.particularitatile Contractului de Vanzare Cumparare Comerciala Fata de Contractul de Vanzare Cum

Capitolul I. Considerații cu privire la contracte

Oamenii intră, între ei, în legături dintre cele mai diverse. Astfel ei pot dobândi drepturi și pot avea obligații.

Dacă legăturile dintre ei sunt reglementate de o normă de drept aceste drepturi și obligații sunt de natură juridică, iar dacă aceste norme aparțin dreptului civil,suntem în prezența drepturilor și obligațiilor civile.

În „Institutele” lui Iustinian obligația este definită astfel: „Obligatia est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civilitatis iura” – Obligația este o legătură juridică prin care suntem ….. cu necesitate a plăti ceva conform drepturilor cetății noastre. Această definiție a obligației este mai apropiată de accepțiunea modernă. Astfel, obligația este acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de executare de bunăvoie.

Noțiunea de obligație nu poate fi despărțită de noțiunea de proprietate .

Obligația civilă se înfățișază ca un raport juridic de obligație în temeiul căruia o persoană numită creditor – reus credenti – poate pretinde unei alte persoane numită debitor – reus debendi – să dea – aut dare – să facă – aut facere – sau să nu facă – aut non facere – ceva, iar dacă debitorul nu respectă comportamentul la care s-a obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se recunoaște creditorului posibilitatea de a-l forța la acest comportament, pe calea acțiunii în justiție, ca mod de protecție juridică a dreptului său subiectiv și de intervenție a forței coercitive a statului.

Obligațiile pot fi clasificate pe baza unor criterii variabile: criteriul izvorului care a generat obligația, criteriul obiectului obligației, cel al sancțiunii obligației civile și criteriul opozabilității obligației.

În general, obligațiile sunt de două feluri: obligații naturale și obligații civile. Obligațiile naturale sunt acele obligații care nu conferă titularului dreptul corelativ (creditorului) posibilitatea de a proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează prin accea că pot fi executate numai voluntar.

Obligațiile civile sunt obligațiile a căror aducere la împlinire este asigurată de forța coercitivă a statului, în situația în care debitorul nu le execută de bunăvoie.

Fără un criteriu riguros științific, cadrul legal consideră că sunt izvoare ale obligațiilor contractul, cvasicontractul, delictul,cvasidelictul și legea.

Potrivit articolului 942 Cod civil „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic”.

Definiția cuprinde elementele esențiale pentru precizarea noțiunii de contract. Ceea ce este hotărâtor în această definiție este acordul de voință, bi- sau multilaterală, care dă naștere, modifică ori stinge drepturi și obligații. Din definiție rezultă acesta este un act juridic, și anume un act juridic de formație bilaterală (plurilaterală, multilaterală).

În legislația nostră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela de convenție. De altfel, însuși articolul 942 Cod civil este înscris în cuprinsul Titlului III, denumit „Despre contracte și convenții”.

În literatura de specialitate se face uneori distincție între convenție și contract, considerându-se contractul drept o specie a convenției. Această distincție se întemeiază pe articolul 1101 Cod civil francez.

Factorul esențial al contractului este acordul de voință al părților – voința lor juridică.

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbește de principiul libertății de voință în materia contractelor. Acest principiu trebuie să fie înțeles în sensul său exact; nu este vorba de o libertate în general – în sensul unui desăvârșit liber arbitru –, ci de libertatea pe care o condiționează și o determină viața socială, pe de o parte, și dispozițiile cuprinse în normele legale, pe de altă parte.

Potrivit articolului 5 Cod civil „nu se poate deroga, prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Dreptul civil este dominat de două instituții fundamentale: instituția dreptului de proprietate și instituția contractului.

Contractul – ca instituție juridică de drept civil – a cunoscut o evoluție paraleleă cu acea a dreptului de proprietate. Născut din nevoile schimbului de activități și în primul rând, al schimbului de mărfuri, contractul își afirmă prezența în societate nu numai în domeniul circulației, dar și în cel al producției, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante componente ale activității economice.

Datorită intervenției statului în domeniul contractual, se observă tendința de a se aduce restrângeri forței obligatorii a contractului, fie prin aceea că uneori se permite neexecutarea sa, fie prin aceea că se permite o executare în alți termeni decât cei stabiliți inițial de către părți.

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte..

În literatura juridică au fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condițiile de validitate cât privește forma); conținutul contractelor; scopul urmărit de părți, efectele produse, modul (durata) executării, nominalizarea în legislația civilă, corelația existentă între contracte, ș.a.

După conținutul lor contractele sunt sinalagmatice (bilaterale) și contracte unilaterale. Prezintă importanță pentru această lucrare contractele sinalagmatice deoarece din aceste categorii face parte și contractul de vânzare-cumpărare.

Contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce.

Potrivit articolului 943 Codul civil „contractul este bilateral sau sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una către alta”.

Contractul este unul din izvoarele obligațiilor, mai mult este cel mai important izvor de obligații. El mijlocește cele mai variate legături între oameni, de la cele mai simple care, prin valoarea lor economică, par neansemnate și cel mai adesea scapă ca semnificație juridică atenției subiecților de drept (procurarea de cărți, ziare, reviste, bilete de autobuz, etc.) până la cele mai complexe. Întreaga activitate a oamenilor, fie priviți individual – ca persoane fizice – fie priviți în colectiv – ca persoane juridice – , nu poate fi concepută fără a asigura hrana ei juridică cel mai adesea realizată prin mijlocirea contractului.

Frecvența deosebită a operațiilor contractuale subliniază cât se poate de bine importanța unei instituții juridice a cărei caracteristică esențială constă în asigurarea egalității părților în raporturile juridice astfel stabilite.

Părțile pot sau nu să intre în raporturi contractuale. Nu se are în vedere întinderea prestațiilor la care părțile se obligă, ci doar faptul că subiecții de drept, părți egale în drepturi, și-au manifestat – liber, conștient și cu intenția de a se obliga – voința lor, element esențial al contractului..

În raporturile dintre persoanele fizice, contractul îndeplinește cele mai variate funcții, asigurând hrana juridică a celor mai diverse legături pe care le stabilesc oamenii.

În concluzie, contractul este omniprezent; el are loc în fiecare moment și latură a vieții omului, asigurând satisfacerea celor mai diverse trebuințe ale lui și mijlocind unitatea de acțiune a oamenilor în viața economică și socială, implicându-i în legături dintre cele mai variate, între ei, cu persoane juridice sau cu statul.

Capitolul II. Contractul de vânzare-cumpărare civilă.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială.

Secțiunea 1. Noțiunea, caractere juridice și condiții de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare în dreptul civil

Definiție

Contractul de vânzare-cumpărare, în dreptul roman, este denumit vânzare „emotio-venditio” și a fost definit astfel: „vânzarea este contractul consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesiunea liniștită a unui lucru – „merx” – în schimbul unei sume de bani – pretium”.

Codul civil, în articolul 1294 prevede că: „vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”. Astfel, putem spune că vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părți – vânzătorul – strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți – cumpărătorul – care se obligă în timp a plăti vânzătorului prețul bunului vândut. Deși Codul civil se referă la transmiterea proprietății nu este de esență, ci numai de natura contractului de vânzare-cumpărare. Poate fi vorba de un drept real, de un drept creanță sau de un drept din domeniul proprietății intelectuale ori, în mod excepțional, de drepturi asupra unei universalități care cuprinde nu numai drepturi, ci și datorii (vânzarea unei moșteniri).

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale nepatrimoniale și cele patrimoniale care au caracter strict personal.

b)Caractere juridice

Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual și translativ de proprietate.

1. Vânzarea este un contract sinalagmatic, deoarece prin încheierea sa dă naștere la obligații reciproce între părțile contractante. Vânzătorul are obligația să predea lucrul vândut și să-l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligația să plătească prețul.

2. Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părți urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestației la care se obligă vânzătorul urmărește să primească prețul ca un contra-echivalent al prestației sale, iar cumpărătorul urmărește să primească bunul cumpărat în schimbul prețului.

3. Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existența și întinderea obligațiilor reciproce sunt cunoscute de părți de la încheierea contractului și nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor sau incert, care ar face să existe șanse de câștig sau pierdere.

4. Vânzarea este un contract consensual putând fi închieiat prin simplul acord de voință al părților.

Articolul 1295 Cod civil prevede că: „Vinderea este perfectată între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vînzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat.

În materie de vindere de imobile, drepturile care rezultă prin vinderea perfectă între părți, nu pot a se opune, mai înainte de transcripțiunea actului, unei a treia persoane care ar avea și ar fi conservat, drept legii, oarecare drepturi asupra imobilului vândut.”

5. Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din mometul încheierii lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voință – solo consensu – și independent de vânzarea lucrului vândut și de plata prețului, se produce nu numai încheirea contractului, dar operază și transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător..

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă și riscul pirderii lucrului, potrivit principiului – res perit domino –, dacă vânzătorul – debitor al obligației de predare – dovedește intervenția unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică natura făptuită, iar nu culpabilă a pirderii lucrului. Dacă cauza străină a fost dovedită, vânzătorul va reporta riscurile numai dacă a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației de a preda lucrul vândut și nu reușește să dovedească că lucrul ar fi pierit și la cumpărător dacă l-ar fi predat la termen.

Pridul de formare (condițiile de validitate cât privește forma); conținutul contractelor; scopul urmărit de părți, efectele produse, modul (durata) executării, nominalizarea în legislația civilă, corelația existentă între contracte, ș.a.

După conținutul lor contractele sunt sinalagmatice (bilaterale) și contracte unilaterale. Prezintă importanță pentru această lucrare contractele sinalagmatice deoarece din aceste categorii face parte și contractul de vânzare-cumpărare.

Contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce.

Potrivit articolului 943 Codul civil „contractul este bilateral sau sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una către alta”.

Contractul este unul din izvoarele obligațiilor, mai mult este cel mai important izvor de obligații. El mijlocește cele mai variate legături între oameni, de la cele mai simple care, prin valoarea lor economică, par neansemnate și cel mai adesea scapă ca semnificație juridică atenției subiecților de drept (procurarea de cărți, ziare, reviste, bilete de autobuz, etc.) până la cele mai complexe. Întreaga activitate a oamenilor, fie priviți individual – ca persoane fizice – fie priviți în colectiv – ca persoane juridice – , nu poate fi concepută fără a asigura hrana ei juridică cel mai adesea realizată prin mijlocirea contractului.

Frecvența deosebită a operațiilor contractuale subliniază cât se poate de bine importanța unei instituții juridice a cărei caracteristică esențială constă în asigurarea egalității părților în raporturile juridice astfel stabilite.

Părțile pot sau nu să intre în raporturi contractuale. Nu se are în vedere întinderea prestațiilor la care părțile se obligă, ci doar faptul că subiecții de drept, părți egale în drepturi, și-au manifestat – liber, conștient și cu intenția de a se obliga – voința lor, element esențial al contractului..

În raporturile dintre persoanele fizice, contractul îndeplinește cele mai variate funcții, asigurând hrana juridică a celor mai diverse legături pe care le stabilesc oamenii.

În concluzie, contractul este omniprezent; el are loc în fiecare moment și latură a vieții omului, asigurând satisfacerea celor mai diverse trebuințe ale lui și mijlocind unitatea de acțiune a oamenilor în viața economică și socială, implicându-i în legături dintre cele mai variate, între ei, cu persoane juridice sau cu statul.

Capitolul II. Contractul de vânzare-cumpărare civilă.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială.

Secțiunea 1. Noțiunea, caractere juridice și condiții de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare în dreptul civil

Definiție

Contractul de vânzare-cumpărare, în dreptul roman, este denumit vânzare „emotio-venditio” și a fost definit astfel: „vânzarea este contractul consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesiunea liniștită a unui lucru – „merx” – în schimbul unei sume de bani – pretium”.

Codul civil, în articolul 1294 prevede că: „vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”. Astfel, putem spune că vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părți – vânzătorul – strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți – cumpărătorul – care se obligă în timp a plăti vânzătorului prețul bunului vândut. Deși Codul civil se referă la transmiterea proprietății nu este de esență, ci numai de natura contractului de vânzare-cumpărare. Poate fi vorba de un drept real, de un drept creanță sau de un drept din domeniul proprietății intelectuale ori, în mod excepțional, de drepturi asupra unei universalități care cuprinde nu numai drepturi, ci și datorii (vânzarea unei moșteniri).

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale nepatrimoniale și cele patrimoniale care au caracter strict personal.

b)Caractere juridice

Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual și translativ de proprietate.

1. Vânzarea este un contract sinalagmatic, deoarece prin încheierea sa dă naștere la obligații reciproce între părțile contractante. Vânzătorul are obligația să predea lucrul vândut și să-l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligația să plătească prețul.

2. Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părți urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestației la care se obligă vânzătorul urmărește să primească prețul ca un contra-echivalent al prestației sale, iar cumpărătorul urmărește să primească bunul cumpărat în schimbul prețului.

3. Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existența și întinderea obligațiilor reciproce sunt cunoscute de părți de la încheierea contractului și nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor sau incert, care ar face să existe șanse de câștig sau pierdere.

4. Vânzarea este un contract consensual putând fi închieiat prin simplul acord de voință al părților.

Articolul 1295 Cod civil prevede că: „Vinderea este perfectată între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vînzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat.

În materie de vindere de imobile, drepturile care rezultă prin vinderea perfectă între părți, nu pot a se opune, mai înainte de transcripțiunea actului, unei a treia persoane care ar avea și ar fi conservat, drept legii, oarecare drepturi asupra imobilului vândut.”

5. Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din mometul încheierii lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voință – solo consensu – și independent de vânzarea lucrului vândut și de plata prețului, se produce nu numai încheirea contractului, dar operază și transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător..

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă și riscul pirderii lucrului, potrivit principiului – res perit domino –, dacă vânzătorul – debitor al obligației de predare – dovedește intervenția unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică natura făptuită, iar nu culpabilă a pirderii lucrului. Dacă cauza străină a fost dovedită, vânzătorul va reporta riscurile numai dacă a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației de a preda lucrul vândut și nu reușește să dovedească că lucrul ar fi pierit și la cumpărător dacă l-ar fi predat la termen.

Principiul tansmiterii (automate) a dreptului de proprietate (și a riscurilor) din momentul încheierii contractului operează munai dacă sunt îndeplinite anumite conduiții:

vânzătorul să fie propritarul lucrului vândut;

trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual – certe;

lucrul vândut trebuie să existe;

trebuie ca părțile să nu fi amânat transferul proprietății printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului.

Condiții de validitate

Codul civil în capitolul II „Despre condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor” în articolul 948, prevede că „Condițiile pentru validitatea unei convenții sunt:

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părții care se obligă;

un obiec determinat;

o cauză licită.”

Aceste elemente de structură sunt obligatorii pentru toate contractele (interne și externe). În mod excepțional, atunci când legea pretinde sub sancțiunea nulității absolute, ca un contract să fie făcut cu respectarea unor condiții de formă (contracte solemne) se adaugă încă o condiție esențială: forma.

Capacitatea de a contracta

Potrivit articolului 949 Cod civil „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar articolul 1306 prevede că: „Pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege”. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepție. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres și limitativ prevăzute de lege și sunt de strictă interpretare. Cât privește capacitatea, în materia contractului de vânzare-cumpărare se aplică regulile generale.

Părțile trebuie să aibă capacitatea de execițiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă trebuie să încheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviințarea acestuia și, în toate cazurile, cu autorizația autorității tutelare.

Articolul 950 prevede că „Necapabili de a contracta sunt:

minorii;

interzișii;

Abnegații (Decretul nr. 1412/1932);

în genere toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.”

Aceste incapacități ale alineatului 4, articolul 950 Cod civil sunt interdicții (prohibiții) de la a vinde și a cumpăra. Interdicțiile (numai) de a vinde (inalienabilitatea), întrucât sunt stabilite de lege în funcție de natura (destinația) bunurilor.

Consimțământul valabil al părții ce se obligă

Prin consimțământ se înțelege acel element structural al cărei conținut este dat de exprimarea valabilă a voinței părților – considerate fiecare în parte și împreună – la încheierea contractului.

Condițiile consimțământului (voinței) sunt:

consimțământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ;

consimțământul trebuie dat cu intenția de a se obliga;

consimțământul trebuie să fie exteriorizat;

voința trebuie să fie liberă;

voința trebuie să fie conștientă;

consimțământul nu trebuie să fie afectat de vicii.

În dreptul nostru funcționează regula consensualității actelor juridice, regulă potrivit căreia pentru ca un act juridic să fie exprimat valabil, este suficient să se realizeze acordul de voință.

Anumite probleme specifice vânzării:

promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare)

Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, în cazul promisiunii de vânzare, o persoană, prevăzând un eventual interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primește promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-și facultatea de a-și manifesta ulterior – de obicei înăuntrul unui termen, consimțământul său de al cumpăra.

promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare

Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală, dar și bilaterală – de a vinde și cumpăra – în care caz ambele părți se obligă să încheie în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare.

Promisiunea bilaterală, la fel ca și cea unilaterală, este un antecontract, cu singura deosebire că în acest caz oricare dintre părți poate cere încheierea contractului.

c) pactul de preferință este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se obligă să-l vândă cu preferință unei anumite persoane , la preț egal, în cazul că bunul e spre vânzare. Proprietarul bunului nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferință în cazul în care se va hotărî în acest sens.

d) dreptul de preemțiune În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenționează să-l vândă, legea oferă un drept preferențial de cumpărare la preț egal (drept de preemșiune) coproprietarilor, proprietarilor vecini și arendașului (articolul 5.11 din Legea nr. 54/1998).

Obiectul determinat

Obiectul contractului constă în conduita părților stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acțiunea ori inacțiunea la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute.

Articolul 962 „Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una dintre părți se obligă.”, articolul 963 „Numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract.”

Vânzarea-cumpărarea – fiind un contract sinalagmatic – dă naștere la două obligații (reciproce); obligația vânzătorului are ca obiect lucrul vândut, iar obligația cumpărătorului are ca obiect prețul. În lipsa acestor elemente sau dacă ele nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat.

a) Lucrul vândut

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1) lucrul trebuie să fie în comerț (în circuitul civil);

Potrivit articolului 1310 Cod civil „Toate lucrurile care sunt în comerț, pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”. Acest articol face aplicația unei reguli generale prevăzute de articolul 963 Cod civil „Numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract.”

Legea declară inalienabile (imperceptibile și insesizabile) bunurile care fac parte din domeniul public al statului (de interes național) sau al unităților administrativ-teritoriale (de interes local).

În principiu un bun poate fi declarat inalienabil (scos din circuitul civil) prin voința omului (De exemplu: clauza contractuală sau testamentală prin care se interzice vânzarea bunului cumpărat, donat lăsat legal).

2) Lucrul să existe (existența actuală sau viitoare). Articolul 965 (1) prevede că „Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligației”

3) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit și posibil.

Potrivit articolului 964 Cod civil „Obligația trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puțin în specia sa.

Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa.”

Cantitatea este impură și de dispozițiile articolului 948 punctul 3 Cod civil care enumerând condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor, cere și „un obiect determinat”.

Obiectul trebuie să fie licit, în sensul că impune respectarea dispozițiilor legale. Potrivit dispozițiilor articolului 5 Cod civil obiectul se înfățișează a fi ilicit când nu mai este conform cu dispozițiile legale care privesc ordinea publică.

Obiectul trebuie să fie posibil pentru că ab impossibilium, mulla obligatio – nimeni nu poate obliga la imposibil. Astfel trebuie să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu poată fi înfăptuit de nimeni; imposibilitatea poate fi materială, când, practic, ceea ce stipulează nu poate fi înfăptuit și juridică, de exemplu, înstrăinarea capacității de folosință.

4) Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut individual determinat.

Întrucât contractul este translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului ce se înstrăinează. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face obiectul contractului.

Dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare, socotind că lucrul vândut aparține vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului.

b) Prețul

Prețul este obiectul prestației cumpărătorului și corespunde valorii lucrului vândut.

El trebuie să fie: fixat în bani; determinat sau determinabil; sincer și serios. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut – cal puțin ca vânzare-cumpărare – căci îi lipsește un element esențial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voință.

1) Prețul să fie stabilit în bani stabilirea prețului sub forma unei sume de bani este de esența vânzării.

2) Prețul să fie determinat sau determinabil

Potrivit articolului 1303 Cod civil „Prețul vânzării trebuie să fie serios și determinat de părți.”

Prețul este determinat dacă cuantumul lui este hotărât de părți în momentul încheierii contractului.

Prețul este determinabil atunci când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terț ales de comun acord de către părți sau de către persoana desemnată de părți.

Articolul 1304 Cod civil prevede că: „Cu toate acestea, determinarea prețului poate fi lăsată la arbitrul unei a treia persoane”.

3) Prețul să fie sincer și serios

Prin preț sincer se înțelege un preț real, pe care părțile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut și plătit în realitate.

Prețul trebuie să fie serios (articolul 1303 Cod civil), adică să nu fie derizoriu, atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preț, să nu poată construi obiectul obligației cumpărătorului și deci cauză o suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. Seriozitatea fiind o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanței.

4. Cauza licită

Potrivit articolului 966 Cod civil „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.” iar articolul 968 Cod civil prevede că: „Cauza este nelicită când este preohibită de legi, când este contrară bunurilor moravuri și ordinii publice.”

Cauza poate fi definită ca fiind acea condiție esențială necesară pentru validarea oricărui act juridic, deci și a contractului care constă în scopul urmărit de parte sau de părți la înscrierea acestora.

În planul validității cauzei, legea impune mai multe condiții și anume:

cauza trebuie să existe;

cauza trebuie să fie reală;

cauza trebuie să fie licită;

cauza trebuie să fie morală.

Cauza este falsă când partea a fost îndemnată să încheie de o falsă prezentare a realității pe plan psihologic.

5. Forma contractului

În mod excepțional, legea pretinde sub sancțiunea nulității absolute, ca un contract să fie făcut cu respectarea unor condiții de formă – contracte solemne.

Prin forma contractului se înțelege modalitatea de exteriorizare a voinței interne – reale – incorporată de contract.

Forma în sens larg, are trei accepțiuni:

forma cerută ad validatem,

forma cerută ad prohationem,

forma cerută pentru opozabilitatea contractului față de terț.

Contractele care sunt făcute în încălcarea acestor condiții de validitate sunt nule.

Secțiunea 2. Noțiune, caractere judiciare, condiții de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială

a) Definiție

Potrivit articolului 1 Cod comercial, contractul ce vânzare-cumpărare comercială poate fi definit pe baza articolului 1294 Cod civil, întrucât codul comercial nu dă o definiție a acestui contract. Astfel, articolul 1294 Cod civil prevede: „Vînderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui.”

„Vinderea” este comercială dacă una dintre părți este comerciant sau raporturile juridice patrimoniale cu caracter comercial și relațiile personale nepatrimoniale sunt reglementate de o normă cu de drept comercial.

În literatura juridică, dreptul comercial are diferite definiții dar toate surprind elemente esențiale pentru o definire a acestuia. Astfel, potrivit profesorului Stanciu D. Cârpenaru:

„Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din răvășirea actelor juridice, faptelor și operațiunilor considerate de lege fapte de comerț, precum și raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.”

„Dreptul comercial este acea ramură a sistemului de drept care constă în ansamblul de norme juridice care reglementează relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale în care părțile se află pe poziție de egalitate juridică.”

b) Caractere juridice

Din definiție rezultă și următoarele caractere juridice ale contractului de vânzare-cumpărare:

contractul este bilateral (sinalagmatic), adică dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți contractante;

contractul este cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că ambele părți urmăresc obținerea unor foloase patrimoniale;

contractul este comutativ; exigența și întinderea obligațiilor orientate de către părți sunt certe și deci cunoscute chiar de la momentul încheieri contractului;

contractul este consensual; el se încheie prin simplul acord de voință al părților contractante.Articolul 1295 Cod civil prevede în acest sens că „vinderea este perfectată între părți, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat”.

contractul este translativ de proprietate; prin contract se transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător. Același articol 1295 Cod civil prevede că „proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului.”

Condițiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

În general, condițiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt aceleași ca și cele ale contractului de vânzare-cumpărare civilă. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, pentru a putea fi valabil încheiat, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de articolul 948 Cod civil:

„Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:

capacitatea de a contracta,

consimțământul valabil al părților ce se obligă,

un obiect determinat,

o cauză licită.

In dreptul comercial,aceste conditii prezinta unele aspecte care intereseaza activitatea comerciala.

1.Consimtamantul partilor

Incheierea contractului de vanzare-cumparare comerciala implica un acord de vointa al partilor ,in sensul transmiterii de la vanzator la cumparator a dreptului de proprietate asupra unui bun,in schimbul unui pret.

Conditiile consimtamantului sunt:

-consimtamantul trebuie sa emane de la o persoana cu discernamant,

– consimtamantul trebuie sa fie dat cu intentia de a se obliga,

– consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat,

– vointa trebuie sa fie libera,

– vointa trebuie sa fie constienta,

-consimtamnatul nu trebuie sa fie afectat de vicii.

Anumite probleme specifice vânzării-cumpărării comerciale sunt: promisiunea unilaterală și bilaterală de vânzare, pactul de preferință.

Promisiunea unilaterală de vânzare. Primind oferta de vânzare a unui bun, beneficiarul poate să o accepte, caz în care se încheie contractul de vânzare-cumpărare, sau poate să o refuze, caz în care contractul nu se încheie, oferta putând fi făcută altei persoane.

Prevăzând un interes pentru dobândirea bunului, dar neavând clar toate consecințele încheierii contractului, beneficiarul poate primi promisiunea promitentului de a-i vinde bunul, rezervându-și însă facultatea de a-și manifesta ulterior consimțământul de a-l cumpăra sau, dimpotrivă, de a nu-l cumpăra. Aceste manifestări de voință ale promitentului și beneficiarului constituie consimțământul unei promisiuni de vânzare.

Promisiunea bilaterală de vânzare. Promitentul se obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun, în baza unui contrac de vânzare-cumpărare care se încheie în viitor. Deci, promisiunea bilaterală și unilaterală de vânzare este un antecontract prin care ambele părți se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul promis.

Având în vedere obligația părților referitoare la încheierea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare este o obligație de a face, în caz de nerespectare a ei de către una din părți, cealaltă parte poate are despăgubiri, potrivit articolului 1057 Cod civil: „Orice obligație de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.”

Pactul de referință. Prin pactul de referință proprietarul unui bun se obligă față de o persoană (beneficiarul promiterii), că în cazul în care va vinde bunul, să îi acorde preferință la preț egal. O astfel de promisiune este un contract încheiat sub o condiție prestativă simplă. Obligația asumată de promitent este o obligație de „a face”. În caz că promitentul nu își respectă obligația de a acorda preferință de vânzare și deci vinde bunul unei alte persoane beneficiarul va avea dreptul la plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit – articolul 1057 Cod civil.

2. Capacitatea părților

Pentru încheirea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială părțile trebuie să aibă capacitatea de folosință și capacitate de exercițiu.

Articolul 949 Cod civil prevede că „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”. Regula este capacitatea iar incapacitatea este excepție.

Aticolul 950 Cod civil prevede că: „Necapabili de a contracta sunt:

minorii,

interzișii,

în genere toți cei cărora legea le-a prohibit oarecare contacte.”

Regulile aplicate contractului de vânzare-cumpărare civilă sunt deopotrivă aplicabile și contractului de vânzare-cumpărare comercială. La aceste reguli se adaugă anumite interdicții prevăzute de codul comercial și legile comerciale specifice.

Articolul 1306 Cod civil stabilește principiul potrivit căruia „pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit de lege.”

În materia vânzării-cumpărării comerciale, capacitatea este regula, iar incapacitatea este o excepție, deci operează numai în cazurile expres prevăzute de lege. Avem astfel incapacități speciale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare comercială.

A. Incapacități speciale privind încheirea contractului de vânzare-cumpărare comercială. Acestea sunt instituite de codul civil în scopul protejerii unor interese.

a) interdicția încheierii contractului de vânzare-cumpărare între soți. Articolul 1307 Cod civil dispune că vânzarea „nu se poate face între soți”. Această interdicție e menită să apere principiul revocabilității donațiilor între soți și să ocrotească pe moștenitorii și creditorii soțului vânzător împotriva unor acte frauduloase ale soților. Nerespectarea acestor interdicții duce la nulitatea relativă a contractului.

b) intredicția încheierii contractului de vânzare-cumpărare între tutore și minorul aflat sub tutela lui. potricit articolului 1308 punctul 1 Cod civil, tutorele nu poate cumpăra bunurile minorului aflat sub tutela sa. Potrivit articolului 128 Codul familiei interdicția privește și vânzarea de bunuri ale tutorului către minor. Această interdicție acționează pe toată durata tutelei; ea va înceta odată cu descărcarea tutorelui de gestiunea sa (articolul 141 Codul familiei).

c) interdicția cumpărătorului de către mandatari ai bunurilor pe care au fost împuternuciți să le vândă.

Potrivit articolului 1308 punctul 2 codul civil, mandatarii – legali sau convenționali – împuterniciți să vândă anumite bunuri nu pot să cumpere ei aceste bunuri. Această interdicție este destinată să apere pe cei care au încredințat mandatrilor anumite bunuri spre a fi vândute.

d) interdicția de a cumpăra de către persoanele care administrează bunurile statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, precum și de către funcționarii publici ai burilor pe care le administrează, respectiv a bunurilor care se vând prin mijlocirea lor.

Potrivit articolului 138 puntul 3 și 4 Cod civil, administratorii bunurilor statului nu pot cumpărabunurile încredințate administrării lor, iar funcționarii publici nu pot cumpăra bunurile aparținând statului și unităților adminitrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor.

e) interdicția încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către persoanele care îndeplinesc anumite funcții în organele statului.

Articolul 1309 Cod civil prevede că judecătorii, procurorii și avocații nu pot fi cesionari ai unor drepturi legitioase care sunt competența Curții de Apel, în a cătrei rază teritorială își exercită funcția sau profesia. Deci, aceste persoane nu pot cumpăra drepturi asupra cărora există un litigiu ce intră în competența curții de apel, în a cărei rază teritorială își exercită activitatea. Întrucât dispozițiile citate sunt de ordine publică, sancțiunea încălcării lor este nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

B. Interdicții specifice de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare comercială.

a) interdicțiile încheierii de către prepus a unor operațiuni de natura comerțului cu care este însărcinat. Articolul 397 Cod comercial prevede că prepusul nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să facă operațiuni și nici să ia parte pe contul său sau al altuia, la un contract de natura aceluia cu care a fost însărcinat.

Interdicția este numită să apere interesele comerciantului. În cazul încălcării interdicției, patronul are dreptul de despăgubiri. El poate reține pentru sine folosele ce ar rezulta din operațiunile întreprinse de prepus.

b) interdicția încheierii de către asociații cu răspundere nelimitată a unor operațiuni care ar atinge interese societății comerciale.

Asociații unei societăți în anume colectiv, ca și asociații comanditați din societatea în comandită, nu pot lua parte, ca asociați cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente, sau având același obiect.

3. Obiectul contractului

Având un caracter bilateral, contractul de vânzare-cumpărare dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți: vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească prețul.

Fiecare are obligația ca obiect o anumită prestație: obligația vânzătorului privește lucrul vândut, pe când obligația cumpărătorului se referă la preț. Aceste două prestații formează obiectul contractului.

A. Lucrul vândut

Contractul de vânzare-cumpărare comercială, poate avea ca obiect lucrurile mobile corporale sau incomporale, lucrurile prezente ori viitoare, lucrurile determinate sau determinabile. Bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de de vânzare-cumpărare comercială; actele de vânzare-cumpărare previn aceste bunuri sunt acte juridice civile.

Oricare ar fi lucrul vândut, pentru a fi considerat obiectul obligației vânzătorului și implicit, obiectul contractului de vânzare-cumpărare, el trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) lucrul vândut să se afle în comerț. Articolul 1310 Cod civil dispune: „Toate lucrurile care sunt în comerț, pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.

b) Lucrul să existe. Pentru a fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, lucrul trebuie să în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. În cazul în care lucrul nu există și nici nu poate exista în viitor , obiectul vânzării este imposibil și contractul este lovit de nulitate.

În activitatea comercială contractele se încheie, în multe cazuri, înainte ca lucrul vândut să existe, acesta urmând să fie fabricat, realizat, etc.

Întrucât obiectul contractului este un lucru viitor problema care se pune este aceea de a ști care sunt consecințele nerealizării în viitor a lucrului nu afectează valabilitatea contractului încheiat, ci numai executarea lui.

Dacă lucrul nu a fost realizat din culpa vânzătorului, el își poate executa obligația privind predarea lucrului și va fi obligat la plata de despăgubiri.

Dacă realizarea lucrului s-a datorat unei împrejurări fortuite, consecințele vor fi diferite, în raport de intenția părților la încheierea contractului.

De obicei, riscul contractului e raportat de vânzător, în calitate de debitor al obligației imposibil de executat și deci el nu mai poate cere plata prețului. Alta este situația când cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării în viitor a lucrului; în acest caz, contractul are caracter aleatoriu – veditio res speratae – și deci cumpărătorul va datora prețul, cu toate că nu va primi lucrul de la vânzător.

c) lucrul poate fi determinat sau determinabil;

Această condiție privește stabilirea în contract a elementelor care permit concretozarea obiectului obligației vânzătorului, indiferent de natura bunului.

Lucrul este determinat în cazul când în contract au fost prevăzuzte elemente care permit stabilirea lucrului, chiar în momentul contractului. În contract se precizează elementele care individualizează lucrul sau care arată genul, calitatea și cantitatea lucrului – bun genetic.

Lucrul este determinabil când în contract se prevăd numai elementele cu ajutorul cărora se va determina în viitor lucrul care face obiectul obligației vânzătorului.

d) lucrul să fie proprietatea vânzătorului

întrucât contractul de vânzare-cumpărare este un contract translitiv de proprietate înseamnă că pentru a putea transmite dreptul de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul acelui lucru – nemo dat quad nom habet.

În activitatea comercială, deseori, se vând lucruri care urmează să fie achiziționate ulterior de către vânzători. vânzarea are ca obiect lucrul altuia.

Dacă lucrul vândut este un bun determinat generic, așa cum se întâmplă în mod obișnuit în comerț, contractul este valabil.

În cazul în care lucrul vândut îl constituie anumite bunuri determinate generic sau bunuri viitoare – bunuri care urmează să fie fabricate sau recoltate – transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu apreciază în momentul încheierii contractului, ci la data individualizării bunurilor.

Necisitându-se caliatea de proprietar asupra lucrului la data încheierii contractului, nu se pune problema vânzării lucrului altuia. Un atare contract este valabil și vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunurilor la data individualizării.

În cazul în care lucrul vândut este bun individual determinat – cert – potrivit articolului 1295 cod civil, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite de la vânzător la cumpărător în momentul încheierii contractului. dacă în momentul încheierii, lucrul vândut nu aparține vânzătorului ci altuia, se pune în discuție valabilitatea contractului.

În proiectul codului comercial din 1938, în articolul 393 se prevedea: „Vânzarea lucrului altuia este valabilă. Vânzătorul este obligat să dobândească lucrul și să îl predea cumpărătorului, în caz contrar răspunde de daune.”

B. Prețul vânzării

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească prețul: să fie stabilit în bani, să fie determinat saui determinabil, să fie real.

a) Prețul să fie stabilit în bani

Legea nu prevede în mod expres o atare condiție. Cu toate acestea, este în totalitate admis că stabilirea prețului în bani, este de esența contractului de vânzare-cumpărare. Dacă prețul nu constă într-o sumă de bani, ci într-un alt lucru sau o prestație, contractul încheiat nu este un contract de vânzare-cumpărare, ci un contract de schimb, respectiv, un contract de întreținere.

b) Prețul să fie determinat sau determinabil

Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, se cere ca prețul să fie precizat în contract – sed et certum pretim esse debet. Prin stabilirea prețului se poate cunoște închierea obligației asumate de către cumpărător.

Prețul vânzării trebuie convenit de către părți în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (articolul 1303 Cod civil). Aceasta înseamnă că stabilirea prețului nu poate să depindă de voința exclusivă a uneia dintre părți și nici nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părților.

Potrivit legii prețul vânzării trebuie să fie determinat, sau cel puțin, determinabil. Prețul este determinat când în contract s-a precizat în concret suma de bani datorată pentru lucrul vândut.

Prețul este determinabil în cazul când în contract s-au prevăzut anumite elemente cu ajutorul cărora se va stabilii în viitor cuantumul prețului.

Un contract care prevede un preț determinabil este perfect valabil.

În acest sens, articolul 60 cod comercial, prevede: „Vânzarea pe un preț nedeterminat în contract este valabilă dacă părțile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă.”

Prețul vânzării poate fi determinat de către părți și prin trimiterea la prețul legal, dacă un atare preț există.

Pentru a falicita încheierea contractului, codul comercial recunoaște validitatea vânzării, chiar când prețul nu s-a prevăzut în contract, dacă părțile s-au înțeles să se refere la adevăratul preț sau la prețul corect – articolul 61 Cod civil.

Potrivit articolului 40 Cod comercial, prin adevăratul preț al produselor și mărfurilor se înțelege prețul stabilit prin literele bursei sau mercurialele locului unde contractul a fost încheiat, sau în lipsă, după acelea ale locului celui mai paropiat sau după orice astfel de probă.

Determinarea prețului în contractul vânzare-cumpărare comercial poate fi încredințate unei terțe persoane (arbitru) desemnată prin contract ori aleasă ulterior de către părți, articolul 61 alineatul (2) Cod comercial.

Dacă persoana desemnată sau aleasă nu voiește ori se află în imposibilitatea de a stabili prețul vânzării, părțile trebuie să procedeze le numirea altei persoane de către instanța judecătorească se face numirea când părțile nu se înțeleg.

c) Prețul trebuie să fie real

Pentru ca prețul vânzării să fie real, potrivit articolului 1303 Cod civil el este sincer și serios, să existe efectiv și să se plătească de către cumpărător.

Dacă prețul stabilit de părți este fictiv sau derizoriu, contractul de vânzare-cumpărare este nul, deoarece obligația cumpărătorului, în lipsa prețului sau a caracterului său derizoriu este fără obiect, iar obligația cumpărătorului este fără cauză.

4. Cauza licită

Potrivit articolului 948 Cod civil prevăzut în capitolul II „Despre condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor”, cauza reprezintă o condiție esențială pentru validitatea unei convenții cu condiția săî fie o „clauză licită” – articolul 948 Cod civil, alineatul 4.

Potrivit articolului 966 Cod civil „Obligația … nelicită, nu poate avea nici un efect”. Deci, cauza trebuie să fie licită și morală.

Conținutul acestei condiții este precizat de articolul 968 Cod civil „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunurilor moravuri și ordini publice.” Convenția este valabilă, cu toate că, cauza nu e expresă.

Cauza este prezumată până la dovada contrarie. Prin această dispoziție se instituie două prezumții:

prezumția de valabilitate a cauzei,

prezumția de existență a cauzei, în consecință, cauza nu trebuie dovedită (existența ei fiind prezumată de lege).

Prin urmare, ori invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela trebuie să dovedească aceasta și, în consecință, să răstoarne prezumtia.

Ilicitatea și imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Cauza este absentă în situația în care se găsește o parte de a nu putea realiza rezultatul urmărit prin încheierea contractului din motive obiective.

Cauza este falsă când partea a fost îndemnată să încheie contractul de o falsă reprezentare a realității pe fond psihologic.

Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obține și care a constituit motivul impulsiv și determinant la încheierea contractului reprezintă considerația unui scop nepermis, contrar ordinii publice, economice și sociale.

Cauza este imorală când rezultatul ce se tinde a se obține și care a constituit motivul impulsiv și determinat la încheierea contractului reprezintă considerația unui scop nepermis, contrar bunurilor moravuri.

5. Condițiile de formă ale contractului

Majoritatea legislațiilor naționale în materie de comerț, preconizează forma scurtă a contractului, iar acela care admite și forma verbală, confirmarea în scris a înțelegerii verbale. Forma scisă este cerută cu dublu scop:

ca o condiție de validitate – ad validitatem;

ca o condiție de probabilitate – ad probationem.

Secțiunea 3. Contractul extern de vânzare-cumpărare. Contractarea în comerțul exterior. Contractul de vânzare internațională a mărfurilor

1. Aspecte juridice

Contractul extern de vânzare-cumpărare (contractul de vânzare internațională) se situează printre cele mai importante înțelegeri juridice utilizate în comerțul internațional.

Aceasta este un acord de voință bilateral prin care una din părți, denumită vânzător dintr-o anumită țară, se angajază să livreze celeilalte părți, denumită cumpărător, dintr-o altă țară, un bun material al său, determinat cantitativ și calitativ, la un anumit loc și o anumită dată, în condițiile convenite, contra unui preț.

Contractul de vânzare internațională este un contract sinalagmatic. În contractul de vânzare internațioală apare ca particularitate elementul de extremitate, fapt pentru care nu poate fi supus în exclusivitate prevederilor legislațiilor naționale. Prezența elementelor de externitate conferă părților dreptul de a stabili legea care să le cârmuiască contractul.

Contractul de vânzare internațională poate să aibă unul sau mai multe elemente de extraneitate, pentru care partenerul este în toate cazurile străin.

Sunt subiecte ale vânzării internaționaleacele persoane care își au sediul sau reședința obișnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare din situațiile următoare:

când actele constituin oferta și acceptarea ofertei sunt îndeplinite pe teritoriul unor state diferite;

când contractul predupune că lucrul vândut face sau va face obiectul transportului din teritoriul unui stat și teritoriul altui stat;

când predarea bunului trebuie să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela unde s-au îndeplinit actele constituin oferta și acceptarea ofertei.

Încheierea și derularea unor tranzacții internaționale de vânzare-cumpărare antrenează și o serie de contracte auxiliare precum: aranjamentul de garantare a creditului extern, contractul de transport al mărfurilor, aranjamentul bancar pentru transferul și plata documentelor, contractul de asigurare a mărfurilor, etc.

Principalele aspecte juridice ale contractului de vânzare internațională sunt:

a) Legea de cârmuire a contractului

Neexistând o lege universală, aplicabilă tuturor contractelor cu tentă internațională, abligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului pot fi cârmuite în virtutea lui lex voluntatis, de legea pe care o convenim. Aceasta poate fi legea din țara vânzătorului; legea din țara cumpărătorului; legea dintr-o țară terță, completate cu normele decurgând din convenții internaționale, reguli și uzanțe de interpretare uniformă a unor practici internaționale.

În majoritatea legislațiilor se prevede ca în cazul în care părțile nu fac uz de lex voluntatis, contractului pe care îl semnează i se aplică lea țării pe teritoriul căreia acesta a fost încheiat (lex loci actus). Conform unor legislații contractul este guvernat de legea din țara vânzătorului (lex venditoris).

Este important de remarcat tendința contemporană de a se identifica activitatea pentru uniformizarea legilor de drept ale comerțului internațional, spre a se elimina, pe cât posibil conflictele dintre legislațiile naționale.

Dreptul aplicațil contractelor de vânzare internațională include întreg ansamblul de reglementări dintr-un stat și nu un singur act normativ sau o singură lege.

b) Uzanțe internaționale și norme uniforme de drept comercial internațional

Uzanțele și normele uniforme internaționale sunt adaptate de către părțile contractante prin înscrierea în contract a unor clauze de trimitere la aceste sau prin formularea unor clauze tip, integrate în contract.

În vederea sistematizării uzanțelor izvorâte din practicarea comerțului internațional au fost eleborate de către diferite organisme internaționale: reguli și principii uniforme, contracte model de adeziune, contracte tip, plăți externe, transporturi, asigurări, etc.

c) Dreptul părților de a determina elementele contractului

În virtutea libertății care le este cunoscută, părțile sunt în măsură să detremine elementele contractului și să-și asume obligații reciproce.

d) Condițiile de fond ale contractului

Părțile semnatare să aibă capacitate juridică. Nu au capacitate juridică: minorii, alienații mintal și persoanele puse sub interdicție judecătorească, urmare a unor condamnări judecătorești.

Consimțământul părților să nu fie viciat. Vicierea consimțământului se poate face prin: eroare, respectiv printr-o falsă prezentare a realității în momentul semnării contractului, dol, care constă în înșelarea semnatarului prin mijloace necinstite, precum: prezentarea de monstre sau modele false, acte false, referințe de competență, etc; violență, adică amenințarea semnatarului cu un rău de natură să-i provoace o temere, cum ar fi șantajul; evicțiunea, adică exercitareade către partener a unor drepturi care nu-i aparțin, precum vânzarea unor bunuri proprietate a unui terț.

Obiectul contractului trebuie să fie licit (admis de lege), să existe în momentul încheierii contractului sau să poată fi constituit în viitor, să fie determinat sau determinabil.

La baza încheierii contractului trebuie să stea o cauză reală licită și morală.

e) Condițiile de formă a contractului

E preconizată forma scrisă a contractului în majoritatea legislațiilor naționale în materie de comerț exterior și forma verbală care trebuie confirmată în scris.

Norma scrisă e cerută ca o condiție de validitate și o condiție de probabilitate.

2. Operațiuni precontractuale

Înainte de încheierea contractului de vânzare internațională, atât exportatorul, cât și importatorul, va trebui să efectueze câteva operațiuni precontractuale, a căror complexitate depinde de obiectul tranzacției avute în vedere. Se pornește de la premisa că și unul și altul sunt la curent cu prospectarea pieții în cadrul politicii de marketing pe care o promovează.

Exportatorul va trebui să pregătească și să lanseze sau să analizeze și să reacționeze la cererea de ofertă. Acceptarea fermă a ofertei echivalează cu încheierea contractului. Sunt situații când exportatorul primește o comandă fermă sau condiționată ca răspuns la ofertă sau în afara ofertei. Comanda fermă este echivalentă cu încheierea contractului, în cazul în care corespunde ofertei sale sau în cazul în care o poate accepta.

Comanda condiționată duce ori la respingerea ei ori la negocieri.

Importatorul, la rândul lui, va trebui să pregătescă cererea de ofertă, să analizeze ofertele primite și să accepte sau să lanseze contraoferte.

În funcție de legislația națională și regulamentul de funcționare a firmei comerciale, se vor îndeplini formalitățile precontractuale interne constând în: întocmirea referatului intern de fezabilitate de către serviviul comercial operațional și supunerea lui spre aprobare centrului coordonator, obținerea licenței de export sau de import, după caz pentru mărfurile contigentante.

a) Oferta

Oferta este o propunere de încheiere a unui contract, adresată unuia sau mai multor persoane determinate, dacă este precisă și denotă voința autorului ei de a se angaja în caz de acceptare. O propunere este precisă în cazul în care denumește mărfurile și expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permite să le determine.

Un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte dar care conține completări, limite sau alte modificări este o respingere a ofertei și constituie o contraofertă.

Acceptarea ofertei produce efecte juridice din momentul în care, deși nu a ajuns la ofertant, destinatarul ofertei a trecut la îndeplinirea unor obligații contractuale, cum ar fi: expedierea unui prim lot din marfa oferită sau deschiderea acreditivului de către cumpărător.

O atenție deosebită se va acorda prețurilor de ofertă. O supradimensionare a acestora, în comparație cu prețurile mondiale de referință, duce la descurajarea clientelei, iar o subdimensionare a lor poate să creeze impresia greșită că marfa este calitativ sau tehnic inferioară.

b) Cererea de ofertă

Este propunerea făcută de cumpărător prin care își manifestă voința de a cumpăra o anumită marfă, în condițiile determinate de calitate, preț, termen de livrare, plată.

Aceasta poate fi făcută în scris sau verbal urmată de confirmarea scrisă.

Cererea de ofertă poate fi adresată sub formă de circulară către ofertanții potențiali sau adresată individual.

Cererile de ofertă ferme sunt angajante, adresate firmelor individuale și confirmarea lor necondiționată duce la încheierea contractului. În acestea se vor prezenta elementele de bază ale contractului: părțile, specificarea mărfii solicitată, cantitatea, prețul, termenul de livrare, condiția de livrare și condiția de plată.

c) Comanda

Este documentul comercial emis de cumpărător prin care acesta se angajază să cumpere, în condiții determinate, un bun material sau un serviciu. Comanda poate să fie emisă din proprie inițiativă cumpărătorului sau în baza unei oferte de principiu.

În ambele cazuri, se vor preciza condițiile de calitate, cantitate, preț, termen de livrare și alte elemente esențiale contractului, în funcție de natura mărfii și tranzacției.

Comanda poate să fie fermă sau condiționată. Confirmarea comenzii ferme de către vânzător echivalează cu încheierea contzractului, iar confirmarea condiționată duce la intrarea în negocieri sau la retragerea comenzii.

Oferta, confirmarea ofertei, cererea de ofertă comandată și confirmarea comenzii, în relația dintre exportator și importator, se elaborează în limbi de uz internațional accesibile celor implicați.

3. Elementele contractului

a) Părțile contractante

Contractul de vânzare internațională nu poate fi negociat și semnat decât de persoane care dispun de capacitate juridică potrivit legislației naționale lex patriae.

Punctul de legătură privind starea și capacitatea persoanelor intrate în tranzacții de afaceri comerciale externe îl constituie domiciliul lor. Sunt subiecte ale vânzării internaționale părțile care își au domiciliul, sediul sau reședința, în mod obișnuit, pe teritoriul unor state diferite.

b) Obiectul contractului.

Obiectul vânzării internaționale îl constituie marfa care se transferă din proprietatea cumpărătorului după ce acesta din urmă plătește prețul cuvenit. Pentru ca o marfă să poată face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, ea trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poatăexista în viitor, și exportul, respectiv importul acesteia, nu este interzis de nici una din legislațiile naționale ale părților care sunt pe cale să semneze contractul.

Marfa trebuie să fie determinabilă sau detrminată cantitativ, tehnic și calitativ.

Elementele componente ale obiectului contractual se referă la detreminarea mărfii, la precizarea cantității și a parametrilor tehnici și de calitate.

Prin clauze speciale vor fi descriși parametri tehnici și de calitate. În principal, calitatea oricărei mărfi se determină prin descrierea parametrilor de calitate, împreună cu descrierea parametrilor de tehnici.

Contractul va mai stipula organele care se vor ocupa atestarea calității mărfii și documentele atestatoare.

c) Ambalajul și marca

În contract se va stipula obligația vânzătorului de a asigura un ambalaj corespunzător, care să pretezeje marfa pe parcursul transportului de la expediție până la destinație și care să nu încarce costul transportului.

Vânzătorul se va obliga să marcheze ambalajul în scopul înlesnirii manipulării mărfi și publicității comerciale.

d) Termenul de livrare

În contract se prevede termenul la care vânzătorul se obligă să expedieze marfa pe adresa indicată de cumpărător și în conformitate cu instrucțiunile acestuia. Termenul poate fi stabilit la o dată certă, adică la o dată calendaristică fixă, respectiv un termen de livrare cert sau să fie stabilit în funcție de îndeplinireaanumitor condiții, adică un termen de livrare orientativ.

e) Prețul mărfii – este unul din elementele de bază ale contractului, alături de obiect, părți și termen de livrare. Prețul se exprimă în valută de acor între părți și se înscrie pe unitatea de măsură și pe total. În contract se pot înscrie unul sau mai multe prețuri în funcție de felul mărfii.

f) Condițiile de livrare. Sistemele de livrare în comerțul internațional sunt bazate pe reguli publicitare și se referă la interpretarea uniformă a obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului pentru derularea contractului de vânzare internațională cu privire la: livrarea mărfurilor, separația cheltuielilor, transferul riscurilor, formalitățile în care sunt înscrise aceste reguli, documentele privind trecerea mărfurilor peste frontiră.

g) Controlul și recepția mărfii. Intrarea în posesia mărfii se face duopă efectuarea contractului final de recepție. În contract se va stipula locul unde se va face recepția, în funcție de natura mărfii și de înțelegere.

Controlul final, odată terminat cu rezultate pozitive, urmează să se încheie un certificat de recepție semnat de participanții la controlul respectiv.

h) Respingerea mărfii. Cazurile de respingere trebuie să fie precizate în înscrisul contractului. Riscurile decurgând din respingerea mărfii revin vânzătorului.

Alte elemente ale contractului:

i) Întocmirea și transmiterea documentelor

j) Modul de efectuare al transportului.

k) Condițiile și modalitățile de plată.

l) Redomații.

m) Penalități – daune.

n) Instrucțiuni privind expedierea mărfii.

o) Forța majoră și cazuri fortuite.

p) Soluționarea litigiilor.

r) Dispoziții finale. Acestea se referă la reglementarea modului în care contractul poate să fie anulat pe calea rezilierii lui sau pe cale de rezoluțiune.

Contractul, cadocument scris, va fi elaborat într-o limbă de uz internațional sau în oricare limbă accesibilă semnatarilor, cel puțin în două exemplare originale.

Capitolul III. Particularități ale contractului de

vânzare-cumpărare comercială față de contractul de

vânzare-cumpărare din dreptul civil

Secțiunea 1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială

Diferența dintre contractul de vânzare-cumpărare comercială și contractul de vânzare-cumpărare civilă este numai de ordin funcțional.

Operațiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială. Contractul de vânzare-cumpărare comercială este strâns legat de producția de mărfuri. prin mijlocirea contractului de vânzare-cumpărare, mărfurile ajung de la producător la consumator. Dar, contractul de vânzare-cumpărare comercială prezintă interes și pentru activitatea de producere a mărfurilor. El este folosit pentru aprovizionarea cu materiale prime necesare producerii și pentru desfacerea mărfurilor realizate.

Cum activitatea comercială se realizează nu numai direct, ci și prin intermediari, contractul de vânzare-cumpărare comercială reprezintă actul juridic cel mai des întâlnit ca obiect al contractelor de intermediere: contractul de mandat, contractul de comision, cotractul de consignație.

Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare cu vânzarea-cumpărarea civilă. Și într-un caz și în celălalt este vorba de un contract prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru în schimbul unui preț.

Ceea ce deosebește vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă este funcția economică a contractului și anume interpunerea în schimbul bunurilor. Această funcție conferă vânzării-cumpărării un caracter comercial.

1. Condițiile legale ale vânzării-cumpărării comerciale

Comercialitatea raporturilor juridice comerciale este determinată de concepțiile adoptate de legiutor prin normele juridice comerciale.

Codul juridic privind reglementarea raporturilor comerciale este dat de prevederile diferitelor acte normative în materie comercială.

Principiul comercialității raporturilor juridice comerciale este consacrat juridic de normele juridice cuprinse în acte normative comerciale cum sunt: Codul comercial român, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 507/2002 privin organizarea și desfășurarea unor activități comerciale de persoane fizice.

În articolul 3, Codul comercial precizează care sunt faptele pe care legea le consideră fapte de comerț făcând o enunțare enunțiatică a acestora.

Articolul 3 Cod comercial: „Legea consideră ca fapte de comerț:

Cumpărările de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură fie după ce vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea și cumpărarea spre a se revinde, de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerț;

Vânzări de produse, vânzările și închirierile de mărfuri, în natură sau lucrate, și vânzările de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerț, când vor fi fost cumpărate cu scop de vânzare sau închiriere;

Contractele de raport asupra obligațiunilor de Stat sau a altor titluri de credit circulând în comerț;

Cumpărările și vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale;

Orice inteprindere de furnituri;

Întreprinderile de spectacole publice;

Întreprinderile de comisioane, agenți și oficii de afaceri;

Întreprinderile construcții;

Întreprinderile de fabrici, de manufactură și imprimerie;

Întreprinderile de editură, librărie și obiecte de artă, când altul decât autorul sau arbitrul vinde;

Operațiuni de bancă și schimb;

Operațiuni de mijlocire în afacerile comerciale;

Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri de apă sau pe uscat;

Ordinele de producte sau mărfuri;

Construcția, cumpărarea, vânzarea și revânzarea de tot felul de vase pentru navigarea interioară și exterioară și tot ce privește la echiparea, armarea și aprovizionarea unui vas;

Expediții maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime și toate contractele privitoare la cometțul de mare și la navigație;

Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor și asupra vieții;

Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigației;

Depozitele pentru caza de comerț;

Depozitele în docuri și antedepozite, precum și toate operațiile asupra recipiselor de depozit (warante) și asupra scriselor de gaj, liberate de ele.”

În articolul 4 Cod comercial se consideră fapte de comerț instituindu-se prezumția de comercialitate și actele săvârșite de către comercianți în această calitate profesională.

Articolul 4: „Se socotesc, în afară de acestea, ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contractul nu rezultă din însuși actul.”

Legea nr 31/1990 precizează în articolul 2 că în vederea efectuării de fapte de comerț persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și constitui asociații comerciale.

Prin Legea nr. 50/2002 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice de către persoane fizice se precizează care sunt categoriile de activități economice de producție, comerț, servicii care pot fi desfășurate de comercianții persoane fizice în mod individual sau în forme asociative comerciale față de personalitate juridică (asociații de participațiune, asociații familiale).

Potrivit articolului 3 Cod comercial, sunt considerate fapte de comerț cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se vinde în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, numai spre a se închiria. Are aceeași valoare și cumpărarea spre a se revinde de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit care circulă în comerț (punctul 1).

De asemenea, sunt fapte de comerț vânzările de producte, vânzările și închirierile de mărfuri în matură sau prelucrate și vânzările de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit care circulă în comerț, când au fost cumpărate în scop de vânzare sau închiriere (punctul 2).

Potrivit Codului comercial, cumpărarea și vânzarea comercială pot avea ca obiect numai bunurile mobile: productele, mărfurile, obligațiunile Statului sau alte titluri de credit.

Așa cum rezultă din dispozițiile articolului 3 punctul 1 și 2 Cod comercial, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărarea în scop de revânzare.

Legea nu cere ca bunul cumpărat să fie vândut în forma în care a a fost cumpărat; bunul poate fi revândut și după ce a suferit unele transformări. bunurile sau mărfurile cumpărate pot fi revândute „fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru”.

Potrivit articolului 5 Cod comercial, actele de vânzare a produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acestea sunt acte judiciare civile, iar nu comerciale.

2. Trăsăturile caracteristice ale vânzării-cumpărării comerciale

Din dispozițiile articolului 3 punctele 1și2 Cod comercial rezultă că trăsătura caracteristică a cumpărării și vânzării comerciale o constituie intenția de revânzare.

Cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

În cazul în care cumpărarea nu a urmărit scopul revânzării, actul este civil și nu comercial. Articolul 5 Cod civil prevede că „nu se poate considera faptă de comerț cumpărarea de producte sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumația cumpărătorului sau a familiei sale”. Nu se consideră acte de comerț nici revânzarea a acestor bunuri.

Intenția de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiții:

să existe la data încheirii;

să fie cunoscute cocontractantului;

să privească, în principal, bunul cumpărat.

3. Prezumția de comercialitate

Cu privire la prezumția de comercialitate instituită de articolul 4 din Codul comercial roman s-au pus în literatura juridică următoarele probleme:

natura juridică a prezumției;

dacă potrivit prezumției pot fi considerate comerciale în afara obligațiilor contractuale ale unui comerciant și alte obligații derivate din fapte licite sau ilicite.

Pentru prima problemă răspunsul care s-a dat a fost în sensul că prezumția este o prezumție „sui genesis” sau „mixtă” care se deosebește din prezumțiile obișnuite. Motivarea unui asemenea răspuns este determinată de faptul că prezumția poate fi înlăturată de proba contrară dar numai în două cazuri care sunt bine determinate de lege.

Astfel potrivit articolului 1202 aliniatul 2 din Codul civil există prezumțiile legale sau absolute (care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de probă), prezumții relative (care pot fi combătute prin orice mijloc de probă), prezumții mixte (care pot fi răsturnate numai prin anumite mijloace de probă).

Pentru cea de-a doua problemă s-a răspuns că sunt comerciale nu numai obligațiile contractuale ci și cele izvorâte din fapte licite dar și pentru motive de ordine publică, fapte de comerț obiective.

Articolul 3 Cod comercial enumeră actele și operațiunile considerate, conform naturii lor și pentru motive de ordine publică, fapte de comerț obiective.

Articolul 4 Cod comercial dispune „Se socotesc, în afară de acestea, ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civică sau dacă contractul nu rezultă din însuși actul”.

Pe lângă fapte de comerț obiective a căror comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârșește, codul comercial reglementează și faptele de comerț subiective, cate dobândesc și caracter comercial datorită calității de comerciant a persoanei care le săvârșește.

Faptele de comerț subiective reprezintă un reflex al activității desfășurate de comerciant.

O persoană care săvârșește, în condițiile legii, anumite fapte de comerț obiective prevăzute de articolul 3 cod comercial dobândește calitatea de comerciant – articolul 7 cod comercial: ,,Sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită și societățile comerciale ”.

În temeiul articolului 4 cod comercial, actele și operațiunile săvârșite de comerciant sunt fapte de comerț subiective și, deci, supuse Codului comercial.

Întrucât actele de natură civilă devin comerciale pentru că ele sunt făcute de un comerciant cu ocazia efectuării comerțului său, în doctrină ele sunt considerate și fapte de comerț ,,accesorii” ori ,,prin relație”.

Reglementarea de către lege a faptelor de comerț subiective exprimă necesitatea cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor și operațiunilor folosite de un comerciant, în această calitate, inclusiv a actelor și operațiunilor ce nu sunt prevăzute de articolul 3 Cod comercial. În acest fel se asigură o certitudine asupra includerii în regimul juridic al actelor și operațiunilor săvârșite de comerciant. Prin aceasta se asigură protecția necesară atât comerciantului cât și terților care intră în raporturi juridice cu acesta.

Vor fi comerciale nu numai obligațiile contractuale ci și obligațiile derivând din fapte licite – gestiunea de afaceri, plata nedatorată – precum și cele rezultate din săvârșirea unor fapte ilicite – articolul 998 Cod comercial.

4. Excepții de la prezumția de comercialitate

Potrivit articolului 4 cod comercial, prezumția de comercialitate poate fi înlăturată, deci obligația are un caracter civil ori necomercialitate rezultă din însuși actul săvărșit de comerciant.

Natura civilă a obligațiilor

Dacă o anumită obligație asumată de comerciant este de natură civilă, prezumția de comercialitate este înlăturată. Această excepție se bazează pe realitatea că în afara actelor și operațiunilor legate de activitatea pe care o exercită ca profesie, comerciantul face și acte de natură civilă, care, evident, nu pot fi supuse regimului codului comercial.

Întrucât legea nu precizează și înțelege prin acte civile, se consideră că trebuie avute actele de drept privat care prin structura și funcția lor esențială nu se pot referi la activitatea comercială și care rămân civile, indiferent de persoana care le săvârșeșete – necomerciant sau comerciant. Intră în aceste categorie atât actele de drept civil propriu-zise – tratamentul, acceptarea ori renunțarea la moștenire – cât și actele juridice de drept al familiei (recunoașterea unui copil din sfera căsătoriei, înfierea, etc.). fac parte din această categorie actele juridice privind imobilele, care în concepția codului comun sunt acte civile, precum și contractele de uniune.

Necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant

Prezumția de comercialitate este înlăturată în cazul când necomercialitatea rezultă din chiar actul săvârșit de comerciant. Întrucât este îndeplinit să încheie și acte juridice străine de activitatea sa profesională, comerciantul poate prin propria s voință, să impună actului un caracter necomercial. Comerciantul poate cumpăra unele bunuri necesare uzului personal sau al familiei sale, ori poate împrumuta o sumă de bani destinată unui scop străin comerțului.

Legea cere ca necomercialitate să rezulte din însuși actul săvârșit de comerciant ceea ce înseamnă că din actul încheiat trebuie să reiasă destinația necomercială a bunurilor cumpărate ori a sumei de bani împrumutate.

Totodată, legea cere cunoașterea de către cocontractant a caracterului necomercial al actului. Intenția de a înlătura prezumția de comercialitate, precum și cunoașterea de către cocontractant a acestei intenții, trebuie să existe la momentul încheierii contractului.

Necomercialitatea trebuie să rezulte din manifestarea de dorință a comerciantului, care poate fi expusă sau tacită. Legea nu cere o declarație explicită într-un înscris, în sensul înlăturării prezumției de comercialitate. Această intenție poate să rezulte din anumite împrejurări în acre s-a încheiat actul. În caz de litigiu, instanța va stabili care a fost intenția părților, putându-se folosi orice mijloc de probă admis de lege.

Secțiunea 2. Particularități ale dreptului comercial

La începuturile sale, dreptul comercial apare mai puțin formal decât dreptul civil. El era impregnat cu un larg spirit de echitate, mai sensibil la buna-credință a contractanților decât la exigențele voinței contractuale și cu înclinare spre soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului.

Cu timpul cerințele dezvoltării comerțului și practica raporturilor comerciale au forjat un spirit dreptului comercial. Acest spirit s-a manifestat mai cu seamă în privința autonomiei de voință, a rolului aparenței și a ordinii publice. În configurația acestui spirit nou, un rol important l-a avut definirea principiilor dreptului comercial, care guvernează sistemul raporturilor comerciale.

Autonomia de voință

Dreptul civil recunoaște libertatea contractuală, care are ca fundament autonomia de voință la o consecință, în interpretarea actelor juridice, prevalează voința internă a contractanților.

În activitatea comercială, datorită multitudinii și clentității perfectări raporturilor juridice, comercianții folosesc tot mai mult înscrisurile imprimate.

O serie de caractere privind operațiunile comerciale curente și de o largă răspundere au devenit contractele de adeziune sub forma unor contracte-tip. Aceasta înseamnă că în dreptul comercial voința declarată primează asupra voinței interne a contractului. Rolul pe care îl are voința declarată în actele comerciale determină o restrângere a câmpului de acțiune al bunei credințe, care, în dreptul civil asigură corijarea stipulațiilor contractuale și implicit, o atenuare a exercițiului a drepturilor subiective.

Drept urmare reglementarea comercială are în vedere regularitatea obiectivă a unei operațiuni, iar nu aspectele subiective care au determinat această operațiune.

posibilitatea liberă a subiecților de drept comercial de a încheia acte juridice comerciale fără nici un fel de tutelare sau subordonare,

posibilitatea liberă a subiecților de drept comercial de a stabili conținutul actului juridic comercial, adică acele clauze pe care părțile pe care părțile le consideră că satisfac voința lor,

posibilitatea liberă a subiecților de drept comercial de a modifica și adopta ori înceta actul juridic comercial încheiat.

Rolul aparenței

Aparența, în dreptul civil, în anumite cazuri este producătoare de efecte juridice. Ea este justificată prin eroarea comună și invincibilă ori prin necesități de publicitate – error communis facis jus.

În dreptul comercial, necesitățile creditorului determină o recunoaștere mult mai largă a efectelor aparenței cu sacrificarea uneori a realității.

În multe cazuri, dreptul comercial, nu este preocupat de cunoașterea realității drepturilor, mulțumindu-se cu operațiunea de valabilitate a acestora.

În materia titlurilor comerciale legea impune anumite condiții de formă foarte riguroase pentru valabilitatea titlurilor și, pe această bază, admite regularitate lor, fără a se preocupa de cauza lor juridică.

Datorită recunoașterii de efecte juridice aparenței, pe scară largă circulația bunurilor și drepturilor este ușurată, în favoarea desfășurării activității comerciale.

Ordinea publică

În dreptul civil libertatea contractuală e cârmuită de normele privind ordinea publică, articolul 5 cod civil.

În dreptul comercial, ordinea publică, ca limită a libertății contractuale, cuprinde domenii mai largi decât în dreptul civil. Acest lucru se aplică prin necesitatea asigurării de către stat a unei orientări a activității comerciale, în vederea ocrotirii unor interese generale, cât și a protejării intereselor consumatorilor.

În acest sens, trebuie menționat controlul judiciar al constituirii societăților comerciale, verificarea îndeplinirii condițiilor cerute pentru desfășurarea activităților comerciale.

Respectarea normelor de ordine publică este asigurată tot mai mult prin sancțiuni represive – contravenționale și penale – ducând până la apariția unui drept penal comercial.

Principiile dreptului comercial

Principiile generale ale dreptului comercial român sunt idei directoare care călăuzesc întreaga reglementare juridică în materie comercială. Spiritul dreptului comercial își găsește o desăvârșită expresie în principiile dreptului comercial – Codul comercial și legile comerciale speciale. Prin acest izvor trebuie să înțelegem nu numai dispozițiile exprese pe acre le conțin legile comerciale, ci și principiile care se degajă din aceste norme.

În funcție de modul cum sunt reflectate legislația comercială principiile dreptului comercial sunt:

principiul asigurării cadrului juridic de existență și funcționare a economiei de piață,

principiul asigurării cadrului juridic de protecție a concurenței loiale,

principiul asigurării cadrului juridic de protejare a interesului național și activitatea economică,

principiul comercialității raporturilor juridice comerciale,

principiul egalității juridice a părților în raporturilor juridice comerciale,

principiul asigurării cadrului juridic privind creditul în operațiunile comerciale,

principiul asigurării cadrului juridic privind securitatea operațiunilor comerciale,

principiul asigurării celerității și simplității operațiunilor comerciale.

Există și principii ale unor instituții de drept comercial rămân care se aplică numai la o instituție de drept comercial, fie în două sau mai multe instituții ale acestuia. Față de principiile ale dreptului comercial român care are o vocație generală pentru această ramură a dreptului comercial are o vocație mai redusă.

Secțiunea 3. Specificul obligațiilor comerciale în comparație cu obligațiile civile

Cadrul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligațiilor.

Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care țin de specificul activității comerciale, asigurarea creditului, a celerității executării obligațiilor.

Prețul în obligațiile comerciale

Potrivit regulilor de drept comun, prețul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil și să fie real. Ca element al contractului, prețul se stabilește de către părțile contractante sau de un terț (articolul 1303 și 1304 cod civil).

Exigențele activității comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind prețurile în obligațiile comerciale. Aceste reguli se referă la determinarea prețului și moneda plății.

În anumite cazuri, datorită modificării prețului mărfii sau a cerinței executării obligațiilor, părțile nu sunt în măsură să stabilească prețul în contractele comerciale pe care le încheie. În asemenea cazuri se consideră că părțile contractante au avut în vedere adevăratul preț al mărfurilor sau prețul curent al acestora.

Determinarea adevăratului preț sau prețul curent se face potrivit dispozițiilor articolului 40 Cod comercial: ,,când urmează a se hotărî adevăratul preț sau prețul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice și titlurilor industriei, el se ia după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat, sau, în lipsă, după acelea ale locului cel mai apropiat, sau după orice fel de lege”.

În cazul când, datorită unor împrejurări, nu pot fi folosite aceste criterii legale, legea permite părților să determine prețul prin orice mijloc de probă prevăzut de articolul 46 Cod comercial.

Locul executării obligațiilor comerciale

Acesta se determină potrivit dispozițiilor articolului 59 Cod comercial ,,Orice obligațiune comercială trebuie să fie executată în locul care ar rezulta din natura operațiunii, ori din intențiunea părților contractante.

În lipsă de cauză expresă, contractul trebuie să fie executat în locul unde cel ce s-a obligat își avea stabilamentul său comercial, sau cel puțin domiciliul sau reședința, la formarea contractului.

Dacă însă urmează a se preda un lucru determinat, care după cunoștința părților se găsea într-altă parte în momentul formării contractului, atunci predarea se va face în acel loc.”

Criteriile de determinare a locului executării obligațiilor comerciale sunt aceleași ca și cele prevăzute de articolul 1104 cod civil privind stabilirea locului plății. Ele sunt însă dezvoltate și adecvate cerințelor activității comerciale.

Regula curgerii de drept a dobânzii în obligațiile comerciale

Spre deosebire de codul civil care în articolul 1088 alineatul 2 prevede că dobânzile nu sunt datorate decât de la data cererii de chemare în judecată, codul comercial stabilește în articolul 43 că deopotrivă: ,,Datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua în care devin exigibile.”

Derogarea dreptului comercial de la regulile dreptului civil se datorează specificului activității comerciale: pe de o parte bani în materie comercială sunt fructiferi, iar pe de altă parte curgerea de drept a dobânzilor impune debitorului să-și execute la termen obligația.

Condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor.

Din articolul 43 Cod comercial rezultă și condițiile care cer a fi îndreptățite pentru curgerea dobânzilor:

obligația debitorului să constea în plata unor sume de bani

Debitorul datorează dobânzi pentru executarea cu întârziere a obligației numai dacă această obligație constă în plata unei sume de bani.

obligația să fie comercială pentru debitor.

Dispozițiile articolului 43 Cod comercial se aplică numai dacă obligația debitorului are caracter comercial. În sprijinul acestei opinii s-au invocat dispozițiile articolului 43 cod comercial care fac referire la ,,datoriile comerciale”, iar nu la creanțele comerciale, legiuitorul având în vedere calitatea debitorului.

c)obligația să fie licită, adică să fie determinat precis cuantumul sumei datorate, determinarea poate fi convențională sau judecătorească, în acest ultim caz dobânzile curg de la data rămânerii definitive a hotărârii.

d) obligația să fie exigibilă

Numai dacă datoria debitorului a ajuns la scadență și nu a fost executată, creditorul este îndreptățit la plata sumei de bani și a dobânzilor aferente.

Dacă părțile nu au prevăzut în contract un termen pentru plată, dispozițiile articolului 43 Cod comercial nu sunt aplicabile, în această situație dobânzile vor fi datorate numai de la data punerii în întârziere sau a cererii de chemare în judecată.

Anatocismul în materie comercială.

Anatocismul (sau dobânda la dobândă) este o convenție prin care părțile stipulează ca dobânda să se capitalizeze, deci să se adauge la suma datorată și să producă la însăși dobânda în continuare.

Prin O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligații bănești în articolul 8 alineatul 1 se prevede că dobânda se calculează numai asupra cuantumului sumei împrumutate, iar în articolul 8 alineatul 2 se precizează că dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate de cel puțin 1 an.

Plata anticipată a dobânzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni.

În perioada interbelică anatocismul era permis în toate convențiile comerciale, iar nu numai în contractele reglementate de codul comercial, azi nu e permis în cazul contractului de cont curent și atunci când legea dispune astfel.

Cuantumul dobânzii comerciale. În prezent, dobânda este reglementată prin O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligații bănești.

Noua reglementare dă eficiență principiului libertății convențiilor lăsând părților libertatea de a stabili rate dobânzii în caz de neexecutare la termen a unei obligații bănești (articolul 1). În măsura în care, fie potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără însă a se arăta rata dobânzii, se plătește dobânda legală calculată potrivit acestei ordonanțe.

Având în vedere realitatea economică actuală, în special inflația, s-a adoptat pentru stabilirea dobânzii legale nu o rată fixă, ci una variabilă, calculată în funcție de rata oficială a scontului, în funcție de care se stabilește dobânda legală este din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, valabil pentru întreg trimestrul următor.

În relațiile de comerț exterior, dobânda legală este de 6% pe an, atunci când s-a stipulat plata în monedă străină, iar legea aplicabilă este legea română.

Solidaritatea codebitorilor

Articolul 42 cod comercial prevede: ,,În obligațiunile comerciale codebitori sunt ținuți solidari, în afară de stipularea contrară.

Aceeași prezumțiune există și contra fideijusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligațiune comercială.

Ea nu se aplică și la necomercianți pentru operațiuni care, încât îi privește, nu sunt fapte de comerț.”

În dreptul comun, divizibilitatea obligației este regula, iar solidaritatea excepția; solidaritatea nu se prezumă, motiv pentru care ea trebuie stipulată expres (articolul 1041 Cod civil).

Spre deosebire de codul civil, codul comercial accepta numai solidaritatea pasivă instituind prin art. 42 din 1 o prezumtie de solidaritate a codebitorilor. În obligațiunile comerciale codebitorii nu sunt ținuți solidariceste, afara de stipulație contrara.

Obligația plurala solidară (solidaritatea) este acea obligație cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrala a prestației datorate de toți creditorii; din definiție rezulta ca solidaritatea este activa (art. 1034 codul civil) și pasivă (art. 1039 codul civil).

Întrucât codul comun nu conține reguli speciale privind solidaritatea activă urmează a se aplica, în baza art. 1 codul comercial, dis pozițiile din dreptul comun (art. 1034-1038 codul civil).

Codul comun derogă de la principiul stabilit de art. 1041 cod civil, anume acela că “obligația nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres”, având loc o inversare: ceea ce in dreptul civil constituie o excepție, în dreptul comercial devine o regulă.

Solidaritatea în materie comercială nu trebuie stipulată expres, fiind prezumată; această prezumție are caracter relativ, ea putând fi înlăturată prin convenția partilor; răsturnarea prezumției poate fi dovedită cu orice mijloc de proba prevăzut de art. 46 codul comercial.

Spre deosebire de art. 42 codul comercial care reglementează solidaritatea pasivă relativă, legalitatea comercială constituie, în anumite situații, solidaritatea pasivă legală (sau absolută), care nu poate fi înlăturată, întrucât are caracter de ordine publică.

Condițiile de aplicare a prezenței de solidaritate a codebitarilor.

Obligația codebitarilor sa fie comerciala.

Prezumția de solidaritate nu va fi aplicabilă, condiție pentru care codebitarii obligației are caracter civil, chiar dacă pentru creditor obligația are caracter comercial.

Prezumția de solidaritate va fi aplicabilă când codebitarii săvârșesc fapte de comerț obiective (art. 2 codul comercial) sau când codebitarii fiind comercianți, săvârșesc alte operațiuni calificate ca fapte de comerț subiective în temeiul art. 4 codului comercial.

Solidaritatea nu trebuie prevăzută în convenția părților, deoarece ea se prezumă, “afară de stipulație contrarie” (art. 42 din codul comun); cei ce susțin că nu s-au obligat solidar trebuie să dovedească acest lucru folosindu-se de orice mijloc de plată prevăzut de art. 46 codul comercial.

5. Interdicția acordării termenului de grație.

Art. 44 codul comercial, prevede că: “În obligațiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de grație permis de art. 1021 din codul civil”.

Potrivit art. 1021 codul civil, în cazul unui contract sinologmati, dacă debitorul nu își execută obligația, creditarul are dreptul să ceară, fie executarea pe cale silită a obligației, când acest lucru este posibil, fie nezoluțiunea (sezilierea) contractului cu daune interese.

Termenul de grație este acel termen acordat în mod excepțional de către judecător acelui debitor a cărei datorie a ajuns la scadență, cu scopul de a nu pronunța rezolutia sau rezilierea contractului.. Codul civil sau codul comercial nu dau o definiție a termenului de grație, totuși unele texte de lege spun că prin termen de grație se înțelege un termen de executare scurt, pe care judecătorul îl poate acorda, în mod excepțional, debitorul aflat în întârziere spre a se evita astfel pronunțarea rezoluționării contractului.

Termenul de grație în dreptul civil.

În cazul în care una din părțile unui contract bilateral nu-și execută obligațiile asumate, cealaltă parte poate fie sa ceară executarea silită, fie să ceară rezoluționarea sau rezilierea contractului,instanta judecătorească constatând ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii poate să acorde debitorului un termen de grație pentru a-și executa obligația.

Posibilitatea acordării debitorului un termen de grație, pentru executarea obligației este prevăzut de art. 1021 și 1101 codul civil și art. 262 cod privat civil.

Termenul de grație nu poate fi acordat debitorului în următoarele cazuri:

dacă bunurile sale se vând după cererea altui creditor;

dacă este în stare de faliment sau de insolvabilitate cunoscută;

dacă prin fapta sa a micșorat garanțiile date prin contract sau dacă nu a dat garanțiile făgăduite (art. 263 codul privat civil).

Condițiile aplicării interdicției de acordare a termenului de grație din art. 44 cod comercial rezultă condițiile în care operează interdicția legală a acordării fenomenului de grație.

Capitolul IV. Obligatiile partilor in contractul de vanzare-cumparare civila si comerciala

Secțiunea 1: Obligatiile partilor contractului de vânzare-cumpărare în dreptul civil

a) Noțiunea de obligație juridica

Obligația juridica consta în a respecta sau a îndeplini prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv sau competenta altuia, sub amenințarea unei constrângeri juridice. Elementele sale constitutive sunt: subiectul obligației, conținutul obligației, relația juridica și constrângerea juridica.

b) Enumerarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare

Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naștere unor drepturi și obligații. In acest sens se vorbește de puterea obligatorie a contractului. Intrata în circuitul raporturilor civile obligația apare ca un raport juridic intre subiecte determinate, fiecărui subiect prevenindu-i drepturi ori îndatoriri, după caz, concomitent, atât drepturi cat și îndatoriri.

Principalele aspecte privind efectele contractului :

– stabilirea cuprinsului contractului prin interpretarea corectă a clauzelor sale.

– principiul obligativității contractului privit din două puncte de vedere :

*obligativitatea contractului în raporturile dintre părțile contractante ;

* obligativitatea contactului în raporturile cu alte persoane, care nu au calitatea de părți contractante (principiul relativității efectelor contractului și câmpul de aplicație al acestui principiu);

– efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, efecte derivate din interdependența obligațiilor generate de aceste contracte: principiul executării concomitente a obligațiilor reciproce; excepția de neexecutare a contractului, suportarea riscului contractului, rezoluțiunea și rezilierea contractului.

Interpretare contractului este operația prin care se determina înțelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor interna. Claritatea clauzelor contractului este o natură să înlăture necesitatea unei operații speciale de interpretare.

În materie de vânzare, articolul 1312 cod civil conform o regulă specială și derogatorie; vânzătorul – care stabilește, o regulă, condițiile contractului, trebuie să explice clar obligațiile sale, iar dacă înțelesul actului ar fi îndoielnic clauzele neclare ,,se interpretează în contra vânzătorului” in dubio contra stipulantem.

În conformitate cu articolul 965 cod civil, ,,convențiile legal făcute cu putere de lege între părțile contractante”.

Articolul 973 cod civil, instituie principiul conform căruia ,,convențiile nu au efect decât intre pârtile contractante”. Acesta este principiul relativității efectelor contractului.

Contractul în folosul unei terțe persoane este o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contactului.

1) Obligatiile cumparatorului :

A) Oblitatia de plată a prețului

Executarea obligatiei se face de catre debitor, ca regula generala, de bunavoie, prin plata. Plata reprezinta executarea voluntara a obligatiei de catre debitor, indiferent de obiectul ei.

Plata, în limbaj juridic semnifica executarea oricarei obligatii : vânzătorul care transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut cumpărătorului face o plata ; aceasta din urma, platind suma de bani reprezentand pretul lucrului, face tot o plata. Codul civil priveste plat aca un mijloc de stingere a obligatiilor și o reglementeaza în articolul 1092 – 1121. Plata duce la stingerea raportului juridic prin executarea obiectului sau, prin realizarea a insuși rezultatului voit de parti.

1. Cine face plata.

Principiul general care carmuieste aceasta intrebare este acela ca oricine poate face plata. Potrivit articolul 1093 Cod civil ,,obligatia poate fi achitata de orice persoana interesata, precum și de un coobligat sau de un fidejusor.

Obligatia poate fi achitata chiar și de o persoana neinteresată.

Stim ca plata este un act juridic, deci partile trebuie sa indeplineasca și conditiile cerute pentru savarșirea de acte de vanzare – cumparare.

Astfel, potrivit articolul 1095Cod civil, cand plata consta în executarea unei obligatii de a da – transmiterea unui drept real sau unul bun – ea « trebuie facuta de proprietarul capabil de a instraina lucrul dat în plata » – adica sa aiba capacitate deplina de exercitiu și sa fie proprietarul lucrului.

2. Obiectul plății

Plata trebuie sa constea în executarea întocmai a obligației asumate. Cel obligat va trebui sa plătească exact cat datorează. Potrivit articolului. 1100 Cod civil “creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorează, chiar când valoarea lucrului oferit ar fie gala sau mai mare”. Cel care face plata trebuie să plătească în întregime. Este principiul indivizibilității plătii, de la care se admite ca exista câteva excepții :

prin convenția părților se stabilește ca plata sa fie divizibila ; creditorul accepta deci plăți fracționate. El poate face acest lucru, deoarece regula indivizibilității plătii este supletivă nu este imperativă.

în cazul decesului debitorului care lasă mai mulți moștenitori datoria se va diviza intre ei ; fiecare plătind pe o parte (articolul 1060 Cod civil), exceptând situația când obligația este indivizibilă.

în caz de stingere a obligației prin compensație, când datorii reciproce se sting pana la concurenta celei mai mici dintre el ; urmează a se plăti restul rămas din datorie, adică practic, creditorul obligației mai mari va primi o plata parțiala.

în ipoteza în care în locul debitorului datoria este plătită predecesori; ei au beneficiul de diviziune, adică fiecare va plăti partea ce i se cuvine – articolul 1674.Cod civil ;

în cazul în care instanța acorda debitorului termen de gratie poate eșalona plata – articolul 1101 alineatul 2, Cod civil;

3. Data plații

Plata urmează a se face atunci când datoria a ajuns la scadenta, adică a devenit exigibila. Astfel, distingem intre obligații cu executare imediată – pur și simplu – și obligații la termen.

La obligațiile cu executare imediată plata trebuie făcuta la momentul nașterii raportului juridic obligațional ; chiar la acel moment obligația a devenit exigibila.

Dacă obligația este cu termen, plata este exigibila, la termenul stabilit de părți ; creditorul nu poate pretinde plata înainte de îndeplinirea acestui termen. Termenul poate insa sa fie prevăzut în interesul uneia dintre părți sau în interesul ambelor părți.

Potrivit articolului 1024 Cod civil, termenul este presupus întotdeauna ca a fost prevăzut în favoarea debitorului dacă nu rezulta din stipulație expresa sau din circumstanțe ca a fost prevăzut și în favoarea creditorului.

4. Locul plații

Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract – articolul 1361 Cod civil, cumpărătorul este obligat sa plătească prețul la locul și în momentul în care i se face predarea lucrului vândut – articolul 1362 Cod civil.

Conform regulilor generale în materie de obligații plata se face, în lipsa de stipulație contrara, la domiciliul debitorului – articolul 1004 Cod civil – iar în materii de vânzare la locul unde se face predarea lucrului vândut fie locul unde se afla în momentul vânzării, fie domiciliul vânzătorului.

Deci obligația de plata a prețului este portabila. Când obiectul plății este un bun articolul și părțile nu au stabilit locul la care ea trebuie efectuata, plata se va face la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului – articolul 1104 alineat 2 Cod civil .

Determinarea locului plății prezintă interes din cel puțin doua puncte de vedere:

în raport cu locul plății se determina cheltuielile de transport ocazionate de transportarea obiectului plății în acel loc ;

în raporturile de drept internațional privat legea locului unde urmează a se face plata – lex laci solutionis – este legea care cârmuiește raporturile juridice privind executarea obligației. De asemenea, ea poate fi desemnata de parti cu titlul de lex cousae, adică lege care sa cârmuiască, în întregime, raportul obligațional.

5. Dobânda prețului

Potrivit articolul 1363 Cod civil, cumpărătorul este obligat sa plătească dobânda pana la efectiva achitare a prețului în următoarele 3 cazuri :

dacă exista convenția în acest sens,

dacă lucrul vândut și predat e producător de fructe – civile sau naturale,

în toate celelalte cazuri numai dacă și din momentul în care cumpărătorul a fost pus în întârziere printr-o modificare iar nu neapărat prin chemare în judecata, cum prevede articolul 1988 Cod civil, ca regula generala pentru obligații bănești.

6. Imputația plății

Imputația plății poate fi făcută mai întâi prin acordul părților. In al doilea rând, ea poate fi făcuta numai de una din parti, deci fie numai de debitor, fie numai de creditor.

In caz de neexecutare totala sau parțiala a obligației de plata a prețului de către cumpărător, vânzătorul poate alege intre mai multe posibilități. Vânzătorul poate obliga cumpărătorul la executarea în natura a obligației, ceea ce este totdeauna posibilă, dacă debitorul este solvabil, deoarece are ca obiect o suma de bani.

Acțiunea în plata a prețului – având un asemenea obiect are caracter personal și se prescrie în termenul general de 3 ani. Vânzătorul nu este obligat sa ceara executarea silita. El poate, renunța la aceasta posibilitate, fie sa invoce excepția de neexecutare – dacă lucrul vândut nu a fost predat cumpărătorului -, fie dacă a predat sau este gata sa predea lucrul vândut și nu înțelege sa invoce excepția – sa ceara rezoluționarea contractului pentru neplata prețului – inclusiv a dobânzilor -, ambele aceste sancțiuni fiind indivizibile .

Vânzătorul poate invoca excepția de neexecutare – confundata cu dreptul de retenție dacă cumpărătorul a devenit proprietar înainte de invocarea ei –, refuzând sa predea lucrul vândut, dacă cumpărătorul nu plătește prețul și nu beneficiază de un termen supasiv – articolul 1322 Cod civil.

B. Luarea în primirea lucrului vândut

Corelativ cu obligația de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul și la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea, suportând și cheltuielile ridicării de la locul predării.

În caz de neexecutare, după punerea în întârziere a cumpărătorului, vânzătorul poate cere instanței obligarea cumpărătorului la luarea în primire a lucrului, la nevoie sancțiunea de daune cominatorii, sau poate cere autorizarea instanței să-l depună în alt loc, dacă are nevoie de locul unde se găsește articolul 1191 Cod civil, cheltuielile (de transport, de depozitare) fiind în sarcina cumpărătorului.

Vânzătorul mai are posibilitatea să opteze pentru rezoluțiunea contractului cu daune – interese, potrivit regulilor generale – articolul 1010 -1021 Cod civil.

Dacă părțile nu au stipulat un pact comisoriu expres care să aibă ca efect rezoluțiunea de drept a contractului, ea se produce pe cale judecătorească.

Suportarea cheltuielilor vânzării

Conform articolul 1305 Cod civil, cumpărătorul mai este obligat să în lipsă de stipulație contrară să plătească ca accesoriu al prețului, cheltuielile vânzării – cheltuielile propriu zise ale actului, taxele de timbru și de autentificare, onorariul notariat sau de publicitate imobiliară. Dacă cumpărătorul pretinde că deși în act se constată condițiile vânzării nu s-a stipulat nimic în această privință totuși înțelegerea a fost a vânzătorului să plătească parte din cheltuieli el va trebui să facă dovada acelei înțelegeri netrecută în act.

2)Obligațiile vânzătorului

Vânzătorul are două obligații: să predea lucrul vândut cumpărătorului și să-l garanteze contra evicțiunii și contra viciilor, partile pot stipula și alte obligații – legiuitorul prevăzând numai obligațiile principale –

A. Predarea lucrului vândut

Prin predare se înțelege punerea lucrului vândut la dispoziția cumpărătorului –reglementată de articolul 1314-1334 Cod civil.

Deoarece proprietatea se transmite de regulă, din momentul încheierii contractului, predarea nu are semnificația transferării dreptului de proprietate și nici chiar a posesiei, cumpărătorul posedând din momentul în care a devenit proprietar.

În ceea ce privește modul de executare, predarea presupune în unele cazuri, numai o atitudine pur pasivă din partea vânzătorului, iar în alte cazuri, îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive necesare pentru intrarea în stăpânirea efectivă a lucrului cumpărat, de exemplu, predarea cheilor clădirii, remiterea titlului de proprietate sau de creanță (articolul 1315, 1316 și articolul 1318 Cod civil) eliberarea clădirii de către vânzător și persoanelor care nu au drept opozabil cumpărătorului.

Predarea se face la locul unde se află lucrul vândut în momentul contractării – ibi dari debet ubi est – articolul 1319 Cod civil.

Această regulă se aplică în cazul în care lucrul vândut poate fi localizat din momentul încheierii contractului (este individualizat). În celelalte cazuri, potrivit regulilor generale, articolul 1104 Cod civil, predarea trebuie să se facă la domiciliul debitorului (vânzătorului).

Cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare) sunt în sarcina vânzătorului, iar cele ale ridicării de la dreptul predării (încărcare, transport, descărcare) în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulație contrară (articolul 1317 Cod civil).

În ceea ce privește obiectul predării vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, în măsura determinată prin contract (atr.1326 Cod civil).

În cazul unui lucru individual determinat și existent în momentul încheierii contractului, în starea în care se afla în momentul vânzării (articolul 1324 Cod civil) iar în cazul lucrurilor de gen și viitoare în cantitatea și calitatea ori alte criterii determinate în contract (mostre, eșantioane), fiind aplicabile regulile generale referitoare la obiectul plății (articolul 1100-1103 Cod civil).

Cumpărătorul cu dreptul la accesoriile lucrului vândut și la tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu (articolul1325 Cod civil) de exemplu imobile prin destinație, acțiunea în revendicare, dar și la accesoriile convenite (ambalaje)

În cazul în care lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să-l conserve până în momentul predării –articolul 1324 Cod civil – chiar dacă, potrivit convenției proprietatea se transmite ulterior, dar lucruri există în acel moment și este individualizat.

În caz de deteriorare sau predare pierirea lucrului vânzătorul răspunde ca un depozitar (voluntar sau remunerat – articolul 1600 Cod civil), culpa lui fiind prezumată cât timp nu dovedește o cauză străină exenoratoare de răspundere.

În caz de neexecutare (totală sau parțială) datorită culpei vânzătorului potrivit regulilor generale dacă cumpărătorul poate invoca excepția de neexecutare, excepția non adimpleti contractus, sau poate are fie rezoluțiunea vânzării cu daune, interese (articolul 1075 Cod civil), nefiind exclusă nici posibilitatea procurării lucrurilor de gen de la terți pe seama vânzătorului (articolul 1077. Cod civil).

Obligația de garanție

Obligația de garanțe a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniștită și utilă a lucrului vândut. Obligația de garanție are o dublă înfățișare (articolul1336 Cod civil) vânzătorul trebuie să garanteze pe cumpărător pe liniștita folosință a lucrului, adică contra evicțiunii și de utila folosință a lucrului, adică a viciilor.

I. Garanția contra evicțiunii

Se numește evicțiune pierderea proprietății lucrului (în total ori în parte) sau tulburarea cumpărătorului cu exercitarea prerogativelor de proprietar.

Codul civil prevede că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului (articolul 1337)

Obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii există nu numai față de cumpărător dar și față de subdobânditori, chiar dacă aceștia sunt succesori cu titlul particular și cu titlu gratuit.

În cazul tulburărilor din partea vânzătorului, cumpărătorul se poate apăra prin invocarea unei excepții personale numită „excepție de garanție”.

Vânzătorul nu poate evinge nici în urma dobândirii unei calități pe care nu o avea în momentul încheierii contractului. Astfel dacă a vândut lucrul altuia (sau coproprietate cu altul și apoi l-a moștenit pe adevăratul proprietar (coproprietar, condivizar), nu-l poate convinge pe cumpărător, acesta putându-i opune excepția de garanție.

Deoarece obligația de garanție a vânzătorului este o obligație patrimonială, după moartea lui ea se transmite asupra succesorului universal sau cu titlul universal. Excepția de garanție poate fi invocată și în ipoteza inversă, când adevăratul propietar îl moștenește pe vânzător dacă tulburarea moștenitorului, căci „acela care obligația garantării de evicțiune nu poate, tot el, să învingă pe dobânditorul cu titlul oneros.

Obligația de garanție a vânzătorului pentru faptele proprii – indiferent dacă au fost săvârșite înainte sau după încheierea contractului de vânzare cumpărare vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului dar și evicțiunea care se realizează prin intermediul unui terț.

Vânzătorul răspunde în asemenea cazuri- deși cauza evicțiunii este ulterioară vânzării –deoarece evicțiunea rezultă din faptul său personal.

Dacă tulburarea provine din partea unei terțe persoane, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reușește să-l apere va fi obligat să suporte consecințele evicțiunii, indiferent că a fost de bună sau rea credință.

Vânzătorul este garantat numai dacă tulburarea din partea terțului este o tulburare de drept. El nu răspunde pentru simpla tulburare de fapt, care nu are un temei juridic. În contra tulburărilor de fapt, cumpărătorul se poate apăra singur, prim mijloace legale.

Cât timp evicțiunea nu s-a produs, vânzătorul este ținut să se obțină de la orice fapt sau act ce ar putea avea drept consecință tulburarea cumpărătorului, obligația de a nu face.

II. Garanția contra viciilor lucrului vândut

Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului nu numai folosința liniștită, dar și utilă a lucrului. Vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului, facă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuințării după destinație sau dacă viciile micșorează într-atât valoarea de întrebuințare încât cumpărătorul în cunoștință de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai redus – articolul1352 Cod civil.

Când lucrul vândut este afectat de un viciu în sensul articolului 1352 Cod civil, situația prezintă asemănarea cu viciul de consimțământ al erorii (sau dolului) asupra substanței obiectului contractului – articolul 954 alin. 1 Cod civil.

Viciul trebuie să fie ascuns – articolul 1352 Cod civil vânzătorul nu răspunde de viciile aparente și despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă articolul 1353 Cod civil. Prin urmare viciul poate fi considerat ascuns numai dacă cumpărătorul nu l-a cunoscut și, după împrejurări printr-o împrejurare normală, dar atentă nici nu-l putea să-l cunoască, nefiindu-i comunicat nici de către vânzător. Viciul pe care vânzătorul dovedește că l-a adus la cunoștința cumpărătorului nu poate fi considerat ascuns, indiferent de natura sa.

Trebuie ca viciul – cauza defectelor defecțiunilor manifestate ulterior – să fi existat în momentul încheierii contactului (chiar dacă predarea lucrului se face ulterior). Pentru viciile ivite ulterior contractării, deci când lucrul se strică se defectează sau își pierde calitatea din cauza viciilor ivite după vânzare, vânzătorul nu răspunde.

Trebuie ca viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie impropriu întrebuințării la care este destinat după natura sa ori potrivit convenției sau să se micșoreze într-atât valoarea de întrebuințare, încât cumpărătorul, în consecință de cauză n-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai redus. Nu se cere ca viciul să se refere la substanța la esența lucrului.

Dacă lucrul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul este obligat să restituie prețul, cheltuielile vânzării, iar daca a fost de rea credința poate fi obligat si la plata daunelor – interese articolul 1358 alin 1. Dacă lucrul afectat de viciu a pierit fortuit (sau datorita culpei cumpărătorului), vânzătorul nu răspunde pentru vicii (articolul1358 alin. 2).

In ceea ce privește clauza de limitare sau de înlăturare a garanției pentru vicii, ea este valabila si daci produce efecte numai daca vânzătorul a fost de buna credinta.

Dovada cunoașterii viciilor de către vânzător trebuie sa fie făcuta de către cumpărător, cu orice mijloace de proba (inclusiv prezumții) .

Secțiunea 2. Obligatiile partilor contractului de vânzare –cumpărare în dreptul comercial

a) Noțiuni generale

Prin efectele unui contract se înțeleg drepturile si obligațiile pe care contractul le creează în sarcina părților contractante.

Intrata în circuitul raporturilor civile și comerciale obligația apare ca un raport periodic intre subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după caz, concomitent, atât drepturi cat și îndatori.

Prin încheierea să în condițiile legii, contractul de vânzare-cumpărare comerciala produce anumite efecte juridice.

Principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la comparator.

Totodată din contractul de vânzare –cumpărare se nasc anumite obligații în sarcina părților în legătura cu lucrul vândut și prețul vânzării.

b) Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor de la vânzător la cumpărător

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. In temeiul contractului încheiat, dreptul de proprietate asupra lucrului se transmite de la vânzător la cumpărător.

In codul comercial este reglementata transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor în anumite situații speciale. Aceste situații privesc contractele de vânzare-cumpărare comerciale al căror obiect îl formează bunurile determinate generic.

In cazul bunurilor determinate generic,proprietatea și riscurile se transmit la data individulizării bunurilor.

In mod tradițional, se considera ca individualizarea bunurilor și transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor operează în momentul predării bunurilor către cărăuși, în vederea transportului.

Operațiunea de individualizare a bunurilor ( prin cântărire sau numărare) cu ocazia predării pentru transport se efectuează de către vânzător(expeditor) și cărăuș, iar nu intre vânzător și cumpărător.

Individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport de către vânzătorul expeditor și cărăuș, în temeiul contractului de transport.

Dar, aceasta individualizare produce efecte și în raporturile dintre vânzător și cumpărător în baza contractului de vânzare-cumpărare, operand transferul dreptului de proprietate și al riscurilor. In consecința, dacă în cursul transportului bunurile pier fortuit, riscul îl suporta cumpărătorul. Codul comercial reglementează problema suportării riscurilor în cazul când contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect bunurile determinate generic aparținând vânzătorului ori procurate de acesta .

Articolul 62 Cod comercial dispune:,,Când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin câtime, fel și calitate, fără nici o alta indicațiune de natura a desemna un corp cert și determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul și timpul stipulat, câtimea, felul și calitatea cuvenita chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziția să în momentul formarii contractului, sau pe care el și le-ar fi procurat în urma în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicata de vreo cauza oarecare”.

Dispozițiile citate au fost interpretate diferit în doctrina. Acest lucru se datorează sensului secundar al dispoziției din partea finala a textului, care se refera la expedierea sau sosirea mărfurilor împiedicata de o cauza oarecare.

Transmiterea proprietății și a riscurilor în cazul mărfurilor acre se transporta pe apa.

Potrivit articolului 63 Cod comercial, vânzarea mărfurilor care se afla în călătorie, cu arătarea vasului care le transporta, este supusa condiției sosirii în buna stare a acelui vas.

Prin urmare contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transporta pe apa cu arătarea vasului cu care se efectuează transportul este considerat un contract încheiat sub condiția suspensivă a sosirii vasului în portul de destinație .Aceasta înseamnă ca dacă bunurile pierd fortuit în cursul transportului,deci înainte de îndeplinirea condiției (sosirea vasului la destinație), riscurile sunt suportate de către vânzători (articolul 1018 Cod comercial) .

Acesta nu va avea dreptul la plata prețului, dar nici nu va fi obligat să predea alte bunuri și nici să plătească despăgubiri.

Pentru a se produce aceste efecte, Codul comercial stabilește anumite condiții privind desemnarea vasului și termenul de sosire a vasului la destinație.

Cât privește desemnarea vasului, legea prevede ca vânzătorul trebuie să arate în contract vasul cu care se transporta mărfurile. El își poate rezerva dreptul ca, intr-un anumit termen prevăzut de contract să arate vasul acre transporta sau urmează să transporte mărfurile vândute – art.63. alin (2) Cod comercial.

Daca prin contract nu se desemnează vasul și nici nu se stabilește un termen pentru desemnarea să de către vânzător, cumpărătorul are dreptul să ceara instanței judecătorești fixarea acestui termen.

Codul comercial reglementează și consecințele varierii mărfurilor în cursul transportului. Potrivit articolului 66 Cod comercial, aceste consecințe sunt diferite: avariile întâmplate în timpul călătoriei atrag rezoluțiuna contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate; dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuințării,cumpărătorul este ținut să le primească în starea în care se vor afla la sosire, insa cu o scădere de preț corespunzătoare.

Cum se poate observa, articolul 66 Cod comercial consacra o dezlegare de la regulile generale privind suportarea riscurilor în cazul pieirii fortuite parțiale a bunului. Degradarea este menita să-l protejeze pe cumpărător. Într-adevăr dacă, potrivit art.1018 Cod civil, în cazul pieirii parțiale a bunului cumpărătorul suporta riscul fiind obligat să ia bunul în starea în care se afla și să plătească altfel contractul se desființează sau bunul e preluat cu o scădere a prețului.

c)Obligațiile cumpărătorului

Fiind un contract bilateral,contractul de vânzare-cumpărare da naștere la obligații în sarcina cumpărătorului și a vânzătorului.

Potrivit Codului civil,principala obligație a cumpărătorului este aceea de a plăți prețul vânzării (art. 1361) și de a primi lucrul vândut ;în anumite cazuri va suporta și cheltuielile vânzării.

* Obligația de plăti a prețului

– Obiectul prețului

Cumpărătorul datorează prețul prevăzut în contract .Este vorba de prețul determinat sau determinabil,prețul convenit ori cel dovedit în condițiile legi.

– Data plății prețului

Prețul se plătește la data prevenita de plăți în contract. In lipsa unei stipulații contractuale, prețul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător (articolul 1162 Cod civil). In materie de vânzare, legea derogă de la regula potrivit căreia, în lipsa unui termen plata se poate cere imediat .

De vreme ce prețul trebuie plătit în momentul predării lucrului, înseamnă ca în cazul în care în contract s-a stipulat un termen pentru predarea lucrului, cumpărătorul profita și el de acest termen, în sensul ca va plăți prețul numai în momentul predării lucrului.

Locul plății prețului

Plata prețului se face la locul determinat de parți în contract (articolul 1361 Cod civil). In absenta unei înțelegeri a părților, prețul trebuie plătit la locul unde se preda lucrul vândut (articolul 1262 Cod civil). Deci, în lipsa unei dispoziții contrare plata nu se face la domiciliul deținătorului (cumpărătorului), așa cum prevede regula generala,ci la locul unde se preda lucrul.

Suspendarea plății prețului

Legea permite cumpărătorului să respecte plata prețului, în cazul când este tulburat ori are motive de a se teme ca va fi tulburat printr-o acțiune în revendicare (art.1364C.civ).Plata prețului poate fi suspendată pană când vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune cumpărătorului.

Suspendarea plății prețul nu poate avea loc în cazul în care părțile au convenit ca prețul va fi plătit chiar dacă ar exista tulburare a cumpărătorului.

Dobânda prețului datorat

Potrivit legii,cumpărătorul datorează pe lângă prețul vânzării și dobânda prețului (articolul 1362 Cod civil). Potrivit articolului 43 Cod comercial cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în toate cazurile de întârziere la plata prețului. Aceasta soluție este diferita de cea din materie civila,care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de articolului 1362 Cod civil. Dobânda e datorata de la data scadentei și pana la plata sumei care constituie prețul vânzării. Dobânda pentru întârziere în plata prețului este dobânda convenita de părți prin contract sau în absenta dobânda legala în materie comerciala, în condiții O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligații bănești.

Modalitatea de plata a prețului

Prețul vânzării trebuie plătit în condițiile stabilite de părțile contractante. Dacă părțile s-au înțeles ca prețul să fie achitat printr-o singura prestație cumpărătorul este obligat să plătească la termenul convertit ori în momentul predării lucrului,întreaga suma care constituie prețul vânzării

Daca părțile au convenit plata prețului în rate, cumpărătorul este ținut să achite fiecare rata la termenul stabilit. .

Prin natura obligațiilor la care da naștere,contractul de vânzare cumpărare este un contract cu executare dintr-o data și nu în contract cu executare succesivă.

Dovada plății

Plata prețului poate fi dovedita de către cumpărător în condițiile articolului. 46 Cod comercial.

Dovada plății nu se poate face prin dispoziție de plata în copie, ci numai prin extrase de cont din care să rezulte ca nu a făcut efectiv plata prin virament.

*Obligația de a lua în primire lucrul vândut

Aceasta obligație este corelata cu obligația vânzătorului de a preda lucrul. Prin executarea celor doua obligații de a preda și a lua în primire lucrul, se asigura redresarea uneia dintre finalitățile contractului, acea de punere a bunului în stăpânirea de drept și de fapt a cumpărătorului. Luarea în primire a bunului vândut se face la data și locul convenite de plăți în contract. Dacă părțile nu au stabilit un termen prelucrarea bunului se face potrivit vânzătorului. Daca în contract nu s-a prevăzut locul de preluare a bunului, vor fi aplicate regulile stabilite de art. 59 Cod comercial.

*Obligația de a suporta cheltuielile vânzării

Potrivit art. 1305 Cod civil, cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului în lipsa de stipulație contrară. Dacă părțile nu au convenit altfel, cheltuielile vânzării vor fi separate de către cumpărător

Prin cheltuieli ale vânzării se înțeleg cheltuielile ocazionate de vânzări;de exemplu:cheltuielile de redactare a contractului. Aceste cheltuieli sunt diferite de cheltuielile de redare (cântărirea, măsurarea, numărarea),care sunt în sarcina vânzătorului, și cheltuielile de ridicare a lucrului aflate în sarcina cumpărătorului afara de cazul când părțile s-au înțeles altfel.

d)Obigatiile vânzătorului

Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare-cumpărare da naștere la obligații atât în sarcina cumpărătorului cât și a vânzătorului .

Potrivit codului civil vânzătorul are doua obligații :să predea lucrul cumpărătorului și să răspundă pentru lucru,adică să-l garanteze conta evicțiunii și contra viciilor .Cele doua obligații reprezintă principalele obligații ale vânzătorului .

Părțile pot stipula și alte obligații – legiuitorul prevăzut numai obligațiile principale (articolul 1313 Cod civil) așa cum ele sunt în drept să modifice chiar și o obligațiile reglementate de lege .

Articolul 1313 cod civil „vânzătorul are doua obligații principale, a preda lucrul și a răspunde de dansul”.

Intre obligațiile vânzătorului Cod civil nu prevede obligația de a transmite proprietatea lucrului vândut, deoarece transferul proprietarii (și a riscurilor) se produce,de regula prin însăși încheierea contractului. Desigur, în cazurile în care proprietatea nu se transmite prin efectul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să efectueze acele acte ori fapte care sunt necesare pentru a opera transferul dreptului de proprietate (de ex. individualizarea lucrurilor de gen ).

A. Obligația de a preda lucrul vândut

1.Notiunea și cuprinsul obligației de predare

Potrivit articolului 1314 „predarea este strămutarea lucrului vândut în partea și posesiunea cumpărătorului”.

Prin predare de înțelege punerea efectiva a lucrului la dispoziția cumpărătorului. Astfel încât acesta se poate să-și exercite toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului ( reglementata de art.1314-1334C.civ care conțin norme cu caracter dispozitiv)

Deoarece proprietatea se transmite, de regula ., din momentul încheierii contractului, predarea nu are semnificația transferării dreptului de proprietate și nici a posesiei, ci numai a detenției,cumpărătorul posedând-din momentul în care a devenit proprietar-corpore aliena.

Obiectul obligației de predare îl constituie lucrul vândut, asupra căruia au convenit părțile contractului ;bunul individual determinat trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului. Astfel potrivit art.132. »Lucrul trebuie predat în starea care se afla în momentul venirii .Din acea zi toate fructele sunt ale cumparatorului « In cazul bunurilor determinate genetic vânzătorul trebuie să predea bunurile de calitate mijlocie-art.1103C.civ. «Daca datoria este un lucru determinat numai prin specia să debitorul, ca să se elibereze nu este dator a-l da cu cea mai buna specie, nici insa de cea mai rea ».

Vânzătorul e obligat să predea lucrul vândut « în măsura determinate prin contract”-art.1326C.civ.In cazul unui lucru individual determinat și existent în momentul încheierii contractului «  în starea în care se afla în momentul vânzării », iar în cazul lucrurilor de gen și viitoare în cantitate și calitate are alte criterii determinate în contract.(mostre,eșantioane standarde,etc.)., fiind aplicabile regulile generale referitoare la obiectul plătii ( art.1100-1103 C.civ).

Ea cuprinde obligația de a conserva lucrul pana la predare – art. 1074 Cod civil,,Obligația de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul și de a-l conserva pana la predare”.

In caz de deteriorare sau pieire a lucrului răspunde de ea un depozitar (voluntar sau renumerat – articolul 1600 Cod civil), culpa lui fiind prezumată cât timp nu dovedește o cauza străină exoneratoare de răspundere (articolul 1082-83 cod civil); caz fortuit sau forța majora, inclusiv fapta cumpărătorului sau a unui terț pentru care nu are răspundere.

Art. 1082 cod civil,,Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau întârzierea executării, cu toate ca nu este rea-credința din parte-i, afara numai dacă nu se justifica ca neexecutarea provine dintr-o cauza străină, care nu-i poate fi imputata”.

Articolul 1083 Cod civil,,Nu poate fi loc la daune-interese când prin o forță majora sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut ce era poprit”.

Daca cumpărătorul a devenit proprietar din momentul încheierii contractului ( intru cat conservarea se face în numele și pe vama lui ) el trebuie să suporte cheltuielile de predarea lucrului-art.1618C.civ „deponentul este îndatorit în a întoarce depozitatului toate spezele făcute pentru păstrarea lucrului depozitat și al dezdăuna de toate pierderile cășunate lui din cauza depozitului”

2. Modul de executate a obligațiilor de predare

Predarea bunurilor care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercial poate fi o predare reală sau simbolica. Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziția cumpărătorului sau predate carausului pentru a le transporta la destinație. Predarea simbolica se realizează diferit, în funcțiune de situația în care se afla bunurile

In cazul bunurilor depozitate în docuri, antepozite, silozuri, etc. predarea bunurilor se efectuează eliminarea lipsei de depozit pentru cumpărător. Dacă bunurile se afla în cursul călătoriilor pe apa predarea se poate realiza prin emiterea poliței de încărcare .

Bunurile se predau cumpărătorului însoțite de factura în care sunt precizate elemente precum cantitate,calitatea,prețul etc. Factura poate fi transmisa și separat. Potrivit legii factura constituie un mijloc de plata, în caz de litigiu-art.46 Cod comercial .

3.Termenul la care se face predarea

Lucrul vândut trebuie predat la termenul cuvenit de către părțile contractante.

Daca părțile nu au stabilit un termen, predarea se va face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voință sau la cererea cumpărătorului. In anumite cazuri, termenul de predare al lucrului vândut poate considera esențial de către cumpărător sau de ambele părți.

Caracterul esențial al termenului trebuie să rezulte expres din contract. El poate rezulta insa și din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părți, de ex. lucrul vândut îl constituie o cantitate de brazi pentru pomul de iarna.

4.Locul unde se face predarea

Potrivit art.59C.civ „Orice obligațiune care trebuie să fie executata la locul prevăzut prin contract sau în locul în care ar rezulta din natura operațiunii ori din intențiune părților contractante.

In lipsa de o clauza expresa,contractul trebuie să fie executat în locul în cel ce s-a obligat își avea stabilimentul sau comercial, sau cel puțin domiciliul ori reședința la formarea contractului.

Daca insa urmează a se preda un lucru determinat care după cunoștința părților se găsea intr-o alta parte în momentul formarii contractului,atunci predarea se va face în acel loc ”

In principiu, predarea lucrului se face la locul afișat prin contract de către părțile contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens predarea trebuie să se facă la locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția părților contractante.

5.Suportarea cheltuielilor predării

Cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare) sunt în sarcina vânzătorului iar cele ale ridicării de la locul predării (încărcare, transport, descărcare)în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulata în contract articolul 1317 Cod civil. De exemplu dacă s-a stabilit ca loc al executării domiciliul cumpărătorului, cheltuielile de transport sunt în sarcina vanzatorului. Art.1317C.civ „Spezele sunt în sarcina vânzătorului și ale ridicării în sarcina cumpărătorului dacă nu este stipulație contrarie”.

6.Sanctiunea nerespectării obligației de a preda lucrul

In caz de neexecutare (totala sau parțială )datorita culpei vânzătorului potrivit regulilor generale cumpărătorul poate invoca excepția de neexecutare sau poate cere fie rezoluțiuna vânzării cu daune – interese, fie executarea în natură a contractului (punerea în posesiune art. 1320 cod civil), dacă executarea în natura nu e posibil, daune-interese (art. 1075 cod civil) nefiind exclusa nici posibilitatea procurării bunurilor de gen lucrurilor de la toți pe seama vânzătorilor (art. 1077 Cod civil).

In cazul executării în întârzierea obligației de predare, compozitorul are dreptul la daune-interese (art. 1321 cod civil), dar numai de la data punerii în întârziere a vânzării (art. 1081 și 1079 cod civil)

B Obligația de garanție

1.Precizari prealabile

Legislația romana,civila și comerciala,și legislațiile altor țări nu au definit noțiunea de „garanție” și nici nu exista dispoziții cu caracter general aplicabile oricăror forme de garanție .Sunt reglementate doar diferite modalități de garanții și exista anumite dispoziții cu caracter special proprii anumitor tipuri de garanții.

În literatura juridica prin „garanții”se înțeleg toate acele mijloace tehnice extrinseci raportului obligației:dar care vin să se alăture acestuia,spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligației sau la despăgubirea creditorului,în cazul în care executarea reala nu mai are loc.

„Garanțiile îndeplinesc mai multe funcții să asigure stimularea respectării disciplinei contractuale, să asigure securitatea creditorului, să constituie un înlocuitor al unul raport de credit efectiv

In literatura juridica se face afirmația ca cea mai importata funcție a garanțiilor este de asigurarea creditului. Deci, creditul este un element esențial în afaceri .Împrumutătorii dar și întreprinderile în cadrul raporturilor lor comerciale se confrunta cu riscuri care țin de activitatea lor economica cât și de mediul în care acesta își desfășoară activitatea.

Riscurile contractuale reprezintă nerealizarea de câtre partener a obligațiilor asumate prin contract, fie pentru ca contractul nu mai prezintă interes real pentru partener, fie pentru ca partenerul contractual nu mai este în măsură să-și respecte obligațiile asumate.

Deci cumpărătorul ar putea fi evins în cazul în care bunul a fost furat sau pierdut, iar adevăratul proprietar l-a revendicat în termen de trei ani.

Evicțiunea ar putea interveni în cazul în care vânzătorul a înstrăinat în mod succesiv bunul mobil la doi cumpărători. Astfel primul cumpărător va fi evins dacă cel de-al doilea cumpărător a intrat cu buna credința în posesia bunului – articolul 972 Cod civil.

2) Garanția contra viciilor lucrului

Obligațiile comerciale

Codul comercial cuprinde puține dispoziții privind obligația de garanție a vânzătorului pentru viciile lucrului vândut. În consecință această obligație e reglementată de Codul civil.

a) Regulile generale ale Codului civil. Potrivit art. 1352 C.civ., vânzâtorul va râspunde pentru, viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acestora, lucrul nu este bun de întrebuințat, după destinația sa, sau întrebuințarea sa este atât de micșorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu 1-ar fi cumpărat, sau nu ar fi dat prețul achitat, dacă ar fi cunoscut viciile lucrului.

Prin urmare, în concepția Codului civil, vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse, nu și pentru viciile aparente ale lucrului.

Viciile ascunse sunt acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau. fi descoperite la predare, folosind mijloace obișnuite de verificare și care fac lucrul impropriu întrebuintării potrivit destinatiei sale sau îi micșorează întrebuințarea.

Pentru a exista obligația de garanție contra viciilor lucrului trebuie îndeplinite mai multe condiții.

1) Vânzătorul datorează garanție numai pentru viciile ascunse, adică pentru acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare cu mijloacele obișnuite de verificare. Pentru viciile aparente, de care cumpărătorul putea lua cunoștintă, vânzătorul nu răspunde (art. 1353 C.civ.).

2) Vânzătorul răspunde numai dacă vicide ascunse existau în momentul vânzării.

Existența viciilor în momentul vânzării nu trebuie confundată eu existența în acest moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale viciilor. În momentul vânzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar daci defectele (efectul) apar ulterior acestui moment.

3) Vânzătorul răspunde pentru vicide ascunse ale lucrului numai dacă acestea sunt grave, adică datorită lor lucrul devine impropriu întrebuințării potrivit destinației sau îi micșorează întrebuințarea în așa măsură, încât să se poată presupune că dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi incheiat contractul sau ar fi plătit un pret mai mic.

Trebuie arătat că, întrucât dispozițiile Codului civil privind obligația de garanție contra viciilor ascunse ale lucrului au caracter supletiv, părțile pot modifica această obligație, în sensul înlăturării, limitării sau agravării răspunderii vânzătorului.

b) Regulile speciale stabilite de Codul comercial. Art. 70 Cod comercial dispune: ,,cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind din o altă piață, este dator să denunțe vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la primire, ori de câte ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condițiunilor exceptionale în care se află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului.

El este dator să denunțe viciile ascunse ale lucrului în primele două zile de la descoperirea lor.

Odată acest termen expirat, cumpărătorul nu mai poate fl primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut”.

Din dispozițiile citate rezultă unele particularițăti privind răspunderea pentru viciile lucrului.

În contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci și pentru viciile aparente.

Răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente privește bunurile care se transmit de pe o piață pe alta. Deci, legea are în vedere cazurile când cumpărătorul nu preia direct bunurile de la vânzător, ci de la cărăuș. El poate să constate viciile aparente ale bunurilor numai la primirea efectivă a bunurilor în cauză. De aceea, cumpărătorul este în drept să invoce aceste vicii față de vânzător.

Pentru aceleași rațiuni, cumpărătorul poate reclama lipsurile aparente și în cazul când bunurile circulă pe aceeși piață, dacă el nu a avut posibilitatea să preia personal bunurile de la vânzător.

Întrucât re1amarea viciilor aparente este legată de posibilitatea ori imposibilitatea cumpărătorului de a lua parte la predarea bunurilor, înseamnă că vânzătorul nu va răspunde pentru viciile aparente, chiar dacă bunurile se transmit de pe o piață pe alta, când cumpărătorul a preluat personal bunurile de la vânzător.

Așa cum prevede art. 70 Cod comercial, cumpărătorul trebuie să aducă la cunoștință vânzătorului viciiie aparente constatate, în termen de două zile de la primirea bunurilor. Legea permite prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru cunoașterea viciilor aparente, datorită condițiilor excepționale în care s-ar afla lucrul vândut ori însuși cumpărătorul. Sunt avute în vedere cazurile când, cantitatea mare a bunurilor nu a permis descărcarea din mijlocul de transport în termenul de două zile sau cumpărătorul nu a găsit în acest termen un specialist absolut indispensabil care să verifice bunurile primite. Durata prelungirii termenului trebuie apreciată în funcție de împrejurările concrete.

Potrivit legii, după expirarea termenului, cumpărătorul nu mai poate reclama viciile aparente ale bunurilor primite.

Dacă viciile aparente au fost aduse la cunoștință vânzătorului în termen, cumpărător poate reclama viciile aparente în termen de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958). Termenul curge de la data nașterii dreptului la acțiune, adică de la constatarea viciilor aparente.

În privința viciilor ascunse, Codul comercial reglementează numai termenul înăuntru căruia cumpărătorul trebuie să aducă la cunoștință vânzătorului viciile ascunse ale bunurilor. Acest termen este tot de două zile, socotit de la descoperirea viciilor. Și în acest caz, expirarea termenului decade pe cumparator din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut.

Condițiile și efectele răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului vândut sunt cele prevăzute de Codul civil.

Codul comercial cuprinde anumite dispoziții privind constatarea calității și condițiile mărfli vândute (art. 71 și 72 C.com.). Potrivit acestor prevederi legale, la cererea cumpărătorului sau a vânzătorului, președintele instanței judecătorești poate dispune constatarea de către unul sau mai multi experți a calității și stării în care se afă lucrul vândut.

Prin aceeași hotărâre sau prin hotărâre separată se poate dispune sechestrarea lucrului vândut sau depunerea lui într-un depozit public, ori în alt loc pe care îl va stabili. Dacă păstrarea lucrului poate aduce mari pagube sau ocaziona cheltuieli însemnate se poate dispune chiar vinderea lucrului.

Hotărârea prin care se ia una dintre măsurile menționate trebuie să fie comunicată înainte de punerea ei în aplicare celeilalte părți în condițiile art. 72 C.com. În cazul necomunicării hotărârii, dacă viciile mărfii sunt contestate, cumpărătorul va trebui să facă dovada identității și viciile mărfii cumpărate.

În cazul mărfurilor care se transportă de către cărăuș, viciile aparente ale mărfurilor eliberate destinatarului se constată cu respectarea dispozițiilor din actele normative care reglementează contractul de transport.

3).Garanția calității produselor în condițiile reglementării speciale a protecției consumatorilor.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor a fost instituit un nou cadru juridic al asigurării calității produselor și serviciilor.

Potrivit acestei reglementări, statul protejează, prin mijloacele prevăzute de lege, pe cetățeni în calitatea lor de consumatori.

Consumatorii au dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa produse care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea, sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime. Totodată, ei au dreptul de a fi despăgubiți pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzitoare a produselor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege.

Cu privire la protectia intereselor economice ale consumatorilor, ordonanța reglementează răspunderea agenților economici pentru calitatea produselor. Această răspundere privește două perioade succesive distincte: răspunderea în termenul de garanție și răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

a) Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanție. Potrivit art. l2 din ordonanță, consumatorii au dreptul de a pretinde agenților economici remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor obținute, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate.

Termenul de garanție, cât și termenul de valabilitate, curge de la data dobândirii produsului de către consumator.

Înlocuirea produselor cu deficiențe calitative cu alte produse corespunzătoare calitativ ori restituirea prețului produselor se face imediat după constatarea imposibilității folosirii produselor, dacă această situație nu este imputabilă consumatorului.

În cazul remedierii sau al înlocuirii produselor necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate solicita plata de despăgubiri, în condițiile stabilite în contract sau cele prevăzute de dreptul comun (art. 16 din ordonanță).

b) Răspunderea pentru calitatea Produselor în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Potrivit art. 12 din ordonanță, după expirarea termenului de garanție, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora.

În cazul când apar vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul (cumpărătorul) are dreptul să pretindă agentului economic (vânzător) remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate.

Termenul începe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea au fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

.

Pentru protejarea intereselor consumatorului, art. 17 din ordonanță prevede că vânzătorul trebuie să asigure toate operațiunile necesare repunerii în funcțiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate, după caz, precum și pentru viciile ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

Capitolul V. Consecințele nerespectării obligațiilor contractuale

Obligațiile părților trebuie executate în strictă conformitate cu cauzele contractului. Nerespectarea obligațiilor contractuale produce consecințele reglementate de codul civil și codul comercial.

Potrivit legii, în cazul când una dintre părți nu își execută obligațiile asumate, cealaltă parte este îndreptățită să uzeze de excepția de neexecutare să ceară rezoluțiunea contractului ori să ceară executarea obligației în cauză.

1.Excepția de neexecutare.

În contractele sinalogmatice oricare dintre părți este îndreptățită să își exercite obligația proprie cât timp cealaltă parte nu își exercita obligația colectiva – excepție non adimpleti contractus.

Excepție de neexecutare constituie un mijloc de apărare, care poate fi folosit, atât de vânzător, cât și de cumpărător.

Invocarea excepției de neexecutare de către cumpărător.

Potrivit contractului, cumpărătorul are ca principala obligație plata prețului. Cumpărătorul nu este obligat sa plătească prețul dacă vânzătorul nu preda lucrul vândut și în contract nu s-a prevăzut un termen de predare. In consecința, dacă, fără sa își fie executata obligația de predare a lucrului, vânzătorul cere plata prețului, vânzătorul poate refuza plata prețului, evocând excepția de neexecutare.

Invocarea excepției de neexecutare de către vânzător.

2. Respingerea mărfii.

Respingerea mărfii înseamnă refuzul cumpărătorului de a considera marfa livrata, nefiind în conformitate cu prevederile contractului. Respingerea de către cumpărător este o măsura cu efecte complexe și se recurge la aceasta ori de cate ori cumpărătorul este convins ca au avut loc încărcări serioase ale contractului de către vânzător. Cazurile de respingere trebuie sa fie precizate în înscrisul contractual.

In general,acestea se refera la tipurile cantitative de proporții care nu pot fi ușor substituite,deteriorări calitative sau o calitate neconforma, întârzieri importante în livrări importante.

Cumpărătorul trebuie sa verifice din timp în ce măsura decizia sa de respingere este legala și practica, cunoscând ca este posibil de grave consecințe materiale când vânzătorul dovedește ca marfa nu trebuie respinsa.

Respingerea mărfii poate sa fie totala sau sa afecteze numai o parte a sa. Este util ca în contract sa se precizase ca, în cazul în care contractul prevede livrări eșalonate de marfa, acesta sa fie considerate contracte separate și defecțiunile ivite la un lot de marfa sa nu afecteze continuitatea livrării celorlalte loturi, în afară cazurilor de intercondiționări tehnice sau economice.

Contractul trebuie sa prevadă și remediile posibile în caz de respingere. Se are în vedere faptul ca respingerea nu echivalează cu rezilierea sau cu rezoluțiunea contractului. De aceea, este necesar ca imediat după respingerea mărfii, cumpărătorul sa informeze pe vânzător asupra soluțiilor și remediilor pe care le solicita.

Cumpărătorului îi revine, așadar, obligația de a notifica fără întârziere vânzătorului despre respingerea mărfii și de a cere instrucțiuni. Cu toate ca notificarea orala poate fi considerata suficienta, este util ca ea sa fie confirmata în scris.

Riscurile decurgând din respingerea mărfii revin vânzătorului, și de aceea claritatea notificării orale și a confirmării scrise sunt deosebit de importante. Daca vânzătorul nu poate sa facă aranjamentele necesare pentru custodirie mărfi imediat după respingere, cumpărătorul este obligat sa se îngrijească de marfa, în contul vânzătorului și sa o returneze acestuia imediat ce a primit instrucțiunile în acest sens.

3.Rezoluțiunea contractului.

Neexecutarea obligațiilor din contractul de vânzare – cumpărare poate avea drept consecința rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea contractului poate avea loc în condițiile codului civil sau codului muncii.

In codul civil, neexecutarea obligației de către una dintre părți da dreptul celeilalte părți sa ceara rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare.

In cazul în care cumpărătorul a plătit prețul ori este gata sa facă plata, iar vânzătorul refuza sa preia lucrul vândut, cumpărătorul are dreptul, la alegerea sa, de a cere rezoluțiunea contractului sau executarea contractului, prin punerea în posesia lucrului (art. 1320 Cod civil).

Daca lucrul a fost predat, iar cumpărătorul nu a plătit prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea contractului (art. 1368 Cod civil).

Rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare are loc în condițiile stabilite de art. 1020 și 1021 din Cod civil, cu precizarea ca instanța judecătorească căreia i s-a cerut pronunțarea rezoluțiunei nu poate acorda termen de gratie (art. 44 Cod comercial).

Prin contract, părțile pot conveni rezoluțiunea de drept a contractului pentru neexecutarea obligațiilor asumate (pact comisoriu).

In privința nerespectării de către cumpărător a obligației de luare în primire a lucrului vândut, legea reglementează rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare.

Regulile Codului comercial

Cerințele activității comerciale reclama existenta unor reguli speciale, privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare comerciala. Potrivit art. 67 din Cod comercial. când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din părți a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata prețului și aceasta nu își îndeplinește la termenul fixat obligațiunea sa, atunci contractul se considera desființat în favoarea părții care își executase obligațiunea sa. Astfel, dacă în contract s-a stabilit un termen de predare a lucrului cu plata prețului la același termen, contractul se desființează în cazul când, înainte de împlinirea termenului, cumpărătorul oferă prețul, iar vânzătorul nu preda lucrul la termenul convenit.

Contractul se desființează și în cazul când, înainte de împlinirea termenului convenit pentru predarea lucrului și plata prețului, vânzătorul oferă lucrul iar cumpărătorul nu plătește prețul la termenul stabilit.

Din dispozițiile art. 67 din Cod comercial. rezulta ca pentru a opera rezoluțiunea de drept a contractului trebuie sa fie îndeplinite următoarele condiții:

Una dintre ele sa facă oferta de executare a obligației proprii (predarea lucrului sau plata prețului). Oferta de executare se poate face prin orice mijloc : scrisoare, telegrama, verbal. Legea nu cere executarea obligației, ci oferta de a executa obligația. Daca partea în cauza și-a executat obligația, iar cealaltă parte nu și-a executat obligația corelativa se poate cere rezoluțiunea pe cale judecătorească în condițiile art. 1020 din C. civ.

Oferta de executare sa fie făcută înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului ;

Cele 2 obligații (de predare a lucrului și plata prețului) sa aibă același termen de executare. Daca în contract s-a prevăzut termene diferite, rezoluțiunea contractului nu mai poate opera de drept.

Potrivit legii, partea în culpa pentru rezoluțiunea în drept a contractului datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Un alt caz de rezoluțiune a contractului reglementat de codul comercial privește rezoluțiunea pentru expirarea termenului esențial. Nerespectarea termenului esențial atrage rezoluțiunea de drept a contractului în favoarea părții în folosul căreia s-a stipulat termenul esențial. Aceasta rezoluțiune reprezintă o aplicare în materie comerciala a rezoluției consacrata de art. 1370 din C. civ., care privește rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea de către cumpărător a termenului stabilit pentru ridicarea bunurilor care se deteriorează ușor datorita naturii lor. Deoarece rezoluțiunea contractului pentru neefectuarea termenului esențial constituie o măsură de favoare, partea în folosul căreia s-a stipulat termenul poate sa renunțe la efectele rezoluțiunei cerând executarea chiar după împlinirea termenului. Ea trebuie sa înființeze cealaltă parte, în termen de 24 ore de la expirarea termenului – art. 69 Cod comercial.

4. Executarea vânzării.

Interesele comercianților, avute în vedere la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pot fi deplin satisfăcute numai dacă părțile executa obligațiile asumate în stricta conformitate cu clauzele contractului.

Rezoluțiunea contractului și mai ales rezoluțiunea de drept poate stimula la respectarea obligațiilor, dar nu asigura executarea contractului. In cazul neefectuării obligațiilor, contractul se desființează și, eventual, partea în culpa este obligata la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzate. Satisfacerea intereselor părților contractuale este posibila prin folosirea unor mijloace care asigura executarea împotriva voinței părții care nu își respecta obligațiile. Asemenea mijloace sunt executarea silita, prevăzuta de Cod civil, și executarea coactiva, reglementata de codul comercial.

Executarea silita în condițiile dreptului comun.

Potrivit art. 1021 din codul civil, parte în privința căreia obligația nu s-a executat are alegerea sau sa silească pe cealaltă a executa contractul când este posibil, sau sa ceara desființarea contractului, cu daune – interese. Executarea coactiva.

Întrucât executarea pe cale silita, în condițiile dreptului comun nu satisface cerințele de executare prompta a obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare comun, codul comun a reglementat un mijloc mai eficient de executare cu participarea părții interesate în obținerea executării obligației. Acest mijloc, executarea este denumit în doctrina executare coactiva. Art.68 din Cod comercial., are în vedere neexecutarea de către vânzător a obligației de predare a lucrului și neexecutarea de către comparator a obligației de a lua în primire lucrul vândut.

Daca vânzătorul nu își executa obligația de predare a lucrului, cumpărătorul are dreptul a face sa se cumpere lucrul de către un ofițer public însărcinat cu asemenea acte. Deci,cumpărătorul are dreptul sa își procure bunul de pe piață prin intermediul unui agent oficial.

O atare executare este posibila numai în cazul când lucrul vândut are ca obiect bunuri determinate genetic. în cazul unui bun individual determinat, executare obligației de predare se asigura pe cale silita, în condițiile dreptului comun.

Cumpărătorul are obligația sa îl înștiințeze, în prealabil,pe vânzător de folosirea acestei cai de executare. în cazul în care la cumpărarea efectuata prin intermediul agentului oficial s-a plătit un preț mai mare decât cel convenit prin contract, cumpărătorul are dreptul sa pretindă diferența de la vânzător și, dacă a refuzat prejudiciul, el are dreptul și la despăgubiri (art. 68 alineatul 4 în C. comercial

Când cumpărătorul nu își executa obligația de a lua în punere bunul, vânzătorul are dreptul, fie sa depună bunul la o casa acreditată de comerț, pe socoteala și cheltuiala cumpărătorului, fie sa vândă bunuri. Vânzarea bunului se face prin licitație publica, când bunul are un preț la bursa sau în târg, vânzarea se poate face la prețul curent de către un ofițer public însărcinat cu asemenea acte.

Prețul la care s-a vândut bunul este mai mic decât cel prevăzut în contract, vânzătorul are dreptul sa pretindă diferența de la cumpărător. Oricare ar fi opțiunea, vânzătorul are obligația sa-l înștiințeze în prealabil pe cumpărător despre mărirea pe care o va întreprinde.

Executarea coactiv, în cele doua situații analizate, trebuie sa fie efectuata imediat după împlinirea termenului.

Răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor.

Pentru neexecutarea obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare partea în culpa va răspunde .

Potrivit dreptului comun, răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale poate fi răspunderea sub forma penalităților și răspunderea sub forma despăgubirilor (daune interese).

Răspunderea sub forma penalităților. Aceasta răspundere intervine în cazul când în contractul de vânzare – cumpărare s-a stipulat o clauza penala (art. 1066 din codul civil).

Trebuie arătat ca regimul degrator al penalităților instituit prin Legea nr. 76/1992, a fost abrogat. In acest mod au fost înlăturate gravele încălcări ale principiilor care guvernează cauza penala.

Răspunderea sub forma despăgubirilor. In cazul în care, datorita nerespectării obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare a fost cauzat în prejudiciu, partea în culpa este obligata sa plătească despăgubiri în condițiile prevăzute de codul civil.

Prin abaterea Legii nr. 76/1992 a fost intitulata posibilitatea acordării de despăgubiri în completarea penalităților în cazul neacoperirii întregului prejudiciu prin plata penalităților.

Invocarea excepției de neexecutare de către vânzător.

In termenul contractului, vânzătorul are obligația sa predea cumpărătorului lucrul vândut. Potrivit legii, vânzătorul nu este obligat sa predea lucrul vândut în cazul în care cumpărătorul nu plătește prețul, în contract nu s-a stipulat un termen pentru plați – art. 1322 din codul civil ,,Vânzătorul nu este dator sa-i predea lucrul dacă cumpărătorul nu plătește lucrul și nu are dat la vânzător un termen de plata”.

Capitolul VI. Concluzii

Contractul este o categorie juridică indisponibilă vieții juridice moderne și, implicit, vieții economico-sociale.

Contractele se încheie de persoane fizice, între ele, sau de persoane fizice și persoane juridice.

Știm că în contractul de vânzare-cumpărare părțile poartă denumirea de vânzător și respectiv, cumpărător. Vânzătorul este partea care, în cadrul raporturilor contractuale în care intră, transmite dreptul de proprietate asupra unui bun și predă bunul respectiv, în schimbul prețului la care este obligată cealaltă parte.

În mod norma, contractul se încheie personal de către părți. El se poate încheia, însă, și de către o parte cu reprezentantul celeilalte părți, ori de către reprezentanții ambelor părți. Astfel:

părintele poate reprezenta copilul său minor mai mic de 14 ani, sau în cazul tutorului, acesta poate reprezenta minorul mai mic de 14 ani, aflat sub tutelă,

mandatarul poate reprezenta mandatul în baza contractului de mandat încheiat între cele două părți.

Contractul încheiat de reprezentații părților se consideră încheiat de ele, pentru că, în realitate, autorii manifestărilor de voință la încheierea contractului sunt părțile, numai că ele nu și-au manifestat-o personal, ci prin mijloacele reprezentantului lor legal sau convențional.

Importanța contractului de vânzare-cumpărare rezidă din folosirea lui încă din epoca romană, acest contract fiind numit vânzare, care era definită astfel: ,,vânzarea este contractul consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesia liniștită și trainică a unui lucru în schimbul unei sume de bani numită preț. Obligațiile vânzătorului erau: obligația de a păstra lucrul ”.

În prezent, potrivit codului civil rămân, art. 1313 ,,Vânzătorul are două obligații principale, a preda lucrul și a răspunde de dânsul”, adică vânzătorul are obligația de a preda lucrul vândut cumpărătorului și să-l garanteze contra evicțiunii și contra viciilor.

Părțile pot stipula și alte obligații prin intermediul clauzelor contractuale.

Operațiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială este strâns legat de producția de mărfuri. Dar, contractul de vânzare-cumpărare prezintă interes și pentru activitatea de intermediere, deoarece activitatea comercială se realizează nu numai direct ci și prin intermediari.

Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare cu vânzarea-cumpărarea civilă – și într-un caz și în altul este vorba de un contract prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru în schimbul unui preț. Dar vânzarea-cumpărarea comercială se deosebește de cea civilă prin funcția economică a contractului și anume interpunerea în schimbul bunurilor.

Această funcție conferă vânzării-cumpărării un caracter comercial.

Art. 2 Cod comercial precizează actele juridice, faptele juridice și operațiunile pe care legea le declară ca fapte de comerț.

Trăsătura caracteristică a cumpărării și vânzării comerciale o constituie intenția de revânzare, cumpărarea este făcută cu scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

Părțile în cotractul de vânzare-cumpărare comercială sunt vânzătorul și cumpărătorul.

Art. 1306 Cod civil stabilește principiul potrivit căruia ,,pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit de lege.”

Prin încheierea sã în condițiile legii , contractul de vânzare-cumpărare comercială produce anumite efecte juridice. Principalul esfect îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător. Totodată, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligații în sarcina părților în legătură cu lucrul vândut și prețul vânzării.

Codul comercial reglementează transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor în anumite situații speciale. Aceste situații privesc contractele de vânzare-cumpărare comercială a căror obiect îl formează bunurile determinate generic.

În cazul bunurilor determinate generic , proprietatea și riscurile se transmit la data individualizării bunurilor. În cazul bunurilor care circulă de pe o piață pe alta prin intermediul cărăușului, transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor operează în momentul predării bunurilor de către cărăuș în vederea transportului.

Potrivit art. 62 Cod comercial ,,Când mărfurile vândute sunt arătate în contract, numai prin câtime, fel și calitate, fără nici o indicație de natură a desemna un corp cert și determinat, vânzătotul este obligat a preda, în locul și timpul stipulat, câtimea, felul și calitatea convenite, chiar dacă mărfurile care ar fi fost la dispozițiunea sa în momentul formării contractului sau pe care el și le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată din vreo cauză oarecare”, dacă bunurile pier fortuit înainte de predarea lor (individualizare) vânzătorul rămâne să predea bunuri în cantitatea și calitatea convenită.

Vânzătorul are două obligații după încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială: să predea bunul cumpărătorului și să răspundă pentru lucru, adică să îl garanteze pe cumpărător în privința lucrului dobândit.

Obiectul obligației de predare îl constituie lucrul vândut, asupra căruia au convenit părțile contractante. Bunul individual determinat trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului. În cazul bunurilor determinate generic, vânzătorul trebuie să predea bunuri de calitate mijlocie (art. 1103 Cod civil).

Pe lângă obligația de predare a bunurilor, vânzătorul trebuie să aibă și obligația de garanție, care are un dublu aspect: garabția liniștei foosințe a lucrului, adică obligația de garanție contra evicțiunii și garanția utilei folosințe a lucului, adică obligația de garanție contra viciilor bunului.

Datorită existenței unor dispoziții legale, prin care se asigură securitatea transmiterii drepturilor reale asupra bunurilor, cazurile de evicțiune se întâlnesc destul de rar în practică. În privința vânzării-cumpăririi comerciale cazurile sunt și mai rare.

Referitor la garanția contra viciilor lucrului, Codul comercial cuprinde puține dispoziții privind obligația de garanție a vânzătorului pentru viciile lucrului vândut, de aceea ar fi trebuit să se acorde o mai mare atenție de către legiuitori acestui aspect.

Astfel potrivit art. 70 Cod comercial vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile ascunse, ca în materia civilă, ci și pentru viciile aparente privitor la bunurile care se transmit de pe o piață pe alta. Deci, legea are în vedere cazurile când cumpărătorul nu preia direct bunurile de la vânzător, ci de la cărăuș. Cumpărătorul poate reclama lipsurile aparente și în cazul când punurile circulă pe aceeași piață, dacă el nu a avut posibilitatea să preia personal bunurile de la vânzător.

Cumpărătorul trebuie să aducă la cunoștință vânzătorului viciile aparente constatate, în termen de două zile de la primirea bunului (termenul este tot de două zile privitor la viciile ascunse).

Prin Ordonanța Guvernului nr. 21/192 privind propecția consumatorilor a fost instituit un nou cadru juridic al asigurării calității produselor și serviciilor.

Potrivit acestei reglementări, statul protejază, prin mijloacele prevăzute de lege, pe cetățeni în caliatatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, aplicării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotrive unor practici abuzive , participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

Consumatorii au dreptul de a pretinde agenților economici remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor obținute, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate.

De asemenea, după expirarea termenului de garanție, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilirare a acestora.

Răspunderea este exclusă pentru produsele pentru care există un termen de valabilitate.

Vânzătorul trebuie să asigure toate operațiunile necesare repunerii în funcțiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate, după caz, precum și pentru viciile ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

Vânzătorul trebuie să asigure și operațiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea și ambalarea acestora, precum și să suporte cheltuielile legate de acestea.

În cazul în care, datorită nerespectării obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare, a fost cauzat un prejudiciu, partea în culpă este obligată să plătească despăgubiri, în condițiile prevăzute de Codul civil.

Vânzarea după greutate, număr și măsură, din momentul încheierii contractului, dreptul de proprietate și riscurile nu se transmit de la vânzător la cumpărător decât în momentul individualizării, adică pe data cântăririi, numărării sau măsurării bunurilor. Până la individualizare riscul pieirii fortuite a bunurilor îl suportă vânzătorul.

În cazul vânzării pe încercate, contractul se încheie în momentul realizării acordului de voință al părților, iar nașterea obligațiilor părților are loc după încercarea bunului de către cumpărător.

Vânzarea pe gustate nu există până ce cumpărătorul nu a gustat și nu a declarat că îi convine bunul.

În cazul vânzării cu plata prețului în rate, contractul se încheie în baza dovezii emise de unitatea al cărei salariat este cumpărătorul.

Vânzătorul este obligat să predea bunul și să îl garanteze pe cumpărător.

Deoarece, în multe cazuri, activitățile comerciale se realizează prin intermediari, Codul comercial reglementează amplu noțiunea de mandat comercial.

Contractul de mandat comercial dă naștere, după încheierea lui la obligații pentru ambele părți contractante. Astfel, mandatarul are următoarele obligații:

să execute mandatul,

să îndeplinească obligațiile cu bună-credință și diligența unui bun proprietar,

să aducă la cunoștința terțului cu care încheie acrtul, împuternicirea în temeiul căreia acționează,

să îl înștințeze pe mandant despre executarea mandatului,

să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului.

Contractul încheiat între mandatar și cumpărător se consideră încheiat în contul persoanei care este reprezentată de mandatar.

În mod normal contractul de vânzare-cumpărare comercial se încheie personal între cele două părți. În situații speciale, se încheie între o parte cu reprezentantul celeilalte părți, ori de către reprezentanții abmelor părți (reprezentanții convenționali sau mandatarii).

,,Convențiile legale făcute au putere de lege între părțile contractante”, potrivit art. 696 Cod civil. Forța obligatorie a contractelorfață de părțile contractante este o consecință a principiului libertății și egalității părților contractante.

În perioada modernă activitatea ecionomică este aproape pe deplin lăsată în voia inițiativei particulare. Statul nu se amestecă major, de regulă, în procesele economice. Mecanismul spontan al producției, întemeiat pe jocul liber al prețurilor în funcție de cerere și oferă transferul neîngrădit al capitalurilor dintr-o ramură în alta, mecanism ce este completat de acțiunea corectoare a crizelor, este sufilcient pentru a asigura proporționalitatea necesară și mișcarea ascendentă a producției.

BIBLIOGARFIE

Francisc Deak – „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura Actami, București, 1999.

Ion Turculeanu – „Contracte speciale. Succesiuni”, Editura Themis, Craiova, 2002.

Stanciu D. Cărpenaru – „Drept comercial român”, Editura ALL BACK, 2001.

Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Dan Claudiu Dănișor – „Întreținerea în contextul drepturilor fundamentale”, Editura Themis, Craiova, 2001.

Constantin Stănescu, Corneliu Bârsan – „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura ALL BACK, București, 2000.

Vasile Pătulea, Corneliu Turianu – „Garanțiile de executare a obligațiilor comerciale”, Editura Scripta, București, 1994.

Fota Constantin – „Comerț exterior – teorie și practică”, Editura ALMA, Craiova, 1997.

viorel S. Găină – „Drept comercial român”, Editura Universitaria, Craiova, 2003.

Romulus Petru Vonica – „Drept comercial – parte generală”, Editura Lumina Lex, 2000.

Codul civil român.

Codul comercial român.