Particularitatile Dezvoltarii Calitatii Motrice Forta la Canotaj, Categoria Juniori

Economie

Particularitatile Dezvoltarii Calitatii Motrice Forta la Canotaj, Categoria Juniori

Byadmin ianuarie 1, 2024

Particularitățile dezvoltării calității motrice forța la canotaj, categoria juniori

PLANUL LUCRĂRII

PARTEA I

FUNDAMENTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE

Introducere

Capitolul 1

Motivația alegerii temei

Sarcinile cercetării

Reflectarea temei în literatura de specialitate

Scurt istoric al canotajului

Capitolul 2

Calitatea motrică forță

Mecanismele fiziologice ale contracției musculare

Tipurile de forță în canotaj

Bazele fiziologice și biochimice

Formele de evidențiere a forței in canotaj

Mijloace de dezvoltare a forței

Cunoașterea topografiei și a acțiunii principalelor grupe musculare

Exerciții pentru educarea forței

Capitolul 3

Caracteristicele metodelor de dezvoltare a forței

Rolul eforturilor maxime în hipertrofia fibrei musculare

Vârsta începerii antrenamentului pentru educarea forței

Metodele pentru dezvoltarea forței

Planificarea exercițiilor pentru dezvoltarea forței

Dezvoltarea calităților motrice combinate

PARTEA A II-A

CONTRIBUȚII PERSONALE PRIVIND PARTICULARITĂȚILE DEZVOLTĂRII CALITĂȚII MOTRICE FORȚA LA CANOTAJ,

CATEGORIA JUNIORI

Capitolul 4

4.1. Ipotezele cercetării

4.2.Organizarea cercetării

4.3. Etapizarea activității competiționale într-un macrociclu (competiții naționale, internaționale)

4.4. Identificarea macrociclului

4.4.1. Dinamica dezvoltării forței într-un an competițional cu mijloace nespecifice

4.4.2. Cicluri săptămânale de pregătire

4.4.3. Rezultatele obținute la probele de control

4.5. Prezentarea și interpretarea rezultatelor

4.6. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

PARTEA I

FUNDAMENTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE

Introducere

Ĩnceputurile canotajului trebuie cãutate în secolul al XIV-lea și înțelese ca o necesitate, de a se întrece a celor care aveau în posesie, sau își desfãșurau activitatea pe diferite tipuri de ambarcațiuni, de a demonstra care sunt cei mai rapizi pe diferite distanțe. La început aceste întreceri erau legate de diferite sãrbãtori laice sau religioase și se desfãșurau în orașele porturi care aveau o activitatea nauticã mai intensã. Regulile erau simple, câștigau cei ce vâsleau mai rapid și aveau o pregãtire mai ridicatã în manevrarea ambarcațiunilor, fapt care le permitea evitarea abordajelor și alegerea unui traseu care sã le permitã o deplasare cât mai rapidã. Este considerat cã echipele mai disciplinate, mai unite, aveau șanse de câștig mai ridicate. Concursurile ambarcațiunilor nautice se numesc “regate”.

Primele documente istorice care consemneazã desfãșurarea unei “regate” la Veneția dateazã din anul 1315.

Patria canotajului modern poate fi consideratã Marea Britanie. Locul unde s-a nãscut canotajul academic sunt centrele universitare, unde studenții organizați în echipe universitare sau cluburi nautice, deosebit de selecte și cu reguli foarte stricte, au dus la dezvoltarea acestui sport în ceea ce privește forma, profilul și calitãțile nautice ale ambarcațiunilor numite schifuri, dar și al regulamentului de desfãșurare a regatelor. Ĩn anul 1829 prima regatã Oxford – Cambridge între opturile acestor universitãți.

Ĩnceputul sec. al XIX-lea cunoaște o rãspândire a canotajului în toatã Europa. Se înființeazã cluburi nautice, apar calendarele competiționale interne, apoi internaționale. Apar primele foruri naționale care organizeazã activitatea cluburilor nautice, regulamentele naționale de desfãșurare a regatelor.

Ĩn 1892 se înființeazã Federația Internaționalã de Canotaj (F.I.S.A.) membri fondatori: Belgia, Franța, Italia, Elveția, Adriatica. Ĩn anul 1913 a aderat la F.I.S.A. și Olanda. Ĩn perioada interbelicã au mai aderat la F.I.S.A. 16 federații naționale. Ĩn 1997 F.I.S.A. numãrã 103 federații afiliate. Din anul 1900 de la olimpiada de la Paris canotajul masculin face parte din familia sporturilor olimpice. Din anul 1974 de la olimpiada de la Montreal în calendarul J.O. sunt incluse și probele feminine. Primul campionat european (C.E.) la care participã numai echipe masculine se desfãșoarã în 1893 pe lacul Orta în Italia. Ĩn anul 1954 la Amsterdam se desfãșoarã Campionatul European și cu echipe feminine. Ĩn anul 1973 la Moscova se desfãșoarã ultimul C.E. Din 1974 se desfãșoarã anual campionate mondiale (C.M.).

La noi în țarã canotajul sub forma lui modernã este adus de studenții care învãțau în strãinãtate, și care înființeazã în 1864 la Timișoara Societatea de Canotaj “Regata”. Primul campionat național (C.N.) de canotaj este organizat de Asociația Sportivã “Mureșul” la Arad pe râul Mureș în anul 1923. Federația Românã de Canotaj (F.R.C.) ia ființã la Arad în 1925. Ĩn anul 1927 F.R.C. se afiliazã la FISA. Ĩn anul 1935 F.R.C. se mutã la București.

In 1925 se infiinteaza la Arad, Comisia de Sporturi Nautice din Romania. Aceasta depune, in anul 1927, cererea de afiliere la Federatia Internationala de Canotaj. Congresul din 19 august 1927 aproba afilierea Federatiei Societatilor Sportive din Romania ca membru extraordinar al FISA.

Prima participare romaneasca la o competitie oficiala internationala este semnalata in anul 1932 la Campionatul European de la Belgrad, ca apoi in 1933 la Campionatul European de la Budapesta, Romania a fost reprezentata in doua probe masculine 4+ si 2x.

Romania a fost prezenta prima data la Jocurile Olimpice in proba de 8+1 la editia Helsinki 1952.
Prima medalie de aur a fost cucerita de canotorii romani in 1955 la Campionatul European de la Gand in proba masculina de 4-, iar fetele obtin in anul 1962, la Campionatul European de la Grunau, medalia de aur in proba de 4+.

La Campionatele Mondiale prima medalie de aur este obtinuta in anul 1970 la St.Catharines,in proba de 2+1, iar fetele obtin prima medalie de aur la Campionatul Mondial in 1974, la Lucerna, in proba de 2-.

Prima medalie de aur la Jocurile Olimpice este cucerita la editia Moscova-1980, in proba de lx de catre Sanda Toma, iar la editia Los Angeles-1984, echipajul masculin de 2-, obtine prima medalie de aur la masculin.

Bilanțul echipajelor românești la competițiile oficiale internaționale este impresionant. La închiderea sezonului 2009 salba de medalii cucerite la C.E., C.M., J.O. aratã astfel:

Palmaresul impresionant realizat de echipajele românești într-un timp relativ scurt, 46 de ani, a situat România de multe ori în primele douã națiuni ca numãr de medalii cucerite la C.M.. Acest lucru demonstreazã existența unei școli de canotaj românești de necontestat care printr-un cadru organizatoric original, printr-o metodologie proprie a reușit sã se impunã în lupta pentru medalii având la dispoziție mijloace materiale și financiare mult mai reduse fațã de principalele adversare. Aceastã tehnologie de pregãtire trateazã cu deosebitã atenție toți factorii care condiționeazã performanța în canotaj:

– selecționarea tinerilor capabili din punct de vedere morfo-funcțional sã practice canotajul de elitã;

– creșterea treptatã a capacitãții motrice specifice conform cerințelor elitei canotajului mondial;

– creșterea treptatã a capacitãții tehnico-tactice care sã permitã valorificarea la maximum a calitãților motrice specifice.

– alcãtuirea echipajelor formate din elementele cele mai compatibile pentru a obține performanțele scontate.

Ĩn aceastã lucrare ne-am propus un studiu mai aprofundat al acestui ultim factor limitativ în canotaj.

Aceastã problemã de o permanentã actualitate, a cãpãtat în ultimii ani aspecte noi datoritã faptului cã în actuala metodicã a pregãtirii se alocã o mare parte din timp pregãtirii individuale în bãrci mici. Aceastã metodã are avantajul unei pregãtiri individuale monitorizate mai atent, dar îngreuneazã formarea unei echipe “sudate”.

Preocupãrile pentru alcãtuirea unor echipaje competitive au existat din totdeauna.

Criteriile de alcãtuire a echipajelor au evoluat împreunã cu metodologia pregãtirii. Astfel, ponderea unora a crescut sau s-a diminuat pânã la dispariție sau au apãrut altele noi, ca urmare a fenomenului cercetat.

De la criterii cu un grad mare de subiectivitate (amãnunte privind tehnica vâslitului, timp disponibil afectat pregãtirii, compatibilitãțile efective) care primau în alcãtuirea echipajelor la începuturile canotajului, s-a ajuns la criterii cu un grad mare de obiectivitate, bazate pe cuceririle din domeniul științei sportului.

Indiscutabil perfomanța echipei în canotaj este condiționatã de unitatea echipei. Practicã ce aratã cã de multe ori cei mai puternici sau cei mai rapizi în ambarcațiuni mici, alcãtuind o echipã, vor obține rezultate moderate mult sub valoarea lor individualã.

Capitolul 1

1.1. Motivația alegerii temei

Lucrarea de față nu își propune să alcătuiască un tablou exhaustiv al modalităților de dezvoltare a forței la canotorii în perioada junioratului, cu mijloace nespecifice, ci intenția este de a realiza un studiu personal asupra acestui aspect. Motivația alegerii acestei teme a fost încercarea de lămurire a modalității de dezvoltare a forței, la o categorie ce reprezintă baza sportului de performanță în orice sport, deci și în canotaj, este vorba de juniori, și interferarea ei în angrenajul pregătirii fizice, tehnice și tactice, mai ales că am fost sportiv de performanță la canotaj.

1.2.Sarcinile cercetării

Realizarea acestei cercetări s-a realizat urmărind îndeplinirea următoarelor sarcini:

procesul de dezvoltare a forței, nu se desfășoară ca un act singular, o singură dată pentru totdeauna, ci este un proces evolutiv, veșnic reluat de la un anumit nivel și legat de evoluția biologică a individului;

dacă este un proces evolutiv, în perfecționarea dezvoltării forței se pot stabili concret modalitățile de acționare și de control pe parcursul anului competițional.

există modalități de asimilare a dezvoltării forței la întregul proces de antrenament, în corelație cu educarea celorlalte calități motrice specifice canotajului și necesare parcurgerii probei de 2000 m;

dat fiind întinderea în timp a procesului de antrenament, este nevoie de o etapizare, pentru a fi bine urmărit în evoluția lui.

etapele de educare a forței sunt bine stabilite pe parcursul unui ciclu anual de pregătire:

-de-a lungul etapelor de pregătire calitatea motrică-forța se educă în strânsă corelație cu proba de 2000 m – proba de concurs – și cu celelalte aptitudini psihomotrice care o însoțesc.

1.3.Scurt istoric al canotajului

Vâslitul a fost practicat încă din cele mai îndepărtate timpuri.

Desigur că scopul era în primul rând utilitar, totuși întrecerea care este proprie firii omenești, a început să-și facă loc încă de la primele începuturi.

Astfel când plecau cu bărcile în căutarea de noi terenuri de vânătoare sau de pășuni, cei ce vâsleau mai repede ajungeau primii, aveau posibilitatea să-și aleagă locuri mai bune decât vecinii rămași în urmă.

Locuitorii de pe malurile apelor Europei, Africii, Asiei, Americii, iscusiții navigatori de pe insulele Oceanului Pacific, care trăiau în apropierea râurilor și lacurilor, foloseau diferite bărci cu rame. Pe monumentele și obiectele de artă ale antichității se află reproduse adesea, bărci și chiar întreceri. Cele mai vechi au fost găsite pe coloanele templelor egiptene.Vechii greci organizau în fiecare an întreceri între ambarcații cu rame, cu prilejul sărbătoririi zeului Dionisos, iar poetul roman Virgilius povestește, în Eneida despre întrecerile la care vâsleau locuitorii Troiei.Abia la începutul secolului al XV – lea sunt semnalate la Veneția “întreceri” de canotaj. Concurenții vâsleau stând în picioare, folosind o ramă cu mâner lung. Întrecerile au fost mai întâi numai pentru bărbați, apoi și pentru femei.Treptat, vâslitul, care cere rezistență și forță, a fost îndrăgit de cei cuprinși cu munca, iar pe măsura dezvoltării meșteșugului marinăresc, canotajul ocupa un prim loc în pregătirea marinarilor.

La începutul secolului al XVIII – lea se organizau în Anglia – putere maritimă și colonială pe acea vreme – concursuri de canotaj.Tot atunci Petru I întemeiază primul Iacht – Club din Rusia „Nevski Flot”. Pentru exersarea deprinderii de vâslit acest club este dotu cu bărcile în căutarea de noi terenuri de vânătoare sau de pășuni, cei ce vâsleau mai repede ajungeau primii, aveau posibilitatea să-și aleagă locuri mai bune decât vecinii rămași în urmă.

Locuitorii de pe malurile apelor Europei, Africii, Asiei, Americii, iscusiții navigatori de pe insulele Oceanului Pacific, care trăiau în apropierea râurilor și lacurilor, foloseau diferite bărci cu rame. Pe monumentele și obiectele de artă ale antichității se află reproduse adesea, bărci și chiar întreceri. Cele mai vechi au fost găsite pe coloanele templelor egiptene.Vechii greci organizau în fiecare an întreceri între ambarcații cu rame, cu prilejul sărbătoririi zeului Dionisos, iar poetul roman Virgilius povestește, în Eneida despre întrecerile la care vâsleau locuitorii Troiei.Abia la începutul secolului al XV – lea sunt semnalate la Veneția “întreceri” de canotaj. Concurenții vâsleau stând în picioare, folosind o ramă cu mâner lung. Întrecerile au fost mai întâi numai pentru bărbați, apoi și pentru femei.Treptat, vâslitul, care cere rezistență și forță, a fost îndrăgit de cei cuprinși cu munca, iar pe măsura dezvoltării meșteșugului marinăresc, canotajul ocupa un prim loc în pregătirea marinarilor.

La începutul secolului al XVIII – lea se organizau în Anglia – putere maritimă și colonială pe acea vreme – concursuri de canotaj.Tot atunci Petru I întemeiază primul Iacht – Club din Rusia „Nevski Flot”. Pentru exersarea deprinderii de vâslit acest club este dotat cu 141 de ambarcațiuni.

În anul 1829 a fost prima cursă pe Tamisa între studenții din Cambridge (Universitatea Harvard) și cei din Oxford pe o distanță de 1.168 iarzi în proba de 8+, cursă care a rămas tradițională, desfășurându-se în fiecare an până în zilele noastre.Tot Anglia a fost prima țară care a construit primele ambarcațiuni.În 1829 ia ființă Federația Internațională de Canotaj (F.I.S.A.), cu scopul declarat inițial de a favoriza dezvoltarea canotajului și de a întări legăturile de prietenie între cei care practică, stabilind între ei raporturi permanente. Activitatea competițională oficială a F.I.S.A. a debutat în anul 1893, pe lacul Orta (Italia), prin organizarea primei ediții a Campionatelor Europene, când s-au disputat probele de 1x ; 4+ ; 8+ . În anul următor, în 1884, programul s-a complectat cu proba de 2+ , iar din 1898 și 2x.Membrii fondatori ai F.I.S.A. au fost federațiile din Belgia, Franța, Italia, Elveția și Adriatica, ulterior desființată.La începutul secolului al XX – lea, în Rusia ia ființă mai multe cluburi muncitorești de canotaj, dar acestea funcționau semilegal și sunt deseori închise. În U.R.S.S. se țin foarte multe concursuri de canotaj, iar tinerii din Moscova și Leningrad se afirmă în repetate rânduri printre primii vâslași ai țării. La noi în țară canotajul este cunoscut din secolul al XIX-lea. Prin intermediul unor tineri din „protipendada” burgheziei, întorși de la studiu din străinătate și dornici să imite obiceiurile din aceste țări. Astfel ia ființă la Timișoara „Societatea de luntrișoare” clubul „Regata” de mai târziu. Apoi „Soc. De gimnastică” de la Arad înființează o secție de canotaj. Aceste cluburi erau numai ale burgheziei și aveau strict caracter de casă.Totuși canotajul începe să atragă oameni simpli, muncitori care pătrund în aceste cluburi, se dovedesc plini de aptitudini pentru întrecerile de schifuri. Astfel iau ființă cluburi în București, la Herăstrău, Băneasa, Floreasca.

Între cele două războaie mondiale și anume în anul 1927 se afiliază și România la F.I.S.A., iar după cel de-al doilea război mondial, devin membre F.I.S.A. încă 35 federații naționale. Trebuie să remarcăm că U.R.S.S., care este o forță în canotaj, s-a afiliat la F.I.S.A. abia în anul 1952, Anglia în 1947, R.F.G. în 1951 iar R.D.G. abia în 1956.În anul 1924 F.I.S.A. permite, pe lângă probele existente în concurs și proba de 2-, iar în 1935 și 4-, la Campionatele Europene. Alte modificări în programul Campionatelor Europene nu au mai intervenit până în anul 1973, când s-a disputat, dealtfel, ultima ediție a acestei competiții.Din anul 1954 a început organizarea Campionatelor Europene feminine, care s-au disputat timp de două decenii, cu un program constant de 5 probe: 1x, 2x, 4x, 4+, 8+. Și această competiție s-a disputat pentru ultima oară în anul 1973.Din 1962 începe organizarea Campionatelor Mondiale masculine, o dată la 4 ani (la jumătatea ciclului olimpic), iar din 1974, prin desființarea Campionatelor Europene se trece la disputarea anuală a Campionatelor mondiale, adăugându-se și probele feminine.

Din 1974, prin adăugarea probelor de 2- femei și 4x bărbați, programul se stabilizează la 8 probe masculine și 6 probe feminine.În 1900, canotajul masculin a fost introdus și în programul Jocurilor Olimpice. Până la ediția din 1920, întrecerile olimpice s-au disputat la un număr variabil de probe (4 sau 5), iar din 1924 programul s-a stabilizat la 7 probe până în 1972 inclusiv.Începând cu ediția a XIX-a a Jocurilor Olimpice de la Montreal s-a mai adăugat o probă masculină (4x) și s-au introdus toate probele feminine, iar la ora aceasta în programul competițiilor au fost introduse și probele de categorie ușoară (59 kg femei și 72 kg bărbați).

După cel de-al doilea război mondial sporturile nautice din România iau un mare avânt. Concursurile de canotaj își câștigă un loc însemnat în activitatea sportivă. Bacuri de iarnă se amenajează în București (Snagov – loturile de seniori), Constanța un complex nautic deosebit, Orșova – complex nautic, Timișoara, Arad – bacuri de iarnă. Încet, încet iau ființă tot mai multe cluburi. Se pune mare bază pe dezvoltarea canotajului în cluburile școlare.Datorită condițiilor noi create, sportul cu vâsle a progresat continuu, ajungând ca astăzi canotajul românesc să fie cunoscut în toată lumea. Activitatea sportivă de performanță a căpătat în ultimii ani o dezvoltare deosebit de mare, un număr de tineri și tinere dedicându-și o mare parte din timpul tinereții lor pregătirii pentru atingerea performanțelor de o valoare cât mai ridicată. Lupta cu centimetrii, secundele sau adversarii constituie pentru foarte mulți un ideal al unei etape a vieții. Un elan nestăvilit închinat unor asemenea cauze, bine ajutat și îndrumat, face să urce performanțe, care uimesc până și pe specialiștii în materie.În același timp, reușita în sportul de performanță, a devenit o problemă de stat.Valoarea educativă a canotajului constituie una din cele mai importante caracteristici ale acestui sport. În țara noastră practicarea canotajului, ca dealtfel și a celorlalte discipline sportive, presupune o pregătire pe baze științifice asigurând obținerea unor rezultate valoroase.O condiție însă de bază în realizarea unor performanțe sportive de valoare o constituie modul în care sportivii își desfășoară pregătirea sportivă, deci antrenamentul.

Scurt istoric al kaiacului

Kaiacul și canoea definesc doua tipuri de ambarcațiuni, fiecare cu problemele lor specifice de tehnică, cu istoric propriu, cu probe și reguli diferite, ceea ce le fac sa fie de fapt două discipline distincte printre sporturile nautice. Practicarea lor cere o bună pregătire fizică, multă forță, echilibru, ritm dinamic, rapiditate și precizie în execuție, îndemânare și coordonare în mișcări.Kaiacul, se pare, a provenit de la eschimoși, fiind adus prima dată în Europa de la Polul Nord, de către exploratorii scandinavi timpurii. Primul club sportiv în care se practica și kaiacul a fost înființat în anul 1865, în Anglia.Canoea este de origine indiana, sau după alte date de origine canadiană și își face oficial apariția în Europa prin anul 1876, când au loc primele întreceri în orașul Koln. Cu ocazia Jocurilor Olimpice din anul 1924, desfășurate la Paris, se prezintă pe Sena un concurs demonstrativ de caiac-canoe, iar din anul 1936 acestea vor figura constant în programul întrecerilor olimpice. În România, istoria arată că vâslitul pe Dunăre a fost consemnat încă din anul 1455, dar nu se poate afirma că aceasta ar fi originea kaiacului și canoei în țara noastră. Se poate însă preciza că, în mod cert, pe marile noastre râuri și lacuri, în Deltă, pe Dunăre, românii au practicat vâslitul cu scop de vânătoare și pescuit, de apărare, de deplasare sau transport.După 23 August 1944, la noi aceste discipline sportive se afirmă puternic atât pe plan intern cât și pe plan internațional; cu ocazia Jocurilor Olimpice, a campionatelor mondiale sau europene, succesele dobândite de kaiaciștii și canoistii noștri contribuind la creșterea continuă a prestigiului sportului romanesc.Sportivi români care au cucerit aur olimpic sunt: Leon Rotman, Simion Ismailciuc si Alexe Dumitru (Melbourne, 1956), Ivan Patzaichin (Munchen, 1972; Mexico, 1968; Moscova, 1980), Serghei Covaliov (Moscova, 1980), Toma Simionov (Moscova, 1980), Vasite Diba (Montreal 1976).

Capitolul 2

2. 1. Calitatea motrică – forța

În terminologia sportivă forța este efectul contracției musculare al unui grup de mușchi ori a unuia singur, care se poate măsura. Se pot distinge trei regimuri principale de forță: statică, dinamică concentrică și dinamică excentrică.

Când o forță tinde să miște un corp, acțiunea sa poate fi măsurată și se numește lucrul mecanic.

Mecanismele fiziologice ale contracției musculare

În timpul contracției musculare, în fibra musculară au loc procese chimice și biochimice. Din punct de vedere biochimic, fibra musculară suportă următoarele tensiuni:

tensiunea maximă care se obține prin punerea simultană în funcție a aproximativ a tuturor fibrelor musculare vizate. În acest moment frecvența impulsurilor nervoase trece de la valoarea de repaus de 5-6 secunde la 40 secunde, fapt ce explică oboseala nervoasă provocată de antrenamentele de forță cu încărcări apropiate de maximum posibil:

tensiuni sub maxime și medii ca rezultate al încetării sau nerecrutări în activitate a unor fibre musculare din cauza oboselii pentru a ceda locul altora.

Tipurile de forță în canotaj

În canotaj efortul și rezultatele sportive este rezultatul acțiunii forței ce se manifestă sub mai multe tipuri: maximă, explozivă, în regim de anduranță, orientată, specifică etc.

Forța maximă este reprezentată de posibilitatea cea mai ridicată de forță a individului. Aceasta poate indica rezerva de forță, care reprezintă diferența dintre forța maximă și forța care trebuie dezvoltată la fiecare ciclu de vâslit, această valoare fiind de 25-30 kg de forță.

Metodologia dezvoltării forței maxime impune respectarea următoarelor cerințe:

caracterul dinamic al exercițiilor folosite;

utilizarea următoarelor încărcături: maxime (90 –100%, cu 1-2 repetări) și submaxime (75 – 85%, cu un număr de repetări ce variază între 6 –12 și un număr de 4-6 serii;

volumul încărcăturilor să rămână compatibil cu o execuție corectă și să păstreze elementele importante ale ritmului și a mișcării fundamentale.

Ritmul de execuție trbuie să fie mediu, optim iar durata repausului să permită executarea seriei următoare cu aceeași eficacitate. Este necesară individualizarea încărcăturii și a timpilor de refacere, frecvența cardiacă fiind un element de referință.

Forța explozivă se caracterizează prin posibilitatea de a învinge o rezistență cât mai crescută (dar nu maximă) cu accelerație maximă. Este legată de activitatea unui număr maxim de fibre musculare, de viteza de mobilizare a energiei chimice și transformarea sa în energie mecanică.

În metodologia dezvoltării forței explozive sunt necesare respectarea următoarelor cerințe:

exercițiile trebuie să păstreze în egală măsură un caracter dinamic;

încărcăturile folosite, 65 – 85% din maxim, să fie executate păstrând o accelerație apropiată de maxim în faza activă, când încărcătura este de 85% se perfecționează componenta de forză reprezentată de forța explozivă, iar când încărcătura este de 65 % se perfecționează componenta de viteză;

ritmul execuției să fie apropiat de valoarea maximă;

durata, numărul de repetări și de serii trebuie să fie astfel dozat încăt să se poată executa ansamblul fără scăderea ritmului de execuție;

între serii, pauza să fie parțial activă și să permită refacerea în vederea seriei următoare.

Anduranța de fortă este capacitatea individului de a menține cât mai mult posibil și în mod constant îarametrii de forță, într-un ciclu de vâslit. Acest tip de forță, condiționează datorită calității sale, nivelul maxim al vitezei de deplasare în timpul cursei de concurs, dar și posibilitatea repetării ei în timp.

Metodologia dezvoltării forței în regim de anduranță sau a anduranței de forță prevede respectarea următoarelor cerințe:

încărcătura folosită să fie de 30 + 60 % dim maxim;

ritmul de execuție este apropiat de cel competițional;

numărul de repetări se situează între 20 – 30 repetări / minut;

timpul de execuție este progresiv în funcție de etapa de pregătire de la 2 minute în octombrie – noiembrie, la 10 minute și 30 de secunde în etapa finală;

refacerea între serii este incompletă evoluând de la 2 minute la 4 – 5 minute.

Dezvoltarea forței generale se impune cu necesitate de la începutul pregătirii. Obiectivul dezvoltării forței generale îl constituie, dezvoltarea tuturor grupelor musculare independent de specializare. Dezvoltarea mușchilor antagoniști, cu rol de susținere în executarea mișcării fundamentale, este prioritară. Dezvoltarea acestora este importantă ca bază de lucru pentru musculația specifică ulterioară. Forța generală se dezvoltă în reprize de antrenament, iar la vâslașii experimentați intervine punctual în tot cursul anului.

Forța orientată constă în dezvoltarea forței grupelor musculare care suportă solicitările majore în mișcarea fundamentală, importantă în dezvoltarea forței specifice.

Procedeul metodic utilizat este exercițiul cu încărcături adiționale care solicită grupele musculare în mod general, parțial sau local, sub un unghi de lucru și cu structura mișcării apropiată de cea fundamentală. Și la aceste mijloace este important să se respecte forma de execuție și ritmul de execuție identice celor din ciclu de vâslit.

Forța specifică vizează dezvoltarea forței grupelor musculare care realizează efortul maxim în ciclu de vâslit. Urmărește integrarea mișcării globale, ori folosirea unor exerciții specifice, utilizând o fază ori un element izolat din mișcarea fundamentală, respectând structura interioară fundamentală a ciclului de vâslit.

Circuitul este metoda constantă folosită în antrenamentul de forță al canotorilor. Derivată din metoda eforturilor repetate aceasta constă în înlăturarea exercițiilor într-un interval de timp ori în cadrul unui număr stabilit de repetări, cu un anumit ritm și cu pauze determinată de tipul de circuit și de efectele pe care le urmărim.

Bazele fiziologice și biochimice ale contracției musculare

Din punct de vedere fiziologic și biochimic, exrcitarea forței musculare presupune: activarea unui număr cât mai mare de unități motorii, frecvența impulsurilor nervoase aferente, gradul de sincronizare a diferitelor unități motorii și particularitățile biochimice și structurale ale mușchilor angrenați în efort. Activarea unui număr cât mai mare de unități motorii reprezintă o condiție esențială a dezvoltării unei forțe mari și foarte mari. În starea de repaus se adflă simultan în contracție doar 1-3% din totalul unităților motorii dintr-un mușchi. În timpul unei încordări uțoare numărul unităților active ar crește până la 10-30%, iar într-un effort de forță mai intens numărul unităților motorii angrenate în contracție sporește până la 40-50aaaa5 și numai într-un effort de forță maximă, acest procent se apropie de 80%. În condiții obișnuite, procentul de 75-80% nu poate fi depășit, însă în unele cazuri limită, de imobilizare extraordinară, caracteristica unor anumite situații se poate depăși această limită protejată prin instanțe vegetative, păstrate la nivelul paleocortexului hipotalamusului.Numărul mai mare sau mai mic de unități motorii angrenate în contracție este determinat de starea funcțională a centrilor nervoți superiori. Forța produsă de cître un mușchi, o grupă musculară sau un lanț muscular cinetic este determinată de starea funcțională a centrilor nervoși superiori și este direct proporțională cu capacitatea ariei motorii de a trimite impulsuri ner4voase bine orientate spre grupele musculare sinergice. Mecanismul de bază al realizării acestui efect rezidă în iradierea corticală a excitației ce depinde la rândul ei de experiența anterioară și de capacitatea de mobilizare momentană a sportivului. De aici rezultă că un effort de forță este realizat nu numai de factorul periferic, ci și de scoarța și centrii nervoși corticali.

Rolul frecvenței impulsurilor nervoase aferente. Deoarece unitățile motorii sunt cele mai mici entități funcționale ale mușchiului, mișcarea naturală cae mai redusă ar fi construcția unei singure unități motorii, dar o asemenea situație nu este posibilă în organism, exceptând cazul experimental al mușchiului izolat. În organism, descărcarea impulsurilor are caracterul unor “salve” care duc la contracția tehnică. În cazul unei mișcări limitate, frecvența descărcărilor moto-neuronilor este redusă, iar creșterea frecvenței descărcărilor exprimă o intensitate mărită a stării de excitație a centrilor nervoși. Creșterea frecvențelor descărcărilor este foarte mare, producând o stare de subtetanie, în schimb în cea de-a doua fază aceasta este atât de mare, încât produce o adevărată stare de tetanie. În prima fază lipsește suma totală a contracțiilor în timp ce tetania din faza a doua este urmarea unei frecvențe de peste 50 impulsuri pe secundă. În acest caz, excitația corticală mai intensă se transformă în tipuri de impulsuri de mare frecvență.

Sincronizarea activității unităților motorii. La începutul contracției și mai ales în cazul încordării medii, ori submaximale, activitatea unităților motorii este asincronă deoarece fibrele sunt mobilizate în diferite momente ale contracției și activarea lor are loc la frecvențe diferite, ceea ce asigură o contracție crescândă și lină însă forța musculară nu depășește o valoare medie.

La frecvențe de descărcare mai mari, numărul unităților aflate simultan în contracție și grupajele de contracții se sincronizează și fuzionează, la o frecvență de 40-50 impulsuri /secundă. Odată cu creșterea gradului de antrenament se mărește substanțial și capacitatea de sincronizare a activității unităților motorii active.

Potențialul biochimic și contracția mușchiului. Fenomenele biochimice și fiziologice complexe ca au loc după transmiterea impulsului nervos plăcii motoare sunt cunoscute sub denumirea de cuplaj excitație-contracție și cuprind o serie de fenomene electrice, termice, optice și mecanice. Răspunsul mușchiului scheletic prin contracție depinde de mai mulți factori, dintre care cel mai important este structura biochimică a fibreloer. Datorită progreselor tehnice din ultimile decenii, biopsia musculară a făcut posibilă studierea concretă și obiectivă a compoziției biochimice intime a fibrelor musculare.Tpul I de fibre, fibre lente sau fibre roșii sunt bogat vascularizate, asigură un aport crescut de oxigen și deși nu pot dezvolta o putere foare mare, sunt rezistente la oboseală, ceea ce favorizează lucru în regim aerob. Întradevăr, studiile coparative au scos în evidență o bună corelație între V02 max/kg și procentul acestor fibre lente. Astfel procentul fibrelor lente este diferit la diferitele categorii de sporturi, de la schiul fond la alerghătorii de viteză din atletism.

Tipul II cuprinde fibrele rapide, la rândul lor împărțite în fibre albe rapide, denumite și de tip Iia slab vascularizate, însă cu o mare putere de contracție, dar de scurtă durată specifice lucrului în regim anaerobic, precum și fibre albe rapide bogat vascularizate de tip II B care se contractă puternhic pe o perioasdă de timp mai mare, ce permite lucru atât în regim anaerob cât și aerob. Mai sunt fibre intermediare de tip II C caracteristice lucrului în regimuri diferite. Sportivii care depun eforturi de forță în regim de viteză posedă un număr crescut de fibre rapide de tip IIA. Biopsia musculară este unul din mijloacele principale de selecție pentru sportul de mare performanță, cel puțin pentru departajarea timpurie a celor dotați genetic pentru cele două extreme: efortul de forță – viteză anaerob și cel de rezistență aerob. Practica antrenamentului sportiv contemporan arată că lucrul în regiom aerob-anaerob, pe perioade mai lungi de timp are ca efect ridicarea capacității de effort în ambele direcții mai rapide și mai spectaculos în comparație cu lucrul monoton aerob sau anaerob. De asemenea s-a constatat în domeniul creșterii forței maxime că progresele apar mult mai evidente când sunt angrenate în effort toate fibrele musculare atât cele roșii cât și cele albe. Analiza biochimică a fragmentelor musculare prin biopsie a evidențiat și alte aspecte ale biochimiei musculare. S-a constatat că VO2 maxim crește sau scade în funcție de activitatea enzimei succinat de hidrogenază. În efortul predomonant aerob crește mult activitatea iăoenzimelor lactat de hidrogenază de tip scheletic, în timp ce în eforturile anaerobe crește activitatea izoenzimelor de tip miocardic. Biopsia musculară a scos în evidență modificarea raportului suprafeței de secțiune a diferitelor tipuri de fibre. Chiar dacă numărul de fibre aparținând unui tip anume nu se poate modifica în urma antrenamentului, se modifică totuși suprafața lor relativă prin hipertzrofia fibrelor musculare intens solicitate într-un regim de lucru. Astfel, în eforturile de forță- viteză crește suprafața relativă prin secțiunea fibrelor albe, rapide de tip II A. Pentru a realiza o hipertrofie musculară accentuată, necesară în eforturile de forță în diferite regimuri de lucru trebuie îndeplinite trei condiții de bază:

Excitantul biologic intens realizabil prin utilizarea unor încărcături mari și foarte mari, deoarece numai excitanții puternici și repetați la intervale relativ scurte duc la modificări metabolice și biochimice – trofice ample necesate hipertrofiei musculare;

Aportul corespunzător de proteine, absolut necesar sporirii sarcoplasmei, precum și sistemelor enzimatice împlicate în creșterea masei musculare. Necesarul zilnic de proteine la un sportiv ce se antrenează , în vederea creșterii forței se ridică la 2,5 kg – 5 kg din care cel puțin 50 % de origine animală, întrucât conține toți aminoacizii esențiali;

Influența hormonilor anabolizanți endogeni, știut fiind faptul că obținerea unor valori ridicate a indicilor de forță musculară, în diferite regimuri de lucru, depinde în mare măsură de aportul natural al acestora. Efortul intens constituind un stres fizic angrenează în activitate sistemul de alarmă constituit din axul hipotalamo-hipofizo-suprarenal, care la rândul său, duce la o supraproducție de hormoni ai efortului, printre care ACTH, cortizol, adrenalină, noradrenalină și hormoni androgeni, cel mai eficient fiind testosteronul. În cazul în care efortul este suficient de susținut și se efectuează un timp mai îndelungat, hormonii efortului pot atinge valori de câteva ori mai m,ari față de parametrii întâlniți la persoane neantrenate.

Apare astfel lipsită de logică administrarea unor produși sintetici de tostesteron în scopul obținerii unor indici crescuți de forță și sporire a masei musculare. Administrarea acestora pot da următoarele efecte negative:

purced dinsfuncții articulare din cauza echilibrului creat artificial prin hipertrofia exagerată a mușchilor și elementele articulare rămasa la dimensiuni și capacități funcționale anerioare, de unde apar frecvente rupturi musculare;

aspectul viril al fetelor care consumă hormoni steroizi anabolizanți, dinsfuncții hepatice mergând pănă la cancerul hepatic;

afecțiuni ale sistemului nervos.

Dezechilibrul hormonal creat înainte de pubertate are uneori consecințe dezastroase făcân iposibilă reechilibrarea secreției interne. Sportivii care practică probe ori ramuri de sport, bazate pe forță și forță în regim de viteză, trbuie să cunoască că steroizii dezvoltă cu predilecție fibrele musculare albe rapide, de tip II A specifice eforturilor anaerobe. Rezultatele similare se obțin însă prin utilizarea în antrenament a unor eforturi intense, cu viteză maximă, când frecvența cardiacă depășește valorile de 190-200 bătăi/minut

2.5. Formele de manifestare a forței în canotaj

Teoriile antrenamentului sportiv, dinsting mai multe forme de manifestare a aptitudini psihomotrice de forță:

forță generală și specifică;

forță dinamică și statică;

forță absolută și forță relativă.

Ele se întâlnec aplicate în majoritatea lor în sportul de performanță. Frecvența cea mai scăzută o are forța generală, care se referă la gradul de dezvoltare a întregului sistem muscular și se caracterizează printr-o capacitate mărită de manifestare a forței, în diferite ipostaze ale vieții de relație, în muncă, în sportul de masă. Aceasta se manifestă în perioada inițierii sportive a juniorului, pentru asigurarea pregătirii sale multilaterale și ca fundament al abordării ulterioare a forței specifice. Diferența dintre forța dinamică și cea statică se manifestă prin modificarea dimensiunii mușchiului angajat în efort. În efortul de forță dinamică, rezistența externă este învinsă prin scurtarea și îngroșarea mușchiului sau alungirea lui. În efortul static mușchii nu-și modifică lungimea.În funcție de de structurarea ori lungimea mu;chilor, pentru efectuarea unui efort de învingere a unei rezistențe externe, sau numai pentru manifestarea unei tensiuni, a unei împingeri sau presiuni, asupra unui plan ce nu-și modifică poziția, unii autori reliefează diferența dintre cale două forme de forțe, devenite statică și dinamică.

În clasificarea tipurilor ori fenomenelor de manifestare a forței se include și alte categorii: forță absolută, forță relativă. Prima, reprezintă capacitatea sportivului de a învinge sau de a se împotrivii unei mișcări, indiferent de greutatea sa corporală, măsurată prin totalul kilogramelor deplasate ori suportate. A doua, rezultă din raportul dintre greutatea ridicată de sportiv și propria greutate corporală. De aceea aceasta din urmă are mai mult semnificația unui indice. Calcularea forței relative este utilă pentru compararea forței sportivilor cu greutatea lor corporală, premisa obiectivă în planificarea lucrului de forță din antrenamente, în funcție de posibilitățile individuale. O astfel de clasificare a formelor de manifestare a forței primite diversificarea și nuanțarea metodologiilor de dezvoltare și măsurare.

2.6. Mijloace de dezvoltare a forței

În selecționarea mijloacelor de dezvoltare a forței se inpune respectarea unor criterii, dintre care enumerăm: cunoașterea topografiei și a acțiunii principalelor grupe musculare, exerciții pentru educarea forței.

2.6.1.Cunoașterea topografiei și a acțiunii principalelor grupe musculare

Creșterea indicilor forței specifice, caracteristicile fiecărei ramuri ori probe implică solicitarea anumitor grupe musculare, precis diferențiate din totalitatea masei musculare a corpului compusă din peste 700 de mușchi. Din această cauză, înfuncție de legitățile efortului și ale biomecanicii, criteriul enumerat este o condiție indispensabilă a eficienței activității. Cea mai mică deviație de la direcția și structura exercițiilor unor indici înalți ai forței musculare în locul și momwntul oportun. Ca atare, obiectivele, compatibilitatea cinematică și dinamică cu tehnica dorită, caracteristicile ei spațio-temporale și regimul de efort impun alegerea adecvată a direcției de acțiune și a exercițiilor. De aceea cunoștințele anatomice și biomecanice, chiar alimentare, dobândite în procesul de pregătire teoretică a sportivului sunt imperios necesare.

2.6.2 Exerciții pentru educarea forței

Acest lucru a determinat o clasificare menită să le obiectizeze și să le ordoneze, atât prin prisma teoriei modelării, cât și a programării antrenamentului sportiv. Se dinsting grupa exercițiilor cu diferite îngreuieri, efectuate la diverse aparate. Direcția execuției, tempoul și efectul lor sunt diferite, fiecare ramură și grupă sportivă valorificându-se în propiul interes. Exercițiile din această grupă, în special cele libere au valoare analitică, localizând efortul, deci orientând dezvoltarea forței anumitor grupe musculare, a celor care iau parte la dezvoltarea forței cerute de efectuarea mișcărilor rapide.Deosebim de asemenea exerciții cu învingerea propriei greutăți folosite în pregătirea încă de la începuturi, acestea fiind: flotări cu sprijin, atârnări, tracțiuni în brațe, genuflexiuni pe un picior ori pe ambele, efectuate uneori cu îngreuieri, la aparate de gimnastică ori localizate pe segmente și grupe musculare. Asdemene tipuri de exerciții îngreuiate, reclamă folosirea până la o anumită limită, pentru a nu perturba coordonarea neuro-musculară, dinamica efortului din ramură sau proba sportivă respectivă.Exercițiile cu partener sunt accesibile, complexe, stimulative, angrenând mari grupe musculare în direcții și regimuri diferite de effort.Exercițiile de accelerare-frânare constau dintr-o suită de acțiuni motrice rapide alternatwe cu frânări energice, în care contracția grupelor musculare angajate este rapid oprită, prin încordarea mușchilor antagoniști. Folosirea îngreuierilor, chiar și neînsemnate, duce la creșterea momentului de inerție. Aceasta provoacă o intensitate a contracției musculare necesară pentru învingerea inerției de repaus a masei aparatului, și pentru frânarea accelerării acesteia. Deci efortul este multiplu: se obține dezvoltarea forței cât și o perfecționare a mecanismelor de coordonare care provoacă schimbarea bruscă a stării mușchilor angrenați în eeffort- contracție, relaxare, încordare. Exercițiile izometrice se folosesc într-un procent limitat, ca mijloc de dezvoltare a forței. Deci sunt de scurtă durată, datorită intensității lor maxime , pun sistemul nervos în condiții limită, mărindu-i capacitatea funcțională, concomitent cu eforturile de voință necesare sportivului în pregătire și concurs.

Capitolul 3

3.1. Caracteristicele metodelor de dezvoltare a forței

În metodologia dezvoltării forței trebuie evitată creșterea forței la nivelul unui număr redus de grupe musculare.Este indicat să se folosească exerciții care să angreneze 3-4 grupe musculare, numărul maxim al exercițiilor fiind de 12. În lecțiile de antrenament, cu volum mic, dar cu o intensitate mare se efectuează 3-6 exerciții, în cele cu volum mijlociu 6-8 exerciții. Astfel de lecții sunt specifice sporturilor care reclamă forța în regim de viteză. În cazul lecțiilor cu volum mare și maxim, specifice sporturilor de forță pură ori forță în regim de rezistență, numărul exercițiilor este de 9-12.În ceea ce privește specificația exercițiilor de forță în ultima vreme s-au produs revizuiri metodologice majore. Astfel se pune accent pe folosirea exclusivă a exercițiilor care dezvoltă fibrele musculare albe într-un regim de lucru anaerob, chiar dacă acestea sunt selecționate din diverse ramuri.Alternativa exercițiilor de forță anaerobă cu cele de rezistență aerobă au de multe ori repercursiuni negative asupra rezultatelor sportive. Ponderea crescută a exercițiilor în detrimentul celor anaerobe provoacă transformarea fibrelor musculare albe rapide, în fibre musculare roșii, lente, ceea ce afectează viteza și favorizează dezvoltarea rezistenței.

Locul și succesiunea exercițiilor de forță în economia lecțiilor de antrenament, își au importanța lor în elaborarea unor metodologii adecvate. Acestea se pot executa în cadrul unor antrenamente specifice, dinstincte, fie după efectuarea exercițiilor specifice, dar numai în cazul sporturilor care solicită forța în regim de viteză. Exercițiile cu caracter dominant de forță au un grad mare de eficiență când sunt executate după cele tehnice și de viteză, folosirea lor după cele de rezistență fiind contraindicate, deoarece reduc efortul. Folosirea cu pricepere a exercițiilor de forță contribuie la refacerea capacității de efort, alternarea grupelor musculare mai puțin angrenate, cu cele solicitate la maxim condiționând eficiența antrenamentului. Stabilirea numărului de repetări și a seriilor, trebuie avută în vedere la elaborarea metodologiei aplicării acestor exerciții. Acestea variază în funcție de sarcinile lecției, de metoda aplicată și de capacitatea de adaptare la efort a sportivilor. Pauzele de odihnă între serii, se micșorează odată cu îmbunătățirea capacității de efort și se măresc odată cu creșterea intensității, a numărului de mușchi angrenați în exercițiul respectiv și a duratei efortului neîntrerupt. Trecerea de la un exercițiu la altul se face după o pauză de 3-5 minute. Creșterea numărului lecțiilor de antrenament într-un ciclu săptămânal este rezultatul creșterii posibilităților de adaptare de care dispune organismul uman, al perfecționării sistemului de refacere și al odihnei active asigurate de alternarea grupelor musculare angajate în efort. Efectuarea aplicării unei astfel de metodologii își află efectul în creșterea spectaculoasă a performanțelor în probele bazate pe forță.

Mărimea intensității lucrului de forță este dată de greutatea ridicată printr-un exercițiu sau altul, de rezistența partenerului sau a diferitelor aparate, ca și de propia greutate corporală. Mărimea intensității se calculează în procente și reprezintă nivelul determinat de rezultatul maxim obținut de un sportiv la un exercițiu oarecare, considerat limita posibilităților sale la momentul respectiv. Pentru aceasta, convențional, s-a stabilit că intensitatea exercițiului cu îngreuieri este cotată astfel:

intensitate mică – cuprinsă între 30-50 % din posibilitățile maxime;

intensitate mijlocie – cuprinsă între 50-80 % din limita maximă;

intensitate mare – cuprinsă între 80-100%;

intensitate maximă – realizarea nivelului maxim de 100%;

intensitate supramaximă – peste 100% din posibilități.

În cadrul acestor zone de intensitate desprindem următoarele particularități:

pentru dezvoltarea forței în regim de viteză se lucrează cu intensități de 30-50% în sporturile care solicită viteza, cu intensități de 50-80% pentru cele bazate pe forță și 65+85% pentru haltere;

pentru dezvoltarea forței în regim de rezistență se lucrează cu intensități cuprinse între 60-80 % din posibilități, numărul de repetări fiind mai mare;

pentru dezvoltarea forței pure se folosesc intensități între 80-100% din posibilități, intensități mari, maximale și supramaximale specifice halterelor și aruncărilor din atletism.

Mărimea volumului este dată de suma kilogramelor ridicate într-o anumită unitate de timp, dimensiunea lui fiind corelată cu intensitatea efortului. Acest volum a crescut considerabil în procesul de dezvoltare a forței. La evaluarea volumului se folosesc următoarea scalare:

volumul mic caracteristic exercițiilor de dezvoltare a forței pure, alcătuit din 2500-5000kg pentru sportivii din majoritatea ramurilor cu accent pe dezvoltarea forței și de 5000-10000 kg pentru halterofili, cu 1-3 repetării, în 1-9 serii și 3-6 exerciții;

volumul mijlociu, propriu sporturilor bazate pe forță în regim de viteză cuprins între 5000-10000 kg și 10111-20000 kg pentru halterofili, cu 3-6 repetări în 6-9 serii și 10-12 exerciții;

volum mare efectuat de sportivi în ramurile necesitând forța în regim de rezistență și forța propriu-zisă, evaluat între 10000-20000 kg și între 20000-40000 kg pentru halterofilii cu 6-11 repetări în 9-12 exerciții.

volum mare folosit pentru dezvoltarea forței în regim de rezistență cuprinsă între 20000-30000 kg și 40000-60000 kg pentru halterofili, cu un număr de repetări în 9-12 serii și 9-12 exerciții.

Creșterea continuă a efortului rămâne regula de bază a performanței sportive, desprinsă din principiile antrenamentului modern.

Efectuarea exercițiilor de forță cu aceiași încărcătură duce la apariția fenomenului de obișnuință a organismului. Creșterea continuă a eforturilor are în vedere atăt parametrii volumului, cât și a intensității. Principiul de bază al antrenamentului modern constă în aplicarea unor încărcături, ridicate tratate cu intensități înalte, garanție a creșterii indicilor de forță.

Dacă sportivul reușește să ridice de mai multe ori o greutate maximă atunci greutatea de bază cu care va efectua repetările și seriile va fi cu 10-20 kg mai mică. Această greutate de bază constituie un excitant stimulator pentru o altă perioadă măsurată în timp de antrenament. Evoluția efortului în dezvoltarea forței în timp mai îndelungat se desfășoară în trepte, corespunzător principiului căruia îi poartă numele.

3.2. Rolul eforturilor maxime în hipertrofia fibrei musculare

Substratul biologic al manifestării forței spune că acesta depinde de mobilizarea simultană a numărului maxim de unități funcționale neuromusculare și de mărimea în secțiune transversală a mușchilor. Solicitarea sistemului nervos central se realizează prin folosirea superexcitanților, a unor greutăți maxime. De aceea în metodologia dezvoltării forței este necesar ca odată cu solicitarea componentei nervoase, să se acționeze și în direcția măririi secțiunii fiziologice, care se realizează prin folosirea unor greutăți, medii într-un anumit număr mare de repetări.

Neglijarea solicitării componentelor nervoase sau musculare, în procesul de dezvoltare a acestei aptitudini, duce la stagnarea indicilor de forță echivalentă cu eșecul pregătirii. Pentru fiecare exercițiu cu astfel de adresă este necesară solicitarea concomitentă a componentelor nervoase și musculare, în caz contrar nu se dezvoltă forța ci se înregistrează doar un consum minim de energie. Deci pe măsura creșterii capacității de effort, principiul excitației maxime însumat cu hipertrofia grupelor musculare se va aplica fiecărui exercițiu de forță, în fiecare antrenament.

3.3. Vârsta începerii antrenamentului pentru educarea forței

Vârsta la care pot începe antrenamentele de forță, fără ca efectele acestora să dăuneze creșterii și dezvoltării fizice și a stării de sănătate este abordată diferit de specialiștii domeniului. Majoritatea specialiștilor susșin că această vârstă poate fi de 8-9 ani, respectându-se lucrul în trepte de efort și particularitățile individuale ale sportivilor. Secreția de hormonitestosteron înregistrează la 7-10-13 ani valori relativ ridicate față de alte vârste fapt ce explică disponibilitățile copilului pentru acest tip de efort.

În general, metodologia dezvoltării forței la vârsta timpurie recomandă:

între 8-10 ani se folosesc greutăți ușoare pantru dezvoltarea analitică a grupelor musculare;

exercițiile pentru creșterea forței să se efectueze prin intermediul exercițiilor de mobilitate la scara fixă, al jocurilor sportive, înot, patinaj, gimnastică, schi;

în privința intensității se lucrează cu următoarele procente: 11-13 ani cu 30% din greutatea corporală, la 13-14 ani cu 75% din greutatea corporală, iar peste această vârstă, încărcături ce depășesc greutatea proprie;

de la 14 ani se pot efectua exerciții de forță cu un pronunțat caracter specific, eforturile maxime putând fi planificate din 15 în 15 zile;

indicațiile metodice pornesc de la cunoașterea și respectarea următoarelor reguli:

adaptarea treptată a organismului pentru a face față unor eforturi din ce în ce mai mari;

respectarea unei riguroase alternări a eforturilor maxime cu cele submaxime și medii, în vederea refacerii organismului;

solicitarea concomitentă, pentru fiecare exercițiu, a componentei nervoase și a celei musculare;

mărirea numărului de repetări ale solicitărilor în zona intensităților mari și maxime.

Pe baza acestor reguli, problematica dezvoltării forței a definitivat și aplicat în ultimile decenii mai multe metode.

3.4. Metodele penteru dezvoltarea forței

Metoda eforturilor maximale și supramaximale se bazează pe folosirea încărcăturilor care oscilează între 100-120% din posibilitățile maxime ale sportivului din ziua respectivă. Numărul repetărilor este minim, al seriilor 1-3. Exercițiile efectuate care egalizează sau depășesc posibilitățile limită de moment ale sportivului, urmăresc perfecționarea activității neuromusculare. Metoda eforturilor mari se aplică în scopul solicitării componentelor nervoase prin excitații maxime și pentru hipertrofia fibrelor musculare. Metoda eșalonează încărcarea în kg și repetările astfel:

50 kg / 3,50kg / 3,70 kg / 3,90 Kg / 2,10 Kg / 1,90 Kg / 2,80 Kg / 3

Metoda eforturilor mijlocii, utilizează încărcătura medie, dozate diferit astfel:

pentru ramuri de sport care reclamă forța în regim de viteză se folosesc intensități

cuprinse între 30-50% din posibilitățile repetate de 3-6 ori în 6-9 serii;

pentru sporturi în care predomină forța în regim de rezistență, se utilizează intensități cuprinse între 50-80% din posibilități în 3-6 repetări, în cadrul a 6-9 serii.

Metoda eforturilor de tip exploziv se aplică în scopul dezvoltării forței în regim de viteză și prevede intensități cuprinse între 75-95% din posibilități, 3-6 repetări, în 6-9 serii pentru fiecare exercițiu.Metoda lucrului în circuit derivată din metoda eforturilor repetate se bazează pe efectuarea unui număr relativ mare de exerciții 9-12, stații cu o încărcătură cuprinsă între 50-60 % din posibilitățile repetate de 10-15 ori în 3-5 circuite. Structura exercițiilor se alege în funcție de direcția dezvoltării forței în regim de rezistență, în concordanță și cu nevoile tehnice ale sportului respectiv.

La sfârșitul fiecărui circuit se face o pauză de 1-5 minute. Valoarea încărcăturilor se mărește la un anumit interval de timp în funcție de progresele obținute.Metoda eforturilor segmentare presupune prelucrarea analitică a grupelor musculare interesate în vederea creșterii masei musculare și deci a forței în regim de rezistență.Metoda eforturilor până la refuz urmărește creșterea masei musculare, paralel cu antrenarea componentelor necesare creșterii indicilor forței în regim de rezistență. dozarea încărcăturilor depide de specificul ramurii ori probei sportive respective. Lucrul se desfășoară continuu, relativ lent.Metoda eforturilor izometrice, spre deosebire de celelalte metode care sunt izometrice, constituie o altă cale de dezvoltare a capacității de a utiliza încărcături maxime, acționând asupra unor grupe musculare în diferite poziții prin împingere, apăsare, presiuni asupra unei rezistențe mobile, fără a le modifica dimensiunea. Nu se recomandă încordări care depășesc 12 s deoarece se produce oboseala sistemului nervos central, extrem de solicitant în acest tip de effort. După fioecare effort izometric se efectuează o pauză de 90 s. Această metodă permite lucrul segmentar, putându-se mării selectiv forța grupelor musculare în anumite poziții și direcții impuse de specificul procedeelor tehnice utilizate în concurs.Această metodă se poate combina cu alta izometrică fapt ce atenuează dezavantajele și mărește aplicabilitatea practică și creează metodele combinate. Metoda “volitivă” poate fi metoda de dezvoltare a forței, deși esența ei este psihologică. Efectul ei fizic își găsește locul în această clasificare.

3.5. Planificarea exercițiilor pentru dezvoltarea forței

Planificarea dezvoltării forței în concordanță cu nivelul solicitării ei în concurs este o problemă complexă. Ea presupune stabilirea unei succesiuni, a unor combinații cu caracter complementar, care să contribuie eficient și oportun la creșterea indicilor de forță.

Ca regulă de bază, de reținut, pentru sporturile în care predomină forța în regim de viteză numărul antrenamentelor într-un ciclu săptămânal este mai mic față de cel realizat în sporturile care reclamă forța în regim de rezistență.În planificare trebuie să se țină seama de vârsta sportivilor, știut fiind că adaptarea la efort este mai rapidă la tineri decât la cei vârstnici.Numărul de lecții în ciclul zilnic și cel săptămânal a crescut odată cu sporirea încărcăturilor, a repetărilor și seriilor, volumul și intensitatea rezultând din suma, numărul pauzelor și durata lor.Planificarea antrenamentului pentru dezvoltarea forței generale și specifice, statice și dinamice, trebuie să țină seama de nevoile reale ale concursului și de graficul formei sportive.

Dezvoltarea calităților motrice combinate

Rezistența în regim de viteză se reflectă în posibilitățile organismului de a rezista la eforturi, în condițiile, unor contracții rapide, pe o durată mare de timp. Această aptitudine motrică combinată se dezvoltă folosind intensități de 50-65%, din posibilități, un număr de 9-12 repwetări, în 4-6 serii pentru 4-12 exerciții, ea fiind specifică tuturor sporturilor cu această amprentă.

Rezistența în regim de forță reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi moderate pe o durată mare de timp. Intensitățile folosite reprezintă 50-60% din posibilități, numărul de serii și repetări este mai mare de 12-24, uneori până la refuz în 4-6 serii sau 3-6 circuite cu 6-9 exerciții.

Rezistența în regim de viteză este reprezentată de capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență suficient de mare printr-o viteză de concentrație maximă, Este o aptitudime psihomotrică combinată întâlnită în aruncări, gimnastică sărituri în apă.

Forța în regim de rezistență, reflectă capacitatea organismului de a rezisa la eforturi în condițiile contracțiilor musculare de lungă durată. Intensitățiile de lucru sunt cuprinse între 65-80% din posibilități, se efectuează un număr mare de repetări în 2-4 serii, și 9-12 exerciții. Este predominantă în canotaj, biatlon, ciclism, haltere.

Viteza în regim de rezistență se reflectă în capacitatea organismului de a realiza eforturi cu 30-65% din posibilități, în condițiile unor contracții musculare de scurtă durată. Pentru obținerea unei eficiențe maxime, cu 6-9 repetări în 6-9 serii ori3.6 circuite de câte 5-9 exerciții. Această aptitudine psihomotrică combinată o întâlnim în sărituri, alergări de viteză și în toate jocurile sportive.

PARTEA A II-A

CONTRIBUȚII PERSONALE PRIVIND PARTICULARITĂȚI ALE DEZVOLTĂRII CALITĂȚII MOTRICE FORȚA LA CANOTAJ,

CATEGORIA JUNIORI

Capitolul 4

4.1. Ipoteza cercetării

În realizarea acestei lucrări am plecat de la considerentul că dezvoltarea calității motrice forța este compatibilă vârstei postpubertare, deci vârsta în care se încadrează categoria noastră de juniori. Natura efortului în canotaj presupune, cu precădere, dezvoltarea acestei calități.

Presupunem că dezvoltarea forței în canotaj, la vârsta junioratului se poate realiza eficient și prin intermediul mijloacelor nespecifice canotajului, care fac parte din pregătirea specifică atleților.

4.2.Organizarea cercetării

Subiecții cercetării sunt sportivi legitimați la Clubul Sportiv Școlar Călărași, în vîrstă de 17-18 ani.

4.3. Etapizarea activității competiționale pe un an calendaristic (competiții naționale, internaționale)

Ciclul anual de pregătire începe în luna octombrie și se finalizează la sfârșitul lunii septembrie a anului viitor.

În funcție de principalele competiții acest ciclu este împărțit în 11 etape după cum urmează:

10 octombrie – 20 noiembrie = etapa I-a;

21 noiembrie – 23 decembrie = etapa a II-a;

2 ianuarie – 12 februarie = etapa a III-a;

13 februarie – 19 martie = etapa a IV-a;

20 martie – 16 aprilie = etapa a V-a;

17 aprilie – 14 mai = etapa a VI-a;

15 mai – 11 iunie = etapa a VII-a;

12 iunie – 9 iulie = etapa a VIII-a;

10 iulie – 6 august = etapa a IX-a;

7 august – 3 septembrie = etapa a X-a;

4 septembrie – 3 octombrie = etapa a XI-a;

Orarul zilei de muncă pentru grupele de juniori I, II și III se organizează în general astfel: – luni, marți, miercuri, joi și vineri = un antrenamwent / zi;

sâmbătă = 2 antrenamente / zi;

duminică = un antrenament / zi;

Ca metodă de refacere se folosește hidromasajul, băi de plante, cel puțin odată pe săptămână, și somnul zilnic.

4.3. Identificarea macrociclului

4.3.1. Dinamica dezvoltării forței într-un an competițional cu mijloace nespecifice

Circuit RV(rezistnță, viteză) – Circuit 1

Într-un antrenament de sine stătător se utilizează 6 circuite; într-un antrenament asociat se folosesc 2-3 circuite.

Circuit FRV(forță, rezistență, viteză) – Circuit 2

Numărul de repetări crește cu două pe săptămână, în cadrul fiecărei etape; în etapa următoare când se schimbă greutatea, numărul repetărilor scade la 6 urmând să crească cu 2 în fiecare săptămână a etapei respective; în antrenament de sine stătător se folosesc 6 circuite, în antrenament asociat 2-4 circuite.

Circuit Rezistență 1- Circuit 3

În antrenament de sine stătător se utilizează 2 circuite, în antrenament asociat se utilizează un circuit; numărul de repetări se calculează individualizat (75 % din forța maximă) în funcție de norma de control, ritmul de lucru este de 30 –32 repetări / minut.

În etapa a IX-a corespunzător finalului pregătirii dinaintea concursului, timpul de lucru ajunge la 7 minute pe aparat, pauza și cadența rămânând aceeași. Valoarea constantă își păstrează greutatea încărcăturii.

Circuit R2- C4

În antrenament asociat se folosește un circuit. Greutatea încărcăturii rămâne constantă, timpul de lucru crește progresiv de la 4 – 5, în prima etapă la 6 30”. În etapa a IV-a până la 1030” , în etapa finală a pregătirii.

Caracterizarea etapelor

Etapele de pregătire a forței care fac obiectul lucrării de față sunt(în funție de calendarul competiționl):

etapa II-a 21 noiembrie- 23 decembrie;

etapa III-a 2 ianuarie- 12 februarie;

etapa IV-a 1 februarie- 19 martie.

Etapa II-a

În condițiile climaterice ale locului de desfășurare începe mai devreme sau mai târziu, dar aproximativ în jurul datei de 10-14 noiembrie. Are ca obiective de pregătire:

dezvoltarea forței segmentare;

dezvoltarea forței specifice;

dezvoltarea rezistenței generale și specifice;

perfecționarea ciclului de vâslit;

învățarea ciclului de vâslit pentru grupele de începători.

Această etapă se caracterizează prin:

antrenamente în bac – 17,5;

antrenamente de forță 7,5;

antrenamente de alergare 7,5;

alte antrenamente ajutătoare 3,5.

Un ciclu săptămânal din etapă cuprinde probele și normele de control. Un ciclu săptămânal conține:

8 x ½ antrenamente în bac;

5×1/2 antrenamente de forță;

3×1/2 antrenamente de alergare

Antrenamentul în bacul de vâslit se poate realiza după următorul model global de lucru:

RV RF R1 R2 R3

% 3 7 30 30 30

antrenament RV = 95 lovituri – cadența 36 /min;

antrenament RF = 186 lovituri – cadența 34 –35 – 6;

antrenament R1 = 373 lovituri – cadența 30 – 32 – 11;

antrenament R2 = 560 lovituri – cadența 28 – 30 – 20;

antrenament R3 = 720 lovituri – cadența 20 – 22 – 36.

Antrenamentul de forță

Model global:

RV RF R1 R2

% 19 25 31 25

antrenament RV – C1 – 3 circuite;

antrenament RF – C2 – 3 circuite;

antrenament R1 – C3 – 1 circuit;

antrenament R2 – C4 – 1 circuit;

Alergare

Model global:

R1 R2 R3

% 32 37 31

din care în total de 35 antrenamente reprezintă:

R1 – 3 antrenamente;

R2 – 9 antrenamente;

R3 – 4 antrenamente.

În săptămâna 19 –24 decembrie sportivii susțin normele de control astfel:

– alergare – 2000 m;

ramat orizontal 7 – 30 Kg B1; 25 kg B2; 25 kg F1; 20 kg F2;

genuflexiuni 7 – 25 Kg B1; 20 kg B2, F1; 15 kg F2;

vâslit în simulator – 2400 m contracronometru.

Etapa III-a

Este etapa preconizată pentru perioada 2 ianuarie 12 februarie. Are ca obiective de pregătire:

dezvoltarea forței segmentare și a celei generale;

dezvoltarea forței specifice;

dezvoltarea rezistenței aerobe;

dezvoltarea rezistenței specifice

perfecționarea tehnicii de vâslit;

Această etapă cuprinde 6 cicluri săptămânale din care ultimul cuprinde normele de control și are în componență 40 antrenamente din care :

40 x ½ antrenamente de vâslit;

20 x ½ antrenamente de forță;

20 x ½ antrenamente de alergare;

Antrenamentul de vâslit în bacul se poate realiza după următorul model global de lucru:

RV RF R1 R2 3 7 30 30

un antrenament RV = 107 lovituri – cadența 36 /min;

un antrenament RF = 213 lovituri – cadența 34 / min;

un antrenament R1 = 426 lovituri – cadența 30 – 32 /min;

un antrenament R2 = 640 lovituri – cadența 28 /min

un antrenament R3 = 850 lovituri – cadența 22 – 24 /min.

Antrenamentul de forță

Model global:

RV RF R1 R2

% 19 25 31 25

antrenament RV – C1 – 3 circuite;

antrenament RF – C2 – 3 circuite;

antrenament R1 – C3 – 1 circuit;

antrenament R2 – C4 – 1 circuit;

Alergare

Model global:

R1 R2 R3 %19 25 31

Total antrenamente 20 X ½; jumătăți de antrenament se introduc în partea de încălzire și de închidere a lecției.

Etapa IV-a

Este etapa preconizată pentru perioada 13 februarie- 19 martie. Are ca obiective de pregătire:

dezvoltarea forței segmentare și a celei generale;

dezvoltarea forței specifice;

dezvoltarea rezistenței aerobe și a celei generale;

perfecționarea tehnicii de vâslit;

Această etapă cuprinde 5 cicluri săptămânale din care ultimul cuprinde normele de control și are în componență 40 antrenamente din care :

40 x ½ antrenamente de vâslit în bac;

26 x ½ antrenamente de forță;

13 x ½ antrenamente de alergare;

În ultimul ciclu săptămânal , sportivii susțin normele de control care se desfășoară în același interval de timp și cu aceași încărcături ca și în etapele precedente.

Antrenamentul de vâslit în bacul se poate realiza după următorul model global de lucru:

RV RF R1 R2 R3

%3 7 30 30 30

un antrenament RV = 114 lovituri – cadența 36 /min;

un antrenament RF = 219 lovituri – cadența 34 / min;

un antrenament R1 = 438 lovituri – cadența 30 – 32 /min;

un antrenament R2 = 636 lovituri – cadența 28 /min

un antrenament R3 = 900 lovituri – cadența 22 – 24 /min.

Antrenamentul de forță

Model global:

RV RF R1 R2 19 25 31 25

un antrenament RV = 3 circuite;

un antrenament RF = 3 circuite;

un antrenament R1 = 1 circuit;

un antrenament R2 = circuit;

Alergare

Model global:

R1 R2 R3

% 32 37 31

Circuit compensator:

împins de la piept, cu 15- 20- 25 kg și 20-30 repet;

extensii trunchi – 25 repet;

flexia trunchiului pe coapsă – 25 repet;

flexia antebrațului pe braț, cu 10-20 kg și 20-30 repet;

flotări cu un număr de 15-20 repet;

menținut atârnat la scara fixă un timp de 30”.

Circuit de pregătire fizică generală:

smuls 10 kg cu 25 repetări;

abdomen, cu 25 repetări;

ramat orizontal, cu 15-20 kg de 50-60 repet;

genuflexiuni cu 10-20 kg, cu 25-40 repet;

flexi antebraț pe braț cu 10-15 kg, cu 25 repet;

genuflexiuni libere cu 40 repet;

extensii de trunchi cu 30 repet;

ramat vertical cu 10-15 kg, cu 25 repet;

împins cadru cu 30 kg cu 25 repet;

abdomen cu 25 repet;

împins de la piept cu 10-20 kg, cu 25 repet;

genuflexiuni cu 10 kg cu 25 repet;

menținut atârnat timp de 20-30 “

4.3.2. Cicluri săptămânale de pregătire

Pe parcursul pregătirii se pot folosi o serie de planuri de pregătire structurate pe cicluri săptămânale astfel:

Plan săptămânal de pregătire

Etapa I-a pe 10-31 octombrie VARIANTA A

Plan săptămânal de pregătire

Etapa I-a pe 10-31 octombrie VARIANTA B

Plan săptămânal de pregătire

Etapa I-a pe 1-15 noiembrie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa II-a pe 16- 30 noiembrie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa II-a pe 1- 23 decembrie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa III-a pe 2- 15 ianuarie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa III-a pe 16- 23 ianuarie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa III-a pe 24-31 ianuarie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa III-a pe 1-6 februarie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa III-a pe 7-12 februarie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa IV-a pe 12-26 februarie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa IV-a pe 27 februarie- 5 martie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa IV-a pe 6-12 martie martie

Plan săptămânal de pregătire

Etapa IV-a pe 13-19 martie martie

4.3.3. Prezentarea rezultatelor obținute la probele de control

Rezultatele obținute la probele de control la sfârșitul etapei nr 2; 3 și 4 la proba de alergare 2000 m

Ramat orizontal etapa 1

Ramat orizontal etapa 2

Ramat orizontal etapa 3

REZULTATE OBȚINUTE LA PROBA DE GENUFLEXIUNI

Etapa I

Cifrele indică numărul repetărilor obținute în fiecare minut al probei.

Încărcături folosite: 20 kg

REZULTATE OBȚINUTE LA PROBA DE GENUFLEXIUNI

Etapa a II-a

REZULTATE OBȚINUTE LA PROBA DE GENUFLEXIUNI -Etapa a III-a

4.4. Prezentarea și interpretarea rezultatelor

La sfârșitul fiecărei etape de pregătire sportivii au susținut următoarele probe de control:

1. Alergare pe plat 2000 m contratimp.

2. Ramat orizontal, executat din poziția culcat facial, flectarea brațelor cu aducerea halterei sus la piept. Greutatea încărcăturii: 25 kg

3.Genuflexiuni cu haltera de 20 kg timp de 7 minute.

Timpul alocat probei este de 7 , ceea ce corespunde în medie unei curse de 2000 m.

S-au înregistrat: numărul de repetări realizat în fiecare minut al probei și la jumătatea acestei. Din înregisrarea datelor s-au constatat următoarele:

s-a înregistrat o repartizare mai uniformă a repetărilor pe fiecare minut în parte, ștergându-se ușor tendința de a lucra un număr mare de repetări la începutul probei, aceasta diminuându-se către sfârșitul acesteia, creând sportivilor obișnuința de a lucra un număr optim de repetări, pe fiecare minut apropiat de cadența specifică aliurii de vâslit;

La genuflexiuni, proba s-a executat din stând vertical cu haltera în spinare, utilizându-se încărcătura de 20 kg.

Corelația dintre genuflexiuni și alergarea pe distanța de 2000m este nesemnificativă în prima etapă și semnificativă la p<0,05 la etapa a IIa și p<0,01 la etap III, ceea ce reprezintă un progres de la o etapă la alta.

În această lucrare este prezentată o modalitate de optimizare a pregătirii de forță a canotorilor juniori în perioada de lucru cu mijloace nespecifice, corespunzătoare perioadei cuprinse între lunile noiembrie și mijlocul lucru cu mijloace nespecifice, corespunzătoare perioadei cuprinsă între lunile noiembrie și mijlocul lunii martie a anului următor. Acest segment al pregătirii a contribuit împreună ca lucrul din restul perioadei la obținerea de către sportivi la campionatele naționale rezervate vârstei a rezultatelor performanțiale de vârf.

4.5. Concluzii

Ipoteza cercetării s-a confirmat.

Din analiza datelor prezente în lucrare și plecând de la ipoteza conform căreia pentru dezvoltarea forței în canotaj, la vârsta junioratului se pot face pronosticuri privind cantificarea pentru care se pot oferi rețete aproape exacte, se desprind următoarele concluzii:

Mijloacele folosite pentru dezvoltarea forței în mod cuantificat strict și corelat cu timpul aproximativ de parcurgere a distanței de 2000 m este de 7 minute, timp ce produce eficiență maximă;

În cadrul ciclului săptămânal de pregătire, alura de vâslit în bac a însoțit circuitul corespunzător de forță.

Procesul de educare a aptitudinii psihomotrice forța, se desfășoară permanent pe prcursului întregului an competițional.

Dezvoltarea și perfecționarea forței se face corelat cu dezvoltareas rezistenței și a vitezei.

În timpul lucrului s-a urmărit menținerea unei cadențe corespunzătoare aliurii de vâslit în fiecare minut de lucruu prin controlul permanent.

Se urmărește cu atenție lucru pe toată lungimea segmentului la fiecare repetare, brațul, un segment mai mic dotat cu indici de viteză mai mare față de picior are tendința de a lucra în primul minut la o cadență ridicată, pe care nu o întâlnim în nici una din aliurile de vâslit. Este necesar de a diminua viteza acestui segment creându-i rezistența de a lucra pe toată lungimea sa un număr constant de repetări pe fiecare minut corespunzător aliurii de vâslit. Brațul trebuie obișnuit să sufere în același ritm cu piciorul, pentru că într-o cursă amândouă segmentele lucrează în același ritm.

Și nu în ultim rând, învățarea unei tehnici corecte pune în valoare în concurs toată munca dintr-un an de pregătire.

BIBLIOGRAFIE

ARDELEAN, T.,- Unele aspecte privind dezvoltarea calitatilor motrice. Rev. EFS 1983/85.

BOMPA, T., Dezvoltarea calităților biomotrice”, Edit. EX PONTO, Constanța, 2001.

BOMPA, T., “Dezvoltarea forței în canotaj”, Ed. EX PONTO, București , 2002.

DEMETER, A., Calitatile fizice, Edit. Sport – Turism 1983.

DRAGNEA, A., Teoria si metodica dezvoltarii calitatilor motrice, Bucuresti, 1991.

DOBRESCU, G., SHEIANU, I., ODĂGESCU I., NĂSTASE P. ,Simularea sistemelor, Edit. Militarã, București, 1986.

DRACEVSCHI, L.,-Pregatirea fizica generala a juniorilor in canotaj, Edit. CCEFS, Bucuresti 1975.

FLORESCU, C., MOCIANI, V.,- Canotaj, Edit. Sport – Turism, 1985.

FLORESCU, C., Sportul de performanță, Edit. Sport – Turism, 1985.

HARRE, D., LEOPOLD, W.,- Rezistenta – forta si antrenamentul de rezistenta – forta, Sportul de performanta nr. 264 – 267, Edit. CCEFS/CNEFS, 1987.

IFRIM; M.,- Antropologie motrica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986.

MANNO, R., “Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv”, Ed. Revue EPS, 1992.

MOCIANI, V., FLORESCU, C., “Canotaj”, Edit. Stadion, București, 1982

MORJEVICOV, N., Bazele antrenamentului sportiv in canotaj. Specialistii despre canotaj, Edit. CCEFS/CNEFS, Bucuresti, 1979

NICU, A., -Rationalizarea antrenamentului sportiv (1993 – 1996), Bucuresti, 1992

NICU, A., Antrenamentul sportiv modern, Edit. Editas, București, 1993.

NOCICOV, M., Unele principii de formare a echipajelor în canotaj, Edit. CNEFS. Specialiștii despre canotaj, București, 1975.

SCHOR, V., Multifunctional modular ergometer for simulating the specific dynamics in swimming, A.P. Hollander, P.A. Huijing and Gert de Groot Editor’s Amsterdam 1982, and Human Kinetics Publishers Champlign, Ilinois.

SICLOVAN, I.,Teoria antrenamentului sportiv, Edit. Sport – Turism, Bucuresti, 1973

SAMSONOV, E., “Așezarea sportivilor în ambarcațiune ținându-se seama de datele lor de înãlțime și greutate”, Edit. CNEFS. Specialiștii despre canotaj, București, 1975.