Particularitatile Interpretarilor Si Examinarii Urmelor Secundare ale Impusacaturilor

CAPITOLUL I

Noțiuni Generale

1.1 Noțiuni introductive în balistica generala

Cuvântul “balistică” este de origine franceză “balistique”. Balistica reprezintă o ramură a mecanicii teoretice care studiază legile mișcării unui corp greu aruncat sub un anumit unghi fata de orizont, precum și mișcarea proiectilului în interiorul țevii și pe curba balistică.

Se poate spune deci, ca balistica este o știința, pentru că are:

un obiect de cercetare, principii și legități proprii;

legaturi cu alte științe teoretice și practice;

metode proprii de cercetare științifică.

Balistica generala studiază construcția și funcționarea armelor de foc, efectele produse de acestea, construcția și funcționarea muniției, precum și mișcarea proiectilului și a glonțului. Ea se împarte în:

Balistica inferioara, care studiază fenomenele ce se produc în canalul țevii armei după percutare. Balistica inferioara cuprinde, la rândul ei, balistica inferioara teoretica și balistica inferioara experimentala.

partea teoretica cuprinde:

pirostatica, care studiază fenomenele arderii pulberii la volum constant, în scopul stabilirii legilor de ardere și determinării caracteristicilor;

pirodinamica, care studiază fenomenul tragerii în toata complexitatea lui la volum variabil;

dinamica gazelor, care studiază fenomenul de scurgere a gazelor.

balistica inferioara experimentală, studiază aparatura de cercetare a fenomenelor tragerii, determinarea presiunii și volumul pe bază experimentală.

2. Balistica exterioară, care experimentează fenomene ce se produc din momentul în care glonțul părăsește gura țevii și până la atingerea țintei (pe traiectorie);

3. Balistica țintei, care are drept scop cercetarea fenomenelor ce se produc prin atingerea acesteia de către glonț sau proiectil.

O parte din datele științifice ale balisticii sunt folosite și aplicate de către organele de urmărire penală, de către criminalistică, în cercetarea diferitelor infracțiuni la a căror săvârșire s-au folosit arme de foc.

Balistica judiciara este o ramură a tehnicii criminalistice care studiază construcția și funcționarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere și urmele determinate de acestea în scopul rezolvării problemelor ridicate de urmărirea penală. Ea este o ramura relativ tânăra a tehnicii criminalistice, ce trebuie să țină pasul cu dezvoltarea balisticii generale, precum și cu dezvoltarea tehnicii militare în ceea ce privește construcția armelor de foc portative și a muniției folosite la acestea.

1.2 Scurt istoric

Punctul de plecare în constituirea balisticii judiciare, ca ramură a tehnicii criminalistice, este legat, în principal, de descoperirea metodelor de identificare individuală a armei de foc după gloanțele și tuburile rezultate în urma tragerii (arse).

Istoria balisticii judiciare este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii privind construcția armelor de foc, de răspândirea acestora pe toate teritoriile lumii, de folosirea armelor de foc la comiterea diferitelor infracțiuni.

În anul 1835, Henry Goddard din poliția judiciara londoneză a urmărit și a prins un infractor care comisese un omor cu ajutorul unei arme de foc. Pe glonț el a descoperit o excrescență care s-a potrivit cu o adâncitura din tiparul pentru gloanțe găsit la bănuit.

Totuși, ceea ce a făcut Henry Goddard a fost probabil prima încercare de a găsi prin glonț calea spre arma încriminată și să descopere astfel infractorul.

În anul 1889 este evidențiată valoarea criminalistică a striațiilor dar nu de către criminaliști ci de către medicii legiști care au descoperit că profilul interior al țevii armei de foc lasă pe gloanțele trase anumite dungi ce pot folosi la identificarea armelor de foc. În această perioadă, după apariția primelor arme de foc cu țeava ghintuita, profesorul în medicina Alexandre Lacassagne, la Lyon, în urma examinării unui glonț, scos dintr-un cadavru, a observat pe el șapte dungi longitudinale pe care le-a comparat cu urmele lăsate de revolverele prezentate, identificând exemplarul armei folosite.

În anul 1905, Richard Kockel, șeful Institutului medico-legal din Leipzig, a promovat ideea de a “derula gloanțele de la fata locului” și “gloanțele de proba” pe plăci din ceara și oxid de zinc. Profilul negativ al suprafeței glonțului se imprima pe ceară, scoțându-se în evidență caracteristici care după părerea lui Kockel, nu puteau fi observate nici cu lupa, nici cu microscopul și nici prin compararea fotografiilor.

În anul 1913, profesorul parizian Balthazard a făcut o comunicare științifică dovedind că se poate realiza identificarea armei pe baza urmelor lăsate de diferite părți ale acesteia pe tubul cartușului și pe capsa acestuia (în special de percutor).

Avântul hotărâtor în dezvoltarea balisticii judiciare, saltul calitativ avea să se realizeze în timpul primului război mondial, în Statele Unite.

La 21 martie 1915, în localitatea West-Shelby din statul New York a fost comisă o dubla crimă de omor. Pe baza expertizei false întocmite de “expertul balistic” Hamilton, a fost dată o sentință de condamnare la moarte a lui Stielow, care era de fapt nevinovat. Cazul a prezentat un interes deosebit, în special pentru Charles E. Waite, care, obsedat de condamnarea la moarte a unui nevinovat, pe baza unei expertize balistice eronate, în anul 1919 a căutat să găsească calea științifica de a ajunge de la glonțul corp delict la arma cu care s-a tras. Timp de 5 ani a strâns date precise în legătură cu toate modelele de arme fabricate după anul 1850 în fabricile și uzinele de armament din America și Europa. El a colecționat un număr de 1500 modele diferite de arme de foc, cu ajutorul cărora putea compara gloanțele corpuri delicte. Charles Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher și chimistul Philip O. Gravelle, ultimul specialist în microscopie și fotografie. Acesta a inventat în anul 1925 microscopul de comparare, instrumentul care a făcut posibil ca două gloanțe să fie văzute simultan într-o singura imagine.

Munca începută de Charles Waite a fost ridicată pe culmi superioare de către al treilea colaborator al său, Calvin Goddard. Munca și realizările lui Goddard au asigurat Americii pentru prima data primatul în domeniul criminalisticii științifice, Statele Unite devenind țara de naștere a balisticii judiciare.

În Europa o serie întreagă de criminaliști, profesori, medici legiști, armurieri au muncit pentru descoperirea adevărului prin expertiza balistică pe baze științifice moderne.

Englezul Robert Churchill a fost primul european care a văzut utilitatea microscopului de comparare și a comandat un asemenea exemplar, a luat legătura cu Goddard la New York și a rezolvat cu succes o senzaționala crima de omor.

În continuare, au fost construite microscoape de comparare în diferite state ale Europei: Soderman în Suedia, Locard la Lyon, Mezger la Stuttgart, Kraf la Berlin.

Astăzi balistica judiciara iși are elaborate principiile și metodele specifice de cercetare, dezbătute la un nivel teoretic și practic superior. Folosirea datelor balisticii judiciare în cercetarea infracțiunilor poate duce la identificarea armei și prin asta, a persoanei care a săvârșit-o.

1.3. Sarcinile balisticii judiciare

Sarcinile balisticii judiciare sunt următoarele:

a) descoperirea și studierea urmelor create prin întrebuințarea armelor de foc;

b) descoperirea armelor de foc și a muniției;

c) stabilirea orificiului de intrare și ieșire a glonțului ce a pătruns prin diferite obiecte sau prin corpul uman și stabilirea ordinii împușcaturilor;

d) stabilirea distantei și direcției în scopul lămuririi unor împrejurări, precum și pentru descoperirea locului de unde s-a tras și a altor urme lăsate de infractor;

e) examinarea gloanțelor, tuburilor, alicelor și burelor, a compoziției lor chimice și a modului de fabricare a acestora în scopul stabilirii tipului de muniție, dacă ele (glonțul și tubul) au format același cartuș, pentru a putea fi comparate cu gloanțele, tuburile și burele găsite asupra bănuitului sau învinuitului;

f) stabilirea vechimii relative a împușcăturii și cât timp o armă de foc n-a fost folosită;

g) verificarea tehnică a armei, stabilirea faptului dacă este în stare de funcționare, și a posibilităților de tragere cu o armă defectă și a faptului dacă o armă se poate declanșa singură sau nu;

h) stabilirea faptului dacă arma cuprinde piese străine de prima ei formă de fabricație și restabilirea seriei de pe armă și de pe unele dintre părțile ei componente;

i) identificarea generala a armelor cu țeava ghintuită și a celor cu țeava lisă, precum și identificarea unor piese sau părți componente ale armelor de foc;

Dintre problemele arătate, cea mai importanta și cea mai frecvent întâlnită în cercetările de balistică judiciară este identificarea generală și individuală a armelor cu țeava ghintuită, cu ajutorul gloanțelor și tuburilor arse.

În sfera preocupărilor balisticii judiciare mai intră și alte probleme importante: – stabilirea unghiului de tragere, natura materialului din care sunt confecționate gloanțele, alicele și obiectele prin care a trecut glonțul, numărul de împușcături trase, locul unde a stat victima și de unde a tras infractorul, etc. O parte din acestea sunt rezolvate de organele de urmărire penala odată cu activitatea desfășurată în teren, însă cea mai mare parte a lor nu poate fi rezolvată decât în condițiile cercetărilor de laborator, efectuate de către experți criminaliști, în colaborare cu experții militari, armurieri ai Ministerului Apărării Naționale sau Ministerului Administrației și Internelor.

Bazele teoretice ale cercetărilor de balistica judiciară (cercetări al căror scop îl formează identificarea armei de foc după glonț, tub, bura etc.) sunt date de teoria identificării.

În sfera cercetării balistico-judiciare nu intră toate tipurile de arme de foc, ci numai cele portative care sunt cele mai frecvent folosite de infractori. Dintre acestea fac parte: pistoalele, revolverele, puștile, carabinele, armele de vânătoare și armele de construcție proprie.

În procesul identificării obiectelor, balistica judiciara are la bază datele celorlalte ramuri ale tehnicii: fizica, chimia și medicina legală. Astfel balistica judiciară aplică metoda de cercetare cu mijloace optice, microscopia comparativă și microfotografiei, analizele chimice ale pulberilor, etc. De asemenea ea se folosește de datele ce rezultă în urma aplicării unor metode fizice moderne în cercetare, ca spectografia, gamagrafia (pe baza izotopilor radioactivi), cercetările în radiații invizibile (ultraviolete și infraroșii). Urmele materii rezultate în urma împușcăturii (funigine, granulele de pulbere nearsă, etc.) pe țeava armei și în jurul orificiului de intrare sunt tratâte cu diferiți reactivi chimici pentru obținerea de date necesare în cercetare. Urmele lăsate pe glonț și tub sunt cercetate asemănător striațiilor prin traseologia judiciară.

CAPITOLUL II

Noțiuni tehnice privind armele de foc și muniția folosita

2.1. Cadrul legal

Legea care guvernează regimul armelor de foc și al munițiilor este Legea nr. 17 / 1996, în care se prevede ca încălcarea regimului stabilit la regimul armelor și munițiilor, prezintă un grad ridicat de pericol social, punând în primejdie viața, integritatea fizică ori sănătatea persoanelor, proprietatea publică sau privată, drepturile și libertățile cetățenilor, ordinea și liniștea publică. De aceea cadrul legislativ instituit are menirea să asigure protejarea valorilor menționate, implicit a relațiilor sociale a căror ocrotire este realizata prin apărarea ordinii de drept a siguranței persoanelor, proprietății publice și private.

Reamintim faptul că potrivit dispozițiilor legale în vigoare, producerea, exportul și comercializarea armelor și munițiilor militare constituie monopol de stat și sunt supuse dispozițiilor legale stabilite în acest scop.

Prin monopolul de stat privind importul, exportul și comercializarea armelor și munițiilor se înțelege dreptul de a efectua astfel de operațiuni numne, granulele de pulbere nearsă, etc.) pe țeava armei și în jurul orificiului de intrare sunt tratâte cu diferiți reactivi chimici pentru obținerea de date necesare în cercetare. Urmele lăsate pe glonț și tub sunt cercetate asemănător striațiilor prin traseologia judiciară.

CAPITOLUL II

Noțiuni tehnice privind armele de foc și muniția folosita

2.1. Cadrul legal

Legea care guvernează regimul armelor de foc și al munițiilor este Legea nr. 17 / 1996, în care se prevede ca încălcarea regimului stabilit la regimul armelor și munițiilor, prezintă un grad ridicat de pericol social, punând în primejdie viața, integritatea fizică ori sănătatea persoanelor, proprietatea publică sau privată, drepturile și libertățile cetățenilor, ordinea și liniștea publică. De aceea cadrul legislativ instituit are menirea să asigure protejarea valorilor menționate, implicit a relațiilor sociale a căror ocrotire este realizata prin apărarea ordinii de drept a siguranței persoanelor, proprietății publice și private.

Reamintim faptul că potrivit dispozițiilor legale în vigoare, producerea, exportul și comercializarea armelor și munițiilor militare constituie monopol de stat și sunt supuse dispozițiilor legale stabilite în acest scop.

Prin monopolul de stat privind importul, exportul și comercializarea armelor și munițiilor se înțelege dreptul de a efectua astfel de operațiuni numai de către agenții economici autorizați în acest sens de către Ministerul Finanțelor, cu avizul Ministerului Apărării Naționale sau după caz al Ministerului Administrației și Internelor.

Potrivit aceleiași legi se precizează că – armele de foc– sunt acele arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. La rândul ei noțiunea de proiectil desemnează corpul metalic, de forma cilindroogivală, aruncat de o armă de foc, destinat neutralizării, nimicirii ori distrugerii unei ținte.

Folosirea armelor și munițiilor sunt activități reglementate și strict limitate de lege. Pentru nerespectarea regimului armelor și munițiilor, legea prevede anumite sancțiuni.

Așadar, deținerea, portul, confecționarea, transportul, precum și orice alte operații privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme, fără drept se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de lege la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea de prelungire a valabilității permisului. De asemeni se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: deținerea, fără drept, de arme ascunse ori arme militare, precum și a muniției pentru astfel de arme; deținerea înstrăinarea sau portul fără drept, a mai multor arme cu excepția celor ascunse și militare, precum și a armelor de panoplie ori muniției respective în cantități mari.

2.2.Considerații preliminare

Arma de foc este un mecanism, un instrument care servește la atac sau la apărare și folosește pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se creează, datorită gazelor o presiune care aruncă glonțul sau alicele din țeava armei, cu o forță vie inițială mai mare de un kg/forță/metru, adică este egală cu lucrul mecanic efectuat de o forță egală cu un kg/forță, când punctul ei de aplicație se deplasează cu un metru în direcția și sensul forței, un kgfm = 9,81 jouli.

Prin urmare, înafara cazurilor de folosire a unor dispozitive mecanice speciale sau a aerului comprimat care servesc la expulzarea glonțului, armele de foc se bazează în principiu pe forța de expansiune a gazelor rezultate din arderea pulberii explozive.

Pulberea care se găsește în tubul cartușului se aprinde de la flacăra materialului exploziv aflat în capsă. Materialul exploziv din capsă se aprinde și el în urma loviturii puternice a percutorului pe capsă.

Presiunea puternică a gazelor rezultate din aprinderea materialului exploziv și a pulberii din tubul cartușului, este foarte mare, 3500 atmosfere. Tocmai aceasta presiune imprimă glonțului viteza de mișcare care constituie elementul principal al împușcăturii.

La unele tipuri de arme acțiunea gazelor se mai folosește prin presiunea exercitată înapoi, pentru punerea în mișcare a unor anumite piese ale armei. Construcția multor arme de foc moderne depinde de folosirea acestei acțiuni a gazelor.

2.2.1. Părțile componente ale armelor de foc

Din punct de vedere al construcției, orice arma de foc portabila are următoarele părți componente:

A) Țeava și anexele ei;

B) Mecanismul de dare a focului;

C) Închizătorul;

D) Mecanismul de alimentare;

E) Patul ori partea de asamblare;

F) Accesorii;

A) Țeava

Așa cum remarca literatura de specialitate, țeava servește la dirijarea glonțului, imprimând acestuia o mișcare de rotație în jurul axei, necesară stabilirii traiectoriei. După cum este cunoscut, în limbaj tehnic, prin țeava se înțelege acea piesă din metal – sticlă sau alte materiale –, de forma cilindrică și goală în interior, cu lungimea mai mare în raport cu diametrul ei exterior. La armele de foc, țeava este confecționată din oțel. Partea interioară a țevii poartă denumirea de canalul țevii. Axa canalului țevii desemnează linia dreaptă imaginară care trece prin mijlocul canalului țevii. Partea din față a țevii se termină cu o retezătură. La fel, partea din spate a țevii – denumită culată – se termină cu retezătura culatei.

Țeava oricărei arme de foc prezintă și alte elemente componente, respectiv – camera cartușului, care are rolul de a introduce cartușul;

canalul de racordare – de forțare – reprezintă locașul de intrare al glonțului și e destinat pătrunderii progresive a glonțului în ultima zonă a țevii, adică în zona ghintuită a acesteia;

ghinturile țevii, servesc, așa cum am precizat, la imprimarea unei mișcări de rotație a glonțului. Prin ghinturi se înțeleg acele canale longitudinale practicate pe suprafața interioară a țevii unei arme de foc care forțează proiectilul, în timpul parcurgerii țevii, să capete o mișcare de rotație în jurul axei sale. Prin mișcarea de rotație se asigură stabilitatea proiectilului pe traiectorie. Pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri, iar intervalele dintre ghinturi poartă denumirea de plinuri. Flancul ghintului care obligă glonțul este denumit și flanc de atac, în timp ce flancul opus se numește flanc liber. În sfârșit diametrul canalului țevii poartă numele de calibru.

La țevile ghintuite, calibrul țevii se determină prin măsurarea distanței dintre doua plinuri opuse, în timp ce la țevile lise, aceasta se stabilește prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii. Astfel calibrul la armele cu țeava lisă (de regula la armele de vânătoare cu alice) a fost calculat în felul următor: s-au fabricat sfere din oțel cu diametrul egal cu diametrul interior al diferitelor țevi de arme de vânătoare. Apoi s-au numărat câte bucăți, sfere din oțel, de o anumită mărime sunt intr-un pfund (unitate de măsură a greutății egala cu aproximativ 0.5 Kg). Astfel sferele mici erau 12 la un pfund, cele mici erau 16 bucăți și așa mai departe. Deci calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor din oțel, având diametrul egal cu cel al țevii armei, ce intră într-o unitate de măsură a greutății.

Prin urmare, țevile armelor de foc se diferențiază între ele printr-o serie de criterii, acestea constituindu-se în tot atâtea elemente de identificare, astfel:

Calibrul

Potrivit literaturii de specialitate, cele mai întâlnite arme de foc au următoarele calibre:

la revolvere , între 7.62 mm și 11.43 mm;

la pistoale , între 4.55 mm și 11.50 mm;

la armele cu țeava lunga între 7.92 mm și 8 mm.

Numărul ghinturilor, acestea variind în funcție de tipul și modelul armei.

Sensul ghinturilor

La marea majoritate a armelor de foc sensul ghinturilor este spre dreapta, sensul ghinturilor spre stânga întâlnindu-se mai rar, de regula în cazul armelor mai vechi.

Flancurile ghinturilor

Sub aspectul valorii de identificare criminalistică trebuie reținut faptul că dintre flancurile ghinturilor, șocul cel mai puternic este primit de flancul de atac. Obligând glonțul să se rotească într-un anumit sens, flancurile de atac lasă pe acesta urme mult mai vizibile decât flancurile libere.

Lățimea ghinturilor și a plinurilor

Subliniem faptul că, de regulă, ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lățimea unui ghint fiind de două ori mai mare decât cea a unui plin. Lățimea ghinturilor și înclinația – în grade – a acestora formează așa numitul câmp al ghinturilor.

B) Mecanismul de dare a focului

Acesta este caracterizat prin sistemul de construcție, locul de amplasare, forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului și știftul arcului.

Percutorul este o parte componentă a mecanismului de dare a focului, având rolul de a lovi capsa pentru a se aprinde. Prin lovirea capsei percutorul creează pe fundul acesteia o adâncitură. Cum această adâncitură păstrează toate caracteristicile vârfului percutorului, ea prezintă o valoare deosebită pentru identificarea criminalistică. În raport cu tipul și modelul armei, percutorul poate fi acționat printr-un arc, fie printr-o piesa denumita cocoș.

Poziția percutorului pe capsă poate conduce la determinarea tipului de armă cu care s-a tras, deci la o identificare generică, deoarece urma lăsată pe vârful percutorului diferă de la un tip de armă la alta. De exemplu percutorul pistolului model 1933 lasă pe capsă o urmă sub forma de virgulă îngroșată, în timp ce la pistolul «Parabellum» urma percutorului este foarte mică, rotundă și ascuțită. La pistoalele «Beretta» urma percutorului pe capsă are diametrul mare și fundul neted.

C) Închizătorul

Compus din doua grupe de mecanisme – mecanismul de blocare-deblocare și sistemul de ghidare și fixare – închizătorul are rolul de a închide canalul țevii pe timpul dării focului. Acesta preia cartușul din încărcător și îl introduce în cameră, asigurând astfel închiderea canalului țevii în momentul declanșării focului. La declanșarea exploziei cartușul este presat puternic înapoi, spre peretele frontal al închizătorului. Datorită acestui fapt capsa cartușului preia toate striațiile, reflectând, așa cum precizează literatura de specialitate, întregul microrelief al închizătorului , „asemănător unui negativ fotografic”. Remarcăm faptul că principiile de funcționare ale mecanismului de închidere a țevii diferă în raport cu tipul și modelul armei.

D) Mecanismul de alimentare

Acest mecanism are rolul de a asigura alimentarea cu cartușe a armei. Mecanismul de alimentare poate fi:

cu cursor , când alimentarea se face de pe bandă;

cu arc, din încărcător ori direct din magazia de cartușe – în cazul carabinelor.

Un element de valoare deosebită în identificare îl reprezintă gheara extractoare. Ca parte componentă a extractorului, aceasta are rolul de a prinde gulerul tubului, de a-l extrage din camera cartușului – în timpul mișcării înapoi a închizătorului – și împreuna cu pragul aruncător, de a arunca tubul afară. Din acest motiv urma ghearei extractoare va rămâne pe tub la identificarea armei cu care a fost tras. Pe tuburi mai pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum ar fi cele lăsate de pereții camerei cartușului, urmele încărcătorului, ș. a., toate cu valoare de identificare.

E) Patul ori partea de asamblare

Atât patul armei cât și alte dispozitive atașate la acesta au menirea, pe lângă asamblarea mecanismelor menționate, de a ușura mânuirea armei ori, după caz, de a asigura o mai mare stabilitate pe timpul tragerii.

F) Accesorii

Din rândul acestora distingem aparatele de ochire, care servesc la executarea ochirii pe timpul tragerii asupra țintei la diferite distanțe. Fără a intra în prea multe detalii, precizăm că la armele militare din dotarea trupelor de infanterie sunt folosite următoarele aparate de ochire:

aparate de ochire mecanice, compuse din înălțător și cătare;

aparate de ochire optice;

aparate de ochire cu grile și corectoare.

2.2.2 Părțile componente ale muniției folosite la armele de foc

Muniția utilizată la armele de foc se compune din cartușe, clasificate – potrivit destinației lor – în mai multe categorii.

Cartușul are urmatoarele componente:

Glonțul;

Tubul;

Capsa;

Pulberea (încărcătura de azvârlire);

Glonțul

Potrivit literaturii de specialitate din domeniul militar, glonțul este destinat pentru nimicirea forței vii a inamicului, dispusă neadăpostit sau înapoia adăposturilor prin care acesta poate pătrunde. Subliniem faptul că toate armele cu țeava ghintuită folosesc cartușe cu glonț. Gloanțele pot fi obișnuite (normale) sau speciale. Gloanțele obișnuite se compun dintr-o cămașă de oțel și un miez, acesta putând fi confecționat din oțel sau din metal masiv, de regulă, din plumb. Cămașa glonțului este placată cu tambac.

La gloanțele cu miez de oțel, între cămașă și miez există un strat de plumb. Trebuie reținut că gloanțele cu miez de plumb nu au de regulă nici un semn distinctiv, spre deosebire de gloanțele cu miez de oțel la care vârful este de culoare argintie. Din punct de vedere constructiv, glonțul este calculat de așa maniera încât să aibă un diametru mai mare decât calibrul armei, respectiv diametrul canalului țevii. Explicația constă în faptul că prin aderarea aproape perfectă la pereții canalului țevii glonțul oprește expansiunea gazelor rezultată din explozie. Deși șocul pe care îl primește ca urmare a exploziei nu slăbește deloc, glonțul nu poate totuși înlătură în totalitate pierderea de gaze ce rezultă din combustia pulberii. O parte din gaze, împingând aerul existent în fața glonțului și formând – la retezătura țevii și înaintea ieșirii glonțului – o sferă de aer.

Din punct de vedere al diametrului glonțului, până la tragere diametrul oricărui glonț este mai mare decât diametrul canalului țevii – calibrul – diferența dintre ele crescând pe măsura măririi calibrului armei.

Și geometria glonțului diferă de la un tip sau model la altul. Astfel, în raport cu distanta de zbor și viteza calculată de constructor, gloanțele au diferite forme cum ar fi:

gloanțe cu vârful alungit și rotunjit

gloanțe cu vârful rotunjit

gloanțe cu vârful retezat

Spre deosebire de gloanțele obișnuite, gloanțele speciale au următoarele caracteristici:

Glonțul trasor este compus din cămașa, miezul de plumb și paharul în care este presata substanța trasoare. Vârful unui astfel de glonț are culoarea verde. În momentul executării tragerii, flacăra provenita de la încărcătura de pulbere aprinde substanța trasoare, glonțul lăsând o urma luminoasă în traiectoria să.

Glonțul perforant-incendiar – se compune dintr-o cămașă cu coafă de tambac, miez de oțel cu cămașă de plumb, subfund de plumb și substanța incendiară. Vârful unui astfel de glonț are culoarea neagră cu o dungă roșie. Gloanțele de acest tip sunt destinate nimicirii forței vii și aprinderii carburanților lichizi.

Glonțul exploziv – conține o încărcătură care explodează fie la impactul cu ținta, fie după ce acesta a intrat în interiorul țintei. În general vârful unui astfel de glonț este concav. Glonțul exploziv are un glonț exploziv intern, acesta având proprietatea ca la impactul cu ținta să se multiplice și să se împrăștie în interior.

Sub aspectul identificării criminalistice glonțul prezintă importantă, fiindcă după ce a străbătut canalul țevii, glonțul prezintă o serie de striații, dispuse intr-o anumita ordine. Mecanismul de formare a acestor striații se explica prin faptul că în momentul producerii exploziei pulberii și sub presiunea gazelor, glonțul se angajează complet între ghinturile canalului țevii. Având diametrul mai mare decât calibrul armei, glonțul întâmpină o rezistență foarte mare, dar datorită faptului că este confecționat dintr-un metal mai moale decât cel din care este fabricată țeava acesta suferă o deformare, micșorându-și diametrul și comprimându-se. Cu alte cuvinte, glonțul va lua forma canalului țevii și o va păstra și după ce a părăsit țeava. Reflectând construcția pereților canalului țevii, aceste zgârieturi nu sunt altceva decât urmele pereților imprimate de glonț, adică urmele ghinturilor, care sunt niște urme de adâncime, dinamice și de proveniență mecanica.

Referitor la armele de vânătoare și unele arme de tir cu țeava lisa folosesc alice, mitralii și poșe. Alicele sunt sfere metalice, confecționate din plumb cu diametre diferite, utilizate la cartușele armelor de vânătoare. Mitraliile sunt alice mai mari, având diametrul mai mare de 5.5 mm. În sfârșit poșele, sunt alice confecționate din diferite materiale

Tubul

Acesta servește la asamblarea părților componente ale cartușului. În același timp tubul are rolul de a proteja încărcătura explozivă de acțiunea agenților exteriori, precum și de a opri dirijarea gazelor spre închizător. Tubul are următoarele părți componente:

gâtul pentru sertizarea glonțului;

partea conica, respectiv o porțiune cuprinsa între gâtul de sertizare și corpul tubului;

corpul tubului;

rozeta tubului;

Pe scurt, corpul tubului, confecționat din metal, servește pentru înmagazinarea încărcăturii explozive. Unele tuburi pot avea rozeta prevăzuta cu un șanț inelar, în timp ce la altele, marginile rozetei depășesc diametrul tubului. Rozeta are rolul de a servi la prinderea tubului de către gheara extractoare, atunci când acesta este scos din camera cartușului. Pe fundul tubului se află locașul capsei, nicovala și orificiile de aprindere.

La armele de vânătoare, tuburile pot fi atât metalice cât și din carton, cu precizarea că la tuburile din carton baza este întotdeauna metalică. Aceste tuburi nu au gât deoarece alicele, mitraliile sau poșele sunt introduse direct în tub și acoperite cu o rondelă.

C) Capsa

Aceasta se compune dintr-un căpăcel mic, confecționat din alamă cu încărcătura de inițiere (fulminatul de mercur) și o foiță de staniol ce acoperă această încărcătură. Capsa servește pentru aprinderea încărcăturii.

D) Pulberea (încărcătura de azvârlire)

Aceasta servește pentru a imprima glonțului, prin gazele rezultate din ardere, energia necesară mișcării. Potrivit literaturii de specialitate din domeniul militar, pulberea de azvârlire face parte din categoria substanțelor explozive, fiind definită ca substanța a cărei explozie are loc în urma unei arderi rapide.

Explozivii – pulberea – de azvârlire sunt de două feluri și anume:

pulberea cu fum – constând dintr-un amestec mecanic de salpetru, sulf și cărbune – se folosește la încărcarea amorselor, fabricarea fitilului detonant.

Pulberea fără fum – se compune din pulberi pe bază de piroxilină și pulberi pe bază de nitroglicerină. Denumită și pulbere albă sau pulbere coloidală, pulberea fără fum reprezintă nitrați de celuloză plastifiați cu diferiți solvenți.

Cunoașterea noțiunilor privitoare la pulberi sau explozivi de azvârlire, precum și cele referitoare la compozițiile pirotehnice, inclusiv compoziția chimică a acestora – este absolut indispensabilă pentru explicarea mecanismului de formare a diferitelor urme pe obiectele lovite de gloanțe.

2.3. Clasificarea armelor de foc și a muniției folosite

Potrivit legii 17/1996 privind regimul armelor și munițiilor folosite armele de foc se clasifică după cum urmează:

armele militare confecționate pentru dotarea forțelor armate, folosite la acțiuni de neutralizare sau nimicire a personalului și tehnicii de luptă a inamicului, precum și orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, a răni sau a ucide ori a distruge, dacă prezintă caracteristicile unei arme militare;

arme de tir cu glonț sau cu alice special confecționate sau fabricate pentru practicarea tirului sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de către Federația Romana de Tir;

armele de vânătoare cu glonț , cu alice sau mixte destinate practicării vânătorii;

armele confecționate special pentru a împrăștia gaze nocive, iritante sau de neutralizare;

armele ascunse astfel fabricate sau confecționate încât existența lor să nu fie vizibilă sau bănuită;

armele de panoplie făcute inofensive, dacă prin valoarea lor istorică, științifică sau care constituie daruri, recompense, ori amintiri, sunt destinate a fi păstrate în instituții de cultură și artă, asociații cultural artistice și sportive sau panoplii personale;

armele de recuzita făcute inofensive, destinate și folosite în activitatea artistică sau de producție cinematografică;

ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc.

După construcția canalului țevii. Potrivit acestui criteriu, armele de foc se împart în:

armele cu țeava ghintuită;

armele cu țeava lisă;

armele cu țeava combinată;

După lungimea țevii pot exista următoarele tipuri:

arme cu țeava lunga-intre 50-80cm-, în această categorie intrând puștile, carabinele, puștile mitraliere, armele de vânătoare și tir;

arme cu țeava mijlocie –între 20-50cm –, cum ar fi pistoalele mitraliere;

armele cu țeava scurta-intre3-20cm-, categorie în care intra revolverele și pistoalele.

După modul de funcționare, armele se clasifică în:

arme cu încărcătură simplă, la care operațiunile de încărcare se repetă la fiecare foc;

armele de recepție, unde operațiunile inițiale de încărcare se repetă manual la fiecare foc;

armele semiautomate, a căror încărcare și descărcare, după primul foc, se face cu ajutorul presiunii gazelor;

arme automate, care funcționează pe același principiu, fiind prevăzute atât cu încărcător, cât și cu sisteme perfecționate ce permit utilizarea gazelor provenite din deflagrația și închiderea-deschiderea automată a culasei.

În cazul în armelor de vânătoare, calibrele sunt diferite – 12, 16, 18, 20, 24, etc.

După muniția folosita armele sunt:

arme cu glonț – militare;

arme cu alice – de vânătoare;

arme mixte – de vânătoare cu glonț și alice.

După numărul cartușelor care se pot înmagazina. Potrivit acestui criteriu se împart în:

arme cu cartușe;

arme cu mai multe cartușe.

Alți autori, cum ar fi C. Suciu, adaugă la referirile menționate și alte criterii, cum ar fi:

arme de fabricație industrială;

arme vechi, de fabricație meșteșugărească;

arme de foc rudimentare, confecționate din materiale improvizate;

arme de foc modificate, prin retezarea patului sau a țevii.

Ca și armele de foc și muniția a fost clasificată potrivit criteriului destinației acesteia, astfel:

1. Cartușe pentru arme militare:

cartușe cu glonț greu;

cartușe cu glonț ușor;

cartușe cu gloanțe trasoare;

cartușe cu gloanțe perforat-incendiare;

cartușe explozive;

cartușe teleghidate.

2. Cartușe pentru pistoale, respectiv:

cartușe cu glonț;

cartușe speciale cu efect sonor, cu gaze iritante lacrimogene.

3. Cartușe pentru armele de vânătoare, din care fac parte:

cartușe cu alice;

cartușe cu mitralii-alice cu diametrul mai mare de 5,5mm;

cartușe cu pase-alice confecționate propriu din diferite materiale;

cartușe pentru armele de panoplie;

cartușe pentru arme ascunse, deghizate;

cartușe tip breneke;

cartușe pentru armele speciale – de tip „racheta”.

Capitolul III

Urmele formate prin folosirea armelor de foc

3. 1 Considerații preliminare

În cazul săvârșirii unei fapte de natură penală prin folosirea armelor de foc, una din sarcinile principale ce revine organelor de urmărire penală este aceea de a descoperi urmele lăsate pe câmpul infracțional.

Urmele armelor de foc sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv corpul omenesc, în urma folosirii acestora, ca rezultat al fenomenelor dinamice, termice și chimice care însoțesc împușcătura. Urmele armelor de foc pot fi găsite pe: gloanțe, tuburi arse, pereți, ziduri, tocul ușii sau al ferestrei, partea lemnoasa a patului, orificiile de intrare și ieșire a glonțului lăsate pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau pe alte obiecte ce au fost obstacole în fata glonțului, etc.

Urmele lăsate în cazurile de folosire a armelor de foc pot fi grupate în doua categorii:

urme principale;

urme secundare.

Urmele principale sunt urmele apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc, al acțiunii fenomenelor dinamice (existenta armelor, gloanțelor și tuburilor, urmele lăsate de gloanțele care au lovit un obstacol, etc.).

Urmele secundare ale împușcăturii apar ca rezultat al acțiunii fenomenelor termice și chimice, fenomene care au loc în țeava armei și la o oarecare distanță de aceasta. Dacă urmele principale există întotdeauna, urmele secundare, deși în țeava armei au loc procese termice și chimice, nu totdeauna pot fi puse în evidență în totalitate. Așa de exemplu, în cazul împușcăturilor de la o distanță mai mare se pot evidenția doar inelul de ștergere și particulele de unsoare pe care glonțul le-a transportat. Urmele secundare ale împușcăturii au un dublu rol: în primul rând, coroborate cu urmele principale, atestă faptul că urmele respective provin dintr-o împușcătură; în al doilea rând, urmele secundare permit stabilirea distanței de la care s-a executat tragerea, ceea ce are o mare însemnătate în aprecierea împrejurărilor cauzei.

Din categoria urmelor secundare ale împușcăturii cele mai importante sunt:

urmele rezultate din acțiunea flăcării;

urmele de funigine;

urmele rezultate din acțiunea gazelor;

particulele de pulbere arsa și nearsă;

inelele de metalizare;

particulele de unsoare;

Studierea atenta a urmelor principale și secundare lăsate în cazurile de folosire a armelor de foc poate duce la stabilirea condițiilor în care s-a utilizat arma și a fenomenelor care au însoțit împușcătura. Cercetarea balistico-judiciara a urmelor trebuie să rezolve următoarele probleme:

ce obiecte au fost lovite de gloanțe sau alice;

modelul de arma la care în timpul focului tras se formează o flacără mare;

daca la lumina focului tras de armă se pot observa obiectele iluminate și distinge trasaturile feței trăgătorului;

după zgomotul focului tras, se poate determina, uneori, modelul de armă cu care s-a efectuat tragerea;

stabilirea locului de unde s-a tras;

realizarea unei trageri cu sau fără ochire, de la distanțe indicate, folosindu-se o arma improvizată.

Clasificarea tuturor acestor probleme duce la elucidarea cauzei penale respective, fapt pentru care analiza balistico-judiciară îi acordă o atenție deosebită.

3. 2. Urmele secundare ale împușcăturii

În literatura de specialitate se folosește, cu același înțeles și expresia de urme suplimentare sau chiar impropriu „factori suplimentari” ai împușcăturii care sunt de fapt cauza iar ultimele sunt efectul.

Factorii suplimentari ai împușcăturii sunt flacăra, gazele și pulberea arsă și nearsă.

Urmele secundare ale împușcăturii, ca rezultat al acțiunii factorilor suplimentari, se formează concomitent cu producerea focului. După ce percutorul a lovit capul materialului inflamabil, acesta se aprinde, iar încărcătura din tubul cartușului ia foc. Gazele rezultate din arderea pulberii exercita o presiune asupra glonțului. Atunci când se formează o presiune suficientă, glonțul învinge forța care îl fixează în gâtul tubului cartușului și începe – natural brusc – mișcarea înspre canalul țevii prevăzute cu ghinturi.

În acest timp pulberea mai continua să ardă, mărind în felul acesta presiunea gazelor, însă o dată cu acest proces se mărește și distanța pe care o parcurge glonțul datorită mișcării sale, fapt ce face ca presiunea să scadă treptat astfel că atunci când glonțul a ajuns la gura țevii presiunea gazelor este mult mai mică decât cea inițială. Natural că aceste fenomene se produc foarte repede, timpul de mișcare a glonțului în canalul țevii armei fiind de ordinul miimilor de secundă.

Concomitent cu începutul mișcării glonțului se deplasează și coloana de aer care se afla în canalul țevii – în fata glonțului – și care datorita vitezei mari a acestuia se comprima și astfel la gura țevii armei se formează la început o sferă de aer creată prin ieșirea aerului comprimat și care are o viteză egală cu cea a glonțului. În urma sferei de aer, apare o cantitate mică de gaze ce a luat naștere prin arderea pulberii și care a trecut deja în fața glonțului încă din momentul când acesta s-a desprins din gâtul tubului și înainte de a trece în partea ghintuită a canalului țevii. Volumul acestei cantități mici de gaze crește, treptat datorita gazelor care țâșnesc printre glonț și pereții canalului țevii armei. În momentul în care glonțul a părăsit gura țevii apar și restul gazelor. Moleculele acestor gaze, având o masă mai mică decât cea a glonțului, având o viteza mai mare ca acesta și ajungându-l, îl înconjoară asemănător unui nor. Datorită însă rezistenței opuse de aer, viteza lor scade brusc și se împrăștie, fiind depășite de glonț. Gazele de pulbere mai acționează asupra glonțului după ieșirea acestuia din țeavă, dar viteza care o mai adaugă este minima.

Din canalul țevii armei, odată cu coloana de aer, flacăra, gazele și glonțul, sunt scoase și particulele de funingine, pulbere arsă și nearsă, unsoare de armă (daca aceasta a fost unsă), particulele de metal desprinse din canalul țevii armei sau din cartuș, precum și praf sau alte impurități, daca arma nu a fost curățată înainte de tragere.

Schematic, acțiunea factorilor suplimentari ai împușcăturii are aspectul unui con cu vârful la gura țevii. Urmele acestora apar în următoarea ordine: flacăra; gazele; funinginea; particulele de pulbere arse și nearse.

Fig 1

acțiunea flăcării;

acțiunea gazelor;

acțiunea funiginei;

acțiunea pulberii arse și nearse;

Ordinea acestor componente este data de distanta pe care o parcurg începând de la gura țevii, deci de la vârful conului spre baza lui.

A) Urmele rezultate din acțiunea flăcării

În urma arderii pulberii, rezultă că o mare cantitate de gaze puternic încălzite datorită presiunii ridicate a gazelor (3000kg/cm). În canalul țevii temperatura atinge valori de până la 2500°C. Flacăra care ia naștere după ieșirea glonțului din canalul țevii se datorează unirii cu oxigenul a gazelor ieșite în atmosferă. Odată cu gazele, din canalul țevii sînt aruncate afară și numeroase particule de pulbere, produse ale arderii ce au de asemenea o mare temperatură. Observațiile medicilor legiști arata că arsurile provocate la împușcăturile din apropriere se datorează atât flăcărilor cât și particulelor arzânde de pulbere aruncate din canalul țevii.

Acțiunea flăcării se manifesta sub forma unei arsuri împrejurul orificiului de intrare (în cazul în care țeava e suficient de aproape de piele sau îmbrăcăminte). În rănile produse cu arme moderne, de obicei nu se observă arsuri, uneori, doar arsuri superficiale pe canalul țevii /vezi figura 2,3/.

Fig. 2 Fig. 3

Urmele rezultate din acțiunea flăcării

Armele de vânătoare ce folosesc pulbere cu fum, armele de construcție proprie și țeava retezată, încărcate cu pulbere neagra, dau o flacăra de 30-50mm, iar cu cât încărcătura lor de pulbere și calibrul armelor sunt mai mari, cu atât mai mare va fi flacăra respectivă.

Îmbrăcămintea de bumbac fumega și uneori se aprinde din care cauza în locul unui orificiu de intrare mic ce formează un orificiu de formă neregulată și cu marginile arse.

Fig. 4

Forma orificiului de intrare la tragerea cu pistolul de la distanță nulă

Caracterul urmelor flăcării depinde de o serie de factori:

calitatea pulberii folosite pentru încărcarea cartușului, urmele flăcării în cazul folosirii pulberii cu fum vor fi mai întinse decât la pulberea fără fum;

materialul țintei, se cunoaște de exemplu că la tragerile cu arme de vânătoare, cu cartușe încărcate cu pulbere cu fum, de la distante pana la 1 m, fibrele țesăturilor de culoare deschisă își schimbă culoarea, devin închise, iar uneori se carbonizează.

În cazul când se folosesc arme cu țeava scurtă, asemenea fenomene se găsesc numai pana la 5-10cm. Daca se folosește pulbere fără fum urmele flăcării sunt neînsemnate și nu se vad decât pana la o distanta de 3cm.

La tragerile cu țeava lipită sau de la mică distantă cu cartușe cu pulbere fără fum, pe țesături, pot apare microincendii, ale căror urme se pot evidenția numai la microscop.

B) Urmele rezultate din acțiunea gazelor

Acțiunea mecanica a gazelor de ardere se datorează presiunii gazelor provenite din arderea pulberii în interiorul țevii armei. Această presiune este foarte ridicată (pana la 3500 atmosfere), în special în detunător, iar pe măsura ce glonțul se deplasează către gaura țevii, ea scade treptat, pana la valori de 1200-700 atmosfere.

Odată cu ieșirea glonțului din armă, presiunea gazelor scade aproape brusc, însă din cauza vitezei mari de deplasare a glonțului, deci și a frontului de presiune, ea mai continuă să acționeze o mică distantă. Practic, urmele acțiunii mecanice a gazelor, apar de la distantă nulă, pană la 5-10cm, de la gura țevii armei.

Foarte bine pronunțată este această acțiune a gazelor în tragerile cu țeava lipită, deci la distantă nulă. În acest caz , canalul format de glonte se prezintă ca o prelungire a canalului țevii și primește pe pereți, presiunea unei mari cantități de gaze. Țesăturile corpului omenesc nu suportă această presiune și se rup, din cauză că canalul format se dilată, iar orificiul de intrare se desface și ia o formă neregulată. Pe pereții canalului se pot găsi particule de îmbrăcăminte, fibre, etc. Uneori pielea nu se rupe ci doar se umflă și se presează puternic pe țeava armei din care cauză forma țevii se reproduce pe piele, servind ca un element suplimentar pentru identificarea armei.

În împușcăturile cu țeava lipită sau de la distanțe foarte mici (1-3cm) gazele, prin presiunea lor, rup ușor pielea și formează un orificiu ușor lărgit la intrare și distrugeri întinse în interiorul corpului. Dacă împușcătura s-a făcut pe o parte păroasă a corpului, mai ales sub un unghi ascuțit, presiunea gazelor rupe uneori părul, ceea ce face ca periferia rănii să para tunsa sau daca împușcătura s-a făcut de la distanță mică, pe o regiune a corpului acoperită de îmbrăcăminte, atunci gazele pătrunzând sub haine, le ridica și le rup, formând pe țesături rupturi de dimensiuni și forme variate (ruptura în forma de cruce, de unghi, etc.).

Fig. 5 Fig. 6

Urma tragerii de la distanță nulă cu pistolul

C) Urmele de funigine

Arderea încărcăturii de pulbere din cartuș duce la formarea unor particule duce la formarea unor microparticule de funigine, care se găsesc în stare de suspensie în gaze. Purtarea de gaze, funiginea se depune pe țintă, atunci când aceasta este situată prea departe, formând un strat fin. Depunerea intensă a funiginei pe țintă, va arata totdeauna că împușcătura a avut loc din apropiere (50-60 cm). În compoziția să, funiginea cuprinde în cantități microscopice, particule de metal, din canalul țevii, cămașa glonțului, pereții cartușului și capsei.

În cazul tragerii cu pistolul sau cu revolverul încărcat cu pulbere fără fum, urmele de funigine se pot găsi în țintele aflate la distanță de 20-25 cm.

La tragerile executate cu arme de vânătoare, în aceleași condiții, urme de funigine se pot găsi în țintele aflate la distanța de 0,5-1 m.

Funiginea pulberii fără fum are coloare cenușie fiind greu solubilă cu apa.

Dacă cartușele sînt încărcate cu pulbere cu fum, distanța până la care putem găsi urme de funigine crește.

Așa de exemplu, folosind arma de vânătoare, urme de funigine putem găsi pe ținte aflate la o distanță de până la 2 m.

Funiginea pulberii cu fum este de culoare neagră, fiind ușor solubilă cu apa.

Funiginea se depune pe țintă, radical, în jurul orificiului de intrare a glonțului – la împușcăturile efectuate cu majoritatea armelor. Cantitatea de funigine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de intrare al glonțului. Deși funiginea este o materie amorfă (carbon) care nu participă în reacții, totuși uneori, atunci când poarta și microparticule din canalul țevii, prezintă acestora se poate descoperi pe calea analizei spectrale. Faptul prezintă importanță mai ales atunci când glonțul a străbătut ținta și nu mai poate fi găsit pentru a fi supus examinării.

Pe obiectul lovit, depunerea de funigine se descoperă, de obicei, sub forma unei pete ce înconjoară orificiul de intrare al glonțului, având raza și conturul variabil (de formă ovală, în evantai, alungită etc.). Dacă raza petei de funigine este foarte mică, sau lipsește complet funiginea din jurul orificiului de intrare, în schimb există în mare cantitate în interiorul canalului format de glonț în obiectivul lovit, înseamnă că s-a tras cu țeava lipită, deci de la distanță nulă.

În toate cazurile, se va măsura raza petei de funigine, se va descrie aspectul ei (dacă este o pată uniformă din punct de vedere al densității particulelor, precum și forma petei – poate fi rotundă, ovală sau neregulată). De asemenea, se va face și o fotografie de măsurare. Toate aceste date vor ajuta ulterior pe expertul criminalist să stabilească genul armei de foc folosite la comiterea infracțiunii, genul muniției întrebuințate și distanța de la care s-a tras /vezi figura 7,8/.

Fig. 7 Fig. 8

Aspectul general al urmelor de funigine, forma și intensitatea fiind în funcție de distanță, armă și cartușe

D) Particulele de pulbere nearse, constituie o urmă suplimentară a împușcăturii, deoarece în afara gazelor și funiginei, mai ies pe țeava armei după glonț și particule de pulbere nearse complet. Aceste particule de pulbere, ce acționează ca niște proiectile, având viteză inițială mare, cu o forță vie proprie, merg cel mai departe spre deosebire de celelalte urme suplimentare. Acțiunea particulelor de pulbere se poate constata chiar la distanță peste un metru, în special când la urmă să folosit muniție încărcată cu pulbere de fum. Aruncarea particulelor de pulbere nearse este provocată mai ales când atunci când pulberea din cartuș este umedă, veche sau când capsa nu a putut aprinde toată încărcătura (fiind slab încărcată). În aceste condiții particulele de pulbere nearsă aruncate afară pot lăsa pe obiectele situate în apropiere, urme specifice. Caracterul acestor urme depinde de puterea armei, de formași greutatea particulelor de pulbere, de distanța de la care s-a tras și însușirile fizice ale obiectului. În stofe, particulele de pulbere nearsă, fie că se împiedică în fibrele, care amortizează lovitura, fie că formează orificii dacă au dimensiuni mari și tragerea s-a făcut din apropiere. Dacă ținta este o scândură, pe suprafața acesteia se pot observa mici lovituri urmate de denivelări de mărimea suprafeței de contact a grăunțelor de pulbere, care s-au împrăștiat, neputând pătrunde în masa lemnului. Mai rar, grăunțele de pulbere pot fi descoperite chiar lipite pe suprafața obiectelor pe care le-au lovit (lemn neted, sticlă, metal, etc.).

De regulă urmele particulelor de pulbere nearsă sânt dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul țintei, și în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul țintei, și în forma ovală, alungită, dacă tragerea s-a făcut oblic.

Fig. 9

Amplasarea particulelor de pulbere nearsă în jurul orificiului de intrare

Atunci când muniția este încărcată cu pulbere cu fum, acțiunea particulelor de pulbere se poate constata până la distanța de 20-30 cm de la gura țevii armei.

Distanța de zbor a pulberii mai depinde, ca și celelalte urme ale împușcăturii, de lungimea țevii armei și de cantitatea de pulbere din încărcătură.

Existența particulelor de pulbere nearsă contribuie la determinarea felului pulberii ce a fost utilizată la arma de foc și la stabilirea distanței de la care s-a tras.

E) Inelul de metalizare.

I se mai spune și „gulerașul de ștergere”.

De regulă, aceste noțiuni se confundă pentru faptul cp urmele de metalizare și de ștergere se suprapun, găsindu-se în jurul orificiului de intrare. Urmele de metalizare și de ștergere se găsesc separat în cazul în care glonțul a pătruns prin mai multe medii care diferă ca densitate. Dacă, întâi, glonțul a lovit un mediu mai puțin dens și apoi mai dens, pe primul mediu vor rămâne urmele de ștergere, iar pe al doilea vor rămâne urmele de metalizare. În cazul în care primul mediu este mai dens atunci cele două categorii de urme se suprapun.

Înainte de a trata despre inelul de metalizare este necesar să se examineze orificiul de intrare creat de glonț sau alică.

Examinând dimensiunile și forma orificiului de intrare se pot trage o serie de concluzii foarte importante. Așa de exemplu, se poate stabili cu aproximație calibrul armei, direcția de unde să tras și distanțe de la care s-a tras, dacă sau folosit gloanțe arme cu calibre diferite.

După trecerea glonțului prin țintă sau prin alt obstacol, în jurul orificiului de intrare se poate descoperi un inel de culoare închisă numit inel de metalizare sau guleraș de ștergere. Acesta se formează ca rezultat al ștergerii substanțelor unsuroase a particulelor de funigine, praf (antrenate de la ieșirea din țeavă) de pe suprafața glonțului sau din materialul acestuia și depuse pe materialul țintei, odată cu trecerea prin țintă.

Stabilirea compoziției substanțelor din inelul de metalizare orientată cu privire la felul pulberii cu care a fost încărcat cartușul. Atunci când tragerea s-a făcut cu o armă cu țeava mult mai ușoară, glonțul va fi mai încărcat cu funigine, ca urmare și inelul de metalizare va fi mai bogat colorat.

Pe lângă aceste substanțe, inelul de metalizare, format în jurul orificiului de intrare, se vor găsi întotdeauna particule din metalul cămășii glonțului. Faptul acesta prezintă o mare importanță. Sânt destule cazuri când pe hainele sau pe corpul victimei se găsesc atât orificiul de intrare cât și cel de ieșire, fără a putea însă preciza, care din cele două orificii este de intrare. Ori, a determina orificiul de intrare nu este lipsit de importanță pentru că, în felul acesta se poate distinge sinuciderea de omorul premeditat. Sinucideri în care orificiul de intrare să fie plasat în spate, între omoplați de exemplu, nu se cunosc. Într-un asemenea caz, trebuie să se presupună un omor premeditat. Deci stabilirea orificiului de intrare prezintă o mare importanță. Orificiul de ieșire se distinge prin mărime și configurație față de cel de intrare; dar nu rare sunt cazurile când între ele nu există sau aproape nu există deosebiri. În asemenea cazuri se caută relevarea urmelor de metalizare formate în jurul orificiului de intrare. Relevarea se face cu ajutorul metodei electrografiei folosind un curent continuu, o placă de zinc și una de hârtie fotografică.

Metoda ca atare este o adaptare pentru nevoile criminalisticei, a metodei electroforezei folosită curent în cercetările biologice. Inelele de ștergere pot fi evidențiate în cazul unui suport de culoare închisă, prin metoda fotografică cu ajutorul radiațiilor „X”.

Particulele metalice pot fi evidențiate prin mai multe metode:

analiza prin activare cu neutroni și fotografierea;

spectrografia;

analiza chimică.

Pe baza cercetării urmelor secundare ale împușcăturii se poate stabili și rezolva una din probleme de bază puse spre rezolvarea balisticii judiciare și anume, la distanța de la care s-a tras.

F) Particule de unsoare

În cazul folosirii armelor de foc întreținute în bune condiții, acoperite cu vaselină sau unsoare, glonțul transportă o parte din unsoarea aflată în canalul țevii și o depune pe obstacol, în jurul orificiului de intrare.

La tragerile apropiate, pe țintă în jurul orificiului de intrare, pot fi găsite urme de unsoare sub formă de picături.

Evidențierea și analiza urmelor de unsoare contribuie la:

stabilirea ordinii împușcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceiași armă, întrucât cantitatea de unsoare se micșorează după fiecare foc;

stabilirea faptului dacă deteriorarea de pe țintă a fost sau nu creată de un glonț tras cu o armă de foc;

stabilirea prin analiză comparativă a urmelor de unsoare, a faptului că s-au folosit două arme de foc;

analiză comparativă a urmelor de unsoare de pe țeavă cu cea descoperită la bănuit, pe mâinile sau îmbrăcămintea infractorului.

Pentru evidențierea urmelor de unsoare se pot folosi metode fizice și chimice. Printre metodele fizice se numără:

folosirea radiaților ultraviolete care dau urmelor o fluorescență bleu-albăstrie;

aplicarea unei coli de hârtie albă curată peste orificiul de intrare și presarea ei timp de 24 ore. Pe hârtie se vor reproduce urmele de unsoare sub forma existentă pe suport. În locurile de contact, hârtia va deveni mai transparentă, iar la acțiunea radiațiilor ultraviolete va emana o fluorescență caracteristică albăstrie. (Metoda se aplică în situațiile în care suportul textil sau de altă natură în care s-a tras, are o fluorescență asemănătoare cu cea a urmelor de unsoare.

Fig. 10

Particulele de unsoare antrenate de glonț

3.3 Stabilirea distanței de la care s-a tras pe baza urmelor secundare

În literatura de specialitate, ca ți în vocabularul folosit în mod curent, prin distanța de tragere sau distanța împușcăturii, se înțelege distanța în linie dreaptă, măsurată în centimetri sau metri, de la retezătura dinaintea dinainte a țevii armei cu care s-a tras până la suprafața obiectului lovit de glonț.

Această distanță de tragere nu corespunde întotdeauna cu traiectoria glonțului, care este o linie dreaptă. Prin traiectorie se înțelege drumul real parcurs de glonț, de la punctul de origine până la obstacol în care se oprește sau punctul de cădere.

Există următoarele trei categorii de distanțe:

Distanța nulă. Tragerea se consideră cu distanță nulă atunci când momentul împușcăturii arma avea retezătura dinaintea țevii lipită de obiectul în care s-a tras. În cazurile acestea întâlnim urme secundare ca: imprimarea gurii țevii armei sau afumării și arsuri aproape suprapuse.

Distanța mică. Tragerea se consideră de la distanță mică în situația când între corpul lovit și retezătura dinainte a țevii armei, în momentul împușcăturii, se află o depărtare începând de la 1-2 centimetri până la 1,5 m. Printre urmele lăsate în aceste situații, cele mai importante sânt urmele secundare ale împușcăturii; cu ajutorul acestora, în urma tragerilor experimentale se poate stabili distanța de la care s-a tras.

Distanța mare. Se consideră atunci când între retezătura dinainte a țevii armei și corpul lovit de glonț este o distanță mai mare de 1,5 m. Aici lipsesc urmele secundare ale împușcăturii, asupra țintei acționând numai glonțul.

De asemenea urmele suplimentare ale împușcăturii pot indica în cazurile tragerii cu țeava lipită sau de la mică distanță, persoana care a efectuat tragerea.

Astfel, pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar numai o singură tragere cu un pistol de calibru 9 mm, 7,65 mm sau 7,62 mm cu țeava lipită sau la o mică distanță, 5-30 cm, se pot găsi urme de funigine și granule de pulbere nearsă care sunt depuse pe mâna trăgătorului de acțiunea presiunii gazelor refulată la atingerea suprafeței corpului în care s-a tras.

La pistoalele de calibru mai mic, cum ar fi cel de 6,35 mm, urmele rămân numai până la distanța de 20cm.

În ceea ce privește trăgătorul care a efectuat trageri repetate cu țeava lipită sau de la mică distanță în cursul cărora a încărcat sau descărcat arma, urmele de funigine și particule de pulbere nearsă sânt foarte accentuate.

Experiențele au stabilit că ștergerea superficială a mânii nu îndepărtează aceste urme, ci este necesară o spălare cu săpun a suprafeței corpului pentru a îndepărta complet impuritățile.

Particulele de pulbere nearsă vor fi căutate pe suprafața obiectelor ce se presupune că se aflau în fața armei la o distanță de circa un metru. Ele apar ca niște puncte, de obicei de culoare închisă, fiind arse la suprafață, lipite de partea exterioară a obiectelor asupra cărora s-a tras. De asemenea se vor căuta pe hainele și pielea victimei, pe firele de păr etc., contribuind atât la determinarea felului pulberii ce a fost utilizată la arma de foc, cât și la stabilirea distanței de la care s-a tras.

Urmele suplimentare ale împușcăturii pot indica cazurile de trageri cu țeava lipită sau de la mică distanță, lucru de mare importanță atunci când se invocă sinuciderea sau sinuciderea sau accidentul.

La sinucideri au mare valoare urmele suplimentare ce se descoperă pe mâna sinucigașului, constituind o probă puternică că nu este vorba de o înscenare a unei sinucideri.

Pentru stabilirea distanței de la care s-a tras se va folosi aceeași armă și cartușe din același lot de fabricație. Erorile posibile sunt cuprinse între limitele de ±5 cm.

În vederea evidențierii urmelor factorilor suplimentari și stabilirea distanței de tragerea de tragere cu ajutorul alfa-naftilaminei se folosește hârtia fotografică alb-negru, fixată în tiosulfat, spălată și uscată, tratată timp de 10 minute cu o soluție de 1% acid sulfuric. După o nouă uscare, hârtia se îmbibă cu o soluție alcoolică de 0,5% alfa naftilamină, devenind sensibilă pentru nitriți și nitrați.

Hârtia sensibilizată se așează pe o suprafață plană, iar îmbrăcămintea de cercetat se aplică în contact direct cu aceasta. Deasupra materialului se pune o țesătură textilă îmbibată într-o soluție de 25% acid acetic, călcându-se cu fierul încins circa 2 minute. Hârtia foto se scoate și se spală cu alcool metilic și apă distilată. Prezența nitraților este evidențiată prin apariția unor puncte sau pete roșii.

Pe baza acestor examinări se pot trage următoarele concluzii:

odată cu creșterea distanței de la care s-a tras crește și suprafața impregnată cu factorii suplimentari ai împușcăturii din jurul orificiului de intrare;

intensitatea urmelor lăsate pe hârtie de factorii suplimentari ai împușcăturii se reduce pe măsură ce se mărește distanța de la care se efectuează tragerea. În timp ce la distanțe mici această intensitate este mărimea, din cauza concentrării acestor factori pe o suprafață mică formând pete, odată cu mărirea distanței de tragere și deci suprafeței impregnate, concentrația scade și urma evidențiată apare sub forma unor puncte colorate din ce în ce mai distante.

Urmele factorilor suplimentari pot fi puse în evidența chiar dacă s-au efectuat tragerii de la o distanță mai mare decât lungimea țevii armei cu care s-a tras.

Mărimea suprafeței în jurul orificiului de intrare de unde se pot evidenția factorii suplimentari, variată în funcție de tipul și calibrul armei.

În cazul tragerilor de la o distanță cuprinsă între distanța mică și cea mare, adică la o distanță egală cu de 3-4 ori lungimea țevii armei când cu ajutorul metodelor chimice, clasice nu se poate descoperi existența urmelor suplimentare ale împușcăturii, se folosește metoda fizică modernă prin amplificare izotopilor radioactivi. Prin această metodă se poate stabili că tragerea s-a efectuat de la o distanță de 50-250 cm.

3.4 Urmele principale ale împușcăturii.

Apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc și al acțiunii fenomenelor dinamice – existența armelor, gloanțelor, tuburilor, a urmelor lăsate de gloanțe în țintă – urmele principale ale împușcăturii constau în:

arma descoperită în câmpul infracțional;

cartușele, gloanțele și tuburile arse;

orificiile de intrare și ieșire a glonțului;

canalele oarbe;

urmele de suprafață ale ricoșeurilor.

A) Arma descoperită în câmpul infracțional.

Arma folosită la săvârșirea unei infracțiuni îndeplinește atât rolul de obiect creator, cât și pe acela de obiect primitor de urme. Din punct de vedere procesual penal, arma cu care s-a comis o faptă prevăzută de legea penală constituie mijloc material de probă.

În raport cu împrejurările care au precedat, însoțit ori succedat comiterea faptei penale, arma poate fi după caz, mijloc de probă propriu-zis – obiect ce conține urme de orice fel ale săvârșirii infracțiunii, precum și obiect care poartă urme privitoare la faptă și făpturilor, inclusiv obiect uitat sau abandonat de făptuitor la locul faptei -, mijloc material de probă asimilat – obiect care deși nu conține sau poartă urme ale faptei, are legătură cu aceasta ori împrejurările comiterii ei – sau corp delict, adică mijloc de săvârșire a infracțiunii ori destinat să servească la comiterea ei.

B) Cartușele, gloanțele și tuburile arse;

Tubul și glonțul sunt părți componente ale cartușului. Ele sunt, prin excelență, purtătoare ale urmelor rezultate din împușcare.

Orificiile de intrare și ieșire a glonțului.

De regulă, perforările se formează atunci când glonțul – proiectilul – datorită vitezei, are o putere mare de pătrundere. În cazul obiectelor tari, mecanismul de formare a perforărilor – orificiilor de intrare și ieșire – este:

Datorită acțiunii de izbire a glonțului, obiectul este supus unei mari presiuni, îndoindu-se în direcția de mișcare a glonțului;

Forța de izbire face obiectul – obstacolul – să fie perforat – parțial sau total -, particulele din material fiind rupte ori aruncate pe direcția de deplasare a glonțului.

Datorită acțiunii de rupere, perforare sau înfundare, glonțul formează un orificiu în tegument, pătrunzând în corp.

La ieșirea din corp, glonțul formează o plagă, având caracteristici mai puțin semnificative decât cele ale plăgii formate la intrare.

Canalele oarbe;

Acestea prezintă pătrunderi înfundate, fără ieșire. Ele se formează, atunci când glonțul, a pierdut o mare parte din viteza inițială, neputând învinge rezistența țintei. De asemenea canalele oarbe se formează și în cazul în care glonțul a trecut prin câteva obstacole intermediare până la ajungerea să la țintă.

Pe corpul uman așa-numita rană de selon se formează în cazul în care glonțul nu mai are suficientă forță de a perfora pe o traiectorie rectilinie țesuturile și organele întâlnite în cale.

Urmele de suprafață ale ricoșeurilor.

Acestea reprezintă zgârieturi și uneori crăpături create de glonțul lovit de un obstacol sub un unghi mai mic de 20° după care s-a înscris pe o nouă traiectorie, reducându-și toată viteza, cu cât unghiul de incidență este mai mic, iar duritatea obstacolului este de asemenea mică, lungimea urmei de ricoșeu este mai mare.

3.5 Stabilirea direcției și unghiului de tragere.

Direcția și unghiul de tragere pot fi stabilite pe baza interpretării urmelor principale ale împușcăturii. De regulă, pentru stabilirea direcției de tragere se constată din ce parte a venit glonțul și apoi unghiul sub care acesta a lovit ținta. În cazul canalelor oarbe, partea obiectului unde s-a descoperit orificiul de intrare indică direcția din ca s-a tras, sub condiția stabilirii în prealabil a poziției țintei în momentul tragerii. Cu totul altfel se prezintă situația în cazul în care glonțul a străpuns complet ținta. După cum am precizat, într-o atare situație se formează un orificiu de ieșire, în majoritate a cazurilor acesta din urmă fiind mai mare decât orificiul de intrare. De asemenea, dacă orificiul de intrare are marginile regulate și uneori circulare, cel de ieșire prezintă, de regulă, o formă neregulată cu rupturi de material și o zdrențuire pronunțată. În plus la tragerile de la mică distanță, în jurul orificiului de intrare se găsesc și urmele secundare ale împușcăturii.

Modalitățile concrete de determinare a direcției și unghiului de tragere sunt:

Când glonțul – în traiectoria să – a lovit două obiecte, perforându-le, direcția de tragere poate fi stabilită luând în considerație o linie dreaptă ce unește orificiile create de acesta, linie prelungită în partea din care a venit.

În situația în care glonțul a perforat un singur obiect, direcția din care s-a tras poate fi stabilită prin prelungirea canalului creat.

Din analiza leziunilor descoperite pe corpul victimei, mai exact din detaliile oferite de morfologia acestora – în special a orificiului de intrare – se poate aprecia doar unghiul sub care s-a produs impactul glonțului cu regiunea corpului.

Determinarea direcției de tragere pe baza unghiului de impact prin aplicarea unor procedee matematice.

Determinarea direcției de tragere cu ajutorul unui aparat construit în acest scop.

Capitolul IV

Căutarea, descoperirea, fixarea, relevarea și interpretarea urmelor secundare ale împușcăturii.

4.1 Examinarea criminalistică a locului unde s-au folosit armele de foc

Sarcina principală a investigației criminalistice o constituie descoperirea tuturor urmelor rămase în câmpul infracțiunii, respectiv a acelor urme care provin de la armele de foc. Dintre activitățile de tactică criminalistică prin care se realizează acest deziderat, locul central este ocupat de cercetarea la fața locului.

Așa cum subliniază literatura de specialitate, o bună desfășurare a cercetării locului faptei va fi asigurată dacă pot fi stabilite următoarele:

locul unde s-a tras cu arma de foc;

locul unde s-a aflat victima în momentul în care s-a tras asupra ei;

locul unde s-a executat tragerea, respectiv locul unde se afla trăgătorul în momentul tragerii.

În general urmele împușcăturii trebuie căutate în următoarele locuri:

pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;

în locul unde s-a comis fapta, pe corpul și îmbrăcămintea victimei ori pe diferite obiecte aflate în câmpul infracțional;

pe armă și în interiorul țevii;

pe tuburi și pe glonț.

Descoperirea armei reprezintă una din sarcinile cele mai importante ale cercetării la fața locului.

Practica judiciară semnalizează destule cazuri când făptuitorul, după ce a comis infracțiunea, a abandonat arma, fie la locul faptei, fie în vecinătate a acestuia. Dacă arma a fost descoperită la locul unde s-a săvârșit infracțiunea, în primul rând, aceasta va fi sesizată prin fotografiere, după regulile cunoscute, urmând a fi fixată ulterior prin procesul-verbal și anexele sale. Arma se descrie ținând cont de elementele sale constitutive – tip, model calibru, lungimea țevii, inscripționările existente pe aceasta etc. -, menționându-se poziția și distanța față de cadavru sau persoana rănită. Totodată, trebuie precizată direcția în care era orientată arma, precum și dacă arma a fost găsită asigurată sau nu. Cercetarea va continua atât în locul unde a fost găsită victima, cât și în locul unde se află trăgătorul, determinat pe baza datelor existente.

După fixarea armei în câmpul infracțiunii se trece la examinarea preliminară a acesteia. În primul rând se verifică dacă arma este încărcată sau nu, operație ce trebuie făcută cu maximă atenție în vederea evitării oricărui accident.

De asemenea pentru a evita distrugerea eventualelor urme digitale, arma se privește sub diferite unghiuri de lumină, ținându-se numai acele părți pe care, în mod obișnuit, nu pot rămâne urme. Urmele digitale trebuie căutate îndeosebi pe patul lustruit al armei, pe trăgaci și garda trăgătorului, pe închizător, pe cartușele existente în încărcător, pe țeava sau manșonul închizătorului. În afara acestor urme digitale se vor căuta și alte urme, cum ar fi: pete de sânge, fire de păr, particule de vopsea, particule de sol ș. a.

În același timp se va verifica dacă s-a tras recent cu arma respectivă, fiind cunoscut faptul că în cazul tragerilor recente persistă un miros înțepător de pucioasă.

Pentru aceasta, în afară de mirosul specific al tragerii se vor menționa și rezultatele examinării vizuale a canalului țevii. Nu trebuie omise nici precizările privitoare la faptul că arma a fost curățată sau unsă, inclusiv dacă aceste operații s-au făcut la o dată recentă. De mare importanță este și precizarea dacă arma descoperită are toate piesele componente. Așa cum am precizat, trebuie făcută mențiunea expresă, dacă – în momentul descoperirii – arma era asigurată sau nu. Acest aspect este deosebit de important în delimitarea omorului de sinucidere.

Conservarea urmelor descoperite pe armă constituie o altă sarcină importantă a celor ce efectuează cercetarea locului faptei. În acest sens, la ridicarea, ambalarea și transportul armei – în vederea analizelor de la laborator – trebuie luate măsurile pentru a evita distrugerea sau deteriorarea urmelor existente. Astfel, pentru protejarea reziduurilor din interiorul țevii se va aplica la capătul acesteia fie un manșon de cauciuc, fie o bandă adezivă. Atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate interzic introducerea pe țeava armei de dopuri, tampoane de vată ori a altor obiecte, astfel de practici având un efect contrar, respectiv distrugerea ori deteriorarea urmelor existente.

Legat de conservarea urmelor existente pe arma descoperită trebuie să se țină cont și de alte reguli, consacrate în practica criminalistică astfel:

Percutarea armei este interzisă;

Nu se suflă pe țeavă – sau pe alte piese componente ale armei;

În cazul unor arme blocate sau puternic oxidate se va solicita efectuarea unei gama-grafii;

Arma se cântărește, se ambalează într-o cutie pentru evitarea șocurilor în timpul transportului;

Arma trebuie manevrată tot timpul cu mănuși.

O altă sarcină de prim ordin a cercetării la fața locului o constituie căutarea, descoperirea, fixarea și ridicarea tuburilor, gloanțelor și cartușelor.

Acestea trebuie căutate începând din zona unde se presupune că a stat cel care a tras. În acest sens reamintim faptul că în cazul tragerilor cu o armă automată tubul este aruncat după fiecare foc. Din acest motiv posibilitatea descoperirii tuburilor la tragerile cu un astfel de armament este foarte mare.

Căutarea tuburilor se face în urma studierii numărului, aspectului și formei leziunilor constante pe corpul victimei, ori, după caz, a formei aspectului ori numărului urmelor constatate de alte obiecte din câmpul infracțiunii. Totodată este necesar să se stabilească distanța și direcția de tragere și după aceea să se treacă la căutarea tuburilor. Examinarea la fața locului a tuburilor are în vedere descoperirea pe acestea a urmelor tragerii recente, concretizate atât în luciul proaspăt al metalului, cât și în mirosul de pulbere nearsă. De asemenea, este necesară măsurarea diametrului deschizăturii tubului și confruntarea acestui diametru cu diametrul orificiului creat de glonț pe țintă.

În cazul în care glonțul a fost descoperit la fața locului, diametrul deschiderii tubului va fi confruntat li cu diametrul acestuia.

La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și alicelor, există bura. Aceasta este formată din rondele de carton, câlți, pâslă sau hârtie. Descoperirea burelor la locul faptei demonstrează mod cert că la comiterea faptei s-a folosit o armă de vânătoare.

Tot cu ocazia cercetării la fața locului trebuie desfășurată o activitate temeinică pentru descoperirea gloanțelor. De regulă gloanțele trebuie căutate în următoarele locuri:

în cadavru sau îmbrăcămintea acestuia;

în obiectele aflate în jurul victimei;

pe podeaua încăperii ori înfipte în ea;

în tocurile ușilor sau ferestrelor ori în obiectele de mobilier;

în tavanul sau pereții încăperii;

în iarbă, pe pământ sau în pământ;

După ce au fost descoperite, gloanțele se fixează prin fotografiere – după regulile cunoscute – și se ridică fie cu mâna înmănușată, fie cu batista. Apoi se procedează la înmânușarea fiecărui glonț în vată sau hârtie curată, și introducerea lor în cutii, după care se sigilează. Gloanțele înfipte în pomi sau în alte obiecte din lemn nu vor fi scoase, întrucât este necesară păstrarea poziției lor inițiale. Din acest considerent se va proceda la tăierea bucății de lemn în care se află glonțul, încât să se păstreze orificiul de intrare.

Cu privire la urmele secundare:

În anumite situații, urmele secundare ale împușcăturii pot fi descoperite pe mâna trăgătorului sau, de la caz la caz, pe alte regiuni ale corpului ori pe îmbrăcămintea acestuia. Ele pot fi puse în evidența și cu ajutorul radiațiilor ultraviolete.

Locurile unde se află aceste urme depind de modul cum s-a efectuat tragerea (cu mâna întinsă ori lipită de corp, din buzunar, prin haină, etc.)

4.2 Interpretarea la fața locului a urmelor secundare create de armele de foc.

În limbajul curent, noțiunea de interpretare este definită ca acea operație în care, într-o formulă logică, variabilele sunt înlocuite cu valori corespunzătoare lor, astfel încât se obține ceea ce spune concret, într-un anumit domeniu formula respectivă.

Din punct de vedere criminalistic, interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă în cursul cercetării la fața locului urmărește, în primul rând, stabilirea relației care există între acestea și fapta săvârșită.

În al doilea rând, o astfel de interpretare vizează explicarea provenienței urmelor și obiectelor descoperite, mecanismului de formare a diferitelor categorii de urme, precum și a relațiilor ce există între urmele și mijloacele materiale de probă existente în câmpul infracțiunii.

Interpretarea corectă a urmelor descoperite la fața locului poate conduce la elucidarea multiplelor probleme pe care le ridică investigarea criminalistică: natura faptei comise, timpul li locul săvârșirii, modul de operare folosit, numărul participanților, acțiunile ori inacțiunile făptuitorului după săvârșirea infracțiunii s. a.

Principalele aspecte ce pot fi stabilite chiar cu ocazia cercetării la fața locului, prin interpretarea urmelor descoperite în câmpul infracțiunii sânt:

a) Determinarea distanței de la care s-a tras.

În cazul împușcăturilor din apropiere, determinarea la fața locului a distanței de la care s-a tras se face cu aproximație; numai pentru orientare, și nu atunci când pe țintă sânt vizibile urmele secundare ale împușcăturii. Când pe țintă se găsesc toate categoriile de urme secundare, se poate aprecia că tragerea s-a executat cu țeava lipită de aceasta.

În general, raza petei de funigine din jurul orificiului de intrare crește proporțional cu distanța de la care s-a tras. Acțiunea particulelor de pulbere se poate constata chiar la distanța de peste 1 m în special când s-a folosit muniție încărcată cu pulbere cu fum.

În ceia ce privește acțiunea gazelor, remarcăm faptul că ele acționează la o distanță de 5-15 cm de la gura țevii. La tragerile efectuate de la această distanță, acțiunea gazelor are efect distructiv, producând ruperi în formă de stea sau cruce. Ruperile provocate depind de calibrul armei, lungimea canalului țevii; cantitatea de pulbere din cartuș și gradul de duritate a obiectului lovit.

b) Cu privire la inelul de metalizare – poate conduce la stabilirea cu aproximație a calibrului armei, direcția și distanța de tragere, muniția folosită, numărul focurilor trase. În inelul de metalizare se găsesc întotdeauna particule de metal provenite din cămașa glonțului. Acest lucru prezintă importanță mai în cazul diferențierii orificiului de intrare de orificiul de ieșire, prezente în corpul uman.

Prezența particulelor de unsoare care se depun în jurul orificiului de intrare, contribuie la elucidarea unor probleme cum ar fi:

dacă deteriorările existente pe țintă au fost sau nu create de glonț;

ordinea împușcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceiași armă;

faptul că s-au folosit două arme de foc – prin analiza comparativă a urmelor de unsoare;

identificarea făptuitorului.

c) Identificarea făptuitorului –

Pe mâna trăgătorului se pot găsi urme de funigine și granule de pulbere nearsă rezultate la atingerea suprafeței corpului în care s-a tras.

Capitolul V

Unele probleme privind expertiza balistico-judiciară a urmelor secundare ale împușcăturii

5.1 Verificarea stării ambalajelor și a conținutului

În conformitate cu art. 107 și 129 din Codul de procedură penala al României, mijloacele materiale de probă ridicate de la locul comiterii infracțiunii sau de la învinuit trebuie împachetate sau închise, etichetate și sigilate, după care vor fi trimise pentru cercetare în această stare.

Dispozițiile acestui articol se referă la armele de foc atât în ceea ce privește urmele principale cât și urmele secundare lăsate de acestea și care trebuie trimis spre examinare la laboratorul criminalistic.

La primirea coletelor cu probele materiale de această natură, expertul trebuie să le cerceteze atent și foarte minuțios și să fixe-e starea și calitatea împachetării probelor materiale, care în esență servesc drept garanție pentru conservarea și inviolabilitatea acestora. Astfel se va stabili natura ambalajului (hârtie, carton, ladă, etc.) și dacă ambalajul nu a suferit deteriorări în timpul transportului. Acest lucru are o importanță deosebită, întrucât în cazul când ambalajul a fost lovit sau distrus parțial, corpurile delicte pot suferi unele stricăciuni care influențează buna desfășurare a expertizei.

De asemenea se va verifica starea sigiliilor aplicate pe colete, notând inscripțiile ce se pot descifra, care se vor menționa în raportul de expertiză sau de constatare tehnico-științifică.

5.2 Verificarea stării și numărul pieselor.

După ce criminalistul ia conoștință de starea în care au fost împachetate corpurile delicte, procedează șa despachetare și verificarea stării probelor materiale trimise spre examinare. El va constata dacă ambalajul nu s-a lipit de corpurile delicte și va verifica dacă în timpul transportului nu s-au deteriorat pachetele în care au fost trimise anumite materiale, praf de pușcă, etc. În continuare expertul va verifica dacă conținutul din pachet corespunde calitativ și cantitativ cu datele menționate pe pachet. Va cântări greutatea pulberii explozive, va identifica toate celelalte urme balistice trimise și prevăzute în documente.

Toate aceste elemente au o importanță deosebită în munca practică a expertului și se reflectă în mod direct în concluziile sale, deoarece, în cazul când se constată lipsa unei probe, expertiza nu va putea fi efectuată.

5.3 Studierea întrebărilor ce se pun expertului.

În afară de examinarea atentă și multilaterală a obiectelor trimise pentru expertiză, expertul trebuie să-și concentreze atenția asupra acelor probleme care îi sânt date spre rezolvare și care vor fi cele mai importante în concluziile lui. Inițiativa creatoare a expertului se poate manifesta în examinarea acelor probleme care au importanță pentru cauza respectivă, dar care nu au fost în atenția organului de urmărire penală și ca atare; nu au fost date de către acesta spre rezolvare expertului.

Trebuie combătută atitudinea unor experți care se limitează în mod rigid numai la întrebările puse și nu extind sfera cercetărilor și asupra unor aspecte pe care le sesizează cu ocazia examinării corpurilor delicte și a studierii materialului trimis. Pentru buna desfășurare a lucrărilor, expertul trebuie să cunoască istoricul faptei.

În acest scop, organele de urmărire penală și instanța de judecată, în toate cazurile, vor comunica împrejurările în care s-a comis infracțiunea.

5.4 Metodologia desfășurării expertizei.

Pentru obținerea unor rezultate pozitive în expertiza balistico-judiciară este necesar ca ea să cuprindă următoarele etape:

analiza și sinteza;

experiențele;

examenul comparativ

fixarea rezultatelor studiului prin aparatură optică.

Analiza și sinteza

Analiza și sinteza sânt strâns legate. Analiza fără sinteza este dezmembrată. De asemenea este imposibilă sinteza fără analiză.

În procesul de analiză, prin raționamente expertul descompune obiectul în părțile lui componente și le examinează pe fiecare în parte. În procesul de analiză expertul trebuie să se străduiască să-și lămurească mecanismul de formare a particularităților de pe obiectul cercetat.

Pentru analiza traiectoriei parcursă de glonț, expertul trebuie să posede cunoștințe de balistică. Pentru analiza stării și funcționării mecanismului de dare a focului armei, expertul trebuie să cunoască mecanica armei.

Astfel, când în cazul expertizei unei arme în activitatea desfășurată pentru a stabili dacă aceasta se poate descărca în mod accidenta, el va demonta această armă în părți componente, în scopul ca fiecare parte, fiecare pisă să fie examinată separat, să se găsească defectul, fisura, tocirea unei părți, adică să se descopere cauza care ar putea oferi explicația unei împușcături întâmplătoare.

Demontarea armei de către expert în diferite părți, pentru rezolvarea problemei pusă în fața expertizei constituie deci o analiză ce cuprinde ce cuprinde în sine un proces de gândire cât și o demonstrare fizică.

Aducând apoi părțile componente ale armei pentru a le verifica în starea lor de funcționare în relațiile dintre ele acestea constituie procesul de sinteză. În procesul de sinteză, expertul confruntă datele obținute cu ocazia cercetării efectuate anterior.

b) Experiențele

Expertul balistico-judiciar, ca orice alt expert ajunge la o concluzie justă numai după un număr suficient de observații a diferitelor fenomene și stări de fapt, confirmate printr-un șir de experiențe.

În cazul identificării unei arme de foc după tuburile arse, scopul expertizei constă în stabilirea faptului dacă tuburile descoperite la locul comiterii infracțiunii au fost trase cu arma corp delict descoperită cu ocazia cercetării la fața locului sau percheziției efectuate la învinuit.

Pentru aceasta, expertul va studia cu atenție urmele de pe tuburile arse, urme ce au fost provocate de percutor, ghiara extractoare și camera de explozie. După ce expertul, printr-o metodă științifică de examinare comparativă a tuburilor găsite la locul infracțiunii a stabilit că toate acestea au fost trase cu pistolul ce a fost ridicat de la bănuit. Pentru a stabili acest lucru, este necesar ca expertul să se convingă dacă pistolul în cauză lasă aceleași urme individuale pe care le-a găsit și pe tuburile examinate.

Expertul va obține rezolvarea pozitivă a acestei probleme pe calea experienței, prin efectuarea de trageri experimentale cu pistolul corp delict, în scopul obținerii de tuburi model de comparație.

Pentru ca organul de urmărire penală sau instanța de judecată să poată aprecia just concluziile expertului, rezultatele din examinarea, este absolut necesar ca întregul proces al experienței să fie amănunțit descris și nu numai rezultatul lui. Descrierea exactă a întregului proces al cercetării expertului, condițiile și organizarea efectuării ei sânt garanții pentru păstrarea importanței probatorii a rezultatelor muncii experimentale și servesc ca cele mai bune argumente la concluziile raportului.

Metodele folosite de criminaliști nu constituie un secret profesional și ca atare, trebuie expuse pe larg, întrucât prin aceasta se întărește puterea probatorie a întregului proces de examinare experimentală, concluziile raportului fiind mai demonstrative și convingătoare.

C) Examenul comparativ.

Examinarea comparativă este faza de încheiere a cercetării armei, gloanțelor, tuburilor arse, burelor, alicelor, etc. Expertul ajunge la această fază hotărâtoare când deja a stabilit caracterele esențiale ale fiecărui obiect comparat, obținute de el în urma studiului adânc și multilateral cu ocazia cercetărilor, a experiențelor, a analizei și sintezei.

Examinarea comparativă a pieselor litigioase și a celor experimentale se poate realiza după imaginea primară și după imaginea secundară.

– Examinarea după imaginea primară.

Examinarea directă la microscop a situațiilor de pe obiectul corp delict și cele create experimental, se realizează printr-un microscop comparator care permite observarea concomitentă în același câmp a două obiecte diferite. Imaginile sunt transmise prin sistemul optic al microscopului într-un singur ocular. Camera fotografică cu care este prevăzut microscopul comparator permite fotografierea imaginii fotografice observate în ocular.

Metoda examinării gloanțelor la microscopul comparator, are avantajul că urmele se observă direct și concomitent și nu necesită o prelucrare specială a acestora.

– Metode de examinare imaginea secundară

examinarea se face nu pe baza urmelor ci a copiilor, prin rularea gloanțelor pe plăci de celuloid sau plexiglas. Cu ajutorul unui rulou de cauciuc se întinde uniform un strat de tuș tipografic sau cerneală. După aceasta, glonțul corp, prins într-un dispozitiv, se rulează pe o placă cu celuloid de la un capăt la altul, iar mai jos glonțul model tip de comparație. Striațiile se vor imprima pe tuș și după ce aceasta se va usca, placa de celuloid va putea folosită drept negativ după care se vor putea executa fotografii la o anumită scară. Fotografiile obținute se secționează perpendicular pe striații și jumătatea uneia se pune alături de jumătatea cealaltă pentru a se stabili dacă striațiile fotografice prezintă sau nu continuitate liniară.

Examinarea comparativă din punct de vedere metodologic poate fi împărțită, la rândul sau, în două faze:

În prima fază urmează a fi comparate caracterele de gen și specie, adică caracterele cele mai generale. Prima fază poate duce la o concluzie categorică numai în cazuri negative, adică în cazul existenței de caractere de gen și specie expertul trece la faza a doua – examinarea comparativă ulterioară după caracterele individuale. Se confruntă fiecare caracter separat prin analiză, iar concluzia asupra identității se stabilește de către expert pe baza totalității caracterelor în urma sintezei.

Examinarea inițială singulară, precum și cea comparativă se efectuează de ofițerul criminalist cu ajutorul stereomicroscopului sau a microscopului comparator, deoarece acestea dau o imagine mult mărită sub forma unui model cu trei dimensiuni, fapt ce permite stabilirea unor caractere individuale, deosebit de importante existente pe glonț sau pe tubul ars.

d) Fixarea rezultatelor examinării microscopice.

Iluminarea în timpul fotografierii striațiilor are o deosebită importanță pentru punerea în evidență a acestora cât și pentru rezultatele la care poate ajunge expertul în timpul examinării.

Întrucât prin această fotografiere se urmărește realizarea striațiilor ca urme dinamice de adâncime, foarte bine, este indicat ca iluminarea să se facă din lateral, sub un unghi de incidență între 30-70°, în raport cu mărimea lor. Poziția sursei de lumină trebuie aleasă în funcție de direcția de formare a striațiilor, astfel încât lumina să cadă perpendicular pe ele, cu un unghi de cădere oblic. Acest procedeu este denumit în criminalistică fotografierea de umbre.

Este important ca atât situațiile de pe obiectul corp delict cât și cele create experimental să fie fotografiate în aceleași condiții:

aceiași poziție;

aceiași distanță față de subiect;

aceiași intensitate de lumină;

același unghi;

același aparat de fotografiat;

același material fotosensibil;

același timp de expunere;

din aceeași parte.

Nerespectarea acestor condiții împiedică efectuarea examenului comparativ al urmelor și influențează negativ concluziile expertului.

Procedeele fotografice servesc nu numai ca mijloc de fixare a ceia ce să obținut prin celelalte metode de comparare, dar și ca metode independente de comparare, fotocopiile constituind obiecte de examinare.

5.5 Despre raportul de expertiză balistico-judiciară.

Raportul de expertiză, sau de constatare tehnico-științifică este expresia documentară a întregii activități de cercetare. De aceea, problemele privind forma și conținutul raportului au o legătură directă cu importanța probatorie a cercetării balistico-judiciare la rezolvarea cauzei.

Orice concluzie greșită a criminalistului atât asupra fondului cercetării cât și a formulării nesatisfăcătoare a concluziilor poate fi izvor de erori judiciare și prin aceasta să contravină principiului legalității probelor în procesul penal, care cere de la organele noastre stabilirea adevărului în cauzele penale.

Această împrejurare ridică cerințe față de raportul de expertiză balistico-judiciar, ca față de un act procesual care trebuie să fie clar în expunere și înțeles de către organul de urmărire penală și instanța de judecată și care să cuprindă o terminologie justă și precisă, să dea răspunsuri complete la toate întrebările puse expertizei.

Numai având în vedere aceste cerințe vor fi respectate toate condițiile de fond și formă ale unui raport de expertiză sau de constatare tehnico-științifică.

În partea descriptivă a raportului, expertul va descrie în mod amănunțit experiențele efectuate, analiza acestora și a examinărilor sale, sintetizând rezultatele obținute de el. Tot în partea discriptivă se introduc și fotografiile de ilustrare. Cu cât este mai clar ilustrat un raport de expertiză balistico-judiciară, cu atât este mai demonstrativ și mai accesibil pentru organele de urmărire penală sau instanța de judecată. Fotografiile sunt în esență o parte componentă a raportului de expertiză.

Rolul fotografiilor constă în demonstrarea acelor materiale pe baza cărora expertul a ajuns la concluziile sale.

Fotografia de ilustrare servește la reproducerea obiectului cercetat sub forma cât mai apropiată de aspectul sub care este perceput cu ochiul liber. Astfel, vor fi fotografiate arma sau armele corp delict, gloanțele, tuburile arse, cartușele și în general întregul material trimis expertului în scopul efectuării expertizei.

În această fotografie, mult asemănătoare cu aceea a detaliilor, se insistă îndeosebi asupra caracteristicilor individuale ale armelor, munițiilor, ca formă și dimensiune.

Fotografia de ilustrare se execută la o scară satisfăcătoare pentru a distinge în bune condiții elementele caracteristice principale ale obiectului examinat.

Fotografia de ilustrare se execută întotdeauna înaintea aplicării celorlalte metode fotografice și oricărei activități de examinare, pentru a reține imaginea obiectului cercetat în forma lui originală, în caz că în urma examinării a suferit deformări.

În cazul urmelor secundare ale împușcăturii, aceste urme după cum am mai văzut se prezintă sub forma unor particule sau microparticule de substanță, a căror formă și culoare variază în funcție de gradul de ardere suferit. Ele pot fi punctiforme, pot avea formă neregulată sau aspect de plăcuțe. Majoritatea au o culoare neagră, dar pot fi și brune, parțial albe, datorită arderii incomplete. De regulă sunt plasate în jurul orificiului de intrare a proiectilului, pe pereții interiori ai țevii armei sau pe mâna trăgătorului.

Una din etapele examinării este examinarea separată.

Procedeele chimice se aplică, în vederea identificării urmelor secundare ale împușcăturii, pe baza evidențierii prin reacții chimice a existenței substanțelor componente ale pulberii. Deoarece cantitatea de urmă, în general, este redusă, sânt rare cazurile în care există posibilitatea identificării tuturor acestor substanțe componente.

Prin aplicarea procedeelor chimice complexe, se poate stabili și gradul de împrăștiere a particulelor, deci, indirect, și distanța aproximativă de tragere.

O altă etapă a examinării este examinarea comparativă ce constă în:

– cercetarea în aceleași condiții, prin același metode și procedee chimice, a rezidurilor recoltate de pe fiecare obiect sau material înaintat spre examinare și compararea rezultatelor obținute cu privire la colorațiile ce apar și intensitatea acestora;

– compararea imaginii urmelor secundare ale împușcăturii de pe obiectul în litigiu, imprimat pe hârtia specială, a celor create cu ocazia tragerilor experimentale, efectuate de la diferite distanțe cunoscute, cu arma în litigiu sau cu alta de același tip și cu un catalog ce cuprinde imaginea urmelor secundare create experimental prin folosirea diferitelor tipuri de arme, de la diverse distanțe cunoscute.

După definitivarea examinării comparative se formulează concluzia ce cuprinde răspunsul la întrebările puse expertului. Răspunsul poate fi:

cert-pozitiv;

cert-negativ;

de imposibilitate

Bibliografie

I. Acte normative

1. Constituția României

2. Codul de Procedură Penală al României

3. Legea 17/1996 privind regimul armelor de foc și a munițiilor

II. Autori, lucrări, publicații

V. Măcelaru „Balistica Judiciară” 1972.

Marin Ruiu, vol. II „Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii”, Ed. Little Star, București 2003.

Tratat practic de criminalisctică, vol. III, 1980.

Manea Valeriu „Determinarea distanței de la care s-a produs împușcătura”

Emil Suciu „Criminalistica”, Editura didactică și pedagogică, București 1972.

V. Bergheșan „Cercetarea penala”, Ed. Icar, București 2001.

Tratat practic de criminalistică, vol. I, București.

V. Bergheșan „Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii – curs de tehnică criminalistică”, vol. I, Ed. Little Star, București 2002.