Particularitatile Biologice Si Etologice la Unele Pasari din Ordinul Passeriformes

Cuprins:

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I Biologia și aspecte etologice a unor paseriforme …………………………………….

1 Caracteristica biologică, anatomică și fiziologică a paseriformelor…………………………….

2 Istoricul apariției și dezvoltării etologiei…………………………………………………………………

2. 1 Comportamentul de grup al ciorilor…………………………………………………………………………

2. 2 Comportamentul nutrițional al ciorilor……………………………………………………………………

2. 3 Inteligența ciorilor…………………………………………………………………………………………………

2. 3. 1 Ciorile – barometri naturali………………………………………………………………………………….

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………………..

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I BIOLOGIA ȘI ASPECTE ETOLOGICE A UNOR PASERIFORME

1. 1 Caracteristica biologică, anatomică și fiziologică a paseriformelor

Păsările (Clasa Aves) sunt vertebrate ovipare înalt dezvoltate care au capacitatea de a zbura, deși sunt reprezentanți ce trăiesc doar în mediul terestru. Sunt mai mult de 9000 de specii. În comparație cu alte animale ovipare, păsările sînt capabile să depună oule în locuri amenajate special, numite cuiburi, să clocească și ulterior să manifeste grijă pentru puii lor. În comparație cu alte vertebrate păsările sunt unicile vertebrate a căror corp are formă aeronautică, prezentat după legile fizicii. Învelișul extern al corpului este pielea fiind acoperit de pene. Acestea la rîndul lor se clasifică în trei grupuri, după funcție și alcătuirea lor. Deci în comformitate cu aceasta avem: pene de contur, puf și peri.

Penele de contur sunt penele vizibile care acoperă corpul, îl apără contra intemperiilor și îi dau forma și conturul; ele se împart în pene tari: remige (penele mari de pe aripi), rectrice (penele de pe coadă) și tectrice, penele mici și moi, ce alcătuiesc penele corpului ca și cele ornamentale. O pană de contur este formată dintr-o axă și din două serii de lame numite barbe , fixate pe laturile axei. Barbele au pe laturile lor două serii de lamele fine, numite barbule, prevăzute cu cârliguțe, cu ajutorul cărora barbulele de pe barbele vecine se prind între ele. Ansamblul barbelor unei pene constituie vexilul, numit și steag sau stindard.

Puful reprezintă niște formațiuni în aspect de pene mici cu axă moale și cu barbe fine și neunite între ele, care sunt răspândite printre penele de contur și sunt acoperite de acestea. Penele filiforme sunt și ele niște pene foarte mici înplîntate pe marginea foliculului unei pene de contur.

Ca să zboare, păsările au dobîndit multe adaptări: a fost redusă masa oaselor și numărul lor (păsările au între 11 și 20 de vertebre, în funcție de specie). A apărut carena, ce asigură o mișcare mai bună a aripilor. În urma adaptării, scheletul păsării a devenit atât de ușor, încât nu cântărește mai mult de 5% din corpul oricărei păsări. Acest schelet este destul de flexibil, păsările putând să-și întoarcă , capul la un unghi de până la 180 de grade. Dacă tot vorbim de schelet, atunci acesta la păsări este tipic oricărui schelet al vertebratelor , care este format din: craniu, coloana vertebrală, membrele anterioare (transformate în aripi), membrele posterioare.

Craniul prezintă dimensiuni mici, de regulă cu o formă rotundă. Acesta mai are proprietatea de a fi înzestrat cu un cioc, care este înconjurat de plăci cornoase. Plăcile date îi conferă ciocului o formă specifică, dar variind de la specie la alta în funcție de modul cum se hrănesc păsările date și în ce mod dobîndesc hrana.

Coloana vertebrală este axul median al corpului, care este alcătuit din cele 5 regiuni tipice vertebratelor. Aceste regiuni sînt: cervicală, toracală, lombară, sacrală și caudală (coccigiană). Prima regiune și anume cea cervicală este unica regiune mobilă din corpul păsărilor. Aceasta oferă posibilitate ca păsările, în timpul zborului să poată roti capul la 180 grade. Regiunea toracală este formată din articulația coastelor cu a vertebrelor toracice. Coastele împreună cu sternul osificat formează cutia toracică. La păsări de cele mai multe ori cutia toracică formează o excrescență osoasă care poartă numele de carenă. Ea este locul unde se inserează mușchii pectorali.

Membrele anterioare care sînt transformate în aripi, au o structură specifică doar pentru păsări. Este știut faptul că păsările sînt vertebrate adaptate la zbor, și în comformitate cu aceasta scheletul membrului s-a redus foarte mult. Multe din elementele acestuia s-au concrescut și au lăsat doar urme de rudimente, iar laba membrului a păstrat trei degete. Cu o particularitate specifică pentru zbor a fost înzestrată și centura scapulară. Astfel, claviculele care pornesc de la ea se unesc într-un os numit furcă. Ea facilitează mobilitatea pentru centura dată.

Membrul posterior a rezultat și el din adaptările pentru zbor. Astfel, gamba piciorului (membrului) este formată dintr-un singur os și din unirea oaselor piciorului s-a format scurmușul cu excepția degetelor. Ele pornesc direct din regiunea scurmușului (tarso-metatarsul) și se orientează trei înainte și unul înapoi. Membrul posterior este articulat de coloana vertebrală prin centura pelviană, care are o structură asemănătoare cu cea a majoritatea de vertebrate.

Aparatul digestiv al păsărilor are și el mari diferențieri în structura sa, el fiind total diferit de cel al mamiferelor. Începând cu cavitatea bucală și terminând cu cloaca, sistemul digestiv aviar reprezintă o bună adaptare la stilul de viață al păsărilor. Din cauza unei rate metabolice înalte, păsările consumă mai multă hrană în raport cu corpul lor decât alte cordate, unele păsări mici consumând zilnic hrană, cu o masă de pînă la 20% din corpul lor. Hrana păsărilor este variată , în dependență de specie: nevertebrate, vertebrate mici, fructe, plante, etc. Pentru a menține o greutate optimă pentru zbor, păsările au o limită de grăsime, pe care o pot depozita. La păsări, un mod eficient de hrănire presupune o ingerare și o digerare cât mai rapidă a hrănii. Chiar dacă lipsesc dinții și hrana nu este fărîmițată, ea foarte ușor este înghițită datorită secreției salivare. La unele specii se poate întîlni în componența salivei și fermenți care descompun unele substanțe organice.

Din cavitatea bucală hrana trece în esofag, care formează gușa. De aici hrana trece în stomac, care este de 2 tipuri: glandular și musculos. Hrana digerată în stomac trece în intestinul subțire care are următoarele particularități:

– e similar cu cel al mamiferelor

-duodenul formează o lungă ansă dudodenală care încadrează pancreasul

-jejunul formează mai multe anse jejunale care se grupează într-o masă topografiată între sacii aerieni abdominali.

-la jumatatea jejunului pe marea curbură se observă un mic tubercul – tubercului Meckel

.-ileonul este încadrat de 2 cecumuri

-rectul se deschide în coprodeum, primul compartiment al cloacei (limita dintre rect și coprodeum este plica rectocoprodeală);

Cloaca este o cavitate largă comună segmentelor terminale ale aparatului digestiv, urinar și genital. Cloaca este împarțită în 3 compartimente de 2 cute mucoase : plica copro-urodeală și plica uro-proctodeală. : coprodeu,, urodeum și proctodeum- pe plafonul proctodeumului mucoasei se invaginează pentru a forma bursa cloacală sau bursa lui Fabricius. Cloaca se deschide la exterior prin vent (anus) .

La păsări, aparatul respirator are o schemă de organizare similară cu a mamiferelor, față de care prezintă unele particularități cum sunt: existența unui laringe în plus și a sacilor aerieni, lipsa pleurei și a cavităților pleurale. Sistemult respirator la păsări este alcătuit din plămîni și căi respiratorii (cavități nazale, laringe, trahee, bronhii). Traheea. Are inelele complet, osificate la bătrînețe și variabile ca număr. La extremitatea sa terminală se află laringele fonator (caudal). El se numeste ''Syrinx''. Syrinxul este o strangulație a traheei deasupra bifurcației bronhice. La originea bifurcației se află un pinten intern “pessulus” ce are rol vibrator. Traheea se bifurcă în două bronhii ce termină în plămîni cu ramificații în bronhiole secundare. Acestea sunt înconjurate de o mulțime de capilare, care facilitează reglarea metabolismului gazos. Tot bronhiolele formează și o rețea densă de saci aerieni. Aceștia se întîlnesc în tot corpul: între mușchi, printre viscere, sub piele și pot să se întîlnească și în structura scheletului, adică în componența oaselor pneumatice.

Păsările prezintă un sistem circulator dublu, închis, comparativ cu cel al mamiferelor. Inima se întinde între locul de bifurcare a traheei și ficat, plămînii înconjurînd baza inimii iar ficatul – vîrful acesteia. Față de alte animale păsările prezintă o inima mare; raportată la masa corpului, are o masă aproape dublă față de mamifere. Inima este mai mare la speciile mici (unde poate atinge 2-3 % din greutatea corpului), respectiv la specii care trăiesc la altitudini mari. Inima prezintă patru compartimente, partea dreaptă (venoasă) fiind complet separată de cea stîngă (arterială), care are și pereții mai groși întrucît aici se creează forța care asigură circulația sîngelui.

Excreția are loc la păsări prin rinichi, dar și prin alte sisteme și glande nespecifice, preponderent destinate excreției unor săruri și apei. Rinichii păsărilor sunt pari și de tipul metanefrosului. Se găsesc în partea dorsală a cavității abdominale adînciți în cavități ale sinsacrului și au forma alungită și aplatisată. Sunt înconjurați de saci aerieni. De la ei pornesc ureterele ce se deschid în cloacă.

Sistemul nervos al păsărilor prezintă un sistem nervos evoluat compus anatomic dintr-un sistem central și unul periferic iar funcțional dintr-un  sistem somatic, supus voinței, și unul vegetativ autonom.

Păsările sunt animale unisexuate care prezintă frecvent un dimorfism sexual. Fecundarea este întotdeauna internă, iar ouăle depuse prezintă un înveliș calcaros și necesită o perioadă de incubare în anumite condiții de temperatură și umiditate. Aparatul reproducător masculin se compune dintr-o pereche de testicule cu epididim, canale deferente și glande accesorii; unele specii dispun și de un organ copulator special. Aparatul reproducător feminin se compune din ovar, oviduct și glandele accesorii. Aceste organe sunt în faza embrionară pare, însa la majoritatea adulților se dezvoltă și functionează doar ovarul și oviductul stîng. Ovarul este așezat anterior rinichiului stîng, marimea variind în raport cu ciclul reproductiv.

Organele de simț sînt bine dezvoltate mai cu seamă cel auditiv și cel vizual. Ochii la păsări sînt adaptati la vederea cromatică. Auzul foarte bun este asigurat de urechea medie și cea internă care împreună cu timpanul sînt localizați mai adînc. Dar pe lîngă dezvoltarea acestor organe, sistemul olfactiv și gustativ sînt slab dezvoltate.

1.2. Istoricul apariției și dezvoltării etologiei

Termenul de etologie provine din limba greacă, prin reunirea cuvintelor ethos (obicei, caracter, deprindere, comportament) și logos (vorbire, discurs, știință). După N. Tinbergen (1963), etologia este știința care se ocupă cu studiul biologiei comportamentului. [ 5] În definiția etologiei este precizat atît obiectul de studiu al acestei științe, respectiv manifestările obiectiv observabile ale comportamentului, cât și metoda de abordare a acestui studiu, metodă de cercetare specifică și altor domenii ale biologiei. Studiul obiectiv al comportamentului animalelor presupune observarea, înregistrarea și interpretarea tuturor actelor, activităților și manifestărilor comportamentale care pot fi cuantificate (măsurate).

Prin urmare, etologia nu vizează studierea unor fenomene și stări subiective, așa cum sunt gândurile, sentimentele, senzațiile, emoțiile și visele, decât în măsura în care astfel de fenomene se manifestă prin exteriorizări specific unor asemenea stări, și care pot fi studiate cu metode obiective, specifice.

Etologia abordează studiul comportamentului apelând la metode de cercetare specifice științelor biologice. Prin urmare, etologia studiază cauzalitatea (fiziologia) comportamentului, dezvoltarea filogenetică a comportamentului (în decursul evoluției speciilor), dezvoltarea ontogenetică a comportamentului (în cursul vieții individului), precum și valoarea de supraviețuire (funcția adaptativă) a comportamentului.

În concluzie, se poate afirma că studiile etologice vizează identificarea cauzelor care determină un animal să reacționeze într-un anume fel într-o situație concretă, în ce mod un anumit comportament contribuie la supraviețuirea individului și, prin extensie, a speciei din care acesta face parte. De asemenea, etologia încearcă să stabilească modalitățile în care au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri comportamentale în cursul vieții individului și cum acestea au evoluat în decursul evoluției speciilor. Descifrarea și înțelegerea complicatelor mecanisme care guvernează comportamentul animalelor face necesară stabilirea unor relații specific între etologie și alte domenii (distincte) ale cercetării științifice. Întrucât comportamentul implică structuri organice în mișcare, etologia se bazează pe informații științifice privitoare la anatomia, morfologia și fiziologia acestor structuri. Dacă ar fi să precizăm atunci este foarte important cunoașterea mecanismelor care au influență asupra comportamentelor indivizilor, mai ales pentru cei care își duc activitatea managerială într-un parc, rezervație naturală sau ocol silvic. [ 5 ]

Manifestările comportamentale ale unor păsări pot prezice cu exactitate unele fenomene, procese. Aceasta se produce în baza unor stimuli – factori exogeni, care prin mecanisme destul de complexe activează factorii endogeni. Factorii endogeni pun la rînul lor în activitate mecanismele umorale, ceea ce face ca păsările să manifeste un anumit tip comportament. După cum afirmă M. Cociu [ 5 ] comportamentul reprezintă totalitatea mișcărilor și activităților obiectiv-observabile, inițiate și executate de un animal intact, organizate în spațiu și timp, integrate și coordonate la nivel individual, determinate extern și intern, prin care organismul animal realizează în mod optim schimburile de informații, substanță și energie cu mediul ambiant, adaptându-se la mediu și utilizând resursele acestuia astfel încât să se asigure supraviețuirea și reproducerea individului. Realizînd o sinteză a afirmației acestui autor putem afirma că, îndiferent de susbiectul nostru aflat sub observații, el mereu va manifesta un complex de mișcări (activități) care îl vor motiva să capete unele aspecte de adaptare la mediul în care este plasat la moment: fie în libertate sau captivitate. Organismul animal nu poate exista decât în relație permanentă cu mediul extern. Informațiile recepționate de către animal din acest mediu, sub forma unor stimuli, au o importanță majoră în declanșarea unor acte comportamentale însă decizia privind alegerea locului, al momentului și modului de acțiune aparține întotdeauna animalului.

Prin urmare, oricâte informații ar recepționa din mediul extern, animalul nu ar putea acționa dacă n-ar fi pregătit în acest scop (respectiv, dacă nu ar avea motivația internă necesară). De altfel, datorită acestei dispoziții interioare, conform afirmației lui M. Cociu ,animalul nu așteaptă pasiv locul și momentul acțiunii, ci le caută activ și, odată aflat în situația spațio-temporală adecvată declanșează răspunsul comportamental corespunzător [ 5 ] În diferite lucrări privind comportamentul animalelor noțiunea de motivație internă se regăsește sub forma unor termeni cum sunt: motivație, dispoziție internă, dispoziție de acțiune, imbold, pulsiune. În etologie, spontaneitatea comportamentului reprezintă expresia acțiunii factorilor cauzali interni în determinarea comportamentului. Acești factori interni determină motivația internă a unui animal, respectiv disponibilitatea animalului de a efectua un anumit act comportamental. [ 5 ]

Comportamentul și manifestările animalului sunt în principiu fenomene destul de complicate, care au legătură cu activitatea nervoasă și umorală ( hormonală). Activitatea nervoasă presupune perceperea impulsurilor care vin din mediul exogen; analiza, selectarea informațiilor ca într-un bun final să se producă o reacție de răspuns exprimată printr-o formă comportamentală. Pe cînd activitatea umorală sau hormonală face ca păsările să-și schimbe unele forme de activitate. Spre exemplu, hormonii sexuali răspund de comportamentul sexual, curtire, împerechere ș.a., iar secreția hormonului prolactina face ca să fie prezent instinctul și comportamentul matern bine dezvoltat.

Formele de comportament caracteristice unei speciei asigură supraviețuirea indivizilor, fenomen datorită căriua are loc adaptarea acestora la mediul înconjurător. Influența factorilor biotici și abiotici ai mediului, face ca fiecare specie să-și perfecționeze comportamentele menite să le asigure nevoile de apărare, hrănire, îngrijire a descendenților etc. Perfecționarea treptată a diferitelor tipuri comportamentale se realizează numai în limita impusă de fondul genetic specific speciilor și populațiilor de animale. Pentru a duce observări serioase asupra comportamentului la păsări este important ca „etologul” să înscrie oricare mișcare care ar descrie modul de hrănire, modul de căpătare a ei, îngrijirea puilor, creșterea lor, căutarea partenerilor, modalități de a atrage indivizii de sex opus și în general orice altceva cre ar putea oferi indicia referitor la comportamentul pe care îl manifestă. Toate reacțiile de răspuns se manifestă datorită reflexelor și anume a celor necondiționate, care se formează și se cizelează în decursul unor perioade foarte lungi de timp. Aceste modificări produse se transmit de la un individ la altul (descendenților) pe cale ereditară, în cadrul unei anumite specii.

2. 1 Comportamentul de grup al ciorilor

Grupurile reprezintă aglomerări de animale sau păsări de aceeași specie care trăiesc la un loc împărțindu-și atribțiile în mod egal. În funcție de specia de indivizi din care sunt formate, grupurile au denumiri diferite. [6] Deci din acest considerent se disting următoarele grupe numite:

Bancuri ( caracteristice peștilor)

herghelii (pentru cai )

stoluri ( la păsări)

cîrduri (la bovine)

haite – la animalele de pradă ( tigri, lei, lupi)

În continuare ne vom referi la comportamentul în grup la păsări (stoluri) și anume la ciori.

Fig. 2.1 Arealul de răspândire a ciorilor de semănătură

????? legenda??, ce reprezintă culorile??

Cioara de semănătură este una dintre cele 4 specii europene de păsări care fac parte din punct de vedere taxonomic din genul Corvus, familia Corvidae.  Indivizii acestei specii întîlnite începînd din Europa de Vest și pînă în stepele din Asia, ținutul Altai au penajul negru și ciocul puternic. Limita de răspîndire a ei spre nordul Europei este Danemarca, Suedia de Sud, iar la sud – regiunea de sud-est a Mării Negre și Mării Caspice. Această specie fost introdusă cu succes de om în Noua Zeelandă unde în prezent este energic decimată. Aceste păsări sunt foarte des întîlnite și în țara noastră. O particularitate specifică este faptul că în timpul rece ele sînt mult mai active, mai gălăgioase. În timp de iarnă mai cu exactitate de pe la sfîrșit de octombrie – început de noiembrie pînă pe la mijloc de martie. Ele trăiesc în grupuri relativ mari, în regiunile de șes, de deal cu păduri, cîmpuri și pe ogoare. Pe lîngă aceste areale se poate observa și pe cîmpurile agricole, gunoiștele din preajma localităților umane. [ 8 ]

Ceea ce ține de relațiile de prietenie în cadrul grupului de ciori ele sînt bine evidențiate, mai ales atunci cînd vine vorba de a avertiza suratele lor despre apariția unui eventual dușman a lor. Atît pentru zburătoare cît și pentru nezburătoare omul rămîne a fi un prim duman. Drept un exemplu A. G Poddubnîî enunță că cioara, zărind un om și mi ales un vînător, emite un „ca – a – a” vibrat. Această avertizare face ca suratele lor să fie pregătite pentru orice și mai cu seamă să părăseacă locul cu pricină. [ 1 ]

În cadrul grupului la fel se pot stabili și relații care duc la formarea perechilor, aceste păsări fiind monogame și foarte fidele. În interiorul familiei sau grupului din care fac parte ele folosesc un dialect propriu si un comportament social sofisticat. Acest comportament a lor este greu de observat la prima vedere, de aceea, pentru a înțelege felul lor de a se manifesta în cadrul grupului sunt necesare observații îndelungate pe o anumită perioadă, experiență, spirit de observație și cunoștințe în domeniu. Ciorile manifestă grijă față de suratele lor din cadrul ,,familiei” în care sînt încadrate. Familia în contextul dat ar veni sub aspectul grupului sau stolului în care își derulează activitățile de rutină. Această grijă se manifestă și printr-un fapt interesant că, în caz că unele nu au posibilitate de a zbura din diferite considerente, celelalte se simt îndatorate să le ajute. Unele le aduc hrană, altele au grijă ca nu cumva să se apropie de ele un eventual dușman. [ 1 ]

Ciorile au un sistem “social” mai deosebit: toată familia participă la creșterea puilor și ajută la apărarea de prădători a spațiului în care trăiesc. Nu se știe de ce, odată maturi, puii nu-și caută parteneri ca să-și întemeieze propria lor familie, ci rămîn alături de “părinți”. Totodată este constata faptul cî ciorile nu-și protejează doar familia, ci și pe alte “rude.

În majoritatea aglomerărilor de păsări în special la ciori, există unele relații ce asigură recunoașterea reciprocă între ele și dezvoltarea sau se stabilizarea unei ierarhie de grup, care rezultă în urma interacțiunilor agresive dintre păsările ce fac parte din aceste colectivități. În rezultatul competiției conflictuale, individul unei specii poate deveni dominant (învingător) sau dominat (supus). Astfel, stabilirea această ierarhii rămâne relativ constantă în timp și spațiu. De aceea în caz de o a două întâlnire între indivizii în cauză, este suficient ca cel dominant să adopte o poziție de amenințare pentru ca cel dominat , să cedeze, adoptând în acest caz o poziție de supunere. În așa mod, adoptarea poziției de supunere are rolul de a inhiba sau neutraliza comportamentul agresiv al individului dominant. Într-un grup de păsări nou constituit, în timp relativ scurt și în urma unor acțiuni conflictuale între indivizi, se stabilește o stratificare ierarhică a lor care are drept rezultat reducerea considerabilă a conflictelor ulterioare dintre aceste păsări. Este stabilit faptul că violența conflictelor dintre indivizii unui grup crește o dată cu reducerea spațiului și a resurselor vitale disponibile. [ 5 ]

Ierarhizarea grupului poate avea mai multe configurații în dependență cum individul dominant le domină pe ceilalți indivizi. Unele din aceste configurații le putem observa și în fig 2.2

Fig. 2. 2. Diferite tipuri de ierarhie de grup (după C.J.C. Phillips, 1993)

În cazul I. se observă o ierarhie liniară, unde există un lider principal, care poartă răspunderea pentru toți membrii grupului, însă aceștia la rîndul lor devin dominanți și dominați. Schema II scoate în relief ierarhia de tip colateral, liderul A răspunde de activitatea indivizilor care se află sub semnul literelor: B; C; D, care se află într-o strînsă legătură și au responsabilitatea de a avea grijă de activitatea restului grupului. Dacă cazul I și II ierarhia stabilită este mai simplistă, atunci în cazul III și IV această agregare este mult mai complicată și mai complexă.

2. 2 Comportamentul nutrițional al ciorilor

Ansamblul proceselor de asimilare a hranei necesare creșterii, dezvoltării și activității organismelor vii nu este altceva decît nutriția. Acest process destul de complex reprezintă unul dintre factorii primordiali necesar supraviețuiri organismelor. Dobîndirea hranei presupune și anumite modificări de comportament atît la mamifere cît și la păsări. Aceasta duce la dezvoltarea unui comportament trofic bine definit. Comportamentul trofic sau nutritional este total diferit de la o specie la alta, ceea ce face ca fiecare specie să adopte unele acțiuni care se vor perinda în decursul multor ani. Aceste acțini sînt transmise pe cale genetică, deci putem spune că ele sînt înăscute. După natura hranei consumate deosebim indivizi: erbivore, carnivore și omnivore.[6] Din punct de vedere al acestui criteriu corvidele sau ciorile aparțin la păsările omnivore, deopotrivă folositoare și dăunătoare pentru om. Ciorile consumă hrană de natură vegetală și animală, de la viermi, melci, insecte, larve, mamifere mici, de exemplu rozatoare, sau ocazional păsărele sau ouăle acestora, cadavre, fructe, diferite semințe vegetale ca si cele de pe semanatură pe care le scot cu ciocul din pamînt. Deși ciorile pot deteriora multe culturi, s-a dovedit că ele fac și nu puține fapte bune: mănîncă, de exemplu, insectele dăunătoare de pe cîmpurile agricole. Din păcate, faima lor de dăunătoare ale terenurilor cultivate le-a transformat în ținte zburătoare pentru vînători, care vînează ciori mai mult pentru a se distra. [ 7 ]

În timpul iernii, ciorile participă periodic la “întruniri” de grup, pentru a stabili împreună locul de căutare a hranei. De aceea, în timpul rece al anului observăm cum stoluri de sute de ciori își iau zborul, de dimineață în căutatea hranei, emițînd sunete zgomotoase. Spre amurg ele se întorc înapoi spre cuibul lor foarte organizat. În acest context putem susține că ele păstrează un anumit ritm de activitate. [ 1 ]

Totodată comportamentul trofic este manifestat și în timp ce femela clocește, cînd masculii se anunță obligați să aducă hrană și partenerei sale, care are grijă ca urmașii speciei să apară pe lume în siguranță. Conform datelor unor cercetări o cioară adultă, care a atins maturitatea, indiferent că este mascul sau femelă are nevoie zilnic în rația alimentară ce constituie 1/5 parte, din totalul greutății coporale. După ce apar puii, părinții manifestă un comportament nutrițional cu totul specific. În căutarea hranei pentru puii lor, nu vor zbura alături și în aceiași direcție. Astfel măresc probabilitatea de a aduce „odraslelor” o masa cît mai variată.

Senzația de foame apare în organism datorită acțiunii nervoase și a activității umorale. Cînd apare această senzație individul este tentat să adopte un anumit comportament care oferă indici despre modul cum va acționa. Sînt situații cînd în grupul de ciori apar divergențe, din motiv că hrană nu este în deajuns, și ele sînt nevoite să lupte pentru a obține hrana. Se mai afirmă și faptul că ciorile pot juca festa suratelor lor sau le trag pe sfoară numai ca lor să le revină o cantitate mai mare de alimente. Un caz aparte ar fi faptul că ele pot deveni și foarte agresive, atunci cînd pe arealul lor sau la „masa” lor au poposit oaspeți neașteptați. Dacă baza nutritivă este în preajma localitălilor unde se pot întălni și alte specii care se alimentează cu aceleași bucate, ciorile înconjoară acești indivizi, uneori devenind și bătăușe, astfel izgonind păsările ce nu aparțin grupului lor. [ 5 ]

Cînd apare problema dobîndirii hranei, ciorile sunt adesea în stare să dea dovadă de ingeniozitate și de mult tact. Totodată cînd vine problema alimentației, ciorile sînt nevoite să–și marcheze teritoriul ca nu cumva cineva să pătrundă peste proprietatea lor, astfel ele evită conflictele care pot apărea.

2. 3 Inteligența ciorilor

Se spune despre ciori că sunt cele mai inteligente dintre toate speciile de păsări. [ 1 ] Asta se poate deduce într-o măsură și atunci cînd analizăm în comparație un creier de porumbel și unul de cioră. Imaginea dată ne vorbește încă o dată în plus despre faptul că ciorile pot să uimească ființa umană. S–au realizat mai multe experiențe asupra lor, care într-o măsură mai mare sau mai mică au demonstrat capacitățile lor intelectuale.

Fig 2. 3 Volumul creierului la cioară (din dreapta) și creierul de porumbel ( din stînga) [7]

În ultimii ani, studiile realizate pe diferite specii de ciori s-au înmulțit. Cercetătorii au descoperit un izvor nesecat de rezultate incredibile în cadrul acestei familii de zburatoare.
În cadrul unui experiment, unei ciori din specia endemică în Noua Caledonie, i s-a oferit un tub îngust de sticlă, o treime umplut cu apă, pe care plutea o recompensă. Alături de tub, a fost aezată și o grămadă de pietre de diferite dimensiuni. Astfel, după ce a studiat tubul și a văzut că nu poate ajunge la recompensă, pasărea a început să arunce pietre în tub, pentru a ridica nivelul apei, și totodată mîncarea. La final a venit și recompensa, atît pentru cioară cît și pentru cercetatori. Interesant este și faptul că, la început, pasărea a folosit pietrele mai mari, care au dislocat o cantitate mai mare de apă, astfel nivelul lichidului a crescut mai rapid. Într-un alt studiu, pasărea a primit un tub de sticlă în care se afla un coșuleț cu mîncare. Alături era și un fir subțire de sîrmă. Inițial cioara a încercat să scoată hrana cu ajutorul sîrmei drepte însă nu a reușit. Apoi, într-un moment de revelație, a îndoit sîrma, iar cu ajutorul cîrligului rezultat a scos afară recompensa. [ 4 ]

Sînt o mulțime de experimente, realizate asupra ciorilor fie în libertate sau chiar în captivitate. Cu toate că se consideră că păsările sînt vertebrate primitive și „proaste” în comparație cu animalele de talie mare cum ar fi mamiferele. Experiențele din ultimul timp efectuate de ornitologi au scos la iveală unele aspecte care demonstrează o mai mare capacitate a memoriei și totodată sînt momente cînd ciorile ar părea mult mai inteligente decît mamiferele.

A fost menționat ceva mai sus despre memoria ciorilor, considerînd că este o latură la fel de împortantă. Această s-a dovesit datorită cercetătorilor americani care mereu vor ceva nou, la fel ca orice individ din specia homo sapiens.

La o universitate din America, cercetatorii s-au deghizat cu niște măști și au capturat cateva ciori, le-au înregistrat, dupa care le-au eliberat. După care mergeau regulat două ori pe săptămînă în parcul de unde le-au căpturat. De fiecare data cand se duceau acolo cu măștile pe cap ciorile date se agitau. Cînd plecau fără măști, totul era în regulă. Cu timpul au observat că si alte păsări, care nu au fost capturate, au început să semnalizeze cu ajutorul sunetelor zgomotoase apropierea mascaților. În urma experimentului dat cercetătării ornitologi americani au reușit să stabilească ca ciorile au capacitatea de a recunoaște fețele oamenilor, și să observe că ele, ca si alte păsări, au capacitatea de a învăța de la ciorile date despre faptul că în priajmă sunt persoane (oameni) ce le vor răul. [ 8 , 9 ]

Este rezonabil să trecem în revistă faptul că ciorile au capacitatea de a memora și locuri. În timpul migrațiilor, dacă o pasăre a fost omorîtă la o anumită fermă, atunci acel loc este evitat de păsări. Astfel, pe viitor păsările vor ști să ocolească acel loc unde viața lor poate fi pusă în primejdie.
În așa mod, ciorile se pare că sunt păsări mult mai extraordinare decît am crezut pînă acum căci nivelul lor destul de avansat de inteligență le ajută să supraviețuiască atunci cînd omul întoarce ,,toate” împotriva lor. Unul din motivele pentru care omul condamnă cel mai mult aceste păsări, este probabil faptul că indiferent de situația în care poate ajunge cioara, ea mereu găsește soluții destul de „deștepte”.

2. 3. 1 Ciorile – prezicători și barometri naturali

Este arhicunoscut faptul că barometrul reprezintă un aparat de măsurat presiunea atmosferică. Dar uimitor este însă faptul că atît animalele de talie mică și cele de talie mare, cît și păsările au capacitatea de a prezice vremea care se apropie. Pe tot parcursul anului, păsările par a fi cele mai harnice, fiindcă încep să-și vadă de treburi foarte devreme, în marea lor Fig . 2.4. Ciorile pe crengile copacilor

majoritate pînă la răsăritul soarelui. Mai cu seamă cînd în cuib sunt puii lor flămînzi cu ciocurile larg deschise, care așteaptă ceva alimente. Ese observabil faptul că ciorile sînt mult mai active, mai des întîlnite în perioada rece a anului și o diminuare a activismului lor din iarnă se observă odată cu trecerea la sezonul cald. Probabil aceste ritmicități sînt strîns legate și cu factorul abiotic care determină prezența hranei. Ceea ce ține de activitatea lor, ele sînt foarte organizate, ele își iau zborul aproape toate odată (simultan în grup), îndepărtîndu-se spre sectoarele cu hrană. Seara se întorc într-un mod tot atît de organizat, abia după ce soarele apune, ocupîndu-și locurile pe crengile copacilor unde le sînt cuiburile în colonii.

Se afirmă că, dacă păsările zboară în stol și la o altitudine mică, oamenii cred că se prezice o vreme cu precipitații. Acest fenomen se explică prin simplul fapt că păsările sunt deranjate de presiunea atmosferică cauzată de apropierea unei furtuni, astfel, ele zboară la înălțimi mai joase. Ciorile manifestă diferite comportamente cînd vine vorba de a prezice timpul. Spre exemplu se spune că dacă ciorile sînt agitate de dimineață și se rotesc în stoluri se anunță o vreme rea, iar dacă stau pe crengile copacilor aranjate la cea mai mare înălțime și în plus au și capul ascuns sub aripă se așteaptă vînt. Atunci cînd ciorile zboară în toate părțile va fi vreme de asemenea rea, iar dacă stau liniștite vremea va fi bună. [3, 2 ]

Ciorilor le mai sunt caracteristice și niște reacții ,,sinioptice” și de acomodare destul de interesante. Astfel, ornitologii au stabilit că înainte de răcirea timpului, furtunilor, ploilor îndelungate, aceste păsări părăsesc regiunile unde ar fi în pericol, putînd să zboare la distanțe foarte mari. Cioara, din cauza penajului închis și croncănitului supărător, mai este considerată o apariție, care prezice evenimentende rău augur. Conotațiile funerare sunt ilustrate de cîteva credințe superstițioase populare, potrivit cărora, croncănitul, mai ales noaptea, e semn rău, de moarte: „Când cîrîie cioara, e semn că ți se va întîmpla ceva rău“; „Ciorile cînd ies noaptea, prevestesc rău“.

Statutul de pasăre prevestitoare de moarte al ciorii este întărit mai ales de legătura biologică cu, ruda sa mai mare ( corbul ), care nu se hrănește doar cu semințe și insecte, dar și cu cadavre, ceea ce i-a atras reputația nedorită nu numai de  prevestitor al morții, ci chiar de agent al morții [2].

Totuși, în imaginarul popular, cioara mai este cunoscută și pentru alte semne prevestitoare, echivalînd cu o valorizare pozitivă, ceea ce, într-un fel, atenuează funcția de prevestitoare a morții. Astfel, ea este prevestitoare a belșugului casei „Când ți se strîng ciorile pe casă, e semn de belșug“ , devenind o „pasăre binevoitoare omului, dorindu-i recoltă bună“ . Putem înțelege lesne dorința ei ca omul să aibă o bună recoltă mai ales printr-un anume „interes“: dacă omul are o recoltă bună, are și ea de unde mînca, mai exact, de unde fura. Cioara mai este cunoscută și ca pasăre care prevestește schimbările meteorologice, anunțînd, în special, vreme rea, viscol și ger. „Cînd umblă cioarele cîrîind, – se va strica vremea“; „Cînd vin ciorile de cu toamnă, – e semn că vine și iarna“. „Cînd ciorile se strîng multe la un loc și nu-și află stare sau alinare, zburînd de colo-n coace, – ele prevestesc apropierea unui viscol mare si ger, iar vara – ploaie, vînturi și furtuni mari“. [ 8 ]

Concluzii:

Păsările (Clasa Aves) datorită particularităților specifice doar lor pot să se adapteze perfect la orice condiție apărută din partea mediului de viață.

Comportamentul și manifestările pe care le exterioriziază, caracteristice păsărilor asigură supraviețuirea lor, fenomen datorită căriua are loc adaptarea acestora la mediul înconjurător.

Comportamentul de grup al ciorilor demonstrează cît de fidele pot fi ele grupului și că în cadrul lui manifestă un comportament social sofistictat.

Ciorile nu sunt pretențioase în ceea ce privește rația alimentară, dar în caz că hrana este insuficientă, ele pot adopta un comportament agresiv.

Nivelul mare de inteligență de care dau dovadă ciorile, le ajută să supraviețuiască atunci cînd toate sunt împotriva lor.

Datorită unor receptori sensibili la anumiți factori atmosferici, aceste păsări sînt considerate adevărați barometri naturali, care pot prezice vremea cu destul de exact.

Bibliografie

1. Л.Г. Поддубный, В.В. Герман Лимбаж ын лумеа некувынтэтоарелор К., 1983

2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. 1

3. I.F. Zaiancicovski Barometre vii. Chișinău, 1991

4. Barnet S.A. „Instinct” și „Inteligență” Comportamentul animalelor și al omului. Bucurețti, 1967

5. S. Acatincăi ,, Etologie – comportamentul animalelor domestice”. Timișoara, 2003

6. N.M. Cernova, A.M. Bîlova Ecologie Chișinău, 1994.

7. www.toateanimalele.ro

8. www.sanatateaplantelor.ro

9. www.zooland.ro