Particularitatile Comportamentului Didactic

Considerații asupra comunicării, comportamentului și a relaționării în procesul didactic

Comunicarea este o artă, a comunica înseamnă să impărtășești informații. Este o artă să comunici eficient. Existența și activitatea umană cotidiană nu pot fi concepute fără comunicare, pentru că în permanență se realizează schimburi de informații, de opinii, de idei, de atitudini care, toate la un loc, conferă individului uman o dimensiune aparte și un statut special: acela pe care R. Ghiglione (1986) îl numește ,,l`homme communicant”. Astfel, după cum aprecia J. J. Van Cuilenburg (2004), ,,în activitățile umane totul are de-a face într-un fel sau altul cu actul de comunicare. A vorbi, a scrie, a citi, a asculta sau a privi, totul este comun

Termenul comunicare își are rădăcina în limba latină communis, communico – a face ceva împreună, a pune împreună, a amesteca, a uni”.

În prezent, toate domeniile vieții, întregul univers cultural gravitează în jurul comunicării, aceasta devenind un vast și pasionant câmp de reflecție, de studii și de realizări. Sfera de cuprindere a educației se extinde permanent, iar comunicarea va sta mereu în centrul său, între comunicare și educație existând o relație reciprocă. Practica educațională solicită ca, în permanență, cunoașterea teoretică să fie în mod firesc și imperios necesar îmbinată cu știința comunicării eficiente, o însemnată inteligență verbală și cu experiența la catedră. Importanța acordată procesului de comunicare în mediul pedagogic se explică prin faptul că acesta se află la baza procesului de învățare.

Activitatea cotidiană a profesorului trebuie să devină, mai degrabă o experiență de comunicare, o experiență de relaționare interumană, colaborare, decât simplul proces de transmitere de cunoștințe cu un singur sens. Mai mult, profesorul ar trebui să lucreze la relația dintre acesta si elevii săi, așa încât, activitățile sale să reprezinte un mijloc de înlăturare a obstacolelor ce stau în calea comunicării. Acest lucru ar aduce o contribuție generoasă pe care cunoașterea și experiența în materie de comunicare a formatorilor o pot aduce în dezvoltarea învățământului, în formarea și educarea tinerei generații.

Comunicarea, rămâne o problemă deschisă pentru cercetare, atât cea didactică cât și cea de la nivelul societății. Limbajul didactic are caracteristici proprii. Centrarea pe obiective a elevului, a profesorului și mediului de învățare definește învățarea învățării, altfel spus, comunicarea didactică este una evaluativă și auto evaluativă atât pentru profesor cât și pentru elev.

Comunicarea educațională are un caracter total, global, integrator în sensul includerii tuturor formelor de comunicare, a limbajelor (naturale și artificiale), a comunicării multimedia, a tuturor manifestărilor psihice umane, a factorilor psihosociali, contextuali.

În comunicarea didactică profesorul și elevii săi relaționează permanent tinzând astfel spre optimizarea relaționării, punând în joc informații, convingeri, sentimente, atitudini, în scopul atingerii obiectivelor care direcționează întreaga desfășurare a procesului de predare – învățare. Acesta este motivul pentru care perfecționarea și eficientizarea procesului de instruire nu poate fi concepută dacă nu se au în vedere și demersuri care vizează îmbunătățirea procesului de comunicare.

Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării educaționale. Analiza atentă a comunicării didactice conduce inevitabil spre identificarea unor caracteristici care o particularizează în raport cu alte tipuri de comunicare și îi conferă totodată un statut și o specificitate inconfundabile.

Domeniul comunicării a fost fondat în ultimele decenii din cauza volumului mare de informații și necesitatea de a învăța pe oameni să comunice eficient. Conform definiției din Marele Dicționar Psihologic, comunicarea verbală și nonverbală este un ansamblu de relații care se stabilesc între aspectele verbale ale comunicării umane, aspectele non verbale și variabilele psihologice și sociale implicate în procesul comunicațional.

La origine cuvântul comunicare înseamnă: a face ca un lucru să fie împărțit, împărtășit.

Comunicarea are ca obiective descoperirea personalității o mai bună înțelegere a relațiilor umane. Comunicarea didactică se poate defini ca fiind o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare. Schema oricărei comunicări cuprinde:urmatoarele elemente: (1) factorii care ajuta comunicare; (2) dispunerea lor; (3) situatiile de comunicare precum și (4) elementele care perturbă comunicarea. Este un fapt bine cunoscut că procesul de învățământ se realizează prin și pentru comunicare, fiind, în ultimă instanță, un act de comunicare .

Comunicarea, prin ea însăși, conține potențial educativ: transmitere de cunoștințe, formarea gândirii și facilitarea operațiilor intelectuale, autoreglarea activității intelectuale, transmiterea codurilor caracteristice fiecărei științe, etc., între comunicare și educație existând un raport de interdependență.

PARTICULARITĂȚI

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane:

• se desfășoară între doi sau mai mulți agenți: profesor și elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală, paraverbală și vizuală, dar mai ales forma combinată;

• mesajul didactic este conceput, selecționat, organizat și structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele școlare;

• stilul didactic al comunicării este determinat de concepția didactică a profesorului și de structura lui psihică;

• mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativă și este transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora și nivelului de cunoștințe, pentru a fi înțeles de elevi; comunicarea se reglează și autoreglează cu ajutorul unor retroacțiuni (feed-back și feed-farward), înlocuind blocajele care pot apărea pe parcurs.

În cadrul interacțiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogică îndeplinește mai multe funcții:

• funcția informativă, de transmitere a mesajului didactic și educativ;

• funcția formativă, de stimulare a gândirii și a imaginației la elevi;

• funcția educativă, de transmitere a influențelor educaționale, de coeziune și afirmare a grupurilor școlare;

• funcția de evaluare și reglare a procesului de predare – învățare;

• funcția de rezolvare a problemelor educaționale și a conflictelor școlare.

În cazul formulei „relația profesor-elev” accentul pare să fie pus pe poziționarea statutară a celor doi parteneri, pe când în cazul formulei „comunicare educațională de tip școlar”, accentul cade pe împărtășirea înțelesurilor (L. Ezechil).

Profesorul Pavelescu afirmă că stilul este o carte de vizită a individului care ne indică cu exactitate personalitatea fiecăruia. Comunicarea didactică depinde în mare măsură de măiestria didactică și măiestria educațională a fiecăruia. Există mai multe modele pentru profesorul contemporan. I. Sulea Firu ierarhizează trăsăturile unui profesor competent astfel: 1. normalitate, inteligență, moralitate 2. caracter moral 3. putere de muncă 4. cadrul explicării lămurite 5. vocație 6. pregătire. Astfel ajungem la concluzie că personalitatea unui profesor poate influența elevul dincolo de orele petrecute în clasă.

În condițiile „bombardamentului informational actual” instruirea școlară capătă valențele și responsabilitățile suplimentare de a-i învăța pe educați să structureze și să analizeze informația, dezvoltându-le capacitatea găsi reala semnificație a unui mesaj transmis. În acest context, formatorii au la îndemână cel mai important instrument, limbajul, dar comunicarea presupune mai mult de atât. Comunicativitatea didactică este adresativă și stimulativă și presupune o foarte bună cunoaștere psihopedagogică a elevului.

Empatia este un alt aspect esential pentru realizarea unei comunicări didactice eficiente. Comunicarea didactică presupune prezentarea și exprimarea cunoștințelor în forme diferențiate, ținându-se cont cui îi sunt destinate,cărei categorii de ascultători. Limbajul didactic are caracteristici proprii.

Pentru a putea vorbi despre o optimizare a relaționării, comunicarea în procesul didactic trebuie să fie caracterizată de precizie, expresivitate și bineînțeles claritatea conținurilor, toate acestea facilitând transferul și înțelegerea celor transmise.Msajul ce se dorește a fi transmis, trebuie adaptat scopului și obiectivelor didactice, și cel mai important, potențialului de asimilare al elevilor.

Procesul de comunicare mijlocește influența asupra comportamentului, modificând atât comportamentul elevului cât și pe cel al profesorului. Impactul pe care partenerii îl exercită unii asupra altora depinde de calitatea și profunzimea relaționării. Profesorul trebuie să prezinte caracteristicile unui bun tehnician, dar și cele ale unui psiholog desăvârșit care operează în același timp cu conținuturi școlare care au o funcție obiectuală pregnantă,dar și cu conținuturi interpersonale al căror caracter subiectiv primează. Trebuie subliniat faptul că succesul relației „didactice’’ nu este de fiecare dată însoțit și de succesul relației interpersonale, după cum insuccesul relației didactice nu se asociază cu insuccesul relației interpersonale.

Teoriile elaborate cu privire la procesul comunicării au în centru aspecte esențiale ale acesteia. Fiecare teorie se axează pe idei referitoare la rolul și funcțiile comunicării, dar și la cauzele apariției și manifestării specifice acesteia. Privite în ansamblu, toate aceste teorii se completează reciproc, existând însă și aspecte care vin în contradicție unele cu altele.

Totuși, în înțelegerea procesului comunicării ele se constituie într-un punct de referință semnificativ în încercarea de a răspunde la diverse problematici raportate la comunicare. Comunicarea didactică, rămâne procesul fundamental constituit dintr-un ansamblu de acte voliționale în măsură să producă modificări, transformări pozitive în planul cunoașterii, afectivității și al comportamentelor ,în structura de personalitate a subiecților, urmărind să fie:

convingătoare – asumarea de către subiecți a unei idei, comportament sau stil existențial propriu, pe baza de argumente, de dovezi privite ca adevăruri; să determine dăruire, încredere în ceva, participare cu fermitate în înfăptuire scopului urmărit;

persuasive – puterea de a influența, de a convinge prin logică, realități și adevăruri, prin afectivitate;

să elimine blocajele (obstacolele inerente comunicării), blocaje care țin de personalitatea celor doi poli ai comunicării, de relațiile psihosociale promovate, de canalul de transmitere, ca ăi de particularitățile domeniului comunicat;

eficientă – proces care ține de calitatea mesajului transmis: conținutul receptat să fie identic sau apropiat celui transmis intenționat de profesor; înalt grad de receptivitate, utilizarea unei coroborări și echilibrări între conținutul informațional comunicat și mijloace; acuratețea limbajului, folosind metafora, imaginea lingvistică pentru a fi cât mai persuasiv; ține de modul de transmitere, de a comunica, asigurând expresivitatea vorbirii, prin tonalitate și accent adecvat folosite; adaptarea emițătorului la calitatea receptorilor, respectând partenerii de dialog, a principalelor reguli: să știi să asculți, să știi să analizezi, să știi să te exprimi și să știi să controlezi, să urmărești calitatea și performanța mesajului și efectelor lui. (J. Cl. Abric, 2002).

Comunicarea nonverbală definește un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea inter relaționării didactice, nu poate fi despărțită de comunicarea didactică. Unii autori extind aria nonverbala la tot ceea ce ne reprezintă. Câte poți spune despre un om numai analizându-I maniera în care își alege îmbrăcămintea prin raportare la statutul său. Un exemplu relevant în acest sens poate fi aranjarea mobilierului în așa fel încât să încurajeze interacțiunea de grup. Din păcate, aranjarea băncilor în clase favorizează comunicarea în direcția profesorului, și nu între elevi. Unele cercetări includ în aria nonverbalului și oferirea de daruri, sugerează că părinții care oferă cărți copiilor pot să le ceară acestora să fie mai studioși.

Factorii perturbatori ai comunicării și relaționării eficiente în procesul didactic sunt superficialitatea, narcisismul, indiferența, rigiditatea, elemente care duc la dispariția afectivității în relația professor – elevi și totodată la dispariția interesului elevului. Relația cadrului didactic cu elevii săi, în scopul realizării unor obiective comune, este considerate un proces psihosocial de influențare prin limbaje specifice a atitudinilor, comportamentelor, convingerilor, a comportamentelor, a componentelor motivațional afective și volitive.

De aceea, a comunica eficient și expresiv cu ceilalți și cu sine presupune:

Să informezi inteligibil și să facilitezi înțelegerea mesajului transmis;

Să dezvolți gândirea, afectivitatea, motivația, voința și personalitatea elevilor;

Să sesizezi și să conștientizezi reacțiile, atitudinile și manifestările comportamentale ale celor cu care comunici;

Să convingi pe cei cu care comunici.

Orice cadru didactic trebuie să fie conștient de responsabilitatea față de cuvântul rostit într-o societate în care totul se petrece sub semnul rapidității, în care greșelile de exprimare sunt considerate fără importanță și în care nimeni nu răspunde pentru ce a spus, în care nimeni nu așteaptă răspuns la intervenția să într-o conversație. Comunicarea interumană este una din dezideratele acestui nou secol. Eșecul sau reușita comunicării didactice depinde în foarte mare măsură de personalitatea profesorului care trebuie să stăpânească nu numai noțiunile teoretice dar și cele practice, dar în același timp trebuie să dea dovadă de tact pedagogic.

CAPITOLUL II

PARTICULARITATILE COMPORTAMENTULUI DIDACTIC

În cadrul procesului de instruire-educare se formează interactiuni reciproce, intre profesor si elevi, dar si intre elevi, de o complexitate considerabilă și cu o importanță majoră pentru obținerea finalităților dorite. Actul predării respectiv cel al învățării angrenează o puternică încărcătură psihosocială și pedagogică. Optimizarea relaționării fiind una dintre cele mai importante condiții de reușită. Un feed-back pozitiv al demersului didactic depinde, în foarte mare masură, de potențialul profesorului de a relaționa adecvat cu fiecare elev în parte și cu clasa în ansamblul sau.

Multiplele raporturi interpersonale dintre participanții la activitatea didactică duc la antrenarea acestora într-un continuu proces de influențare reciprocă. Interacțiunea profesor – elev nu se limiteaza doar la comunicare unor conținuturi, ea are în vedere și alte aspecte precum modul de conducere a activității, sentimentele, perceperile și atitudinile personale. Succesul unui bun pedagog depinde de modul acestuia de a relaționa și a empatiza cu elevii săi în cadrul acestor interacțiuni, aspect de o importanță majoră, deoarece multe dificultăți se datoreaza unor relatii deficitare, existenței diverselor bariere si cel mai rau datorită rigidității cadrului didactic care transmite conținuturi și doar atât.

Rolul instituțional al profesorului presupune calități și competențe complexe, printre care foarte importantă este abilitatea de a stabili și optimiza relaționarea cu elevii săi. În acest context, competența didactică desemnează o dimensiune interpersonală cu multiple fațete relaționale: cognitive, funcțional-simpatetice, comunicaționale, motivaționale, operaționale. Dar ca element vital al procesului instructiv-educativ, relaționarea și comunicarea profesor – elev impregneaza și influențează considerabil procesul didactic.

Profesorul trebuie să se implice în procesul didactic cu întreaga sa personalitate: motivație, aptitudini, nivel de competență, experiență personală. A preda nu înseamnă doar a transmiteun volum de cunostințe, ci presupune și o atitudine pozitivă față de elevi, ca expresie a concepției pedagogice asumate și a propriei personalități. Predarea ca acțiune organizată și orientată de către profesor are scopul de a schimba comportamentul elevilor. Natura relațiilor stabilite cu elevii depinde de modul în care profesorul își duce la îndeplinire obligațiile aferente meseriei sale și, totodată, de modul în care elevii răspund la mesajul transmis. Prin strategiile folosite de către profesor și prin comportamentulul didactic manifestat la clasă, relțiile cu elevii pot fi influențate, sub aspectul atitudinii față de învatare, al întelegerii și acceptării celor transmise.

Natura relațiilor stabilite cu elevii este influențată nu numai de stilul profesorului ci și de personalitatea sa, si nu în ultimul rând de trasăturile individuale și de grup ale elevilor. Din aceste considerente, cunoașterea partenerilor de activitate este indispensabilă. Este necesară cunoașterea nivelului de pregătire al fiecarui elev, a personalității, a statusului său în cadrul colectivului de elevi -clasa, dar și o cunoaștere a fenomenelor de natură psihosocială ce au loc în colectiv. Dinamica relațiilor de influență trebuie privită și prin prisma structurilor sociale în care se înscriu elevii. Interactiunea elev – elev pe parcursul desfășurării proesuluir didactic face posibilă influențarea socială, ințeleasă ca modificare a percepțiilor, judecăților, atitudinilor sau comportamentelor unui elev, datorită cunoasterii celorlalți sub acest aspect.

Cunoașterea aspectelor legate de : structura dinamică a grupului de elevi, modul de manifestare a autorității de către profesori, influențele dintre membrii colectivului de elevi și efectele acestora asupra coeziunii grupului; este hotaratoare în procesul instructiv-educativ. Obținerea unor rezultate bune este condiționată nu numai de factori de natură psihologică, ci și de unele probleme cum ar fi conducerea, controlul și disciplina clasei care își găsesc rezolvarea mai degrabă prin cunoașterea și stăpânirea fenomenelor de natură socială și aplicarea metodelor de grup.

În cadrul colectivelor de elevi se produc schimburi de mesaje, se stabilesc relații funcționale și afectiv-emoționale în raport cu sarcinile de îndeplinit. Ca urmare a interacțiunilor se formează anumite modele de comunicare, se creează situații: competitive, aversive sau imitative. În funcție de tipul relațiilor stabilite ne dăm seama după ce criterii este este constituit grupul, criterii afective ori preferențiale, ne putem da seama dacă în interiorul lui exista un climat calm între membrii săi, sau dacă există relații conflictuale, tensionate. În grupurile unde predomină primul tip de relații de colaborare, cu caracter mobilizator, rezultatele sunt superioare față de cele în care predomină relațiile conflictuale.

 Pentru o relaționare eficientă, profesorul caută să cunoască elevii, ceea ce îi diferențiază, analizându-le aspecte legate de nivelul cultural atins, potential individual, interese și aptitudini, așteptări și dorințe, adaptare și integrare, atitudine și conduită, manifestate la clasă. Este indispensabilă unui profesor capacitatea de a cunoaște elevul, de a empaiza , de a relaționa cu fiecare în parte și cu grupul de elevi în ansamblul său.

Cunoașterea diferențiata a elevilor este imperios necesară deoarece aceasta permite profesorului să identifice unicitatea fiecaruia dintre elevii săi. Altfel, el va întreprinde acțiuni stereotipe, uniformizante, care ignora caracteristicile particulare ale elevilor.

Este eficientă utilizarea unor modalităti alternative, dar complementare, de relaționare, care sa medieze legăturile dintre cei doi factori ai binomului educațional, cum ar fi cunoșterea de tip empatic.

O aptitudine pedagogică absolut necesară în procesul didactic este capacitatea de a cunoaște și de a întelege psihologia elevului, empatizând, prin participarea la emoțiile și sentimentele sale, împărtășrea stărilor afective, dar si controlul comportamentului acestora.

Cadrele didactice trebuie sa dețină capacitatea de a empatiza cu elevii lor, de a putea surprinde, pe aceasta cale, trasaturile psihice ale fiecaruia dintre aceștea.

Privitor la comportamentul didacticic, empatia conduce la optimizarea a relațiilor cu elevii, dând dovadă în acestă manieră de ceea ce numim tact pedagogic în procesul didactic.

Important este ca pe parcursul actului didactic să se stabilească relații pedagogice corespunzatoare, deoarece, asa cum subliniază Golu, acestea reprezintă "diapazonul realizării eficiente a obiectivelor.

Însă trebuie să menționăm și faptul că încă mai există unii profesori adepți ai conservatorismului didactic, cu practici învechite și prejudecăți în relațiile cu elevii, promovând astfel o concepție autocratică și manifestând un comportament dominator și coercitiv.

Profesorul cu un stil de lucru tradițional caută sa dispună de întreaga putere decizională și de autoritatea deplină la nivelul colectivului d elevi. Acesta apeleză dirijare si rigiditate, impunere și sancțiune, pretinde însușirea docilă a maselor de cunoștințe transmise și o supunere necondiționată. Predarea însemnă simpla transmitere și nu o stimulare a dezvoltării cognitive și emotional-atitudinale a elevilor. Profesorul are pretenția de a afirma și distribui un adevar incontestabil, care trebuie însusit ca atare, fără să dea elevilor libertateea initiativei, libertatea în gândire. Spontaneitatea sau curiozitatea elevilor sunt confundate cu obraznicia și indisciplina, care trebuie sancționate. Convins că este necesar sa adopte o atitudine severă și intolerantă față de conduita elevilor, caută să controleze continuu și riguros (aversiv, sanctionar) și nu admite nici cea mai mica abatere.

Cu toate că unii profesori sunt constienti de necesitatea schimbării, ei profeseze în același stil tradițional : exercită controlul nivelului de pregătire al elevilor de pe pozitii autoritariste, sunt preocupați mai ales de propriile convingeri.

Relația pedagogica devine astfel un raport unilateral și unidirecțional : profesorul transmite și controlează, iar elevul se supune și recepteaza expunerile. Abaterile de la o astfel de conduită atrage după sine sanțiuni.

Așadar, dacă profesorul doar controlează, constrânge și impune, relația sa cu elevii se degradează, împiedică spiritul de inițiativă și relationarea. Îngrădirea interacțiunilor comunicative afectează planul formativ și genereaza atitudini de apatie, frustrare și plictiseala. Deoarece se sprijina doar pe teama, constrangerea suprima interesul si atenueaza satisfactiile. Rigiditatea crează elevilor sentimente de aversiune, generează o atmosfera tensionată care afectează negativ comunicarea didactică.

Învățământul modern încurajează utilizarea strategiilor didactice apte sa stimuleze participarea activă a elevilor în procesul didactic, independența, libera inițiativă, dezvoltarea simțului responsabilității. Profesorul motivează tinand cont de dorintele și aspirațiile elevilor săi, încurajează spontaneitatea și creativitatea. Printr-un dialog autentic cu elevii se dobandește flexibilitate și deschidere spre pluralitatea modurilor de gândire și confruntarea concepțiilor. Se acordă atenție reacțiilor de interes, de plictiseală, de întelegere sau neîntelegere, provoacate elevilor.

Adoptând un stil democratic de relaționare, profesorul ia decizii consultandu-se cu elevii, ține cont de preferințele acestora, stabilind relații cooperare. Cu alte cuvinte, între profesor și elevii săi se stabilesc relații afective pozitive care generează armonie la clasă.

În funcție de atitudinea în relația cu elevii, Max deosebește trei tipuri de profesori:

a) tipul de profesor amorf, egoist și indiferent, care ignoră viața intimă a elevilor ;

b) tipul profesorului egocentric, care dă naștere la tensiuni și conflicte între el și elevi ;

c) tipul de profesor care stabilește legături de camaraderie, amiciție, abnegație, schimb intelectual și afectiv cu elevii.

Relațiile profesor – elev, consideră Ruxandra Gherghinescu, se pot situa, în practica didactică, la două extreme :

a) profesorul dă dovadă de severitate excesivă, cautând să-i determine pe elevi sa facă doar ceea ce vrea el, iar aceștia recurg la tot felul de subterfugii pentru a se sustrage. Daca profesorul reușește să-i domine și să-i controleze, consideră că se întelege bine cu elevii, dacă nu îi reușește acest lucru, consideră ca are de-a face cu o clasă slabă și indisciplinată ;

 b) profesorul dovedește o ingăduință excesivă în scopul apropierii de elevi și identificării totale cu clasa. Pozițiile extreme influentează nefavorabil activitatea comună desfășurată. Este de dorit un echilibru relațional al exigențelor și îngăduințelor :

Un bun profesor proiectează procesul didactic în așa fel încât să permită construcția personală a elevilor, cooperarea și schimbul de opinii, caută în permanență să dezvolte motivații superioare, autocunoaștere și autocontrol, coeziune și solidaritate în grup. Rolul de organizator-coordonator-conducător al activității trebuie asumat cu responsabilitate.

În literatura de specialitate relațiile profesor – elevi sunt de o mare diversitate astfel că sunt grupate în trei categorii importante :

– relații de comunicare,

– relații de conducere a activității;

– relații socio-afective.

Unele strategii activ-participative utilizate in actul de predare -învățare, ajută profesorul să determine elevii să aibă inițiative, încurajează și apreciază contribuțiile aduse și le arată cât au progresat. În acest fel, se stabileste un dialog autentic intre participantii la procesul didactic, fiecare elev având dreptul la exprimare, profesorul devenind un partener de dialog care își ascultă cu atenție interlocutorii.

.

 Așadar, după cum bine știm, activitățile didactice nu urmăresc decât transmiterea autoritară a cunoștințelor care are de multe ori, drept rezultat dificultate de receptare, incapacitatea elevilor de a avea initiative, uitarea rapidă a cunostințelor învatate la curs, și oboseală. De aceea este necesară punerea accentului pe activitatea de descoperire a elevilor. Atitudinea generală față de elevi influentează reacțiile clasei și relația comunicativă profesor – elev.

Stârnirea interesului elevilor pentru lecție se poate realiza printr-o angajare a elevilor în activitățile desfășurate și încurajarea participării lor efective la descoperirea noilor cunostințe.

Relatiile de comunicare, la nivelul lectiei, vizeaza : transmiterea si structurarea cunostintelor, exprimarea unor solicitari, reactiile de raspuns la aceste solicitari, exprimarea unor stari afective. Pentru buna desfasurare a activitatii este necesar ca profesorul sa manifeste acele atitudini care provoaca activizarea permanenta a elevilor. Interventia lui nu se poate limita la transmiterea cunostintelor si impunerea ascultarii neconditionate a elevilor. Afirmatiile categorice, constrangatoare, bazate pe puterea de a sanctiona nu produc, de cele mai multe ori, consecintele dorite. Antrenarea elevilor in insusirea unor cunostinte si priceperi, supravegherea si coordonarea efortului lor de investigare, dezvoltarea deprinderilor de studiu sunt sarcini de predare care nu pot fi ignorate.

Realizarea unei comunicari autentice, in cadrul lectiei, depinde de:

.  modul de organizare si prezentare a continutului ;

.  preocuparea profesorului de a face atractiva, interesanta si importanta materia de studiu ;

.  conlucrarea cu elevii, atragerea si implicarea lor in activitate ;

.  volumul sarcinilor curente de invatare, in raport cu capacitatile elevilor si timpul disponibil ;

.  atitudinile si pretentiile fata de elevi ;

.  analiza si comentarea impreuna a rezultatelor invatarii.

Pe parcursul activitatii, elevilor trebuie sa li se ofere posibilitatea de a pune intrebari, manifestandu-si astfel curiozitatea, nedumerirea, interesul, urmand sa fie condusi, in masura posibilitatilor, sa descopere singuri raspunsurile. Le sunt respectate ideile si li se dezvaluie valoarea lor. Profesorul va cauta sa inteleaga ce semnificatie are pentru fiecare elev invatarea continuturilor vehiculate, ce dificultati trebuie invinse pentru ca un concept sa fie bine insusit, ce sarcini de activitate libera, fara amenintarea notei, sunt necesare pentru a completa pregatirea. Deschis interactiunii cu elevii, el ii asculta si le accepta judecatile, criticile sau contraargumentele. In acest fel, va ajunge sa stabileasca cu ei si intre ei o retea de comunicari multilaterale si reciproce.

Activitatea de grup are efecte ameliorative asupra comportamentelor participanților și facilitează optimizarea relațiilor dintre ei. Elevii învață norme, atitudini, conduite dezirabile, care joacă un rol important în dezvoltarea personalității lor. Cunoașterea, comunicarea, intimitatea dintre indivizi favorizează stabilirea unor interacțiuni care pot amplifica, prin cooperare, forța lor creativă, le poate modifica viața afectivă și atitudinile. Relațiile interpersonale dintre elevi au o influență directă asupra formării și dezvoltării personălității fiecăruia.

Pe parcursul activităților desfășurate, elevii sunt angajați în doua direcții ce par a se exclude reciproc:

 a) competiția, în cadrul careia își afirma valoarea personală ;

 b) cooperarea, în cadrul căreia indivizii se subordonează intereselor colective, completându-se reciproc. Dacă sunt angajați în competiție, elevii desfășoară acțiuni individuale, demonstrându-și performanțele personale, ceea ce favorizează rivalitatea.

Relațiile profesor – elevi sunt întotdeauna un amestec de libertate și impunere.

Comportamentul didactic al profesorului trebuie să elimine riscul autoritarismului, care, de cele mai multe ori, trezește sentimente de aversiune din partea elevilor. Profesorul este abilitat să controleze aspra clasei pentru a preveni abaterile de la normele de conduită, manifestările indezirabile, încercarile de fraudă și incidentele în timpul lecției.

Activitatea didactică nu este niciodată o activitate neutră, relațiile profesor – elevi fiind impregnate de afectivitate și implicare. Predarea nu presupune doar o invitație la cunoaștere, ci și o relație afectivă cu elevii.

Obținerea finalităților așteptate ale procesului instructiv-educativ este dependentă și de relația afectivă profesor – elevi. Este nevoie de o încărcătură afectivă adecvată pentru a obține rezultate mulțumitoare. Relațiile afective deficitare duc la aparițiia cazurilor de indisciplină, retragere, evitare, opoziție.

Calitatea relațiilor pedagogice are de suferit daca profesorul prezintă trăsături negative de personalitate: superficialitate, cinism, încapatanare, apatie, indiferență, rigiditate, agresivitate. Un profesor care jignește, nedreptățește sau este insensibil la nevoile de încurajare, devine antipatic și creează o atmosferă nefavorabilă în jurul sau.

Echilibrul  intelectual și psihic, intuiția, bunul-simț, tactul pedagogic sunt calități indispensabile cadrului didactic. Acestora se mai adauga și calitățile morale.

Așadar, ficiența activității didactice este substanțial determinată de comportamentul și atitudinea profesorului la clasă, de relațiile pe care le stabilește cu elevii.

CONCLUZII

În urma cercetării întreprinse am constatat că interacțiunea profesor-elev la ora actuală e unul din factorii de bază ce determină o bună comunicare profesor – elev , dar trebuie să ținem cont de: personalitatea profesorului, personalitatea elevului , dar și de situațiile pedagogice ce se creează în rezultatul activității în comun profesor – elev. În cazul elevilor s-a remarcat o orientare predilectă spre instituirea unui climat afectiv pozitiv și o relație democratică profesor-elev, bazată pe apropiere și înțelegere. În același timp, o parte din elevi menționează dorința de a studia lucruri mai atractive și mai ales utile în viața de zi cu zi. Se remarcă nevoia de adaptare din toate punctele de vedere a cadrului didactic și chiar a curriculumului formal la particularitățile și cerințele noilor generații de elevi. Bineînțeles că tactul pedagogic este una din calitățile esențiale ale profesorului, calitate care afectează și celelalte însușiri personale și determină substanțial tipul relației ce se va forma între profesor și elev. Pentru ca elevul să-l “accepte” pe profesor, acesta din urmă are nevoie de o serie de calități și însușiri prin intermediul cărora îl “cucerește” pe elev. Vreau să menționez că această ,,cucerire” a elevului nu este altceva decât demonstrarea de către profesor a calităților râvnite de către elevi, poate chiar și în mod inconștient. Elevul nu dorește să vadă în profesor un ,,etalon” strict determinat de anumite reguli, elevul vrea să găsească deseori în profesor acel punct de reper pe care nu-l poate găsi în familie, la prieteni, rude, etc. De aceea, profesorul e obligat să fie totdeauna disponibil să răspundă la chemarea de suflet a elevului. În ceea ce-i privește pe profesori, aceștia propun identificarea unor modalități de relaționare mai bună cu elevii, dezvolatarea competențelor comunicative ale elevilor încă din etapele inițiale ale educației școlare. Având în vedere datele prezentate, principalele concluzii , de la care se stabilesc direcțiile de acțiune pe care le presupune optimizarea procesului de comunicare didactică sunt: limitarea relaționării profesor-elev doar la cadrul formal al activităților instructiv- educative comune sau obligatorii din școală favorizează apariția dificultăților de comunicare, de aceea se impune extinderea activităților de intercunoaștere profesor-elev și sporirea contactelor interpersonale în activitățile extracurriculare și în mediul familial; antrenamentul formativ al cadrelor didactice și elevilor în sensul dezvoltării abilităților de comunicare poate contribui la îmbunătățirea comunicării didactice; metodele moderne de activizare a elevilor în desfășurarea actului didactic favorizează o bună comunicare didactică; adaptarea profesorilor la caracteristicile noilor generații de elevi este o cerință esențială pentru optimizarea relaționării; identificarea unor modalități de motivare, stimulare și activizare a elevilor în desfășurarea activității instructiv-educative poate crea cadrul adecvat susținerii unei comunicări didactice protejate de efecte perturbatoare; În urma celor prezentate pînă acum pot spune că abilitățile de comunicare sunt o dovadă de respect reciproc. În mod ideal, fiecare persoană ar trebui să fie capabilă să asculte o altă persoană și să demonstreze că înțelege ceea ce vrea să transmită celălalt; de asemenea ar trebui să se respecte pe sine, aceasta însemnând că poate să exprime sau să transmită propriile interese / opinii. Este esențial ca activitatea desfășurată la clasă să fie integrată în strategia unității școlare implicată într-un proces global de formare a caracterului , prin contribuția tuturor “actorilor” implicați în procesul educativ: părinți, școală, comunitate. „ Educație pentru valori comportamentale și atitudini” împlementată în școală are ca scop ca elevii să își formează aptitudini în privința unei atitudini pozitive și să își dezvolte competențele de comunicare și relaționare cu profesorii, părinții, prietenii, etc. Acest fapt este considerat ca fiind generator al resorturilor motivaționale care contribuie la construirea caracterului și definirea acestuia ca element catalizator pentru dezvoltarea personală, socială și profesională a viitorilor adulți. Fiecare copil are un potențial educativ înnăscut care trebuie doar descoperit și activizat. Aceasta este misiunea sfântă a școlii, a educatorilor, deoarece, după cum spunea Comenius : “E îndoielnic să existe o oglindă atât de murdărită, încât să nu reflecte totuși imagini întrun fel oarecare; e îndoielnic să existe o tablă atât de zgrunțuroasă încât să nu putem scrie totuși ceva pe ea. Dacă se întâmplă însă ca oglinda să fie plină de praf sau pete, înainte de a ne folosi de ea trebuie să o stergem, iar o tablă prea zgrunțuroasă trebuie s-o dăm la rindea. “