Particularitatile Culturii Politicie ale Tinerilor din Romania Si Republica Moldova

Capitolul I: Cultura politică ca fenomen social: repere teoretico- metodologice

Abordări conceptuale și structurale ale termenului de cultură politică

Termenul de cultură politică a fost introdus relativ recent în știința politică, fiind întrebuințat pentru prima dată în 1956, de către analistul nord american G. Almond, în lucrarea Comparative Political System. Preocupările pentru studiul culturii politice au existat de-a lungul istoriei, înainte chiar ca termenul să fie utilizat. Susținându-și ideea precum că evoluția societății este determinată și de dezvoltarea culturii, iluminiștii precum Diderot, Helvetius evidențiau mediu social ca factor hotărâtor al dezvoltării sociale, cuprinzând în sine atât statul, instituțiile politice și sociale, cât și morala. În acest sens, cei care reliefau ideea tradiției unei societăți, unde spiritul instituțiilor politice nu reprezintă manifestări accidentale, ocazionale, ci mai degrabă produsul istoriei, sunt Ch. Montesquieu și Al.Toquevile. Justa percepere a poziției pe care cultura o exercită în stuctura sistemului politic impune în mod indinspensabil conturarea acesteia față de celelalte forme de cultură, reliefarea trăsăturilor sale specifice, accentuarea tipurilor de cultură politică, a rolului și funcțiilor sale.

A. Andriș susține că „având ca finalitate perfecționarea continuă a sistemului de organizare și conducere prin prisma unor valori politice fundamentale, cultura politică are de îndeplinit un rol imens în formarea gândirii politice, a convingerilor, a atitudinilor și comportamentelor democratice.” Nu există o altă formă de cultură care să-și asume acest rol. În același timp, capacitățile, eficacitatea și reacțiile emoționale constituite prin socializări și aculturație, ansamblul cunoștințelor prin care o cultură politică trece din generație în generație, ne informează despre direcțiile, orientările atribuite evenimentelor politice de către observatorii sau participanții la ele. Analiștii politici americani precum G. Almond, S. Verba, L. Pye, Ch. Foster, politologii francezi printre care se numără M. Duverger,Y. Schemeil, precum și F.Burlațchi, F. Wjatr, M. Markiewicz și-au adus contribuția la deslușirea semnificației culturii politice.

Din literatura de specialitate desprindem ideea existenței a peste două sute cincizeci de definiții pentru noțiunea de cultură. Există importante tentative de tipologizare și pentru definirea conceptului de cultură politică. Canadiana Glenda Patrik a cercetat peste treizeci de definiții cu privire la conținutul culturii politice, ordonându-le în funcție de notele distinctive în patru categorii: psihologice, obiective, euristice și comprehensive. Nu putem ezita să afirmăm că noțiunea de cultură politică implică componente cognitive, emoționale și axiologice care se află în relații de intercondiționare greu de distins. În accepția lui G.Almond, cultura politică nu reprezintă altceva decât fileul direcțiilor, atitudinilor, valorilor și convingerilor cu ajutorul cărora individul se raportează la sistemul politic.

Analistul S.Verba vede în cultura politică a unei societăți sistemul credințelor empirice, a semnelor convenționale sugestive, elocvente și valorilor care determină ipostaza în care evoluează acțiunea politică, dar și sistemul de certitudini în ceea ce privește originea relației dintre politică și instituție politică. L. Pye își imaginează cultura politică ca pe o totalitate de atitudini, confesiuni și afectivități care stabilesc noima, direcția procesului politic și anticipează regulile și credințele subiacente ce dirijează comportamentul politic. Pentru analistul Ch. Foster, cultura politică reprezintă o mulțime de valori înțelese ca un întreg și percepute temeinic, grav și a convingerilor congruente acestora care ajută la pătrunderea activităților politice dintr-o societate. J. Wjart numește cultura politică un ansamblu de atitudini comportamentale care există într-o societate, atitudini privitoare la conexiunile dintre puterea politică și cetățeni. Cu siguranță circulă și ideea invadării științelor sociale în ceea ce privește abordările culturaliste și psihologiste sub presiunea școlii americane de antropologie. Studiind procesele de integrare socială și culturală, antropologia americană a lansat termenii de „personalitate de bază și cultură de bază”prin intermediul cărora a interpretat unitatea variațiilor diverselor configurații culturale, inclusiv ale comportamentelor politice.

Această tradiție a fost exploatată de G. Almond și S. Verba când au stabilit noțiunea de cultura politică în studiul sistemelor și al comportamentelor politice.

În analizele sale, politologul Y.Schemeil utilizează pluralul culturi politici, afirmând că nu există o cultură unică în care să se reunească toate caracteristicile politice ale unei societăți. Este clar că expresia determină pluralismul culturii pe care singularul nu-l implică. După părerea lui Schemeil, factorul comun al acestor culturi este atitudinea față de regimul politic. El vede în aceasta totalitatea sistemelor de credință și semnificații politice adecvate pentru o colectivitate. Termenul va primi semnificații diverse în funcție de soliditatea cunoștințelor politologice ale celor ce-l manevrează. L. Pye avea dreptate când afirma că există pericolul ca termenul să fie folosit ca o verigă ce lipsește din legătură, ceea ce nu poate fi explicat în analiza politică. În lucrarea sa, Cultura politică, R. Radu sublinia faptul că marea majoritate a celor ce-l folosesc îi dau sensul de “cunoștințe politice”.

Chiar dacă termenul este de dată recentă, atenția pentru studiul culturii politice poate fi observată de-a lungul istoriei ideilor politice. Herodot în opera sa Istorii se referă la deosebirile dintre diferite popoare în ceea ce privește modul lor de abordare. Pentru că ne-a dovedit de-atâtea ori predilecția sa pentru un guvernământ democratic, Herodot precizează că atenienii, atâta timp cât au fost supușii unui tiran nu se arătau superiori vecinilor.

Alături de celelalte aspecte ale politicului, Platon și discipolul său Aristotel, analizează și probleme legate de opinii și conduite politice. Unii filosofi ai epocii luminilor concepeau o teorie a culturii politice, pornind de la ideea că opiniile orientate în domeniul activităților statale conduc lumea, iar dezvoltarea societății este determinată de înflorirea culturii. O încercare de a explica motivul pentru care unele țări au acționat într-un anumit mod, au avut-o Ch.Montesquieu și Al.Toquevile.

Pe W. Bogehot l-a preocupat problema concordanței dintre instituțiile politice și caracterul național, dintre cultură și stuctura prsonalității, dintre funcțional și instituțional, pe de o parte, și, pe de altă parte, comportamentul politic. În eseurile sale, Bogehot vorbește despre analiza psihologiei naționale asupra personalității istorice și politice, subliniind faptul că caracterul de lider își are originea în iscusința conducătorului de a realiza o relație de comunicare cu electoratul. Și alți gânditori, într-o măsură mai mare sau mai mică, s-au raportat la unul dintre aspectele problematicii culturii politice. Orice sistem politic deține o reglementare a acestei sfere. Ea completează semnificația de acțiuni politice, disciplinează instituțiile politice, oferă importanță socială și răsunet faptelor și acțiunilor individuale. Anume ”cultura politică garantează conținutul procesul politic.”

Conceptul reliefează tradițiile societății, spiritul său social-politic, emoțiile, rațiunea membrilor săi, precum și stilul de comportament al conducătorilor săi. Vorbim despre ele nu ca despre evenimente întâmplătoare ale istoriei, ci ca despre concentrare a părților într-un întrg. Astfel, cultura politică se înrădăcinează atât în activitatea publico-socială cât și în acțiuni individuale.

De-a lungul timpului a existat tentativa de confundare a sensului larg al conceptului de cultură politică cu cel restrâns. În studiul său, Politologia în fața sec. XXI, I. Mitran spunea despre acest concept că este „unul din elementele inițiale ale întregii culturi a societății și un complex de elemente și manifestări a unei sau altei țări, legate de institutele social-politice și a proceselor politice ce oferă o importantă influență la formarea, funcționarea și desfășurarea instituțiilor politice de stat.” Când vorbim de cultura unei societăți, ne referim la sistemul său politic. Aceasta mai poate fi privită și în sensul său restrâns. T. Hobbes susținea ideea cunoașterii conducerii de către oameni, în caz contrar, aceasta putea declanșa un adevărat război asupra tuturor. Odată respectată această regulă, avea să se consolideze cunoștințele în domeniul politic, care aparțin culturii politice în ansamblu. Adresarea la problema culturii a fost una din apariția supragândirii fundamentale pentru civilizația europeană a timpurilor noi, iar „închipuirea despre natura rațională a omului a deschis posibilitatea de a interpreta comportamentul său politic.”

Primul impuls spre nașterea conceptului de cultură politică este reprezentat de discuțiile cu privire la cauzele morții republicii Weimar din Germania și victoria național-socialiștilor. În limitele formării pe acele vremuri în știința socială a vestului, a explicării neașteptatului, pas al istoriei, victoria lui Hitler era imposibilă. Al doilea impuls a fost situația ce a apărut în anii 50, ce se extindea, în Asia și Africa, punând în fața cercetătorilor întrebarea, de ce în aceste țări nu se practică modele occidentale de politică?

Problematica culturii politice ca componentă a culturii în general este una dintre temele cele mai discutate în știința politică contemporană. Culturii i-au fost consacrate o serie întregă de lucrări speciale, astfel putem vorbi chiar despre discipline de studiu, care și-au făcut din cultură un obiect aparte de investigație. Astăzi tema este abordată din unghiuri diferite, cum ar fi de exemplu examinarea fenomenului cultural în istorie (culturii comunităților primitive, moderne și contemporane), sau studierea specificului diferitor culturi naționale (cultura franceză, germană, niponă etc.)

Termenul este de multe ori confundat cu noțiunea de ideologie. După cum am menționat deja, cultura politică înfățișează ansamblul cunoștințelor, valorilor, credințelor și convingerilor politice care fundamentează și legitimează un sistem politic, ”ideologia politică constituie nivelul mai elaborat al culturii politice, respectiv acel set coerent de idei care ghidează acțiunea politică.” În conformitate cu teoria elaborată de Marx la mijlocul sec. al XIX-lea ideologia ar constitui o reprezentare deformată a realității sociale. Orice ideologie ar fi deci o interpretare partizană a situației sociale. Prin urmare ideologia politică definește un ansamblu relativ structurat de idei, având caracter de grup. Este mai coerentă decât cultura politică, dar și mai puțin realistă.

Teoria marxistă a științei sovietice accentuează unitatea dintre cultură și politică, exprimarea intereselor grupurilor sociale în politică. Atunci fenomenul era văzut ca unul subiectiv-obiectiv, un mod de activitate și relații în sfera politică. În accepția lui N. M. Keizerov, cultura este o modalitate aparte de reflectare și un mijloc de realizare practică a intereselor fundamentale de clasă în corelația acestora cu interesele sociale. Accentuând caracterul de clasă al culturii politice, Keizerov afirmă că prin ea se înțelege unitatea dintre cunoștințele politice, normele și metodele de activitate.

În aceeași perioadă conceptul era definit ca realizare a cunoștințelor politice, a orientărilor valorice și a modelelor de comportament ale subliectului social. Experiența politică a societății, a claselor sale, a grupurilor sociale, a colectivelor de muncă, a indivizilor, pironită în obiceiuri și legi, dar și nivelul ilustrărilor lor despre puterea și relațiile politice, capacitatea de a evalua corect fenomenele vieții sociale și de a avea o poziție politică activă în cadrul ei, exprimată în acțiuni sociale concrete este strâns legată de cultura politică. Chiar dacă la prima vedere ni s-ar părea o definiție destul de bine formulată, aceasta conține o inexactitate. Aptitudinea de a aprecia corect fenomenele vieții sociale și de a avea o poziție activă în cadrul acesteia este prezentată în această definiție ca o calitate inevitabilă. Sunt mai multe tipuri de cultură politică iar persoanele care se bucură de ea nu au neapărat o poziție politică activă în cadrul sistemului social, ci acest lucru depinde de tipul de cultură pe care îl posedă. Astfel, ea este, mai degrabă, o definiție a culturii politice din punct de vedere al omului sovietic, care trebuia să fie capabil să aprecieze corect viața socială și să ducă o activitate politică dinamică.

Este o perioadă când mulți autori accentuează ideea raportării fenomenului la anumite clase. Însușirea ideologiei politice, aprofundarea cunoștințelor în domeniul teoriei marxist-leniniste și a politicii în general, dar și transformarea acestora în profunde convingeri interioare, iscusința de a-ți susține propriile viziuni și de a-ți înmagazina în propriul bagaj necesare deprinderi de activitate politică, sunt doar câteva dintre componentele de bază a acestui fenomen.

Odată cu schimbările care au avut loc și datorită proceselor tranzitorii, viziunile asupra culturii politice au fost supuse unor schimbări. Astfel, pe lângă elementele sale de ordin comportamental, ea mai conține și elemente de ordin psihologic. Dat fiind faptul că nu vorbim doar de un ansamblu de calități umane, ci și de un soi de relație dintre oameni care își are sursa în aceste calități și în relațiile interpersonale, cultura politică poate fi văzută ca un mod de interacțiune în ceea ce privește orânduirea și realizărea puterii.

În literatura de specialitate au existat de-a lungul timpului interpretări ale culturii politice. G.Almond și S. Verba pun accentul pe orientările politice ale ei, iar L. Dittmer o tratează ca pe un sistem de simboluri. Unii specialiști reliefează aspectul comportamental în cadrul procesului politic, iar alții o identifică cu ideologia politică.

Ștefan Stănciugelu, citând din lucrările lui J.R Gibbins, Contemporary Political Culture și Politics in a Post Modern Age, va reuși să ne ofere o clasificare complexă a definițiilor culturii politice:

definiții psihologice, care evidențiază orientarea individuală spre obiective politice;

definiții sociologice, care fac ca orientările individuale și comportamentele sociale pe care acestea le provoacă să acționeze ca un întreg;

definiții zise obiective, în care cultura politică ne este prezentată în termenii normelor și valorilor sociale;

definiții euristice, care propun un tip ideal cu rolul de aprobare a explicarii unor fenomene parțiale;

definiții lingvistice, o alocuțiune cu înțelesuri pentru un grup determinat;

definiții care se referă la cultura națională, ideologii politice.

Având ca repere definițiile menționate de Stănciugelu, putem concluziona că cultura politică este o componentă psihologică, subiectivă a sistemului politic. Ea înfățișează posibilitatea de raportare a cetățenilor la sistemul politic. Fenomenul, pe lângă aceste idei și teorii care au o valoare explicativă, îmbrățișează și convingeri despre modul de organizare a statului, direcțiile de contribuire la putere a diferitelor clase de indivizi, despre atribuțiile partidelor în conducerea societății. Desigur că valorile politice își au locul în centrul acestei culturi. Ele au rolul de a exprima dezirabilul.

Cu toate acestea, este posibil ca sistemul să nu funcționeze în sens democratic, iar cauza poate fi paritatea unei dintre formele sistemului politic și cultura politică. Este teza fundamentală a cărții lui Almond și Verba. Democrația de factură modernă-parlamentară, pluralistă, liberală, cum mai este numită, nu se poate construi pe orice sol cultural.

1.2 Tipuri și forme de manifestare ale culturii politice.

În politologia contemporană putem remarca mai multe tipuri de cultură politică, ce face să se răsfrângă prevalarea în stilul comportării politice a cetățenilor stimulați de importanța, de forma relațiilor reciproce cu conducerea, dar și de alte elemente, aflate în conexiune sub influența factorilor spirituali, economici, geografici. După specificul aranjamentului Orient-Occident, ale căror tradiții reprezintă baza pentru aproape toate culturile politice, deosebim culturi estice și vestice. Prima tipologizare a culturii, devenită clasică a fost cea a politologilor americani G. Almond și S. Verba. Această clasificare are un handicap, și anume plasarea culturilor într-o ierarhie strictă. În fruntea acesteia se află, desigur, modelul american. În acest sens, autorii evidențiază:

cultura politică patriarhală

Ceea ce o evidențiază de celelalte culturi este absența unui interes în societate în domeniul sisitemului politic. Orientările principale ale ei sunt reprezentate de valorile locale, cele ale clanului, ale tribului, ori aici, nu mai rămâne loc pentru valorile naționale comune. Toate acestea duc la utilizarea frecventă a violenței în vederea obținerii consensului. Viziunile politice ale oamenilor nu cunosc o dezvoltare continuă, ele se limitează la existența unor stereotipuri religioase și spirituale. Este tipul de cultură caracteristic tinerilor state și mai mult decât atât, republicilor din Asia Centrală și statelor africane. Pentru că se întâmplă ca culturile politice locale ale etniei, regiunii să se juxtapună, „cunoștințele, sentimentele, evaluările sunt orientate spre anumite entități locale.”

cultura politică de supunere

În acest tip de cultură se încadrează indivizii ai căror cunoștințe despre sistemul politic persistă, dar care nu se implică în viața politică a statului, așteptând de la putere unele facilități: ajutoare sociale, medicină gratuită, indemnizații. Statul paternalist se potrivește perfect acestui tip de cultură. Sunt cazuri când acesta se armonizează cu structurile autoritare și centralizate la nivel național, dar totuși preferă o atitudine pasivă față de conducerea politică. Toate acestea din cauza matricii caracteriale a culturii și valorile de bază, autoritate și loialitate, înlocuite cu o concordanță de automat și determinându-i pe cetățeni să împuternicească problemele libertății și inițiativei unui lider, în schimbul protecției.

cultura politică participativă

Putem defini acest tip de cultură ca unul ai căror indivizi stăpânesc cunoștințe ample despre sistemul politic dar și participă activ la viața politică. Basarabeanul, B. Țîrdea, afirma că „cetățeanul tinde să fie subiect activ al sistemului politic, influențând puterea și utilizând diverse mijloace: mitingul, greva, lobysmul.”Almond și Verba susțineau ideea inexistenței unei culturi politice pure, majoritatea având un caracter mixt. Există țări unde cultura participativă coexistă cu cea de supunere. Japonia și Marea Brianie fac parte din acest tip de cultură, iar existența monarhiei ca efect, duce la împletirea culturilor patriarhale, participative, de subordonare.

În opinia acestor doi autori, cultura politică civică, care nu este altceva decât o cultură mixtă, este specifică pentru SUA și Europa Occidentală. Ea se caracterizează prin: interesul pentru politică, pasiunea de a discuta despre politică cu apropiații, deținerea unor cunoștințe ample despre sistemul politic, influențarea deciziilor, atitudinea pozitivă față de sistem și caracterul loial al opoziției.

cultura politică anglo – americană

Caracteristicile acestui tip de cultură sunt: pragmatismul, existența unui consens național în ceea ce privește valorile de bază, fapt ce conferă omogenitate culturii, pragmatism, aspirația electoratului spre centru, perceperea politicii ca pe un domeniu al luptei intereselor care se pot armoniza cu ușurință, natura liniară a timpului istoric.

cultura politică european –continentală

Prezența mai multor subculturi politice, de obicei cu tentă polarizatoare, pluralism, respectarea drepturilor omului, existența unui compromis politic, desfășurarea unor alegeri libere, caracterul dicontinuu și ciclic al timpului politic, intangibilitatea proprietății private sunt principalele caracteristici ale acestui tip de cultură. Atât cultura politică anglo-americană, cât și cea european continentală, pot fi atribuite la una liberal-democratică comună, dat fiind faptul că, după conținut, ele sunt democratice. În viziunea unor politologi, ele reprezintă două ramificații ale culturii civice.

cultura politică patriarhal -autoritară

Predominarea relațiilor verticale, ierarhizate, reproducerea modelului patriarhal al marii familii care-l are-n frunte pe Tătuca-țarul, importanța primordială conferită tradițiilor și orientărilor valorice, sunt doar câteva dintre particularitățile tipului patriarhal-autoritar de cultură politică. În lucrarea sa, Interese politice și relații politice. Dimensiuni tranzitorii, V. Saca subliniază faptul că „la etapa actuală, un astfel de model mai poate fi caracteristic și unor țări postcomuniste, deaorece necesită și se ciocnesc cu un cadru mai larg de transformări sistemice globale, cu procese complexe ce se intersectează și se condiționează permanent.”

cultura politică de tip liberal-democratic

Cultura politică de tip liberal-democratic se află în strânsă legătură cu filosofia liberală și cu gândirea politică liberală în general. Fiecare dintre fazele de formare și evoluție a acestui tip de cultură dar și factorii săi fundamentali, se suprapun cu indicatorii de formare și desfășurare a societății civile și a statului de drept. Aprecierea fiecărui individ în parte, respecatrea drepturilor inalienabile și înăscute a fiecărui om, dar și proprietatea particulară și libertatea, sunt câteva dintre componentele indispensabile care s-au dezvoltat pe acest fundal al culturii politice. Accepțiile tipului liberal-democrat s-au reflectat în domeniul democrației politice. Acesta reprezintă un component însemnat, cu ajutorul căruia și-au laut avântul pluralismul și propunerea de conducere în toate sferele vieții sociale.

cultura politică de tip totalitar

Componentele principale care caracterizează cultura politică de tip totalitar sunt: controlul politic total al tuturor domeniilor societății, recunoașterea politicului ca pe un sistem fundamentat pe idealul raționalismului total, unde activitatea indivizilor este percepută ca o mașinărie și folosirea violenței ca pe o unealtă a reglării politice. Consultând lucrarea lui Almond și Verba, Cultura civică : Atitudini politice și democrație în cinci națiuni, V. Rosenbaun va dezvolta tipologia culturilor politice, evidențiind alte două tipuri de culturi:

cultura politică de tip fragmentar, pilonul căreia este reprezentat de absența unui consens în ceea ce privește conceptele principale ale mecanismului politic al societății, cu o divizare socioculturală. Este cultura care s-a dezvoltat în perioada de tranziție, atunci când în societate își vor face apariția mai multe subculturi politice, care nu-și pot găsi un consens, dat fiind faptul că nu se poate realiza o comunicare și interacțiune eficientă între ele. Cultura politică de tip fragmentar nu admite cu ușurință limba, valorile și tradițiile. Concluzionând, putem afirma că acesta este un tip de cultură conflictuală prin definiție, care nu este caracterizată decât prin ermetism politic. Suntem, deci, martori ai unei modificări rapide a predilecțiilor politice, utilizarea răspândită a metodelor neformale de luptă politică. Trecerea de la o cultură politică la alta nu are loc spontan, ci, mai degrabă, treptat, schimbându-și forma, deoarece nucleul cultural se transformă mai încet decât relațiile economice și instituțiile politice.

cultura politică de integrare se definește printr-un grad înalt al consensului pe întrebările fundamentale ale sistemului politic și pe unul scăzut al violenței politice. În viziunea unor savanți ruși, există o tipologie a culturii politice.

cultura politică arhaică

Acest tip de cultură este caracterizat printr-un grad ridicat de colectivitate, încadrarea indivizilor în judecata de soluționare a problemelor generale , inclusiv politice.

cultura politică de elită

Cultura politică de elită are următoarele aspecte caracteristice: gradul scăzut al activității cetățenilor în viața politică, diminuarea simțului colectivismului, încetarea relațiilor dintre stat și societatea civilă, necontribuirea majorității la deciziile privind chestiunile politice.

cultura politică reprezentativă

Este tipul de cultură politică care are ca puncte forte nașterea formelor intermediare dintre stat și societate civilă, „corelarea formelor individuale și colective de comportament politic.”

cultura politică a conștiinței sociale

Aceasta se face cunoscută prin activtatea politică în toate sferele vieții sociale. Aici putem enumera și diverse subculturi care nu sunt altceva decât niște orientări diferite de cele majoritare, existente în societate. La nivel național putem deosebi:

subculturi religioase (catolică, protestantă, ortodoxă etc.)

subculturi etnice, specifice statelor multinaționale (subcultura arabă în Franța, turcă în Germania, a negrilor în SUA).

Particularitatea subculturilor negrilor în SUA se caracterizează prin viziuni îndreptate spre programelor federale de stat și sprijinirea acestora, aspirația minimală în capacitățile de activitate politică a omului de rând de culoare, optimismul că politica este un subiect al americanilor albi etc.

subculturi demografice ( a tineretului, a adulților, pensionarilor, femeilor)

subcultura teritorială ( urbană și rurală.)

subcultura politică a occidentului, în esență liberal democratică.

subcultura politică a Orientului, orientată spre valorile religioase, morale.

Orientului îi sunt caracteristice paternalismul, ierarhizarea strictă a societății, personificarea puterii, prezența limitată a dreptului de alegere, valorile colectiviste, izolarea de viața politică a unei părți bune a tineretului și femeilor, superioritatea puterii administrative față de cea judecătorească și reprezentativă. Sunt cazuri când puterea se transmite prin moștenire.

subculturile regionale sunt reprezentate de deosebirile culturale caracteristice diferitor state și regiuni. Între cultura SUA și cea a Chinei, cultura europeană și cea africană există o evidentă diferență. Chiar dacă Japonia și China au elemente comune caracteristice civilizației budiste, în China elementul participativ nu este la fel de puternic ca în Japonia, la fel și supunerea față de împărat. În aceste două țări a fost păstrată viziunea sacralității puterii și respectul față de superiori.

Există subculturi care se afirmă ostentativ ca niște contra-culturi, fiind împotriva normelor și a convingerilor societății dominante. În Dicționarul politic. Instituțuțiile democrației și cultură civică, S. Tămaș va sublinia faptul că „este cazul exemplar al insurecției culturale din mai 1968 din Franța, unde datorită unui aflux de o jumătate de milion de baby-boomers din 1968 și a efervescenței lor culturale, manifestate prin agitația sporadică a facultățillor și a centrelor universitare pe problema liberalizării moravurilor, precum și prin mobilizarea minorităților militante de extremă stângă contra imperialismului american din Vietnam, vor destabiliza sistemul în pragul dezagregării, punând în evidență importanța tratamentului adecvat al contra culturilor din societate de către actorii politici.”

După atitudinea față de putere deosebim cultura dominantă, o cultură a valorilor care sunt îmbrățișate de majoritatea membrilor societății și contracultura, un soi de subcultură, care se diferențiază totalmente de cultura dominantă din societate și care chiar se află în opoziție cu ea.

O altă semnificație a contraculturii este cea a mișcării de tineret din anii 1960. Aceasta avea menirea de a respinge aspectele culturii dominante Americane aproape în întregime și aparține aripii de stânga. Caracteristic ei îi sunt detestarea concentrării puterii și resurselor în complexul militar-industrial, opunerea războiului din Vietnam, promovarea drepturilor minorității și tentativa de a promova o nouă ordine socială fundamentată pe colaborare și nu pe competiție. Termenul de contracultură este des utilizat tocmai din dorința de a reliefa prezența sau lipsa valorilor comune ce țin de cultura politică în cadrul unei anumite țări.

Culturile politice au și ele o funcție aparte și anume, cea de a afirma că indiferent de faza dezvoltării, cultura politică a societății evoluează și se conformează cu unele curente politice dominate, doctrine, școli de gândire și orientări ideologice care stăpânește câmpul intelectual și mental al epocii. Chiar dacă este o doctrină revoluționară și o mișcare de idei, pașoptismul reprezintă una din formele culturii politice. Această mișcare revoluționară și-a făcut apariția la mijlocul secolului trecut, având un larg ecou în societatea românească. Rolul ei a fost preluat de mișcarea unionistă, ca în perioada interbelică să fim martorii unei diversificări a curentelor ideologice și politice, a teoriilor despre societate și a doctrinelor.

Ideologia este văzută de unii autori drept o formă a culturii politice. Aceasta este o temă foarte controversată în literatura de specialitate, iar cea mai răspândită opinie pe marginea acestui subiect rămânea aceea că până la urmă ne facem martorii conflictelor ideologice și doctrinare. Toate acestea pentru că oamenii au ajuns să fie conștienți de reactivitatea ideologiilor. Dat fiind faptul că ideologia înfățișează și forme populare care îi permit să influențeze conștiința comună cu ajutorul miturilor, a utopiilor și a versiunilor degradate și populare accesibile tuturor, nu trebuie să rezumăm ideologia doar la formele doctrinare, teoretice, sistematizate. Poate tocmai din acest motiv, L. Zapârțan, în Repere în știința politicului va sublina ideea că „o ideologie se difuzează în forme simplificate, accesibile publicului larg, prin mass-media, conversații sociale și formule stereotipe.”

Cultura politică națională este o altă forma a culturii politice, văzută ca un ansamblu de direcții, comportamente și atitudini, diferite de la o țară la alta. Pentru că societatea nu este un ansamblu omogen, clasele și păturile sociale diferite vor avea drept scop elaborarea sau acceptarea de la liderii reprezentativi a finalităților și normelor, prezentându-și propriile versiuni și accepții despre procesele politice și propriile deveniri. Cultura politică națională are drept scop împiedicarea manipulării politice de către putere, dar și de către partidele și politicienii care caută să-și creeze popularitate prin promisiuni mincinoase și discursuri bombastice, ori tocmai aceasta o diferențiază pe întreg diapazonul pozițiilor politice posibile. Cultura spirituală reprezentată prin totalitatea creațiilor din domeniul științei, a artei și a literaturii și cultura materială, cea a bunurilor și a tehnicii, sunt altde două forme ale culturii politice. Fiecare dintre formele și tipurile de cultură politică reprezintă o verigă care, ocupându-și locul în lanț, nu fac altceva decât să provoace apariția unor condiții adecvate, iar mai presus de toate, crearea unui mediu democratic unde cea care tronează este separarea puterilor în stat. În caz contrar apar și elemente ale regimului totalitar. În ultimă instanță pentru o cultură politică veritabilă cu formele și tipurile ei, avem nevoie de implicarea societății civile.

Concluzionând, este necesar să afirmăm că funcționarea culturii politice ca fenomen are loc numai în condițiile unui regim democratic, acolo unde se tine cont de relația dintre structura, funcțiile și dimensiunile acesteia. Buna funcționare a societății depinde de stabilirea adecvată a tipurilor și formelor culturii politice. Dar nu este de neglijat faptul că aceasta îi este specifică și unei societăți totalitare, care are și ea formele și tipurile ei de cultură politică.

Într-o societate democratică, cultura politică ne este reprezentată drept un accelerator al activităților politice, iar acolo unde persistă dictatura, cultura politică nu face decât să stagneze aceste activități, ea apare ca o reacție la politică. Stabilitatea, eficacitatea și activitatea normală a unei societăți se află în strânsă legătură cu existența unei culturi politice active.

Dat fiind faptul că studenții reprezintă, într-o oarecare măsură, imaginea întregii societăți, asumâmându-și toate problemele și aspirațiile sale spre evoluție, cercetarea problemelor actuale ale lor duc la crearea unor premise de examinare minuțioasă și calitativă a tendințelor social-politice. Ei sunt partea integrantă, grupul specific al societății contemporane cărora li se atribuie o succesiune de calități dar care pot activa doar într-o societate democrată.

1.3 Rolul culturii politice a tineretului în societatea contemporană.

Pentru că suntem într-o continuă evoluție, căutând cu înverșunare să doborâm cele mai înalte culmi, am ajuns să trăim într-o societate modificată, una care se diferențiază substanțial de celelalte care au precedat-o. Fiecare ar observa acum că ea ni se înfățișează mai mult sub forma unei socio-structuri, unde categoriile, clasele și grupurile sociale nu numai se opun între ele, ci și pot porni un adevărat război al contrazicerilor. În asemenea condiții, când conflictul de valori ia amploare, ia naștere divizarea în elită și masă, iar societatea contemporană are mare necesitate de stabilitate politică. Mai potrivit ca acum nu poate fi altceva decât apariția culturii politice, nicidecum bipolară, la fel cum nici puterea de stat nu va fi dihotomă, care vine să reliefeze principalele elemente ale democrației: pluripartidism, separarea puterilor, economie de piață etc. În prezent suntem martorii unei democrații pragmatice care se află la o etapă cu totul specială. Este vorba de acea fază în care drepturile se lovesc de libertățile fundamentale ale omului. Funcțiile culturii politice: informațională, axiologică și normativă, reprezintă colacul de salvare a acesteia în conturarea rolului său în societatea contemporană.

Funcția informațională

Funcția informațională reprezintă mijlocul de transmitere spre membrii sicietății a informațiilor despre sistemul politic, despre acțiunile ei și desigur despre normele și valorile sale politice. Prin intermediul acesteia descoperim un nou fond de cunoștințe politice, dar și modul de organizare politică a societății, a relațiilor dintre putere și cetățeni, dintre stat și societate, a reperelor cu ajutorul cărora puterea apreciază politica statului. Este o modalitate de cunoaștere și informare prin care se asigură un comportament adecvat adtât din partea tinerilor, cât și din partea puterii. Într-un sistem politic democratic, funcția informațională a culturii se realizează în ambele sensuri, de la guvernați la guvernanți, și invers. În acest sens, C. Vâlsan, în studiul său de Politologie, sublinia ideea că „guvernanții informează asupra deciizilor luate, dau sugestii sau orientează anumite acțiuni.”

Funcția axiologică

Funcția axiologică presupune modul în care se apreciază valoarea fenomenului politic, și mijloacele reale, determinate de organizarea sistemului de valori, dar și raportarea acestuia la realitatea practică. Datorită acestei funcții are loc realizarea anumitor convingeri ale tinerilor față de valorile politice. La rândul lor, aceste judecăți generează atitudini politice, care nu sunt altceva decât mijloace de raportare a cetățenilor la fenomenele politice.

Funcția normativă

Modul în care sistemul de valori se transformă în reguli și norme destinate oferirii stabilității societății și asigurării funcționalității sistemului social ține de funcția normativă. Temelia acesteia este reprezentată de elaborarea unor norme și reguli de comportament. Orice cultură politică își are ținta spre consens, chiar dacă acest lucru se întâmplă destul de rar. Situația dată se creează din cauza unor membri ai societății care refuză o parte din normele și regulile politice propuse de putere. Ca să existe stabilitate socială este nevoie ca membrii societății să accepte un număr cât mai mare de norme și reguli. Societatea care se bucură de o cultură politică chibzuită, temeinică, și normele politice vor fi respectate de către toți cetățenii, ori societatea contemporană are nevoie de acest lucru, iar sensul și funcția libertății în forma sa actuală „nu pot fi înțelese cu adevărat fără o cunoaștere prealabilă a obiectivelor, a transformărilor economice, politice și culturile.” În cazul acesta, mai mult decât necesară este cunoașterea tuturor valorilor și normelor democrației.

Realizarea modificărilor democratice din fiecare societate presupune întemeierea unei culturi politice democratice. Tineretul și, mai ales, studenții, viitoarea intelectualitate a societății, reprezintă una din forțele apte să susțină activ aceste modificări. Sistemul de învățământ superior din cadrul tuturor societăților actuale este îndreptat spre pregătirea specialiștilor de înaltă calitate. Societățile democratice moderne promovează școlile superioare și cerințele de educare a cetățenilor activi, purtători ai culturii politice. Această cerință i se potrivește mai mult decât oricui, țărilor în care abia acum se pun bazele unei societăți democratice. Construirea treptată a unei societăți democratice are nevoie de o intelectualitate activă, cu cunoștințe profunde în domeniul politic, una care nu se lasă indolentă și rece față de viața politică. Sistemului de învățământ superior îi revine un rol important în constituirea unei culturi politice democratice. Anume aici se instruiește viitoarea elită a societății, de decizile căreia va depinde viitorul societății. La fel de necesară ca și implimentarea idealurilor economiei de piață, a bunăstării populației, este și educarea studenților în spiritul valorilor democratice, implimentarea idealurilor respectării principiilor umanismului și democrației, dar și drepturilor omului. Toate acestea accentuează importanța culturii politice în societatea contemporană. Ca ea să fie recunoscută și acceptată, politologia, care cuprinde pe lângă toate elementele sale și cercetarea fenomenului culturii politice, are ca scop adaptarea la structura activității de învățământ și gradul de evoluție a studenților.

Importanța culturii politice iese în evidență atunci când vorbim despre patriotism. Nimic nu apare în viața obișnuită mai neplăcut decât irascibilul patriotism al americanilor, țară cu cea mai veritabilă democrație. Tinerii din lumea întreagă caută să plagieze modelele de democrație ale culturii americane. Întrebarea care ar putea apărea după atâtea laude aduse acestei țări este una singură: oare este America atât de democrată? Tocmai din acest motiv ar trebui ca patriotismul să fie educat în fiecare țară prin evidențierea celor mai bune imagini, iar pentru aceasta avem nevoie de o cultură politică cu un grad înalt de dezvoltare.

O altă importanță a culturii politice în societatea contemporană este reprezentată de orientările valorice. Prin aceasta subînțelegem valorile politice, sociale, prezentate ca scopuri ale activității vitale. Ele au funcția de a regla comportamentul fiecărei personalități, servind drept principii fundamentale în luarea deciziilor politice însemnate. Pornind de la transformările produse după anii 90, transformări esențiale și în conștiința individuală și de masă a tineretului, cercetarea, analiza și înțelegerea orientărilor valorice politice capătă o importanță deosebită. Noua generație exprimă subiectul transformărilor social-politice ce se dezvoltă în fiecare stat. Tinerii sunt categoria socială sensibilă la schimbările și crizele sociale, politice și economice, devenind purtătorii valorilor care sunt capabile să producă mutații în orientarea spre o societate civilă. Există foarte multe organizații pentru tineri, organizații care reflectă unele poziții ale acestora, ceea ce duce la constituirea așa numitei politici de tineret. Rolul primordial al organizațiilor nonguvernamentale este să soluționeze problemele tinerilor, acele probleme care țin de condițiile de trai mizerabile, insuficiența locurilor de muncă, chiar dacă uneori se recurge la metode contradictorii. Scopul pe care și-l propun este mereu același: să le garanteze tinerilor o viață și un trai decent și liniștit, dar plin de conținut și interesant. Gruparea tinerilor în ONG-uri le oferă o mai bună organizare pentru a-și apăra preocupările sociale și politice.Multe dintre acestea își au o orientare specializată, spre educație politică, medicină sau psihologie. Activitățile și acțiunile sub limită în domeniul politicii fac ca instituțiile politice să fie împuternicite șă susțină tinerii și sa-i ajute la ameliorarea problemelor.

Capitolul II

Particularitățile culturii politice ale tinerilor din România și Republica Moldova

Cultura politică este una dintre piesele cele mai importante ale conștiinței sociale, care are drept scop deservirea sistemului politic și asigurarea calității funcționării lui. Pe lângă aceasta, ea impulsionează comportamentul politic al majorității persoanelor care aparțin unui stat. Mai mult decât atât, cultura politică ajută la modernizarea și îmbunătățirea calității sistemului politic. Este fenomenul social care determină procesul de formare și realizare a capacității intelectuale ale oamenilor, dezvăluind gradul lor de dezvoltare ca subiect al modificărilor sociale.

Tinerii sunt purtătorii esențiali ai culturii politice, fiecare avându-și nivelul său de experiență socială, conștiință, particularități individuale proprii. Cultura politică a tinerilor nu poate lua naștere fără a ține cont de condițiile sociale existente. Aparținând unei democrații, aceștia dețin și manifestă o cultură rațional-activă. Societatea se așteaptă ca aceștia să nu fie pasivi și, în abordarea politică, să fie ghidați nu de emoții ci de rațiune. Ceea ce nu poate fi contestat este faptul că, din moment ce tinerii nu duc o viață politică activă și nu întreprind acțiuni la standardele culturii rațional-dinamice, democrația va suferi un eșec. Subinformarea, nivelul scăzut de cultură politică și pasivitatea tinerilor sunt indicii unei democrații bolnăvicioase.

Valorile culturii politice stabilesc o ordine de dependență cu legile patrimoniului fenomenelor culturale, astfel încât valorile se supun liniilor caracteristice din cadrul unui model cultural. Agenții și subiecții socializării nu pot devansa gravitațiile modelului, tocmai din motivul că, din punct de vedere al comportamentelor, cultura politică nu este altceva decât metasocializare politică.

Acest fenomen social asamblează cele mai statornice și distinse particularități care au rolul de a individualiza comportamentul populației și al tinerilor, în special, dar și cel al conștiinței și stereotipurilor politice. În literatura politologică sunt utilizate diferite criterii, structuri și elemente ale culturii politice. Structura culturii politice invocată de germanul N. Koaze este reprezentativă în acest sens. El scoate în evidență câteva elemente și domenii cu o valoare deosebită:

Orientările care dirijează poziția fațe de sistemul politic, adică recunoașterea național-statală, comportarea față de orânduirea de stat, partidele, elitele și instituțiile politice. Este orientarea cu ajutorul căreia sistemul politic este definit ca fenomen legitim sau nelegitim.

Orientările care oglindesc atitudinea de politică curentă. Este vorba aici de evaluarea rezultatelor activității sistemului politic și a actorilor centrali.

Orientările față de procesele politice constituite în mod conștient și anume participarea la alegeri li, în general în viața politică, asigurând în felul acesta funcționalitatea structurilor politice.

Cea de-a patra orientare propusă de N. Koaze este cea față de sine însăși ca subiect al politicii. El se referă aici la cunoașterea drepturilor și obligațiunilor și la autoaprecierea competențelor politice.

Trăsăturile specifice ale culturii politice ale tinerilor în contextul tranziției spre democrație

Aproximativ toate studiile despre luarea unei atitudini favorabile în ceea ce privește politica au luat naștere odată cu fundamentele conceptuale ale lui Easton. Acesta deosebește formele susținerii de obiectele susținerii. Chiar dacă, au existat unele contestări empirice și teoretice, diferențele formelor susținerii sunt încă valide și folosite. Dacă vorbim despre obiectele susținerii, cercetările care au existat ne demonstrează existența unor elemente îndreptate în aceiași direcție, elemente abordate între opiniile cetățenilor din Europa de Vest dar și din cea de Est nu după mult timp după schimbarea regimului. Analizele anterioare au contribuit la explicarea mai multor nivele de susținere a regimurilor democratice. Cauza cea mai importantă în acest sens a fost înțelegerea negativă a regimului precedent. Din fericire, aceasta a fost în scurt timp modificată în evaluări pozitive a unui regim total diferit de cel comunist și anume democrația. Pentru consolidarea acestei idei s-au făcut unele studii care au demonstrat că, rezultatele pozitive și așteptările optimiste față de regimul democratic sunt cele care avantajează susținerea lor de către cetățeni și mai ales de către tineri.

Lista de valori culturale propuse de R. Dahl, ca fiind prielnice pentru dezvoltarea unei poliarhii a favorizat apariția unui profil democratic printre rândurile tinerilor. Dacă un cetățean i-a o atitudine favorabilă față de regimul democratic, atunci ne dăm bine seama că toate legile și instituțiile promovate de un sistem de guvernare democratic vor fi respectate, iar formele de guvernare autoritară vor fi respinse și aceștia nu se vor manifesta intolerant față de celelalte categorii de persoane. Printre rândurile tinerilor, toleranța este văzută ca una din elementele cele mai importante ale politicii democratice. Aspectele legate de toleranță, nu au în vedere doar posibilitatea participării unor grupuri la viața politică, dar și a unor elemente de natură socială. În susținerea acestei idei, valorile democratice au ca obiectiv egalitatea între membrii societății.

În perioada trecerii spre democrație, în Republica Moldova dar și în România nici o noțiune de știință politică n-a cunoscut o mai frecventă utilizare printre rândurile politologilor ca cea de cultură politică. Fenomenul culturii politice ca parte componentă a culturii în general, își face apariția într-o anumită etapă istorică, fiind un produs inevitabil al dezvoltării sociale. În Republica Moldova, acest fenomen are o însemnătate primordială pentru societatea în tranziție care se vrea a fi democratică. Referindu-i la parametrii unei astfel de societăți, cultura politică poate fi analizată doar în relația cu „ progresul social și standardul de civilizație a acestei societăți cu nivelul ei de viață și spiritualitae”.

Numai dacă raportăm cultura politică de tip tranzitoriu la virtuțile ei cognitive, comportamentale, instituționale și axiologice, aceasta poate fi înțeleasă în sensul său propriu. Totalitatea de valori spirituale și încercarea de a crea și de a folosi aceste valori, scot în evidență cultura politică de tranziție. Cu ajutorul acestora putem distinge, pe lângă spiritualitatea politică, și elementele de psihologie politică. Este un fenomen social care se află în strânsă legătură cu purtătorii săi. Există astăzi câteva argumente care au rolul de a susține presupunerea existenței unui spațiu al tranziției culturii politice care poate fi identificat prin înțelegerea acesteia, a instabilității obiectivelor dar și a declinului ei. Acestea se pot realiza cu ajutorul sondajelor de opinie publică și exercitarea dreptului de vot. Atât pentru tranziția moldovenească, cât și pentru cea românească, îi este specifică omul ciudat, absurd, iar orientările, ciudate și ele, sunt semne distinctive absolut necesare. Ele nu trebuie trecute cu vederea ci gândite și utilizate astfel încât să ajute la rezolvarea problemelor sociale.

Comunismul impus în România și Republica Moldova a stimulat propria organizare socială și a impulsionat o modernizare rapidă care a schimbat procesul organic de modernizare cu un efect de distrugere a clasei mijlocii anihilând orice stratificare socială. În consecință, orice principiu dintr-o societate civilă a suferit schimbări iar în prezent apartenența la o organizație civică sau socială, și ma refer aici la organizațiile nonguvernamentale, este scăzută, societatea civilă fiind greu de reconstruit.

Chiar după atâția ani după schimbarea regimului, a fi democrat semnifică a fi anticomunist, iar democrații se consideră a fi de centru-dreapta numai ca să se poată deosebi de non-democrați și comuniști, care sunt de centru-stânga. Din punct de vedere politic, distingerea de dreapta și stânga, nu este mai mult decât o amplasare față de clivajul comunist-anticomunist. Ceea ce crește probabilitatea ca tinerii să fie democrați ar fi respingerea dihotomiei stânga-dreapta. Dacă e să vorbim despre cultura politică în aspect tranzitoriu a studenților din Republica Moldova, atunci e absolut necesar de specificat că, odată cu căderea regimului totalitarist, partidele de stânga au continuat să existe. Tocmai din această cauză tinerii s-au trezit într-o perioadă de tranziție bruscă. Introducerea iluziei că „totul este al tuturor și în consecință nimic nu este al nimănui” n-a făcut altceva decât să ducă la apariția iresponsabilității față de muncă. Tinerii devin tot mai indeciși din acest punct de vedere, iar aceasta determină și o participare mai slabă a acestora în viața politică. Atât tinerii din România cât și cei din Republica Moldova își amintesc foarte vag tradițiile pre-comuniste și nu se pot referi la această perioadă în nici un fel. Altfel gândesc vârstnicii, fiind mai degrabă comuniști, și toate acestea pentru că păstrează „nostalgia timpurilor de aur ale perioade comuniste”. Aceștia manifestă un dezacord puternic față de susținerea părerii că democrația este cea mai reușită formă de guvernare.

Persoanele care sunt cei mai supuși socializării post-comuniste, tind mai degrabă să fie democrați decât comuniști, iar vârsta fragedă și consumul media determină într-o oarecare masură susținerea democrației. Chiar și așa, în eșantionul cel românesc și cel moldovenesc , consumul media ridicat nu reprezintă un semn clar al atitudinilor democratice. Alina Mungiu-Pippidi afirmă că „după cum susține teoria clasică a comunicării politice, cei care sunt mai interesați de politică și sunt mai bine informați tind să fie mai curând democrați”.

Sentimentul responsabilității față de politică este destul de important, dat fiind faptul că totalitatea acestor valori pune în lumină realitatea politică existentă. Cu părere de rău, atât în România, cât și în Republica Moldova, cunoștințele în domeniul politicii sunt mai mult decât nemulțumitoare. Aceasta se explică și prin nivelul scăzut de trai, cu precădere în localitățile rurale. Sunt elementele care lezează și tinerii, dat fiind faptul că ei rămân dezinformați de către mass-media cu privire la viața politică. Toate acestea pot fi observate, mai ales, în perioada campaniior electorale. Chiar dacă tinerii duc o viață politică activă, dispunând de un nivel satisfăcător de cunoștințe în domeniul politicii și astfel făcând o evaluare corectă a proceselor politice, ei totuși nu sint susținuți în acest sens. Tinerii care se implică activ în viața politică și știu să facă o selecție între bine și rău, sunt cei care nu-și doresc să se întoarcă la regimul precedent, astfel fiind considerați cea mai optimistă grupă socială. Dintre studenții care se implică cel mai mult sunt cei care vor participa pentru prima dată la vot. Tinerii din România dar și cei din Republica Moldova optează pentru candidații și formațiunile democratice. Din păcate, sunt conjuncturi care le provoacă adevărate obstacole tinerilor în procesul de votare și mă refer aici la prevederile anticonstituționale ale Codului Electoral care restrâng posibilitățile în ceea ce privește dreptul la vot, indicând că cetâțeanul are drept de vot „numai dacă este inclus în listele secției de votare în baza vizei de reședință”.

În formarea culturii române, un rol important îi revine ideologiei. Problemele legate de ea sunt indispensabile de cele care au în vedere puterea, autoritatea și relațiile de putere. Cu ajutorul ideologiei putem acorda o mai mare importanță relațiilor care se fixează între cetățeni, dar și să lămurească relațiile politice în condițiile concrete. Din păcate, ideologia comunistă și-a atins scopul, reușind să convertească foarte mulți tineri din Republica Moldova și mai puțini din România. Tocmai din acest motiv abordarea culturii politice pentru o societate este mai mult decât necesară în procesul de transformare, devenind factorul determinant al procesului de demicratizare. În Republica Moldova, chiar dacă au fost adaptate unele modele constituționale democratice și în ciuda pluralismului politic, încă nu putem discuta despre o adevărată democrație. În afara unei culturi politice democratice, nici nu poate fi vorba de democrație, deci, cultura politică este criteriul hotărâtor care conturează caracterul democratic al unui regim politic. În consolidarea acestei idei, trebuie menționat faptul că atât Romaânia, cât și Republica Moldova sunt societăți polietnice.

Un aspect la fel de important pentru perioada de tranziție este reprezentat de emigrarea masivă a tinerilor. Toate acestea numai din cauza dezamăgirii de condițiile de trai care au existat aici, dorindu-și să nu trăiască în sărăcie. Pentru că forța de muncă a migrat, a avut de suferit și democratizarea țărilor, iar perioada șederii lor într-o țară străină, le va schimba diametral poziția socială, dar și părerile și valorile. Tinerii devin mai activi și independenți, nefiindu-le frică să să-și asume riscuri. În același timp, „ ei devin înstrăinați ăn țările de baștină, neparticipând la procesele politice locale, neavând interes să voteze și să ia decizii”. Trecerea la noile forme de organizare socială a influențat schimbarea calitativă și cantitativă. Unele dintre particularitățile perioadei de tranziție care au avut un comportament criminal al tinerilor, le subliniem pe cele cu caracter instabil și tensionat. În aceste țări instituțiile statului sunt prea slabe pentru a face să dureze forțele tranziției. Așteptările tinerilor ăn ceea ce privește rolul statului nu erau încă realizate, iar în condițiile crizei economice s-au diminuat esențial resursele statului deosebit de necesare asigurării nevoilor sociale. În Republica Moldova și România se observă un număr tot mai mare a celor care au nevoie de ajutor social. Măsurile de creare a noilor locuri de muncă prin încurajarea firmelor, în sensul angajării șomerilor prin subvenții acordate din fondul de șomaj, tranzicționarea locurilor de muncă, politicile de creștere a mobilității pe piața muncii care constau în încurajarea migrației, sunt doar câteva dintre măsurile de politică activă în statele Europei de Est și Centrale în combaterea șomajului.

Nici în domeniul învățământului situația nu este una prea bună, tocmai din cauza că mulți dintre profesori sunt nevoiți să plece peste hotare. În Republica Moldova, în ultimii zece ani au plecat peste 400 sute de colaboratori științifici care alcătuiau o resursă importantă pentru țară. În consecință, ponderea tinerilor până la 30 ani dintre cadrele științifice de la Academia de Științe din Moldova constituie doar 3 la sută. În acest sens, a fost necesară efectuarea mai multor măsuri îndreptate spre stimularea procesului de pregătire nu numai a specialiștilor de înaltă calificare profesională, ci și a unor cetățeni care au un simț al responsabilității civice bine dezvoltați și care vor fi gata să i-a parte la soluționarea pozitivă a unor probleme din societate. Toate acestea vor contribui la realizarea unor schimbări pozitive de ordin economic și social. Pe de altă parte, în procesul tranziției tinerii ar trebui sunt nevoiți să învețe să devină patrioți, mai ales că în condițiile democrației bunăstarea individuală ar atinge perfecțiunea doar dacă se vor însuși adevărurile simple și obiective. Participarea activă individuală la procesul de conducere, cooperarea societății și personalității, schimbarile sociale și politice dar și dialectica relațiilor prospere dintre individualism și colectivism sunt doar câteva din cele mai importante adevăruri în acest sens. Dacă sistemul de educație civică s-ar baza pe aceste principii ale funcționării efective ale societății, și ar pătrunde organic în procesul de predare a materialului teoretic, societatea s-ar îndrepta cu pași siguri spre democrație.

În vederea aceasta, este absolut necesar să deții un anumit nivel de cultură politică. Ea poate funcționa doar dacă poporul este liber să decidă care este forma de guvernământ pentru ei. Cultura politică din România și Republica Moldova se caracterizează astăzi prin trecerea de la cultura politică de supunere la cea participativă. Astăzi, caracteristic culturii politice românești și moldovenești le este neîncrederea față de instituțiile statului, tocmai din motivul indiferenței populației față de putere generate de neefectuarea supravegherii celor aleși care duce la nesoluționarea problemelor absolut necesare societății. O altă problemă este lipsa interesului față de activitatea politică, dar și pasivitatea care compromite transformarea, modernizarea politică și stabilitatea societății.

În prezent, tinerii sunt mult mai receptivi față de valorile europene și occidentale. Educarea tinerilor în spiritul acestor valori duce la promovarea calității democrației în societate. Având ca reper diferențele și asemănările în educarea valorilor democratice din țările de Est și Centrale este absolut necesar să afirmăm că neîncălcarea drepturilor omului, eliminarea discriminării și diferențelor etnici și religioase sunt „ premise pozitive pentru consolidarea unui stat de drept și formarea unei culturi politice”.

Cultura politică română și moldoveneascsă încă nu au atins nivelul marilor culturi organizate, solide și disciplinate, „capabile de înterprinderi de mari dimensiuni, sistematizate și de continuitate”. România și Republica Moldova dispun de o generație tânără, instruirea și educarea căreia vor garanta bunăstării întregii populații, numai dacă vor fi promovate valorile democratice care vor duce la dezvoltarea nivelului de cultură al acestor tineri.

Socializarea politică- proces de formare și de dezvoltare a identității politice a tinerilor.