitudini ale persoanei față de fenomenele și evenimentele mediului care o înconjoară.” În mecanismul comportamentului infracțional, sistemul de valori al persoanei joacă un triplu rol: în primul rând, sistemul respectiv poate stimula motivele deja formate și consolida orientarea socială sau antisocială a conduitei; în al doilea rând, orientările și valorile individului pot frâna necesitățile antisocial și bloca formarea motivului antisocial al conduitei; în al treilea rând, atitudinile persoanei pot deveni un motiv de sine stătător al comportamentului.

Etapa de planificare a faptei ilicite, concrete, începe odată cu stabilirea de către acesta a scopului, determinarea obiectului vizat și mijloacele prin care își va realiza fapta. După aceasta, urmează etapa deliberării, moment în care se aduc argumente de natură contrară (pro și contra) fie pentru ducerea la bun sfârșit a faptei, fie pentru renunțarea la ea. În funcție de criteriile sale motivaționale, afective, morale, valorice, individul ia decizia privitoare la săvârșirea infracțiunii. Prin analizarea tuturor elementelor privitoare la infracțiune, la fapta ce va fi produsă de către individ, acesta va parcurge mai multe stări, acutizându-se în momentul executării, în concret, a faptei ilicite.

Etapa executării infracțiunii include: fapta infracțională concretă (acțiunea, inacțiunea), rezultatul criminal (prejudiciul cauzat), condițiile obiective ale mediului extern care influențează asupra comportamentului persoanei și survenirii consecințelor social-periculoase, autocontrolul care are o influență inversă asupra faptei și autoaprecierea faptei comise și însuși a subiectului. Toate elementele etapei respective au un caracter atât obiectiv, cât și subiectiv. Elementele obiective ca fapta, rezultatul criminal sunt conștientizate și trec prin prisma sistemului de valori și a motivelor conduitei subiectului. Pentru știința criminologiei la etapa executării sunt importante 3 aspecte: realizarea motivelor (mobilurilor) infractorului, autocontrolul și autoaprecierea, schimbările personalității parvenite în rezultatul comiterii faptei.

Unii autori au propus și distingerea unei a patra etape din cadrul mecanismului comportamentului infracțional, și anume – etapa comportamentului postinfracțional, care include, în calitate de elemente, autocontrolul și autoaprecierea. Altfel spus, această etapă coincide cu procesele de conștiință pe care le are infractorul după comiterea faptei, încercarea lui de a-și ascunde urmele, de a valorifica produsele dobândite în urma îndeplinirii scopului său.

În realitate, mecanismele comportamentului infracțional sunt foarte diferite, afirmându-se chiar că sunt atât de individuale ca și personalitățile indivizilor. Totuși este posibilă o tipologie a mecanismelor comportamentului infracțional, bazată pe clasificarea diverselor elemente ale conduitei, care sunt antrenate în procesul formării intențiilor criminale, luării deciziilor și realizării acestora. În literatura de specialitate sunt evidențiate și descrise patru tipuri de mecanisme care sunt frecvente în realitatea obiectivă: a) mecanismele comportamentului infracțional, determinate de deformarea necesităților și intereselor personalității; b) mecanismele determinate de necorespunderea (contradicția) dintre necesitățile, interesele subiectului și posibilitățile lui; c) mecanismele determinate de deformarea reprezentărilor morale și juridice, sistemului de valori și obiectivelor sociale ale personalității; d) mecanismele determinate de deficiențele procesului de primire a deciziei și realizare a acesteia. Răspândirea acestor tipuri de mecanisme în societate este determinată atât de tipul concret de personalitate, cât și de condițiile sociale, economice, cultural-psihologice, modul de viață al anumitor categorii de cetățeni. Stabilirea interdependențelor respective va contribui la desăvârșirea activității de prevenire a infracțiunilor și înlăturarea sau neutralizarea cauzelor care le generează.

Capitolul II Reglementări interne și internaționale

II.1 Reglementarea în România

Trecând la un alt regim politic, țara noastră a avut sarcina de a lua toate măsurile pentru a preîntâmpina și a combate unul dintre pericolele iminente cauzate de posibilitatea cetățenilor de a migra, și anume, cel al traficului de persoane. Răspunsul României din punct de vedere legislativ a fost „unul gradual, prin ratificarea unor prevederi internaționale și prin promulgarea unei legi speciale și a unor măsuri legislative ce pot fi aplicate și în ceea ce privește domeniul de activitate în discuție.” Până la data de 1 februarie 2014, sediul materiei era constituit de Legea nr. 678/2001, însă, o dată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal acesta a fost preluat. În următoarele rânduri vom aborda o modalitate comparativă a incriminărilor infracțiunii de trafic de persoane, precum și a celor conexe.

Conform reglementării anterioare, art. 12 din Legea nr. 678/2001 statua următoarele:

(1) „Constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Traficul de persoane, săvârșit in următoarele împrejurări:

a) de două sau de mai multe persoane împreună;

b) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății

se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Iar conform art. 13:

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracțiunea de trafic de minori și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) este săvârșită prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra minorului, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) sunt săvârșite în condițiile prevăzute la art. 12 alin. (2) sau de către un membru de familie, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (1), și închisoare de la 10 ani la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (2).

(4) Dacă faptele prevăzute în pezentul articol au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 ani la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Respectiv art. 15:

(1) Tentativa infracțiunilor prevăzute la art. 12-14 se pedepsește.

(2) Organizarea săvârșirii infracțiunilor prevăzute în prezentul capitol constituie infracțiune și se pedepsește ca și infracțiunea organizată.

În noua reglementare, conținutul legal al infracțiunii este indicat de art. 210 din Noul Cod penal.

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită:

a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;

b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;

c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane,

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Traficul de persoane săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani.

(3) Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

Inserarea acestei dispoziții din legea specială în Noul Cod penal „este de natură să evite interpretările și practica neunitară creată în aplicarea textelor din legea penală special, reprezentând, totodată, transpunerea în dreptul penal intern a obligațiilor rezultate din actele juridice internaționale la care România este parte.”

Privitor la obiectul juridic, această infracțiune se deosebește de cea de lipsire de libertate în mod ilegal sau de alte infracțiuni ce aduc atingere libertății persoanei; ea constituie o infracțiune mijloc, ce are în vedere realizarea unui scop precis ce rezultă din exploatarea victimei. Trebuie menționat faptul că vârsta victimei infracțiunii este foarte importantă, în caz de minoritate, încadrarea juridică fiind cea de trafic de minori (art. 211 NCP).

Obiectul material constă în corpul persoanei victimă a traficului de persoane în măsura în care este vizat pentru fapta tipică.

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică ce are capacitate penală responsabilă și care în momentul săvârșirii faptei a dispus de libertatea de a hotărî și acționa. Dacă subiectul activ nemijlocit este un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu se va reține varianta agravantă a infracțiunii. În privința participației, aceasta este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană majoră ce se află în viață. Dacă victima este minoră, așa cum am specificat anterior, încadrarea juridică va fi infracțiunea de trafic de minori. Dacă există o pluralitate de subiecți pasivi, se va reține o pluralitate de infracțiuni.

În general, recrutorii sunt persoane tinere, atât femeile, cât și bărbații. Ei mereu trebuie să fie îmbrăcați foarte elegant, să posede bijuterii, aparatură electronică de ultima generație (telefoane mobile, tablete, laptop-uri) și poate cel mai important, să fie inventivi și persuasivi. Pentru că atunci când ei intră în contact cu o posibilă victimă, prin apariția lor și modul în care își spun povestea – de regulă este vorba despre sine sau prieteni care au plecat în afara țării, iar acum au niște posturi de muncă foarte bine plătite, realizând niște venituri pe care niciodată nu ar putea să le realizeze în România – ei atrag atenția victimei și o fac mult mai ușor de impresionat, mult mai vulnerabilă, ținând cont și de presiunea psihologică sau gradul de educație pe care îl are. Femeile care ajung să fie recrutori sunt prima verigă a acestui lanț de cele mai multe ori fără sfârșit. Multe din ele au fost la rândul lor victime, iar acest fapt le face să fie foarte bine informate cu privire la racolarea femeilor, încercând astfel să își „cumpere libertatea” prin aducerea unor persoane noi; altele au intrat de bunăvoie în „industrie”, fiind atrase de sumele foarte mari pe care le câștigă.

Subiectul pasiv, victima infracțiunii, este legat de cele mai numeroase probleme, obstacole în prevenirea și combaterea traficului de persoane, pentru că prin intermediul ei se pot afla cât mai multe detalii referitoare la traficanți și bineînțeles, se poate întocmi probatoriul. „Drepturile fundamentale ale victimei sunt încălcate în mod repetat de-a lungul procesului de trafic.”

În privința coautoratului (formă de participație perfectă sau propriu-zisă, se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existența la toți participanții a aceleiași forme de vinovăție, fie intenția, fie culpa), în cele mai multe cazuri, traficul de ființe umane presupune desfășurarea unor activități specifice pe teritoriul statului de origine al victimelor (de ex. recrutarea, transportul, găzduirea), acțiuni continuate pe teritoriul statului de destinație cu cele de transferare, primire ori cazare, unde activitatea infracțională se poate finaliza ori poate continua pe teritoriul altor state, prin reluarea actelor de transport, transferare, primire ori adăpostire. În aceste circumstanțe, traficul dobândește un caracter transnațional și transfrontalier în realizarea căruia sunt implicate mai multe persoane cu roluri precis determinate și care, prin acțiuni simultane sau succesive, conlucrează nemijlocit la comiterea faptei.

Se constituie astfel rețele de trafic de persoane care sunt cel mai adesea grupuri bine organizate, în componența cărora intră recrutori, intermediari, transportatori, gazde și traficanții propriu-ziși, care cumpără pur și simplu victimele pentru a le exploata ca pe niște simple mărfuri, rețelele acționând după principiul maximizării profitului.

Datorită complexității de care dă dovadă această infracțiune, acțiunile coautorilor pot avea un caracter identic (două persoane recrutează mai multe tinere, prin înșelăciune, în scopul exploatării sexuale) sau diferit (o persoană recrutează victima minoră, altă persoană o transportă în țara de destinație, iar o a treia o transferă în vederea muncii forțate). În cazul infracțiunilor de trafic de persoane, o condiție de existență a coautoratului o constituie voința lor comună de a coopera la săvârșirea nemijlocită a acțiunilor specifice de traficare, în baza unei înțelegeri efectuate înainte sau în timpul procesului de traficare. Dar, prin efectuarea nemijlocită a uneia dintre acțiunile ce caracterizează traficul de ființe umane (recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane), fiecare participant își aduce contribuția sa directă la săvârșirea infracțiunii și va fi tras la răspundere penală în calitate de coautor.

Pe lângă coautorat, mai este posibilă și instigarea, constând în „determinarea cu intenție a unei persoane de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală”. Spre deosebire de autor, cel care gândește de la bun început traficarea unui persoane este instigatorul, dar acesta, prin diverse mijloace, îi induce unei alte persoane hotărârea sa. Această activitate, după cum este și firesc, trebuie să se producă înainte ca autorul faptei să treacă la recrutare, transport, la executarea infracțiunii.

Dacă instigatorul îl va ajuta în vreun chip pe autor la producerea actului infracțional, atunci el va dobândi calitatea de complice. Iar dacă el va trece la executarea efectivă a faptei, va deveni coautor la infracțiunea de trafic de persoane.

Pentru a fi complice, individul, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe autor la săvârșirea faptei. În contextul infracțiunii de trafic de persoane, complicele este cel care promite, înainte sau în timpul favorizării săvârșirii infracțiunii, că va tăinui bunurile provenite din aceasta, spre exemplu. De regulă, ei sunt cei care dobândesc acte de identitate false, strâng informații despre potențialele victime.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin una sau unele dintre cele cinci acțiuni alternative enumerate în mod limitativ, constând în:

1). Recrutarea – racolarea directă sau indirectă, prin orice mijloace a victimelor în vederea exploatării;

2). Transportarea – deplasarea victimei cu orice mijloace de transport la locul unde urmează să fie exploatate din țară sau străinătate;

3). Transferarea – relocarea victimei de la un traficant la altul, ca obiect al unei tranzacții sau înțelegeri între aceștia; cu alte cuvinte, un traficant renunță la autoritatea sa asupra unei victime în vederea trecerii acesteia sub autoritatea altui traficant;

4). Adăpostirea – cazarea victimei într-o locuință sau într-un alt amplasament cu găzduirea acesteia; noțiunea de adăpostire acoperă noțiunile de cazare și găzduire prevăzute în fostul art. 12 din Legea nr. 678/2001.

5). Primirea – preluarea victimei de către un traficant de la alt traficant în vederea exploatării; așadar, victima intră sub autoritatea unui alt traficant de persoane.

De asemenea, Ordinul nr. 2353/2008 al Ministerului Justiției aduce și el anumite clarificări cu privire la modalitatea în care trebuie interpretate noțiunile, astfel că:

a). Recrutarea poate fi materializată în propunerea care se face victimei în faza inițială a procesului de traficare. Această propunere, de obicei, se dovedește a fi în final o promisiune falsă, fie legată de obiectul sau natura muncii, destinația călătoriei victimei, condițiile în care se va afla, va fi ținută ori va munci sau de locul desfășurării activității. Recrutarea poate fi realizată de una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în mod direct sau prin intermediul unui anunț, prin intermediul mass-mediei sau al internetului, utilizându-se una sau mai multe dintre mijloace enumerate mai sus.

b). Transportarea implică deplasarea victimei de către traficanți (intermediari sau transportatori) din locul de origine sau de unde a avut loc recrutarea către locul de destinație, unde va avea loc exploatarea. Nu este obligatoriu ca transportarea să fie realizată peste frontiera de stat.

c). Transferarea sau vânzarea poate avea loc în situația în care victima este dată de către recrutor unui intermediar pentru transportare și/sau mai departe persoanei fizice sau juridice pentru exploatare. Transferarea poate fi însoțită de plata unei sume de bani, bunuri materiale sau de altă natură. Totodată, sunt și cazuri când transferul și/sau vânzarea sunt realizate de către persoana fizică sau juridică ce a exploatat prima dată victima, aceasta fiind transferată și/sau vândută unei alte persoane/grupări care o va exploata în continuare.

d). Adăpostirea sau cazarea poate fi realizată de către recrutor, intermediari sau persoana fizică ori juridică ce exploatează victima, aceasta putând fi ținută într-o locuință, hotel, spații improvizate etc;

e). Primirea persoanei sau persoanelor destinate obiectului exploatării are loc în contextul transferului sau al vânzării.

Privitor la modalitățile prin care se poate comite fapta, noul Cod penal prevede noțiunea generică de constrângere, spre deosebire de vechea incriminare care făcea referire numai la amenințare sau violențe; prin urmare, constrângerea victimei se putea realiza fie prin amenințare, violență, fie prin orice alte mijloace de constrângere fizică sau psihică (spre exemplu, sustragerea documentelor de identitate sa au pașaportului, administrarea unor substanțe halucinogene, lipsirea de hrană etc); răpirea presupune lipsirea de libertate a unei persoane care este mutată dintr-un loc în alt loc; inducerea în eroare implică înșelarea, fraudare victimelor, iar abuzul de autoritate se manifestă prin exercitarea abuzivă a influenței de fapt sau a autorității de drept pe care traficantul o avea asupra victimei.

În privința modalității de la lit. b) („profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea vădită vulnerabilitate a acelei persoane”), imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința ori starea de vulnerabilitate trebuie să fie preexistentă, iar făptuitorul trebuie să profite de această circumstanță în care se află victima, această noțiune neregăsindu-se în vechea reglementare.

La lit. c) (prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritatea asupra acelei persoane), oferirea de bani trebuie interpretată astfel ca bunurile oferite să fie înfățișate persoanei care are autoritatea asupra victimei, iar acceptul sau refuzul nu prezintă importanță pentru săvârșirea infracțiunii. Darea presupune remiterea efectivă a bunurilor sau a foloaselor, precum și primirea lor direct sau indirect de către persoana care are autoritate asupra victimei în vederea obținerii consimțământului acesteia la exploatarea victimei. Primirea se manifestă prin remiterea directă sau indirectă de bani sau alte foloase persoanei care are autoritatea asupra victimei în vederea obținerii consimțământului acesteia la exploatarea victimei; în cazul în care anterior primirii făptuitorul acceptase promisiunea de primire a unor astfel de bunuri, fapta se consumă la momentul acceptării. Acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase presupune acordul expres sau tacit (dar neîndoielnic) al persoanei care are autoritatea asupra victimei, iar acesta se poate realiza atât direct, cât și indirect. Trebuie subliniat că existența consimțământului victimei la traficare nu constituie o cauză justficativă, nefiind de natură să înlăture caracterul penal al faptei.

Urmarea imediată constă în starea de pericol creată la dresa libertății prin traficarea acesteia în scopul exploatării.

Legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei.

Din categoria laturii subiective, menționăm că intenția este directă, fapta trebuie să fie comisă în scopul exploatării victimei. Traficantul are reprezentarea caracterului ilicit al actelor sale în realizarea cărora se implică în mod conștient, voit, și prevede consecințele lor, urmărind totodată producerea acestora.

Constituie variantă agravantă a infracțiunii comiterea traficului de persoane de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu [art. 210 alin. (2) NCP], iar aceasta absoarbe abuzul în serviciu (art. 297 NCP). Se va reține forma de bază a infracțiunii dacă fapta este este comisă de funcționarul public în timpul cât nu exercită atribuțiile de serviciu.

Privitor la formele infracțiunii, actele de pregătire sunt posibile, însă nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă și incriminată. Infracțiunea se consumă în momentul în care se realizează fapta tipică. Ea poate fi comisă în formă continuată, caz în care se epuizează după comiterea ultimului act de executare.

Pedeapsa pentru forma de bază a infracțiunii este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar pentru forma agravată închisoarea de la 5 la 12 ani, spre deosebire de anterioara reglementare (de la 5 la 15 ani), nefiind specificată și interzicerea, în forma calificată, a interzicerii unor drepturi.

Legea penală mai favorabilă este noul Cod penal deoarece s-a renunțat la unele variante agravate. Din perspectiva regimului sancționator, pentru varianta simplă nu se va pune problema legii penale mai favorabile, având în vedere că ambele reglementări prevăd aceeași sancțiune. Pentru varianta agravată, noul Cod penal este legea mai favorabilă, deoarece reduce maximul special de la 15 la 12 ani și, în plus, nu se mai prevede pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

II.2 Practică judiciară

Recrutarea mai multor persoane în același timp și loc, în baza unei rezoluții infracționale unice, pentru practicarea prostituției și transportarea lor în străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o unică infracțiune de trafic de persoane și de proxenetism, iar nu atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost recrutați în acest scop.

Elementul material al infracțiunii de trafic de persoane se realizează printr-una sau mai multe dintre acțiunile prevăzute ca modalități alternative, acțiuni care trebuie să fie efectuate în scopul exploatării victimei:1. Recrutarea, constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea obținerii de profit; 2. Transportarea, presupune deplasarea victimei dintr-un loc în altul, fie în interiorul statului de origine, fie din statul de origine al victimei în statul de destinație, ceea ce presupune – cel mai adesea – trecerea uneia sau mai multor linii de frontieră; 3. Transferarea, constă în transmiterea victimei de la un traficant la altul, atunci când este vândută pur și simplu ca o marfă, inițial, fără ca ea să știe, sau face obiectul unei tranzacții încheiate între traficanți (de exemplu, schimbul); 4. Cazarea, presupune instalarea unei persoane temporar într-o locuință ori într-un alt amplasament având această destinație, iar găzduirea constă în primirea unei persoane într-o locuință și adăpostirea vremelnică a acesteia; 5. Primirea presupune preluarea victimei de către un traficant, de la unul la altul, ca urmare a unei tranzacții intervenite între cei doi. Fiecare dintre aceste acțiuni este suficientă pentru realizarea elementului material al infracțiunii de trafic de persoane, atât în variantele tip, cât și în cele agravate.

Recrutarea, ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea obținerii de profit. Or, modul de acțiune al inculpatei, constând în abordarea victimelor în diverse localuri, fără a avea anterior relații de prietenie sau amiciție cu acestea, și de a le propune să meargă în străinătate pentru a munci, precizându-le că este posibil să întrețină și relații sexuale pentru bani, oferindu-le ajutor, inclusiv material, în acest scop se circumscri cu prisosință în conținutul noțiunii de recrutare în accepțiunea textului de lege. Totodată, s-a arătat că însăși activitatea desfășurată de către inculpată vine în sprijinul argumentației invocate, în sensul că acțiunea de recrutare implică un proces complex, câtă vreme demersurile și eforturile întreprinse de aceasta nu au avut finalitatea urmărită față de victima L.S., care a refuzat, în mod constant, să dea curs ofertelor făcute de către inculpată. Dar, chiar și în acest context, activitatea desfășurată de către inculpata Ț. se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de trafic de persoane, câtă vreme chiar dacă acțiunile care compun elementul material al laturii obiective au ca finalitate subiectivă scopul exploatării persoanei, scop care trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, acesta nu trebuie să și fie efectiv realizat.

În speță, s-a dovedit că acțiunile convergente săvârșite de cei trei coinculpați au fost subsumate obținerii de venituri ilicte din practicarea prostituției, prin vicierea consimțământului celor patru victime, induse în eroare asupra condițiilor în care vor lucra, profitându-se de dificultățile materiale în care se aflau de lipsa de informație și instrucție. Mai mult, victimelor le-a fost limitată libertatea de acțiune și voință prin reținerea pașaportului, fiind obligate la racolarea clienților după un anumit program, exercitându-se asupra lor amenințări și violențe. S-a probat, prin urmare, activitatea de constrângere desfășurată de inculpați asupra victimelor, astfel că în mod corect s-a stabilit incidența dispozițiilor referitoare la traficul de minori. De altfel, în cazul victimei persoană minoră, consimțământul chiar liber exprimat nu are nicio relevanță pentru existența infracțiunii dat fiind că textul nu o cere.

Probele dosarului confirmă că inculpatul R.N. a cazat în locuința sa pe partea vătămată în scopul exploatării, prin practicarea prostituției, înlesnindu-i această activitate, prin aducerea clienților și a obținut foloase materiale, percepând personal banii pentru actele sexuale pe care G.M. le întreținea cu clienții. Astfel, declarațiile părții vătămate, date în faza de urmărire penală, (la 25 martie 2004 și respectiv 9 aprilie 2004), prin care aceasta a arătat că a fost luată din Gara de Nord de 3 indivizi care au vândut-o ulterior inculpatului R.N. (zis I.T.), că acesta i-a spus că va fi concubina lui R, fiul său, în vârstă de 17 ani și că se va prostitua pentru el cu diverși clienți, se coroborează cu declarațiile martorilor I.I. și T.M., care, la rândul lor, au sesizat organele de poliție că într-unul din imobilele din B-dul Pieptănari, unde s-au dus pentru a întreține raporturi sexuale au fost abordați de o fată, pe nume M., care le-a spus că este ținută în acel imobil fără voia ei, în scopul de a se prostitua, precum și cu procesul verbal de percheziție a imobilului, încheiat în data de 25 martie 2004 de către organele de poliție. Aceste probe se coroborează, de altfel, și cu cele arătate de inculpat în declarațiile sale care, deși nu recunoaște faptul că îi aducea clienți părții vătămate, a precizat că M. era foarte cuminte, nu ieșea din casă și nici din curte, când avea nevoie de ceva ieșea el însuși din curte și-i cumpăra sau că aceasta ieșea la cumpărături, însoțită de membrii familiei lui T. Or, obligarea părții vătămate de a sta în casă, aducerea clienților de către inculpat pentru praticarea prostituției, luarea de către acesta a banilor obținuți în urma praticării prostituției constituie o constrângere a voinței părții vătămate.

În situația în care inculpatul a săvârșit faptele de a recruta, de a îndemna și de a înlesni practicarea prostituției de către mai multe părți vătămate, oferindu-le acestora cazare, căutându-le clienți și luând bani pentru relațiile sexuale practicate de ele în diferite perioade de timp, trebuie reținute în concurs mai multe infracțiuni de proxenetism. Faptul că de fiecare dată inculpatul a profitat de anumite condiții prielnice, a conceput și realizat distinct fiecare faptă, precum și perioadele relativ mari dintre ele sunt argumente care impun concluzia că fiecare dintre acestea prezintă conținutul unei infracțiuni distincte, putându-se aprecia că a acționat pe baza unei hotărâri autonome, luate în mod spontan și reînnoite când a avut prilejul.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3206 din 12 octombrie 2009

Prin sentința penală nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Olt:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G. la o pedeapsă de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

A fost admisă cererea formulată de inculpatul D.G. și a fost recunoscută pe cale incidentală sentința penală din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg (rămasă definitivă cu privire la acest inculpat), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare pronunțată de instanța franceză, cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedeapsa principală și pedeapsa complementară nou pronunțate, cu pedepsele principală a închisorii și complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunțată de instanța franceză, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

Potrivit art. 39 alin. (2) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 4 ani, 4 luni și 25 de zile, din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1534 din 27 decembrie 2001 a Judecătoriei Caracal, desființată, în parte, prin decizia penală nr. 421 din 8 iulie 2007 a Tribunalului Olt, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, cu pedepsele principală de 5 ani închisoare și complementară a interzicerii de drepturi mai sus menționată, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani și 6 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

A fost admisă cererea inculpatei și s-a recunoscut pe cale incidentală sentința penală din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg (rămasă definitivă cu privire la această inculpată), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, cu pedeapsa principală de un an închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele principală a închisorii și complementară a interzicerii de drepturi, nou pronunțate, cu pedepsele principală a închisorii și complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunțată de instanța franceză, dispunându-se ca inculpata să execute pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A fost respinsă, ca nefondată, excepția autorității lucrului judecat invocată de către inculpați.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul Ministerului Public – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Olt, au fost trimiși în judecată inculpații C.V. și D.G., pentru comiterea infracțiunii prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea, în ceea ce-l privește pe inculpatul D.G., și a dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Pe baza probatorului administrat în cauză, respectiv declarațiile părților vătămate și civile, ale inculpaților, martorilor, a unor înscrisuri, între care hotărârea judecătorească de condamnare a inculpaților de către instanțele franceze, coroborate cu celelalte acte și lucrări din dosarul de urmărire penală, prima instanță a reținut în fapt că inculpații se aflau în relații de concubinaj, iar începând cu anul 2004, au procedat la racolarea de persoane de sex feminin pe care, în baza promisiunii că vor primi locuri de muncă în Franța, le ajutau să obțină documentele de călătorie, le achitau taxele în acest sens, precum și contravaloarea transportului, iar la destinație le obligau să practice prostituția, în condițiile în care sumele obținute erau însușite de către cei doi inculpați.

În ceea ce o privește pe Ș.V., care nu a dorit să stea în proces în calitate de parte vătămată, s-a reținut că aceasta, fiind de loc din comuna R., la fel ca și inculpații, îi cunoștea pe cei doi, iar în baza unor relații de prietenie ale părinților săi cu inculpata C.V. a avut posibilitatea să discute cu aceasta din urmă, care a invitat-o în Franța și i-a promis că o va ajuta să obțină un loc de muncă.

Totodată, inculpata C.V. nu numai că s-a oferit să achite cheltuielile de transport, în sumă de 300 – 400 euro, dar chiar a dat părinților martorei Ș.V. o astfel de sumă.

La sosirea sa în orașul german Freiburger, Ș.V. a fost așteptată de inculpatul D.G., care a transportat-o cu mașina personală până în orașul francez Strasbourg, unde a fost cazată o săptămână într-un hotel, apoi în apartamentul inculpatei, după care într-o locuință închiriată. Ș.V. a lucrat o perioadă scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata C.V. i-a propus să practice prostituția, însă aceasta a refuzat. În aceste condiții, inculpata i-a făcut propunerea de a sustrage bunuri din magazine, fapt materializat de cele două, iar sumele obținute din vânzarea bunurilor reveneau în cea mai mare parte inculpatei. Ulterior, Ș.V. a revenit în România.

Referitor la partea vătămată A.M. s-a reținut că, după ce a cunoscut-o în luna mai 2005 pe inculpata C.V., aceasta i-a promis obținerea unui loc de muncă în Franța, făcând demersurile necesare călătoriei, prin procurarea documentelor legale, a biletului de călătorie, pe care inculpata l-a achitat pentru partea vătămată și prin avansarea sumei de 200 lei, pentru ca aceasta din urmă să-și procure haine. S-a reținut că, odată cu procurarea biletului de călătorie cu autocarul, inculpata a achitat contravaloarea călătoriei cu același mijloc de transport și pentru partea vătămată T.A. De asemenea, în vederea traversării frontierei române, inculpata i-a înmânat părții vătămate A.M. suma de 1.000 euro, pentru a proba că are posibilități materiale de a se întreține în străinătate, sumă care a fost restituită inculpatei, înFranța, de către A.M.

La sosirea autocarului în Franța, cele două părți vătămate au fost așteptate de către inculpată, care le-a cazat în apartamentul pe care îl avea închiriat împreună cu inculpatul D.G.

Ulterior, după două zile, cele două părți vătămate au fost cazate într-o cameră a unui apartament dintr-o zonă vecină, pentru care s-a achitat de către inculpați o chirie de 300 euro pe lună. În acest timp, deși partea vătămată A.M. nu era închisă în cameră, era urmărită de către inculpați să nu plece. Deși i s-a promis obținerea unui loc de muncă, partea vătămată A.M. a fost obligată de către cei doi inculpați să practice prostituția, alături de partea vătămată T.A., în acest scop cele două fiind plasate într-o zonă cu parcări de autovehicule a orașului francez, notorie pentru activitățile mai sus arătate. Sumele obținute din practicarea relațiilor sexuale s-a stabilit a fi împărțite, în mod egal, cu cei doi inculpați.

În realitate, probele administrate în cauză au demonstrat că inculpații le lăsau celor două părți vătămate doar câte 10 euro, pentru a-și procura mâncare, restul banilor revenindu-le acestora.

Totodată, inculpatul D.G. a impus celor două părți vătămate să obțină, în fiecare zi, din practicarea prostituției, suma de 300 – 400 euro, iar în zilele în care acestea nu reușeau să obțină suma stabilită, le adresa injurii.

De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul a exercitat și constrângeri morale asupra celor două părți vătămate, prin aceea că a adresat amenințări părții vătămate A.M., în sensul că aceasta nu va mai vedea comuna natală, în cazul în care va fugi și prin atenționarea de a nu mai vorbi la telefon cu prietenul său ce se afla în Franța.

Mai mult, partea vătămată A.M. a fost atenționată de către T.A. că inculpatul D.G. este un individ periculos și să se ferească de acesta.

Cercetările efectuate în cauză au stabilit că în timpul celor două săptămâni în care partea vătămată A.M. a practicat prostituția, în urma racolării sale de către cei doi inculpați și sub supravegherea acestora, a obținut suma de 3.000 euro.

S-a mai stabilit că ambele părți vătămate au fost surprinse de către organele de poliție franceze, la sfârșitul lunii iunie 2005, în parcarea în care se deplasau pentru a găsi clienți, fiind returnate în România.

Referitor la partea vătămată O.A. s-a reținut că acesteia, în mod similar, după ce a discutat cu inculpații, i-a fost făcută promisiunea obținerii unui loc de muncă în străinătate, la distribuirea de ziare. Mai întâi, partea vătămată, în baza acestei promisiuni, a ajuns în Germania, fiind dusă acolo cu mașina de un bărbat ce se afla în legătură cu inculpații. Aici partea vătămată a practicat prostituția sub supravegherea persoanei respective, căreia îi dădea sumele obținute, iar ulterior a sosit în Franța, la Strasbourg, unde a fost adusă de inculpatul D.G., cu mașina în care se afla și inculpata C.V. Aici, partea vătămată a constatat că, în apartamentul în care se afla cazată, locuiau nu numai inculpații, ci și alte fete, care erau puse să practice prostituția, sub îndrumarea celor doi inculpați. Părții vătămate O.A. i s-a impus de inculpați și, în special, de inculpata C.V. să practice prostituția, iar în acest scop, după ce a fost mutată a doua zi într-un alt imobil, a fost plasată în stradă, într-o zonă de parcări auto din oraș, cunoscută ca având o astfel de destinație.

Sumele obținute de către această parte vătămată în perioada de 3 – 4 săptămâni, cât a practicat prostituția, au fost date inculpatei, după care partea vătămată a revenit în România, împreună cu inculpata. La scurt timp cele două s-au întors în Franța, unde partea vătămată a practicat din nou prostituția, sub supravegherea celor doi inculpați.

Deși, în mai multe rânduri, partea vătămată O.A. și-a manifestat dorința de a se reîntoarce în țară, a fost amenințată de inculpatul D.G. cu consecințe asupra familiei și, mai mult, a fost chiar lovită de inculpat. Activitatea părții vătămate, dar și a unei alte fete, cu prenumele de A., la locul de racolare a clienților era supravegheată de inculpați, care treceau cu mașina pe traseul pe care acestea se aflau și încetineau pentru a le observa îndeaproape.

În final, partea vătămată a reușit să fugă, luându-și o cameră la hotel, după care a revenit în România.

Prin decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de procuror și de inculpații D.G. și C.V., a desființat, în parte, sentința și, între altele, a înlăturat dispoziția privind respingerea excepției autorității de lucru judecat, apreciind că, în mod greșit, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de inculpați, pentru fapta săvârșită împotriva părții vătămate T.A., întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute în dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., inculpații fiind judecați definitiv pentru aceeași faptă de instanța franceză.

Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs, atât de procuror, cât și de inculpații D.G. și C.V.

Pentru motivul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 1426 din 16 aprilie 2009, a admis recursurile declarate, a casat decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, dispunând rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Craiova.

A mai stabilit instanța supremă că ultimul act procedural rămas valabil de la care judecata se reia este încheierea din 16 ianuarie 2009.

Rejudecând apelurile, Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 169 din 15 iulie 2009, a hotărât următoarele:

Au fost admise apelurile declarate de procuror și de inculpații D.G. și C.V. împotriva sentinței penale nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Olt.

A fost desființată sentința și, în rejudecare:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară, după executarea pedepsei principale.

A fost respinsă cererea inculpatului, formulată în condițiile prevăzute de art. 116 și urm. din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, de recunoaștere pe cale incidentală a sentinței penale din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg, rămasă definitivă.

În baza art. 39 alin. (2) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă de 4 ani, 4 luni și 25 de zile închisoare, rămas neexecutat, din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată definitiv prin decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, cu pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, inculpatul având de executat, în final, pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În aplicarea prevederilor art. 180 din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, s-a dispus îndeplinirea formalităților pentru reîntoarcerea inculpatului în Franța, de unde a fost transferat temporar la solicitarea autorităților judiciare române, în vederea executării pedepsei aplicată de instanța străină.

II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

A fost respinsă cererea inculpatei, formulată în condițiile prevăzute de art. 116 și urm. din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, de recunoaștere pe cale incidentală a sentinței penale din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg, rămasă definitivă.

Inculpatei i-au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpații D.G. și C.V. care, prin apărători, au invocat fiecare cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 18 și 17 C. proc. pen.

 În dezvoltarea motivelor de recurs ambii inculpați:

– au susținut că instanțele anterioare au comis o gravă eroare de fapt, pronunțând soluții fără suport probator, întrucât nu se fac vinovați de săvârșirea faptelor pentru care au fost condamnați;

– au solicitat, în subsidiar, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legeanr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) și (2) C. pen.;

– au susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu le-a recunoscut, pe cale incidentală, hotărârea din 16 octombrie 2007 a Tribunalului de Înaltă Instanță din Strasbourg.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 alin. (1) șiart. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpaților, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceștia încadrarea juridică corespunzătoare.

1. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat asupra soluției cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

Verificând probatoriul administrat în cauză, prin prisma apărărilor formulate de inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondată susținerea acestora în sensul că faptele ce le-au fost reținute în sarcină nu au existat în materialitatea lor și că a fost comisă o gravă eroare de fapt.

Astfel, din examinarea mijloacelor de probă aflate în dosarul de urmărire penală, coroborate cu probele administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că inculpații D.G. și C.V., în perioada 2004 – 2005, au racolat persoane de sex feminin, de pe raza județelor Olt și Teleorman, promițându-le un loc de muncă în Franța, pe care, ulterior, le-au transportat și le-au cazat în localitatea Strasbourg, unde, împreună, le-au exploatat prin practicarea prostituției, obligându-le să obțină din această activitate un minim de 200 euro zilnic, bani care erau însușiți de cei doi inculpați și, de asemenea, să participe la diferite furturi.

Cât privește activitatea infracțională desfășurată de cei doi inculpați, împotriva părților vătămate A.M. și O.A., din probatoriul administrat a rezultat că acestea au ajuns pe teritoriul Franței, prin intermediul inculpaților, cei doi oferind și banii necesari pentru întocmirea actelor de călătorie, pentru procurarea hainelor și pentru trecerea frontierei, inculpata C.V. asigurându-le că vor desfășura activități de menaj sau de distribuție ziare, în țara străină.

Odată ajunse în Franța, inculpații s-au ocupat de cazarea părților vătămate, după care le-au obligat să se prostitueze contra unor sume de bani, amenințându-le și lovindu-le, astfel cum rezultă din declarațiile celor două.

În acest sens, este semnificativă declarația părții vătămate A.M., care a susținut că a practicat „prostituția la stradă”, pentru C.V. și D.G., timp de aproximativ două săptămâni, perioadă în care a obținut suma de 3.000 euro. Aceeași parte vătămată a precizat că nu avea voie să oprească din banii obținuți din practicarea prostituției, inculpatul D.G. amenințând-o că o va omorî dacă o va prinde procedând astfel.

De asemenea, partea vătămată O.A. a susținut, în declarațiile date, că a fost bătută, amenințată de către inculpații C.V. și D.G. și obligată să practice „prostituția la stradă”, timp de aproape 3 săptămâni, perioadă în care actele originale de identitate, inclusiv pașaportul său, s-au aflat la cei doi inculpați, asupra lui O.A. rămânând doar o fotocopie a pașaportului.

În declarațiile date, ambele părți vătămate au susținut că nu au avut  posibilitatea să refuze practicarea prostituției, în condițiile în care nu aveau bani, nu cunoșteau limba și, în același timp, erau amenințate cu moartea de către inculpați, în cazul în care aveau de gând să fugă.

Împrejurările de fapt stabilite prin declarațiile celor două părți vătămate se coroborează pe deplin cu aspectele susținute de martora O.I., care, prin intermediul mamei sale, a aflat că O.A. se aflăStrasbourg și că este sechestrată acolo, neputând să plece.

Mai mult, această martoră a declarat că cei doi inculpați supravegheau activitatea fetelor care practicau „prostituția la stradă”, iar după ce a revenit în țară, partea vătămată O.A. i-a spus că a fost sechestrată în Franța (la Strasbourg), de către cei doi inculpați, care o băteau pentru a practica, în folosul lor, prostituția.

Referitor la persoana vătămată Ș.V., din același probatoriu a rezultat că aceasta, în toamna anului 2004, sub presiunea unor probleme de familie, a dorit să plece în străinătate, sens în care a discutat cu inculpata C.V. despre această posibilitate, inculpata promițându-i că o va ajuta în vederea obținerii unui loc de muncă.

Pentru aceasta, inculpata C.V. i-a achitat banii necesari pentru obținerea pașaportului și pentru transportul până în Franța unde, după ce a ajuns, Ș.V. a lucrat o perioada scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata i-a propus să practice prostituția, în folosul ei.

Invocând unele probleme de sănătate, persoana vătămată a refuzat propunerea făcută, împrejurare în care inculpata C.V. i-a sugerat să meargă cu ea în diverse magazine, pentru a sustrage bunuri, pe care, ulterior, inculpata le-a vândut, iar din sumele rezultate Ș.V. a primit o infimă parte.

În fața primei instanțe, Ș.V. a declarat că nu înțelege să participe în proces ca parte vătămată și că nu se constituie parte civilă, declarațiile acesteia fiind valorificate în calitate de martor, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 82 C. proc. pen.

Situația de fapt mai sus prezentată se coroborează și cu elementele de fapt stabilite prin hotărârea Tribunalului de Înaltă Instanță din Strasbourg, din 16 octombrie 2007, prin care cei doi inculpați au fost condamnați pentru același gen de fapte, respectiv infracțiunea de proxenetism agravat, cu victimă minoră între 15 și 18 ani, precum și pentru infracțiunile de furt agravat, prin două circumstanțe și de tăinuire de obiecte provenite prin furt, fapte prevăzute și pedepsite de Codul penal francez, una din victime fiind T.A.

2. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cererea formulată de inculpați, de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de trafic de persoane în formă continuată prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., este nefondată.

Astfel, recrutarea, transportarea, transferarea unei persoane, între altele, prin înșelăciune, cu promisiunea de a o duce în străinătate, pentru a munci în condiții avantajoase, dar în realitate pentru a o constrânge la practicarea prostituției, în scopul exploatării ei de către inculpat, constituie modalități alternative prin care se săvârșește infracțiunea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, iar nu cea de proxenetism prevăzută în art. 329 C. pen.

Pentru existența infracțiunii de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., este necesar ca recrutarea sau traficul de persoane să se facă în vederea practicării prostituției de bunăvoie de către acele persoane, și nu prin inducerea în eroare ori constrângerea acestora.

Ca atare, elementul care face diferențierea între cele două infracțiuni este – în cazul proxenetismului – neexercitarea de acte de constrângere asupra victimei sau nesupunerea ei la presiuni, în vederea practicării prostituției.

Or, din actele dosarului a rezultat că activitatea desfășurată de cei doi inculpați, vizând atât părțile vătămate A.M. și O.A., cât și persoana vătămată Ș.V., constând în recrutarea și transportarea acestora în Franța, prin înșelăciune, sub promisiunea obținerii unor locuri de muncă, unde le-au cazat și, apoi, prin amenințări și violențe și profitând de imposibilitatea acestora de a se exprima liber, le-au constrâns să practice prostituția și să participe la săvârșirea unor furturi, în scopul de a obține, pentru ei, foloase, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

3. Cât privește actele materiale de executare reținute în sarcina celor doi inculpați, în raport cu partea vătămată T.A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că în cauză operează cazul de stingere a acțiunii penale, prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., existând autoritate de lucru judecat, întrucât, chiar sub o încadrare juridică diferită, cu privire la inculpați s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă, respectiv sentința  Tribunalului de Înaltă Instanță din Strasbourg, adoptată  la 16 octombrie 2007, prin care aceștia au fost condamnați definitiv, între altele, pentru fapta săvârșită împotriva victimei T.A., infracțiune care face obiectul prezentei cauze, astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanței.

Cu alte cuvinte, existând identitate de persoane și identitate de obiect, chiar dacă instanța franceză a dat activității inculpaților o altă încadrare juridică, operează cauza de stingere a acțiunii penale prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., fiind suficient să se constate această cauză, prin considerentele deciziei de față, referitor la actul de executare privind-o pe victima T.A.

Mai mult, această soluție se desprinde și din precizarea hotărârii Camerei de anchetă a Curții de Apel din Metz, din 4 noiembrie 2007, prin care a fost admisă cererea de predare a persoanei solicitate, respectiv a inculpatului D.G., formulată de statul român, prin mandatul european de arestare emis la 25 mai 2007 de Tribunalul Olt, din care rezultă că predarea se face numai „pentru urmărirea faptelor calificate de trafic de persoane, în ce privește traficul de persoane comis față de numitele Ș.V., A.M. și O.A.”, predare care este însă refuzată în ce privește „urmărirea pentru faptele de trafic de persoane comise față de T.A.”, inculpatul fiind deja condamnat de justiția franceză pentru acestea.

4. Cât privește recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine, respectiv a sentinței din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg, definitivă pentru ambii inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că cererile celor doi inculpați recurenți, făcute în aplicarea dispozițiilor art. 116 și urm. din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, nu pot fi primite.

Recunoașterea hotărârii penale străine va trebui făcută pe cale principală, în condițiile stabilite de art. 118 din lege, de instanța sesizată în acest scop de către condamnați, pentru următoarele argumente:

– mai întâi, din actele de la dosar, respectiv din hotărârea Camerei de anchetă a Curții de Apel din Metz, din 4 noiembrie 2007, rezultă că inculpatul D.G. a fost predat doar „temporar” statului român, pentru a fi judecat cu privire la infracțiunile ce fac obiectul cauzei de față și că acesta nu a consimțit la predare și nici nu a fost de acord să execute o eventuală pedeapsă în România;

– ambii inculpați sunt urmăriți și în alte cauze pe teritoriul Franței, astfel că există posibilitatea ca pedepsele ce le-au fost aplicate prin hotărârea penală străină să fie modificate;

– la data punerii în executare, de către autoritățile judiciare franceze, a mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Olt, cei doi inculpați se aflau în executarea pedepselor aplicate prin hotărârea penală străină. Cu această ocazie, statul francez nu a renunțat la executarea, pe teritoriul acestuia, a pedepselor primite de inculpați prin hotărârea de condamnare străină;

– această hotărâre trebuia certificată și tradusă în limba română. Or, la dosar, deși este depusă o hotărâre judecătorească, aceasta nu poartă mențiunea că este definitivă (această împrejurare se desprinde doar din considerente) și nu este certificată de autoritățile franceze, mai mult, trebuia să fie însoțită de forme de executare pentru ambii inculpați;

– restul de pedeapsă, rămas neexecutat din pedepsele aplicate inculpaților de instanța străină, nu este bine determinat, pentru ca, în condițiile recunoașterii pe cale incidentală, instanța română sesizată cu cererea să poată substitui acestui rest o pedeapsă corespunzătoare, potrivit legii penale române;

– în fine, dacă s-ar aprecia ca fiind îndeplinite condițiile de recunoaștere la care face referire art. 116 din Legea nr. 302/2004, instanța ar trebui ca, după desfășurarea procedurii prevăzute de art. 117 alin. (4), să stabilească, în final, o pedeapsă rezultantă și să dispună ca aceasta să se execute potrivit legii române. Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul D.G. a fost predat temporar, iar autoritățile judiciare franceze, repetat, au solicitat reîntoarcerea lui, pentru executarea pedepsei începută în Franța.

Așadar, după executarea acestei din urmă pedepse, inculpatul D.G., în aplicarea dispozițiilor art. 118 din Legea nr. 302/2004, pe cale principală, va putea solicita recunoașterea hotărârii penale străine, același raționament fiind incident și în cazul inculpatei C.V.

            Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.G. și C.V. împotriva deciziei nr. 169 din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2248 din 26 iunie 2012

Prin sentința nr. 154 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău, Secția penală, în baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) raportat art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.G. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de trafic de persoane minore.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce urmează a fi executată după executarea pedepsei principale.

Totodată, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen., pedeapsă ce se execută, în conformitate cu art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

Prin aceeași sentință, în baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) raportat art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.F. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de persoane minore.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce urmează a fi executată după executarea pedepsei principale.

Totodată, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen., pedeapsă ce se execută, în conformitate cu art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

Din analiza mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpatul N.F. și partea vătămată M.S., în vârstă de 17 ani, s-au logodit conform tradiției etniei rrome în luna martie 2010. Cei doi s-au cunoscut prin intermediul martorului G.I., unchiul părții vătămate, iar pentru încheierea acestei logodne familia inculpatului a plătit suma de 7.500 de euro.

După petrecerea de logodnă, cei doi tineri au stat o perioadă în domiciliul părinților inculpatului N.F., în localitatea R. Împreună cu familia inculpatului N.F., tinerii au hotărât să plece în Spania pentru a presta diferite activități, printre care și culesul fructelor și legumelor, aspect ce a fost adus la cunoștință și părinților minorei, care au făcut demersuri pentru eliberarea unei cărți de identitate pentru partea vătămată. La scurt timp după eliberarea cărții de identitate, în luna mai 2010, partea vătămată M.S. a plecat în Spania împreună cu inculpatul N.F., părinții acestuia, inculpatul I.G. și martora I.D. și sora inculpatului, martora I.I. Persoanele menționate s-au stabilit în zona localității Cordoba, la intrarea în oraș, pe un câmp situat la aproximativ 200 de metri de hotelurile O. și C., în apropierea unei stații de distribuție a carburanților. În zona respectivă, reține tribunalul, erau amplasate mai multe barăci din lemn amenajate provizoriu pentru locuit unde locuiau și alți membri ai familiei inculpatului I.G., soția acestuia, I.D. și fiicele acestora cu concubinii lor, respectiv I.L., I.I., I.F., I.S. și martorii A.N., G.I. și P.A.

Inculpatul I.G. i-a cerut părții vătămate minore, a doua zi după instalarea în barăcile improvizate, să meargă pe o arteră de circulație din apropiere, într-un sens giratoriu cu fântână arteziană, pentru a apela la mila publicului și a solicita bani. Partea vătămată urma să fie însoțită de către martora I.L. care era familiarizată cu această activitate.

Partea vătămată a refuzat să efectueze această activitate, invocând faptul că nu a existat o discuție în legătură cu practicarea cerșetoriei la plecarea din România. Inculpatul N.F. a avertizat-o pe minoră că nu este bine să se împotrivească voinței tatălui său.

Partea vătămată s-a deplasat împreună cu martora I.L. în zona sensului giratoriu, menționată anterior, unde a apelat la mila publicului, cerșind ori spălând parbrizele autoturismelor aflate în trafic, activități în urma cărora obținea zilnic aproximativ 10 euro.

Inculpatul I.G. i-a reproșat părții vătămate că nu realizează suficienți bani și i-a solicitat să se inițieze în practicarea furturilor din magazine. Partea vătămată s-a opus acestei solicitări, motiv pentru care a fost lovită cu palma peste față de către inculpații I.G. și N.F. Ulterior, inculpatul N.F. a dus-o pe minoră într-o baracă unde i-a aplicat mai multe lovituri peste tot corpul cu un cablu prevăzut la extremități cu dispozitive de racordare tip ștecăr. Inculpatul i-a solicitat părții vătămate să nu se împotrivească voinței tatălui său, afirmând că, în caz contrar, „o va bate până o va omorî.”

Partea vătămată a mers împreună cu martora I.F. într-un magazin tip „mercadona” situat în fața hotelului O., de unde au sustras, în data de 20 august 2010, câte un recipient ce conținea 5 litri de ulei de măsline, pe care l-au introdus în sacoșele de sub fuste, special confecționate pentru a nu fi detectate de dispozitivele tip alarmă din magazin. Partea vătămată și martora au fost surprinse în zona casei de marcat de către supraveghetorul unității. Prin sentința nr. 262 din 24 august 2010, pronunțată de către Judecătoria de instrucție nr. 3 din Cordoba, au fost condamnate la pedeapsa pecuniară de 2 euro pe zi timp de o lună.

Partea vătămată a fost bătută de către inculpatul I.G. atunci când a fost prinsă furând, acesta reproșându-i că „nu este bună de nimic”, „nu știe să facă bani” și i-a cerut ca a doua zi să meargă la cerșit și spălat parbrize.

Datorită actelor de violență exercitate asupra sa, partea vătămată a mers împreună cu unele dintre fiicele inculpatului I.G. sau cu martora G.I. pe artere stradale din apropierea zonei în care locuia, cerșind ori spălând parbrizele autoturismelor care opreau la intersecțiile semaforizate. Din această activitate, pe care partea vătămată a practicat-o timp de 3 luni, obținea zilnic sume de bani ce nu depășeau 10 euro. Banii obținuți de către partea vătămată erau dați seara inculpatului I.G. care era nemulțumit de faptul că sunt prea puțini.

În toamna anului 2010 inculpatul N.F. și părinții acestuia s-au întors în România, fără să o aducă cu ei pe partea vătămată M.S., care a rămas în grija celorlalți membri ai familiei. Profitând de faptul că nu mai era supravegheată de către cei doi inculpați, partea vătămată a telefonat membrilor familiei sale solicitându-le să o aducă în tară. În aceste condiții, mama părții vătămate, martora C.I., s-a deplasat în Spania, împreună cu fiul său M.E. Pentru a obține consimțământul membrilor familiei I. de a pleca împreună cu partea vătămată în România, martora C.I. a invocat faptul că minora trebuie să meargă la un control medical în țară, iar la refuzul acestora a amenințat că va informa autoritățile spaniole. Partea vătămată împreună cu mama și fratele său au fost transportate la autogara din Madrid cu autoturismul condus de către martorul F.I. Pe drum, partea vătămată le-a relatat celor prezenți în mașină că a fost obligată să cerșească, să spele parbrize și să fure, fiind lovită de către cei doi inculpați și de alți membri ai familiei.

Vinovăția inculpaților a fost reținută pe baza următoarelor mijloace de probă: declarațiile părții vătămate, ale martorilor C.I., A.P. și M.E., părinții și respectiv fratele părții vătămate, date în cursul urmăririi penale, coroborate cu declarațiile martorilor F.V., F.I., F.A., B.D. și I.C., mențiunile din certificatul medico-legal eliberat părții vătămate și raportul de expertiză medico-legală efectuat în faza de cercetare judecătorească.

Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, analizând sentința atacată, actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (1) și (2) C. proc. pen., prin decizia nr. 61 din 10 aprilie 2012, a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații I.G. și N.F. împotriva sentinței penale nr. 154 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău.

Împotriva deciziei nr. 61 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat inculpații I.G. și N.F.

În cauză au fost invocate, între altele, cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 12 și pct. 18 C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infracțiuni, cazul de casare este nefondat.

Astfel, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, constituie infracțiunea de trafic de persoane minore recrutarea, transportarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede o variantă agravată a faptei de la alin. (1), în cazul în care a fost săvârșită prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra minorului.

În acord cu instanța de fond și cea de apel, instanța de recurs constată că inculpații I.G. și N.F. au comis, dintre acțiunile prevăzute ca modalități alternative ale infracțiunii de trafic de persoane minore, acțiuni specifice recrutării, transportării și găzduirii părții vătămate.

Victima a fost adusă în Spania prin promisiuni false cu privire la efectuarea unor activități de recoltare a fructelor și legumelor. Transportul a fost asigurat de către inculpați, care au folosit pentru deplasarea în Spania o mașină aparținând familiei inculpatului I.G.

Acordul părții vătămate și al părinților acesteia de a pleca în Spania a fost determinat de inducerea în eroare de către inculpați, prin promisiune falsă că vor putea obține venituri importante din activitățile menționate anterior.

Partea vătămată a aflat în Spania că urmează să meargă împreună cu alți membri ai familiei să cerșească ori să spele parbrizele mașinilor într-o intersecție, situație cu care nu a fost de acord.

Elementul material al infracțiunii de trafic de persoane minore, prevăzută în art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, s-a realizat prin mai multe acțiuni prevăzute ca modalități alternative în norma incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea și găzduirea victimei prin inducere în eroare, amenințare și violență.

Acțiunile inculpaților, astfel cum au fost descrise de instanța de fond și cea de apel, au fost realizate în scopul exploatării părții vătămate prin obligarea la efectuarea de activități (spălatul de parbrize) și fapte ilicite (cerșit, furat) în folosul inculpaților. De asemenea, s-a reținut că, din activitățile prestate, parte vătămată a obținut sume modice zilnic, care erau predate inculpatului I.G., în total suma de 750 de euro.

Inculpații au realizat fiecare în parte acțiuni de coautorat care întrunesc conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de persoane minore în modalitatea recrutării, transportării și găzduirii prin înșelăciune, violență și amenințare, în scopul exploatării, faptă prevăzută în art. 13 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În acord cu instanța de fond și cea de apel, în recurs se apreciază că sunt îndeplinite și condițiile art. 2 pct. 2 lit. e) din Legea nr. 678/2001 privind efectuarea unor activități prin care se încalcă drepturi și libertăți fundamentale ale omului, partea vătămată fiind obligată să cerșească, să spele parbrize și să fure din magazine pentru a realiza sumele de bani ce erau pretinse de către inculpatul I.G.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, cazul de casare este nefondat.

Prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act ar demonstra existența unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă rezultă contrariul. O eroare gravă de fapt trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar și faptele reținute de instanța de fond, și nu dintr-o omisiune în administrarea unei probe concludente și utile.

Recurenții invocă în cadrul acestui caz de casare lipsa de rol activ a instanțelor și modul în care probele au fost coroborate.

Instanța de recurs apreciază că nu există o stabilire greșită a situației de fapt, nu au fost ignorate probe și nici nu s-a acordat încredere excesivă unor probe.

În acord cu instanța de fond și cea de apel, instanța de recurs, astfel cum a precizat anterior în cadrul analizei cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., constată că inculpații I.G. și N.F. au comis, dintre acțiunile prevăzute ca modalități alternative ale infracțiunii de trafic de persoane minore, acțiuni specifice recrutării, transportării și găzduirii părții vătămate. Partea vătămată a aflat în Spania că urmează să meargă împreună cu alți membri ai familiei să cerșească ori să spele parbrizele mașinilor într-o intersecție, situație cu care nu a fost de acord.

Victima a fost atrasă prin promisiuni neadevărate cu privire la recoltarea fructelor și legumelor în Spania, fiind ulterior constrânsă să se supună voinței inculpaților I.G. și N.F., practicând cerșetoria, furtul din magazine și spălatul parbrizelor autoturismelor care opreau în intersecții, constrângere exercitată prin amenințare și violență.

Constrângerea exercitată asupra părții vătămate rezultă din faptul că partea vătămată nu avea asupra sa actul de identitate și certificatul de naștere pe care i le ceruse martora I.D. înainte de plecarea din România, neputând să se descurce într-o țară străină. Astfel cum reține instanța de fond, minora, în vârstă de a 17 ani la data plecării din țară, era vulnerabilă dată fiind vârsta acesteia, lipsa documentelor de identitate, plasarea acesteia într-o baracă dintr-un loc mărginaș, faptul că nu cunoștea limba spaniolă, fiind în permanență împreună cu membrii familiei inculpaților care îi erau ostili.

Partea vătămată a refuzat la început să practice activitățile care i se impuneau și a declarat că inculpatul I.G. i-a interzis să mai ia legătura cu părinții pentru a nu le spune ceea ce se întâmplă, obligând-o să nu mai plece din zona barăcilor fără a fi însoțită de un membru al familiei.

Partea vătămată a fost amenințată de către inculpatul I.G. care i-a precizat că o va omorî în cazul în care le va spune părinților ce face în Spania. Partea vătămată era însoțită, atunci când vorbea la telefon cu părinții săi, de către inculpatul N.F. ori surorile acestuia care o amenințau să nu spună ce activități desfășoară în Spania. Faptul că minora nu era lăsată să vorbească la telefon cu membrii familiei sale din România este confirmat de către martora C.I., care a susținut că a vorbit de foarte puține ori la telefon cu fiica sa în perioada mai-septembrie 2010. Conform declarației martorei C.I., partea vătămată nu și-a sunat părinții aproximativ o lună și jumătate de la plecarea din țară. Aceeași martoră susține că au fost nevoiți să afle numărul de telefon al inculpatului N.F. prin intermediul surorii sale, C.A. Declarația martorei se coroborează că cele afirmate de către martorul A.P., tatăl părții vătămate, care a susținut că nu a putut să ia legătura telefonic cu fiica în Spania, că timp de aproximativ o lună după plecarea din România minora nu a dat telefon, iar în momentul în care vorbea cu aceasta i se părea că are vocea schimbată.

Violențele exercitate de inculpați au fost corect reținute de instanța de fond și cea de apel. Partea vătămată a relatat în declarația dată la urmărirea penală cum a fost lovită de către inculpații I.G. și N.F. pentru că a refuzat inițial să fure diferite produse din magazine; i s-a solicitat să meargă la furat la aproximativ o săptămână de la sosirea în Spania; a mai susținut partea vătămată că a fost lovită cu un briceag în ambele picioare de către inculpatul I.G.

Actele de violență exercitate de către inculpatul I.G. erau urmate de bătăi aplicate de către N.F., în prezența celorlalți membri ai familiei.

Constrângerile la care era supusă partea vătămată sunt probate și de faptul că aceasta a declarat că nu putea să plece din Spania pentru că era mereu supravegheată, iar ulterior, atunci când martora C.I. s-a deplasat în Spania pentru a-și aduce fiica în România, inculpații au încercat să le împiedice să plece, martora fiind nevoită să amenințe că va anunța autoritățile spaniole.

În mod corect instanța de fond și cea de apel au apreciat că probele conduc la reținerea vinovăției inculpaților, reținând în mod corect situația de fapt ce a determinat condamnarea recurenților.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații I.G. și N.F. împotriva deciziei nr. 61 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3091 din 2 octombrie 2012

            Prin sentința nr. 32 din 15 martie 2012 a Tribunalului Teleorman, Secția penală, s-a dispus, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 9 și 12 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului P.C. la pedeapsa de 7 ani închisoare; în baza art.13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (2 fapte), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului și la pedeapsa de 12 ani închisoare, iar în baza art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (2 fapte), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 42 C. pen., condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare.

            În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare.

            Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

            Au fost interzise inculpatului aceleași drepturi timp de 5 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 65 C. pen.

            II. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 9 și 12 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.M. la pedeapsa de 6 ani închisoare.

            În baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (2 fapte), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 11 ani închisoare.

            În baza art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (2 fapte), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 42 C. pen., a mai fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 6 ani închisoare.

            În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare.

            Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

            Au fost interzise inculpatului, în baza art. 65 C. pen., aceleași drepturi timp de 4 ani după executarea pedepsei principale a închisorii.

            III. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 9 și 12 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnată inculpata P.A. la pedeapsa de 6 ani închisoare.

            În baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (2 fapte), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 11 ani închisoare.

            În baza art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (2 fapte), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 42 C. pen., a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 6 ani închisoare.

            În baza art. 261 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 42 C. pen., a fost condamnată inculpata și la pedeapsa de un an închisoare.

            În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpata P.A. executând pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare.

            Au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

            În baza art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatei aceleași drepturi timp de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.

            IV. În baza art. 7 din Legea nr.39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 9 și 12 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., a fost condamnat inculpatul P.S. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

            În baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (2 fapte), cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare.

            În baza art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (2 fapte), cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 42 C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 ani închisoare.

            În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

            S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

            Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul din 28 iunie 2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Teleorman a trimis în judecată în stare de arest preventiv pe inculpații: P.C., P.M., P.A. și P.S.

            În fapt s-a reținut că în perioada aprilie – octombrie 2010, grupul format din P.C., P.M., P.A. și P.S. a obligat pe minora M.A., în vârstă de 14 ani, la practicarea prostituției în locuința familiei inculpaților din comuna C., iar în perioada august – octombrie 2010 și pe minora C.I., în vârstă de 13 ani.

            Instanța de fond a reținut că ambele minore provin din familii dezorganizate, fără posibilități materiale și cu pregătire școlară redusă, ca urmare a abandonării cursurilor gimnaziale, fiind recrutate inițial de inculpatul P.C., în scopul practicării prostituției, prin promisiuni de căsătorie mincinoase ori de câștiguri materiale imediate, în condițiile în care minorele erau frustrate de lipsurile unei îngrijiri, întrețineri și afecțiuni familiale normale.

            Victima traficului de minori M.A. nu s-a constituit parte civilă și nu și-a exprimat voința de a participa în proces ca parte vătămată. În luna decembrie 2009, aceasta s-a mutat în locuința inculpaților, intrând în relații de concubinaj cu inculpatul P.C. Ulterior, în primăvara anului 2010, la insistențele concubinului său, inculpatul P.C., care a indus-o în eroare prin promisiuni de căsătorie și de câștiguri materiale însemnate, minora a acceptat să practice prostituția, întreținând relații sexuale în locuința celor patru inculpați, cu tineri din comunele S. și C., care achitau sume de 25 – 50 lei pentru o prestație sexuală.

            În luna august 2010, după ce a contactat-o telefonic pe prietena sa, M.A., minora C.I. a fost convinsă de aceasta și de inculpatul P.C. să se cazeze în locuința familiei P. și să practice prostituția la rândul său, atrasă de promisiunile de câștiguri materiale importante.

            După mutarea sa în locuința inculpaților, C.I., similar cu cealaltă victimă, a întreținut relații sexuale, zilnic, cu 7 – 8 bărbați, tarifele situate între 25 – 50 lei pentru fiecare fiind negociate de inculpatul P.C. și percepute efectiv, fie de acesta sau unul din membrii familiei sale, fie de cele două minore.

            Practicarea prostituției de către minora M.A. a continuat și după cazarea în locuință a celeilalte victime a traficului de minori, C.I., aceste activități încetând la sfârșitul lunii octombrie 2010, când a fost sesizată Direcția Generală de Asistență și Protecție a Copilului Teleorman și Poliția orașului Videle.

            Autoritatea exercitată de inculpatul P.C. asupra victimei minore și modul de manipulare al acesteia au condus la aservirea sa totală și la inocularea convingerii practicării prostituției ca un mod de viață, astfel încât minora, în contextul relațiilor sociale, apare ca incapabilă de a face distincția între valorile decenței și semnificația imorală a faptelor sale.

            Instanța de fond reține și că, din declarațiile părții vătămate C.I., rezultă că, pe durata celor trei luni din vara anului 2010, a întreținut relații sexuale cu circa 400 de bărbați, obținând din aceste activități suma totală de circa 20.000 lei, care a fost însușită integral de inculpați.

            În această perioadă de timp, pentru a o determina să practice prostituția, inculpatul P.C. a agresat-o de mai multe ori, prin aplicarea de lovituri cu pumnii și picioarele, toți inculpații supraveghind-o atent pe durata întregii zile.

            La data de 28 octombrie 2010, după sesizarea organelor de poliție, minora a fost introdusă în regim de urgență la un centru de urgență, de către reprezentanții Direcției Generale de Asistență și Protecție a Copilului Teleorman, iar după reintegrarea sa în familia mamei, C.D., inculpații au determinat-o să revină în locuința lor, din comuna C.

            Instanța de fond reține și că, deși începând din luna noiembrie 2010, când a revenit în locuința inculpaților, minora nu a mai fost supusă exploatării sexuale, întrucât inculpații se temeau de monitorizarea lor de către autorități, aceasta s-a aflat în imposibilitate de a părăsi locuința, din cauza supravegherii permanente exercitate asupra sa de inculpați și a temerii insuflate de aceștia.

            Victima C.I. a participat în calitate de parte vătămată în procesul penal, dar nu s-a constituit parte civilă. Pe parcursului urmăririi penale, inclusiv în fața instanței, acesta și-a schimbat de mai multe ori declarațiile.

            Instanța de fond menționează declarația martorei C.D., mama părții vătămate C.I. Aceasta a relatat că, după ce fiica sa i-a fost adusă de autorități din casa familiei P., la scurt timp a avut loc vizita inculpatei P.A. însoțită de minora M.A., care au convins-o pe partea vătămată să se întoarcă în locuința inculpaților, inculpata P.A. spunându-i martorei să declare, dacă va fi întrebată, că minora nu se află în casa inculpaților, ci ar fi plecat în București. Ulterior, după arestarea inculpaților, martora a aflat de la fiica sa că inculpații au obligat-o să se prostitueze, că era permanent supravegheată, că nu putea să-i spună mamei sale la telefon decât că este bine, sub amenințarea că, în caz contrar, inculpații îi vor face rău fratelui mai mic al minorei.

            La data de 28 octombrie 2010, în urma sesizării Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Teleorman, cu privire la necesitatea luării unor măsuri de protecție specială în regim de urgență a celor două minore exploatate sexual, lucrătorii de poliție s-au deplasat la domiciliul inculpaților, unde au identificat pe victimele traficului de persoane, conducându-le la sediul Postului de Poliție Siliștea, în vederea audierii acestora.

            Din probele administrate în cauză a rezultat că, după data de 28 octombrie 2010, inculpații le-au luat din nou la domiciliul lor pe cele două minore și, deși nu le-au mai supus exploatării sexuale, de teama autorităților judiciare, care fuseseră sesizate, le-au reținut în locuința lor, cu scopul de a le împiedica să declare adevărul, până la data de 16 iunie 2011, când a fost efectuată percheziția domiciliară, autorizată de instanță, a imobilului inculpaților, împrejurare în care ambele minore au fost găsite în această locație.

            Pe parcursul cazării în locuința inculpaților, minorele au fost supuse exploatării sexuale repetate, inculpatul P.C. manifestându-se prin acte abuzive de autoritate, pe fondul imposibilității de a se apăra a minorelor, care erau supravegheate permanent, pentru a nu părăsi locuința ori pentru a nu dezvălui altor persoane activitatea infracțională a grupului.

            În ce privește modalitățile de comitere a infracțiunii de inițiere și constituire a grupului infracțional organizat, inculpatul P.C. a avut rolul de lider, fiind acela care a pus bazele grupării, antrenându-i și pe ceilalți trei membri ai familiei sale în activitatea infracțională, având ca obiect exploatarea sexuală a minorelor.

            Instanța de fond reține că, în calitatea sa de coordonator, inculpatul P.C. a desfășurat activități de racolare a beneficiarilor de servicii sexuale, prin abordarea directă a mai multor tineri din comunele C. și S., cărora le-a spus despre disponibilitatea fetelor de a oferi servicii sexuale în locuința sa și cărora le-a dat numărul de telefon mobil, în vederea contactării inițiale și negocierii tarifelor pentru aceste servicii, încasând personal ori prin intermediul victimelor infracțiunii sumele de bani obținute din practicarea de către acestea a prostituției, respectiv 25 – 50 lei, pentru fiecare prestație. Ceilalți membri ai grupului, rude apropiate ale inculpatului P.C., s-au implicat în activitatea infracțională, prin îndeplinirea atributelor de găzduire a victimelor și beneficiind, la rândul lor, de sumele de bani obținute prin practicarea prostituției.

            Totodată, pe durata de circa o lună de zile, din vara anului 2010, când inculpatul P.C. s-a aflat pe teritoriul Franței, inculpații P.M. și P.S. au fost aceia care au încasat sumele de bani obținute din practicarea prostituției, ceea ce denotă coeziunea și unitatea grupării, precum și coordonarea acțiunilor acesteia, conform unor reguli acceptate și respectate de membri.

            În ce privește pe inculpata P.A., în perioada în care cele două minore au fost cazate în locuința sa, a procedat la vopsirea părului acestora, pentru a deveni mai atractive, dându-le sfaturi privind comportamentul sexual.

            Aceeași inculpată, după declanșarea cercetărilor în cauză, pe parcursul lunilor ianuarie – aprilie 2011, a încercat să determine pe martorii C.A., C.C. și S.D., beneficiari ai serviciilor sexuale ale celor două minore, prin oferirea de sume de bani sau alte foloase, să dea declarații mincinoase în cauză, respectiv să retracteze cele declarate anterior ori să relateze în sensul că plățile pentru prestațiile sexuale s-au făcut numai celor două minore, iar inculpații nu au avut nicio implicare în faptele de proxenetism sau trafic de minori. Aceeași încercare de denaturare a adevărului a privit și martora C.D., după cum s-a reținut mai sus.

            Instanța de fond reține că declarațiile prin care victimele traficului de persoane au încercat să-i absolve de responsabilitate pe inculpați, dar și ale inculpaților care nu au recunoscut faptele, susținând că nu aveau cunoștință de activitatea minorelor, sunt contrazise de numeroșii martori audiați chiar în fața instanței, C.C., D.G., V.P., T.I., P.S., I.M., N.M., D.G., S.D., C.A., C.I., D.S., T.I., B.M., V.P., D.G., G.V., Ț.I. Aceștia domiciliază atât în comuna C., ca și inculpații, dar și în comuna S. și au confirmat că era de notorietate în zonă faptul că familia P. găzduia două fete care practicau prostituția, așa încât, individual sau în grup, mergeau la locuința inculpaților și, după ce achitau tarifele cerute de P.M., P.C. sau P.S. chiar acestora, li se permitea să meargă în cameră pentru serviciile sexuale ale minorelor. Unii dintre martori au confirmat că în repetate rânduri au procedat în acest mod.

            Faptele inculpaților P.M., P.C., P.S. și P.A. care, în primăvara anului 2010, s-au constituit într-un grup infracțional organizat, având ca scop săvârșirea infracțiunilor de trafic de minori și proxenetism, pentru a obține beneficii financiare, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 9 și pct. 12 din aceeași lege.

            Instanța de fond arată că în sarcina celor patru inculpați a fost reținută și infracțiunea de trafic de minori (2 fapte), prevăzută în art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, în modalitatea recrutării prin inducere în eroare și exercitare de violențe asupra victimelor, cunoscând că acestea sunt minore și a găzduirii lor în scopul exploatării sexuale, în ce privește pe inculpatul P.C., respectiv în modalitatea găzduirii în scop de exploatare sexuală, în ce privește pe inculpații P.M., P.A. și P.S.

            Totodată, faptele inculpatului P.C., de a determina pe cele două minore la prostituție și de a trage foloase de pe urma practicării prostituției de către acestea, precum și faptele inculpaților P.M., P.A. și P.S., de a înlesni practicarea prostituției de către minore, comise în perioada primăvara 2010 – sfârșitul lunii octombrie 2010, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de proxenetism (2 fapte), în formă continuată, prevăzută în art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

            De asemenea, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. în sarcina inculpaților majori, respectiv a dispozițiilor art. 99 C. pen. în sarcina inculpatului P.F., minor la data săvârșirii faptelor.

            Instanța de fond reține și că fapta inculpatei P.A., care în perioada lunilor ianuarie – aprilie 2011 a încercat să determine pe martorii C.A., C.C. și S.D., beneficiari ai serviciilor sexuale ale celor două minore, prin oferirea de sume de bani sau alte foloase, să dea declarații mincinoase în cauză, respectiv să retracteze cele declarate anterior ori să relateze în sensul că plățile pentru prestațiile sexuale s-au făcut numai celor două minore, iar inculpații nu au avut nicio implicare în faptele de proxenetism sau trafic de minori, constituie infracțiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, în formă continuată, prevăzută în art. 261 alin. (1) C. pen, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

            Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin decizia nr. 187/A din 14 iunie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați împotriva sentinței nr. 32 din 15 martie 2012 pronunțate de Tribunalul Teleorman, Secția penală.

            Inculpații P.M., P.C., P.S. și P.A. au declarat recurs, în termenul legal, împotriva deciziei nr. 187/A din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.

            Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la recursurile declarate de inculpații P.M., P.C., P.S. și P.A. împotriva deciziei nr. 187/A din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, constată următoarele:

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de către P.M. și P.A., s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, cazul de casare este nefondat.

Prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există. Cazul de casare mai poate presupune că anumite acte ar demonstra existența unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă rezultă contrariul. O eroare gravă de fapt trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar și faptele reținute de instanța de fond, și nu din faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii (caz de casare care se examinează în cadrul art. 3859 alin. 1 pct. 12 C. proc. pen.).

Instanța de recurs apreciază că nu există o stabilire greșită a situației de fapt, nu au fost ignorate probe și nici nu s-a acordat încredere excesivă unor probe. De altfel, din modul de formulare a criticilor rezultă că inculpații au invocat lipsa elementului subiectiv pentru infracțiunile de care sunt acuzați și nu existența unei erori grave de fapt. Examinând criticile formulate de către inculpați, instanța constată că nemulțumirea acestora are în vedere în primul rând semnificația juridică dată actelor de conduită, astfel încât va recalifica cazul de casare încadrându-l în art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în raport cu care urmează să examineze hotărârea.

Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 334 – 337 C. proc. pen.:

Cazul de casare este fondat în ceea ce privește infracțiunea de proxenetism și nefondat în ceea ce privește reținerea grupului infracțional organizat.

Referitor la infracțiunea de grup infracțional organizat prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, s-a susținut că inculpații sunt toți membrii unei familii și nicidecum membrii ai unui grup infracțional, astfel că se impune achitarea în temeiul art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

De asemenea, s-a solicitat achitarea inculpatei P.A. și pentru infracțiunea prevăzută în art. 329 C. pen., apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Referitor la acuzația de grup infracțional organizat, instanța de recurs are în vedere că, în accepțiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, cum sunt infracțiunile privind traficul de persoane la care se referă art. 2 lit. b) pct. 12 din aceeași lege, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

În raport cu dispozițiile legale menționate, există un grup infracțional organizat, dacă inculpații au acționat pentru o perioadă de timp și în mod coordonat, fiecare dintre aceștia îndeplinind roluri determinate în executarea planului infracțional, în scopul comiterii infracțiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, pentru a obține un beneficiu financiar ori alt beneficiu material, iar inițierea și constituirea unui astfel de grup se încadrează în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. Grupul infracțional organizat reprezintă o formă a pluralității constituite caracterizată prin asocierea mai multor persoane în vederea comiterii de infracțiuni prin care se urmărește obținerea direct sau indirect a unui beneficiu financiar sau alt beneficiu material prin săvârșirea unei infracțiuni grave.

Grupul

Apărarea a afirmat că grupul nu poate fi format din persoane ce aparțin aceleiași familii. Contrar susținerilor apărării, se constată că legea are în vedere doar condiția referitoare la numărul membrilor grupării, trei sau mai multe persoane, precum și condiția referitoare la existența unei structuri, împărțirea sarcinilor cu privire la fapta comisă sau care urmează a fi comisă.

Legea nu face nicio distincție referitoare la legăturile de familie. Infracțiunea există atunci când sunt îndeplinite condițiile referitoare la conținutul constitutiv, latura subiectivă și cea obiectivă, fără ca subiecții activi să fie circumstanțiați. În ceea ce privește faptul că legăturile de familie exclud grupul infracțional organizat, instanța reține că existența legăturilor de familie este un element de fapt care nu afectează condițiile prevăzute de lege. Împărțirea rolurilor între inculpații din prezenta cauză excede modului în care se manifestă legăturile de familie. În speță, s-a reținut că patru persoane, P.C., P.M., P.A. și P.S. au obligat să practice prostituția două minore, M.A., în vârstă de 14 ani și C.I., în vârstă de 13 ani. Cei patru au acționat prin recrutarea victimelor (P.C.), găzduirea victimelor (P.A. și P.M.), solicitarea de sume de bani clienților (P.M., P.S. și P.C.), contactarea clienților (P.C.), sprijinirea grupului prin încercarea de a determina schimbarea declarațiilor martorilor care incriminau membrii grupului (P.A.).

Perioada de timp

Ambele instanțe au reținut corect ca fiind îndeplinită condiția cu privire la existența grupului pentru o perioadă de timp, și anume aprilie – octombrie 2010 în ceea ce o privește pe minora M.A., august – octombrie 2010 referitor la minora C.I.

Structura și modul în care au acționat membrii grupului

P.C. a racolat cele două minore în vederea practicări prostituției. Ulterior, acesta a anunțat mai mulți tineri din comunele C. și S. și a dat numărul telefonului mobil, în vederea negocierii tarifelor, încasând personal ori prin intermediul victimelor infracțiunii sumele de bani obținute din practicarea de către acestea a prostituției, respectiv 25 – 50 lei. Ceilalți membri ai grupului, P.M., tatăl și P.A., mama inculpatului P.C., au găzduit victimele, P.M., P.S. și P.C. au solicitat sume de bani, obținute prin practicarea prostituției de care au beneficiat toți membrii grupării. După declanșarea cercetărilor, P.A. a sprijinit membrii grupării prin solicitarea adresată martorilor de a reveni asupra declarațiilor anterioare, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 261 C. pen.

Apărarea inculpaților P.A. și P.M., susținută și de inculpații P.S. și P.C., referitoare la faptul că cei doi nu au cunoscut faptul că în casa lor minorele erau obligate să practice prostituția, urmează să fie înlăturată având în vedere declarațiile martorilor. Probatoriul administrat susține modul în care instanțele de fond și de apel au interpretat faptele.

Scopul grupului

Declarațiile martorilor B.M., D.G. și V.P. sunt concordante în sensul că „era cunoscut în sat că familia P. găzduiește două fete ce practicau prostituția.” Martorul C.C. a precizat la rândul său, în declarația sa din faza de urmărire penală, că „ajunși acolo (n.n. locuința familiei P.) a ieșit la noi P.M. și ne-a spus că are două fete și ne lasă să întreținem raporturi sexuale cu acestea, în schimbul unei sume de bani. I-am dat acestuia suma de 100 lei.” Din declarația martorei C.D., mama părții vătămate C.I., rezultă că, după arestarea inculpaților, martora a aflat de la fiica sa că inculpații au obligat-o să se prostitueze, că era permanent supravegheată, că nu putea să-i spună mamei sale la telefon decât că este bine, sub amenințarea că în caz contrar inculpații îi vor face rău fratelui mai mic al minorei.

Beneficiile obținute

În urma exploatării sexuale a victimelor infracțiunii de trafic de minori, cei patru inculpați și-au însușit integral sumele de bani rezultate.

Având în vedere că probele administrate susțin concluzia la care au ajuns atât instanța de fond, cât și cea de apel cu privire la grupul infracțional organizat și traficarea minorelor în scopul obținerii de beneficii materiale, critica recurenților va fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce privește infracțiunea de proxenetism, se reține că victimele nu și-au putut exprima consimțământul la practicarea prostituției. În acord cu situația de fapt stabilită de instanța de fond și cea de apel, în recurs se reține că autoritatea exercitată de inculpatul P.C. asupra victimelor minore și modul de manipulare al acestora au condus la înlăturarea voinței proprii și la inocularea convingerii practicării prostituției, ca un mod de viață. În contextul relațiilor dintre inculpați și victime, minorele de 13 și 14 ani, provenind din familii dezorganizate, cu o situație materială precară, nu erau capabile să facă distincția între valorile decenței și semnificația imorală a faptelor. Instanța de fond a reținut că ambele minore provin din familii dezorganizate, fără posibilități materiale și cu pregătire școlară redusă, ca urmare a abandonării cursurilor gimnaziale, fiind recrutate inițial de inculpatul P.C., în scopul practicării prostituției, prin promisiuni de căsătorie mincinoase ori de câștiguri materiale imediate, în condițiile în care minorele erau frustrate de lipsurile unei îngrijiri, întrețineri și afecțiuni familiale normale. Având în vedere datele expuse anterior, urmează a fi înlăturată teza probatorie a practicării de bunăvoie a prostituției, cu consecința înlăturării din încadrarea juridică a infracțiunii de proxenetism. În concluzie, în speță, în baza art. 334 C. proc. pen., va fi schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost trimiși inculpații în judecată din art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen. în două infracțiuni prevăzute în art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, pentru toți inculpații.

Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., invocat de P.S., P.A., P.M. și P.C., este fondat.

Conform art. 13 din Legea nr. 678/2001, recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracțiunea de trafic de minori și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă fapta anterioară este săvârșită prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra minorului, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă faptele anterioare sunt săvârșite în condițiile prevăzute la art. 12 alin. (2), de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (1) și închisoare de la 10 ani la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (2). Încadrarea juridică dată faptelor de care sunt acuzați inculpații P.M., P.C., P.S. și P.A. determină ca limite de pedeapsă închisoarea de la 10 la 20 de ani.

Conform art. 7 din Legea nr. 39/2003, inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Pedeapsa pentru faptele prevăzute anterior nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat. Dacă faptele au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracțiuni. În ceea ce privește grupul infracțional organizat, limitele de pedeapsă pentru inculpații P.M., P.C., P.S. și P.A. sunt de la 5 la 20 de ani închisoare și interzicerea unor drepturi.

Infracțiunea prevăzută în art. 261 C. pen., încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declarații mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, reținută doar în ceea ce o privește pe P.A., se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Instanța de recurs urmează să rețină în cauză două elemente de fapt drept circumstanțe atenuante judiciare: 1. faptul că atât P.M., cât și P.A. au avut un loc de muncă stabil anterior comiterii faptelor; 2. faptul că inculpații P.M., P.A., P.C. și P.S. nu au antecedente penale. Efectul circumstanțelor atenuante, în privința inculpaților P.M., P.A. și P.C., coborârea sancțiunilor sub minimul special, nu este însă obligatoriu, având în vedere reținerea circumsatnței agravante a săvârșirii faptei împreună cu un minor. Având în vedere, astfel cum rezultă din probele administrate, rolurile lui P.C. și P.M. în cadrul grupului infracțional organizat, instanța va face aplicarea art. 80 alin. (2) și nu va coborî pedeapsa sub minimul special, de 5 ani. Va stabili pentru cei doi inculpați pedepse orientate spre acest minimum, având în vedere forma tipică a infracțiunii și durata de timp.

În ceea ce privește infracțiunea de trafic de minori, instanța va stabili pedepse sub minimul prevăzut de lege, de 10 ani, față de toți inculpații, în raport cu rolul avut în traficarea victimelor și durata de timp în care acestea au fost traficate.

Cu privire la modaliatea de executare a pedepsei, instanța de recurs, în considerarea strictă a faptului că P.A. are doi copii cu un grad de handicap în întreținere, va dispune față de aceasta suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În condițiile pedepselor rezultante aplicate inculpaților P.C. de 6 ani și respectiv 5 ani închisoare pentru P.M., condamnații se pot libera condiționat după executarea efectivă a minimum jumătate din pedeapsă, 3 ani respectiv 2 ani și jumătate. În ceea ce îl privește pe P.S., liberarea condiționată poate interveni după executarea unei treimi din pedeapsa de 4 ani închisoare.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de inculpații P.M., P.C., P.S. și P.A. împotriva deciziei nr. 187/A din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, a casat decizia penală recurată și în parte sentința nr. 32 din 15 martie 2012 a Tribunalului Teleorman, Secția penală și rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost trimiși inculpații în judecată din art. 13 alin (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 alin. (1), (2) și (3) C. pen. în două infracțiuni prevăzute în art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, pentru toți inculpații.

I. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c), art. 74 alin. (2) și art. 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul P.C. la pedeapsa de 6 ani închisoare, iar în baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (2), art. 76 și art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe același inculpat la două pedepse de câte 6 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare. A interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

II. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c), art. 76 și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare, iar în baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c), art. 76 și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe același inculpat la două pedepse de câte 5 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare. A interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

III. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c), art. 76 și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpata P.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare; în baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c), art. 76 și art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe aceeași inculpată la două pedepse de câte 3 ani închisoare, iar în baza art. 261 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen. și art. 76,  art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe aceeași inculpată și la pedeapsa de 6 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare. A interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare pe durata termenului de încercare de 8 ani de zile.

A făcut aplicarea art. 863 alin. (1) lit. a) – d) C. pen.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare a suspendat executarea pedepsei accesorii prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

IV. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.S. la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat la două pedepse de câte 4 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare. A interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen. 

 II.3 Reglementarea internațională

Datorită faptului că fiecare stat are propriul său sistem juridic, incriminările infracțiunii de trafic de persoane sunt diferite, ceea ce face ca lupta și cooperarea împotriva acestui flagel să fie foarte dificilă. Conștientizând amploarea acestui fenomen care tinde să crească de la an la an, necesitatea adoptării unor convenții internaționale care să încerce să uniformizeze într-un mod cât mai eficient acest război s-a concretizat într-o serie de măsuri legislative.

Organizația Națiunilor Unite, ce are „misiunea de a coordona și activitatea de prevenire și combatere a traficului de persoane în lume” a încercat și încearcă pe cât de mult posibil să intensifice cooperarea între state, astfel că o serie de convenții au fost adoptate și ratificate de majoritatea statelor lumii, pe lângă aceasta, un rol foarte important avându-l și Uniunea Europeană. Printre ele de menționat sunt: Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Convenția Uniunii Europene din 29 mai 2000, al doilea Protocol adițional al Convenției Consiliului Europei din 8 noiembrie și Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane din 16 mai 2005.

Pe plan european, problematica traficului de persoane este trecută în domeniul Justiției și Afacerilor Interne, dar datorită reticenței statelor de a renunța într-o anumită măsură la suveranitatea lor, există o serie de instrumente nelegislative – au un caracter de declarație și de recomandare, nu prezintă forță obligatorie, dintre ele, cele mai importante fiind: Rezoluția privind violența împotriva femeilor (îmbunătățirea formării și pregătirii profesionale a polițiștilor care se ocupă de victimele infracțiunilor sexuale), Rezoluția privind exploatarea prostituției și traficului de ființe umane (îmbunătățirea accesului femeilor la un loc de muncă, învățământ și reabilitare socială – reducerea considerabilă a riscului ca acestea să intre în lanțul interminabil al traficului sau să lucreze ca prostituate), Rezoluția privind traficul de persoane (indicarea ca instituție competentă a Europolului), Rezoluția privind traficul de persoane (clarificarea noțiunii de trafic și cooperarea între state), Raportul privind Comunicarea Comisiei Consiliului și Parlamentului European pentru intensificarea acțiunii în lupta împotriva traficului de femei (dificultățile întâmpinate datorită difențelor de incriminare a infracțiunii și aducerea la cunoștiință pentru prima dată a acestora). Pe lângă acestea, trebuie menționat că prin intermediul Tratatului privind Uniunea Europeană s-a instaurat o protecție sporită cetățenilor statelor membre, protecție deferită prin intermediul unor decizii care, de data aceasta au o forță obligatorie, fiind legislative, și anume: Decizia-Cadru 2002/375/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de ființe umane (întemeiată pe Protocolul Convenției Organizației Națiunilor Unite), Decizia 2000/375/JAI a Consiliului din 9 iunie 2000 pentru combaterea pornografiei infantile, Decizia 2001/87CE a Consiliului din 4 decembrie 2000 privind semnarea, în numele Comunității Europene a Convenției ONU împotriva criminalității organizate transnaționale și a Protocolului privind combaterea traficului de ființe umane, în special femei și copii, și a traficului ilegal de imigranți pe cale terestră, aeriană sau maritimă.

Competențele pe care le au Europol și Eurojust (structuri specializate create pentru cooperarea polițienească și judiciară) nu sunt atât de vaste precum suntem tentați a crede pentru că statele, așa cum spuneam mai sus, nu apelează de fiecare dată când situația o cere la acestea, făcând lupta împotriva traficului, uneori, mai dificilă.

Cap. III Direcții metodologice dezvoltate de anchetă

III.1 Principalele direcții

Așa cum reiese din cele prezentate de până acum, infracțiunea de trafic de persoane este foarte complexă, în mecanismul ei fiind implicat un număr mare de persoane, de multe ori, întinzându-se pe teritoriul mai multor state. Pentru a se ajunge la investigarea acesteia, în afară de analiza elementelor constitutive ale infracțiunii, trebuie analizată situația de fapt pentru a se trece la următoarea etapă, fiind necesară o anumită metodologie. Dacă în cadrul dreptului penal material sunt prezentate noțiunile, am putea spune științifice, ce trebuie urmărite pentru a vedea dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile existenței unei infracțiuni, la nivel practic, unghiul din care trebuie privit este mult mai larg. Pentru că înainte de a trece la analiza elementelor științice, din dreptul penal material, organele de cercetare penală au sarcina de a afla toate circumstanțele în care s-a săvârșit fapta, iar la înțelegerea și asimilarea acestora sunt necesare temeinice cunoștințe nu numai de drept penal, drept procesual penal, criminalistică, ci și de criminologie, medicină legală, psihologie, psihiatrie, domeniile variind în funcție de specific.

Tocmai din aceste motive, metodologia investigării acestor infracțiuni (cu referire la cele ce fac parte domeniul criminalității organizate) pune în discuție aflarea, elucidarea tuturor elementelor, circumstanțelor în care sunt desfășurate anumite fapte, care prezintă sau mai bine zis, pot prezenta un pericol pentru societatea în care trăim. Cu alte cuvinte, „sunt cercetate, așadar, stări, situații, fenomene, toate, în legătură cu acele comportamente umane cu privire la care există suspiciuni referitoare la întrunirea elementelor constitutive ale uneia sau a mai multor infracțiuni. Desigur că efortul organului judiciar, activitățile desfășurate, vor lămuri elemente precum identitatea făptuitorilor și implicarea fiecăruia în desfășurarea acțiunilor ori inacțiunilor specifice elementului material, natura și condițiile în care s-a manifestat conduita ilicită, celelalte elemente de care legiuitorul, într-un context sau altul, a legat consecințe juridice.”

Până la ajungerea în faza urmăririi penale, pentru „combaterea exactă a elementelor constitutive ale infracțiunilor circumscrise fenomenului de criminalitate organizată sunt parcurse încă două faze importante: cea informativă și investigativă.”

Înainte de a purcede în a detalia direcțiile ce trebuie avute în vedere pentru investigarea infracțiunii, trebuie să reluăm anumite informații ce au fost prezentate, la modul general, în primele rânduri ale acestei lucrări. Privitor la existența acestui fenomen nu există niciun dubiu, drept răspuns stau statisticile întocmite de autoritățile competente, numărul de dosare judecate sau în curs de judecare, dar trebuie să avem în vedere, așa cum spuneam anterior, toate circumstanțele în care se desfășoară această infracțiune. Pe lângă elementele ce țin de dreptul material, în concret, există și posibilitatea ca această infracțiune, datorită împrejurărilor, să se săvârșească și în concurs cu alte infracțiuni. Din aceste motive trebuie să se facă o delimitare conceptuală între aceasta și infracțiunile conexe, respectiv sclavia, prostituția, traficul ilegal de migranți.

Traficul de persoane și sclavia. Ambele existând încă din cele mai vechi timpuri, diferența dintre cele două la momentul actual constând în mijloacele prin care se desfășoară. De fapt, traficul de persoane a existat dintotdeauna, însă, în funcție de condițiile politice politice și sociale, a fost considerat o activitate ilegală, sau, din contră, una legală. Iar ca exemplu elocvent, sclavajul colonial, comerțul cu sclavi fiind considerat nu numai legal de către imperiile europene, dar și absolut necesar pentru pentru consolidarea economiei lor. Deși a fost abolit ulterior, punându-se astfel punct fenomenului, cel puțin din perspectivă legală, discriminarea nu a încetat, manifestându-se chiar și în zilele noastre, purtând amprenta comerțului și imaginii înrădăcinate de secole asupra unor categorii de oameni, persoanele de culoare fiind considerate inferioare. Chiar dacă a fost abolită, munca forțată a continuat, mergând în tandem cu traficul de persoane. Practica și doctrina au conceptualizat traficul ca fiind o formă modernă a sclaviei. Deși sclavajul, în formele sale ancestrale, cu răpiri, licitații și persoane aservite, obligate să muncească în lanțuri, poate fi considerat un incident foarte rar, există totuși și astăzi o similitudine între el și formele moderne de trafic de persoane. În ambele cazuri, victimele sunt persoane vulnerabile, exploatate și tratate ca mărfuri tranzacționate pe o piață devenită acum ilegală. Din această perspectivă, traficul de persoane, ca formă actuală de sclavie, nu se caracterizează prin dreptul de proprietate al unei persoane asupra alteia, ci printr-un drept de folosință, muncă forțată și îndatorare perpetuă.

În doctrină se înclină spre folosirea termenului de sclavie, care împreună cu cel de trafic de persoane acordă o notă multă mai gravă, o rezonanță mult mai mare, având un impact social mai puternic, înglobând trei elemente: violență, control absolut asupra ființei și exploatarea economică a acesteia. Cealaltă parte preferă terminologia de practici similare sclaviei pentru a se evita o confuzie conceptuală, semnalând astfel existența și deosebirilor între acestea. La nivel de practică judiciară, s-a ajuns la concluzia că atunci când apar acestea două, în funcție de circumstanțe, putem ori să avem un concurs de infracțiuni, ori infracțiunea de trafic de persoane să o absoarbă pe cea din urmă.

Traficul de persoane și prostituția. La sfârșitul secolului al XIX-lea, societatea lua poziție față de comerțul cu sclavi albi, având în vedere femeile și adolescentele destinate prostituării. Drept urmare, au fost adoptate o serie de convenții internaționale menite să incrimineze această formă de trafic. Atunci, chiar și acum, publicul cunoștea acest fenomen numai din prism exploatării sexuale a femeilor și copiilor, deși erau recunoscute și celelalte forme ale sale. Un aspect negativ pentru lupta împotriva oricăror manifestări ale traficului deoarece persoanele pot fi traficate nu numai pentru exploatarea lor sexuală, muncă forțată, dar și pentru recoltare de organe sau personal militar în zonele conflictuale.

Cei care au abolit prostituția au considerat că o persoană care se prostituează nu poate deveni victima traficului de persoane în vederea exploatării sexuale pentru că persoana respectivă își asumă aceste riscuri, conștientizând în prealabil că însăși prostituția este o infracțiune. Până la intrarea în vigoare a Noului Cod penal, o diferență între acestea consta în exprimare consimțământului, dar odată cu noile reglementări, se scoate în evidență numai consimțământul manifestat de către persoană pentru practicare prostituției; în cazul traficului de persoane neinteresând dacă aceasta și-a dat sau nu consimțământul. O altă diferență constă și în imposibilitatea sau neluarea în seamă a părerii exprimate a persoanei traficate în monentul în care acesta este vândută unui alt traficant ori când se modifică locul în care era ținută până atunci.

Traficul de persoane și traficul de migranți. Schimbările politice, economice la nivel global au favorizat și libera circulație a persoanelor, punând în lumină și modalitățile, de cele mai multe ori ilegale, de traversare a granițelor unui stat. Plecând de la aceste premise, traficul de persoane a beneficiat de posibilitatea racolării mai multor persoane, datorită imposibilității de anunțare a familiei persoanelor respective, distanțelor foarte mari pe care aceștia le parcurgeau, ba chiar și motivele, economice, a promisiunilor pe care traficanții le ofereau victimelor reușeau să îi abată de la drumul pe care ei doreau să îl urmeze.

În lipsa unor discuții teoretice tranșante, traficul de persoane a fost adesea identificat cu traficul ilegal de migranți. Delimitarea conceptuală a fost realizată de către Organizația Națiunilor Unite prin norme juridice distincte, care definesc și reglementează aparte cele două fapte, ambele fiind considerate infracțiuni. Definiția ONU identifică mai multe elemente cheie care caracterizează traficul de persoane: recrutarea și facilitarea deplasării prin mijloace coercitive sau înșelăciune la locul de destinație, în interiorul granițelor sau în afara lor, și exploatarea realizată prin violență. Pe cealaltă parte, traficul ilegal de migranți este definit de Organizația Națiunilor Unite ca fiind asigurarea intrării ilegale a unei persoane pe teritoriul unui stat, prin trecerea ilegală a granițelor acestuia, în vederea obținerii beneficiilor financiare sau materiale. Cu alte cuvinte, traficul ilegal de migranți presupune doar facilitarea transportului pentru a ajunge în interiorul altui stat, pe când în cazul traficului de persoane, persoanele respective urmează să își continue captivitatea.

După ce am stabilit reperele privitoare le natura infracțiunii de trafic de persoane, pentru a putea fi pornită ancheta penală, organele de cercetare penală trebuie să ofere și informații privitoare la desfășurarea activității ilicite. Iar aceste informații se obțin în primă fază prin studierea bazelor de date din cadrul Ministerului Public, Parchetului Național Anticorupție, Ministerului de Justiție, Ministerului de Interne, precum și de la serviciile speciale (S.R.I, S.I.E). Atunci când există suspiciuni se poate apela la mijloace de supraveghere, atât video, cât și audio, investigatori sub acoperire.

Faza investigațiilor presupune verificarea tuturor informațiilor obținute în prealabil și eventual, dispunerea de alte investigații atunci când nu sunt clare anumite aspecte. Astfel că, după ce sunt aflate identitățile persoanelor presupuse a fi desfășurat activități ilicite, în cazul nostru, trafic de persoane, dar și a victimelor (persoane date dispărute), personalul specializat va proceda la identificarea rețelelor de traficanți. Cu alte cuvinte, persoanele suspecte vor fi supravegheate, prin filaj sau până, locurile frecventate, se vor executa fotografii de urmărire, înregistrări video și audio, înregistrarea convorbirilor. Vor fi verificate sursele de venit, atunci când prin declarațiile date în fața instituțiilor conțin elemente care ridică un semn de întrebare, venituri care nu pot fi justificate conform declarațiilor de venit; actele și înscrisurile de care s-a folosit persoana pentru a efectua tranzacții suspecte; obținerea de date de la Interpol sau prin serviciile străine colaboratoare, precum și organizarea de filtre și razii. Dar, important de reținut, fiecare acțiune întreprinsă de către organele de cercetare penală trebuie să fie făcută cu aprobarea și supravegherea parchetului pentru a nu își pierde valoarea, putând astfel să fie folosită ca probă în instanță.

Totodată, trebuie identificate, studiate și motivele, cauzele care favorizează fenomenul infracțional. Traficul de persoane constituie forma de manifestare a sclaviei moderne. Femei, copii și bărbați din țări sărace sau în curs de dezvoltare, sunt obiect de trafic în țările „bogate” ale lumii, în vederea prostituției, a muncii forțate sau a altor forme de exploatare.

Deși identificat de multe decenii, traficul de persoane a ajuns la dimensiunile unui fenomen de proporții o dată cu evoluția societății în ansamblul său. Globalizarea a facilitat libertarea de mișcare a persoanelor, oferind mijloace ieftine de comuicare și transport și determinând, pe cale de consecință, o intensificare fără precedent a migrației la nivel mondial, inclusiv a traficului de persoane. Sfârșitul războiului rece și căderea blocului comunist au accentuat fenomenul, în condițiile unei instabilități economice, politice, religioase și militare a unor dintre statele lumii. Sărăcia, sub diverse forme și invariate grade, a antrenat migrația globală a populației, dintre sud către nord și dinspre est către vest, luând prin surprindere și dezechilibrând raportul dintre păturile sociale în statele dezvoltate ale lumii, devenite destinații predilecte ale valorilor de populație migrantă. Drept răspuns, aceste state țintă au încercat să se protejeze prin impunerea de norme juridice interne care să restricționeze rezistența străinilor și accesul lor la un loc de muncă pe teritoriul lor. Cum în țările de origine ale migrației situația economică, socială sau politică nu se îmbunătățește decât foarte lent, uneori chiar deloc, și aceasta în condițiile unei evoluții pe durată lungă, iar în țările de destinație a migranților legislația le îngrădește acestora accesul, soluția simplă se reduce la încălcarea legii, respectiv la migrația ilegală. În aceste condiții, traficul de persoane a apărut ca o afacere profitabilă, speculând tocmai această anomalie socială. Victimele traficului de persoane, fie că sunt obligate de către traficanți să migreze sub amenințarea forței, fie emigrează de bună voie, în acest din urmă caz, fiind tentate de oferte, promisiuni sau numai de convingeri privind obținerea unui loc de muncă decent și a unor câștiguri substanțiale și sigure. Traficanții accționează la scară largă prin intermediul rețelelor internaționale, care sunt adesea organizații criminale. Ei folosesc rețele informale, restrânse ca număr de participanți, iar uneori acționează pe cont propriu. Activitatea traficanților este cu atât mai greu de indentificat cu cât, la adăpostul vidului legislativ sau al corupției guvernamentale, ea poate apărea ca fiind legală și legitimă.

Organizația internațională a muncii estimează că traficul de persoane generează anual un profit înfricoșător pentru organizațiile criminale: 31,6 sute de milioane de dolari americani.

Înțelegerea fenomenului traficului de persoane în vederea combaterii sale presupune nu numai un instrument de lucru, precum legea, care să reglementeze din punct de vedere penal definirea și incriminarea faptei în sine. O foarte bună cunoaștere a tuturor factorilor care determină existența traficului de persoane este esențială pentru găsirea și altor modalități de combatere, în afara celor penale.

Studiile sociologice și juridice întreprinse în domeniu au identificat și cuantificat în mod concret principalele cauze și condiții care au dus la proliferarea dramatică la nivel global a traficului de persoane în ultimele decenii.

În general, factorii determinanți ai traficului de persoane pot fi clasificați în două categorii: factori structurali (extrinseci) și factori proximali (intrinseci). Factorii structurali sunt cei de natură economică (sărăcia, efectele globalizării, fluctuațiile pieții eeconomice libere, migrația forței de muncă etc.) socială (inegalitatea socială, discriminarea pe motive de sex și vârstă, prostituția etc), ideologică (rasism, xeonofobie, stereotipuri culturale etc) și politică (conflicte și operațiuni militare, războaie civile, revolte etc). În cea de a II-a categorie, a factorilor proximali, sunt incluse aspectele legate de politicile publice referitoare la justiție (regimuri juridice naționale, internaționale, inadecvate, aplicarea defectuoasă a legii, legile privind migrația și imigrația, lacunele și aplicarea precară a legilor și standardelor privind desfășurarea activităților lucrative), la respectarea legii (corupția, complicitatea statului la desfășurarea unor activități ilegale, susținerea rețelelor subterane de către reprezentanți ai statului, activități antreprenoriale ilegale, inclusiv comerțul sexual, trafic ilegal de migranți, arme și droguri), și la lipsa unui parteneriat solid între societatea civilă și aparatul etatic (campanii educaționale ineficiente, lipsa conștientizării pericolului traficului în cadrul comunităților vulnerabile, apariția societății civile, slaba responsabilizare a autorităților și organizațiilor statale).

Printre factorii structurali care determină apariția activității infracționale de trafic de persoane putem menționa: sărăcia; șomajul; lipsa proporționalității retribuțiilor cu munca prestată; instabilitatea locului de muncă; globalizarea econonimică; nivelul scăzut al educației; mediul familial; informația precară; existența cererii pentru anumite servicii; discriminarea; diferențele culturale; instabilitatea politică.

Sărăcia rămâne, din păcate, și astăzi principala cauză a intensificării traficului de persoane. Eforturile pentru rambursarea masivelor împrumuturi financiare făcute în vederea relansării economiei făcute în anii 80 au împovărat țările africane, foste colonii și țările Europei de Est, conducând la regimuri de austeritate și, în consecință, la scăderea nivelului de trai.

Ca urmare a lipsei infrastructurii necesare unei dezvoltări normale, numeroase state africane precum Nigeria, Sierra Leone, Sudan, Camerun, Ghana, Somalia, teatre ale războaielor civile sau instabilității economice, furnizează neîncetat victime pentru traficanții de ființe umane. Potrivit datelor statistice oferite de Banca Mondială, în Africa, numărul persoanelor care trăiesc cu mai puțin de 1 dolar pe zi este în creștere. De asemenea, în țările aparținând fostului bloc de est, situația nu este ea mai optimistă. Ucraina, Albania și Republica Moldova sunt teritoriile de recrutare a femeilor sau tinerelor minore, în vederea prostituării forțate. Albania și Republica Moldova ocupă în prezent locul I, respectiv II, în ierarhia celor mai sărace țări din Europa. Asia, Orientul Mijlociu și continentul american nu sunt nici ele ferite de dinamica fără precedent a traficului de persoane. De exemplu, războaiele și dezastrele care au avut loc în multe regiuni ale lumii între anii 1960-1990 au dus la o creștere fără precedent a numărului de copii orfani în state precum Indonezia, Cambogia, India sau statele africane din zona ecuatorială. Acest lucru a declanșat simultan isteria adopțiilor internaționale și a traficului de copii la nivel mondial. Sud estul Asiei, în special Thailanda, ca urmare a incapacității de a reacționa la nivel instituțional în vederea protejării numărului covârșitor rămași fără ocrotire, a servit ca sursă principală a traficului de copii în vederea exploatării sexuale.

În combinațiile cu războaiele și dezastrele naturale, sărăcia a accentuat starea de criză și, în același timp, a creat mediul propice organizării rețelelor locale de trafic ilegal de migranți (smuggling) și trafic de persoane. Astfel, tot în Asia de sud-est, în Cambodgia, una dintre cele mai sărace țări ale lumii (venitul pe cap de locuitor, 280 dolari pe an) unde industria textilă este aproape în mod exclusiv singura activitate economică profitabilă, lucrează în condiții de sclavaj tinere thailandeze cu vârste între 18-25 ani. Acestea sunt plătite în medie cu 40 dolari pe lună pentru 16 ore de muncă în fiecare zi, și obligate să plătească angajatorilor 240 dolari la fiecare 6 luni în vederea păstrării locului de muncă. Trăind în singurătate, condițiile mizere, fără ajutor, tinerele cad pradă rețelelor de traficanți de persoane care le promit o viață mai bună în SUA, Germania, Canada, Franța etc. În fapt, la destinație ajung în stare de prostituție și sclavaj sexual.

Victimele traficului de persoane provind din familii sărace în cadrul cărora un părinte sau ambii sunt fără ocupație, familii desfuncționale având o educație precară. Femeile și copii intră în categoria victimelor potențiale datorită vulnerabilității sociale, întreținută de privațiuni materiale și prejudecăți sociale. Lipsa unui mediu familial favorabil, lipsa alternativelor la nivelul comunității în vederea asigurării unui nivel de trai decent pune într-o lumină pozitivă pe traficanți, personificându-l în salvatorul mult așteptat.

șomajul constituie un alt factor de ordin economic care influențează în mod direct migrația forței de muncă la nivel regional și global și totodată, traficul de persoane. Lipsa locurilor de muncă, calificarea precară a anumitor categorii de persoane, în special femei sau îngrădirea accesului acestora la un loc de muncă, ca urmare a discriminării conduc la vulnerabilitatea socială și la acceptarea oricărei alternative pentru supraviețuire.

De asemenea, lipsa proporționalității retribuțiilor în raport cu munca prestată și nivelul scăzut al acestora pentru munca necalificată determină imposibilitatea unui trai decent, forțând persoanele în cauză să se lase influențate de promisiunile traficanților.

Instabilitatea locului de muncă, întreținută de inexistența sau ineficiența normelor juridice adecvate în vederea prevenirii abuzurilor angajatorilor este un factor determinant al creșterii traficului de persoane. Nesiguranța locului de muncă forțează unele persoane, în special femei și tineri, să accepte oferte de muncă în străinătate fără a se mai preocupa de seriozitatea și legalitatea acestora.

Globalizarea a adâncit aceste realități în loc să le atenueze. Principalele sale efecte asupra traficului de persoane sunt de natură economică și socială. Astfel, globalizarea a condus la intensificarea comerțului internațional și a deschis piața muncii necalificate și ieftine. Cu toate acestea, migrația forței de muncă a fost împiedicată de politica migraționistă restrictivă a statelor care au răspuns greșit, cu o legislație rigidă, unui fenomen social natural și ireversibil, încurajând de fapt traficul de persoane.

De asemenea, economiile locale au fost afectate negativ de afluxul de produse industriale ieftine din țările industrializate care, spre deosebire de piețele emergente ale țărilor în curs de dezvoltare, au beneficiat de măsuri protecționiste. Acest lucru a afectat dramatic șansele de angajare în zonele sărace ale lumii, determinând populația locală să accepte condiții de muncă împovărătoare, degradante, oferite de întreprinzătorii aflați în căutare forței de muncă ieftine.

Globalizarea a avut o mare influență asupra comportamentului uman în sine, modificând percepția individului în raport cu mediul social în care trăiește. Standardele sociale și economice ale stilului de viață occidental „au vrăjit” în special tinerii, modificându-le percepția asupra propriilor standarde și afirmării lor sociale și motivându-i să migreze spre zone ale lumii unde cred că se vor bucura de confort financiar și social.

Din perspectiva accelerării progreselor tehnologice, globalizarea a facilitat modalitățile de comunicare rapidă, ajutând, din păcate, prin intermediul internetului și a telefoniei mobile, rețele criminale în organizarea și desfășurarea operațiunilor de trafic de persoane. Astfel, cel mai adesea, recrutarea se realizează prin intermediul internetului, o modalitate aproape „invizibilă” care pune mari probleme de detectare, recunoaștere și pretindere a traficanților.

Factorii sociali care influențează activitatea de trafic de persoane acționează atât la nivel individual, cât și la nivel de comunitate cu efecte variate, dar previzibile într-o oarecare măsură. În cele mai multe cazuri, nivelul scăzut al educației determină imposibilitatea asigurării unui loc de muncă. Din acest punct de vedere, cele mai vulnerabile persoane sunt cele cu vârsta cuprinsă între 15-20 ani, fără studii liceale complete. Lipsa unei educații școlare adecvate determină victimele traficului să se orienteze către oferte de muncă în străinătate cu practicare unor activități care nu cer o pregătire specială, dar care sunt însă precar remunerate

Mediul familial are o influență decisivă asupra vieții oricărui individ. Astfel, lipsa unei familii sau condițiile familiale (precum familii monoparentale, violența domestică, alcoolismul, consumul de droguri, abuzuri sexuale asupra minorilor) sunt situații adesea speculate de traficanți, având în vedere instabilitatea emoțională a persoanelor, în special a minorilor și tinerelor care se confruntă cu asemenea realități.

Pe de altă parte, presiunea familiei, ale părinților asupra copiilor, pentru a preleva cote din veniturile financiare ale acestora îi determină uneori pe aceștia din urmă să accepte fără ezitare oferta unor câștiguri avantajoase în străinătate, ofertă care se dovedește, de cele mai multe ori o capcană.

Uneori, traficanții se folosesc de poveștile de succes în plan financiar și social ale unor persoane care au ales să trăiască în străinătate. Influențați de astfel de „modele” și fascinați de mirajul străinătății, tinerii se lasă convinși de traficanții de persoane. Bineînțeles, la decizia victimelor contribuie în mare măsură și informația precară cu privire la: condițiile legate de migrare și muncă în străinătate, realitățile din țara de destinație, drepturile angajaților etc. Pe de altă parte, lipsa de informare implică și necunoașterea pericolelor potențiale privind existența rețelelor de traficanți de persoane, modalitățile de operare ale acestora cel mai adesea, prin promisiuni mincinoase. În acest sens, campaniile de informare sunt esențiale în lupta împotriva traficului de persoane.

O altă cauză socială a traficului de persoane o constituie existența cererii pentru anumite servicii. Putem include aici, fără a greși, cererea de persoane care se prostituează,cerere manifestată la nivel global, național sau regional. Algoritmul este simplu și dezarmant din perspectiva combaterii traficului de persoane; atât timp cât va exista cerere, va exista și oferta furnizată de traficanții de persoane.

Discriminarea manifestată în orice domeniu al vieții sociale poate determina vulnerabilitatea în fața rețelelor de traficanți. Diferențele de rasă, etnie, castă sau identitate culturală întrețin adesea o poziție de inferioritate socială propice dezvoltării traficului de persoane.

Discriminarea rasială afectează în mod negativ exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale, având ca efecte principale dificultatea, dacă nu imposibilitatea, de a avea acces la educație și la găsirea unui loc de muncă sau a unui remunerat corespunzător în țara de origine, fapt care obligă persoanele în cauză să migreze. Acest tip de discriminare se manifestă în diverse grade, în aproape toate statele lumii, efectele sale devenind vizibile însă numai în anumite regiuni ale globului. De exemplu, ca urmare a atitudinii sociale discriminatoare, populația indigenă din America Latină (Bolivia, Ecuador, Guatemala și Peru) este una dintre cele mai predispuse traficului de persoane și muncii forțate. În alte regiuni (Mekong) discriminarea rasială se combină cu legislația restrictivă în acordarea cetățeniei sau rezidenței, consolidând practic poziția socială dezavantajoasă a unei populații indigene (Thailanda).

Uneori, discriminarea apare neintenționat, ca o consecință a diversității extraordinare a populației existente pe un anumit teritoriu (valori, limbă, experiență și nevoi) și/sau a resurselor necesare. Astfel, în zone cu o mare diversitate etnică, autoritățile pot întâmpina dificultăți la ceea ce privește asigurarea unor condiții de viață echitabile tuturor comunităților. De exemplu, Laos, cu o populație mai mică de 5 milioane, are 47 de subgrupuri recunoscut oficial. Guvernul recunoaște că nu dispune de resurse pentru a asigura tuturor acestor grupuri un trai decent, în funcție de nevoile specifice. Din această cauză, traficanții recrutează masiv în această zonă.

De asemenea, o altă problemă legată de discriminare este cea a castelor menținute în mod tradițional de către anumite comunități. Dezbateri teoretice aprinse au evidențiat păreri diferite cu privire la considerarea castelor ca formă de discriminare rasială sau doar ca sistem social tradițional cu existență îndreptățită. Realitatea imediată oferă dovezi care susțin prima dintre cele două afirmații. De exemplu, potrivit unui raport, în fiecare an, din Nepal, sunt recrutați de către traficanți 12 000 de copii din castele inferioare și dintre membrii unor grupuri etnice marginalizate social și economic. Existența castelor determină vulnerabilitatea potențialelor victimelor ale traficului de persoane, nu numai datorită posibilităților scăzute de câștig material, dar și datorită stigmatizării sociale, prin menținerea statutului de ființă inferioară, ca urmare a locului deținut în ierarhia castelor. Discriminarea manifestată în țara de destinație a persoanelor traficate contribuie la creșterea cererii pentru anumiți indivizi, în funcție de vârstă, rasă, sex sau orientare religioasă. Condițiile desfășurării activităților lucrative în țara de destinație de către victimele traficului se realizează cel mai adesea în funcție de rasă sau de apartenența lor etnică. Concret, rasa determină dacă o persoană poate fi angajată sau nu și, de asemenea, gradul de exploatare la care va fi supusă. De exemplu, în zona Caraibelor, comerțul sexual este ierarhizat în funcție de rasă și culoarea pielii, în baza descendenței din coloniști europeni, sud-americani sau afro-caraibieni. În Asia, piața comerțului sexual este structurată în funcție de țara de proveniență a victimelor traficului de persoane. Cel mai adesea, discriminarea bazată pe sex este cea care generează și întreține poziția de inferioritate socială a indivizilor, în special femei, în diferite regiuni ale lumii aflate printre principalele zone de recuperare pentru traficul de persoane.

Diferențele culturale constituie și ele premise ale traficului de persoane. Tradițiile, mentalitățile, religia și valorile unei comunități influențează comportamentul indivizilor față de fenomenul de trafic și de manifestările sale specifice. În fapt, conflictul se naște între concepția contemporană privind respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și valorile considerate tradiționale pentru anumite rase sau grupuri etnice. Astfel, în China, a cumpăra o femeie sau un copil nu este un act imoral. În Africa Centrală și de Vest, a pune copiii să muncească de la vârste foarte mici este un fapt social, acceptat, o realitate socială care vine din tradiția etnică locală. În Nepal, copiii sunt tratați ca adulții, muncind alături de aceștia, încât nu văd niciun pericol în a fi traficați în vederea exploatării prin muncă, tratament cu care sunt deja obișnuiți. De asemenea, anumite practici religioase care, deși interzise, supraviețuiesc prin tradiție expun membrii comunității la pericolul traficului: devalasi – India, devaki – Nepal, trokosi – Ghana, Benin, Nigeria, Togo.

Instabilitatea politică, cu consecințe în plan economic și social, contribuie și ea în mare măsură la dinamica traficului de persoane. Este dovedit că orice zonă de conflict din lume devine un mediu propice pentru traficanții de persoane care profită de exodul populației ce încearcă să părăsească zona. Elocvente exemple în acest sens sunt statele africane decimate de războaie civile, precum Sierra Leone, Rwuanda sau de războaie inter etnice, precum cel din Nigeria. Fosta Yugoslavie constituie și ea un bun exemplu în acest sens. Populația refugiată din Kosovo, aproximativ 900000 de copii și femeie a fost o sursă intens exploatată de către rețelele de traficanți din zonă.

În Bosnia și Herțegovina, traficul de femei în vederea prostituției a scăzut după încheierea conflictului armat propriu zis ca urmare a scăderii cererii determinată de retragerea trupelor ONU și KFOR. Deși puțin cercetată, este recunoscută existența legăturii dintre staționarea trupelor militare, inclusiv forțe de menținere a păcii și violența sexuală, prostituția și traficul de persoane în zona de conflict. La aceasta se adaugă și diferența economică dintre cele două grupuri: oficiali sau militari bine plătiți și femei rămase fără niciun venit, ca urmare a distrugerii economiei locale.

Copiii soldați reprezintă o altă crudă realitate generată de conflictele militare și civile desfășurate în diferitele zone ale lumii. Recrutarea, uneori forțată, a copiilor, și folosirea lor în teatrele militare este răspândită mai ales în statele africane. Deși fără o legătură directă cu traficul de persoane, factorii structurali prezentați atrag atenția asupra modului în care ei influențează evoluția fenomenului în sine, prefigurând anumite tipare probabilistice care ușurează într-o oarecare măsură analiza prevențională a fenomenului.

În privința persoanelor implicate în mecanismul infracțional, traficantul poate fi atât femeie, cât și bărbat; au un aspect îngrijit, sunt persoane tinere, cu o vestimentație care să scoată în evidență bunăstarea lor, accesorii (telefoane mobile, bijuterii, autovehicule), mereu gata să își spună povestea lor sau a unor persoane pe care le cunosc, o poveste care este mereu centrată pe nevoile victimei: un post de muncă foarte bine plătit, timpul scurt în care a reușit să strângă o anumită sumă de bani pentru a-și achiziționa diverse lucruri, norocul pe care l-au avut, nefiind necesară o anumită calificare pentru postul respectiv. Ca primă verigă în lanțul de traficare, femeile sunt cele care au mai multe șanse de ademenire a victimelor pentru că le captează atenția, le câștigă încrederea și interesul tinerelor mult mai ușor, ele putând să speculeze lipsa experienței de viață a tinerelor. Ele, profitând de starea materială precară a posibilelor victime, de educația deficitară, le conving pe acestea de succesul pe care l-au avut alte persoane având aceeași situație, prin munca foarte ușoară care nu necesită prea mult efort sau studii și de salariile foarte mari. Femeile – traficant, de cele mai multe ori sunt ele însele victime ale acestui lanț interminabil care decid să își achite suma pe care o are de plătit față de „proprietarul ei” atrăgând mai multe persoane (bineînțeles, folosindu-se de experiența acumulată prin traficarea ei). Dar, uneori, femeile intră în aceste activități de bunăvoie, fiind atrase de câștigurile foarte mari și de efortul scăzut pe care trebuie să îl depună.

Dacă numărul femeilor în faza de recrutare este mai mare decât al bărbaților, în ceea ce privește fazele exploatării efective, bărbații sunt cei care sunt responsabili cu disciplinarea victimelor.

Caracteristici generale ale traficanților:

A. Membrii rețelelor, indiferent dacă se ocupă de recrutare, transportare, cazare au vârste cuprinse între 25-40 de ani, deși au fost semnalate cazuri când traficanții aveau vârste mai mici sau mai mari. „În cazul recrutorilor, experiențele de viață, valorile socio-culturale accesbile au determinat orientarea către activități cu caracter ilicit ca rezultat al lipsei unor modele alternative și a suportului necesar unei bune dezvoltări a identității personale.”

B. Aspectul fizic îngrijit constituie „dovada” că lucrurile pe care ei le spun victimelor (poveștile de succes) sunt adevărate, ei fiind de multe ori transpuși în locul victimelor, având același trecut plin de dificultăți.

C. Nivelul de educație cel puțin mediu a fost observat din prisma abilităților pe care trebuie să le aibă traficanții, să ademenească victimele, să le creeze mereu siguranța că sunt de încredere, ca apoi să găsească metodele propice pentru a le șantaja și a le folosi ca pe niște bunuri personale.

D. Inteligența emoțională este o altă caracteristică întâlnită la recrutorii care folosesc tehnici de manipulare mai subtile, creându-le victimelor sentimente de îndatorire față de apropiații lor, (când ele sunt nesigure la acțiunea pe care o vor întreprinde – să lucreze într-o țară din Vestul Europei) încredere în bunele intenții pe care le au aceștia. Din acest motiv, recrutorii se prezintă ca fiind niște persoane care știu să citească oamenii de lângă ei, să le găsească și să le exploateze punctele slabe pentru a-și îndeplini scopul.

E. Un recrutor nu este niciodată singur, el mereu face parte dintr-o relație de traficanți. Traficul de persoane constă într-o activitate foarte complexă, necesitând mai multe persoane pentru a transporta, vinde sau exploata victimelele. Este nevoie de multe relații stabilite cu diverse persoane pentru a duce la bun sfârșit operațiunea.

F. Manifestă un comportament violent. Este întâlnit în cazul celor care se folosesc de agresiunile verbale sau fizice ca metodă de control, dar și ca metodă coercitivă în scopul obținerii obedienței privind interdicțiile impuse și comportamentele așteptate.

G. Este foarte bine organizat. Chiar dacă în faza de recrutare poate da impresia persoanei respective că se poate răzgândi, de fapt, el urmează un plan bine pus la punct, apelând de cele mai multe ori la manipulare, el convingând de cele mai multe ori victima că „atunci este momentul să facă ceva pentru viața ei”.

Victimele infracțiunii de trafic de persoane prezintă anumite caracteristici comune, multe din ele au o educație precară, nu au experiență de viață, se află într-o situație financiară dificilă, sunt labile psihic. Recrutorii, speculând nevoile pe care victimele le au, ajung să le sechestreze și să le folosească pentru diverse scopuri (industria sexului, organe, muncă forțată). Momentul în care victima realizează amploarea nefericirii ce i s-a întâmplat este acela când traficantul își schimbă comportamentul față de ea. Multe din victime călătoresc cu vaporul (Odessa – Istanbul), iar atunci când ajung acolo sunt vândute de recrutor. Unele dintre ele își dau seama că ceva este în neregulă, altele nu, menținându-și totuși speranța că visele lor se vor îndeplini. Dar în momentul în care ele intră în posesia noului cumpărător sau recrutorul începe să le folosească în adevăratul sens pentru care ele au fost aduse, victimele suferă un șoc.

Tot în cadrul anchetei penale trebuie să fie analizate și clarificate aspectele privitoare la locul și timpul în care s-a desfășurat activitatea ilicită. Ne interesează locul în care s-a desfășurat acțiunea pentru a putea vedea dacă legea penală română este sau nu incidentă. Conform art. 8 din Noul Cod penal, „(1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României. (2) Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. (3) Prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc sau o aeronavă înmatriculată în România. (4) Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori o navă sub pavilion românesc sau o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul acțiunii.” Putem observa astfel că „acoperirea” legii penale române este foarte mare, nu am putea spune totală pentru că am încălca suveranitatea altor state, dar cert este că statul român, cel puțin din punct de vedere legislativ oferă toate mijloacele pentru a combate și preveni traficul de persoane.

Anchetatorii, cu privire la stabilirea tuturor detaliile referitoare la locul desfășurării infracțiunii, trebuie să aibă mai multe premise în vedere. Caracterul transfrontalier al acestei fapte îngreunează de cele mai multe ori bunul demers al activității. Complexitatea infracțiunii face ca cercetarea să nu re rezume un perimetru de dimensiuni reduse, de cele mai multe ori, dacă nu, chiar de fiecare dată, organele de cercetare penală au de stabilit rutele pe care le-au folosit traficanții pentru a scoate victimele de țară, atunci când țara de origine este România sau traseul urmat prin țară când victimele sunt din altă țară. Persoanele trebuie să fie căutate în baza de date națională, în SIF (Sistemul de informare național privind circulația persoanelor și bunurilor prin frontieră). Totodată, trebuie identificate punctele de frontieră prin care au intrat, respectiv ieșit din țară, identitatea folosită de către aceștia. Sunt și circumstanțe în care aceștia nu folosesc punctele de frontieră, ei preferând să iasă în mod fraudulos, îngreunând astfel posibilitatea de a depista persoanele respective. Astfel, cercetările au caracter mult mai vast și mai extins.

România, fiind atât țară de origine, dar și de tranzit, gestionarea tuturor datelor privitoare la persoanele care intră și ies de pe teritoriul țării este necesară, altfel s-ar crea posibilitatea dispariției persoanelor, deplasările lor nefiind înregistrate, localizarea acestora atunci când există indicii temeinice cu privire la desfășurarea unei fapte ilicite, fiind foarte dificilă.

Privitor la timp, în capitolul II, secțiunea 1, „Aplicarea legii penale în timp”, avem următoarele dispoziții: art.3. Activitatea legii penale. Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timp cât ea este în vigoare, iar celelalte tratează aplicarea legii penale mai favorabile, chestiuni discutată anterior, în capitolul al II-lea al acestei lucrări. Ca element de noutate, regăsim în dispozițiile Noului Cod penal și incriminarea infracțiunii de trafic de persoane, deși anterior aceasta era incriminată în Legea nr. 678/2001, fapt ce nu duce la o dezincriminare, ci la schimbarea sediului materiei.

Referitor la persoanele protejate de legea penală română, art.9. Personalitatea legii penale. (1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani. (2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat. (3) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării și poate fi prelungit, în condițiile legii, fără ca durata totală să depășească 180 de zile.” Cu alte cuvinte, există niște condiții pentru aplicarea legii penale române, și anume:

Fapta trebuie să aibă loc în afara teritoriului țării;

Făptuitorul trebuie să fie un cetățean român sau o persoană fizică înregistrată în România la Registrul Comerțului;

Pedeapsa pentru fapta săvârșită să fie detențiunea pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;

Să existe dubla incriminare sau teritoriul unde s-a săvârșit fapta să nu fie sub jurisdicția niciunui stat;

Să existe o autorizare de punere în mișcare a acțiunii penale a procurorului general de la parchetul pe lângă curtea de apel sesizată prima dată sau a procurorului general de la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

Art. 10. Realitatea legii penale. (1) Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române. (2) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

Fapta trebuie să aibă loc în afara teritoriului țării;

Făptuitorul să nu aibă cetățenie română sau să fie apatrid;

Actul ilicit să fie îndreptat împotriva statului român, cetățeanului român sau persoanei juridice române;

Să existe autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Să nu se fi demarat deja procedurile judiciare în locul unde a fost comisă fapta sau pe teritoriul statului respectiv;

Art. 11. Universalitatea legii penale. (1) Legea penală se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute la art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României în următoarele cazuri:

a). s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este sau nu prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;

b). s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.

(2) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca fiind executată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.”

De asemenea, în investigarea faptei ilicite, organele de cercetare penală trebuie să identifice scopul desfășurării acesteia, precum și consecințele ei. Așa cum am discutat anterior, după aflarea identității suspecților, se va proceda la analiza amănunțită a tuturor veniturilor înregistrate de către aceste persoane, atât a lot, cât și a celor apropiate, a modului în care au intrat în posesia sumelor de bani, proveniența lor, declararea lor la instituțiile statului, modul de întrebuințare. Fiind o infracțiune atât de complexă, consecințele desfășurării acesteia sunt colosale, mai ales în momentul în care ea are un caracter transfrontalier, atrăgând, de cele mai multe ori și concursul altor infracțiuni precum, traficul de armament, stupefiante, spălare de bani, trafic de influență, fapte specifice crimei organizate.

III.2 Mecanismul de desfășurare al infracțiunii

Pe parcursul acestei lucrări am subliniat în repetate rânduri caracterul complex al acestei infracțiuni; în capitolul I, unde am prezentat aspectele generale și am continuat cu expunerea cadrului juridic, perspectiva materială a infracțiunii în capitolul al II-lea. În capitolul acesta, al III-lea, ne-am propus să furnizăm informații care țin mai mult de partea metodică, de modul în concret cum este desfășurată această infracțiune. Dacă în prima parte a acestuia am discutat despre direcțiile ce sunt urmate de organele de cercetare penală în instrumentare, urmează să relatăm în cele ce urmează și mecanismul actului infracțional, pentru a înțelege mai bine pericolul social și să găsim modalități de combatere.

Pentru a se desfășura traficul de persoane, în calitatea de subiect activ sunt implicate mai multe persoane. Fiind o acțiune complexă, o singură persoană nu poate să ducă la bun sfârșit toate sarcinile ce reies.

Recrutorii sunt acele persoane care caută diverse modalități să atrag victimele. Pot fi atât femei, cât și bărbați. De regulă, ei postează anunțuri în presă, internet sau iau legătura direct (mai rar) cu posibilele victime. Sub pretextul unor agenții de turism, servicii de curățenie, muncă ce nu necesită studii superioare sau pun accent pe frumusețea victimei, aceștia le conturează o imagine de succes, oferă o rezolvare a tuturor problemelor cu care se confruntă. Victimele femei vor avea promisiuni precum un post de muncă în străinătate de menajeră, chelneriță, un salariu motivant, ba chiar și ajutorul recrutorului în privința cheltuielilor de început (acte, cazare, asigurarea hranei până când se vor stabiliza). Recrutorii dau dovadă de calm, sunt foarte răbdători și de asemenea, buni cunoscători ai firii umane. Știu când să speculeze anumite dificultăți cu care se confruntă victimele. Ei profită de starea de necesitate (o familie numeroasă, salarii mici sau șomaj, cheltuieli ridicate, datorii, speranța de o viață mai bună, dobândirea de venituri bănești într-un timp cât mai scurt și fără prea mult efort) în care se află femeile și le oferă propuneri avantajoase. În cele din urmă, acestea, constrânse de situațiile în care se află, acceptă propunerile recrutorilor, urmând astfel un drum, de cele mai multe ori fără întoarcere.

După ce sunt definitivate actele, când în fapt sunt strânse mai multe victime, acestea intră în contact cu transportatorii. Aceeași atitudine binevoitoare continuă, chiar dacă recrutorii nu sunt aceleași persoane cu transportatorii. Cei din urmă au sarcina foarte importantă să ducă victimele la locul de destinație sau locul unde ele vor fi tranzacționate ca pe niște simple bunuri. Ca și măsură de precauție, se mai întâmplă ca pe parcursul călătoriei sau la intrarea în punctul de trecere al frontierei, actele de identitate să le fie luate – motivul indicat, „să nu dureaze prea mult controlul”.

Pentru a ajunge la distinație sau în locul de tranzacție, transportatorii urmează câteva rute:

– prima rută de trafic începe în Republica Moldova, tranzitează România și de aici, prin Ungaria, ajunge în Europa Occidentală;

– a doua rutăde trafic se conturează via Serbia, Belgradul fiind cunoscut ca centru al traficului de persoane, către celelalte țări din fosta Iugoslavie, Italia și Grecia;

– cea de-a treia rută străbate Bulgaria și merge fie spre Grecia și Turcia, fie spre Italia, prin Macedonia și Albania. În Bulgaria, multe persoane sunt oprite și apoi revândute diferitelor rețele de trafic de persoana din Macedonia, Albania sau Italia.

Ajungerea la destinație marchează de regulă, momentul în care victimele încep să conștientizeze că de fapt ele nu vor avea un post de muncă decent, că ceea ce li se promisese nu au fost decât minciuni. Atunci se produce un șoc; transportatorii înmânează actele de identitate ale victimelor unor alte persoane, iar acestea sunt luate fie pentru a fi vândute altor traficanți, fie pentru a fi cazate în locuri special amenajate, urmând ca în curând să își acopere sumele investite. Acel moment este doar începutul a ceea ce va urma.

Din momentul în care sunt cazate, victimele intră în contact cu traficanții. Având în vedere ramificarea vastă a organizării, ele fac „cunoștință” cu cei care le inițiază sau mai bine zis le aduc la realitate – scopul pentru care ele sunt acolo. Iar acest scop se realizează prin întreținerea de raporturi sexuale, bătăi, amenințări, privări de lucruri necesare, până în monentul în care victima ajunge să renunțe la a se mai lupta pentru dreptate. Ele sunt șantajate pentru a oferi servicii sexuale clienților. Uneori, această „muncă” a traficanților durează foarte mult, având în vedere că ei ajung să distrugă tot sistemul de valori și principii pe care femeile le au. Dar sunt amprenta șantajului, a speranței că dacă vor reuși să câștige cât mai mulți bani își vor redobândi libertatea, ele se supun tratamentelor inimaginabile.

Victimelor li se pretind niște sume exorbitant de mari sub pretextul acoperirii datoriilor acumulate. Costul actelor, al transportului, cazarea, tot ceea ce ele primesc sunt supraevaluate. În acest mod, traficantul se asigură că victima, pe de o parte, va munci să își acopere datoriile, dar își oferă și siguranța că aceasta nu va scăpa, pricinuindu-i astfel probleme.

Uneori, ei folosesc o altă tactică, spunându-le că sunt libere și că pot pleca oricând, însă actele lor de identitate fiind confiscate, șansele de a ieși din locul în care sunt cazate, localitatea, respectiv țara, sunt foarte mici. Prin acest mod, traficanții oferă și o latură umanitară, spunându-le că scopul lor este să le ajute. Alteori, ei se folosesc familia pe care victimele o au în țară pentru a le constrânge să își ofere serviciile. Le arată fotografii cu membrii familiei, amenințându-le că vor avea de suferit dacă nu se comportă așa cum li se cere.

O altă modalitate prin care femeile sunt constrânse este și violența, practicile vehemente și agresiunile la care sunt supuse. Nu vorbim numai de bătăile administrate, ci și alte forme precum: tăierea cu obiecte contondente, administrarea de substanțe stupefiante pentru a le manevra, stingerea țigărilor în diverse zone ale corpului. La toate acestea se adaugă și rușinea pe care ei o folosesc în favoarea lor. Femeile sunt amenințate că familiile lor vor afla efectiv ce fac ele în străinătate, când de fapt, familia știa că ele muncesc cinstit. Li se arată fotografii făcute în ipostaze compromițătoare, tocmai pentru a fi manipulate.

Unele dintre victime sunt vândute altor traficanți, urmând același ciclu ca și până atunci. Pentru că practicile de subjugare nu diferă foarte mult. Ele sunt aceleași. Dar în funcție de atitudinea victimei, actele de agresiune pot fi mai dese ori mai rare. Există însă și cazuri când o victimă evadează și ajunge în țara sa natală. Dar astea sunt excepții. Posibilitatea de întoarcere în țară fără acte de identitate este mică, iar șantajul la care este supusă o face să nu inițieze nicio acțiune de tragere la răspundere a făptuitorilor, refuzând să coopereze cu organele de cercetare penală.

Cap. IV Particularitățile diferitelor activități ale anchetei

IV.1 Activitățile procedurale de administrare a probelor

La nivelul național, competența exclusivă de cercetare și efectuare a urmăririi penale în cazul infracțiunilor de trafic de minori, aparține procurorilor specializați din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) care dispun efectuarea actelor de cercetare penală prin ofițerii și agenții de poliție judiciară special desemnați în acest scop de către Ministrul Afacerilor Interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de a judeca în primă instanță aceste infracțiuni revine tribunalului. Ofițerii și agenții de poliție judiciară anume desemnați efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, sub directa supraveghere și controlul nemijlocit al acestora. Actele întocmite de ofițerii și agenții de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt întocmite în numele acestuia. Inspectoratul General al Poliției Române, prin structurile subordonate, respectiv Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate, realizează cercetarea penală a cazurilor de trafic de persoane prin ofițeri anume desemnați, specializați în audierea victimelor traficului de persoane și asigură, la cerere, pe teritoriul României, protecția fizică a victimelor traficului de persoane, care sunt părți în procesul penal.

Conform art. 288 din Noul Cod de procedură penală, modurile generale de sesizare ale organelor de urmărire penală sunt plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu. În cursul efectuării activităților specifice de investigare, organele de poliție constată că fapta care formează obiectul cauzei este una din infracțiunile prevăzute de Noul Cod penal în capitolul al VII-lea și Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, acestea au obligația de a înainta de îndată sesizarea procurorului competent.

Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. Ca și mod de sesizare a organelor de urmărire penală, plângerea este relativ frecvent întâlnită în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, în special în formă orală, întrucât victimele care reușesc să scape de sub paza traficanților datorită stării de tulburare în care se află, nu pot reda în scris cele întâmplate.

Denunțul este întâlnit mai rar în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, care se caracterizează sub aspectul modului de operare printr-un grad ridicat de secretizare, rețelele de traficanți fiind structuri închise care operează în lumea interlopă, ferite de sistemul legal și care sunt experte în a evita descoperirea și arestarea lor.

Sesizarea din oficiu are loc atunci când organele de urmărire penală iau cunoștință de comiterea unei infracțiuni din alte surse decât plângerea sau denunțul. Aceste surse pot fi: propriile constatări care pot proveni din culegerea de informații de către lucrătorii specializați, primirea unei sesizări fără îndeplinirea condițiilor legale cum ar fi plângerea sau denunțul anonim, extinderea cercetărilor ca urmare a descoperirii unei infracțiuni sau unor fapte, cu prilejul altor cercetări.

IV.2 Cercetarea la fața locului

Precede de cele mai multe ori celelalte activități procedurale inteprinse de organele judiciare, fiind considerată partea cea mai importantă a instrumentării cauzelor penale. O asemenea activitate este condiționată de modalitățile normative și faptice de comitere, respectiv dacă în raport cu acțiunile desfășurate de către făptuitori este necesară efectuarea de constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea și fixarea urmelor acesteia, stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă ori a împrejurărilor în care a fost comisă fapta.

Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului. Prin locul faptei se înțelege arealul unde s-a desfășurat sau se presupune că s-a desfășurat o activitate ilicită, total sau parțial, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

Șeful echipei de cercetare la fața locului este procurorul, întrucât infracțiunile de trafic de persoane sunt în competența sa de cercetare. Ajungând la fața locului, echipa de cercetare trebuie să ia toate măsurile pregătitoare, referitoare la informarea operativă cu privire la situația concretă, verificarea modului în care au acționat primii sosiți în câmpul infracțiunii, determinarea modificărilor survenite în aspectul inițial al locului faptei, delimitarea locului de cercetat, organizarea pazei locului respectiv, identificarea martorilor oculari și a suspecților, stabilirea metodelor concrete de examinare.

Cercetarea la fața locului începe de îndată ce locul faptei, a fost pus sub pază. Ca particularități trebuie observate următoarele aspecte:

Locul faptei nu este întotdeauna evident și nu poate fi determinat cu ușurință;

Locul faptei se schimbă permanent și deseori infracțiunea începe în străinătate; locul faptei este numai unul din elementele unui context mai larg;

Locul în care se află victima trebuie considerat ca fiind primul loc al faptei;

De multe ori, traficantul continuă să deplaseze victima pe parcursul diferitelor faze, ceea ce înseamnă că și locul faptei se modifică permanent; mijloacele de probă trebuie strânse din toate locurile cunoscute de poliție;

Modul în care se caută și se ridică materialul probator în cadrul efectuării cercetării la fața locului este foarte important, deoarece s-a constatat din experiență, că, de multe ori, aceste probe reprezintă o garanție pentru condamnarea traficanților la proces.

În condițiile prevăzute de lege, organele de poliție trebuie să ridice toate obiectele care pot constitui o probă, aceasta reprezentând „regula de aur” în căutarea probelor. Atunci când există îndoieli asupra unor obiecte, este mai bine să se ridice și acestea, urmând să fie returnate ulterior, decât să fie lăsate la locul lor și să nu fie găsite în momentul în care s-a realizat semnificația lor probatorie.

În limita resurselor disponibile poliției se vor efectua căutări specifice cercetării la fața locului la toate adresele și spațiile implicate în infracțiune: cele din faza de recrutare, „casele sigure”, bordelurile, alte spații, de asemenea și domiciliile suspecților, dacă ei nu locuiesc în „casele sigure”. Este posibil ca traficanții să fi făcut mari eforturi pentru a ascunde mijloacele de probă, de exemplu, documente de identitate și bani în numerar. De aceea poliția trebuie să investească mult timp în planificare și percheziționarea minuțioasă a adreselor respective, în special a domiciliilor suspecților.

Pe cât posibil, organele de poliție vor face înregistrări de sunet și imagine în fiecare cameră în care traficanții s-au aflat împreună cu victimele, înainte de a se începe cercetarea la fața locului (deci înainte de a se modifica poziția diferitelor probe.)

Imaginile de la „locul crimei” pot avea o importanță deosebită, dacă victima afirmă că a fost afectată sexual sau fizic într-unul din aceste locuri, deoarece este puțin probabil, dat fiind, ca exemplu, activitățile de prostituată ale victimei, că se vor mai găsi urmele medico-legale ale unui presupus viol petrecut cu timp în urmă. Tocmai din acest motiv, fixarea pe bandă video a spațiilor respective este un element esențial în coroborarea afirmațiilor victimei.

Dacă este vorba despre prostituție, se vor înregistra pe video încăperile bordelului, fixându-se toate detaliile: tipul încăperilor, reclame, materiale pornografice, accesorii folosite în activitățile sexuale, prezervative, liste de prețuri etc. Cunoașterea poziției exacte a fiecărui obiect este deosebit de importantă, în cazul în care suspectul pretinde ulterior că nu a știut că victima se prostituează, cu toate că există martori care l-au văzut vizitând adresele respective.

Chiar dacă s-au făcut înregistrări de sunet și imagine a locurilor respective, toate obiectele care pot constitui mijloc de probă vor fi ridicate, ambalate corespunzător și consemnate într-un proces-verbal. De asemenea, se vor filma și percheziționa toate vehiculele folosite de suspecți. Neglijențele intervenite în această fază pot avea consecințe grave, de exemplu, respingerea mijloacelor de probă la proces pe motivul nerespectării prevederilor legale.

Înainte de încheierea cercetărilor la fața locului și părăsirea adresei respective, atât suspecții cărora li s-au confiscat obiecte, cât și celelalte persoane prezente, vor fi solicitate de poliție să citească și să confirme prin semnătura lor lista cu obiectele ridicate și procesul-verbal în care au fost consemnate declarațiile celor în cauză.

Principalul scop al acestor măsuri este reducerea riscului ca suspectul să acuze ulterior organele de urmărire penală că au „introdus” la locul faptei, cu rea intenție, un mijloc de probă covârșitor împotriva lui.

În ceea ce privește căutarea mijloacelor materiale de probă, acestea pot fi diferite, de la caz la caz, un inventar putând conține:

Documente legate de procesul de recrutare a victimelor: reclame, agende, corespondență cu școli de limbi străine sau cu secții consulare ale ambasadelor etc;

Bani în numerar, cărți de credit, caiete de cec-uri sau alte documente legate de tranzacții financiare; indiferent dacă este vorba de sume mai mari sau mai mici

Înscrisuri referitoare la plățile efectuate de victime către traficanți, de exemplu: caiete cu evidența plăților zilnice, listă de plată scrisă de mână, chitanțe ale unor plăți bancare sau poștale etc;

Înscrisuri referitoare la eliberarea pașapoartelor și a vizelor, scrisori de sponsorizare, contracte de dans, contracte cu agenții de escortă sau agenții matrimonială, formulare de înscriere la școli de limbi străine;

Acte de identitate sau documente de călătorie, bilete, cupoane, chitanțe, bilete de bord, bilete de bagaj, etc;

Înscrisuri referitoare la închirierea și modul de plată a spațiilor locative, a „caselor sigure” sau ale altor adrese;

Documente legate de organizarea cotidiană a activităților de prostituție: reclame, liste cu orele de prestare, „listă de bucate”, cu serviciile sexuale oferite, liste de prețuri, texte standard pentru serviciile de sex la telefon, etc;

Obiecte folosite în activitatea de prostituție, cum ar fi: uniforme, instrumente sau accesorii sexuale, cantități mari de prezervative, materiale pornografice etc;

Sisteme de telecomunicații și echipamente informative: computere, telefoane mobile, aparate de fax, minicomputer, agende electronice, etc;

Orice alte lucruri de valoare pe care suspectul le are în posesie sau le-a achiziționat pentru altcineva, indicând cheltuieli care depășesc în mod evident mijloacele financiare cunoscute ale suspectului, de exemplu: autovehicule, bijuterii, mobiliar sau aparate tehnice scumpe etc;

IV.3 Ascultarea persoanelor.

Ofițerii special desemnați vor aduce la cunoștință victimelor, de îndată faptul că au dreptul să depună plângere împotriva persoanelor care le-au traficat, precum și să se constituie parte vătămată și parte civilă în procesul penal, întocmind despre aceasta un proces-verbal semnat de victimă și de persoana care l-a întocmit. Dacă persoana nu cunoaște limba română, i se va pune la dispoziție în mod gratuit, un interpret.

În cazul în care starea de sănătate și starea psihică a victimei permit, ofițerii special desemnați vor lua o declarație victimei, cu acordul acesteia, cu privire la fapta a cărei victimă este, la făptuitori, precum și la orice alte împrejurări care prezintă interes pentru activitatea organelor judiciare. Dacă victima a solicitat să fie cazată într-un centru de asistență și consiliere, aceasta va fi cazată, de regulă, în centrul solicitat de aceasta sau în centrul cel mai apropiat de localitatea sa de domiciliu, în funcție de capacitatea de cazare și de gradul de ocupare ale acestor centre. La primirea în centru, victimelor li se vor aduce la cunoștință drepturile și obligațiile pe perioada șederii în centru. Durata cazării victimei într-un centru de asistență și consiliere nu poate depăși 10 zile, putând fi prelungită la solicitarea organelor judiciare, cu cel mult până la 3 luni sau, după caz, pe perioada procesului penal.

Victimele traficului de persoane cazate temporar li se asigură o protecție și o asistență specială – fizică, juridică și socială. Personalul centrelor și lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne asigură respectarea vieții private și a confidențialității identității victimelor traficului de persoane primite în centru. Programele de asistență derulate în centre vor urmări recuperarea fizică, psihologică și socială.

Victimele traficului de persoane primite în centrul de asistență și protecție sunt informate cu privire la procedurile judiciare și adminitrative aplicabile, precum și cu privire la posibilitatea de a beneficia, potrivit legii, de măsuri specifice de protecție a martorilor.

Reacția inițială a poliției vis-a-vis de o victimă a traficului de persoane trebuie să fie în concordanță cu următoarele principii umanitare de conduită optimă:

Este esențial ca victimele traficului de persoane să fie tratate ca victime ale unor infracțiuni grave și să nu fie revictimizate sau învinuite de săvârșirea altor infracțiuni de către organele de poliție;

Siguranța victimelor și a familiei acestora trebuie să reprezinte, în permanență, un element esențial, de care anchetatorul răspunde în mod direct; cu toate că lupta eficientă împotriva traficului de persoane nu poate fi realizată decât prin cooperarea dintre diferite organizații și organele judiciare, siguranța victimelor rămâne în sarcina și în responsabilitatea unică a anchetatorului – ea neputând fi cedată sau delegată către alte instituții;

Anchetatorul trebuie să evalueze și să țină cont, permanent, de gradul de risc asupra vieții sau sănătății victimei și a familiei acesteia, în fiecare fază a anchetei, în timpul procesului penal, și după încheierea lui. Siguranța victimei și eventualitatea unor represalii îndreptate împotriva ei sau a familiei ei sunt considerente specifice în contextul traficului de persoane, iar factorii de risc nu vor putea fi niciodată eliminați complet. Totuși, anchetatorul are obligația să ia de la început măsuri pentru evaluarea continuă a riscului, în fiecare caz în parte. Anchetatorul este responsabil de siguranța victimei și după încheierea procesului penal în care ea a depus mărturie.

Anchetatorul trebuie să dea dovadă permanent de sinceritate față de victimele traficului, informându-le cu privire la toate aspectele, responsabilitățile, consecințele și riscurile impuse de deciziile care vor fi luate. Colaborarea cu poliția va include întotdeauna un element de risc pentru victima traficului, eventual și pentru familia ei. Punctul critic este ca victima să fie informată de anchetator asupra tuturor aspectelor și riscurilor legate de deciziile pe care ea va trebui să le ia, așa încât ea să ia o decizie în cunoștință de cauză. Înșelarea victimelor este o temă constantă în infracțiunile de trafic; de aceea, victima trebuie tratată cu sinceritate, pentru ca ea să nu aibă motiv să reclame ulterior, în mod justificat, ca a fost înșelată a doua oară, de data aceasta, de poliție.

Anchetatorul are obligația clară de a lua toate măsurile ca victimele să fie informate despre mijloacele și serviciile de ajutorare, care li se pot pune la dispoziție pentru a depăși situația de chin în care se află. Anchetatorul va organiza contactul dintre victime și organizațiile respective. S-ar putea ca victimele traficului de persoane să nu se refacă niciodată complet după suferințele fizice, sexuale sau psihologice la care au fost supuse. Totuși este deosebit de important ca ele să aibă acces nelimitat la întreaga gamă de servicii de asistență și ajutorare. Nu este rolul poliției de a oferi aceste servicii, ci ele sunt acordate de organizațiile OIG – ONG, care sunt mult mai calificate decât poliția în acest domeniu umanitar. Anchetatorul are deci obligația de a informa victimele în legătură cu ajutorul și asistența de care acestea pot dispune. Anchetatorul are și obligația să ia toate măsurile ca ele să poată intra în contact cu organizațiile de profil. În acest scop, anchetatorii trebuie să întrețină contacte cu cele mai importante organizații guvernamentale și non-guvernamentale care oferă astfel de servicii de asistență.

Noțiunea de victimă nu a fost prevăzută în Codul penal sau Codul de procedură penală. Totuși, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane face referire la o serie de drepturi și obligații pentru victimele traficului de persoane. În această situație, se naște întrebarea: Când o persoană devine victimă a traficului de persoane? Codul de procedură penală definește doar partea vătămată, partea civilă și martorul. Odată cu adoptarea Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, a apărut o primă definiție a victimei traficului de persoane „victima înseamnă orice persoană fizică ce face obiectul traficului de ființe umane”.

De la apariția legii, organele judiciare s-au confruntat cu problema identificării victimei traficului de persoane. Mai ales, că principiul de bază în investigarea cazurilor de trafic de persoane este următorul: „Dacă nu ai victime, nu ai caz de trafic de persoane”. Practica judiciară a demonstrat că din anul 2001 și până în prezent nu a existat nicio condamnare definitivă pentru trafic de persoane fără mărturia a cel puțin 2 victime. Deși Noul Cod de procedură penală precizează că nicio probă nu are valoare dinainte stabilită, și se aplică principiul liberei aprecieri a probelor, totuși, faptul demonstrat deja că nu există caz de trafic de persoane fără victime, ne face să considerăm că instanțele de judecată acordă o importanță deosebită mărturiei victimelor, chiar dacă la dosarul cauzei există o mulțime de alte probe, coroborate întregesc probațiunea.

De aici rezidă importanța pe care o are identificarea victimei traficului de persoane și participarea acesteia în procesul penal.

Experiența pozitivă a organelor judiciare a scos în evidență faptul că există mai multe tipuri de victime:

Victime identificate de organele judiciare, dar care nu doresc să declare nimic, din rațiuni dintre cele mai diverse: rușinea față de părinți sau comunitatea din care provin, frica față de traficant, neîncrederea în organele judiciare, neîncrederea inoculată de cele mai multe ori de către traficant, care susține că „are relații în poliție”.

Victime identificate de organele judiciare, care doresc să dea informații, dar nu doresc să participe în vreun fel în procesul penal. În această situație, organele judiciare au obligația profesională de a le asculta și de a valorifica informațiile transmise, fără însă a implica în vreun fel victima;

Victimei identificate de organele de anchetă și care doresc să participe în procesul penal, aceasta fiind cazul ideal, dar și cel mai rar întâlnit.

Victime neidentificate, în ciuda eforturilor susținute făcute de organele judiciare și care rămân undeva, în societate, fără a beneficia de protecția legii, de cele mai multe ori într-o stare de exploatare accentuată.

Caracterul transfrontalier al infracțiunii de trafic de persoane face dificilă investigarea cazurilor în țara de origine a victimelor, în special activitatea de identificare și audiere a acestora, întrucât în cele mai multe cazuri, victimele traficului de persoane sunt recrutate din țara de origine și exploatate în țara de destinație. De aceea, o componentă importantă a activității de cercetare este cooperarea între organele judiciare prin schimbul operativ de date și informații, dar și prin aplicarea de comisii rogatorii internaționale.

Odată stabilită noțiunea de victimă a traficului de persoane, trebuie stabilită calitatea în care aceasta participă în procesul penal, și anume, martor sau parte vătămată. Persoana vătămată (victima) se poate constitui parte vătămată în tot cursul urmăririi penale și în cursul judecății până la citirea actului de sesizare. Ea poate participa în cadrul procesului penal și în calitate de martor dacă nu s-a constituit parte civilă sau nu participă în calitate de parte vătămată. Depoziția ca martor are însă unele dezavantaje. Adesea, au avut loc reveniri ale martorilor asupra unor delegații inițiale, în mod cu totul nejustificat, fără a oferi o motivare credibilă, ceea ce a determinat înlăturarea acestora ca fiind nesincere. Motivul revenirii este adesea primirea unor sume de bani consistente de la traficant sau de la familia acestuia. Teoretic, această persoană poate fi acuzată de mărturie mincinoasă, faptă sancționată de Codul penal. Practic, acest lucru nu se întâmplă.

Audierea victimei traficului de persoane, indiferent de calitatea pe care aceasta o are în procesul penal (martor sau parte vătămată) se face cu respectarea principiilor drepturilor omului, în special a evitării revictimizării și a protejării intimității persoanei.

După stabilirea elementelor generale de conduită optimă referitoare la condițiile și metodologia de ascultare, trebuie stabilite principalele probleme care se vor lămuri prin ascultarea persoanei traficate. Se va încerca reconstituirea traficului din țara de origine prin țara de tranzit și cea de destinație punându-se întrebări despre: reclama, adresele, transportul, mijloacele de telecomunicații și tranzacțiile financiare utilizate în diferite faze ale traficului.

Cu privire la recrutarea și plecarea din țara de origine în ipoteza unei fete răpite și traficate, principalele probleme care trebuiesc lămurite de anchetator se referă la :

Circumstanțele în care a avut loc răpirea

Locurile în care a fost ținută victima în captivitate (descrierea completă a locului, felul în care era mobilat, condițiile în care a fost ținută)

Împrejurările realizării contactului inițial între victimă și traficant (persoana care a inițiat contactul, metoda folosită pentru stabilirea contactului – reclamă, contact personal, direct cu traficantul, contact prin intermediul unei terțe persoane, dacă victima a fost amenințată sau atacată, dacă s-au folosit alte mijloace de constrângere, care au fost mijloacele de comunicație utilizate);

Natura aranjamentului (ce a înțeles victima din acest aranjament, dacă a știut în ce tip de activitate va fi implicată, dacă a fost conștientă că este vorba de prostituție, despre ce formă de prostituție s-a discutat – prostituție de stradă, în bordeluri sau în agenții de „call-girl”);

Dacă victima a fost indusă în eroare în ceea ce privește adevăratul scop al traficării;

Ce i s-a spus victimei în legătură cu locul de cazare în țara de destinație și dacă i s-a spus cu cine va locui împreună;

Natura înțelegerii financiare (dacă victima a plătit vreo sumă ca avans sau s-a vorbit de datorii pe care victima urma să le plătească pe parcurs – cât de mare este suma datorată de victimă și în ce perioadă urma să plătească aceste datorii, modalitățile de plată a sumelor – direct către traficant în țara de destinație sau prin virarea lor în bancă sau prin trimiterea lor în țara de origine sau într-o țară terță prin poștă sau alte forme similare, dacă victima a fost informată să suporte costuri suplimentare în țara de destinație, cum ar fi chiria, spațiile de la bordel, banii cazare sau reclamă)

Stabilirea faptului dacă traficanții cunoșteau adresa victimei de acasă sau știau amănunte despre familia ei (dacă traficanții au pretins că dețin astfel de informații înainte ca victima să fie traficată) și dacă înainte să plece din țara de origine, victima a stat și la altă adresă decât cea de acasă;

Dacă victimei i s-a spus cât timp va fi plecată și ce traseu va urma, dacă a știut vreun membru al familiei sau vreo persoane apropiată care este angajamentul, dacă s-au plătit bani sau alte obiecte de valoare de către vreun membru al familiei ei sau alte persoane care aveau vreun grad de control asupra ei, pentru a obține consimțământul la traficarea victimei;

Modalitatea prin care victima a fost scoasă ilegal din țara de origine sau dacă a călătorit „pe față”;

Dacă înainte de a fi traficată, victima a fost abuzată sexual, fizic sau psihologic sau a fost ținută în mod ilegal în captivitate (în ce condiții s-au petrecut toate acestea, dacă a existat vreun martor la aceste evenimente);

Dacă traficantul a știut ce vârstă are persoana traficată;

Descrierea cât mai completă de către victimă a persoanelor întâlnite care au legătură cu traficul și exploatarea ei;

În legătură cu țările de tranzit – transportarea, la audiere, trebuie luată în considerație fiecare țară de tranzit în parte, urmărindu-se aflarea unor date precum;

Data, locul, ora de plecare din țara de origine și ora de sosire în țara de tranzit, metoda utilizată pentru tranzitul frontierelor, cu cine s-a aflat victima, mijlocul de transport folosit, dacă vehiculul a fost oprit la punctul de trecere al frontierei, dacă victima a fost controlată la frontieră de vreun funcționar al poliției de frontieră sau a trebuit să completeze vreun formular (bilet de aterizare, declarație de vamă etc)

Identitatea folosită de victimă (ce documente de identitate au fost folosite)

Dacă persoanele care călătoreau împreună cu ea au fost controlate la punctele de frontieră, la ieșire sau la intrare, (dacă aceste persoane au completat vreun formular);

Timpul petrecut de victimă în țara de tranzit respectivă și condițiile în care a fost ținută, dacă și în ce condiții victima a fost abuzată fizic, sexual sau psihologic în timp ce se afla în țara de tranzit;

Dacă și în ce condiții poliția sau altă autoritate de stat a aflat de prezența ei în țara de tranzit, dacă victima a completat vreun formular oficial indiferent din ce motiv;

Dacă victimei i s-a cerut să se prostitueze în țara de tranzit – felul prostituției, locurile folosite, aranjamente financiare etc. Dacă victima a fost exploatată într-un alt fel în timpul tranzitului;

Data, ora, locul plecării și mijloacele de transport folosite pentru părăsirea țării de tranzit, dacă persoanele care au călători împreună cu victima au fost controlate de polițiștii de frontieră la ieșirea din țara respectivă și dacă au fost completate documente cu această ocazie;

Descrierea amănunțită a tuturor suspecților, locurilor și vehiculelor care au fost implicate în faza de tranzit, dacă a existat vreun martor la evenimentele menționate petrecute în țara de tranzit;

Cu privire la țarile de destinație – primirea și exploatarea, anchetatorul va ține cont și de următoarele aspecte suplimentare:

Data, ora și locul de intrare în țara de destinație, modul cum a fost efectuată intrarea, metoda utilizată, cu cine se afla victima, mijlocul de transport folosit (dacă vehiculul a fost oprit la punctul de trecere a frontierei, dacă s-a folosit o navă pe apă, în ce loc a ajuns victima pe mal și cine a întâmpinat-o), dacă victima a fost controlată la frontieră de vreun funcționar, dacă a trebuit să completeze vreun formular, de exemplu, bilet de aterizare, declarație de vamă, etc;

Identitatea folosită de victimă (documentele de identitate folosite), dacă persoanele care călătoreau împreună cu ea au fost controlate la punctele de frontieră, la intrare și dacă aceste persoane au completat vreun formular;

Cine a întâmpinat victima la punctul de intrare în țara respectivă, dacă victimei i s-a permis să își păstreze identitatea și/sau documentele de identitate și după momentul intrării sau i-au fost luate – de către cine și când s-a petrecut acest lucru și unde au fost păstrate documentele;

Care a fost prima adresă la care a fost condusă, cine a condus-o și cum a călătorit până acolo, dacă atunci când a ajuns acolo mai erau și alte persoane/victime de față ce se găseau la această adresă, dacă era vorba de o „casă sigură” sau era deja bordelul în care urma să lucreze, dacă victima poate descrie amănunțit locul respectiv;

Dacă victima a fost ținută ilegal în captivitate sau a fost atacată fizic, sexual sau psihologic în această fază inițială, în ce condiții s-au petrecut toate acestea, forma de exploatare a victimei: prostituție, muncă, aservire etc.

Momentul în care a început exploatarea ca prostituată, dacă victima a știut că va lucra ca prostituată, (când și de la cine a descoperit adevărul cu privire la natura și modul în care urma să fie exploatată);

Forma de prostituție în care a fost implicată: prostituție stradală sau nestradală, în apartamente sau bordeluri, centre de saună sau masaj, baruri cu animatoare (hostess) sau cu dans striptease, agenții de escortă sau call-girl;

Zonele specifice frecventate (cum ajungea acolo, dacă era ținută sub supraveghere de un traficant în timp ce lucra);

Dacă poliția sau altă autoritate de stat a aflat de existența ei (dacă a fost oprită de poliție, dacă a fot arestată și condamnată pentru infracțiunea de prostituție);

Unde a lucrat, cum ajungea acolo, cine o ducea la muncă, care dintre traficanți știa că lucrează ca prostituată, dacă aceste persoane erau prezente în bordelurile respective sau pe stradă, dacă s-a discutat și cu cine despre munca ei;

Modul de supraveghere a victimei (dacă era ținută sub supraveghere, ce grad de libertate avea, dacă putea să părăsească nesupravegheată barul/agenția/bordelul);

Dacă lucra împreună cu alte prostituate sau cu alte fete sau „recepționiste” (identitatea și semnalmentele acestora);

Dacă poliția sau alte organe de stat au inspectat vreodată bordelul, barul sau agenția unde lucra (când, cine a venit în inspecție, dacă victima a trebuit să își declare numele și datele personale);

Programul de lucru și serviciile prestate clienților (dacă avea vreo posibilitate să decidă pe care clienți îi servește și pe care nu, respectiv ce servicii sexuale prestează sau nu, dacă i s-a cerut să presteze servicii sexuale fără prezervativ);

Modul de cunoaștere de către victimă a limbii vorbite în țara respectivă (dacă ea nu știa limba respectivă, cine traducea pentru ea și clienți), dacă lucra după o listăm un „menu scris”;

Prețul cerut de victimă pentru serviciile prestate (dacă poate să estimeze ce venit mediu realiza pe zi sau cât a câștigat în total din prostituție pe perioada exploatării ei);

Ce se întâmpla cu sumele câștigate de ea (le preda unui traficant/recepționist/fată, după servirea fiecărui client sau le preda la sfârșitul turei și dacă se ținea o evidență);

Dacă a cumpărat din venitul realizat ca prostituată lucruri pentru exploatatorii ei, cum ar fi bijuterii sau îmbrăcăminte – dacă poate să facă descrierea lor, care este prețul obietelor, unde sunt păstrate acestea, dacă există chitanțe pentru ele;

Dacă la sfârșitul turei era dusă înapoi la „casa sigură” sau rămânea la bordel (dacă mergea la o „casă sigură”, cum ajungea și cine o ducea acolo);

Dacă împărțea banii câștigați (procente) cu traficantul sau îi preda toată suma, cine a instruit-o în legătură cu nivelul prețurilor pentru serviciile ei;

Dacă exista un aranjament pentru plata unor datorii (cât de mari erau datoriile victimei, în câte rate trebuia să le plătească, direct din țara de origine, prin cine, sub ce formă);

IV.4 Instituții implicate în domeniul prevenirii și combaterii

Fenomenul traficului de ființe umane a escaladat vertiginos, de-a lungul timpului, atingând cote alarmante, constituind la ora actuală un pericol real pentru societate. Pentru a fi ținut sub control, a fost necesară elaborarea unui cadru legislativ, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, dat fiind faptul că acest flagel este răspândit la nivel mondial, rețelele de traficanți întinzându-se inclusiv pe mai multe continente. Prevenirea și combaterea constituie componentele indispensabile ale procesului de stopare a acestui fenomen, care trebuie să fie realizate cu fermitate și în permanență, înglobate într-un sistem, fiind imposibilă combaterea fără o prevenire și viceversa.

Complexitatea acestui fenomen face ca în această „luptă” să fie angrenate toate resursele, atât cele guvernamentele, cât și cele neguvernamentale pentru a acționa atât asupra cauzelor cât și asupra efectelor traficului de ființe umane. În acest mod putem vorbi de cooperare, complementaritate și interdisciplinaritate în prevenirea și combaterea traficului de persoane.cu alte cuvinte, este indicat să cunoaștem rolul fiecăruia în rețeaua interdisciplinară în vederea optimizării eforturilor de luptă împotriva acestui fenomen.

În România, legislația prevede exact rolul pe care îl are fiecare instituție în lupta combaterii traficului; Legea nr. 678 din 2001 împreună cu Hotărârea de Guvern nr. 299 din 2003 numește instituțiile implicate în prevenirea și combaterea traficului de persoane precum și rolul acestora în domeniu.

Instituții implicate în prevenirea și combaterea traficului de persoane

Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane

Este subordonată Ministerului Internelor și Reformelor Administrative și se află în raporturi de supraordonare cu Centrele regionale ale Agenției Naționale Împotriva Traficului de Persoane. Ea funcționează în baza Hotărârii de Guvern nr. 1584 din 8 decembrie 2005.

Conform art. 2 al acestui act normative, „Agenția coordonează, evaluează și monitorizează la nivel național aplicarea politicilor în domeniul traficului de persoane de către instituțiile publice, precum și a celor din domeniul protecției și asistenței acordate victimelor acestuia.”

Atribuțiile pe care le deține:

Colecționarea, stocarea, procesarea și analiza datelor și informațiilor cu characteristic statistic în domeniul său de competență;

Efectuarea de studii și cercetări privind diagnoza și evoluția fenomenului de trafic de persoane;

Facilitarea de schimburi de informații cu caracter statistic între instituțiile cu competențe în domeniu, din țară sau străinătate;

Dezvoltă programe proprii pentru realizarea activităților de prevenire a traficului de persoane și de acordare a asistenței victimelor traficului de persoane și sprijină, la cerere, programele în derulare;

Elaborarea și fundamentarea programelor de interes național privind prevenirea traficului de persoane și asistența acordată victimelor acestuia în vederea reintegrării sociale;

Sprijină activitatea de informare privind drepturile persoanelor, victime ale traficului, atât în țară, cât și în străinătate.

Elaborează, pe baza propunerilor instituțiilor cu atribuții în domeniu, proiectul Strategiei naționale împotriva traficului de persoane, care se supune spre aprobare Guvernului;

Monitorizează și evaluează activitățile desfășurate de instituțiile publice cu atribuții în domeniul traficului de persoane, în raport cu obiectivele prevăzute în planurile de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale;

Asigură coordonarea activităților de colaborare desfășurate de instituțiile publice cu organizațiile neguvernamentale pentru realizarea obiectivelor din Strategia națională;

Elaborează proiectele standardelor naționale în domeniu împreună cu instituțiile publice și organizațiile neguver-namentale implicate, pe care le supune aporbării Guvernului, în condițiile legii;

Stabilește indicatorii și criteriile de apreciere a fenomenului traficului de persoane.

Centrul de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane

Se află în relații de subordonare față de Consiliul Județean, funcționând în baza Legii nr. 678 din 21 noiembrie 2001 și are următoarele atribuții:

La cerere, cazează temporar victimele traficului de persoane;

Durata cazării este stabilită prin decizie a delegației permanente județene și nu poate depăși 10 zile; durata cazării poate fi prelungită, la solicitarea organelor judiciare, cu cel mult până la 3 luni sau, după caz, pe perioada procesului penal;

Centrele sunt amenajate și dotate astfel încât să ofere condiții civilizate de cazare și igienă personală, hrană, asistență psihologică și medical;

Victimelor traficului de persoane, cazate temporar, li se asigură de către asistenții sociali din aparatul consiliului local în a cărui rază își desfășoară activitatea centrele, informații și consiliere pentru a beneficia de facilitățile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social;

Cheltuielile curente și de capital ale centrelor se acoperă din bugetele consiliilor județene;

Ministrul Afacerilor Externe

Este subordonat Guvernului României și are în subordine ambasadele, misiunile și oficiile consulare ale României în alte state. Funcționează în baza Hotărârii de Guvern nr. 100 din 29 ianuarie 2004 având următoarele atribuții:

Urmărește evoluția vieții internaționale și semnalează tendințele care apar în contextul internațional;

Promovează în plan internațional valorile democrației, respectarea drepturilor omului, colaborarea pașnică și solidaritatea umană;

Urmărește, direct sau în conlucrare cu ministerele și cu celelalte autorități publice centrale de specialitate aplicarea prevederilor tratatelor și ale altor înțelegeri internaționale la care România este parte și prezintă propuneri pentru îndeplinirea întocmai și cu bună-credință a obligațiilor asumate.

Împreună cu alte organisme guvernamentale cu atribuții în combaterea traficului de persoane ia măsurile necesare pentru elaborarea și aplicarea în domeniile lor de activitate a Planului național de acțiune în combaterea traficului de persoane;

Întocmește o listă cu statele care prezintă potențial ridicat sub aspectul traficului de persoane, care va fi comunicată, la cerere, instituțiilor interesate;

Împreună cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative va adopta măsurile necesare, în baza legislației privind regimul străinilor în România, pentru a împiedica accesul pe teritoriul României a cetățenilor străini în legătură cu care există indicii temeinice că ar fi implicați în traficul de persoane. matice și ale oficiilor consulare ale României în străinătate „asigură informarea organelor judiciare străine cu privire la reglementările române în materie”.

Apără în străinătate drepturile și interesele statului român, ale cetățenilor și ale persoanelor juridice române, în baza legislației române și în conformitate cu practica internațională și cu acordurile bilaterale și multilaterale la care România este parte;

Exercită, în numele Guvernului României, prerogativele de agent guvernamental în procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, îl informează constant pe primul-ministru cu privire la activitatea agentului guvenamental și formulează propuneri de acțiune.

Cetățenilor români aflați pe teritoriul altor țări, victime ale traficului de persoane, li se acordă, la cerere, asistență de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României în acele țări;

Prin misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, eliberează, în caz de necesitate, în vederea repatrierii, documente de identitate cetățenilor români care au fost victime ale traficului de persoane, într-un timp rezonabil, fără întârzieri nejustificate;

Asigură difuzarea către cei interesați, prin intermediul misiu-nilor diplomatice și al oficiilor consulare ale României în stră-inătate, a unor materiale de informare privind drepturile per-soanelor, victime ale traficului de persoane, potrivit legislației române și a statului de reședință;

Prin intermediul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare ale României în străinătate va publica prin mijloace electronice proprii informații referitoare la legislația națională și a statului străin în domeniu, precum și adresele centrelor de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane sau asimilate acestora;

Șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare ale României în străinătate vor desemna un diplomat din cadrul acestora ca responsabil cu aplicarea metodologiei de repatriere a cetățenilor români, victime ale traficului de persoane;

În cazul în care străinii, victime ale traficului de persoane, nu posedă niciun document de identitate sau acesta a fost pierdut, furat ori distrus, li se facilitează de către Direcția de relații consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe sau de către organele competente ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative eliberarea unui nou pașaport sau titlu de călătorie, după caz;

Prin misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, eliberează, în caz de necesitate, în vederea repatrierii, documente de identitate cetățenilor români care au fost victime ale traficului de persoane, într-un timp rezonabil, fără întârzieri nejustificate;

Ministerul Culturii și Cultelor

Este subordonat Guvernului României și se află în relații de supraordinare față de Biblioteca Națională a României (cu filialele subordonate), Direcțiile Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Național Cultural, Muzeele de interes național, Teatrele Naționale, Operele Naționale și Studiourile cinematografice. La baza funcționării se află Hotărârea Guvernului nr. 78/2005 și prezintă următoarele atribuții:

Elaborează, cu consultarea și participarea autorităților publi-ce interesate, a operatorilor culturali și societății civile, strategii, programe naționale și direcții de acțiune pentru fiecare domeniu din sfera sa de competență;

Susținerea activității de asistență socială, organizată de culte le religioase în spitale, centre de plasament, cămine de bătrâni și/sau în alte instituții precum și a activităților privind reinserția socială a persoanelor defavorizate și marginalizate, potrivit legii

Conform art. 36 al Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, aprobat prin HG 299/2003 Ministerul Culturii și Cultelor desfășoară, potrivit competențelor, programe culturale și educative pentru întărirea sentimentului demnității umane și protecției propriei persoane, precum și programe de educație extrașcolară pentru părinți și copii, privind combaterea violenței împotriva fetelor și femeilor.

Ministerul Economiei și Finanțelor

Este, de asemenea, subordonat Guvernului României și se află în relații de supraordonare față de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Autoritatea Națională a Vămilor. Funcționează în baza Hotărârii de Guvern nr. 386 din 25 aprilie 2007 și are următoarele îndatoriri:

Stabilește metodologii pentru elaborarea proiectelor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum și a proiectelor bugetelor locale;

Asigură dialogul permanent cu patronatele și asociațiile sindicale din domeniul economic, cu mass-media și cu societatea civilă, în scopul informării reciproce și al perfecționării cadrului legislativ aferent;

Stimulează relațiile cu camerele de comerț și industrie și cu asociațiile profesionale în domeniile specifice de activitate;

Studiază oportunitatea unor măsuri de stimulare a agenților economici care angajează atât persoane cu risc ridicat de a fi traficate, cât și victime ale traficului, care au absolvit cursuri, formulând propuneri în acest sens;

Promovează programe pentru combaterea sărăciei și șomajului;

Stabilește metodologii pentru elaborarea proiectelor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum și a proiectelor bugetelor locale;

Stimulează relațiile cu camerele de comerț și industrie și cu asociațiile profesionale în domeniile specifice de activitate

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului

Se află în relații de supraordonare cu Inspectoratele Școlare Județene, Casele Corpului Didactic, Centrele de Informare și Documentare, Academii și Universități publice, Biblioteci universitare, Casele Universitarilor, Cluburile sportive studențești. Își desfășoară activitatea în baza Hotărârii de Guvern nr. 366 din 18 aprilie 2007 cu următoarele atribuții:

Formulează politici și elaborează programe de perspectivă în domeniile educației și învățământului de toate gradele și asigură implementarea lor în unitățile și în instituțiile subordonate sau coordinate;

Evaluează și controlează realizarea politicilor și programelor în domeniu și stabilește sau propune, după caz, măsuri de corectare a lor;

Asigură școlarizarea specializată și asistența psihopedagogică adecvate pentru elevi și tineri cu deficiențe fizice, senzoriale, mintale sau asociate;

Comunică și colaborează cu celelalte structuri ale administrației publice centrale și locale și cu societatea civilă în domeniile care vizează conținutul procesului de educație și învățământ și asigură condițiile materiale și financiare de desfășurare a acestui proces;

Stabilește modalități de recunoaștere și de echivalare a diplomelor, a certificatelor și a titlurilor științifice, eliberate în străinătate, pe baza unor norme interne, ținând seama și de înțelegerile și convențiile internaționale la care România este parte.

Împreună cu alte organisme guvernamentale cu atribuții în combaterea traficului de persoane iau măsurile necesare pentru elaborarea și aplicarea în domeniile lor de activitate a Planului național de acțiune în combaterea traficului de persoane;

Realizează, cu sprijinul celorlalte ministere implicate și în colaborare cu organizațiile neguvernamentale cu activitate în domeniu, programe educative pentru părinți și copii, în special pentru grupurile cu risc crescut de a fi victime, în vederea prevenirii traficului de persoane;

Includerea în cadrul programei disciplinei „Cultură civică” a unor referiri clare care vizează explicit problema traficului de persoane;

Realizarea în cadrul orelor de cultură civică a unor recomandări cu referire specială la problematica traficului de persoane;

Includerea în cadrul orelor de dirigenție a unor teme privind traficul de persoane;

Organizarea la casele corpului didactic, la palatele și cluburile copiilor și în unitățile de învățământ preuniversitar a unor acțiuni de informare și prevenire asupra traficului de persoane cu participarea, după caz, a unor reprezentanți ai Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Ministerului Sănătății Publice, Ministerului Justiției, ai asociațiilor, fundațiilor și organizațiilor neguvernamentlae române, străine și internaționale, care desfășoară activități în domeniul prevenirii traficului de persoane, sau chiar a unor victime ale traficului de persoane;

Consilierea părinților și a profesorilor în cadrul unor seminarii menite să limiteze riscul implicării copiilor și tinerilor în traficul de persoane;

Dezvoltarea activităților extrașcolare și oferirea de alternative educaționale elevilor și tinerilor proveniți din familii dezor ga-nizate, predispuși la abandon școlar și familial;

Orientarea profesională și a carierei elevilor și tinerilor, constând în informare, documentare și consultanță vizând integrarea șco-lară și profesională a acestora;

Organizarea de seminarii de formare metodică a profesorilor și consilierilor școlari cu tema „Participarea școlii la prevenirea și combaterea traficului de persoane”;

Distribuirea în rețeaua școlară a unor materiale informative cu privire la fenomenul traficului de persoane: cauze, consecințe, riscuri etc.;

Organizarea unor acțiuni cu caracter regional, național și internațional privind problematica traficului de persoane și rolul școlii în prevenirea acestui fenomen;

Sprijinirea de campanii mass-media, destinate elevilor și tinerilor, care să exemplifice și să explice cauzele, dimensiunile, consecințele și amploarea acestui fenomen;

Introducerea în planurile manageriale ale inspectorilor școlari generali, inspectorilor generali adjuncți și ale directorilor unităților de învățământ a unor obiective care să vizeze prevenirea și combaterea traficului de persoane;

Inițiază și desfășoară programe școlare pentru prevenirea analfabetismului și abandonului școlar în rândul persoanelor cu risc crescut de a fi traficate;

Împreună cu Ministerul Sănătății Publice organizează în instituțiile de învățământ campanii de informare și educare referitoare la riscurile și efectele bolilor cu transmitere sexuală;

Împreună cu alte ministere desfășoară programe educaționale, de sănătate și psihologice, având drept țintă grupurile de risc, copiii străzii și copiii instituționalizați

Desfășoară, potrivit competențelor, programe culturale și educative pentru întărirea sentimentului demnității umane și protecției propriei persoane, precum și programe de educație extrașcolară pentru părinți și copii, privind combaterea violenței împotriva fetelor și femeilor.

Formulează politici și elaborează programe de perspectivă în domeniile educației și învățământului de toate gradele și asigură implementarea lor în unitățile și în instituțiile subordonate sau coordonate;

Evaluează și controlează realizarea politicilor și programelor în domeniu și stabilește sau propune, după caz, măsuri de corectare a lor;

Efectuează controale asupra modului în care se asigură protecția socială în învățământ și propune măsuri corespunzătoare Guvernului și autorităților publice locale abilitate;

Asigură cadrul legal și monitorizează implicarea unităților de învățământ în procesul de educație continuă a adulților;

Asigură școlarizarea specializată și asistența psihopedagogică adecvate pentru elevi și tineri cu deficiențe fizice, senzoriale, mintale sau asociate.

Ministerul Internelor și Reformei Administrative

Are în subordonare Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane, Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate, Consiliile Județene și Locale, Inspectoratul General de Poliție Română, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române și funcționează în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 30 din 25 aprilie 2007 cu următoarele atribuții:

Apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a proprietății publice și private;

Regimul actelor de identitate și de stare civilă, al pașapoartelor simple, al permiselor de conducere și al certificatelor de înmatriculare/înregistrare a vehiculelor;

Paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor și valorilor;

Prevenirea și combaterea faptelor antisociale;

Respectarea regimului juridic al frontierei de stat;

Regimul juridic al străinilor, al solicitanților de azil și al persoanelor care au dobândit o formă de protecție în România”

Stabilește, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a proprietății publice și private;

Organizează și desfășoară, prin structuri specializate, potrivit competenței, activități pentru prevenirea și combaterea terorismului, a criminalității organizate, a traficului și consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migrației ilegale, a criminalității informatice, precum și a altor fenomene infracționale și fapte antisociale;

Coordonează, evaluează și monitorizează, prin organele de specialitate, la nivel național, aplicarea politicilor și domeniul traficului de persoane, precum și a celor din domeniul protecției și asistenței acordate victimelor acestuia.

Împreună cu alte ministere și alte organisme guventamentale cu atribuții în combaterea traficului de persoane iau măsurile necesare pentru elaborarea și aplicarea în domeniile lor de activitate a Planului național de acțiune în combaterea traficului de persoane;

Împreună cu Ministerul Afacerilor Externe adoptă măsurile necesare, în baza Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, pentru a împiedica accesul pe teritoriul României al cetățenilor străini în legătură cu care există indicii temeinice că ar fi implicați în traficul de persoane;

Realizează și difuzează materiale documentare privind riscu-rile la care pot fi expuse persoanele, potențiale victime ale traficului de persoane;

Prin structurile sale specializate, cu sprijinul altor ministere, realizează și menține în actualitate baza de date privind fenomenul traficului de ființe umane, monitorizează și evaluează periodic acest fenomen, luând în considerare atât persoa nele care trafichează, cât și victimele traficului, precum și persoanele juridice implicate în activitatea de trafic de persoane;

Cu avizul ministrului de interne, prin intermediul Inspectoratului General de Poliție, publică semestrial informațiile statistice și rapoartele de evaluare;

Asigură prin intermediul Secretariatului general al ministerului, secretariatul Grupului interministerial;

Participă, după caz, la acțiuni de informare și prevenire a traficului de persoane organizate de către Ministerul Educației Cercetării și Tineretului;

Prin structurile sale specializate, cu sprijinul altor ministere, realizează și menține în actualitate baza de date privind fenomenul traficului de persoane, monitorizează și evaluează periodic acest fenomen;

Realizează studii privind cauzele și evoluția traficului de persoane la nivel național, pe care le prezintă instituțiilor interesate și Grupului interministerial;

Organizează culegerea de date și informații în legătură cu fenomenul traficului de persoane, verificarea, prelucrarea și stocarea acestora;

Ia măsuri pentru informarea populației în zonele de risc ridicat despre fenomenul traficului de persoane;

Elaborează materiale privind măsurile de prevenire și combatere a traficului de persoane, desfășurate pe plan local, pe care le prezintă Grupului interministerial;

Stabilește, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a proprietății publice și private;

Organizează și desfășoară, prin structuri specializate, potrivit competenței, activități pentru prevenirea și combaterea terorismului, a criminalității organizate, a traficului și consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migrației ilegale, a criminalității informatice, precum și a altor fenomene infracționale și fapte antisociale;

Coordonează, evaluează și monitorizează, prin organele de specialitate, la nivel național, aplicarea politicilor și domeniul traficului de persoane, precum și a celor din domeniul protecției și asistenței acordate victimelor acestuia;

Asigură respectarea regimului frontierei de stat a României și realizează coordonarea interministerială în acest domeniu;

Constituie și utilizează Sistemul național de evidență a străinilor; asigură respectarea regimului juridic al străinilor pe teritoriul României.

În cazul aducerii în România de către o companie de transport de victime ale traficului, cunoscând caracterul ilicit al acestuia, compania de transport respectivă este obligată să asigure cazarea și întreținerea acestora pe perioada stabilită de Ministerul de Interne și să suporte transportul lor până la frontiera română, conform legii;

Instituie ofițeri de legătură care să asigure consultarea reciprocă cu ofițeri de legătură care funcționează în alte state, în scopul coordonării acțiunilor acestora în cursul urmăririi penale;

Pentru identificarea victimelor traficului de persoane, lucrătorii ministerului pot organiza controale în instituții publice ori particulare, precum și în incinta agenților economici, indiferent de proprietar sau deținător, în condițiile legii.

Adoptă măsurile necesare, în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, pentru a împiedica accesul pe teritoriul României al cetățenilor străini în legătură cu care există indicii temeinice că ar fi implicați în traficul de persoane;

Identificarea persoanelor implicate în desfășurarea de activități legate de migrația ilegală și traficul de persoane, precum și a locurilor de desfășurare a acestor activități;

Pentru sesizarea cazurilor de trafic și pentru asistența victimelor traficului, ministerul înființează o linie telefonică permanentă, cu apeluri gratuite;

Stabilește, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a proprietății publice și private;

Coordonează, evaluează și monitorizează, prin organele de specialitate, la nivel național, aplicarea politicilor și domeniul traficului de persoane, precum și a celor din domeniul protecției și asistenței acordate victimelor acestuia;

Organizează activitatea de protecție a martorilor;

Constituie și utilizează Sistemul național de evidență a străinilor; asigură respectarea regimului juridic al străinilor pe teritoriul României.

Asigură, la cerere, pe teritoriul României, protecția fizică a victimelor traficului de persoane pe perioada procesului;

Asigură, prin structurile sale specializate, la toate punctele de trecere a frontierei României, personal special instruit pentru identificarea și preluarea victimelor, în vederea îndrumării acestora către instituțiile specializate;

În cazul în care străinii, victime ale trafiuclui de persoane, nu posedă nici un document de identitate sau acesta a fost pierdut, furat ori distrus, li se facilitează de către organele competente eliberarea unui nou pașaport sau titlu de călătorie, după caz;

Străinii cu privire la care există motive serioase să se considere că sunt victime ale traficului de ființe umane beneficiază de o perioadă de recuperare și reflecție de până la 90 de zile, pentru a se reface, a ieși de sub influența făptuitorilor și a lua o decizie în cunoștință de cauză privind cooperarea cu autoritățile competente, timp în care li se acordă de către Autoritatea pentru străini, la solicitarea procurorului sau a instanței, tolerarea rămânerii pe teritoriul României.

Sumele necesare asigurării protecției fizice a victimelor traficului se suportă de minister, din fondurile bugetare alocate anual cu această destinație;

Organizează cursuri de formare și specializare a personalului propriu implicat în cercetarea cazurilor de trafic de persoane și în audierea victimelor traficului;

Ia măsuri pentru sprijinirea programelor alternative organizate de instituțiile abilitate pentru victimele traficului care nu doresc să se întoarcă în țara de origine;

Pentru sesizarea cazurilor de trafic și pentru asistența victimelor traficului, ministerul înființează o linie telefonică permanentă, cu apeluri gratuite;

Sprijină și coordonează activitatea centrelor de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane.

Ministerul Justiției

Are în subordine Curțile de Apel, Tribunalele, Judecătoriile, Serviciile de Probațiune, Institutul Național de Expertize Criminalistice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Direcția Națională de Protecție și Anticorupție, Institutul Național de Criminologie, Oficiul Național al Registrului Comerțului. Funcționează în baza Hotărârii de Guvern nr. 83 din 3 februarie 2005 iar printre atribuții se numără:

Elaborează, coordonează și monitorizează implementarea strategiilor, programelor și planurilor de prevenire a criminalității și corupției; analizează și evaluează rezultatele, efectele și impactul produs de strategiile, programele și planurile de prevenire a criminalității și corupției;

Inițiază și dezvoltă programe cu organizații guvernamentale și neguvernamentale, cu atribuții în domeniul studierii și prevenirii criminalității și corupției;

Coordonează, în condițiile legii, activitatea serviciilor de protecție a victimelor infracțiunilor și reintegrare socială a infractorilor și exercită controlul asupra acestor activități.

Alături de alte ministere și organisme guvernamentale cu atribuții în combaterea traficului de persoane, ia măsurile necesare pentru elaborarea și aplicarea în domeniul său de activitate a Planului național de acțiune în combaterea traficului de persoane;

Pe baza datelor proprii, efectuează studii periodice în scopul identificării cauzelor care determină și a condițiilor ce favorizează traficul de persoane.

Participă, după caz, la acțiuni de informare și prevenire asupra traficului de persoane, organizate de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului;

Realizează periodic studii pentru evaluarea efectelor măsurilor legislative asupra fenomenului traficului de persoane;

Contribuie la realizarea de strategii naționale și locale pentru prevenirea traficului de persoane;

Urmărește perfecționarea cadrului legislativ intern în materie;

Elaborează și promovează proiecte de acte normative în materii conexe prevenirii și combaterii traficului de persoane;

Participă, alături de alte ministere, la realizarea de campanii de informare a opiniei publice asupra fenomenului traficului de persoane

Asigură pregătirea și perfecționarea magistraților în domeniul combaterii traficului de persoane;

Asigură desfășurarea în bune condiții a cooperării judiciare internaționale în materie;

Asigură asistența de specialitate pentru elaborarea actelor normative în materie și pentru implementarea acestora;

Examinează modul în care se respectă drepturile și libertățile fundamentale ale omului în administrarea justiției și în care sunt duse la îndeplinire obligațiile asumate de România prin instrumentele juridice internaționale în această materie și face, când este cazul, propuneri de îmbunătățire a legislației;

Coordonează, în condițiile legii, activitatea serviciilor de protecție a victimelor infracțiunilor și reintegrare socială a infractorilor și exercită controlul asupra acestor activități;

Elaborează metodologii necesare punerii în aplicare a legislației în domeniul protecției victimelor și reintegrării sociale a infractorilor, formulează standarde și modele de bune practici în domeniu;

Asigură secretariatul comisiei pentru analiza cererilor privind acordarea cetățeniei române și a celor privind renunțarea la cetățenia română;

După cum se poate observa, toate instituțiile statului sunt angrenate în lupta contra fenomenului de trafic de persoane, iar pe lângă cele descrise mai sus mai trebuie menționate și Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Ministerul Sănătății Publice și Ministerul Public. Vazând diversitatea mecanismelor pentru protecția și combaterea traficului de persoane, ajungem la concluzia că factorii care favorizează acest flagel sunt și ei, la rândul lor, diferiți, astfel că este necesară o luptă amplă, pe toate planurile.