Particularitatile Examinarii Pricinilor CU Privire LA Constatarea Faptelor Ce Au Valoare Juridica
PARTICULARITĂȚILE EXAMINĂRII PRICINILOR CU PRIVIRE LA CONSTATAREA FAPTELOR CE AU VALOARE JURIDICĂ
LISTA ABREVIERILOR
CPC – Codul de Procedură Civilă RM – Republica Moldova
CSJ – Curtea Supremă de Justiție
Ex. – exemplu
Art. – articol
Alin. – aliniat
Lit. – litera
Pct. – punctul
Pag. – pagina
Ș.a. – și altele
Etc. – etcetera
DEX – dicționarul explicativ al limbii române
RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ucraineană
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei
sale în mod echitabil, public și rezonabil…”
(Convenția europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale)
INTRODUCERE
Activitatea umană este supusă, într-un mod sau altul, normării, în sensul că ea nu se poate desfășura neorganizat, în afara unei anumite ordini sociale, în afara unor cerințe pe care societatea le înaintează tuturor autorităților publice, persoanelor oficiale, organizațiilor, întreprinderilor, instituțiilor, cetățenilor etc. Normarea înseamnă ,,stabilirea unor reguli care organizează acțiunea umană”.
Constituind o categorie specifică a normelor sociale, normele juridice ,,protejează cele mai importante valori (relații) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi și obligații între indivizi, grupuri, instituții și organizații sociale”.
Comportamentul uman, deseori, întrece limitele legalității, fapt care se soldează cu lezarea drepturilor și cauzarea de prejudicii. Astfel apare problema garantării, apărării și asigurării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, problemă care prezintă una dintre sarcinile fundamentale ale statului.
Însă nu de fiecare dată instanța de judecată va avea de soluționat litigii de drept, nu de fiecare dată se va pune problema despăgubirii unui anumit prejudiciu, sunt unele categorii de pricini a căror obiect este doar confirmarea unor fapte juridice, pricini care au un caracter incontestabil, aceste categorii de pricini fac parte din procedura specială, ceea ce nu infirmă că instanța de judecată își pierde din atribuțiile justițiare, ba chiar din contra, aceste categorii de pricini oferă un specific actului de justiție.
Actualitatea temei și importanța problemei abordate
Pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică reprezintă cea mai răspîndită categorie de pricini ce se examinează în procedura specială. Or, elucidarea naturii juridice a acestor categorii de pricini reprezintă un pas esențial și în elucidarea naturii juridice a procedurii speciale ca fel al procedurii civile. Constatarea faptelor care au valoare juridică presupune un domeniu dinamic, în permanentă evoluție, iar cercetarea detaliată a acestei instituții din cadrul procedurii speciale, ne va ajuta să scoatem în evidență problemele cu care se confruntă practica judiciară.
Importanța acestei lucrări și motivația alegerii acestei teme de cercetare constă în faptul că ideile și concluziile formulate în teza dată, pot fi utilizate pentru cunoașterea mai amplă de către cititori a pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică în ordine judiciară. Or, acest lucru va facilita delimitarea dintre aceste categorii de pricini de altele mai puțin sau mai mult asemănătoare: acțiunea în constatare, ca și varietate a acțiunii civile, anumite categorii de pricini din cadrul procedurii speciale, dar în același timp va facilita și delimitarea pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică între ele, evidențiind în acest sens care sunt elementele distinctive ale acestor categorii de pricini.
Importanța temei de cercetare rezidă și în faptul că prezenta lucrare este o încercare de a scoate în evidență diferite aspecte specifice și contradictorii ale reglementărilor juridice a pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică, de a le da o evaluare teoretică și de a înainta propuneri de soluționare a acestora în sistemul național de drept. Mai cu seamă că astăzi, aplicarea corectă a dispozițiilor normative în legătură cu constatarea faptelor juridice în ordine judiciară întîmpină multe obstacole.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul prezentei lucrări rezidă în realizarea unei cercetări ample în vederea elucidării ad integrum a mecanismului constatării faptelor care au valoare juridică.
Atingerea scopului propus presupune realizarea următoarelor obiective:
studierea tezelor oamenilor de sțiință din țară și de peste hotare privitor la diverse aspecte ale constatării faptelor care au valoare juridică;
studierea evoluției acestor categorii de pricini;
analiza practicii judiciare la acest subiect, urmărindu-se identificarea problemelor ce țin de aplicarea legislației privind constatarea faptelor care au valoare juridică, în vederea formulării soluțiilor și a perspectivelor de dezvoltare a acestei instituții ;
argumentarea locului constatării faptelor care au valoare juridică în cadrul procedurii speciale;
studierea particularităților procedurii de examinare a constatării faptelor care au valoare juridică.
Suportul metodologic și științific al lucrării.
La deslușirea subiectului propus a fost utilizată o serie de metode științifice:
Metoda istorică, care constă în identificarea sensului evenimentelor din trecut, în scopul scoaterii acestora în evidență;
Metoda logică, rezidă în aplicarea unor mijloace deductive necesare argumentării studiului;
Metoda fenomenologică, a fost utilizată cu scopul de a analiza practica judiciară.
Metoda comparativă, scoate în evidență trăsăturile comune și a particularităților faptelor care au valoare juridică, generează extinderea orizontului istoric și științific;
Metoda cantitativă, a fost utilizată pentru sistematizarea legislației și a informației juridico-științifice.
Metoda transcendentală, aplicarea ei a fost necesară pentru elaborarea conținutului și formei prezentului studiu.
Metoda intuiționistă constă în prelucrarea datelor empirice, și a înlesnit realizarea obiectivelor și evidențierea scopului tezei.
Metoda bibliografică a servit la alegerea bibliografiei pentru crearea tezei prezentate.
Gradul de investigație. În calitate de suport tehnico-științific al prezentei lucrări au servit lucrările autorilor autohtoni și străini, dintre care putem numi: V.Crețu, E.Belei, Ina Dorfman, Alexandru Cojuhari, A.Munteanu, V.Cebotari, П.Ф. Елисейкин, В.Д. Кайгородов, С.С. Алексеев etc. A fost cercetată jurisprudența națională pe segmentul constatării faptelor cu valoare juridică: Hotărîrile explicative ale Plenului CSJ, Recomandările CSJ, dar și hotărîrile relevante ale instanțelor de judecată. La fel a fost studiată legislația cu referire la domeniul constatării faptelor care au valoare juridică:
Codul de Procedură Civilă
Legea cu privire la actele de stare civilă
Codul Familiei
Codul Civil etc.
Cuvinte-cheie. Litigiu de fapt, Litigiu de drept, Fapt Juridic, Interes Legal/Legitim, Petiționar, Persoană Interesată, Rudenie, Persoană aflată la întreținere, Accident, Document Constatator, Represiune Politică, Lagăr de concentrare, Ghetou.
Structura lucrării. Teza respectivă este formată din trei capitole, fiecare capitol la rândul său este structurat paragrafe. Fiecare din cele trei capitole se încheie cu o concluzie sumară despre ideile cele mai importante relatate în capitolele respective.
Introducerea conține o expunere consecventă a obiectivelor și a scopului propus, a bazei metodologico-științifice și o descriere structurală a prezentei lucrări. Concluziile finale conțin tezele esențiale care rezultă din întreaga lucrare și propunerile pe care le-am elaborat în urma studiului efectuat. În primul capitol am încercat să analizăm aspectele generale și teoretice ale pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică, în special referindu-ne la: evoluția și importanța istorică, definirea celor mai esențiali termeni, deosebirea pricinilor cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică cu acțiunea în constatare ca o varietate a acțiunii civile, elucidarea elementelor distinctive ale acestei categorii de pricini.
În cel de-al doilea capitol am încercat o analiză minuțioasă nemijlocit a faptelor care au valoare juridică și a căror constatare în ordinea procedurii speciale se solicită. Am analizat în mod particular fiecare fapt cu valoare juridică prevăzut de Codul de Procedură Civilă, dar și alte fapte ce întrunesc condițiile legale, cu scopul de-a scoate în evidență particularitățile fiecăruia, ca întru-n final a le putea deosebi între ele, dar și pentru a le putea deosebi de alte categorii de pricini din cadrul procedurii speciale.
În capitolul al treilea am cercetat particularitățile procesuale ale pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Am analizat într-o formă consecventă fiecare pas ce este efectuat în ordinea judiciară, am analizat condițiile care sunt necesare în mod imperativ de a fi întrunite întru constatarea faptelor care au valoare juridică în ordinea procedurii speciale. De asemenea am încercat o evidențiere a elementelor procesuale distinctive pentru a observa diferența vădită dintre pricinile din procedura specială și cea contencioasă.
Astfel, prin această teză, noi am încercat să sistematizăm logic și să prezentăm structura, conținutul, dar în același timp și problemele, ce pot apărea în legătură cu examinarea pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Totodată, vom încerca să propunem soluții viabile și funcționale întru depășirea problemelor și eliminarea lacunelor în vederea creării unui cadru legal veritabil pentru aceste categorii de pricini, care inevitabil duc la perfecționarea statului de drept, unde o lege funcțională stă în capul mesei.
I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONSTATAREA FAPTELOR CARE AU VALOARE JURIDICĂ
1.1. Evoluția istorico-juridică a constatării faptelor care au valoare juridică
Analiza naturii de drept a constatării faptelor care au valoare juridică ca o categorie de pricini importantă a procedurii speciale nu poate fi completă fără o retrospectivă istorică a problemei privind apariția și evoluția acesteia la diferite faze ale dezvoltării social-economice și politice a societății umane. Principul istorismului practic impune examinarea constatării faptelor care au valoare juridică ca o instituție procesuală de drept în formare și dezvoltare, într-o interacțiune istorică, fapt ce permite stabilirea cauzelor apariției acestei categorii de pricini din procedura specială, evidențierea etapelor principale de constituire, aprecierea din punct de vedere științific, a stării actuale a acestei categorii de pricini și a perspectivelor de dezvoltare a acesteia.
Ca și argumente privind importanța studierii sub aspect istoric putem sublinia următoarele:
1. Legislația precedentă a stat la fundamentul legislației procesuale actuale ce reglementează constatarea faptelor care au valoare juridică ca o categorie de cauze în cadrul procedurii speciale.
2. Constatarea faptelor care au valoare juridică este cea mai răspîndită categorie de pricini în procedură specială, iar complexitatea faptelor juridice ce pot fi constatate în procedură specială scoate în evidență importanța cercetării acestora și din punct de vedere istoric.
Trebuie să menționăm că pe parcursul evoluției sale istorice constatarea faptelor care au valoare juridică a fost și rămâne o instituție mobilă a dreptului procesual civil. În funcție de procesele istorice de bază care au avut loc pe teritoriul istoric al statului actual Republica Moldova, în dependență de actele legislative fundamentale în domeniul probserva diferența vădită dintre pricinile din procedura specială și cea contencioasă.
Astfel, prin această teză, noi am încercat să sistematizăm logic și să prezentăm structura, conținutul, dar în același timp și problemele, ce pot apărea în legătură cu examinarea pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Totodată, vom încerca să propunem soluții viabile și funcționale întru depășirea problemelor și eliminarea lacunelor în vederea creării unui cadru legal veritabil pentru aceste categorii de pricini, care inevitabil duc la perfecționarea statului de drept, unde o lege funcțională stă în capul mesei.
I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONSTATAREA FAPTELOR CARE AU VALOARE JURIDICĂ
1.1. Evoluția istorico-juridică a constatării faptelor care au valoare juridică
Analiza naturii de drept a constatării faptelor care au valoare juridică ca o categorie de pricini importantă a procedurii speciale nu poate fi completă fără o retrospectivă istorică a problemei privind apariția și evoluția acesteia la diferite faze ale dezvoltării social-economice și politice a societății umane. Principul istorismului practic impune examinarea constatării faptelor care au valoare juridică ca o instituție procesuală de drept în formare și dezvoltare, într-o interacțiune istorică, fapt ce permite stabilirea cauzelor apariției acestei categorii de pricini din procedura specială, evidențierea etapelor principale de constituire, aprecierea din punct de vedere științific, a stării actuale a acestei categorii de pricini și a perspectivelor de dezvoltare a acesteia.
Ca și argumente privind importanța studierii sub aspect istoric putem sublinia următoarele:
1. Legislația precedentă a stat la fundamentul legislației procesuale actuale ce reglementează constatarea faptelor care au valoare juridică ca o categorie de cauze în cadrul procedurii speciale.
2. Constatarea faptelor care au valoare juridică este cea mai răspîndită categorie de pricini în procedură specială, iar complexitatea faptelor juridice ce pot fi constatate în procedură specială scoate în evidență importanța cercetării acestora și din punct de vedere istoric.
Trebuie să menționăm că pe parcursul evoluției sale istorice constatarea faptelor care au valoare juridică a fost și rămâne o instituție mobilă a dreptului procesual civil. În funcție de procesele istorice de bază care au avut loc pe teritoriul istoric al statului actual Republica Moldova, în dependență de actele legislative fundamentale în domeniul procedurii judiciare civile, care au funcționat și funcționează în aceste limite geografice, putem evidenția următoarele aspecte istorice esențiale în evoluția legislației privind constatarea faptelor care au valoare juridică în cadrul procedurii speciale ca fel distinct al procedurii judiciare.
Regulamentul privind Judecătoria Norodnică din RSFSR, a prevăzut pentru prima dată posibilitatea stabilirii de către instanța de judecată a faptelor juridice. Articolul 4 al acestui Regulament prevedea că în competența judecătoriilor norodnice sunt litigiile privind drepturile patrimoniale și personale, precum și interesele cetățenilor, de asemenea pricinile atribuite judecătoriilor în ordinea procedurii incontestabile, în care pentru o oarecare instituție a statului este nevoie de stabilirea faptului sau a evenimentului. Regulamentul despre Judecătoria Norodnică din 21 octombrie 1920 permitea stabilirea faptelor, ce au valoare juridică, și în cazurile cetățenilor.
Evoluția procedurii civile speciale se remarcă prin adoptarea, în 1923, a primului Cod de procedură civilă al RSSFR, moment cu care se încheie procesul de constituire a legislației procesual civile sovietice, ce creează un domeniu codificat de drept efectiv nou, însă constatarea faptelor care au valoare juridică nu și-au găsit loc în acest act normativ. În a doua jumătate a anilor ‘20 ai secolului al XX-lea sunt adoptate Codurile procesual civile și în celelalte republici sovietice socialiste. La 30 iulie 1924, prin Hotărârea Comitetului Executiv Central al Ucrainei, a fost aprobat primul Cod de procedură civilă al RSS Ucrainene, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1924. Din momentul creării RASSM în componența RSS Ucrainene, Codul de procedură civilă din 1924 a avut aplicare și pe teritoriul RASSM.
În RSS Ucraineană de la 1 decembrie 1929, prin Hotărârea Comitetului Executiv Central și a Sovietului Comisarilor Norodnici al RSSU, a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă. Prin adoptarea CPC RSSU din 1929 s-au restrîns categoria pricinilor privind stabilirea circumstanțelor, de a căror prezență depinde apariția drepturilor cetățenești, deoarece în conformitate cu art.239 CPC RSSU, acesta prevedea examinarea pricinilor cu privire la stabilirea circumstanțelor de care depinde apariția numai a drepturilor publice ale cetățenilor. Codul de procedură civilă al RSSU din 1929 a avut aplicare și pe teritoriul RASSM, iar apoi, o dată cu formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești la 2 august 1940, și pe teritoriul acesteia. De asemenea, este important să menționăm că până la 29 iunie 1945 Codurile de procedură civilă din majoritatea republicilor sovietice (cu excepția a RSS Ucrainene), nu conțineau dispoziții normative concrete privind ordinea examinării pricinilor cu privire la constatarea faptelor de care depindea apariția, modificarea și stingerea drepturilor patrimoniale și personale ale cetățenilor.
A doua jumătate a anilor ‘30 – începutul anilor ‘60 ai sec. al XX-lea în URSS se consideră că a fost perioada construcției definitive a bazelor societății socialiste. Constituția adoptată în 1936 a dat un nou impuls dezvoltării justiției în URSS, în republicile unionale și cele autonome, perfecționării legislației, democratizării și mai largi a acesteia. Acest fapt s-a răsfrânt și asupra dezvoltării procedurii speciale.
În acei ani începe dezvoltarea promptă a legislației privind una din principalele categorii de pricini ale procedurii speciale – constatarea faptelor cu valoare juridică. Din momentul adoptării Hotărârii Sovietului Comisarilor Norodnici și Comitetului Executiv Central ale URSS din 27 iunie 1936, a apărut imperativitatea constatării judiciare a apartenenței copilului mamei concrete și a vîrstei copilului.
Imperativitatea constatării faptelor de natură diferită, care generau consecințe juridice, a devenit și mai imperioasă în timpul celui de-al doilea război mondial cînd cetățenii își pierdeau actele și erau în imposibilitate să primească duplicatele acestora, deoarece majoritatea arhivelor erau distruse. În legătură cu aceste circumstanțe, Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 10 noiembrie 1944 “Despre ordinea recunoașterii faptului aflării în raporturi conjugale de fapt, în cazul decesului sau al dispariției fără veste pe front a unuia din soți”, prevedea că în situațiile, cînd raporturile conjugale de fapt, existente pînă la publicarea Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 iulie 1944, nu pot fi înregistrate în conformitate cu art.19 al Decretului Sovietului Suprem al URSS din 08 iulie 1944, din cauza decesului sau a dispariției fără veste pe front a uneia din persoane aflate în asemenea relații, cealaltă are dreptul de a se adresa în judecătoria norodnică cu o cerere privind recunoașterea soțului ca fiind decedat sau dispărut fără veste în baza legislației aplicate anterior (art.11 și 12 ale Codului de legi despre căsătorie, familie și tutelă al RSFSR și articolele corespunzătoare ale Codurilor altor republici unionale)”.
Un rol important în dezvoltarea acestei categorii de pricini la această etapă a avut Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS din 29 iunie 1945 nr.9/8У “Despre ordinea constatării judiciare a faptelor, de care depinde apariția, modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetățenilor”. Apoi, Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS din 29 iunie 1945 a fost substituită cu Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS din 7 mai 1954 nr.3 “Despre practica judiciară în pricinile cu privire la constatarea faptelor, de care depinde apariția, modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetățenilor”. În hotărîrile indicate ale Plenului Judecătoriei Supreme a URSS se determinau pentru prima dată criteriile de competență ale acestor categorii de pricini, se preciza lista proximă a faptelor care urmau a fi constatate în cadrul procedurii speciale. Au fost adoptate regulile cu privire la procedura intentării și pregătirii acestei categorii de pricini pentru dezbaterile judiciare, a fost fixat cercul persoanelor participante în aceste pricini. Important, dar în același timp și cu caracter de novație, a fost precizarea expresă cu privire la examinarea acestei categorii de pricini conform regulilor prevăzute la art.191-193 din CPC RSFSR și la articolele din CPC ale celorlalte republici sovietice socialiste. La fel de importantă era precizarea că faptele pot fi constatate cu condiția, că ele generează apariția, modificarea sau încetarea drepturilor personale ori patrimoniale, și nu numai publice, cum era indicat la art.239 din CPC RSSU. Dispozițiile, clare și accesibile, cu privire la constatarea faptelor juridice au fost ulterior stabilite în toate CPC ale republicilor sovietice socialiste, ele deținînd în structura lor un compartiment distinct destinat procedurii speciale. În această ordine de idei, ținem să precizăm ca hotărîrile menționate ale Plenului Judecătoriei Supreme a URSS au exercitat o influență importantă și benefică asupra evoluției constatării faptelor care au valoare juridică, ca și cea mai răspîndită categorie de pricini din cadrul procedurii speciale.
Toate CPC din republicile sovietice socialiste conțineau capitole întregi privind constatarea faptelor cu valoare juridică. Însă, lista faptelor ce urmau a fi constatate în cadrul procedurii speciale nu era similară în toate CPC ale republicilor sovietice socialiste. Or, CPC al RSS Moldovenești nu prevedea constatarea faptului posesiei unei construcții cu drept de proprietate. Nu prevedeau această categorie de pricini nici CPC ale RSS Ucrainene, RSS Uzbece, RSS Letone și RSS Estone. CPC al RSS Uzbece prevedea constatarea faptului provenienței copilului de la mama respectivă, a timpului nașterii acestuia. CPC ale Letoniei, Tajikistanului, Uzbekistanului, Turkmenistanului nu prevedeau constatarea faptelor înregistrării nașterii. Este important să menționăm că aceste deosebiri erau cauzate de condițiile locale, de particularitățile naționale, culturale și de trai, administrativ-teritoriale și, nu în ultima fază, de poziția echivocă a legislatorilor, dar important de menționat e că politica sovietică nu permitea ca deosebirile existente să vină în contradicție cu legislația unională.
Constatarea faptelor cu valoare juridică, ca și alt fenomen concret de drept, evolua permanent, obținând noi însușiri, particularități. Or, odată cu elaborarea, în 1968, a Bazelor legislației URSS și a republicilor sovietice socialiste despre familie și căsătorie și cu aprobarea, la 26 decembrie 1969, a primului Cod despre căsătorie și familie al RSS Moldovenești, în cadrul procedurii speciale au început să fie examinate pricinile cu privire la constatarea faptului recunoașterii paternității persoanei decedate față de copilul, născut până la 1 octombrie 1968 și a paternității față de copilul, născut după l octombrie 1968, în cazul morții (decesului) tatălui presupus.
Deosebit de dinamică s-a dovedit a fi procedura specială cu privire la constatarea faptelor, care au valoare juridică. Organele judiciare ale republicilor unionale examinau în ordinea procedurii speciale faptele care au valoare juridică, necunoscute ulterior practicii judiciare și neprevăzute expres de art.246 CPC RSSM și articolele corespunzătoare din CPC ale altor republici unionale:
faptul posesiei cotei de asociat, a automobilului sau a altui bun, pasibil unei înregistrări speciale în cazul decesului unuia dintre soți, pe al cărui nume mijlocul de transport a fost înregistrat;
faptul ridicării construcției numai din mijloacele unuia din soți în cazul unei căsătorii nedesfăcute, dar demult descompuse, când această circumstanță împiedică vinderea casei;
faptul introducerii invențiilor, calificării propunerilor ca fiind de raționalizare;
faptul proprietății (însușirii), dacă ea, conform legislației în vigoare, are valoare juridică.
Imediat după obținerea independenței, legiuitorul a încercat să se conformeze realității sociale, astfel a fost adoptată la 8 decembrie 1992 Legea Republicii Moldova nr.1225 privind reabilitarea jertfelor (azi: victimelor) represiunilor politice. În baza acestei legi, instanțele de judecată au început să examineze pricinile cu privire la constatarea faptului represiunii politice și a faptului aflării cetățeanului în calitate de deținut în lagărele fasciste de concentrare, ghetouri sau alte locuri de ținere forțată în timpul celui de-al doilea război mondial. Odată cu pronunțarea hotărârii instanței de judecată cu privire la constatarea faptului represiunii politice, persoanele reabilitate erau restabilite în drepturile civile, politice, sociale, pierdute anterior în legătură cu represiunile politice, li se întorceau bunurile confiscate, naționalizate sau retrase prin alte mijloace.
Un factor important în dezvoltarea și evoluția acestor categorii de pricini l-a constituit practica judiciară și de după independență, astfel Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în cazurile despre constatarea faptelor ce au valoare juridică”, care a avut rolul de elucidare și explicare a constatării faptelor care au valoare juridică în ordinea judiciară pentru aplicarea corectă și uniformă a legislației în soluționarea pricinilor menționate.
Premisele adoptării acestei hotărîri pe care le-a enumerat însuși Plenul Curții Supreme de Justiție au fost următoarele :
studierea practicii judiciare în cazurile din această categorie evidențiază deficiențe esențiale, comise de către judecătorii;
unii judecători, primind cererea pentru constatarea faptelor, nu verifică dacă faptul respectiv are valoare juridică și în ce scop este necesară constatarea lui;
unele instanțe judecătorești satisfac cererile petiționarilor în lipsa probelor și fără verificarea posibilității obținerii de către ei a documentelor care certifică faptul necesar pe cale extrajudiciară;
deseori cauzele sînt soluționate fără participarea persoanelor interesate, iar circumstanțele, legate de faptul ce urmează să fie constatat, se cercetează insuficient, ceea ce conduce la pronunțarea unor hotărîri neîntemeiate.”
1.2. Natura juridică a pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică
Soluționarea de către instanțele de judecată a pricinilor privind constatarea faptelor cu valoare juridică în ordinea procedurii speciale, de asemenea înseamnă înfăptuirea justiției, cu toate că nu există un litigiu de drept pe rol, ce necesită a fi soluționat. Participanți în cadrul acestor categorii de pricini sunt cetățenii și organizațiile ce doresc obținerea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective și anumite interese ocrotite de legislația în vigoare.
Constatarea judiciară a faptelor care au valoare juridică oferă posibilitatea cetățenilor să-și realizeze o serie de drepturi constituționale, cum ar fi dreptul la pensie, dreptul la moștenire, dreptul la repararea prejudiciului în cazul pierderii capacității de muncă, de asemenea, în cazul pierderii întreținătorului, apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale ș.a.
În știința dreptului prin fapt juridic urmează a se înțelege o circumstanță concretă de viață, cu care normele juridice leagă nașterea, modificarea și încetarea consecințelor de drept (raporturilor juridice). Codul Civil al RM, la art.8 prevede o listă a unor temeiuri (fapte) a apariției drepturilor civile și a obligațiilor. Codul Civil al RM oferă oportunitatea apariției, modificării și încetării drepturilor civile și a obligațiilor din temeiurile (faptele) juridice neprevăzute de lege, dar cu condiția să fie în conformitate principiile generale de drept și să întrunească condițiile generale.
Datorită naturii juridice extrem de complexe și diferite, știința dreptului le clasifică în evenimente și acțiuni, legale (de bună-credință) și ilegale (de rea-credință).
După natura acțiunilor, faptele se clasifică în fapte cu acțiune imediată (unică) și fapte cu acțiune succesiva (continuă).
Faptele cu acțiune imediată (unică) sunt acele circumstanțe care există doar în momentul de față sau într-o perioadă de timp determinată, iar apoi dispar, astfel dau naștere la rîndul lor, unor consecințe juridice.
Faptele cu acțiune continuă sunt circumstanțele ce durează un timp îndelungat, continuu sau periodic, astfel dînd naștere la consecințe juridice. Mai cu seamă că unele fapte cu acțiune continuă au un caracter volițional și se referă la categoria de acțiuni (efectuate prin puterea omului), altele comportă un caracter nevolițional și se atribuie la categoria de evenimente (produse fără intervenția umană).
În cadrul examinării acestor cauze, petiționarii poate să constate prin intermediul instanței de judecată fapte juridice, care constituie temei de apariție, modificare sau încetare a diferitor drepturi patrimoniale sau personale ale persoanelor fizice și ale organizațiilor. Obiectul special în astfel de cazuri îl constituie interesele ocrotite de lege ale persoanelor fizice și juridice. Aceste interese legale reprezintă o serie de valori economice, politice și culturale, garantate și consfințite prin dispoziții normative. Unul din mijloacele cînd legea apărără un interes îl reprezintă constatarea faptelor care au valoare juridică în ordinea procedurii speciale. Or, petiționarul, adresîndu-se instanței de judecată în cadrul procedurii speciale cu cererea de constatare a unui fapt cu valoare juridică, solicită să-i fie apărat un interes legitim, de care se leagă realizarea drepturilor sale subiective.
Pentru a elucida la maximum natura juridică a constatării faptelor care au valoare juridică vom utiliza și dicționarul explicativ. Astfel, a constata – reprezintă acțiunea de a stabili situația sau starea unui lucru, existența unui fapt, a unui adevăr etc.
Confirmarea valorii juridice a faptului, a cărui constatare petiționarul a solicitat-o, va fi posibilă doar dacă va fi corespunzătoare cu acele scopuri, pentru realizarea cărora el s-a adresat în instanța judecătorească. Cu alte cuvinte, indicarea scopului este un moment decisiv în determinarea dacă un fapt are sau nu valoare juridică. Mai multe detalii în acest sens vor fi analizate în Capitolul III, paragraful 1 al acestei teze ,,Competența instanțelor de judecată privind pricinile în constatarea faptelor care au valoare juridică”.
Conform opiniei autorului V.Crețu, după criteriul normelor de drept care reglementează posibilitatea constatării anumitor fapte în ordinea procedurii speciale, avem următoarele categorii:
pricini a căror posibilitate în pivința constatării faptelor pe cale judiciară sunt prevăzute expres de norme materiale, cît și procesuale;
pricini a căror posibilitate în privința constatării faptelor pe cale judiciară sunt prevăzute doar de către normele procesuale (constatarea faptului recunoașterii paternității, constatarea faptului de deces a unei persoane la o anumită dată și în anumite împrejurări);
pricini, care pot fi constatate pe cale judiciară datorită normelor generale în privința constatării faptelor care au valoare juridică ( CPC RM art.281 alin.2 lit. n) alte fapte cu valoare juridică).
Constatarea faptelor care au valoare juridică ca și cea mai răspîndită categorii de pricini în ordinea procedurii speciale comportă o serie de trăsături, unele proprii, altele similare celorlalte categorii de pricini din cadrul procedurii speciale:
Un semn esențial al acestor categorii de pricini este lipsa unui litigiu de drept (art.282 alin.1 lit c) CPC RM), însă deducem că poate exista un litigiu de fapt. Litigiul de fapt cu invocarea elementului material-juridic constituie poziția persoanei interesate ce constă în: incertitudinea sau opunerea față de constatarea sau dovedirea unui fapt. De exemplu, autoritatea de protecție socială în calitate de persoană interesată în cauza despre constatarea faptului aflării la întreținere, poate face obiecții împotriva constatării acestui fapt, dar fiind faptul că după părerea sa, probele aduse de petiționar dovedesc despre lipsa faptului dat și prin urmare cererea despre constatarea acestui fapt urmează a fi respinsă.
În sens procesual, litigiul de fapt poate avea loc atunci cînd de către persoanele interesate este contestată legalitatea și/sau temeinicia intentării și desfășurării procesului pe cauza dată. De exemplu, persoana interesată declină competența instanței de judecată în soluționarea cauzei date sau invocă un alt temei al încetării procesului prevăzut de art. 265 CPC RM. Persoana interesată poate invoca și alte incidente procesuale ce duc la imposibilitatea desfășurării mai departe a procesului pe cauza dată ce constituie temei al scoaterii cererii de pe rol, conform art.267 CPC RM. De exemplu, persoana interesată poate solicita scoaterea cererii de pe rol, deoarece între aceasta și petiționar există un litigiu cu privire la un drept real, care se examinează de instanța de judecată.
Litigiul de fapt cu element procesual, se poate constitui în lipsa capacității juridice procesuale la petiționar, de asemenea cînd cererea nu urmează a fi judecată în instanța judecătorească în procedură civilă sau petiționarul nu a respectat procedura de soluționare prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, stabilită prin lege pentru astfel de categorii de pricini.
Litigiul de fapt ce cuprinde elementul procesual, de obicei apare în legătură cu faptul că persoana interesată invocă acele circumstanțe, pe care instanța de judecată era obligată să le ia în considerație ex oficio. Obiecțiile întemeiate ale persoanelor interesate cu privire la cauza examinată în procedură specială permit înlăturarea greșelilor procesuale comise.
Probarea existenței sau inexistenței faptelor juridice urmează a fi dovedite în ședința de judecată, însă de cele mai multe ori este contestată de către persoana interesată, ceea ce nu mereu duce la transformarea lui într-un litigiu de drept. Conform opiniei autorului V.Crețu litigiul de fapt se va transforma într-un litigiu de drept, cînd persoana interesată pretinde asupra valorilor materiale, condiționată de constatarea faptului.
În cazurile cînd litigiul de fapt progresează într-un litigiu de drept, instanța de judecată, conform prevederilor generale, emite o încheiere de scoatere a cererii de pe rol și explică petiționarului și persoanelor interesate dreptul de a soluționa litigiul în procedura contencioasă la instanța competentă (art. 280 alin.3 CPC RM).
Faptul că nu este posibilă soluționarea litgiilor de drept în cadrul constatării faptelor cu voaloare juridică nu oferă temei de-a considera aceste categorii de pricini pe deplin nelitigioase, deoarece în cadrul acestor categorii de pricini pot fi indentificate litigii de fapt care nu afectează în niciun mod esența constatării faptelor care au valoare juridică în ordinea procedurii speciale. Argumentarea prezenței litigiului de fapt, rezidă în aceea că dacă faptul ce urmează a fi constatat ar fi fost atît de evident, că n-ar avea dubii, atunci nu ar exista nici necesitatea constatării lui pe cale judiciară.
Prin litigiu de drept în procedura specială și respectiv în cadrul constatării faptelor care au valoare juridică, conform art.280 alin 3 CPC RM e necesar să întelegem o astfel de stare a dreptului subiectiv, care survine în cazul încălcării sau contestării acestuia. Litigiul de drept se exteriorizează în disensiunile (dezacordul) care apare între petiționar și persoana interesată cu privire la existența raportului juridic, conținutul sau limitele acestuia, precum și impedimentele în realizarea acestuia.
În literatura de specialitate este opinia conform căreia, litigiul de drept în procedura specială apare în următoarele tipuri de situații:
atunci cînd de către persoana interesată este depusă o acțiune în instanța de judecată de jurisdicție comună sau specială, ceea ce constituie o argumentare indiscutabilă a apariției litigiului de drept;
conexarea de către petiționar într-o singură cerere a mai multor cerințe (solicitări) cu privire la constatarea faptului care are valoare juridică și soluționarea litigiului, ce rezultă din faptul dat (care se cere a fi constatat);
pretenția persoanei interesate cu privire la existența drepturilor proprii asupra obiectului raportului juridic, care va fi dovedit prin faptul constatat la cererea petiționarului;
litigiul de drept apare nu numai în cazul înaintării pretențiilor la obiectul litigant, dar și în cazul cînd persoana interesată confirmă drepturile sale prin careva documente;
dacă însăși instanța de judecată ajunge la concluzia exitenței litigiului de drept, precum și în alte cazuri.
Prohibitatea examinării litigiului de drept în cadrul constatării faptelor cu valoare juridică, condiționează prezența unui mijloc distinct de intentare, care se deosebește de cererea de chemare în judecată ca mijloc procesual al intentării procedurii în acțiune civilă și procedurii în contenciosul administrativ. Explicația ar fi că apărarea intereselor legitime nu poate fi realizată prin aceleași instrumente, ca și în cazul drepturilor subiective contestate. În calitate de astfel de instrument procesual este cererea. Acest lucru ne este confirmat prin norma procesual-civilă de la art.7 alin 3 CPC RM, care prevede expres că la intentarea proceselor de judecare a pricinilor necontencioase se depune cerere. Condițiile înaintate față de cerere se deosebesc de condițiile înaintate față de celălalt mijloc procesual – cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată se înaintează împotriva celuilalt participant al raportului material litigios, și astfel, conține condiții materiale ce rezidă din raportul material litigios. Cererile de constatare a unui fapt care are valoare juridică nu se înaintează părții adverse, ca subiect al unui raport material litigios, deoarece în cadrul acestor categorii de pricini nu există părți cu interese opuse, ci se adresează instanței de judecată și reprezintă adresarea petiționarului cu solicitarea de a i se apăra interesul ocrotit de lege sau de a i se apăra dreptul subiectiv indiscutabil prin constatarea lui pe cale judiciară.
Cererea ca instrument procesual de apărare a intereselor legitime a petiționarilor se caracterizează prin elementele sale componente. Obiectul cererii în cauzele de constatare a unor fapte care au valoare juridică trebuie înțeles solicitarea adresată instanței de judecată privind apărarea interesului ocrotit de legea prin calea constatării unui fapt ce are valoare juridică.
Următorul element constitutiv al cererii îl reprezintă temeiurile, care constau în diferite fapte juridice, cu care norma procesuală sau materială leagă nașterea, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiționarului. Totodată sunt și acele fapte juridice, care constituie temeiul adresării în instanța de judecată (imposibilitatea de a primi sau restabili documentele confirmative), care condiționează constatarea faptelor juridice în ordine judiciară, conform art.282 alin.1 lit.b) CPC RM.
Scoaterea în evidență a elementelor cererii este una decisivă în pentru aplicabilitatea practică a constatării faptelor care au valoare juridică în ordinea procedurii speciale. În primul rînd, părțile constitutive personalizează și individualizează cererea, astfel permite deosebirea de alte cereri similare sau stabilirea identicității cererii. Identice sunt acele cereri ale aceluiași petiționar, privind același obiect și în baza acelorași temeiuri. Cererea identică nu poate fi soluționată de către instanța de judecată în mod repetat. În al doilea rînd, temeiurile unei cereri determină obiectul probațiunii pe o cauză, în acest fel determinînd limitele obligațiilor petiționarului în dovedirea faptelor pe care se bazează pentru confirmarea solicitărilor sale. În ultimul rînd, temeiul și obiectul cererii stabilesc limitele examinării judecătorești, frontierele activității judiciare. Or, instanța de judecată examinează pricina numai în limitele cererii adresate către instanța de judecată. Soluționarea pricinii ex oficio și emiterea unei hotărîri în privința cerințelor care nu au fost înaintate se interzic instanței judecătorești.
Conform opiniei autorului V.Crețu, există încă un moment important în stabilirea elementelor unei cereri în pricinile privind constatarea unui fapt care are valoare juridică, faptul că este posibilă schimbarea elementelor cererii după primirea cauzei spre examinare. Schimbarea obiectului cererii rezidă în schimbarea cerințelor petiționarului. Schimbarea temeiurilor cererii reprezintă schimbarea împrejurărilor (condițiilor), pe care petiționarul le invocă pentru dovedirea cerințelor sale. Din aceste considerente, evidențierea elementelor cererii este necesară și pentru exercitarea controlului de către instanța de judecată asupra realizării de către petiționar al dreptului său procesual în vederea modificării cererii. Or, în acest caz ne vom conduce de art.280 alin.1 CPC RM, care stabilește că pricinile în procedură specială se examinează de instanțele de judecată după regulile de examinare a acțiunilor civile, cu excepțiile și completările stabilite în CPC RM la capitolele XXIII-XXXIV, în acest sens modificarea acțiunii (cererii de chemare în judecată) se aplică în mod corespunzător.
Cu toate acestea, în literatura juridică de specialitate este opinia că ar trebui să fie respectate limitele realizării unei atare acțiuni procesuale:
a nu permite modificarea concomitentă a obiectului și temeiurilor cererii;
modificarea elementelor cererii se permite doar la inițiativa petiționarului, ca parte inițiatoare a procesului (în virtutea principiului disponibilității);
modificarea elementelor cererii este posibilă în orice etapă a examinării cauzei în prima instanță, însă pînă la retragerea completului de judecată în camera de deliberare.
Această categorie de pricini se intentează de către petiționar. La soluționarea cauzei pot participa de asemenea și persoane interesate, ca de exemplu: organele autorității publice, organul de tutelă și curatelă, instituțiile curative, cetățenii etc. Cererea petiționarului nu este îndreptată spre apărarea dreptului încălcat sau contestat, ci spre apărarea intereselor ocrotite de lege pe cale constatării faptelor care au valoare juridică.
În doctrina juridică prin interes legal/legitim se înțeleg necesitățile sociale luate de lege sub protecția sa nu pe calea punerii la dispoziția purtătorului acestora a unor drepturi subiective materiale, dar prin punerea la dispoziția lor (sau a altor persoane) a dreptului de a recurge la forme judiciare sau alte forme juridice de apărare.
La examinarea acestor categorii de pricini nu se vor putea aplica unele instituții procesuale care sunt caracteristice procedurii contencioase, cum ar fi: recunoașterea acțiunii, acțiunea recovențională, tranzacția de împăcare, majorarea sau micșorarea cuantumului pretențiilor înaintate, referința deoarece petiționarul nu înaintează pretenții față de nimeni. În doctrină este expusă părerea, că și asigurarea acțiunii nu s-ar putea aplica în cadrul acestor categorii de pricini, noi considerăm că aplicarea acestei instituții nu este deloc în neconcordanță cu esența acestor categorii de pricini din cadrul procedurii speciale.
Competența jurisdicțională teritorială în soluționarea acestor categorii de pricini este reglementată de o normă specială. Dispoziția normativă de la art. 283 CPC RM are următorul conținut ,,Cererile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depun la instanța judecătorească de la domiciliul sau sediul petiționarului, cu excepția cererii de constatare a faptului de posesiune, folosință și dispoziție a unui bun imobil în drept de proprietate, care se depune la instanța de la locul de aflare a bunului”.
Un alt elemnt esențial și propriu acestor categorii de pricini sunt condițiile de constatare a faptelor cu valoare juridică indicate în art. 282 CPC RM, astfel instanța de judecată constată faptul cu valoare juridică doar în cazul în care:
acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariția, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiționarului;
petiționarul nu are altă posibilitate de a obține sau de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită;
constatarea faptului nu este legată de soluționarea unui litigiu de drept ce ține de competența instanțelor de judecată.
Conform art.6 CPC RM, constatarea unui fapt care are valoare juridică reprezintă o modalitate de apărare a drepturilor, libertăților și intereselor legitime.
Pentru o elucidare cît mai veritabilă este necesar de a deosebi constatarea faptelor care au valoare juridică în cadrul procedurii speciale și de acțiunea în constatarea unui drept în cadrul procedurii contencioase. Dacă particularitățile distinctive ale constatării faptelor care au valoare juridică le-am elucidat anterior, acum vom încerca să scoatem în evidență trăsăturile acțiunii în constatarea unui drept. Or, trăsăturile acțiunii în constatare a unui drept sunt următoarele:
se constată numai existența sau inexistența unui drept, dar nu a unei situații de fapt (declararea nulității căsătoriei, constatarea paternității);
acțiunea în constatare este o categorie a acțiunii civile, în care este determinant caracterul contencios;
lipsa caracterului executoriu, pentru că pîrîtul în temeiul hotărîrii nu va deține o obligație de a da, a face sau a nu face ceva;
prezența efectelor retroactive a hotărîrilor judecătorești privind acțiunea în constatare (dreptul de autor se va recunoaște din momentul creării operei, dar nu din momentul pronunțării hotărîrii).
Aceste trăsături ne demonstrează într-o manieră indiscutabilă despre natura juridică complexă a categoriei de pricini privind constatarea faptelor care au valoare juridică, astfel studierea acestor fapte juridice ne ajută la elucidarea într-o formă detaliată a problemelor și a perspectivelor constatării faptelor care au valoare juridică ca cea mai răspîndită categorie de pricini din procedura specială.
1.3. Concluzie Capitolul I
Analiza istorică a genezei și evoluției legislației privind constatarea faptelor care au valoare juridică în ordinea procedurii speciale ne conduce la următoarele concluzii:
La toate etapele de dezvoltare a acestei categorii de pricini în cadrul procedurii speciale, legiuitorul a tratat această instituție ca un instrument distinct al procedurii judiciare civile, destinată soluționării pricinilor civile, care nu sunt legate de încălcarea dreptului sau cu litigiul de drept. Anume din aceste considerente această categorie de pricini urmează a fi calificată ca jurisdicție unilateral sau incontestabilă (lipsa litigiului de drept și lipsa părților litigante cu interese juridice contradictorii);
Interesul legitim ocrotit sub forma constatării faptelor cu valoare juridică, ca obiect al activității judiciare în cadrul procedurii speciale, a fost atribuit definitive competenței instanțelor de judecată la sfârșitul anilor ‘40 – începutul anilor ‘50 ai sec. al XX-lea.
Constatarea faptelor care au valoare juridică a fost și este o categorie de pricini destul de mobilă, dinamică a procedurii judiciare civile speciale, ale cărei norme juridice se dezvoltă și se perfecționează în corespundere cu necesitățile politice, economice și organizaționale variabile ale organizării statale. Corespunzător, s-a modificat și obiectul activității judiciare în procedura specială. Evident, unele norme ale acestei categorii de pricini și-au pierdut importanța în legătură cu dispariția condițiilor vieții sociale care le-au generat și au rămas în trecutul istoric, altele se dezvoltau și se perfecționau, păstrându-se la toate etapele de dezvoltare, în fine au apărut norme noi în legătură cu noile realități istorice.
Este important de menționat că natura juridică complexă a constatării faptelor care au valoare juridică ca și cea mai răspîndită categorie de pricini în ordinea procedurii speciale, se datorează în mare parte trăsăturilor distinctive:
Lipsa litigiului de drept (nu există interese contrare), însă acest lucru nu infirmă faptul că nu pot exista litigii de fapt;
Existența cererii – mijloc procesual distinct de intentare a procesului, cu elementele sale constitutive: obiect, temei, scop și participanți;
Neaplicarea sau nerezonabilitatea aplicării unor instituții procesuale caracteristice procedurii contencioase: recunoașterea acțiunii, acțiunea reconvențională, tranzacția de împăcare;
Reglementarea printr-o normă specială a competenței jurisdicționale teritoriale (art.283 CPC RM);
Existența unor condiții speciale de constatare a faptelor care au valoare juridică prevazute în mod exhaustiv la art.282 CPC RM.
II. CARACTERISTICA PRICINILOR CU PRIVIRE LA CONSTATAREA FAPTELOR CARE AU VALOARE JURIDICĂ
2.1. Particularitățile constatării faptelor care au valoare juridică prevăzute în mod expres de Codul de Procedură Civilă
2.1.1 Constatarea faptului raporturilor de rudenie
În conformitate cu art. 45 CF RM, rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, suntem în prezența rudeniei în linie dreaptă, iar în al doilea caz – în linie colaterală, ambele forme vor cădea sub incidența faptului prevăzut la art. 281 alin.2 lit. a) – constatarea faptului raporturilor de rudenie. Raporturile de rudenie pot fi legate de paternitate, maternitate sau de fraternitate.
Faptul raporturilor de rudenie va fi constatat doar dacă va îndeplini condițiile prevăzute de art. 282 CPC RM, de cele mai dese ori, constatarea raporturilor de rudenie sunt condiționate de necesitatea dobîndirii dreptului la succesiune, la pensie, la primirea îndemnizațiilor, înlesnirilor, compensațiilor, primirea cetățeniei etc.
Cînd se solicită constatarea faptului raporturilor de rudenie în scopul dobîndirii dreptului la moștenire se va lua în considerație rudele pe care legea le atribuie cu dreptul de moștenitor. Or, în cazul prezenței moștenitorilor de gradul I care nu au refuzat succesiunea și care nu au fost lipsiți de acest drept, instanța de judecată trebuie să refuze constatarea raporturilor de rudenie a moștenitorilor de gradul II, precum și a moștenitorilor de gradul III în cazul prezenței moștenitorilor de gradul II, deoarece în cazul unor astfel de relații de rudenie legea nu generează dreptul la moștenire.
De asemenea, faptul raporturilor de rudenie se mai constată cu scopul obținerii dreptului la pensiei de urmaș în cazul pierderii întreținătorului, conform art.24-29 din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat , conform art. 30-43 din Legea asigurării cu pensii a militarilor și a persoanelor din corpul de comandă și din trupele organelor afacerilor interne.
În același timp, scopul constatării faptului raporturilor de rudenie poate fi și obținerea anumitor înlesniri, compensații sau îndemnizații în virtutea legii, astfel Capitolul II din Legea privind protecția socială a cetățenilor care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl prevede înlesnirile și compensațiile pentru persoanele care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl și familiei acestuia, de asemenea Capitolul II, însă din Legea asigurării pentru accidente de muncă și alte boli profesionale , care reglementează la rîndul ei prestațiile și îndemnizațiile de asigurare în cazul accidentelor de muncă și bolilor profesionale.
De remarcat, că nu se va constata faptul raporturilor de rudenie, dacă scopul petiționarului este de a confirma ulterior dreptul spațiului locative sau la schimbul spațiului locativ. Dacă organele de resort vor refuza satisfacerea cerințelor menționate, petiționarul va putea să solicite soluționarea cauzei în acțiune civilă, or nu va exista în niciun caz o limitare a principiului accesului liber la justiție.
Pentru a evita neclaritățile și abuzurile ulterioare, Plenul Curții Supreme de Justiție recomandă ca instanțele de judecată să indice de fiecare dată în hotărîrea cu privire la constatarea faptului în ordinea procedurii speciale, gradul de rudenie în care se află petiționarul cu persoana corespunzătoare.
2.1.2. Constatarea faptului întreținerii persoanei
Prin aflarea unei persoane la întreținere trebuie să înțelegem ajutorul material pe care o persoană îl oferă altei persoane, cu condiția că acest ajutor este unul permanent și reprezintă o sursă principală de existență. În cazul dacă petiționarul are salariu, primește pensie, bursă sau alte venituri, instanța de judecată va stabili dacă ajutorul acordat era sau nu o sursă permanentă și esențială de existență al acestuia.
Faptul aflării la întreținere nu se înregistrează la autoritățile de stat, însă există autorități cărora li se atribuie funcția confirmării faptului dat: organele municipale de administrare a fondului de locuințe, asociațiile proprietarilor de locuințe privatizate, asociațiile proprietarilor în condominiu; primăriile satelor și comunelor. În momentul în care organele competente refuză eliberarea actului respectiv, petiționarul va fi în drept să solicite constatarea faptului în ordine judiciară. De menționat că eliberarea unui certificat precum că petiționarul nu s-a aflat la întreținere, nu elimină oportunitatea constatării acestui fapt în ordine judiciară.
În Republica Moldova faptul aflării la întreținere are valoare juridică la stabilirea pensiei în cazul pierderii întreținătorului. Or, conform art.31 alin.1 din Legea asigurării cu pensii a militarilor și a persoanelor din corpul de comandă și din trupele organelor afacerilor interne , dreptul la pensie îl vor avea membrii inapți de muncă din familia militarului – întreținător, iar dacă instanța ajunge la concluzia că petiționarul este apt de muncă, instanța va decide că petiționarul nu beneficiază de dreptul la pensie în cazul pierderii întreținătorului. În conformitate cu art. 1419 CC RM, constatarea faptului aflării la întreținere generează efecte juridice și în cazul cînd aceasta se face cu scopul reparării prejudiciului (achitării despăgubirii) suportate prin decesul întreținătorului ca urmare a vătămării grave a integrității corporale sau a altei vătămări a sănătății. De menționat că dreptul la recuperarea daunei nu depinde de existența raporturilor de rudenie dintre întreținut și întreținător, dar nici de termenul întreținerii acestuia, însă aflarea defunctului la întreținerea petiționarului nu are valoare juridică, iar stabilirea unui asemenea fapt în ordinea procedurii special nu este posibilă. De asemenea, va genera consecințe juridice constatarea acestui fapt, dacă se va face cu scopul de-a obține compensații și înlesniri corespunzătoare. Un exemplu elocvent este art.11 din Legea 1992 privind protecția socială a cetățenilor care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl, care prevede dreptul de-a primi compensații lunare de către membrii familiei ce sunt inapți de muncă și care au pierdut întreținătorul – participant la lichidarea urmărilor avariei de la C.A.E. Cernobîl.
2.1.3. Constatarea faptului înregistrării nașterii, adopției, căsătoriei, divorțului și decesului
Organele de stare civilă prin intermediul actelor de stare civilă legalizează evenimente și acțiuni ce au valoare juridică: nașterea, adopția, căsătoria, divorțul și decesul. De remarcat că obiectul probațiunii în cadrul acestor categorii de pricini îl constituie nu faptul nemijlocit de naștere, adopție, căsătorie, divorț sau deces, ci înregistrarea acestor fapte juridice. Constatarea înregistrării acestor fapte va fi posibilă doar dacă în organele de stare civilă și în arhivele corespunzătoare nu s-au păstrat înscrisuri, iar cererea de reconstituire a acestora a fost refuzată, în temeiul art.61 alin. 2 din Legea privind actele de stare civilă. Or, instanța de judecată nu va fi competentă să examineze pricina cu privire la constatarea faptului de înregistrare, dacă există dovadă că registrele înscrierilor de acte de stare civilă nu s-au pierdut, ci doar nu există înscrierea de bază sau cea restabilită a actului de stare civilă pe care o solicită petiționarul.
Constatarea faptului de înregistrare a nașterii, adopției, căsătoriei, divorțului sau decesului poate fi efectuată de către instanța de judecată și fără indicarea expresă a scopului acesteia, aceasta se datorează esenței acestei categorii de pricini, astfel observăm o derogare de la regula generală consfințită în art. 284 alin.1 lit.a) CPC RM, care reglementează imperativitatea includerii în cerere, a scopului constatării unui fapt juridic în ordinea procedurii speciale. În literatura juridică de specialitate există opinia conform căreia, în procesul examinării acestor categorii de pricini, instanța de judecată constată nu fapte care au valoare juridică, dar fapte probatorii, deoarece nu se constată faptul propriu-zis al nașterii, adopției etc., dar numai înregistrarea lor, demonstrînd în acest fel existența și locul savîrșirii acestor fapte. Este important de menționat că petiționarul va prezenta probe ce confirmă timpul și evenimentul înregistrării actului de stare civilă, iar instanța la necesitate va întreprinde acțiuni pentru acumularea probelor suplimentare.
Nașterea este principalul eveniment și începutul vieții unei persoane, astfel este supusă în mod obligatoriu înregistrării de stat prin intermediul organelor de stare civilă. Înregistrarea de stat a nașterii este esențială pentru apărarea drepturilor personale și patrimoniale ale cetățenilor, deoarece acest eveniment generează drepturi și obligații fundamentale pentru ei. Odată cu examinarea cerererii de constatare a faptului de înregistrare a nașterii, instanța de judecată va verifica data nașterii petiționarului conform pașaportului, livretului militar, carnetului de muncă și altor documente care stabilesc identitatea persoanei și va clarifica în baza căror date au fost efectuate înscrisurile în documentele menționate. Din cauza necunoașterii normei de drept, se confundă constatarea faptului înregistrării nașterii cu alte categorii de pricini din cadrul procedurii speciale, ca și în următoarea pricină, în care petiționarul în cererea depusă în instanța de judecată a solicitat constatarea faptului înregistrării nașterii, iar în ședința de judecată solicita rectificarea numelui de familie, cînd de fapt petiționarul de la bun început ar fi trebui să solicite constatarea inexactității încrierilor în registrele de stare civilă în conformitate cu art.331-334 CPC RM.
În conformitate cu art.292 alin.5 CPC RM, art.69 alin.2 lit.e) din Legea privind actele de stare civilă și punctul 203 din Instrucțiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă, adopția este supusă în mod obligatoriu înregistrării. Dacă se va solicita constatarea faptului înregistrării adopției, petiționarul va trebui să probeze prin aducerea hotărîrii instanței de judecată prin care s-a încuviințat adopția, răspunsul organului de stare civilă prin care se refuză restabilirea înscrierii respective condiționat de lipsa certificatelor corespunzătoare, alte acte și documente ce dovedesc înregistrarea adopției. În conformitate cu punctul 8 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.5 din 24 decembrie 2012 este necesar de a distinge și de a califica corect cererile:
a) de constatare a faptului înregistrării adopției, prevăzută de art.281 alin.(2) lit. c) CPC RM;
b) de încuviințare a adopției, prevăzută de art.286 CPC RM.
Ariile de incidență ale celor două categorii de cereri sînt total diferite: prima se referă la situația cînd adopția a fost încuviințată și înregistrată în modul stabilit la momentul producerii acesteia, dar din variate motive aceasta nu se poate dovedi, fiind necesară constatarea faptului înregistrării adopției; în cea de-a doua situație, cererea se referă la încuviințarea originară, propriu-zisă, a adopției, care are ca efect înregistrarea primară a adopției.
Cu cerere pentru constatarea faptului înregistrării căsătoriei se poate adresa ambii soți. Dacă cu o astfel de cerere se adresează unul dintre soți, atunci celălalt va avea statut de persoană interesată. Faptul de înregistrare a căsătoriei poate fi constatat pe cale judiciară atît în cazul decesului unuia dintre soți, cît și a decesului ambilor soți. Cu cerere de constatare a înregistrării căsătoriei, în cazul cînd ambii soți sunt decedați, este în drept să se adreseze persoana pentru care această constatare produce efecte juridice, spre exemplu copiii pentru obținerea dreptului la succesiune. Dacă instanța de judecată va admite cererea de constatare a faptului înregistrării căsătoriei, atunci ea va indica locul și timpul înregistrării căsătoriei.
Efectuarea înregistrării divorțului are o esențială importanță juridică, deoarece cu încetarea oficială a căsătoriei generează o serie de efecte juridice atît cu caracter personal (încetarea drepturilor și obligațiilor reciproce ale soților), cît și patrimonial (încetarea proprietății comune în devălmășie a soților). Regulile enunțate la constatarea faptului de înregistrare a căsătoriei se aplică în mod corespunzător și la aceste categorii de pricini, cu particularitățile de rigoare. Astfel, în partea dispozitivă, instanța va indica: de care organ de stare civilă a fost înregistrat prezentul divorț, care căsătorie (numele de familie a ambilor soți) a fost încetată, momentul înregistrării divorțului și alte date relevante.
Faptul juridic opus nașterii, care generează încetarea drepturilor personale și patrimoniale este decesul persoanei. Obiectul probațiunii în cadrul acestor categorii de pricini îl formează faptul înregistrării decesului la organele de stare civilă sau în conformitate cu art.16 alin.3 din Legea privind actele de stare civilă, în cadrul primăriilor la unitățile administrativ-teritoriale respective. Petiționarul va trebui să aducă în calitate de mijloace de probă refuzul în scris al organului de stare civilă sau al primăriei în privința imposibilității restabilirii înscrisurilor ce demonstrau înregistrarea faptului decesului persoanei, dar și alte înscrisuri relevante pentru aceste categorii de pricini. Constatarea faptului înregistrării decesului trebuie s-o delimităm de constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări (art.281 alin.2 lit.e) CPC RM), unde în al doilea caz, obiectul probațiunii îl reprezintă faptul nemijlocit al decesului, momentul și împrejurările în care a survenit.
2.1.4. Constatarea faptului recunoașterii paternității
Constatarea paternității se face de regulă în cadrul procedurii contencioase, conform regulilor procedurii în acțiune civilă. Însă datorită anumitor circumstanțe este posibilă și în cadrul procedurii speciale. Deosebirea dintre aceste două instituții constau în temeiurile care permit a solicita constatarea faptului recunoașterii paternității. Temeiurile cumulative pentru a solicita constatarea faptului recunoașterii paternității în ordinea procedurii speciale sunt următoarele:
La momentul adresării în instanța de judecată, presupusul tată era decedat.
Presupusul tată în timpul vieții recunoștea că anume el este tatăl copilului.
Obiectul probațiunii în cadrul acestor categorii de cauze este unul specific datorită naturii juridice speciale a acestora:
decesul presupusului tată;
neînregistrarea căsătoriei între presupusul tată și mama copilului;
recunoașterea de către presupusul tată a copilului în timpul vieții;
întreținerea copilului sau alte circumstanțe ce ar confirma recunoașterea de către presupusul tată a paternității asupra copilului.
Luînd în considerație natura acestei categorii de pricini și anumite circumstanțe concrete, faptul recunoașterii paternității poate fi constatat și în privința copilului care s-a născut după decesul presupusului tată, dar care în timpul gravidității mamei recunoștea paternitatea sa față de viitorul copil.
Cercul persoanelor care pot cere constatarea faptului recunoașterii paternității în ordinea procedurii speciale nu este stabilit, însă Plenul Curții Supreme de Justiție încearcă să stabilească acest cerc, astfel se poate adresa mama copilului, tutorele (curatorul) copilului, însuși copilul la atingerea majoratului, precum și alte persoane, cărora conform legi li se acordă dreptul de a se adresa cu o asemenea cerere. Aceste persoane, în conformitate cu art.284 alin.1 lit.a) CPC RM, vor indica și scopul acestei constatări (obținerea dreptului la succesiune, dreptul la pensie în cazul pierderii întreținătorului, dreptul copilului la numele și patronimicul tatălui etc), în dependență de acest scop se va forma și cercul persoanelor interesate, spre exemplu ele pot fi: moștenitorii defunctului, organele de protecție socială, instituțiile tutelare, organele de stare civilă etc.
În doctrina de specialitate sunt indicate documentele care ar trebui să fie anexate la cerere pentru facilitarea probării faptului recunoașterii paternității:
certificatul de naștere a copilului, în care la rubrica referitor la tatăl copilului, el este înscris pe numele de familie al mamei, iar prenumele, patronimicul este înscris la indicațiile ei;
copia certificatului de deces al presupusului tată;
date care confirmă conviețuirea în comun (concubinajul) și administrarea gospodăriei comune de către mama copilului împreună cu presupusul tată;
participarea comună la educația copilului;
probele aflării copilului la întreținerea presupusului tată;
alte date faptice care certifică cu certitudine recunoașterea paternității defunctului în privința copilului.
2.1.5. Constatarea faptului de deces a persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări
Moartea determină sfîrșitul vieții, încetarea funcționării organismului, dar în același timp și încetarea activităților și relațiilor sociale, politice, economice în care este implicat un individ. Legislația Republicii Moldova, în art. 54 Legea privind actele de stare civilă, prevede în mod expres imperativitatea înregistrării acestui eveniment în baza certificatului medical constatator eliberat de către o unitate medicală sau în baza actului eliberat de către organele competente, prin care se constată decesul persoanei supuse represiunilor și ulterior reabilitate conform legislației respective. Însă, uneori acest fapt nu este înregistrat imediat, astfel organele de stare civilă refuză ulterior să înregistreze acest fapt.
Cauzele refuzului organului de stare civilă de a înregistra faptul decesului pot fi diverse:
omiterea termenului legal pentru înregistrarea faptului de deces;
lipsa actelor ce confirmă faptul de deces;
decesul cetățeanului în timpul unui accident sau altui eveniment tragic, care face imposibilă înregistrarea faptului în organele de stare civilă.
Atît normele procesuale cît și cele materiale nu prevăd niciun termen concret în care petiționarul se poate adresa instanței de judecată cu privire la constatarea faptului de deces, astfel petiționarul în scopul constatării faptului de deces va trebui să aducă probe incontestabile ce va confirma în primul rînd faptul de deces al persoanei.
În literatura de specialitate există opinia conform căreia probele ce confirmă faptul decesului persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări formează următoarele patru grupe:
probele ce confirmă refuzul organelor de stare civilă întru înregistrarea faptului decesului, și probele care demonstrează că organele de stare civilă nu dispun de date ce ar confirma înregistrarea faptului respectiv;
probele care confirmă faptul de deces al persoanei;
probele care confirmă împrejurările în care a survenit decesul persoanei ( imposibilitatea identificării trupului în caz de incendiu, imposibilitatea găsirii trupului în caz de înec în prezența martorilor, imposibilitatea identificării pasagerilor și echipajului în urma unei catastrofe aviatice);
probele care confirmă timpul în care a survenit decesului.
Este important să delimităm constatarea faptului de deces a persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări de declararea persoanei decedată, conform art.297-301 CPC RM. În ultimul caz, este necesar să fie întrunite una din condițiile prevăzute de legea materială la art.52 CC RM și doar se presupune că persoana dispărută este decedată, însă nu există probe incontestabile despre faptul decesului și momentul survenirii acestuia. Regula constă în aceea că presupunerile despre decesul unei persoane nu pot constitui un temei legal pentru constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări.
2.1.6. Constatarea faptului acceptării succesiunii și locul ei de deschidere
În conformitate cu art.1516 alin.3 CC RM, există două modalități de acceptare a succesiunii:
depunerea la notarul de la locul de deschidere a succesiunii o declarație de acceptare a succesiunii;
intrarea de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral.
Indiferent de modalitatea de acceptare a succesiunii, succesorul va trebui să se adreseze notarului pentru eliberarea certificatului de moștenitor, astfel există posibilitatea ca notarul să refuze eliberarea acestuia, argumentînd cu lipsa probelor care confirmă intrarea de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral. În acest caz, legiuitorul îi acordă persoanei două căi alternative:
adresarea în instanța de contencios adminstrativ pentru verificarea legalității refuzului notarului, în conformitate cu art.7 alin.1 din Legea contenciosului administrativ
depunerea unei cereri cu privire la constatarea faptului acceptării succesiunii în ordinea procedurii speciale.
Articolul 1443 CC RM prevede că locul de deschidere a succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moștenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile. Pentru a confirma locul de deschidere a succesiunii, succesorul va prezenta documentele corespunzătoare de la organele competente: organul cadastral, autoritatea de administrare publică locală etc. În cazul în care notarul nu va fi convins de actele prezentate sau unele acte sunt imposibil de prezentat, petiționarul va putea depune o cerere de constatare a locului acceptării succesiunii în ordinea procedurii speciale.
2.1.7. Constatarea faptului producerii unui accident
Formularea prevăzută la art. 281 alin.2 lit.g) CPC RM, nu limitează nicidecum locul, împrejurările în care a survenit accidentul, astfel sub incidența acestei norme cad atît accidentele de muncă cît și cele din afara muncii. Pentru o mai bună înțelegere a acestor termeni, legiutorul a încercat o definire a acestora în punctele 3 și 4 ale Hotărîrii Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind modului de cercetare a accidentelor de muncă, astfel:
Prin accident de muncă se înțelege un eveniment care a produs vătămarea violentă a organismului salariatului (leziune, stres psihologic, electrocutare, arsură, degerare, asfixiere, intoxicație acută, leziuni corporale provocate de insecte și animale, de calamități naturale etc.), ca urmare a acțiunii unui factor de risc (însușire, stare, proces, fenomen, comportament) propriu unui element al sistemului de muncă (executant, sarcini de muncă, mijloace de producție, mediu de muncă) și care a condus la pierderea temporară sau permanentă a capacității de muncă ori la decesul salariatului, survenit în circumstanțele prevăzute în mod expres de lege.
Prin accident în afara muncii se înțelege un eveniment care a provocat vătămarea violentă a organismului salariatului, chiar dacă s-a produs în timpul de muncă al acestuia, la locul de muncă sau pe teritoriul unității, în condiții neprevăzute la punctul 3 din prezentul Regulament, cauza directă a căruia este determinată de fapte ce nu au legătură cu îndeplinirea sarcinii de muncă sau obligațiilor de serviciu (joacă, încăierare, automutilare intenționată, sinucidere, cazuri de boală latentă și moarte naturală, folosire a mijloacelor de producție în scopuri personale fără permisiunea angajatorului sau conducătorului, comitere a unui furt din avutul unității, angajatorului persoană fizică și altele de acest gen).
În conformitate cu esența pricinilor cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică, producerea accidentului poate fi constatată pe cale judiciară în cadrul procedurii speciale doar dacă posibilitatea constatării acestuia pe cale extrajudiciară nu este posibilă, fapt care trebuie să fie confirmat prin acte corespunzătoare ale organelor de resort: Inspectoratul de Stat al Muncii, administrația întreprinderii unde s-a produs accidentul, organele sindicale etc., care dispun de informații referitor la neînregistrarea accidentului în legătură cu pierderea actelor necesare ce nu mai pot fi restabilite. Plenul Curții Supreme de Justiție, în punctul 18 din Hotărîrea nr.4 din 07 iulie 2008, stabilește că de asemenea este necesar să fie întrunite următoarele condiții:
procesul-verbal despre producerea accidentului nu a fost întocmit și întocmirea acestuia la momentul adresării este imposibilă;
procesul-verbal a fost întocmit, însă ulterior a fost pierdut și restabilirea în procedura extrajudiciară este imposibilă;
la întocmirea procesului-verbal a fost comisă o eroare care împiedică recunoașterea faptului producerii accidentului.
Instanța, constatînd faptul producerii accidentului, nu este în drept să stabilească:
cauzele și gradul pierderii capacității de muncă;
motivul, grupa și data survenirii invalidității.
Acestea se stabilesc pe cale extrajudiciară de către Consiliul Național pentru Determinarea Dizabilității și Capacității de Muncă în conformitate cu Hotărîrea Guvernului cu privire la determinarea dizabilității și capacității de muncă.
De menționat că, instanța de judecată în dispozitivul hotărîrii va indica timpul și locul producerii accidentului, numele și prenumele persoanei ce a avut de suferit și dacă instanța a constatat că accidentul are legătură cu relațiile de muncă.
2.1.8. Constatarea faptului posesiunii, folosinței și dispoziției unui bun imobil în drept de proprietate
Faptul posesiunii, folosinței și dispoziției unui bun imobil în drept de proprietate se constată de instanța judecătorească în cadrul procedurii speciale dacă petiționarul a deținut actul ce confirma dreptul său asupra bunului imobil, acesta a fost pierdut, iar faptul dat nu poate fi confirmat pe cale extrajudiciară. Instanța de judecată primind cererea de constatare a acestui fapt va preciza dacă petiționarul s-a adresat anterior organelor competente în privința constatării faptului sau nu. De asemenea, instanța va aprecia dacă probele prezentate într-adevăr demonstrează imposibilitatea dobîndirii actului corespunzător sau restabilirea acestuia pe cale extrajudiciară. De remarcat că instanța de judecată la examinarea acestor cereri va constata numai faptul existenței documentelor care confirmă aparținerea imobilului petiționarului și nu dreptul lui de proprietate.
Plenul Curții Supreme de Justiție precizează la punctul 19 al Hotărîrii nr.4 din 07 iulie 2008, care fapte nu vor fi constatate în ordinea procedurii speciale:
cererile în privința constatării faptului aflării în posesie a construcțiilor care nu sînt terminate sau nu sînt primite în exploatare, deoarece asemenea construcții nu urmează a fi înregistrate;
cererile despre constatarea faptului aflării în posesie a unei construcții construite arbitrar sau a unei construcții înregistrate anterior pe numele altei persoane sau procurate de către petiționar conform unei tranzacții nelegalizate;
cererile privind constatarea faptului de posesie, folosință și dispoziție cu drept de proprietate a valorilor mobiliare, inclusiv a unor acțiuni ordinare nominative, în cazul cînd există un litigiu de drept care urmează a fi examinat în procedura contencioasă.
Prin intermediul hotărîrii instanței de judecată se constată că petiționarul se folosește, posedă și dispune de un bun imobil cu drept de proprietate, cu alte cuvinte, prin stabilirea acestui fapt cu valoare juridică se certifică dreptul de proprietate al petiționarului asupra bunului imobil respectiv. În dispozitivul hotărîrii se va indica data, locul și organul care a efectuat înregistrarea imobilului, locul unde se regăsește, dar de asemenea și datele persoanei sub al cărei nume s-a produs înregistrarea. Hotărîrea instanței de judecată cu privire la constatarea faptului posesiunii, folosinței și dispoziției bunului imobil în drept de proprietate va reprezenta temei pentru perfectarea dreptului de proprietate asupra imobilului (bloc locativ, altă construcție etc.) la organul cadastral corespunzător.
2.1.9. Constatarea faptului apartenenței documentelor constatatoare de drepturi
Dicționarul explicativ al limbii române definește documentul ca fiind actul prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație. Conform opiniei lui V.Crețu, prin documente constatatoare trebuie să înțelegem documentele care confirmă anumite drepturi sau anumite împrejurări care generează în virtutea legii următoarele efecte juridice: apariția, modificarea sau încetarea raporturilor juridice.
Dacă încercăm o clasificare a documentelor constatoare de drepturi după conținutul acestora, vom obține aceste două grupe:
administrative;
informative și de referință.
Administrative se numesc documentele constatatoare, conținutul cărora certifică drepturi, împrejurări și au caracter statal. La această grupă se atribuie următoarele categorii de documente:
documentele organelor de stat, care nu au caracter normativ;
documentele organizațiilor și organelor lor emise în limitele competențelor;
documente emise de conducătorul întreprinderii sau instituției;
tranzacții întocmite în formă scrisă.
Documentele informative și de referință fac trimitere la faptele care au valoare juridică. Spre exemplu avizul sanitar eliberat de centrele teritoriale de sănătate publică, procesul – verbal
întocmit de Inspectoratul de Stat al Muncii și alte acte care confirmă anumite fapte care în virtutea legii generează efecte juridice.
Instanța de judecată va fi în drept să constate faptul apartenenței documentelor constatatoare de drepturi dacă petiționarul va prezenta probe pertinente, care vor confirma că documentul constatator de drepturi îi aparține anume lui și că organul care a eliberat documentul respectiv, a refuzat să rectifice greșelile efectuate sau nu are posibilitate să le corecteze.
În instanța de judecată poate fi constatată apartenența diplomei ca și act de finisare a unei instituții de învățămînt, poliței de asigurare obligatorie de asistență medicală, carnetului de muncă dacă numele indicat nu coincide cu numele din certificatul de naștere, buletinul de identitate sau din pașaport. Or, termenul de nume trebuie interpretat în sens larg, astfel sub incidența numelui va cădea atît numele de familie, cît și prenumele și patronimicul petiționarului. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție privind practica judiciară cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică și declararea persoanei disparută fără urmă sau decedată recomandă, că în legatură cu desființarea URSS și a organelor ei, instanțele judecătorești sînt în drept să constate faptele apartenenței certificatelor de decorare cu ordine și medalii persoanelor ale căror nume și prenume indicate în ele nu coincid cu numele și prenumele indicate în pașaport, buletinul de identitate sau în certificatul de naștere.
Constatînd faptul apartenenței actului constatator de drepturi, instanța de judecată nu este în drept să constate în hotărîre identitatea numelui, prenumelui și patronimicului persoanei care se numește diferit în actele respective. Pentru ca hotărărea să fie emisă cu respectarea prevederilor legii, în dispozitivul ei instanța va trebui să indice semnele distinctive ale actului (denumirea corectă, de către cine a fost eliberat, pe numele cărei persoanei a fost eliberat, data și numărul eliberării), numele, prenumele și patronimicul persoanei conform datelor din pașaport, din buletinul de identitate sau din certificatul de naștere.
2.1.10. Constatarea faptului de concubinaj în cazurile prevăzute de lege
Istoria concubinajului ne demontrează că: ele au fost, sunt și vor exista și în viitor. Astăzi concubinajul reprezintă o realitate obiectivă. Nu putem fi indiferenți vis-à-vis de acest fapt, deoarece concubinajul constituie uniunea dintre un bărbat și o femeie, care se caracterizează prin stabilitate, trai comun, existența unei gospodării comune, iar în cazul copiilor – grija părintească pentru ei, or menținerea unor relații familiale. Totuși, legislația actuală nu atribuie concubinajului efectele pe care le generează căsătoria care a fost înregistrată oficial. Constatarea faptului de concubinaj este posibilă în ordinea procedurii speciale, doar întrunind anumite condiții legale. Or, în conformitate cu art.39 alin. 3 Legea privind actele de stare civilă, instanța va constata faptul aflării în relații de căsătorie consensuală dacă:
aceasta a avut loc pînă la 8 iulie 1944;
relațiile respective au durat pînă la decesul (dispariția în timpul războiului) a unuia dintre concubini, iar concubinii nu au avut posibilitatea de a înregistra căsătoria în organele de stare civilă în legătură cu decesul unuia dintre ei;
În conformitate cu regulile sus – menționate și legislația actuală a Republicii Moldova, instanța de judecată nu este competentă să examineze următoarele categorii de pricini, dacă:
faptul existenței relațiilor de căsătorie consensuale a existat după 8 iulie 1944;
sunt în viață ambii concubini, în acest caz, în conformitate cu art. 39 alin.1 Legea cu privire la actele de stare civilă, relațiile de căsătorie consensuale se vor legaliza prin încheierea căsătoriei în modul stabilit (la organele de stare civilă).
unul dintre concubini s-a aflat într-o căsătorie înregistrată care nu a fost desfăcută și în același timp s-a aflat în concubinaj, deoarece acest lucru este în contradicție cu principiul monogamiei;
faptul căsătoriei consensuale a încetat pînă la decesul unuia dintre concubini (de menționat că, dacă concubinul supraviețuitor în momentul de față se află într-o căsătorie înregistrată, acest lucru nu lipsește de valoare juridică faptul de concubinaj ce a existat anterior);
au exisat relații de căsătorie consensuale pînă la 8 iulie 1944, însă faptul imposibilității înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă nu a existat.
Hotărîrea judecătorească cu privire la constatarea faptului de concubinaj în cazurile prevăzute de lege constituie un temei pentru înregistrarea acestora în organele de stare civilă. Din aceste considerente în dispozitivul hotărîrii, instanța va indica numele, prenumele, anul și locul nașterii, momentul începutului concubinajului și durata acestuia.
2.1.11. Constatarea faptului represiunii politice
Represiunea politică, în conformitate cu art.1 din Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice reprezintă curmarea de vieți omenești, măsurile de constrîngere întreprinse de către stat față de cetățeni din motive politice, naționale, religioase sau sociale sub formă de privațiune de libertate, deportare, exilare, trimitere la muncă silnică în condiții de limitare a libertății, expulzare din țară și lipsire de cetățenie, expropriere, internare forțată în instituții de psihiatrie, sub altă formă de limitare a drepturilor și libertăților persoanelor declarate periculoase din punct de vedere social pentru stat sau pentru regimul politic, realizate în baza deciziilor organelor de stat administrative, judiciare și extrajudiciare. Astfel, oricare persoană care solicită constatarea faptului de represiune politică, va trebui să demonstreze faptul de represiune. Or, în conformitate cu art. 118 alin. (1) CPC RM, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale, lucru pe care petiționarul nu a reușit să demonstreze în următoarea cauză, în care din actele pricinii nu s-a confirmat faptul exproprierii averii familiei petiționarului. Începînd cu 7 noiembrie 1917, pe teritoriul actualei Republici Moldova, mai întîi în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, iar începînd cu 28 iunie 1940 și în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, organele de stat în perioada regimului totalitar au săvîrșit un șir de represiuni politice în masă, iar în conformitate cu legislația în vigoare faptul represiunii are valoare juridică. În punctul 16 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție ,,Cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Legii privind reabilitarea victimilor represiunilor politice”, cererea despre constatarea faptului represiunii politice se primește spre judecarea instanței și se soluționează în cazul în care materialele de arhivă referitor la represiunile politice nu s-au păstrat în urma expirării termenului de păstrare sau din alte cauze și de către petiționar au fost prezentate documente cu privire la refuzul de reabilitare, eliberate de către organele respective, indicate în art.5 din Legea nr.1225-XII din 08.12.1992. Spre deosebire de alte categorii de fapte cu valoare juridică care sunt constatate în ordinea procedurii speciale, în privința constatării faptului represiunilor politice, legiuitorul a încercat o enumerare a persoanelor care au dreptul de a se adresa pe cale judiciară. Or, conform art.5 din Legea privind reabilitarea victimelor politice, cererea se va depune de către persoana supusă represiunilor (art.2 Legea nr.1225 din 08.12.1992) ori de către alte persoane fizice sau juridice.
2.1.12. Constatarea faptului detențiunii în lagărele de concentrare (ghetouri)
Legislația în vigoare nu a definit termenii cheie din această categorie de pricini, astfel aceasta a rămas pe umerii doctrinei juridice.
lagăr de concentrare – locuri speciale de privațiune de libertate cu un regim deosebit de aspru pentru militari, condamnați și cetățeni luați sub bănuire ca fiind adversari ai regimului politic.
ghetou – parte a teritoriului orașului (localității), destinat pentru instalarea forțată a unui grup de populație ( evrei de regulă) determinată de rasă, profesie și religie.
În conformitate cu legislația Republicii Moldova, constatarea faptului detențiunii în lagărele de concentrare (ghetouri) are valoare juridică în vederea stabilirii anumitor prestații de ordin social. Spre exemplu, art. 16 din Legea nr. 1544 din 23.06.1993 sau art. 2 pct.2 din Legea nr. 121 din 03.05.2001, prevăd alocații lunare pentru categoriile de persoane care întrunesc condițiile prevăzute de lege. Faptul detențiunii în lagărele de concentrare (ghetouri) poate fi constatat pe cale judiciară, doar dacă o astfel de cerere a fost examinată în prealabil la comisia pentru stabilirea pensiei de pe lîngă organele respective ale administrației locale, iar petiționarului i-a fost refuzat satisfacerea acestei cereri. Instanța de judecată nu este în drept să refuze primirea cererii dacă, comisia a constatat că petiționarul a fost deținut în lagărele de concentrare (ghetouri), dar timpul aflării lui acolo nu este nici confirmat și nici indicat. Se va lua în considerație că timpul aflării în lagărul de concentrare intră în obiectul probațiunii și este o parte integrală a acestui fapt, care îi atribuie valoare juridică.
Pentru constatarea faptului respectiv, se consideră drept probe orice elemente de fapt pertinente, care confirmă detențiunea persoanei în lagărele de concentrare (ghetouri) într-un anumit timp, inclusiv probele testimoniale, dacă ele confirmă cu certitudine acest fapt.
Explicațiile în scris ale persoanelor, semnătura cărora este confirmată pe cale notarială, nu pot servi probe în cauză, deoarece circumstanțele expuse în ele nu sînt verificate și confirmate de biroul notarial, conform art. 68 alin.3 al Legii cu privire la notariat.
2.1.13. Constatarea faptului răspîndirii informației care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională dacă autorul informației nu este cunoscut
Omul reprezintă valoarea supremă a societății. Onoarea, demnitatea și reputația profesională sunt atribute fundamentale ale omului și fără garantarea asigurării lor nu putem concepe protecția omului în societate, or a valorilor fundamentale ale societății. Acești trei termeni nu au fost obiectul definirii de către legiuitor, astfel această atribuție a rămas literaturii juridice de specialitate și practicii judecătorești. Astfel, conform punctului 9 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova ,, Cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a unor prevederi ale Legii cu privire la libertatea de exprimare”:
Onoarea reprezintă aprecierea pozitivă care reflectă calitatea persoanei în conștiința socială (trăsăstură socială obiectivă);
Demnitatea reprezintă autoaprecierea persoanei întemeiată pe aprecierea societății (trăsăstură socială obiectivă);
Reputația profesională reprezintă reflectarea calităților profesionale ale persoanei în conștiința socială, însoțită de aprecierea pozitivă a societății.
Potrivit prevederilor art.14 alin.2 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, cauzele cu privire la defăimare cînd nu este cunoscută sursa ce a răspîndit informația defăimătoare și nici autorul informației ori cînd persoana juridică ce a răspîndit informația a fost lichidată și nu este cunoscut autorul articolului ori al informației defăimătoare sau acesta a decedat se examinează conform procedurii cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică. Or, celelalte pricini care au ca obiect lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale se examinează în procedură contencioasă. Exemple elocvente în cazul necunoașterii sursei ce a răspîndit informația defăimătoare și nici a autorului informației pot servi următoarele cazuri: informația a fost difuzată prin Internet, expedierea unor scrisori anonime cînd este impsibilă identificarea sursei de expediție, înscrisuri în locuri publice ș.a.
Spre deosebire de procedura contencioasă, în pricinile privind constatarea faptului răspîndirii informației care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională, nu este necesară respectarea procedurii prealabile prevăzută la art. 15 din Legea cu privire la libertatea de exprimare. Acest lucru nu este expres prevăzut de lege, însă Plenul CSJ RM consideră că cererea se va depune direct în instanța de judecată în termenul specificat de art. 17 alin. (1) din această lege.
De remarcat că, sarcina identificării persoanei care a difuzat informația ce lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională revine persoanei defăimate, care, în caz de necesitate, poate solicita concursul instanței de judecată. Dacă pe parcursul examinării pricinii s-a reușit identificarea persoanei vinovate, instanța, în temeiul art. 280 alin. (3) CPC RM, va scoate cererea de pe rol printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, explicînd dreptul petiționarului și al persoanelor interesate de a soluționa litigiul în procedură de acțiune civilă.
Astfel, constatarea faptului răspîndirii informației care lezează onoarea. demnitatea și reputația profesională a persoanei se va examina în procedură specială dacă vor fi întrunite următoarele condiții:
informațiile sunt răspîndite în privința petiționarului;
aceste informații lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională a petiționarului;
stabilirea identității persoanei care a răspîndit astfel de informații este imposibilă.
2.2. Particularitățile constatării altor fapte care au valoare juridică
În conformitate cu art. 281 alin.2 lit.n) CPC RM, lista faptelor enumerate nu este una exhaustivă, or instanța de judecată va constata în ordinea procedurii speciale și alte fapte care au valoare juridică, dacă vor fi întrunite condițiile prevăzute de legiutor, care vor fi analizate în următorul capitol al acestei teze. În cadrul acestei categorii de pricini, practica judecătorească are un rol esențial, chiar dacă Hotărîrile Plenului Curții Supreme de Justiție nu au decît un caracter de recomandare și nu unul imperativ, avînd și rolul de unificare a întregii practici judecătorești. Or, în conformitate cu pct.5 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție " Privind practica judiciară cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică și declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată ", instanțele judecătorești sînt competente, de asemenea, să examineze cererile despre constatarea: vechimii de muncă pentru stabilirea pensiei; îndemnizațiilor pentru incapacitatea temporară de muncă, graviditate și nașterea copilului; satisfacerii serviciului militar activ; aflării pe front; aflării într-un detașament de partizani; rănirii sau contuzionării în timpul luptei în perioada acțiunilor militare sau în timpul executarii altor obligațiuni ale serviciului militar; recunoașterii ca invalid de razboi; vîrstei cetățenilor; absolvirii instituției de învatamînt; apartenenței cetățeanului a adeverinței pentru ordin sau medalie, eliberate de către organele competente ale Republicii Moldova.
Prin analogie cu faptul prevăzut de art.281 alin.2 lit.e) CPC RM ,,constatarea decesului la o anumită dată și în anumite împrejurări” și în conformitate cu lit. n) din același articol, instanțele de judecată sunt în drept să constate faptul nașterii la o anumită dată și în anumite împrejurări, condiționat de refuzul organelor de stare civilă în înregistrarea acestui fapt cu valoare juridică. Fundamentul legal al constatării acestui fapt îl regăsim în art. 20 alin. 2 din Legea privind actele de stare civilă, care stipulează că în lipsa actelor prevăzute de aceeși lege, ca temei pentru întocmirea actului de naștere, înregistrarea nașterii copilului se va face pe baza hotărîrii instanței judecătorești privind stabilirea faptului nașterii copilului de către o femeie concretă.
Un lucru curios este polemica privind atribuirea constatării notorietății mărcii în conformitate cu secțiunea 11, Capitolul III din Legea privind protecția mărcilor, la examinarea în procedură specială. Noi credem că polemica are la bază confuzia creată de termenul ,,constatare”, însă cum am evidențiat și în capitolul 1, al acestei lucrări, e necesar de a delimita acțiunea în constatare și constatarea faptelor care au valoare juridică, deoarece natura juridică a acestora este una total diferită. Confuzia creată a determinat instanțele de judecată să examineze atît în procedură specială, cît și în procedură contencioasă. Noi credem că, constatarea notorietății mărcii se efectuează strict în procedură contencioasă, deoarece în conformitate cu art. 322 din Legea privind protecția mărcilor, se va depune cerere de constatare a notorietății mărcii în cazul apariției unui conflict referitor la o marcă larg cunoscută în Republica Moldova în cadrul unui segment de public vizat. Or, examinarea constatării notorietății mărcii în ordinea procedurii speciale va fi contrară esenței acesteia, datorită condiției menționate anterior, iar în cazul unei cereri către instanța competentă, persoana interesată va trebui să probeze mai întîi de toate existența unei situații conflictuale referitor la marca sa în cadrul unui segment de public vizat.
O categorie de pricini pe care o putem atribui art.281 alin.2 lit.n) este prevăzută de art.117 alin.17 din Legea insolvabilității. Plenul Curții Supreme de Justiție a încercat o explicare a acestei prevederi, or pentru vînzarea bunului din masa debitoare care nu este înscris în registrul public este necesară înscrierea lui în registru potrivit unei proceduri stabilite. În acest caz, administratorul insovabilității sau lichidatorul se va adresa în instanța de insolvabilitate cu o cerere de constatare a faptului cu valoaare juridică și anume faptul că bunul concret individualizat face parte din masa debitoare înscrisă în registrul public, însă a fost omisă înregistrarea acestuia. Astfel de cereri sunt cu titlu de noutate în procedura insolvabilității. Într-un termen de 15 zile de la adresarea cererii, instanța va pronunța o încheiere în acest sens, care va constitui temei pentru efectuarea înregistrării bunului respectiv în registrul public. Încheierea va fi susceptibilă de recurs de către orice persoană interesată.
2.3. Concluzie Capitolul II
Analiza nemijlocită a faptelor care au valoare juridică ne-a permis să determinăm natura juridică a celor mai răspîndite categorii de pricini în ordinea procedurii speciale. În acest context, am considerat că este imposibil a determina importanța pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică, dacă nu am fi analizat minuțios faptele prevăzute în mod expres de Codul de Procedură Civilă, dar și a altor fapte care întrunesc condițiile prevăzute de lege și care cad sub incidența reglementărilor acestor categorii de pricini.
Originalitatea subiectului rezidă în specificul și complexitatea fiecărui fapt juridic analizat în mod particular, care denotă o caracteristică aparte a categoriilor de pricini cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică. Or, constatarea faptelor care au valoare juridică, trebuie privită ca una dintre cele mai importante instituții ale procesului civil, datorită caracterului subsidiar, deoarece constatarea faptelor care au valoare juridică este posibilă doar dacă nu există o altă cale de soluționare a acestor categorii de cauze.
În acest capitol am încercat o elucidare cît mai aprofundată a faptelor care au importanță juridică, dar în același timp am încercat să delimităm pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică între ele, dar și de alte categorii de pricini asemănătoare, care au provocat confuzii și au creat probleme existenței unei practici judiciare uniforme. Aici ne referim la delimitarea următoarele categorii de pricini:
constatarea faptului înregistrării adopției de încuviințarea adopției, prevăzută de art.286 CPC RM;
constatarea faptului înregistrării decesului de constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări;
constatarea faptului de deces a persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări de declararea persoanei decedată, conform art.297-301 CPC RM ș.a.
III. PARTICULARITĂȚILE PROCESUALE ALE CONSTATĂRII FAPTELOR CARE AU VALOARE JURIDICĂ
3.1. Competența instanțelor de judecată la examinarea pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică
Constatarea faptelor care au valoare juridică pe cale judiciară reprezintă capătul de linie, excepția de la regula generală, deoarece constatarea faptelor cu valoare juridică se efectuează pe cale administrativă.
Legiuitorul a instituit acest instrument procesual ca urmare a impedimentelor ce apar în apărarea intereselor legale pe cale administrativă. Utilizarea acestei forme procesual – judiciare are loc cînd atribuțiile autorităților administrative nu le permit a constata acele fapte care au valoare juridică sau cînd există obstacole în privința constatării acestor fapte pe cale extrajudiciară.
Înainte de modificările efectuate prin Legea Nr. 155 din 05.07.2012, CPC RM prevedea la art.28 alin.1, lit. c), că instanțele de judecată de drept comun judecă pricinile în procedură specială specificate la art.279. Astăzi, competența generală a instanțelor de judecată este reglementată de art.33 CPC RM, care indică că instanțele judecătorești judecă toate pricinile civile cu participarea persoanelor fizice, persoanelor juridice și autorităților publice privind apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime încălcate sau contestate, pricini pentru care legea nu prevede competența altor organe.
Doctrina de specialitate stabilește două căi prin care se determină competența generală a instanțelor de judecată de drept comun în constatarea faptelor care au valoare juridică:
1) pe calea indicării precise a tipurilor acestora în însăși legea. O astfel de enumerare o regăsim în art.281, alin.2, dintre care:
a) raporturile de rudenie;
b) întreținerea persoanei;
c) înregistrarea nașterii, adopției, căsătoriei, divorțului și decesului;
d) recunoașterea paternității;
e) decesul la o anumită dată și în anumite împrejurări;
f) acceptarea unei succesiuni și locul ei de deschidere;
g) producerea unui accident;
h) posesiunea, folosința și dispoziția unui bun imobil în drept de proprietate;
i) apartenența documentelor constatatoare de drepturi (cu excepția documentelor militare, buletinului de identitate, pașaportului și a certificatelor eliberate de organele de stare civilă) la o persoană al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din certificatul de naștere, buletinul de identitate sau din pașaport;
j) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;
k) faptul represiunii politice;
l) detențiunea în lagărele de concentrare (ghetouri);
m) răspîndirea informației care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională dacă autorul informației nu este cunoscut;
n) alte fapte cu valoare juridică.
2) pe calea determinării criteriilor, cu autorul cărora constatarea faptelor juridice se atribuie în competența instanțelor judecătorești. Lista faptelor care pot fi constatate de instanțele de judecată în procedura specială poartă un caracter de model. Aceasta se explică prin faptul că enumerarea în lege a tuturor faptelor este imposibil pe de-o parte, dar și nerezonabil pe de altă parte. Realitatea în care ne aflăm este una extrem de dinamică, într-un flux continuu de mișcare și schimbare, în acest fel, unele fapte își pierd din caracterul juridic, altele însă, din contra, obțin trăsături juridice. Considerăm că metoda de indicare a criteriilor obiective în legea procesuală, cu ajutorul cărora s-ar determina competența instanței de judecată este una logică și este în deplină conformitate cu condițiile tehnicii legislative, deoarece această formulare este una îndeajuns de clară și previzibilă pentru a evita interpretările abuzive.
Aceste criterii obiective sunt stipulate la art.282 CPC RM sub denumirea – condițiile de constatare a faptelor care au valoare juridică. De remarcat că instanța de judecată va accepta spre examinare doar cauzele care întrunesc aceste condiții în mod cumulativ, astfel dacă măcar una dintre condiții nu va fi prezentă, instanța de judecată nu are acoprerire legală de a o examina în cadrul procedurii speciale.
a) Prima condiție ce necesită a fi întrunită este că faptele solicitate de a fi constatate în ordinea procedurii speciale, generează, în virtutea legii, următoarele consecințe juridice: apariția, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiționarului. Cu alte cuvinte, conform legii faptele a căror constatare se solicită, duc la apariția consecințelor juridice în sfera raporturilor de drept civil, de muncă, de familie, de drept administrativ, în sfera activității antreprenoriale și altei activități în privința drepturilor personale sau reale. Or, instanța este investită în baza cererii nu doar să constate un anumit fapt, dar va fi competentă să dispună dacă faptul respectiv va genera sau nu anumite efecte juridice. Este important de menționat, că faptul solicitat de a fi constatat, va trebui să genereze consecințe juridice pentru petiționar, persoana ce a solicitat constatarea faptului cu valoare juridică.
În literatura de specialitate întîlnim următorul exemplu elocvent, în conformitate cu art.1500 și art.1501 CC RM, constatarea faptului existenței raporturilor de rudenie între petiționar (moștenitor de clasa a II-a) și defunctă, va avea semnificație juridică, doar dacă confirmarea unui astfel de fapt îi este necesară petiționarului pentru obținerea certificatului de moștenitor (ce atestă dreptul său la moștenire) și nu există moștenitori de clasa I. În astfel de împrejurări constatarea de către instanța judecătorească a faptului raporturilor de rudenie generează apariția dreptului asupra averii succesorale. Prezența, însă, la defunctă a rudelor-moștenitoare de clasa I, enumerate la lit. a) alin 1 art 1500 CC RM, nu dau naștere la petiționarul – moștenitor de clasa a II-a nici unei consecințe juridice. Astfel, nu are sens constatarea acestui fapt pe cale judecătorească, iar cauza nu este de competența instanței de judecată.
Am menționat, în compartimentul noțiunilor generale, că determinarea valorii juridice a faptului, a cărui constatare o solicită petiționarul, se va face doar în legătură cu scopul indicat de către acesta în cerere. Conform art.284 alin. 2 lit.a) CPC RM, petiționarul va trebui să indice în cerere și scopul pentru care are nevoie de constatarea unui sau altui fapt pe cale judiciară. Analizînd și precizînd competența instanțelor de judecată în privința acestor categorii de pricini, este necesar de a scoate în evidență și opinia autorului P.F. Eliseikin în legătură cu faptul, că nu poate fi constatat faptul de valoare juridică, dacă prin solicitarea de constatare petiționarul nu urmărește niciun scop. Or, nu poate fi recunoscut faptul, ca avînd valoare juridică, cînd constatarea acestuia este direcționată spre atingerea unui rezultat nejuridic (de exemplu, în scopuri pur științifice, genealogice ș.a).
b) A doua condiție necesară este imposibilitatea de a obține sau de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare se solicită. Obsevăm că legiuitorul în art.282 alin.1 lit.b) CPC RM, delimitează sintagmele ,,o altă posibilitate de a obține” și ,,posibilitatea de a restabili” documentele de constatare a faptului, credem că această delimitare este una logică și importantă. Autorul V.Crețu încearcă să explice că prin imposibilitatea restabilirii documentelor, care confirmă faptul respectiv, trebuie să se înțeleagă lipsa la organul de resort ( de exemplu, oficiul de stare civilă) a posibilității de a elibera un duplicat a documentului necesar, spre exemplu, pierderea completă a arhivei, datorită unor circumstanțe obiective ( incendiu, cutremur etc.). Refuzul poate fi argumentat, de asemenea și prin lipsa datelor privind faptul respectiv în registrul de înregistrare existent. Este important de menționat că refuzul organului de resort în eliberarea duplicatului documentului datorită nepăstrării arhivelor reprezintă dovadă, care confirmă nepăstrarea respectivelor documente, dar nu lipsa faptului propriu-zis. Pe de altă parte, refuzul aceluiași organ, în eliberarea dupicatului documentului din cauza lipsei datelor confirmative faptului reprezintă dovadă a lipsei faptului. Aceasta din urmă este regula generală, însă trebuie să remarcăm că nu de fiecare dată lipsa datelor privitor la un anumit fapt în registrul de înregistrare a faptelor înseamnă obligatoriu ca acest fapt nu a avut loc. Lipsa datelor corespunzătoare pe suport de hîrtie sau magnetic, poate fi din cauza pierderii datelor respective. Astfel, prin intermediul probelor indirecte este posbil constatarea faptului care are valoare juridică pe cale judiciară. Or, persoanele care acceptă refuzul organului de resort în eliberarea duplicatului din cauza lipsei în registrul de înregistrare a faptelor, poate să se adreseze în instanța de judecată cu solicitarea constatării faptului respectiv.
Același autor, V.Crețu explică ce ar trebui să înțelegem prin noțiunea ,,petiționarul nu are altă posibilitate” :
1) lipsa unei oarecare ordini de înregistrare a faptelor în genere (de exemplu, faptul de alfare la întreținere nu este înregistrat de către niciun organ);
2) nerespectarea ordinei corespunzătoare de înregistrare a faptului și imposibiltiatea aplicării acestei ordini la momentul dat (de exemplu, legea stabilește ordinea înregistrării faptului accidentului, însă, care nu a fost atestat printr-un act corespunzător despre accident și completarea unui astfel de act la momentul adresării în instanta de judecată este imposibilă).
3) lipsa posibilității efectuării corectării în document, prin care se confirmă unul sau alt fapt, a erorii sau inexactității, în urma căruia documentul este privat de importanță probantă (de exemplu, în documentul constatator de drepturi, care aparține petiționarului, se conțin inexactități, iar organizația care a eliberat documentul nu are posibilitate de a introduce în acesta
corectarea corespunzătoare ținînd cont de lichidarea acesteia).
c) În final a treia condiție se exprimă prin faptul că, constatarea faptului nu va fi legată de soluționarea unui litigiu de drept ce ține de competența instanțelor de judecată. Judecarea litigiilor de drept în procedură specială reprezintă o încălcare frauduloasă a normelor legii procesuale, care atrage în mod indubitabil și lezarea drepturilor procesuale ale cetățenilor și organizațiilor la apărare pe cale judiciară. Astfel, conform normei din partea generală a procedurii speciale, art.280 alin.3, dacă se constată un litigiu de drept ce ține de competența instanțelor de judecată, instanța va scoate cererea de pe rol printr-o încheiere și explică petiționarului și persoanelor interesate dreptul lor de a soluționa litigiul în procedură de acțiune civilă la instanța competentă, în așa mod a procedat și instanța de apel în cauza următoare. Însă, conform art.282 alin 2, dacă apare un litigiu de drept care nu ține de competența instanțelor de judecată, instanța examinează cererea de constatare a acelui fapt în procedură specială. Doctrina de specialitate ne oferă următorul exemplu, nu poate fi soluționat de judecată litigiul, declarat în legătură cu constatarea faptului aflării la întreținere a persoanei pentru primirea pensiei, așa cum chestiunile legate de stabilirea pensiei, nu sunt în competența instanțelor judecătorești. Întrucît organele de asigurare socială stabilesc pensiile numai în baza documentelor incontestabile, iar stabilirea faptului de întreținere nu este atribuită competenței acestor organe, se creează situația cînd perosoanele interesate sunt private de posibilitatea realizării drepturilor lor.
Dacă competența generală răspunde în ce condiții sunt competente instanțele de judecată de a examina o cauză civilă în raport cu alte organe jurisdicționale, atunci competența jurisdicțională delimitează competența unei instanțe de judecată în raport cu o altă instanță de judecată. Astfel, art. 283 CPC RM stipulează că cererile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depun la instanța judecătorească de la domiciliul sau sediul petiționarului, cu excepția cererii de constatare a faptului de posesiune, folosință și dispoziție a unui bun imobil în drept de proprietate, care se depun la instanța de la locul de aflare a bunului. Un exemplu de aplicare corectă a acestei norme este soluția dată de Curtea Supremă de Justiție la examinarea conflictului de competență jurisdicțională apărut între Judecătoria Cahul și Judecătoria Buiucani mun. Chișinău. Necesitatea acestei norme speciale rezidă în caracterul particular al acestor categorii de pricini ce denotă o meticulozitate maximă din partea legiuitorului asupra reglementării cît mai clare și precise a pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică.
3.2. Aspecte generale privind participanții în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică
Caracteristic acestor categorii de pricini îl reprezintă deosebirea substanțială în poziția de drept a persoanelor participante pe aceste cauze în comparație cu participanții procedurii contencioase.
În conformitate cu art. 280 alin.2 CPC RM persoanele participante pe cauzele în procedură specială, respectiv și în pe cauzele în constatarea faptelor care au valoare juridică, sunt petiționarii, alte persoane interesate, și, de asemenea, reprezentanții organizațiilor. Observăm că pentru participanții în asemenea categorii de pricini, legiuitorul folosește termeni speciali ca ,,petiționari” și ,,persoane interesate”.
Din păcate, în practică, în pofida cerințelor legii, petiționarii pe cauzele în procedura specială nu de puține ori sunt numiți în documentele judiciare ca reclamanți, iar părțile interesate – ca pîrîți, iar rugămințile petiționarilor către instanța de judecată despre constatarea faptului sunt calificate ca cereri de chemare în judecată a părților interesate.
Dispoziția normativă cu caracter general care identifică participanții procesului civil este art.55 CPC RM, care menționează doar persoanele interesate. Această prescripție normativă, în mod curios, nu stabilește petiționarii din procedura specială ca participanți ai procesului civil
Suntem de acord, că persoanele interesate sunt o categorie importantă de participanți ai procesului pe cauzele în procedura specială, însă nu trebuie să ignorăm faptul că participantul de
bază al procesului pe cauzele în procedura specială, inclusiv în pricinile de constatare a faptelor cu valoare juridică este petiționarul, persoana care solicită să-i fie apărat un interes legal. În acest sens putem formula următoarea formulă logică: nu există petiționar – nu există proces
în legătură cu constatarea unui fapt cu valoare juridică, nu există proces- nu vor fi nici persoane interesate. Or, concluzia finală este că dacă nu sunt petiționari – nu sunt nici persoane interesate. Autorul V.Crețu vine cu o soluție, de a indica în art. 55 CPC RM faptul că petiționarii sunt participanții de bază ai procesului pe cauzele în procedura specială și prin aceasta a delimita principial petiționarii de persoanele interesate. Astfel se va contura într-un mod veritabil natura juridică a participanților în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică, și va elimina erorile existente în stabilirea corectă a poziției procesuale a participanților, ca efect va duce la evitarea lezării drepturilor și intereselor nu doar a cetățenilor și persoanelor juridice, dar și intereselor statului.
Pentru a elucida natura juridică a persoanelor participante în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică vom încerca să scoatem în evidență trăsăturile caracteristice:
1) persoanele participante la aceste categorii de cauze au un interes juridic ce rezidă în apărarea interesului său ocrotit de lege pe calea constatării faptului care are valoare juridică;
2) acestor categorii de pricini li se aplică în mod corespunzător normele procesuale privind reprezentarea procesuală (art.7 alin. 2, art. 71 alin.2, art. 73 alin.1 CPC RM) , astfel petiționari vor fi și persoanele în a căror interes a fost intentat procesul de procuror, organul autorității publice, organizații, persoane fizice.
3) intrarea în procesul deja intentat de către unele categorii de persoane cu scopul realizării atribuțiilor legale (organele asigurărilor sociale, oficiile de stare civilă, autorități publice etc.), dar și de apărare a intereselor statului și cetățenilor;
4) acestor categorii de participanți li se aplică de asemenea normele cu privire la cheltuielile de judecată;
5) asupra acestor participanți se răsfrînge puterea legală a hotărîrii judecătorești, în pofida neexistenței litigiului de drept.
6) principiul disponibilității este aplicabil și funcțional în cadrul acestor categorii de pricini, astfel, participanții influențează prin acțiunile lor desfășurarea ulterioară a procesului.
Datorită caracterului complex a statutului procesual a participanților în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică, literatura de specialitate a încercat o clasificare a acestora. După caracterul acțiunilor procesuale săvîrșite, autorul V.Crețu spune că persoanele participante se clasifică în două grupe:
a) Prima grupă este constituită de participanții procesului care au un interes legal personal, astfel aici regăsim petiționarii și persoanele interesate, sub forma unor persoane fizice sau organizații pentru care hotărîrea judecătorească va da naștere, va modifica sau înceta anumite drepturi personale sau reale.
b) A doua grupă este formată numai din persoanele cu un interes pur juridico-procesual (un interes statal/obștesc). Această categorie include următorii participanți: procurorul (art.71 CPC RM), organul administrației publice, organizații, persoane fizice, care în cazurile prevăzute de lege, pot porni cauze civile pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale altei persoane (art.7 alin.2 și art.73 CPC RM).
Conform analizei menționate anterior, petiționarul este participantul de bază în categoriile de pricini privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Interesul petiționarului, datorită statutului acestuia, este mai puternic, spre deosebire de cel al persoanelor interesate, deoarece numai de acțiunile acestora depinde desfășurarea ulterioară a procesului. Legiuitorul nu a formulat o noțiune a petiționarilor, dar o astfel de noțiune găsim în literatura de specialitate, unde prin petiționari se înțeleg cetățenii și organizațiile, participante în proces, mereu în apărarea propriilor sale interese și participînd în proces din numele său și în interesele cărora, de alte persoane, se intentează proces în scopul apărării intereselor ocrotite de legea materială și procesuală.
Persoanele interesate reprezintă cealaltă categorie importantă de participanți în cadrul procedurii speciale, inclusiv în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Importanța participării persoanelor interesate în proces poate fi observată din analiza istorică a acestor categorii de persoane. Plenul Judecătoriei Supreme URSS a calificat judecarea cazurilor procedurii speciale în lipsa persoanelor interesate ca temei de anulare a hotărîrii judecătorești. O asttfel de poziție severă se argumentează prin aceea, că încălcarea prevederilor art.280 alin.2 CPC, nu doar că împiedică instanța de judecată de oportunitatea de a stabili corect circumstanțele de fapt a pricinii, dar de asemenea duce și la lezarea intereselor și drepturilor statului și a societății în general și a cetățenilor, organizațiilor în particular.
Doctrina de specialitate a încercat o delimitare între anumite categorii de persoane interesate, care datorează statutului procesual din cadrul examinării pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică.
Cea mai importantă delimitare dintre petiționari și persoanele interestae rezidă în faptul că la inițiativa celor dintîi se intentează procesul. Însă de la fiecare regulă există o excepție, astfel dreptul de a intenta cerere privind constatarea faptului care are valoare juridică o are și persoanele prevăzute de art.71 CPC RM -procurorul, art.73 CPC RM – avocatul parlamentar, organul de tutelă și curatelă, organizații obștești etc. Aceste categorii de persoane reprezintă excepția deoarece au în comun cu petiționarii doar dreptul de intentare a procesului, însă natura interesului se va diferenția, deoarece interesul acestor persoane nu poartă un caracter personal, ci doar unul procesual, astfel ele reprezintă prima categorie de persoane interesate. Spre exemplu, organul de tutelă și curatelă se adresează în instanța de judecată în interesele unui copil minor, cu cererea privind constatarea faptului de recunoaștere a paternității pentru primirea de către minor a succesiunii.
Există și o altă categorie a persoanelor interesate, pe care o putem delimita în mod substanțial de cea anterior menționată. Caracteristic acestei categorii, este faptul că raporturile lor cu petiționarul depind în totalitate de hotărîrea pronunțată în constatarea unui fapt care are valoare juridică, deoarece ei intră în proces pentru apărarea drepturilor și intereselor lor ocrotite de lege, dar nu pentru apărarea intereselor legale ale petiționarului. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.4 din 07 iulie 2008 ,,Cu privire la practica judiciară cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică și declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată” atribuie acestei categorii de persoane interesate următorii subiecți de drept:
persoanele (cetățenii, organizații) drepturile cărora pot fi afectate în legătură cu constatarea unui fapt: alți succesori (art.1500, 1450,1505,1515 CC RM), alți cetățeni care au dreptul la pensie sau la recuperarea daunei în cazul morții întreținătorului;
organele și instanțele în care petiționarul are intenție să folosească hotărîrea instanței judecătorești despre constatarea unui fapt: organele din domeniul muncii și protecției sociale, organizațiile de asigurare, persoanele obligate să recupereze dauna cauzată prin vătămarea sănătății sau moartea întreținătorului etc.
Autorul V.Crețu este de părere că între petiționar și persoanele interesate din această categorie există o legătură de drept material clar definită. Ea este determinată de obiectul apărării judiciare. Mai concret, acele circumstanțe, de constatarea cărora în ședința de judecată depinde nașterea, modificarea și încetarea la petiționar a dreptului subiectiv. Nu se exclude, că persoanele interesate la momentul intentării sau examinării cauzei, pornite de petiționar deja sunt sau pot fi purtătorii dreptului subiectiv corespunzător, asupra căruia tinde petiționarul. Astfel, în cauzele privind constatarea faptului existenței relațiilor de rudenie a persoanelor pentru dobîndirea succesiunii, averea succesorală putea fi deja primită de către succesori conform legii. Aceste persoane pot fi atrase sau pot intra din propria inițiativă în proces în calitate de persoane interesate.
Esența participării persoanelor interesate în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică constă în aceea, că hotărîrea judecătorească poate aduce atingeri intereselor și drepturilor ocrotite de lege.
3.3. Particularitățile realizării fazelor procesului civil la examinarea pricinilor în constatarea faptelor care au valoare juridică
3.3.1. Intentarea procesului în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică
Conform art.6 CPC RM, constatarea unui fapt care are valoare juridică reprezintă o modalitate de apărare a drepturilor, libertăților și intereselor legitime. Astfel, dreptul de a solicita constatarea unui fapt care are valoare juridică este garantat printr-o normă constituțională, art.26 Constituția RM – dreptul la apărare.
În compartimentul anterior, am vorbit despre cercul de persoane care poate intenta un proces privind constatarea unui fapt care are valoare juridică (art.71 CPC – procuror, art.73 CPC – autoritățile publice, organzațiile și persoanele fizice), toate persoanele și organizațiile indicate cad sub incidența a două noțiuni generice pentru aceste categorii de cauze: petiționari și persoane interesate.
Spre deosebire de procedura contencioasă, unde intentarea procesului se face prin intermediul cererii de chemare în judecată, în pricinile din ordinea procedurii speciale, după cum am remarcat și anterior, există un mijloc procesual distinct și anume cererea. Astfel, distinctivitatea se referă la următoarele aspecte:
– lipsa părții cu interese contrare, care impune solicitarea petiționarului către instanța de judecată și nu către pîrît;
– lipsa litigiului de drept, caracterizat prin solicitarea apărării interesului legal pe calea constatării unui fapt care are valoare juridică;
– obligația indicării în cerere a scopului urmărit de petiționar, ca urmare a exitenței consecințelor juridice.
Articolul 284 CPC RM reglementează cuprinsul cererii, care observăm că este determinat de trăsăturile sus-menționate, și se deosebește de conținutul unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea de asemenea va trebui să corespundă condițiilor prevăzute de art.166 și 167 CPC RM. Asttfel, coroborînd articolele 166, 167 și 284 CPC RM, în cererea privind constatarea faptelor care au valoare juridică e necesar să fie incluse următoarele:
– instanța căreia îi este adresată;
– numele sau denumirea petiționarului; domiciliul ori sediul lui;
– dacă petiționarul este o persoană juridică se vor indica datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului și adresa lui;
– norma legii, care prevede, că faptul respectiv generează efecte juridice cu caracter personal sau real;
– cauza imposibilității de a obține documentele cuvenite sau de a reconstitui cele pierdute;
– indicarea scopului final al constatării faptului care are valoare juridică;
– probele care confirmă faptul și care adeveresc imposibilitatea obținerii documentelor necesare sau reconstituirii pe cale extrajudiciară a documentelor pierdute.
Remarcăm că este necesar ca petiționarul să prezinte două categorii de probe, unele vor proba existența faptului însuși, alte vor proba imposibilitatea obținerii sau restabilirii documentelor ce ar confirma faptul respectiv.
În calitate de probe ce se referă la imposibilitatea obținerii documentelor necesare sau care probează imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute, autorul V. Crețu aduce următoarele exemple: informația organului de înregistrare a actelor de stare civilă privind lipsa registrelor respective ale actelor de stare civilă sau despre lipsa înregistrării corespunzătoare a actului de stare civilă; refuzul în scris a organului de înregistrare a actelor stării civile în restabilirea înregistrării de acte; înscrisurile, care dovedesc că organul care a eliberat documentul constatator de drepturi, în stabilirea neclarităților sau în eliberarea altui document a refuzat; refuzul organului de administrație publică locală sau al altui organ, în competența căruia este atribuit confirmarea faptului aflării persoanei la întreținere, în eliberarea certificatului respectiv; documentul, care atestă întocmirea actului privitor la accident, pierederea lui ulterioară și imposibilitatea restabilirii acestuia, sau documentul prin care se confirmă că în momentul întocmirii actului cu privire la accident în el a fost efectuată o greșeală sau neclaritate, și rectificarea căreia de către organul corespunzător este imposibilă; refuzul în scris al organului, care a săvîrșit un act notarial privind eliberarea petiționarului certificatul de moștenitor din cauza lipsei la petiționar a documentelor necesare pentru confirmarea în ordine notarială a faptului intrării în dreptul la moștenire (locul deschiderii succesiunii), sau că astfel de documente sunt insuficiente; refuzul organului de înregistrare a actelor de stare civilă în înregistrarea faptului decesului persoanei la o anumită dată și în anumite circumstanțe ș.a.
Pentru cererea privind constatarea faptelor care au valoare juridică se achită taxa de stat în mărime de 500%, conform art.3 alin.1 lit. f) din Legea taxei de stat. Este important de scos în evidență și dispoziția normativă de la art.280 alin.3 CPC RM, care indică faptul că taxa de stat plătită deja de petiționar în procedură specială se va lua în calcul la încasarea taxei și la repartizarea cheltuielilor de soluționare a litigiului în procedură de acțiune civilă.
Judecătorul este obligat să verifice, dacă petiționarul nu este scutit de plata taxei de stat conform art. 85 CPC RM. La o analiză mai atentă, observăm cîteva norme aplicabile pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Atfel, vor fi scutiți de la plata taxei de stat minorii, procurorul, organele administrației publice, organizațiile și persoanele fizice, împuternicite prin lege de a se adresa în instanța de judecată și persoanele supuse represiunilor politice. Dacă petiționarul nu va achita taxa de stat, judecătorul va stabili un termen concret, în care acesta va trebuie să achite taxa. Dacă nici în acest termen petiționarul nu va achita taxa de stat, conform art.171 alin.2 CPC RM – cererea va fi restituită petiționarului, neconsiderîndu-se depusă. Judecătorul, însă reieșind din starea materială a petiționarului, va fi în drept să aplice fie instituția amînării, fie cea a eșalonării, dacă se vor îndeplini condițiile prevăzute de legiuitor.
Din momentul primirii cererii, judecătorul va efectua o serie de acțiuni de verificare a acesteia, pentru a stabili dacă cererea respectică cade sau nu sub incidența art.169 CPC RM – refuzul de a primi cererea, art.170 CPC RM – restituirea cererii și art.171 CPC RM – cazurile cînd nu se dau curs cererii. Conform art.168 alin.4, după ce judecătorul analizînd toate detaliile decide că cererea întrunește toate exigențele prevăzute de lege, va emite o încheiere nesusceptibilă de recurs prin care va accepta cererea, astfel va fi intentat procesul în constatarea faptului care are valoare juridică.
Primind cererea și soluționînd întrebarea privind pornirea procesului în legătură cu constatarea faptelor care au valoare juridică, judecătorii sunt obligați de a opri încercările frauduloase ale diverșilor cetățeni și persoane juridice de a utiliza ordinea judiciară în scopurile obținerii ilegale ulterioare a înlesnirilor și altor privilegii cu caracter patrimonial.
3.2.2. Pregătirea pricinilor în constatarea faptelor care au valoare juridică pentru dezbaterile judiciare
Din momentul intentării procesului în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică, instanța de judecată va avea obligația de a pregăti pricina pentru dezbaterile judiciare, pentru a asigura judecarea ei justă și promptă.
Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare este necesară pentru atingerea obiectivelor indicate în art.183 CPC RM.
a) Primul scop constă în precizarea legii care urmează a fi aplicată și determinarea raporturilor juridice dintre părți. Pregătind cauza despre constatarea faptului care are valoare juridică, instanța de judecată va fi obligată să constate caracterul circumstanței de drept a petițioanarului și să stabilească legea materială sau procesuală corespunzătoare, care va indica care circumstanțe generează următoarele efecte juridice: apariția, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiționarului. Anterior am menționat că cererea va conține și o indicare asupra circumstanțelor de drept, pe care își întemeiaza petiționarul solicitarea sa. Însă, judecătorul va trebui să țină cont, că datorită neinformării juridice și altor circumstanțe obiective, petiționarul nu mereu indică norma corectă, în conformitate cu care este posibil de constatat faptul care are valoare juridică. Astfel, indicarea normei de drept, în legătură cu care se va constata faptul care are valoare juridică va fi decisă de către instanța de judecată.
b) Stabilirea corectă a actului normativ este important și pentru constatarea circumstanțelor care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii. Or, nu este posibil de a stabili obiectul probațiunii în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică fără stabilirea justă a normei în conformitate cu care se va soluționa aceste categorii de pricini. La această etapă, stabilirea obiectului probațiunii sau a circumsanțelor care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii se efectuează de către petiționar în comun cu instanța de judecată. Literatura juridică ne oferă un exemplu elocvent în privința determinării obiectului probațiunii în cadrul unei pricini de constatare a unui fapt care are valoare juridică. De exemplu, constatarea faptului accidentului este legat cu elucidarea multor circumstanțe: astfel, este vorba oare de un accident la întreprindere sau în afara întreprinderii; a avut loc oare accidentul cu angajatul sau cu alte persoane în momentul îndeplinirii de către dînșii a obligațiilor de muncă și a lucrului la comanda organizației sau angajatorului – persoană fizică; felul accidentului (traumă, otrăvire, arsuri, electrocutare, avarie, năruirea clădirii ș.a.); în orele de lucru, pe sau în afara teritoriului instituției, mergînd spre locul de muncă sau de la lucru; cu un mijloc de transport acordat de angajator sau cu mijlocul de transport propriu; s-a petrecut sau nu cercetarea accidentului ș.a.
c) Calificarea normativă corectă a solicitărilor petiționarului și stabilirea legii care urmează a fi aplicată la constatarea faptelor care au valoare juridică, ajută nu doar la determinarea obiectului probațiunii. dar și la stabilirea componenței participanților la proces și implicarea în proces a altor persoane. Odată cu stabilirea persoanelor interesate, instanța de judecată este în drept să solicite audierea acestora cu privire la pretențiile lor, să le explice drepturile și obligațiile procesuale, și să stabilească caracterul interesului juridic: interes de serviciu sau personal. Această sarcină este are legătură directă cu art.185 alin.1 lit.a), care statuează expres că judecătorul, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, soluționează problema intervenirii în proces a coreclamanților, copîrîților și intervenienților, le explică drepturile și obligațiile procedurale. Un exemplu elocvent al nerespectării acestor prevederi este și cauza următoare, în care prima instanță nu s-a conformat prevederilor legale pertinente și nu a asigurat antrenarea corespunzătoare a tuturor participanților în procesul de judecată, iar instanța de apel nu a corectat omisiunea respectivă, deși drepturilor și obligațiunilor subiecților li se aduce atingere directă.
d) Una dintre cele mai importante scopuri ale pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare este prezentarea de probe, necesară pentru confirmarea de către petiționar și persoana interesată a cerințelor lor. Complexitatea probelor este corelativă cu varietatea cauzelor ce țin de constatarea faptelor care au valoare juridică în ordinea procedurii speciale. Sarcinile judecătorului la această etapă constau în explicarea petiționarului și persoanei interesate prin care probe pot ei să-și confirme pretențiile sale, de asemenea va preciza, dacă va fi în stare petiționarul sau persoana interesată să prezinte probele necesare sau există impedimente pentru obținerea probelor. Judecătorul va acorda petiționarului sau persoanei interesate sprijin în satisfacerea cererilor sale privind reclamarea probelor în ordinea și după metodele prevăzute de legea procesuală (art.119, 120, 126 CPC RM ș.a.). Probele pe cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică se prezintă de către petiționari și persoanele interesate. Ei sunt obligați să probeze acele circumstanțe, pe care le invocă (alin. 1 art. 118 CPC RM).
Aceste scopuri au o existență independentă, dar sunt funcțional-corelative, iar îndeplinirea justă a acestora constituie un proces complex, dar unic.
Pricinile privind constatarea faptului care are valoare juridică, se consideră pregătită pentru dezbaterile judiciare, atunci cînd sunt determinați participanții: petiționarul și persoanele interesate, cînd sunt stabilite cerințele și obiecțiile acestora și determinate circumstanțele necesare pentru constatarea faptului juridic cu valoare juridică, cînd probele sunt adunate, prezentate, sunt necesare și suficiente pentru cauză. Judecătorul, conform art.190 CPC RM, după ce constată că pricina este pregătită suficient pentru dezbateri judiciare, pronunță o încheiere prin care stabilește termenul de judecare a pricinii în ședința de judecată, notificînd petiționarul și persoana interesată despre locul, data și ora ședinței.
3.3.3. Examinarea și hotărîrea judecătorească în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică
Cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică sunt categorii de pricini ce se examinează în ordinea procedurii speciale, astfel conform art.280 alin.1 CPC RM, aceste categorii de pricini se examinează de către instanțele de judecată după regulile de examinare a acțiunilor civile, cu excepțiile și completările stabilite în Codul de Procedură Civilă la capitolele XXIII-XXXIV și în alte legi.
Unele principii fundamentale ale procesului civil sunt pe deplin funcționale și în cadrul procedurii speciale: înfăptuirea justiției numai în instanța judecătorească art.19 CPC RM, independența judecătorilor și supunerea lor numai legii art.20 CPC RM, caracterul public al dezbaterilor judiciare art.23 CPC RM, principiul nemijlocirii și oralității în dezbaterile judiciare art.25 CPC RM. Însă datorită esenței cetegoriilor de pricini din cadrul procedurii speciale, unele principii se vor manifesta într-un mod particular, specific. Astfel principiul contradictorialității și egalității procesuale a părților art.26 CPC RM, principiul disponibilității art.27 CPC RM vor avea o aplicare mai limitată în cadrul acestor categorii de pricini decît în procedura contencioasă.
Petiționarii și persoanele interesate nu sunt părți cu interese juridice opuse, deoarece scopul participării lor constă în precizarea circumstanțelor și cercetarea probelor, care probează sau nu existența unui fapt, și constatarea acestuia. Limitare a egalității procesuale a părților avem spre exemplu cînd petiționarul depune cerere despre constatarea faptului juridic, persoana interesată nu va obține dreptul de a înainta acțiune reconvențională, deoarece ar însemna intentarea unui litigiu de drept, examinarea căruia în procedura specială este imposibilă. Sau, de exemplu, în cadrul susținerilor orale reclamantul și pîrîtul iau cuvîntul în număr egal, totodată dreptul la ultima replică întotdeauna îi va aparține pîrîtului. Această regulă nu acționează la examinarea pricinilor procedurii speciale, deoarece acțiunea principiului egalității procesuale a părților în acest fel al procedurii civile are un caracter particular și acționează într-un mod diferit. Referitor la alte multe împuterniciri, care alcătuiesc conținutul principiului egalității procesuale a părților, persoanele interesate deopotrivă cu petiționarul sunt înzestrați cu posibilități egale: de a recuza, de a prezenta și cerceta probele, de a face demersuri privind reclamarea probelor, de a asista la examinarea cauzei despre constatarea faptului și altele.
Principiul contradictorialității în procedura specială are, de asemenea, un specific și se manifestă în dreptul petiționarilor și persoanelor interesate de a-și apăra interesele, pe calea fundamentării confirmărilor sale și probarea faptului prin probe. Sarcina probațiunii e pusă în seama petiționarului și persoanei interesate și stabilește limitele ei prin activitatea probațională a petiționarului și persoanei interesate în ședința de judecată. Activitatea probațională are loc în privința existenței sau lipsei faptului. Limitarea acțiunii principiului contradictorialității se exprimă în posibilele obiecții din partea persoanelor interesate în privința existenței sau lipsei faptului sau în privința aparținerii unui sau altui drept subiectiv petiționarului, legat de faptul constatat. La etapa dezbaterilor judiciare a cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare juridică, principiul contradictorialității apare nu numai în activitatea activă a petiționarului în probarea faptului care urmează a fi constatat, în adunarea și prezentarea din inițiativa sa a probelor suplimentare, dar și în cazul posibilității de a recuza, de a pune intrebări altor participanți în procesul civil, a da instanței de judecată lămuriri pe cauză orale și scrise, a prezenta argumentele și rațiunile sale, a face alte acțiuni prevăzute de legea procesuală.
Principiul disponibilității de asemenea acționează cu un caracter limitat în cadrul pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Caracterul unilateral al acestor cateogrii de pricini condiționează puterea deplină a acestui principiu. Conform autorului V.Crețu, acțiunile de dispoziție în procedura specială nu vizează acțiunea (cererea de chemare în judecată) în judecată și, respectiv, pe cauzele în constatarea faptelor care au valoare juridică, nu poate fi vorba de referință, de asigurare a acțiunii, de încheierea tranzacției, despre modificarea, micșorarea sau majorarea cuantumului pretențiilor din acțiune, recunoașterea acțiunii de către pîrît ș.a. Chiar dacă ar exista o recunoaștere de către persoana interesată, acesta nu ar reprezenta un temei pentru adoptarea unei hotărîri de constatare a unui fapt care are valoare juridică, cum are loc în cadrul procedurii contencioase, conform art. 212 alin. 5 CPC RM. În cazul de față, instanța judecătorească va studia în detaliu toate circumstanțele cauzei și doar apoi se va pronunța printr-o hotărîre corespunzătoare. De asemenea, un argument ar fi că persoana interesată în cauzele privind constatarea faptelor cu valoare juridică nu reprezintă partea obligatorie a raportului de drept și recunoașterea de către dînsa a existenței faptului nu va atrage și obligația de satisfacere a cerințelor petiționarului.
Examinarea pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică se deosebește de cele din procedura contencioasă și prin întrebările soluționate de către instanța de judecată, cea mai importantă fiind întrunirea condițiilor prevăzute de art.282 CPC RM, care au fost enunțate în compartimentele anterioare.
Instanțele de judecată întru emiterea unei hotărîri judecătorești în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică se va conduce de normele generale din capitolul XVI al CPC RM ce reglementează hotărîrea judecătorească, dar și de Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție Nr.2 din 07.07.2008 ,, Cu privire la aplicarea legislației procesuale civile la întocmirea hotărîrii și încheierii judecătorești”, dar și de normele speciale prevăzute la art.285 CPC RM.
Legiuitorul reglementează în art. 285 CPC RM natura juridică a hotărîrii în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică. Conform acestei dispoziții normative, judecătorul va indica în hotărîre faptul constatat, scopul constatării și probele de constatare a faptului. Hotărîrea judecătorească devine astfel un document ce confirmă faptul constatat, servește drept temei pentru înregistrarea, după caz, a faptului în organele corespunzătoare, după rămînerea irevcabilă a hotărîrii, cu rezerva că ea nu va substitui documentele pe care aceste organe le eliberează. În acest sens trebuie să menționăm că sintagma ,,hotărîre judecătorească” este necesar de o interpreta în sens larg, deoarece sub incidența acestei norme cad atît deciziile curților de apel, deciziile instanței supreme, dar mai nou și încheierile instanței de insolvabilitate.
În conformitate cu art.241 CPC RM, hotărîrea judecătorească va avea următorul conținut: partea introductivă și partea dispozitivă, iar în cazurile prevăzute de art.236 alin.5, hotărîrea judecătorească va consta în partea introductivă, partea descriptivă, motivare și dispozitiv.
În partea introductivă se va indica locul și data adoptării, denumirea instanței care o pronunță, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al participanților, al reprezentanților, obiectul constatării, mențiunea despre caracterul public sau închis al ședinței.
În partea descriptivă se va indica într-un mod succint solicitările petiționarului și persoanei interesate.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, prezumă dreptul la o hotărîre motivată. Partea motivatorie reprezintă cea mai importantă parte a hotărîrii, iar în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică comportă unele particularități care sunt condiționate de esența acestor categorii de pricini. În acestea se indică motivele hotărîrii adoptate și trebuie să conțină:
1) indicația privind, poate sau nu poate fi satisfăcută cerința petiționarului privind constatarea faptului;
2) informații privind dacă are oare acest fapt valoare juridică;
3) probele în susținerea concluziilor cu privire la circumstanțele, care au importanță pentru soluționarea cauzei;
4) analiza probelor acumulate pe cauză;
5) argumente prin care judecata respinge unele sau alte probe.
În afară de acestea, în partea motivatorie a hotărîrii trebuie să fie precizate trimiterile la normele de drept material și procesual, de care se conduce instanța de judecată pe parcursul judecării cauzei privind constatarea faptelor care au valoare juridică.
În doctrina de specialitate ne-am ciocnit cu opinia că în partea motivatorie nu trebuie să existe concluzii privind drepturile și obligațiile persoanelor participante pe cauză, deoarece instanța de judecată în aceste cauze nu soluționează întrebări privind drepturile materiale ale petiționarului sau obligațiile persoanelor interesate. Astfel obiectivul examinării cauzelor privind constatarea faptelor care au valoare juridică constă numai în stabilirea unui fapt juridic. Instanța de judecată în hotărîrea pronunțată nu trebuie să se atingă de întrebarea privind drepturile subiective ale petiționarului, tangențiale cu constatarea faptului sau privind obligațiile unor persoane față de petiționar. Hotărîrea pe această categorie de pricini doar constată faptul juridic, dar nu examinează întrebarea privind raporturile de drept ale petiționarului cu persoana interesată sau alte subiecte. Soluționarea unor astfel de întrebări nu intră în cadrul procedurii pe cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică.
Dispozitivul hotărîrii în pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică cuprinde concluzia instanței de judecată privind admiterea sau respingerea integrală a solictiărilor petiționarului, repartizarea cheltuielilor judecată, calea și termenul de atac al hotărîrii, astfel va fi indicat în mod clar, care fapt juridic este constatat sau în constatarea cărui fapt petiționarului i s-a
refuzat.
Hotărîrea judecătorească privind cauzele în constatarea faptelor care au valoare juridică după ce au devenit definitive și irevocabile obține caracter obligatoriu și petiționarul este în drept să realizeze acel scop pentru care s-a constatat faptul respectiv. Pentru valorificarea hotărîrii judecătorești, prin care s-a constatat un fapt juridic, titlul executoriu nu se eliberează, iar executarea hotărîrii cu ajutorul executorului judecătoresc nu se petrece. Or, primind copia hotărîrii privind constatarea faptului înregistrării căsătoriei, petiționarul în baza acestuia se va adresa și va solcita primirea certificatului de căsătorie în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Hotărîrea judecătorească nu substituie documentul care confirmă faptul juridic. Prin analogie se va aplica aceleași metode pentru realizarea hotărîrilor instanței de judecată privind constatarea și altor fapte, pasibile înregistrării corespunzătoare.
Însă, dacă faptul constatat de instanța de judecată nu este pasibil înregistrării, copia hotărîrii instanșei de judecată se va prezenta de către petiționar în organul corespunzător, care este delegat conform legii pentru a soluționa problema privind drepturile personale și reale ale persoanelor fizice sau organizațiior. De exemplu, copia hotărîrii instanței de judecată privind constatarea faptului aflării la întreținere, petiționarul o va prezenta organului de asigurare socială pentru stabilirea pensiei în legătură cu decesul întreținătorului.
În conformitate cu art. 16 CPC RM, hotărîrile privind constatarea faptelor care au valoare juridică definitive sunt obligatorii organele care înregistrează asemenea fapte, iar neexecutarea nemotivată a hotărîrii va atrage răspunderea pevăzută de Codul de procedură civilă și alte legi.
3.4. Concluzie Capitolul III
Dat fiind faptul că în Capitolul 3 al tezei sunt abordate particularitățile procesuale ale pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică, concluzionăm că este un compartiment valoros al tezei, din moment ce ne permite să elucidăm aspectele procesuale în sens restrîns a acestor categorii de pricini, ceea ce în final va asigura perceperea corectă din punct de vedere procesual, dar și soluționarea problemelor practice identificate.
Mijlocul de realizare a unei instituții de drept, inclusiv a pricinilor privind constatara faptelor care au valoare juridică, constituie esența și în același timp finalitatea acestora, pentru că prin procedura constatării acestor categorii de pricini pot fi evidențiate trăsăturile esențiale ale acestor categorii de pricini, iar pe de altă parte, constituie actul de înfăptuire a justiției.
Concluziile noastre în legătură cu materia abordată în acest capitol sunt următoarele:
determinarea printr-o dispoziție normativă în capitolul XXIV a competenței jurisdicționale a pricinilor privind constatarea faptelor care au valoare juridică este o necesitate imperativă datorită caracterului particular și complex al acestor categorii de pricini;
instanța de judecată va fi în drept să soluționeze cauza doar cînd cererea va întruni condițiile speciale prevăzute de art. 282 CPC RM;
participanții reprezentativi ai acestor categorii de pricini sunt petiționarii și persoanele intersate;
este necesar de a modifica art. 55 CPC RM prin introducerea teremenului de ,,petiționar” în scopul de-a evita ulterioarele neclarități;
fazele procesului civil în cadrul acestor categorii de pricini comportă anumită particularități determinate de natura și esența acestei instituții procesuale de drept.
Concluzii și recomandări
Fiind o instituție juridică ce s-a perpetuat esențial în ultimele cinci decenii, pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică prin esența lor reprezintă o instituție fundamentală a procesului civil, complexitatea faptelor care au valoare juridică, regimurile juridice existente și evoluția social-econimică a societății a determinat o atenție sporită din partea legiuitorului, mai cu seamă că aceste categorii de pricini sunt tot mai des întîlnite în practica judiciară.
Din aceste considerente considerăm această instituție una fundamentală procesului civil, ce posedă conotații istorice îndelungate, iar cercetarea efectuată este una actuală și necesară evoluției iminente acestor categorii de pricini din cadrul procedurii speciale.
În această perspectivă, a fost concepută prezenta investigație, cu analiza celei mai importante instituții juridice din cadrul procedurii speciale, în acest sens am încercat să demonstrăm care sunt particularitățile pricinilor cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică, de asemenea ne-am concentrat pe problemele care le întimpină practica judiciară și în același timp ne-am rezervat dreptul de-a veni cu soluții oportune cu scopul final de a elimina lacunele legislative, pentru crearea unui cadru legal viabil și funcțional, în legătură cu asigurarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor și organizațiilor.
Rezultatele prezentei investigații rezidă în:
analiza evoluției categoriilor de pricini cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică;
determinarea locului pricinilor cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică în cadrul procedurii speciale și aprecierea rolului acestei instituții în procesul de înfăpuire a justiției;
elucidarea conținutului faptelor care au valoare juridică și stabilirea condițiilor în legătură cu constatarea acestora în ordine judiciară;
elucidarea detaliată a fiecarui fapt cu valoare juridică prevăzut, dar și neprevăzut de legislația în vigoare, condiționat însă de existența condițiilor legale;
expunerea procedurii de examinare a pricinilor privind constatarea faptelor ce au valoare jurdică;
determinarea competenței materiale si jurisdicționale a instanțelor judecătorești în privința cauzelor în constatarea faptelor cu valoare juridică.
identificarea particularităților acestor categorii de pricini, inclusiv evidențierea lacunelor și deficiențelor legislației procesual civile.
În rezultatul studierii naturii juridice a pricinilor cu privire la constatarea faptelor cu valoare juridică formulăm următoarele concluzii:
La toate etapele de dezvoltare a acestei categorii de pricini în cadrul procedurii speciale, legiuitorul a tratat această instituție ca un instrument distinct al procedurii judiciare civile, destinată soluționării pricinilor civile, care nu sunt legate de încălcarea dreptului sau cu litigiul de drept. Anume din aceste considerente această categorie de pricini urmează a fi calificată ca jurisdicție unilaterală sau incontestabilă (lipsa litigiului de drept și lipsa părților litigante cu interese juridice contradictorii).
Interesul legitim protejat sub forma constatării faptelor cu valoare juridică, ca obiect al activității judiciare în cadrul procedurii speciale, a fost atribuit îm mod definitiv competenței instanțelor de judecată la sfârșitul anilor ‘40 – începutul anilor ‘50 ai sec. al XX-lea.
Constatarea faptelor cu valoare juridică este principala categorie de pricini din cadrul procedurii speciale, și urmează a fi conceptualizată ca o instituție importantă și de sine stătătoare a dreptului procesual civil, trebuie privită ca un instrument efectiv de garantare a apărării intereselor legitime a persoanelor și organizațiilor.
Obiectul acestor categorii de pricini îl formează faptele cu valoare juridică, pe care le-am definit, clasificat și am identficat particularitățile definitorii.
Urmează a fi delimitate pricinile cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică de acțiunea în constatarea unui drept, care este o varietate a acțiunii civile (litigioase).
Lista faptelor care pot fi constatate în ordine judiciară în cadrul procedurii speciale poartă un caracter de prototip. Aceasta este de înțeles, deoarece enumerarea în lege a tuturor faptelor este imposibil și nici nu este necesar. Viața este într-o continuă mișcare și schimbare, și unele fapte devin își pierd din caracterul juridic, iar altele, din contra, obțin calități de importanță juridică. Este mai rezonabil de a evita calea citării în lege a tuturor faptelor constatate în ordine judiciară și de a ne folosi de metoda de formulare în legea procesuală a criteriilor corespunzătoare, cu ajutorul cărora putem determina competența instanței în privința unui sau altui fapt.
Faptele care au valoare juridică vor fi constatate în ordine judiciară numai după ce vor fi întrunite condițiile prevăzute atît de normele speciale, cît și de cele generale.
Urmează a fi delimitate pricinile cu privire la constatare faptelor care au valoare juridică între ele , dar și de alte categorii de fapte din cadrul procedurii speciale:
constatarea faptului înregistrării adopției de încuviințarea adopției, prevăzută de art.286 CPC RM;
constatarea faptului înregistrării decesului de constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări;
constatarea faptului de deces a persoanei la o anumită dată și în anumite împrejurări de declararea persoanei decedată, conform art.297-301 CPC RM
Fazele procesului civil în cadrul acestor categorii de pricini comportă anumite particularități determinate de natura și esența acestei instituții procesuale de drept, însă rolul garantării apărării intereselor legitime ale persoanelor și organizațiilor nu este diminuat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Examinarii Pricinilor CU Privire LA Constatarea Faptelor Ce Au Valoare Juridica (ID: 128898)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.