Particularitățile Asistenței Sociale Acordate Persoanelor Vîrstnice cu Handicap Instituționalizate
Particularitățile asistenței sociale acordate persoanelor vîrstnice cu handicap instituționalizate
Teză de master
CUPRINS
INTRODUCERE
“Prima regulă a eficienței managementului este dispariția ambiguităților”.
Succesul în economia reală a țării noastre, performanța și competitivitatea
organizațiilor economice depind în mare măsură de calitatea managementului.
James Harrington
Actualitatea cercetării: Evoluția și transformările din domeniul social au evidențiat și în țara noastră necesitatea unor servicii speciale adresate unor categorii diverse de beneficiari – persoane aflate în dificultate sau care se confruntă cu o serie de probleme/nevoi cărora nu le pot face față și care ajung adesea în situații de disconfort, inadaptare, izolare, marginalizare sau chiar excludere socială [3, p.56].
Măsurile de politică socială din domeniul guvernamental și interesul societății civile au permis dezvoltarea unor practici noi de intervenție și asistență psihosocială, în unele cazuri aceasta constituind elemente de noutate pentru societatea românească, atât prin tipul de servicii oferite beneficiarilor, cât și prin modul de acțiune în cadrul acestor servicii. Pe fondul schimbărilor sociale s-a impus nevoia pregătirii specialiștilor în domeniul serviciilor sociale și au apărut o serie de specializări mai puțin familiare în contextul nostru socio-cultural [11, p.21].
Cercetarea analizează contextul actual de reorganizare și transformare radicală a serviciilor de intervenție psihosocială în domeniul asistenței persoanelor vârstei a treia cu cerințe speciale sau aflate în dificultate și are în vedere perspectivele de evoluție a acestor servicii. Ea reprezintă rezultatul preocupării recente din domeniul reformelor de politică socială, adresate persoanelor vârstei a treia, în perspectiva modernizării și racordării țării noastre la sistemele europene de asistență socială pentru aceasta categorie de persoane [23].
Pentru elaborarea și redactarea prezentei lucrări au fost utilizate și adaptate o serie de informații obținute în urma cercetării unor serii de lucrări ce abordează tema specifică managementului asistentei psihosociale a persoanei vârstnice.
Problematicii în domeniu, însoțită de cadrul juridic în vigoare, oferă o imagine reala și încrederea că managementul asistenței sociale, un domeniu vast, de altfel, precum și acțiunea socială, care reprezintă rezultatul acesteia, vin în sprijinul persoanei vârstnice aflate în nevoie, oferindu-i alternative concrete pentru asigurarea unui trai decent.
Conștiința comunitară stimulată de o cultură socială poate contribui din plin la diagnoza socială și la îmbunătățirea dinamicii acesteia în sensul soluționării operative și favorabile a nevoii sociale [32, p.32].
Domeniul asistenței sociale în general este unul al faptelor, fenomenelor sociale complexe.
Problema cercetării: deși una dintre direcțiile cele mai importante de cercetare, dar și de acțiune în ceea ce privește protecția socială a persoanelor vârstnice vizează combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale, totuși, protecția socială a persoanelor vârstnice nu a capătat în mod deosebit atenția, așa cum este cazul copiilor, tinerilor, grupurilor etnice. Problematica lor apare cel mai adesea implicit, cu excepția celei legate de sistemul de pensii [37, p.54].
Odată cu aplicarea reformei economice în România, este necesar să se treacă și la o reformă în domeniul social, respectiv al asistenței sociale, care să atenueze, pe cât posibil, deprecierea nivelului de trai a vârstnicilor și nu numai – considerat un segment apreciabil de populație. Un rol important în soluționarea cazurilor sociale îl are administrația publică locală, care trebuie să intervină cu profesionalism și metode specifice, potrivit atribuțiilor stabilite prin actele normative în vigoare de către administrația publica centrală. Pentru a interveni prompt și eficient, salariații din aparatul primăriilor este necesar să cunoască domeniul în care lucrează și mijloacele pe care le au la dispoziție pentru soluționarea problemelor sociale din cadrul comunităților [37, p.65].
În funcționarea sistemului național de asistență socială mai participă și alți actori (instituții publice, organizații non-guvernamentale, Biserica, persoane fizice) care trebuie, la rândul lor, să cunoască modul și gradul optim de participare, de implicare în soluționarea cazuisticii sociale.
O problemă socială ce vizează persoana vârstnica nu apare din neant. La modul cel mai general, este o ,,abatere,, constantă între o situație prezentă nesatisfăcătoare și o situație ulterioara de dorit. De exp. ,,în orașe, un număr semnificativ de bătrâni trăiesc în sărăcie extremă: bătrâni singuri, cu pensii mici sau fără sprijin din partea copiilor sau fără copii, care pierd locuința prin înșelăciune sau prin acumulare de datorii,,. Așadar o problemă socială este declarată ca atare de către membri implicați ai comunității, societății, de către ,,societate,, de către decidenți, de către practicieni, de către profesioniștii tratării și soluționării acesteia[38].
Pentru identificarea și rezolvarea problemelor sociale a persoanei vârstnice este nevoie de o multitudine de informații. Managementul, psihologia, sociologia și asistența socială vin cu o privire distinctă de cea administratorului și politicianului asupra problemelor sociale, asupra modului de organizare a activităților, asupra mijloacelor și procedeelor de pus în act pentru soluționarea eficientă a lor. Cercetarea științifică în domeniu poate induce mai multa coerență, evitând ideologizarea lui [54].
Cercetarea managementului serviciilor de asistență socială destinate persoanelor vârstnice a stârnit în ultima vreme un nou val de interes în rândurile celor care lucrează în domeniul asistenței sociale. Ea are numeroși adepți și ca o noua opțiune în domenii cum sunt îngrijirea persoanelor vârstnice, modificări fizice și psihologice caracteristice vârstei a III, dependența acestora precum și instituționalizarea persoanelor vârstnice. Domeniul asistenței sociale necesitã o importantã infuzie de resurse materiale și umane [51, p.123].
Lumea studiată de științele sociale este o lume a particularului, alcătuită din indivizi, organizații, orașe, grupuri, state, provincii, națiuni. Obiectivul științei este de a depăși acest nivel, de a ajunge la unul mai ridicat de generalitate.
Cu toate acestea, generalizarea nu elimină importanța evenimentelor particulare. De fapt, scopul real al tranziției de la particular la general este o mai bună înțelegere a ambelor (…), cunoașterea cazurilor individuale este facilitată de generalizări. Selectarea adecvată a elementelor de intervenție în domeniul social reprezintã o acțiune conjugatã a actorilor sociali și politici, cu contribuția celor angrenați în activitatea științificã de cercetare și evaluare a politicilor și programelor sociale.
Scopul cercetării: Studiul empiric al implicatiilor psihosociale ale institutionalizarii persoanelor varstnice și elaborarea de recomandații privind sporirea calității vieții bătrânilor și diminuarea consecințelor negative ale institutionalizarii acestora.
Obiective:
1. analiza conceptelor calității veții și instituționalizării în literatura de specialitate, legislației naționale și internaționale privind asistența persoanelor vârstnice, evidențierea problemelor și lacunelor existente;
2. identificarea problemelor psihologice și sociale a persoanei vârstnice din România;
3. evidențierea implicațiilor psihosociale ale persoanelor vârstnice instituționalizați în căminele de bătrâni spre deosebire de cei din centrul de îngrijire pentru vârstnici;
4. elaborarea concluziilor și recomandațiilor privind sporirea calității vieții bătrânilor și diminuarea consecințelor negative ale institutionalizarii acestora.
Ipotezele cercetării:
instituționalizarea bătrânilor este însoțită de un șir de implicatii psihosociale, ce se reflectă în stări depresive, astenie, apatie.
există diferențe în ce privește situația psihosocială a bătrânilor instituționalizați în căminele de bătrâni spre deosebire de cei din centrul de îngrijire pentru vârstnici;
Baza conceptuală a lucrării: o constituie teoriile dezvoltării (U. Șchiopu,), teoriile privind problemele fundamentale ale psihologiei varstnicilor (Zörgö, B.), Politicile sociale în România și Strategii anti-sărăcie și dezvoltare comunitară, (Zamfir, C.,Zamfir, E.,)
Termeni-chee: instituționalizare, asistența persoanelor vârstnice, implicatii psihosociale, politici și programe sociale, protecția socială, incluziune socială, calitatea vieții etc.
CAPITOLUL I. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE PROCESULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE
1.1 Caracteristicile și bolile specifice bătrâneții
Sănătatea mintala reprezintă o componenta fundamentala a sănătății individuale si constituie un obiectiv major al politicii de sănătate publica [26, p.79].
a) prin persoana cu tulburări psihice se înțelege persoana bolnava psihic, persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltata psihic ori dependenta de alcool sau de droguri, precum si persoana care manifesta alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de diagnostic in vigoare din practica medicala, ca fiind tulburări psihice;
b) prin persoana cu tulburări psihice grave se înțelege persoana cu tulburări psihice care nu este in stare sa înțeleagă semnificația și consecințele comportamentului său, astfel încât necesita ajutor psihiatric imediat;
c) prin pacient se înțelege persoana cu tulburări psihice aflata in îngrijirea unui serviciu medical;
d) prin echipa terapeutica se înțelege totalitatea profesioniștilor in domeniul sănătății mintale implicați in asigurarea sănătății mintale, a asistenței medicale și în îngrijirea unei persoane cu tulburări psihice, cum sunt: medic, psihiatru, psiholog, asistent medical specializat, asistent social, ergoterapeut și personal paramedical;
e) prin personal paramedical se înțelege un membru component al echipei terapeutice, altul decât medicul sau asistentul medical specializat;
f) prin servicii complementare se înțelege serviciile care asigura îngrijiri de sănătate mintala si psihiatrice, precum: consiliere psihologica, orientare profesionala, psihoterapie si alte proceduri medico-psihosociale;
g) prin servicii comunitare se înțelege serviciile care permit îngrijirea pacientului in mediul sau firesc de viata;
h) prin capacitate psihica se înțelege atributul stării psihice de a fi compatibila, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a unor activitatea specifice;
u) prin handicap psihic se înțelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face fata vieții in societate, situația decurgând direct din prezenta tulburării psihice;
j) prin consimțământ se înțelege acordul persoanei cu tulburări psihice cu privire la procedurile de internare, diagnostic si tratament, care trebuie sa fie liber de orice constrângere și precedat de o informare completă, într-un limbaj accesibil, din care sa rezulte avantajele, dezavantajele si alternativele procedurilor respective, si sa fie reconfirmat in continuare ori de cate ori este nevoie sau la inițiativa persoanei în cauză;
k) prin discernământ se înțelege componenta capacității psihice, care se referă la o fapta anume si din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul si consecințele acestei fapte;
l) prin periculozitate sociala se înțelege atributul unei stări psihice sau al unui comportament ce implica riscul unei vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al unor distrugeri de bunuri materiale importante;
m) prin reprezentant legal se înțelege persoana desemnata, conform legislației in vigoare, pentru a reprezenta interesele unei persoane cu tulburări psihice;
n) prin reprezentant personal se înțelege persoana, alta decât reprezentantul legal, care accepta sa reprezinte interesele unei persoane cu tulburări psihice, desemnata de aceasta;
o) prin internare voluntara se înțelege internarea la cererea sau cu consimțământul pacientului;
p) prin internare nevoluntară se înțelege internarea împotriva voinței sau fără consimțământul pacientului
1.2 Trăsături esențiale ale politicii sociale în favoarea populației vârstnice
Orice stat democratic are o politică socială prin care protejează și acordă ajutor social tuturor categoriilor defavorizate ale populației, inclusiv persoanelor de vârsta a III a. Acest ajutor se acordă din perspectiva oportunității oferite de a participa la viața socială și de a menține un anumit standard de siguranță și confort [54, p. 56].
În România procentul populației vârstnice este destul de ridicat. Acest fapt, pe fondul crizei economice prin care trecem, face ca problema bătrânilor să fie una din marile probleme sociale de astăzi. Din păcate, serviciile sociale la noi în țară sunt limitate.
Acestea se referă în special la persoanele de vârstă a III a care sunt izolate social și fără contact cu comunitatea, abandonate de familie sau copii, rămase singure, fără venituri sau cu venituri mici, bolnavi, cu nevoi speciale, incapabile de autogospodărire [54, p. 68].
Pentru aceste persoane serviciile se realizează prin:
Luarea în evidență și urmărirea evoluției lor socio-medicale;
Intervenția de urgență pentru preluarea celor cu probleme în centre de supraveghere, în scopul asigurării de ajutor specializat;
Prestarea de servicii gospodărești (curățenie, menaj, etc.);
Asigurarea de masă la domiciliu pentru cei care nu se pot deplasa.
Preocuparea actuală este de a crea modele, mecanisme și structuri complexe de servicii sociale prin care să se poată interveni operativ, direct în cadrul comunității[23, p.42].
În acest context, diversificarea și dezvoltarea serviciilor sociale pentru vârstnici reprezintă un aspect prioritar al reformei asistenței sociale.
Este necesar ca unele servicii ce se vor crea să fie integrate în mecanismul de asistență al statului atât operațional cât și în alocarea resurselor, astfel încât acestea să fie acordate potrivit nevoilor. De asemenea este necesar ca serviciile sociale să fie administrate și practicate la nivel local, prin delegarea responsabilității de acordare celor care cunosc cel mai bine nevoia fiecăruia din cadrul comunității [54].
Există însă o serie de blocaje de ordin social, psihologic și economic care împiedică autoritățile locale și naționale să găsească soluții la problemele persoanelor de vârsta a III a.
Pentru realizarea unei politici sociale focalizate pe diferite arii problematice pa care le presupune procesul de îmbătrânire este necesară identificarea și evaluarea exactă a problemelor, contactarea persoanelor și agențiilor interesate în aceste probleme, dezvoltarea unui plan de investiție, implementarea acestui program și urmărirea etapelor specifice. Măsurile politice, este necesar să fie elaborate în funcție de nevoile semnalate, resursele existente și priorități [54].
1.3 Depresiile vârstnicului, tentative de suicid, somnul și tulburările lui
ALZHEIMER
Dementa Alzheimer familiala se refera la un număr redus de cazuri, considerate în general ca reprezentând mai puțin de 5% din total, în care exista o modalitate evidenta de transmitere ereditara, asociata de regula cu o vârsta mai mica de 60 de ani la debutul bolii. Este forma de boala în care factorii genetici au un rol determinant. S-a constatat ca rudele de gradul întâi ale persoanelor cu dementa Alzheimer au un risc crescut de a face boala (aproximativ 50% la vârsta de 90 de ani).
Dementa Alzheimer non-familiala, constituind mai mult de 95% din totalul cazurilor, include acele situații în care nu exista o transmitere ereditara evidenta. Nu se cunoaște cu exactitate în prezent care sunt factorii cu rol decisiv în apariția bolii, fiind discutate doua ipoteze, cea a unei afecțiuni de natura predominant genetica, dar influențata de factorii de mediu si cea a unei afecțiuni în a cărei producere acțiunea mediului are o funcție hotărâtoare.
În ceea ce privește aspectele genetice, au fost deja identificate o serie de gene a căror implicare în etiologia bolii este bine determinata. Genele familiale caracterizate în cazul dementei Alzheimer provoacă o forma de boala cu debut de regula în decadele patru si cinci de viata. Aceste cazuri se asociază în principal cu o serie de mutații cromozomiale. De asemenea, peste alte 20 de gene au fost asociate cu forma sporadica de boala.
Referitor la factorii de mediu, se pare ca alimentația, aluminiul si a infecțiile virale au o contribuție la producerea dementei Alzheimer. De asemenea, o activitate fizica si intelectuala peste medie în perioada adulta reprezintă aparent un important factor de reducere a riscului de apariție a bolii. S-a observat ca nivelul scăzut de educație, statusul socio-economic redus (deci nutriția necorespunzătoare) si traumatismele cranio-cerebrale se corelează cu apariția dementei Alzheimer (însa la persoanele care au rude de gradul întâi cu aceasta afecțiune) [57, p. 132].
Dieta bogata în lipide creste în general riscul de a face boala. Unii acizi grași din alimente se asociază cu prezenta tulburărilor cognitive la vârstnici, în timp ce alții (cum sunt de exemplu cei din uleiurile de peste) au un rol protector.
Colesterolul este cunoscut ca fiind un factor de risc pentru dementa Alzheimer încă de la începutul anilor '90. Nivelul colesterolului circulant este afectat în mare măsura de alimentație, glucidele si lipidele (în special cele saturate) contribuind la formarea colesterolului seric.
Suicidul Ideația suicidala reprezintă dorința (exprimata sau nu) a unui individ de a se omori. Tentativa de suicid reprezintă un termen care, in conformitate cu recomandările făcute de experții Organizației Mondiale a Sănătății, a fost înlocuit în literatura de specialitate cu termenul de parasuicid, care este definit ca „un act nonfatal, prin care un individ întreprinde in mod deliberat un comportament care, fără o intervenție exterioara, i-ar cauza moartea sau ca un act care are drept scop obținerea unor schimbări dorite de către subiect, prin intermediul unor consecințe fizice reale sau presupuse". Astfel, termenul de parasuicid include atât tentativa de suicid (in vechea sa accepție, de suicid ratat in urma unei intervenții externe), cât și șantajul suicidal, eliminându-se, astfel, din definiții prezenta sau absenta intenției de a muri, greu de cuantificat in practica [53,p.64].
Factori de risc in conduita suicidala:
a) Antecedente suicidale
1. tentativa de suicid anterioara, care este, prin ea însăși, factorul de risc cel mai clar pentru o tentativa viitoare; recidiva se produce, de obicei, intr-un termen scurt – cel mult 12 luni;
2. exprimarea intenției de a se sinucide prin viu grai sau prin intermediul unor documente personale.
b) Afecțiuni somatice
1. boala somatica grava, incurabila, dureroasa;
2. malformații congenitale;
3. intervenții chirurgicale majore si recente.
c) Elemente psihopatologice
1. episoade depresive majore;
2. tulburări afective;
3. tulburări anxioase (neliniștit, îngrijorat,încordat);
4. tulburări psihotice.(suferind de psihoza = boala mintala caracterizata prin tulburări ale comportamentului, gândirii sau afectivității bolnavului de care acesta nu este conștient)
d) Tulburări comportamentale
1. toxicomanie;
2. alcoolism;
3. tulburări de conduita alimentara, in special anorexia(lipsa poftei de mâncare);
4. comportamente antisociale, deviante.
e) Situații existențiale
1. sinuciderea unui membru de familie, sau sinuciderea unei persoane apropiate; in aceasta situație, apare riscul transmiterii acestui comportament (ca și când ar „învăța" de la persoana respectivă aceasta „soluție");
2. neînțelegerile familiale;
3. pierderea unei ființe dragi;
4. abandonul;
5. izolarea si singurătatea;
6. dezrădăcinarea, schimbarea reședinței intr-o alta localitate;
7. dificultatea materiale, griji financiare, pierderea unor surse de venituri si bunuri [53, p.21];
Analiza tabloului psihopatologic poate evidenția, de asemenea, un grup de simptome („sindromul presuicidar") care, intensificate, indica un risc suicidal important:
1. Dinamica somnului:
*insomnii de lunga durata;
*insomnii predominant in a doua parte a nopții;
*vise cu caracter autodistructiv.
2. Afectivitatea:
*rigiditate afectiva;
*depresie accentuata dimineața.
3. Ideația:
*idei de inutilitate, sentimentul de a nu fi de folos la nimic si nimănui;
*idei de vinovăție, autoreproșuri;
*idei de inferioritate, de autoacuzare;
*fobia (teama) de îmbolnăvire psihica, de a se da in spectacol, de a face rău cuiva.
4. Comportamentul:
*inhibiție psihomotorie, agitație anxioasa intensa, pierderea inițiativei si a interesului pentru activitate;
*anorexie, scăderea in greutate (in absenta unei afecțiuni somatice care sa o justifice);
*insensibilitate la influenta mediului.
Prezenta unuia sau a mai multor factori de risc nu determina, in mod automat, recurgerea la actul suicidal. Toți acești factori de risc trebuie sa se înscrie intr-un context mai larg, al unei structuri psihice extrem de vulnerabile [42, p. 21].
Riscul de sinucidere este superior la persoanele care prezintă mai multe elemente din grupele de factori menționate. Prezenta mai multor factori sfârșește prin a crea o situație mulți problematică, considerata intolerabila de către individ.
1.4. Bătrânii și ultima etapă a ciclului de viață
Un moment de răscruce, un stres căruia vârstnicului i se adaptează cu dificultate și care poate avea în multe cazuri, un răsunet important asupra stării de sănătate [ 57, p.132].
Complexul de tulburări care poate urma retragerii din activitate a fost descrisă ca „ șoc psihologic al pensionării” sau „sindromul psihosomatic al bătrânului valid”. Vârsta pensionării este cuprinsă între anumite limite, variabilă în funcție de legislația fiecărei țări. Acest moment coincide cu anumite perioade critice ale existenței umane.
Atitudinea și adaptarea la pensionare depinde de: statutul socio-economic individual sau familial, genul de muncă, starea de sănătate etc. Femeile suportă mai bine evenimentul pensionării, ceea ce explică longevitatea mai mare a acestora comparativ cu a bărbaților. Criza pensionării este nai puțin brutală la femei, deoarece ele trec mai ușor de la activitatea profesională la cea casnică. Problemele deosebite apar la femei înainte de pensionare, fiind legate mai ales de criza de adaptare la înaintarea în vârstă, în timp ce la bărbați tulburările apar după pensionare, mai ales în primii doi ani. Momentul pensionării poate acționa sub forma unui stres major cu șocuri crize de gravitate imediată, cu tulburări de adaptare, anxietate, insomnii, depresii etc.
Prevenirea acestor simptomatologii legate de pensionare, atenuarea efectelor stresului de pensionare presupune reglarea următoarelor situații conflictuale:
Acceptarea pierderii statutului social și a rolurilor profesionale
Acceptarea noului statut social mai restrâns sau mai diminuat, egalizator
Acceptarea îmbătrânirii somatice, psihice și sociale
Acceptarea declinului spre moarte
Pregătirea pentru pensionare se face individual sau în grup și are ca scop prevenirea, combaterea sau ameliorarea morbidității generate de pensionare.
Procesul de îmbătrânire este rezultatul unor fenomene complexe ce imprimă modificări continue, ireversibile, în structura celulelor și țesuturilor organismului. Aceste modificări antrenează în a doua jumătate a vieții o scădere a capacității de adaptare la mediu și o creștere a sensibilității organismului față de factorii perturbatori externi.
Tabloul morbidității la vârstnici va conține o serie de boli cronice, nerezolvate anterior, pe care bătrânii le contactează mai ușor și care vor agrava evoluția bolilor cronice. Etiologia morbidității la această vârstă, cuprinde o serie de factori genetici, psihologice, familiali și socio-economici care vor favoriza îmbătrânirea precoce, agravarea bolilor existente, infirmitățile și în cele din urmă decesul [57, p.132].
Cea mai mare parte a oamenilor nu se pot gândi la moarte decât în strânsă legătură cu religia Chiar cei mai puțin religioși își creează filozofii de viață care le dau un sens și o direcție. La persoanele de vârstă înaintată, teama de moarte trece pe primul plan. Moartea la oamenii în vârstă se numește „stagiu terminal”. Momentul morții este puțin studiat, moartea este sinistră și cere curaj , sacrificiu, demnitate dat fiind faptul că muribundul părăsește viața, dar și cei vii din jur îl părăsesc. Neliniștea morții pare să fie o parte din condiția umană de-a lungul vieții [37, p.71].
1.5 Comunicarea cu persoana vârstnică
A ști să comunici cu o persoana în vârsta, potrivit stadiului de regresie a funcțiilor psihice care sunt premiza fiziologica a comunicării, presupune însușirea câtorva cunoștințe generale despre influenta procesului de îmbătrânire asupra funcțiilor psihice, cu alte cuvinte despre îmbătrânirea psihologica. Este ceea ce a fost prezentat în cele de mai înainte.
Comunicarea are un rol esențial nu numai in investigare si cunoașterea nevoilor, dar si în actul de îngrijire. Un gerontolog afirma cu multa dreptate ca a-i vorbi persoanei vârstnice este un act de îngrijire. Cuvântul bine ales, bine receptat poate avea un efect terapeutic.
Multe persoane vârstnice suferă adesea mai mult din cauza izolării, ignorării, marginalizării, lipsei de comunicare cu cei din jur, decât de o boala sau alta. A-i vorbi unui vârstnic, în graba, răstit, plictisit, indiferent, fara a te asigura ca te-ai adaptat înțelegerii sale, nivelului de cultura, capacității de recepție, capacității auditive, poate sa-i facă rău, adâncindu-i suferințele. Între abuzurile contra persoanelor vârstnice este inclus abuzul psihologic, emoțional sau verbal care se refera la un limbaj nepotrivit menționat mai sus, care se constituie într-un stres care se adăuga celorlalte pe care este obligat sa le suporte o persoana vârstnica dependenta care are nevoie de ajutor. Necomunicarea cu o persoana vârstnica poate însemna o condamnare la izolare psihologica si sociala, la precipitarea regresiei psio-intelectuale, constituindu-se în același timp si într-un stres de subsolicitare [57, p.13].
Într-o definiție simpla, comunicarea consta în transmiterea unui mesaj de la o persoana la alta. Comunicarea devine efectiva atunci când mesajul transmis este identic cu cel recepționat, altminteri avem un mesaj fie incomplet, fie distorsionat.
De reținut ca în toate conceptele aparținând de teoria nevoilor, comunicarea este inclusa printre nevoile fundamentale ale unei persoane în general, a unei persoane suferinde si vârstnice cu atât mai mult.
S-a afirmat ca ființa umana complexa este un tip indivizibil a cărei existenta implica nevoi psihologice, nevoi de comunicare, nevoi spirituale. Aceasta argumentează pluridimensionalitatea ființei umane.
Orice persoana este o entitate umana ale cărei nevoi si resurse sunt individuale si specifice.
Astfel, nevoile umane se prezintă ca multiple si complexe, scopul satisfacerii lor fiind acela de a obține o „stare de bine”, de confort, de creștere a calității vieții, ori calitatea vieții devine pentru vârstnic unul din obiectivele esențiale ale oricărei intervenții de ajutor sau de protecție; uneori, de pilda, vindecarea sau recuperarea nu mai pot fi posibile, calitatea vieții insa totdeauna.
În conceptul celor 14 nevoi fundamentale elaborat de Virginia Henderson, nevoia de comunicare ocupa un loc important ca si în la fel de cunoscuta „Piramida nevoilor”, modelul propus de psihologul american Maslow în care nevoia de comunicare este subinteleasa în toate cele cinci grade ale piramidei sale pornind de la baza către vârf – nevoi psihologice de baza, nevoi de securitate fizica si psihica, nevoi de apartenența si afecțiune, nevoi de stima si respect, nevoi de realizare de sine.
Pentru vârstnic se poate afirma ca nevoia de comunicare este vitala, existenta sa, calitatea si durata vieții fiind amenințate de nesatisfacerea nevoii de comunicare ca si de o comunicare inadecvata. Mai devreme sau mai târziu, o persoana în vârsta îți trăiește ultima parte a vieții care precede sfârșitul încheind existenta, comunicarea în acest stadiu având semnificații particulare si fiind alături de alte elemente de îngrijire paleativa o soluție a calității vieții pana în ultima clipa [57, p.131].
Am analizat în cele de mai înainte rolul comunicării ca nevoie umana fundamentala, efectele absentei comunicării în mod deosebit pentru orice persoana, defavorizata , vulnerabila, suferinda, vârstnica mai ales, si sa analizam în continuare efectele unei comunicări distorsionate cauzele si consecințele în care poate avea loc aceasta în condițiile unei persoane în vârsta cu diverse suferințe sau handicapuri si modalitățile de depășire a barierelor care se ivesc în aceste cazuri.
Fiindcă, dincolo de rolul comunicării în general ca factor de vitalitate, de combatere a izolării si de reintegrare sociala si socio-familiala, comunicarea la un lucrător social, înțelegând prin aceasta într-un sens larg orice profesionist (sau voluntar) care are între atribuții intervenția de ajutor, îngrijire terapeutica, de protecție în favoarea unei persoane în vârsta, cu nevoi, dependenta, comunicarea cu o astfel de persoana este un instrument de abordare, de eficacitatea utilizării cu maximum de randament al acesteia depinzând rezultatele intervenției [22, p. 62].
Cu ajutorul comunicării investigam tipologia persoanei, modificările psihologice determinate de îmbătrânire, gradul acestora îmbolnăvire, suferința, stres social si psihologic, handicap; prin comunicare obținem date prețioase privind nevoile unei persoane sau alteia, în fine cu ajutorul comunicării putem influenta chiar si în sens terapeutic (psihoterapeutic) starea persoanei, ne mai punând la socoteala transmiterea spre însușire a mesajelor noastre destinate s-o ajute.
O clasificare utilizata în geriatrie, în clinica geriatrica si în psihologia geriatrica, din punctul de vedere al Capacitatii de comunicare, distinge: persoane vârstnice comunicante, persoane vârstnice parțial comunicante, persoane vârstnice non-comunicante.
Trecând la analiza condițiilor si factorilor de distorsiune a unei comunicări, care fie \piedica transmiterea mesajului, fie duce la o recepționare incompleta sau distorsionata, afectând înțelegerea, receptarea si evident si răspunsul se considera ca exista:
factori personali;
factori de mediu.
Menționam ca aceștia nu sunt neapărat specifici unei persoane vârstnice dar incidenta lor este mai mare la aceasta categorie care cumulează efectele psihologice regresive ale înaintării in vârsta, stresul izolării sociale consecutive, efectele îmbolnăvirilor multiple (polipatologie, adică existenta mai multor boli concomitent), handicapul si dizabilitatile consecutive. Acest cumul si asociere includ evident si particularitatea pe care le vom sublinia
factorii personali – țin de structura partenerilor la actul comunicării si pot fi:
emoționali (psihologici) – timiditate, supărare, teama, anxietate (teama exagerata fara obiect), resentimente;
fizici, organici – oboseala, defecte de vorbire, surzenie, durere, boala;
intelectuali – nivel de cunoștințe, de instruire, limbaj:
sociali – diferențe de cultura, clasa socio-economica, origine etnica, origine rurala sau urbana, accent, s.a.
b) factori de mediu care pot influența pozitiv sau negativ comunicarea, prin creșterea tensiunii sau disconfortului.
fizici: zgomot, lipsa intimității, neacomodare;
sociali: prezenta sau absenta altor persoane. A se tine seama ca anumite plângeri, răspunsuri la nevoi pot reprezenta probleme intime care exclud si prezenta altora; alteori persoana se simte mai în largul sau în prezenta, de regula, a unei rude apropiate, care eventual o încurajează sa comunice, confirma sau întărește cele spuse.
Înaintea inițierii comunicării, a dialogului se impune evaluarea cu grija a persoanei cu care se comunica (factori personali), cat si a mediului de comunicare (factori de mediu).
Orice comunicare implica verbalizarea mesajului, forma cea mai comuna, ideala, si manifestările non-verbale. În cazul persoanelor vârstnice, suferinde, cu diverse disfuncții de limbaj, de înțelegere, de memorie si orientare nu totdeauna poate fi utilizat mesajul verbalizat.
Comunicarea verbala se manifestă prin limbajul vorbit sau scris care reprezintă codul cel mai folosit de transmitere a mesajelor si este bine când acest cod este înțeles de ambele parți implicate în procesul de comunicare. Nu este suficient ca se vorbește aceeași limba ci, mai important este același înțeles pentru cuvinte (neologisme, termeni tehnici, abrevieri, sinonime, etc.). Ca urmare, o condiție esențiala este aceea de a ne asigura în permanenta ca vom fi înțeleși.
Limbajul non-verbal, care are la baza alte coduri decât cuvintele, codurile fiind de o mai mare varietate, include: expresia fetei, mimica, privirea, volumul vocii, tonul folosit, gestica, atingerea.
În plus, persoana poate emite o serie de semne de comunicare care trebuie înregistrate si interpretate cu grija, semne vocale, emisiuni vocale dar non-verbale, ce pot avea semnificații ce trebuie descifrate: gemete, oftat, tuse, plâns, ras, diferite inflexiuni ale vocii, etc.
Chiar si poziția corpului în pat poate arata celor avizați existenta unei dureri care silește persoana sa ia o anumita poziție în care durerea e resimțita la o intensitate mai mica (în practica medicinii clinice sunt numite poziții/posturi „antalgice” pentru ca diminua durerea); o poziție de retragere, cu genunchii la bărbie, însoțita de o privire care exprima teama si îngrijorare poate fi sugestiva pentru anxietate, pentru diferite stări halucinatorii vizuale sau auditive. Menționarea si a acestor semne intenționează sa sublinieze doar gama variata de manifestări non-verbale, interpretarea lor revenind specialiștilor – medici, psihiatri, psihologi, asistenți sociali, dar si altor persoane cu experiența.
De remarcat ca manifestările non-verbale sunt mai aproape de realitate, fiind mai greu de distorsionat, de trucat.
În evaluarea de ansamblu a unor persoane de la care dorim sa culegem cat mai multe date vom identifica si alte mesaje non-verbale: mișcări repezi, agitație, neliniște, anxietate, încleștare musculara, tremurături, dificultatea de concentrare. Urmărim daca eventual unele expresii, cuvinte îi pot declanșa persoanei supărare, teama, iritare, plâns sau alte stări deosebite.
O comunicare capătă o cat mai buna calitate cu cat determina din partea persoanei vârstnice si/sau bolnave o deschidere cat mai mare, totala chiar, care se bazează pe încrederea pe care persoana cu care intra în dialog i-a inspirat-o ; aceasta încredere este cheia deschiderii, premisa obținerii unui maxim de date privind suferințele, nemulțumirea, nevoile; în același timp, încrederea este si o baza pentru un posibil efect terapeutic al comunicării (psihoterapia). Fiindcă exista comunicare terapeutica ce poate grăbi si favoriza vindecarea, potentând celelalte tratamente, convenționale; o comunicare terapeutica poate reda dorința de viata la cei depresivi.
Împărtășirea de idei și judecăți, empatizarea comunicării, apropie participanții la dialog, valorizează persoana ce trebuie ajutata, transforma comunicarea într-un instrument eficient.
Exista si situații în care comunicarea poate fi întrerupta si blocata neintenționat, situații ce pot fi prevenite în beneficiul eficienței comunicării; aceasta eventualitate – blocarea se poate întâmpla în cazul schimbării subiectului, impunerii fără tact a părerii proprii, grabei și trecerii bruște la concluzii și soluții, a unui limbaj incomprehensibil, neadaptat la nivelul de instruire și de cunoștințe, pe alocuri, chiar încifrat. Pentru toate acestea se impune o pregătire atentă a intrării în dialog – evaluarea prealabila a personalității interlocutorului, a condițiilor speciale – boala, deficit de memorie, deficiente senzoriale, etc.
În cazul persoanelor vârstnice vom tine seama întodeauna de afectarea în mai mica sau mai mare măsura a Capacitatii de înțelegere sau, altfel spus, a vitezei de percepție a mesajului. Viteza proceselor psihice este încetinita, viteza fluxului nervos este mai scăzuta; informația de la emitator la receptor parcurge un timp mai lung decât în mod normal ceea ce întârzie si răspunsul pe care uneori trebuie sa-l așteptam cu mai multa răbdare.
La oamenii în vârsta se instalează în timp o lentoare a proceselor psihice, numita si bradipsihie si, de asemenea, în fluenta debitului verbal, în termeni de specialitate – bradilalie; de altfel, terminologia „bradi” care semnifica încetineala este valabila si pentru alte procese si funcții ale organismului în îmbătrânire [20, p. 80].
O persoana în vârsta își găsește mai greu cuvintele pentru a-si alcătui răspunsurile care, în final, sunt găsite daca cel ce conduce dialogul are răbdarea necesara. De altfel, răbdarea este o însușire obligatorie pentru toți cei ce lucrează cu vârstnicul ca si pentru orice anturaj al unei astfel de persoane. Tulburările de memorie pot interveni întârziind si mai mult răspunsurile, chiar daca persoana vârstnica a înțeles, a recepționat mesajul.
În alte situații de îmbătrânire mai avansata, cu diverse afectări ale structurilor neurologice de suport a funcțiilor psihice, așa cum se întâmpla în îmbătrânirea avansata complicata cu boli neuropsihice sau chiar în îmbătrânirea timpurie când pot apărea astfel de tulburări cu debut precoce, este afectata înțelegerea; persoana asculta, aude dar nu înțelege datorita degradării unor zone din creier unde se face recepția si prelucrarea mesajelor. Nici în aceste cazuri nu trebuie sa ne pierdem răbdarea ci, sa insistam, sa apelam si la celelalte forme de comunicare non-verbale, fiindcă poate fi vorba de o afazie parțiala (afazie numindu-se pierderea Capacitatii de înțelegere si de exprimare), de tulburări ale exprimării verbale (disfazie), sau de tulburări de auz.
Sa fim, de asemenea, pregătiți, pentru confruntarea cu un limbaj simplificat, mai sărac, stereotip adesea, ceea ce este o alta caracteristica a îmbătrânirii căreia trebuie sa adaptam si propriul nostru limbaj si sa utilizam constant calitatea pe care o subliniam anterior, răbdarea.
Pentru favorizarea comunicării se vor utiliza diverse tehnici care nu exclud, ci potentează calitățile celui care intra în dialog, în cadrul actului profesional, cu o persoana în vârsta – pregătirea în domeniul psihologiei îmbătrânirii, a comunicării, răbdarea, empatia, s.a. – tehnici menite sa încurajeze persoana sa discute, cu deschidere si sinceritate, sa determine culegerea unui maximum de informații.
Cele mai cunoscute tehnici de comunicare sunt:
Ascultarea care nu trebuie identificata cu auzitul, ființa implica ascultarea persoanei întru totul, inclusiv observarea mesajelor non-verbale care însoțesc pe cele verbale, în scopul obținerii unui mesaj total. Vor fi observate: tonul vocii, fluenta vorbirii, postura, expresia fetei, mișcările, căutarea si alegerea cuvintelor. Se apreciază ca, în general, doar 10% dintre cei care conduc astfel de discuții, iau interviuri unor persoane cu diverse deficiențe o fac in mod corespunzător, ceea ce reduce eficienta ascultării si, în consecința,a comunicării. Pentru a realiza o ascultare eficienta, e necesara o anumita pregătire: rezervarea timpului necesar ascultării (nu graba, expedierea, superficialitatea, formalismul vor avea darul sa ofere premise pentru ascultare eficienta); concentrarea asupra comunicării – ceea ce spunem noi, ce relație propunem, ceea ce spune persoana respectiva, întrebările, răspunsurile, acceptarea perioadelor de liniște, necesare si semnificative; evitarea întreruperilor (persoanele vârstnice își pierd mai ușor șirul, fluenta vorbirii când sunt întrerupte; reluarea se face mai greu sau intervine blocarea). Putem totuși, orienta discuția cu grija, în direcția pe care o dorim si ne-am propus-o atunci când exista tendințe de depărtare de subiectul pus în discuție, ceea ce se întâlnește adesea la o persoana în vârsta; înregistrarea semnelor non-verbale însoțitoare; evitarea gesturilor care pot distrage (neliniște, uitatul la ceas, privitul în alta parte – ziar, televizor, care pot sugera de interes si graba, ceea ce poate suspenda comunicarea).
Concomitent cu ascultarea se va face verificarea percepției întrebând persoana daca a înțeles, verificând calitatea, adaptarea răspunsului. Pentru verificarea percepției vom folosi procedeele: reafirmarea, repetarea ca un ecou, parafrazarea, repetarea răspunsului, afirmației, rezumarea.
O metoda de confirmare sau de demontare ca mesajul a fost receptat este reflectarea. Aceasta îi permite evaluarea comunicării, constatarea ca cel care vrea sa o ajute încearcă sa o înțeleagă si sa se recunoască prin altcineva \n cuvinte si imagini. Atenție la aspectele esențiale: acordarea de pauze pentru liniștire, ca si pentru odihna si adunarea gândurilor.
Ascultatul nu este însa eficient daca nu avem în vedere si disponibilitatea sau deschiderea care, pe lângă că sunt indicatoare ale personalității, pot fi și dobândite prin formare corespunzătoare. Cercetările au arată că disponibilitatea atrage după sine disponibilitate. Aceasta privește mai ales pe cel care asculta, deși trebuie stimulata și la interlocutorul său. Se poate realiza prin împărtășirea biografiei si istoriei personale, prin sinceritate si naturalețe. S-a observat ca folosirea liniștei în comunicare este utila, poate „aerisi” relația; da răgaz pentru adunarea gândurilor, asigura persoana ca este ascultata, sporește calitatea si cantitatea informațiilor. Intercalarea comunicării prin „atingere” sporește încrederea, face mai eficienta comunicarea.
Daca în cele de mai înainte am prezentat aspecte ale comunicării în general, cu nuanțări particulare pentru cazul persoanei în vârsta, în continuare vom analiza situația comunicării cu persoana în vârsta în condiții deosebite.
Depresia Foarte multe persoane vârstnice sunt depresive, depresia fiind o situație comuna. În aceste cazuri, vorbirea este mai lenta, mai înceata, răspunsurile întârzie, sunt scurte. Abordarea este mai dificila din cauza lipsei de concentrare, a sentimentului de inutilitate si neîncredere, a pesimismului sau chiar, in cazuri grave, a ideilor de suicid. Tot în depresiile grave ne putem întâlni cu negativismul verbal, cu mutismul, adică refuzul de a vorbi, de a comunica.
In aceste cazuri, întrebările vor fi scurte, spre a nu solicita capacitatea de concentrare, reluate după o pauza, fără insistente si persuasiune care pot determina o blocare a comunicării [3, p. 120].
Încercam sa convingem ca tot ceea ce facem este în scopul de a-l ocroti, de a-l ajuta.
Tulburările de auz. Surditatea totala (mai rar) sau parțiala (mai frecvent) sau hipoacuzia sunt frecvente la o persoana în vârsta al cărui auz diminua chiar în cadrul îmbătrânirii normale.
În aceste cazuri, ne poziționam în așa fel încât sa ne poată vedea fata si buzele în timp ce vorbim. Verificam daca persoana folosește proteza auditiva, daca este deschisa, daca bateria este funcționala. Vorbirea va fi clara, simpla, cu fraze scurte, vom vorbi mai tare, dar fără a țipa, rostind silabele mai rar. Adăugam mimica si gestica. Nu ne enervam, fiindcă persoana nu ne aude, sau încă nu aude, deoarece nu am luat masurile menționate anterior. Putem comunica, eventual, prin semne, prin scris, prin desen.
Tulburările de vedere. Scăderea acuității vizuale este de asemenea paralela cu înaintarea în vârsta. Este de diferite grade, pana la pierderea completa a vederii (cecitate vizuala). Limbajul verbal este în prim plan, mijloacele non-verbale ieșind din discuție. Informam persoana în legătura cu orice alte zgomote, alte persoane care intra în camera, diferite manevre necesare de pilda unei examinări, cercetării unor documente personale.
Tulburările de înțelegere si de exprimare. Se întâlnesc la persoanele cu suferințe cerebrale, cu sechele după accidente cerebrale-vasculare si se traduc prin: incoordonarea în vorbire, dificultatea în aranjamentul cuvintelor în fraza, inabilitate de a-si găsi cuvintele, imposibilitatea de a răspunde (în termeni de specialitate afazie, disfazie, dislexie).
Se pun întrebări care sa comporte răspunsuri prin „da” si „nu”, sau printr-un dat din cap. Acordam mai mult timp pentru a obține răspunsurile. Observam concomitent comportamentul si limbajul non-verbal.
Nervozitatea. Unele persoane vârstnice pot fi surprinse intr-o stare deosebita de iritabilitate, de nervozitate, determinate de supărare sau fara o explicație anume; nervozitatea poate traduce teama, anxietate sau neputința, stări ce pot fi prevenite si risipite prin explicații si asigurări. Încercam sa-i deturnam atenția de la obiectul supărării, nervozității, antrenând persoana în alte activitatea pentru o perioada mai scurta sau mai lunga, după care revenim la scopul comunicării. În nici un caz nu ne vom enerva si nu vom răspunde „cu aceeași moneda”.
Violenta. O situație mai speciala pe care o putem întâlni la unele persoane în vârsta si care sa se explice printr-o serie de cauze (pe care trebuie sa le investigam dinainte): leziuni cerebrale, senilitate, diverse afecțiuni psihice, consum de alcool, reacții secundare la unele medicamente care pot determina stări de agitație. Ne informam, de asemenea, înaintea inițierii comunicării, privind potențialul de violenta (accese de violenta în antecedente, confuzie si dezorientare, agitație, iritabilitate, impulsivitate, non-cooperanta, suspiciune). Daca suspectam un potențial de violenta, vom lua următoarele masuri: informarea celorlalți membri ai echipei (e recomandabil sa nu abordam singuri o astfel de persoana), identificarea eventuala a unor anumite cauze care pot declanșa violenta, plasarea persoanei într-o camera unde poate fi observata în permanenta, îndepărtarea obiectelor contondente; nu vom atinge persoana si nici nu vom face mișcări bruște spre aceasta, spre a nu-i declanșa reacții de apărare, agresivitate. Se păstrează o anumita distanta de persoana, evitam sa stăm cu spatele. Daca nu reușim, apelam la ajutor, chiar specializat: psiholog, psihiatru, ambulanta.
Plânsul. Putem întâlni persoane care plâng ușor, emotive, labile sau plâng spontan, nestăpânit, nemotivat, în anumite îmbolnăviri cerebrale cum sunt unele forme de scleroza cerebrala – sindromul pseudo-bulbar. În prima situație plânsul este o supapa de ușurare, de descărcare a tensiunilor si de aceea trebuie îngăduit. Nu-i vom cere sa înceteze plânsul, nu vom plânge alături, fiindcă nu este un model de empatie, de compasiune recomandabil în aceste cazuri.
Vom romane alături, cu răbdare pana se liniștește, asigurându-i intimitatea. Folosim atingerea ca mijloc de comunicare si apropiere. După ce va înceta plânsul, vom relua comunicarea, cu grija, cu blândețe, cu menajamente si cu tact.
Am insistat mai mult asupra comunicării ființa, dincolo de rostul sau în câștigarea încrederii în obținerea de informații, în identificarea nevoilor, ne ajuta în cunoașterea individualizata. În general, comunicarea este cel mai important mijloc de evaluare. O comunicare eficienta asigura cea mai mare parte a evaluării. Este o evaluare directa, chiar daca nu întotdeauna este suficienta, având în unele cazuri nevoie si de heteroevaluare, adică de informații culese de la alte persoane din anturaj, rămâne totuși esențială. Si evaluarea presupune o formare adecvata, cunoștințe de psihologie, putându-se afirma ca este si o arta. Evaluarea este însa mai concreta, ceea ce a făcut ca sa poată fi standardizata, fapt ce ușurează mult (si direcționează) activitățile profesioniștilor care au drept obiect al muncii o latura sau alta a protecției si ajutorului persoanelor vârstnice.
CAPITOLUL II. ASISTENȚA LA DOMICILIU A PERSOANEI VÂRSTNICE
2.1 Principii si obiective ale asistenței la domiciliu
O problema importanta a unor varstnici o constituie inexistenta unei locuinte sigure si edecvate, adoptata vietii persoanelor dependente. Statisticile arata ca mai mult de jumatate dintre persoanele varstnice au mari dificultati in ceea ce priveste achitarea facturilor la serviciile curente: intretinere, telefon, electricitate, etc. ca urmare cei mai multi dintre pensionari au redus cheltuielile pentru hrana la mai putin de un sfert din necesarul caloric zilnic specific varstei, au renuntat la telefon, la Tv, la radio, pentru a-si putea cumpara medicamentele necesare si a-si achita macar cheltuielile de intretinere si electricitate [57, p.132].
O parte dintre varstnici care au urmasi in viata se bucura de un anumit sprijin din partea acestora.
Cea mai vulnerabila categorie reprezinta varstnicii singuri, mai ales cand singuratatea se asociaza cu lipsa mijloacelor materiale si dependenta.
Pentru a creste calitatea vietii persoanelor varstnice dependente, politicile in domeniu trebuie sa puna accentul pe:
1.Stabilire principiilor si obiectivelor ingrijirii;
2.Dezvoltarea sistemelor de ingrijire primara, secundara si comunitara;
3.Dezvoltarea cadrului institutional si organizatoric care sa permita implementarea cu succesa serviciilor de ingrijiri la domiciliu
4.Sprijinirea dezvoltarii retelei informationale de ingrijire(ingrijire acordata de familie, prieteni, vecini);
5.Sprijinirea formarii de personal care sa furnizeze servicii de ingrijire la domiciliu
6.Cresterea calitatii serviciilor de ingrijire;
7.Cresterea masurilor privind prevenirea situatiei de dependenta;
8.Stabilirea sistemului de finantare a serviciilor de ingrijire;
9.Cresterea participarii persoanelor varstnice dependente.
Pentru a putea oferi servicii unei persoane in varsta este nevoie ca aceasta persoana sa fie evaluata si sa I se stabileasca un grad de dependenta..
Definitie: Starea in care se gasesc persoanele care, datorita unor cauze legate de diminuarea sau pierderea autonomiei fizice, psihice sau intelectuale, au nevoie de o asistenta si / sau de ajutor, impoortante pentru a-si indeplini actele curente de viata [4, p.109].
De cele mai multe ori dependenta este considerata sinonim al pierderii autonomiei.
Este posibil sa fii dependenta de alta persoana pentru a te deplasa, dar in acelasi timp sa fii autonom in ceea ce priveste decizia asupra momentului, modului de deplasare si destinatie.
Toate categoriile de populatie pot fi afectate de dependenta. Pentru orice persoana in varsta trebuie insa sa ne gandim ca exista riscul ca, in urma unei fracturi, a unui accident, sa devina o persoana dependenta.
Situatia de dependenta temporara (care poate fi eliminata in urma unui program de ingrijire si recuperare adecvat)
Situatia de dependenta poate fi permanenta dar poate fi ameliorata in urma unui program de ingrijire adecvat la nevoile persoanei.
2.2 Organizarea activității la domiciliu
Cele 7 etape ale intregului proces de coordonare al ingrijirilor sunt:
1.Informarea populatiei despre gama de servicii oferite, in cat timp se poate primi serviciul si care este procedeul prin care se poate obtine.
2.Luarea in evidenta: procedeul prin care se face o luare in evidenta a nevoilor si, astfel, sa putem aprecia care ar trebui sa fie nivelul de evaluare pentru a se potrivi cu nevoile fiecarui client.
3.Evluarea nevoilor: a intelege nevoile fiecarui individ care solicita servicii si a le oferi, in functie de prioritati, si de resursele pe care le are organizatia.
4.Planul de ingrijire pe baza nevoilor identificate, elaborarea planului de ingrijire individual
5.Implementarea planului de ingrijire. Asigurarea de resurse pe toata durata stabila pana la atingerea obiectivelor din planul de ingrijire.
6.Monitorizarea serviciilor. Controlul si asigurarea cu resurse astfel ca serviciile sa fie furnizate.
7.Examenele de bilant. Reanalizarea periodica a elementelor si, astfel, reajustarea planului de ingrijire.
Informarea populatiei.
Primul pas in managementul serviciilor de ingrijire este acela de a informa populatia despre gama de servicii oferite care pot sa raspunda anumitor nevoi.
Informarea se face nu numai ca beneficiarii sa poata face o alegere intre un serviciu si altul, ci, mai ales, pentru a putea da un cuvant de spus celui care il primeste si, in acest fel, beneficiarul (clientul) sa fie tratat ca un adevarat partener de-a lungul intregului proces.
Criterii de eligibilitate a beneficiarilor
Persoanele varstnice, singure, lipsite de sprijin la domiciliu (familie, prieteni, vecini) care necesita ajutor din partea comunitatii;
Persoanele care necesita ingrijiri temporare dupa spitalizare in vederea recrutarii, spre exemplu:
-persoanele care au suferit operatii si se externeaza din spital si nu au ajutor pentru ingrijire acasa;
-convalescenti dupa A.V.C. (accident vascular cerebral)
Bolnavii in stare terminala.
Persoanele care necesita ingrijiri de durata, cum ar fi:
-bolnavi cronici care, din cauza bolii, sunt impiedicati sa-si desfasoare activitatile cotidiene (hranire, toaleta personala, etc.), fiind imobilizati la pat si necesita ajutor.
Exista trei categorii de prioritati
1.Cei care sunt la risc si au nevoie urgenta de ingrijiri personale (de exemplu persoanele in varsta care sunt operati pentru facturi de col femural si sunt externati din spital direct acasa);
2.Cei care au o boala cronica si au nevoie de ingrijiri personale (de ex persoanele in varsta dupa A.V.C.);
3.Cei care sunt singuri si, pe langa o boala cronica fizica, dezvolta si o boala mentala, iar riscul lor este crescut.
Beneficiarii sau potentialii beneficiari pot fi trimisi si pot beneficia de servicii de ingrijire la domiciliu din mai multe surse: spitale, policlinici, biserica, servicii sociale.
Evaluare integrata a nevoilor [8, p. 136].
Este procesul prin care intelegem nevoile fiecarui beneficiar si, functie de acestea si de prioritati, oferim servicii conform unui plan de ingrijire. Evaluarea, care este primul serviciu acordat efectiv, va fi facut in termen de maxim 48-72 de ore de la solicitare.
Procesul de evaluare al nevoilor e bine sa aiba loc la domiciliul beneficiarilor pentru a avea o imagine completa asupra mediului in care acestia traiesc.
Evaluarea este un proces cheie de care depinde oferirea serviciilor pe viitor; o evaluare corecta va avea ca rezultat un plan de ingrijire corespunzator.
Fisa de evaluare socio-medicala cuprinde:
-date personale
-evaluare sociala
-evaluarea starii de sanatate
-evaluarea gradului de dependenta
-rezultatele evaluarii cu incadrarea in grade de dependenta
-servicii sociale si socio-medicale recomandate, in functie de nevoile identificate
-dorintele persoanei varstnice
-dorintele ingrijitorilor din reteaua informationala
-oferta locala de servicii care poate acoperi nevoile identificate
-concluzii, recomandari finale
-echipa de evaluare
In concluzie:
-evaluarea trebuie sa fie un proces simplu si rapid,
-evaluarea este un proces individualizat
-daca nevoile sunt complexe si nu pot fi acoperite de serviciile unei singure organizatii, faceti aranjamentele necesare cu alte organizatii
-nu permiteti ca veti face mai mult si mai repede incat decat puteti intr-adevar sa faceti,
-incercati sa intelegeti, pe cat posibil, din prima evaluare care sunt adevaratele nevoi si cum aceste nevoi se intrepatrund
-pentru nevoia pe care o descoperiti in timpul evaluarii ca fiind cea mai importanta
-alegerea locului potrivit pentru evaluare
2.3 Atribuțiile îngrijitorului la domiciliu privind îngrijirea bătrânilor
Planul de ingrijiri integrate
Sa faci un plan de ingrijiri inseamna sa identifici cele mai bune cai pentru a atinge obiectivele stabilite in urma evaluarii nevoilor si prezentarea lor sub forma unui plan individual de ingrijire.
Tipuri de servicii furnizate in ingrijirile la domiciliu [22, p.283]
a.servicii de ingrijire de baza:
servicii de ingrijire personala:
-igiena corporala
-imbracat/dezbracat
-alimentatia
b.servicii de asistenta sociala:
-management de caz
-servicii de informare
-evaluarea nevoilor sociale si eleborarea unui plan social de interventie
-consiliere
-asigurarea legaturii cu alte servicii, institutii
-coordonarea si supravegherea activitatii voluntarilor
c.servicii medicale
-ingrijirea medicala directa
-monitorizarea parametrilor fiziologici
-administrarea medicamentelor
-alimentatia enterala si parenterala
-ingrijirea plagilor
-alte manevre terapeutice
-schimbarea si ingrijirea cateterelor urinare permanente
-ingrijirea stomelor
-efectuarea tratamentului durerii.
Implementarea planului de ingrijiri
Este procesul prin care planul de ingrijire este pus in practica de cate unul sau mai multi profesionisti si sunt furnizate efectiv serviciilor de ingrijire.
Ritmul in care se face implementarea planului de ingrijire este un subiect delicat si va fi negociat cu beneficiarul si cei din familia care il ajuta
S-a propus un model de servicii de integrare socio-medicale care sa fie furnizate de o echipa compusa din: ingrijitori la domiciliu, asistente medicale, kinetoterapeuti, asistenti sociali.
Coordonatorul de echipa responsabil, pentru furnizarea serviciilor de ingrijire de catre echipa indisciplinara, va avea in vedere urmatoarele elemente:
-daca planul de ingrijire este individual si daca cel care este trimis are experienta si cunostintele necesare
-daca cel care este trimis isi face treaba fara sa fie supravegheat la fel ca atunci cand este supravegheat.
-daca timpul este necesar pentru a se putea deplasa de la un caz la altul
Monitorizarea
Este o forma de supraveghere practica a implementarii si consta in asigurarea implementarii obiectivelor propuse si adoptarea planului de ingrijiri nevoilor mereu in schimbare ala beneficiarilor.
Monitorizarea se face practic prin:
-vizite la domiciliu
-telefoane/scrisori
-consultatii intre agentii/organizatii
Monitorizarea va urmari daca:
-obiectivele propuse in planul de ingrijiri sunt de o maniera cost eficienta
Bilanț
Frecventa cu care se face bilantul depinde de complexitatea nevoilor si de nivelul investitiilor. De obicei, se face cu atat mai frecvent cu cat dinamica nevoilor este mai mare. Ca si evaluarea, bilantul se bazeaza pe analiza nevoilor, iar aceasta va fi facuta nu pe serviciile oferite, ci pe nevoile, preferintele si eficacitatea serviciilor de a rezolva aceste nevoi.
Cei care au fost implicati initial in definirea planului de ingrijiri initial vor fi invitati sa participe la aceasta echipa.
Ce se analizeaza la un bilant? R. Daca obiectivele de indeplinit initiale au fost, realiste si daca mai sunt elevante in continuare [19, p. 81].
Punctul de plecare pentru o evaluare de etapa este perceptia atat a furnizorului, cat si a beneficiarului despre servicii, despre progresele facute privind starea beneficiarului din momentul furnizarii serviciilor de ingrijire la domiciliu
Daca au avut succes sau nu si de ce; analiza reultatelor, mai ales a celor in care nu am avut succes si din care putem invata pentru inbunatatirea calitatii serviciilor noastre;
Daca persoana ingrijita devine independenta
Analiza costului si calitatii serviciilor
Data urmatoarei vizite pentru o noua evaluare de etapa
CAPITOLUL III. IMPLICATII PSIHOSOCIALE ALE INSTITUTIONALIZARII PERSOANELOR VARSTNICE
În tara noastra sistemul serviciilor sociale destinate persoanelor varstnice este înca insuficient dezvoltat. Desi cadrul legal este în curs de definire pentru ansamblul serviciilor sociale, în beneficiul persoanelor varstnice s-au înfiintat si functioneaza pana în present relativ putine servicii comunitare, atat ca varietate cat si ca numar. Aceste servicii sunt promovate de organizatii neguvernamentale, de biserici / culte religioase – serviciile publice (preponderant rezidentiale) fiind în general asimilate celor pentru persoane cu handicap [55, p.231].
Daca în mediul urban exista o serie de servicii, datorita dezvoltarii ONGurilor si a accesului mai facil la surse de finantare, în mediul rural lipsesc aproape cu desavarsire. Doar centre rezidentiale – camine de batrani sau camine spital – institutii de talie mare din categoria celor de tip cazon, ascunse în sate rupte de lume, “mostenire” a vechii societati…
3.1 Servicii sociale, furnizori de servicii si institutii specializate de asistenta sociala
a) Servicii sociale
Ce sunt serviciile sociale? Cea mai coerenta si mai completa definitie am gasit-o în primul articol al Ordonantei 68, deci o reproducem ca atare:
“Serviciile sociale …. reprezinta ansamblul complex de masuri si actiuni realizate pentru a raspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea depasirii unor situatii de dificultate, pentru prezervarea autonomiei si protectiei persoanei, pentru prevenirea marginalizarii si excluziunii sociale si promovarea incluziunii sociale.”
Serviciile sociale pot fi servicii de asistenta sociala si servicii de îngrijire social-medicala.
Serviciile de asistenta sociala sunt servicii cu caracter primar si servicii specializate [57, p. 132].
Serviciile cu caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor situatii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune sociala.
Serviciile specializate au drept scop mentinerea, refacerea sau dezvoltarea capacitatilor individuale pentru depasirea unei situatii de nevoie sociala. Beneficiarii sunt: persoanele varstnice, copiii, persoane cu handicap.
Serviciile de îngrijire socio-medicala reprezinta un complex de activitati care se acorda în cadrul unui sistem social si medical integrat si au drept scop principal mentinerea autonomiei persoanei, precum si prevenirea agravarii situatiei de dependenta [32,p. 180].
servicii de baza: ajutor pentru igiena corporala, îmbracare si dezbracare, igiena eliminarilor, hranire si hidratare, transfer si mobilizare, deplasare în interior, comunicare;
servicii de suport: ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia, efectuarea de cumparaturi, activitati de menaj, însotirea în mijloacele de transport, facilitarea deplasarii în exterior, companie, activitati de administrare si gestionare, activitati de petrecere a timpului liber;
servicii de îngrijiri medicale;
servicii de recuperare si reabilitare, conexe domeniului medical si social: kinetoterapie, fizioterapie, terapie ocupationala, psihoterapie, psihopedagogie, logopedie, podologie si altele asemenea;
servicii de reabilitare si adaptare a ambientului: mici amenajari, reparatii si altele asemenea.
Fiecare serviciu social trebuie acordat cu respectarea a noua principii fundamentale, enumerate la articolul 3, referitoare la:
modul de lucru cu persoana (respectarea individualitatii fiecarei persoane; respectarea libertatii de a alege serviciul social în functie de nevoia sociala; tratament egal prin excluderea privilegiilor si eliminarea oricarei forme de discriminare; respectarea vietii intime; respectarea confidentialitatii)
modul de organizare a serviciului (asigurarea calitatii, a flexibilitatii si a accesibilitatii; asigurarea accesului la informatie; asigurarea drepturilor si a sigurantei beneficiarilor; dezvoltarea parteneriatului).
Tabloul tipurilor de servicii acordate varstnicilor
b) Furnizorii de servicii sociale
Serviciile enumerate anterior pot fi acordate (individual sau combinate) de persoane fizice sau juridice, numite în ordonanta “furnizori de servicii sociale”, care sunt de doua categorii:
cu statut public: serviciul public de asistenta sociala si alte servicii publice specializate la nivel judetean si local; unitati de asistenta medico-sociala; institutii publice care dezvolta compartimente de asistenta sociala specializate
cu statut privat: persoane fizice autorizate, asociatii si fundatii, culte religioase, organizatii internationale, filiale si sucursale ale asociatiilor si fundatiilor internationale recunoscute în conformitate cu legislatia in vigoare.
Este denumita “furnizor de servicii sociale” o structura organizationala care are în mod obligatoriu personalitate juridica, respectiv o persoana fizica autorizata pentru prestarea de servicii sociale conform legii.
La data elaborarii acestui ghid nu a fost înca aprobata metodologia de acreditare a furnizorilor de servicii sociale (prevazuta a fi finalizata în trimestrul IV 2004), dar este important faptul ca aceasta metodologie urmeaza sa se aplice tuturor furnizorilor, publici si privati.
Sistemul serviciilor sociale este descentralizat, astfel încat principalul furnizor de servicii sociale este serviciul public de asistenta sociala al comunitatii locale; doar în situatiile în care la nivel local nu exista posibilitatea de a oferi integral pachetul de servicii necesare facandu-se apel la preluarea acestor servicii de catre asociatiile neguvernamentale.
În vederea asigurarii serviciilor sociale pentru varstnici, la nivel comunitar serviciul public de asistenta sociala poate furniza o serie de servicii care favorizeaza mentinerea varstnicului în familie si în propria locuinta: asistenta la domiciliu, hot-line, centru de zi sau clAub al seniorilor. De asemenea, pot fi acordate servicii de tip rezidential, prin crearea de unitati de tip familial, de talie mica sau medie – daca nevoile comunitatii impun acest lucru, existand un numar mare de varstnici care nu pot fi ingrijiti în familie. Serviciile specializate, cu precadere cele de ingrijire socio-medicala si de recuperare, care necesita resurse financiare importante si resurse umane calificate corespunzator, pot fi furnizate de Serviciul public de asistenta sociala judetean. Tot la nivel judetean sau în comunitatile urbane mari se pot furniza serviciile de asistenta sociala în regim de urgenta.
Furnizorii de servicii sociale îsi desfasoara activitatile în institutii specializate de asistenta sociala, la domiciliul beneficiarilor, precum si în alte categorii de institutii publice sau private (unitati de învatamant, unitati medicale, case de cultura, penitenciare etc)
c) Instituțiile specializate de asistenta socială
Conform articolului 15 din Ordonanta 68, “Institutiile specializate de asistenta sociala cuprind toate institutiile publice sau private care acorda servicii sociale si asigura supraveghere si îngrijire cu titlu permanent sau temporar, cu sau fara gazduire”[34, p.143].
Aceste institutii trebuie sa respecte criteriile obligatorii de organizare si functionare a institutiilor specializate de asistenta sociala – de asemenea palnificate a fi validate în ultimul trimestru al acestui an.
Aceste institutii pot functiona atat individual, cat si grupate într-un complex de servicii comunitare. Serviciile pentru varstnici trebuie sa fie bine cunoscute în comunitate si integrate în comunitate, sa aiba relatii de parteneriat cu alte institutii sociale, culturale, educative, cu organizatii neguvernamentale si firme private [57].
3.2 Instituționalizarea persoanelor vârstnice
Deși actualmente tendința este de dezinstituționalizare, în toată lumea există forme de ocrotire a vârstnicului în asemenea așezăminte.
O instituție reprezintă o organizație care are statut, reguli de funcționare stabilite prin regulamente și/sau legi, având funcția socială de a satisface anumite nevoi colective [54] .
în România, există mai multe tipuri de instituții specializate de ocrotire. în funcție de perioada cât vârstnicul este ocrotit, instituțiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar, ele aparținând până nu demult unor ministere diferite, astfel :
a) pe termen lung: sub tutela Ministerului Muncii și Protecției Sociale și a consiliilor locale se află căminele de pensionari unde aceștia se pot interna ca urmare a deciziei DGASPC-ULUI;
sub tutela Inspectoratelor Teritoriale pentru Persoanele cu Handicap, există cămine-spital unde sunt internați vârstnicii și dependenții sau cămine pentru persoane fără nici un fel de venit;
b) temporar-cel mai frecvent, aparținând unor fundații sau organizații nonguvernamentale. Ocrotirea temporară presupune accesul în centre de zi în care vârstnicul își poate petrece sub supraveghere timpul liber în mod plăcut sau poate fi îngrijit (în cazul dementului) pe perioada cât familia (aparținătorii) își desfășoară alte activități (serviciu, cumpărături); de asemenea, vârstnicii pot desfășura diverse terapii fizice și ergoterapeutice, în cadrul unor programe
recuperatorii și profilactice organizate.
Decizia privind instituționalizarea pe termen lung trebuie să fie o decizie elaborată de o echipă pluridisciplinară formată din asistent social, medic, psiholog, la care va participa obligatoriu vârstnicul în cunoștință de cauză, eventual și familia vârstnicului; este o decizie de mare răspundere care vizează viitorul persoanei și are numeroase repercusiuni psihice, morale, financiare. Vârstnicul este o persoană matură, responsabilă, care are dreptul de a decide ce este mai bine pentru el, dar poate fi sprijinit, consiliat, prezentându-i-se riscurile și beneficiile traiului singur sau în instituție.
Cauzele instituționalizării pe termen lung ar fi [59, p.81]:
singurătatea și lipsa rețelei de suport;
dorința manifestă a vârstnicului;
lipsa veniturilor;
diferite afecțiuni cronice;
handicapul fizic sau mintal;
pierderea locuinței;
lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;
„crize" în sânul familiei de origine;
imobilizarea la pat;
violența domestică sau a celor ce s-au angajat să-1 îngrijească.
Populația în instituțiile de ocrotire este relativ omogene pe grupe e virsta în căminele pentru vârstnici predomină persoanele de sex feminin (70%); de asemenea, din distribuția pe vârste, rezultă că 80% dintre persoanele institu-ționalizate depășesc 70 ani și aproape 60% se situează peste 75 ani. Nivelul de instrucție al vârstnicilor din aceste instituții este de peste 50% sub nivelul mediu, între acesta și statutul social al pensionarului existând o relație directă.
Deși după 1990 s-au schimbat multe în privința instituțiilor pentru vârstnici, totuși bătrânii din multe instituții spun că sunt deprimați, nefericiți, inadaptați; studiile au demonstrat că au mai puțină vitalitate, mai puțină activitate și mor mai repede decât persoanele de aceeași vârstă din societate. Schultz și Bremmer raportau în 1977 tulburări de ordin psihologic și tristețe în cazul acestor vârstnici, mai ales atunci când transferul era involuntar.
Procedeul de admitere în aceste instituții se face prin adresabilitatea vârstnicului sau aparținătorilor către serviciul de asistență socială, ceea ce demonstrează o redusă implicare a serviciului de asistență socială în acțiunea de cunoaștere a stării și condițiilor persoanelor vârstnice care se află în risc major; categoric, vârstnicii cu nevoi speciale sunt mult mai mulți, dar lipsa rețelei de ocrotire privind persoana vârstnică, precum și marginalizarea problemelor vârstnicilor au dus la slaba monitorizare și la lipsa soluționării multor probleme ale acestor categorii de persoane. în general, procedeul de admitere aduce daune individului, care este adesea privit ca un „obiect" ușor de prelucrat, este privat de la intrare de propriile sale haine și este o victimă a agresiunii verbale și, uneori, fizice a personalului. Nu rareori, rezidenții sunt puși în situația de a implora personalul pentru lucruri minore (un pahar cu apă sau permisiunea de a folosi telefonul). O atitudine ce accentuează scăderea stimei de sine este „stigmatizarea" (personalul sau ceilalți rezidenți pot ponegri un anumit pacient, îl pot arăta cu degetul sau pot vorbi despre el ca și cum n-ar fi prezent) [57, p.139].
In opoziție, poate apărea tendința de a „spitaliza" exagerat spațiile, toaletele, instaurându-se regimuri stricte față de riscul de contaminare a alimentelor și lenjeriei. Un aspect deloc de neglijat este violarea intimității, existând încă instituții în care toaletele nu sunt despărțite în cabină, camerele au 7-10 locuri, dulapurile și hainele sunt comune etc.
Aceste neajunsuri, ce nu se pot generaliza pentru toate instituțiile, își au originea în încercarea acestora de a satisface nevoile de bază ale vârstnicului în limita bugetului.
Se pune problema de ce în 10 ani nu s-a putut schimba mai mult; pentru că există încă structuri rigide și persoane în poziții de decizie care nu doresc schimbarea, personalul este foarte puțin numeros și adesea necalificat, există foarte puține cursuri care au ridicat nivelul de pregătire al personalului, personalul nu este selectat (pentru că, în general, cei care doresc un astfel de post au o situație social-economică precară, el fiind o alternativă a existenței lui, și nu o alegere).
Considerăm deosebit de importante respectarea deontologiei medicale, creșterea nivelului de comunicare dintre medic și pacient, dar și rezolvarea retribuirii adecvate a personalului medical și de îngrijire, care trebuie recompensat adecvat, pe măsura condițiilor de lucru și a responsabilității pe care și-o asumă.
Conform noii legi privind asistența socială a persoanei vârstnice, beneficiază de asistență socială persoana vârstnică aflată în una dintre următoarele situații [60, p. 67]:
a) nu are familie sau nu se află în întreținerea uneia sau a unor persoane obligate la aceasta potrivit dispozițiilor legale în vigoare;
b) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare;
c) nu are locuință și nici posibilitatea de a-și asigura condiții de locuit pe baza resurselor proprii;
d) nu se poate gdspodări singură sau necesită îngrijire specializată;
e) se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile sociomedicale din cauza bolii ori a stării fizice sau psihice.
CAPITOLUL IV. STUDIUL EMPIRIC AL IMPLICAȚIILOR SOCIALE ALE INSTITUȚIONALIZĂRII PERSOANELOR VÂRSTNICE
4.1 Metodologie și metode de cercetare
Metodologia asistenței sociale destinate persoanei vârstnice este domeniul de reflecție preocupat de manierele de acțiune, de principiile și procedeele utilizate în practica asistențială. Metodologia ne permite să înțelegem care este logica ce guvernează cunoașterea și acțiunea, având în atenție, deopotrivă procesul de investigare a problemelor sociale ale vârstnicilor, precum și strategiile de intervenție în vederea soluționării acestora.
Componentele metodologiei asistenței sociale destinate persoanei vârstnice sunt:
teoriile de referință (sociologice, psihologice, psihosociologice, asistențiale, manageriale);
metodele, tehnicile și strategiile de cunoaștere și intervenție;
procedeele de evaluare a realității empirice.
Metodologia managementului asistenței sociale destinate persoanei vârstnice are o dimensiune teoretică, una tehnic-normativă și alta evaluativă, de sinteză între teoretic și empiric, autoreflexivă și autoevaluativă [41, p. 102]. Aceasta este perspectiva de definire a metodologiei asistenței sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate franceză.
În literatura asistențială americană, metodologia este privită mai puțin ca un complex de teorii și principii ce structurează, modalitățile de intervenție, și mai degrabă ca o colecție de metode și tehnici cu relevanță practică. Astfel au fost identificate mai multe tipuri de practici, în funcție de dimensiunea intervenției și de obiectivele propuse:
social casework – acea orientare sau acel tip de practică utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent psihologică a unui vârstnic,
social group work – metodă ce constă în ajutorarea unui grup de persoane constituit pe criteriul comunitării de interese sau al confruntării cu aceeași problema,
community organisation – practica ajutorării indivizilor, grupurilor și comunitarilor care locuiesc în aceiași arie geografică sau care se confruntă cu aceleași probleme, pentru a ajunge la identificarea scopurilor și intereselor comune, mobilizarea resurselor în vederea realizării proiectelor de dezvoltare comunitară,
administration in social work destinate old people – managementul asistenței sociale destinate persoanelor vârstnice.
În practica asistențială contemporană s-au delimitat doua arii teoretico-metodologice principale care acoperă întregul câmp al acțiunilor asistențial: practica de tip pozitivist (reparatorie, recuperatorie, represivă) și practica umanist-existențială. Aceste tipuri de practici descriu tendințele generale ale intervenției asistențiale, raportate la marile paradigme ale cunoașterii socioumane (paradigma pozitivistă și paradigma interpretativ-fenomenologică) [48, p.12].
În literatura franceză există unele încercări de construcție a metodologiei, în sensul adevărat al termenului, încercări centrate pe recuperarea dimensiunilor teoretice și epistemologice ale practicii asistențiale, pe conturarea unei logici generale a investigației, intervenției și evaluării în asistența socială.
Concepte – cheie: metoda (mod de cercetare, manieră de cunoaștere sau de transformare a realității), tehnica (ansamblul de prescripții metodologice pentru o acțiune eficientă în planul praxisului sau al reflecțiilor teoretice), procedeul (mod de utilizare a instrumentelor de investigare științifică), instrumentul (mijloc material utilizat de cercetător pentru cunoașterea științifică a fenomenelor sociale: foaia de observație, ghid de interviu), strategia (combinarea unor metode și tehnici de investigare și intervenție socială, ghidate de un set de presupoziții adecvate obiectivelor stabilite) [53, p.109].
Complementaritatea dintre cercetarea fundamentală și cercetarea aplicată atestă rolul decisiv al cunoașterii teoretice în creșterea calității vieții. Se menține încă un decalaj semnificativ între cercetarea socială și acțiunea asistențială, chiar și în țările cu tradiție în cercetarea asistenței sociale [27, p. 165].
Disjuncția între cercetare și acțiune a alimentat o criză epistemică din al cărei impas s-a ieșit prin utilizarea principiilor metodologiei cercetării sociale, care afirmă necesitatea unității între teoretic și empiric, explicație și înțelegere, teoretic și practic, cantitativ și calitativ, constatativ și evaluativ în cunoașterea realității socio – umane.
Demersul cercetare – acțiune, în practica asistențială, este un proces circular, activ și continuu, al cărui punct inițial și final este un context situațional concret. Între etapele sale este posibil un schimb informațional permanent, ceea ce permite o ajustare și o îmbunătățire a derulării activității în aceste secvențe, care se desfășoară aproape simultan.
Aceasta răspunde unui dublu obiectiv: realizarea schimbării sociale, pe de o parte, și îmbogățirea cunoștințelor științifice cu referire la realitatea socio-umană, pe de altă parte. Distanța între cercetarea socială și valorificarea rezultatelor acesteia în practică se reduce la minim, înregistrându-se un feedback relativ rapid. Rezultatele obținute prin cercetare acțiune sunt integrate mai întâi in practică și apoi în teorie, traseul fiind invers celui urmat în cercetarea socială clasică [59, p.116]
Alegerea metodelor și a tehnicilor se înscrie într-o strategie a anchetei. Nu vom putea alege o metodă (inductivă, deductivă) și opta pentru tehnici în funcție de vreo ideologie sau anumite valori. Pentru a nu ajunge la generalizări eronate, pentru a acumula cunoștințe generalizabile, metodologia anchetei poate folosi ,,variabile, indicatori, indici,, fără a reduce resursa umană (oamenii, grupurile) la acestea.
Metodologia anchetei este demersul regrupat de producere a cunoașterii-în-vederea-acțiunii, tehnicile fiind procedeele operatorii ce vor permite aplicarea metodei anchetei la obiectul de studiu ales [34].
În Bulletin de méthodologie sociologique, nr. 47/2000, J. Salvador propune o schemă care poate reda complexitatea unui demers de cunoaștere a problemelor vieții socioumane și a tehnicilor anchetei. Un demers menit să evite punctele lacunare, reducționiste. A ține seama doar de structuri, uitând de actorii implicați este la fel de reducționist ca a ține seama doar de actori, neglijând impactul constrângerilor și abilitant al structurilor.
Fig. nr. 1 Demersul de cunoaștere și tehnica anchetei [27, p. 234]
COMPREHENSIUNE
Tehnica observației. ASC (analiza sistemică a cercetării) caută să cerceteze profunzimile vieții socioumane cotidiene pentru a descoperi acolo problemele sociale ale persoanelor vârstnice, cauze ale acestor probleme, factori și actori care ar putea contribui la rezolvarea lor.
Între tehnicile pe care le utilizează, observația ocupă un loc aparte. É. Durkheim [20, p.217] cerea ,,să tratăm faptele persoanelor vârstnice ca lucruri’’ , adică să le observăm ca și cum ar fi lucruri, obiecte, să evităm interpunerea subiectivității noastre între ele și ideile despre ele. Observațiile noastre hrănesc analiza sistemică teoretică, iar teoriile orientează și încadrează observațiile. Atunci când face observații, cercetătorul adopta un comportament activ, nu pasiv. Un aspect al realității socio umane, un eveniment, un fapt devine social și prin intervenția cercetătorului. ,,Nu există idei fără fapte, nu există fapte fără idei’’ spunea F Simiand.
Distingem următoarele tipuri de observație: observația nestructurată și observația structurată.
Convorbirea comprehensivă. Nu există rețete pentru utilizarea cu bune rezultate a tehnicii convorbirii. Sunt însă importante câteva clarificări inițiale: cine este vârstnicul din fața noastră? ce așteptăm de la el? de asemenea nu trebuie să uitam că relația cu interlocutorul nu este una de autoritate, de putere, ci de (re)cunoaștere reciprocă, de modestie reciprocă, fără a uita scopul întrevederii: culegerea de date utile, semnificative pentru cercetarea-intervenția sa.
Convorbirea poate începe cu o întrebare deschisă care să suscite spontaneitatea, întrebări privind variabile independente (vârsta, statutul matrimonial) sunt lăsate pentru faza de încheiere a convorbirii. Reformulările, redundanța sunt eficiente pentru emergența mesajului esențial al convorbirii. Utilizând convorbirea ca tehnică de cercetare avem avantajul că putem obține informații importante. Suplețea acestei tehnici este un avantaj pentru realizarea unui studiu de profunzime. ,, Dezavantajele” ar fi ca apropierea celor doi poate distorsiona informațiile din cauza emoțiilor.
Studiul de caz. Studiind un caz, putem deprinde cunoștințe, abilități de intervenție, ne putem îmbogăți cunoștințele teoretice sau ne putem verifica ,,aplicabilitatea,, unei teorii. Se identifică o problematică de viață cotidiană a unui vârstnic, cu ajutorul celor implicați în ea. Vom descrie condițiile, resursele, valorile, normele, factorii, actoriei, înarmându-ne cu o orientare sau o ipoteză cu care ,,traversăm,, situația și căutam să-i surprindem complexitatea. Însă înainte de toate ne completăm informațiile din studierea cazului cu documente oficiale, cu observații directe, convorbiri.
Putem utiliza tehnica pattern-matching [32]: se compară fenomenul studiat într-un caz cu fenomenul prezis. ,,Textul,, rezultat din studierea cazului este supus atenției unora dintre subiecții implicați în caz. Astfel, adăugam elemente omise, considerate semnificative, corijăm.
,,Forma rezumativa,, a studiului de caz se poate prezenta astfel:
prezentarea problemelor identificate de cercetător;
prezentarea problemelor identificate de către persoanele implicate;
istoria problemelor – contextul;
puncte tari, puncte slabe;
mod de funcționare formală/informală;
evaluarea problemei de studiat și definirea ei;
cercetare – intervenție;
evaluarea, impactul, diseminarea rezultatelor.
Studiul spațiului social destinat persoanei vârstnice. Cercetătorul nu se interesează de mediul natural în general, ci de mediul locuit de către vârstnici. Spațiul comunitar, spațiul social, este produs nu doar dat. De aceea există diferențe între spațiile etnosocioculturale ale oamenilor, ale grupurilor diferite. Poate exista o spațializare ,, europeană’’, dar cu numeroase modalități de particular.
Mediul în care locuiesc oamenii unei comunități este un ansamblu de lucruri și de oameni, rezultat al așteptărilor, dorințelor, aspirațiilor lor, al instituțiilor după cum acestea au fost și sunt raționale, inteligente, ordonate, punctual, după cum respectă sau nu anumite valori, norme, reguli. Spațializarea nu este o proiecție strictă a organizării sociale, dar nu putem nega că o exprimă totuși. Realitatea socială este cea observată în orașe, sate etc.
Pentru a pricepe, explica și interveni eficient în mediul social al unui vârstnic, trebuie să observăm, să studiem habitatul său, ordonarea obiectelor din comunitatea din care face parte, posibilitățile deplasării, posibilitățile informării, recreării etc.
Dacă analizăm contextul global, și ideologia și comportamentele ,,vizibile,, ale instituțiilor și locuitorilor, vom pricepe mai ușor de ce și cum apar problemele sociale ale persoanelor vârstnice.
4.2. Analiza rezultatelor studiului empiric
STUDIU DE CAZ
Instituționalizarea persoanelor varstnice – soluție extremă cu implicații psihosociale
Finalitatea asistenței sociale a persoanei vârstnice este intervenția eficientă. Nici teoria singură nu-și poate aroga monopolul stiințificității, nu este singura depozitară a adevărului.
În lucrarea La recherche en travail social [21, p. 121], cercetarea în domeniul asistenței sociale a persoanei vârstnice este definită ca o metodologie de investigare a fenomenelor, faptelor problematice dintr-o situație socială datată, localizată, identificarea și analiza lor fiind făcute în perspectiva intervenției eficiente.
Calitatea vieții caracteristică vârstnicilor s-a impus ca fiind una dintre cele mai relevante noțiuni evaluative, pentru a desemna nu numai aspectele vieții materiale, dar si celelalte aspecte implicate de starea de vârstnic, implicit propriile opțiuni și preferințe ale reprezentanților vârstei a treia si a patra. Exista o serie de inegalitati care privesc condițiile de locuit, accesul la servicii, izolarea comunicaționala, lipsa unei asistente sociale active a vârstnicilor.
Persoanele în vârsta au nevoie de o atenție specială. De cineva care sa fie lângă ei când au nevoie, care sa-i îngrijească, sa se asigure ca au tot ce le trebuie, că și-au luat medicamentele la timp, că au hrana adecvata, ca își pot petrece timpul într-un mod plăcut.
Pe măsura înaintării in vârsta, ca urmare a unor grave invalidități – sindromul de imobilizare, incontinentele, pierderea autonomiei si a capacitații de autoservire – la care se adaugă factori sociali: ca diminuarea veniturilor, lipsa familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea si îngrijirea, apare creșterea solicitărilor de spitalizare pe termen lung. Din populația de peste 65 de ani, 4% este internata permanent. După unii autori, aceasta nu este decât o forma mascata de izolare a bătrânului, pe care o promovează familia si societatea. Se constata o presiune crescânda atât din partea familiilor cat si din partea unor unitati spitalicești (cu bolnavi părăsiți sau cu spitalizări îndelungate si frecvente), de a forța internarea în cămine spital. Decizia este un act de mare răspundere si trebuie sa cuprindă numai urgentele medicale sau sociale. Experiența arata ca mediul cel mai prielnic pentru bătrân rămâne familia (aceasta este si dorința bătrânilor), de aceea întoarcerea la domiciliu este un deziderat, mai ales in cazul in care condițiile de la domiciliu sunt prielnice. In orice caz, întotdeauna, pentru orice eventualitate, pregătirea psihologica a vârstnicului trebuie făcuta, pentru a se evita tulburările de adaptare. In unitățile pentru vârstnici (cămine de bătrâni, cămine-spital), asistenta trebuie asigurata in echipa (medic generalist, medic geriatru, psihiatru, psiholog, fizioterapeut).
Un rol principal îl are asistenta medicala si personalul de îngrijire.
Calitățile morale ale acestora, nicăieri nu sunt mai necesare ca in aceste unități. Echipa trebuie sa insufle bolnavului încredere, curaj, si sa-i ridice tonusul. Viitorul vârstnicului, redobândirea autonomiei, a tonusului vital, reintegrarea sociala, depind de calitățile echipei medicale. De aceea suportul psiho-afectiv, respectul pentru demnitatea vârstnicului sunt condiții de baza. Pentru bătrâni, familia constituie factorul vital fundamental. De aceea resursele familiei trebuie valorificate întotdeauna. Conflictul dintre generații exista, dar nu este o regula. Fenomenele de respingere si violentele fata de vârstnic trebuie cunoscute, combătute in măsura posibilităților. Spitalizarea, in multe cazuri, este nefavorabila vârstnicului. Stresul de mutare este o realitate. În general, din partea familiei, se pot delimita comportamente variate: cooperare, hiperprotectie, culpabilitate, angoasa, dar uneori si abandon si respingere. Când nu mai există altă posibilitate, când bolnavul este singur, când viața în familie este imposibilă, medicul și echipa pe care o conduce trebuie să preia toate funcțiile familiei normale: răbdare, afecțiune și susținere morală. Datorită stării materiale precare persoanele vârstnice se confruntă cu probleme acute, ca: abandonul rolurilor sociale active, sănătate deficitara, stare de singurătate, de dependență, sentimentul ca sunt o ,,povară,, pentru societate și familie. În raport cu aceste probleme, inexistența unui sistem instituționalizat de sprijin și protecție socială, de asistență la domiciliu contribuie la adoptarea instituționalizării ca soluție extrema de viață, cel mai adesea din inițiativa familiei sau rudelor. Persoanele vârstnice lipsite de orice resurse se adresează direct pentru hrana cantinelor săracilor, organizațiilor caritabile care sprijină material aceasta categorie. În București și în țară funcționează câteva organizații nonguvernamentale care transportă masa de la Cantina Centrală la domiciliul persoanelor vârstnice, însă lipsa mijloacelor de transport a pus capăt acestei acțiuni generoase. Deși pe plan mondial, actuala tendința este ca instituționalizarea sa reprezinte o soluție extremă, veritabila protecție sociala a vârstnicilor trebuind sa fie asigurată la domiciliul lor. În România, instituționalizarea rămâne încă o soluție necesară, atâta timp cât internarea rezolvă, în limite acceptabile, nevoia de locuința, de asigurare a hranei și în multe cazuri conferă un sentiment de securitate vârstnicilor. În Occident există sisteme de protecție, care asigura ca instituționalizarea să fie un act voluntar, realizat numai la cererea beneficiarilor. Însă specialiștii au avertizat asupra faptului că existența unor cămine pentru persoane vârstnice, prea elegante sau prea ieftine, ar putea tenta familiile să-si abandoneze bătrânii în astfel de așezăminte.
O asemenea tentație fost denumita de către medicii francezi ,, efect pervers al gratuității,,. Centrul de zi este o forma de instituționalizare unde vârstnicii își petrec dimineața, iar după-amiaza este readus în cadrul familiei. O asemenea forma a fost înființată pentru prima data la Cluj, în cadrul unui proiect realizat prin colaborarea Societății Medicilor de Medicina Generală, Asociației Romane de Nursing și Asistență Socială a Universității Babeș-Bolyai.
În martie 2009 s-a realizat un studiu în Centrul pentru îngrijirea varstnicilor si in Caminul pentru varstnici din Galați, unde au fost chestionati un numar de 30 de batrani. Acestia au raspuns la o serie de intrebari cu privire la conditiile de subsistenta, relatiile dintre varstnici dar si dintre varstnici si personalul angrenat in desfasurarea activitatilor din centrul si caminul pentru batrani. De un mare interes a fost insa abordarea relatiilor dintre varstnici si rudele cu care vin in contact, prietenii din exterior. Am avut in vedere gradul de multumire cu privire la conditiile in care sunt tratati varstnicii institutionalizati, probelemele psihosociale cu care se confrunta acestia si mai ales implicatiile de natura psiho-somatic intalnite in centrele speciale destinate varstnicilor. Prezentarea comparativa a datelor este prezentata succint in continuare in urma extragerii datelor din chestionarele completate. Intrebarile care au compus chestionarul impreuna cu datele centralizate sunt redate mai jos.
1. Cum apreciati conditiile din aceasta institutie?
Au fost intervievate 30 de persoane din căminul pentru vârstnici din Galați și 30 de persoane din centrul de îngrijire pentru vârstnici cu privire la condițiile de viata din aceste centre. Astfel 50% dintre vârstnicii din Căminul pentru bătrâni au afirmat ca au condiții foarte bune de trai in comparație cu 33% din persoanele vârstnice din căminul pentru vârstnici. De asemenea pentru o treime din vârstnicii din cămin condițiile sunt decente, acceptabile in timp ce 45% dintre vârstnicii din centru au afirmat ca au condiții acceptabile în care își pot consuma restul zilelor. Un mic procent, în același număr atât vârstnicii din centru cat si cei din cămin sunt nemulțumiți de condițiile precare în care sunt obligați să trăiască. Iată deci că încă mai sunt multe de făcut în sistemul instituționalizat pentru a asigura un trai decent persoanelor vârstnice pentru a le conferi un echilibru și o stare de bine materială și psihologică.
2. Cum apreciati relațiile dumneavoastră cu ceilalți vârstnici din institutie?
Nu trebuie neglijat raportul dintre vârstnicii care sunt găzduiți atât de centru cât și de căminul destinat îngrijirii persoanelor vârstnice. Se observă ca predomină o stare de calm și de bine, comunicarea este facilă ținând cont de apropierea vârstelor și de preocupările comune. 5% dintre vârstnicii intervievați au afirmat că au probleme de comunicare. Sa nu uităm că aceștia vin din medii diferite, au avut preocupări diferite și mai ales gradul de cultură este diferit. În continuare în cadrul caminului pentru varstnici se observă o bună comunicare, un management eficient care prin pârghiile întreprinse insuflă persoanelor vârstnice liniste, calm, siguranță pentru ca raporturile dintre aceștia sa nu fie influențate de probleme adiacente.
3. Cum apreciati relatiile dumneavoastra cu personalul din institutie?
Un procent semnificativ de varstnici din cadrul Caminului pentru varstnici din Galați au apreciat ca avand relatii foarte bune cu membrii componenti ai personalului unitatii în care sunt îngrijiți si circa 23% dintre acestia au fost de parere ca relatiile stabilite intre acestia sunt accceptabile. 5% insa si-au exprimat nemultumirea vis a vis de comportamentul si atitudinea personalului din cadrul Centrelor de ingrijire speciale destinate varstnicilor. Privind situatia celor doua centre comparativ se observa o comunicare eficienta in cadrul Caminului pentru varstnici si mai puțin eficientă în cadrul Centrului de îngrijire pentru varstnici.
4. Cum apreciati relatiile dumneavoastra cu rudele, prietenii din exterior?
De o mare importanță rămâne comunicarea persoanelor instituționalizate cu rudele, cu cei care vin și îi vizitează, cu familia în deosebi. Stare psihică va fi cu mult îmbunătățită daca aceștia nu au sentimentul de abandon și dacă simt că pentru restul zilelor au o apartenență, că nu sunt uitați. 33% dintre persoanele vârstnice din căminul pentru vârstnici spun că relația dintre cei care îi vizitează și ei sunt foarte bune, că așteaptă cu nerăbdare wee-kand-ul ca să-și vadă nepoții și să afle vești despre rudele apropiate și prieteni. 20% dintre vârstnicii din centru se declară mulțumiți de legătura care s-a păstrat cu mediul familial și prietenii. Un număr mic de vârstnici resimt starea de abandon aceștia având nevoie de o îngrijire specială, de asistență psiho-terapeutică.
5. Care serviciu dintre urmatoarele considerati ca ar trebui sa fie schimbat in institutia aceasta?
Un aspect important abordat îl reprezintă serviciile oferite persoanelor vârstnice. Persoanelor instituționalizate li s-au îmbunătățit mult serviciile acordate după 1989. Impactul schimbărilor atât în România cât și în străinătate s-a resimțit la nivelul tuturor regiunilor care au centre destinate îngrijirii persoanelor vârstnice. 34% dintre vârstnicii intervievați atât în centru cât și în căminul destinat îngrijirii acestora se declara mulțumiți de serviciile oferite în mediul instituționalizat. S-au îmbunătățit mult condițiile medicale și sociale. Un trend crescător l-au avut și serviciile administrative oferite. Personalul care oferă asistență este calificat astfel încât putem afirma că ne raliem țărilor membre U.E în privința serviciilor oferite vârstnicilor.
Deși puține ca număr, inițiative asemănătoare în sprijinul persoanelor vârstnice au fost dezvoltate în mai multe localități din România, de către mai multe fundații care și-au propus ca obiective principale: dezinstituționalizarea sau semi-instituționalizarea vârstnicilor, protecția, recuperarea și integrarea lor socială, restituirea sentimentului lor de demnitate.
O reglementare pe care o consideram extrem de importantă se referă la evaluarea nevoilor (de natura medicala, sociala si psihoafectiva) populației vârstnice, pe baza unei grile naționale, care sa fie revizuită la fiecare trei ani de zile. Ar fi de dorit ca în aplicarea instrumentelor evaluative să fie cooptate echipe interdisciplinare formate din medici, sociologi, psihologi și alți specialiști care aparțin domeniului socio-medical.
In lucrarea Diagnoza calitații vieții varstnicilor în Romania Hildegard Puwak mentionează că în caminele destinate varstnicilor predomina persoanele de sex feminin în proporție de 70%, de asemenea din distribuția pe varste, reyulta ca 80% dintre persoanele institutionalizate depasesc 70 ani si aproape 60% se situeaza peste 77 ani. Nivelul de educație al varstnicilor din aceste institutii este de peste 50% sub nivelul mediu, intre acesta si statutul social al pensionarulu existand o relatie directa.
Desi dupa 1990 sau schimbat multe in privinta institutiilor pentru varstnici, totusi batranii din multe institutii spun ca sunt deprimati, nefericiti, inadaptatiș studiile au demonstrat ca au mai putina vitalitate, mai putina activitate si decedeaza mai repede decat persoanele de aceiasi varsta din societate. Iata deci care sunt aspectele cu privire la implicatiile psihologice dar si psihosociale ale varstnicilor care sunt institutionalizati. Schultz si Bremmer raportau in 1977 tulburari de ordin psihologic si tristete in cazul acestor varstnici, mai ales atunci cand transferul din mediul familial in mediul institutionalizat se realiza involuntar.
CONCLUZII ȘII RECOMANDĂRI
1. Înființarea de Cămine private pentru persoanele vârstnice instituționalizate care – oferă contra cost condiții adecvate de cazare, hrană, asistență medicală, terapie ocupațională și multiple posibilități de petrecere a timpului liber.
Pentru acest segment de populație, trebuie să existe o baza de date care să cuprindă personal cu pregătire medicală: foste sau actuale cadre medicale – în general asistente medicale sau infirmiere, sau persoane cu experiența în acest tip de activitate, dispuse să lucreze într-un program flexibil, de la câteva ore pe zi pana la un program prelungit, de zi, de noapte și chiar ca intern, la domiciliu sau în alta locație (spital, etc.).
Alegerea unei astfel de persoane depinde de următoarele elemente:
gradul de deplasabilitate al vârstnicului/bolnavului;
asistenta medicala necesara si gradul de specializare al asistentei;
programul de lucru solicitat.
Responsabilitatea angajatului vizează un ansamblu de activități care să-i creeze celui în cauză un mediu adecvat stării sale medicale, de la supravegherea medicației, a igienei și alimentației și pana la întreținerea capacitații sale mentale prin conversație și companie.
Misiune. Căminele private isi propun sa incorporeze servicii profesioniste, sa recruteze si sa plaseze personal pe segmentul de low personnel.
Funcția de personal (recrutatrea personalului), cuprinzând ansamblul activităților în cadrul organizației pentru realizarea obiectivelor din domeniul asigurării potențialului uman necesar. Aceasta include:
recrutarea, selectarea, promovarea angajaților;
formarea și perfecționarea profesională;
organizarea unui sistem de evaluare a performanțelor;
organizarea unui sistem de cointeresare personalului angajat;
evaluarea gradului în care sunt luate în considerare resursele umane când sunt aplicate decizii strategice.
Echipa. Căminele private au nevoie de o echipa tânăra si ambițioasa, formata din persoane cu studii de specialitate in domeniul asistentei socio-medicale, dornice de a răspunde prompt si eficient solicitărilor persoanelor vârstnice.
Căminul privat își propune:
oferirea serviciilor sociale, hrană gratuită, servicii de îngrijire a sănătății (consultații medicale, tratamente gratuite), unui număr de persoane varstnice
crearea de locuri de munca pe perioada determinata.
Amenajarea și dotarea căminului cu, cabinet de kinetoterapie și bibliotecă.
Eliberarea de medicamente pentru vârstnici
Oferirea de sesiuni de informare și educație medicală pentru vârstnicii susținute de medici invitați.
Beneficiari pot fi persoanele de vârsta a treia, care se încadrează în categoria persoanelor afectate de sărăcie extremă sau severă, se confruntă cu probleme sociale și de sănătate, prezintă diferite grade de dependență, sunt afectate de excluziune socială, fiind lipsite de sprijin material și moral din partea familiei și sunt izolate de comunitate. Acestora li se adăugă și bătrânii fără adăpost (așa-numiții "bătrâni ai străzii") sau cei care trăiesc în adăposturi improvizate.
Servicii. [58, p. 62] Acordarea sprijinului se face strict pe considerente social-umanitare, în baza evaluării social-medicale, indiferent de apartenența etnica și religioasă.
Standardele Etice Internaționale ale managerilor sociali, stabilite în consens cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu alte convenții care derivă din acestea. Plecând de la principiul de bază al profesiei de manager social, potrivit căruia acesta intervine pentru creșterea bunăstării individuale, Standardele Etice Internaționale ale managerilor sociali reglementează relațiile dintre:
managerul social și problematica socială, în care sunt prevăzute standardele referitoare la identificarea, înțelegerea și interpretarea nevoilor individuale și sociale;
manager social și client, referitoare la principiile de colectare și utilizare a informației privind situația clientului și modalitățile de lucru cu clientul;
managerul social și organizatia în care lucrează, privind problemele referitoare la aspecte ce țin de procedurile și practicile adecvate serviciilor oferite de organizatie;
managerul social și colegii, în care sunt prevăzute standarde referitoare la susținerea oportunităților de informare și experiență între specialiști și reglementează situațiile în care este încălcată etica profesională;
managerul social și profesie, referitoare la modalitățile de menținere și aplicare a valorilor profesionale în practica managementului social.
Înființarea de Grădinițe destinate vârstnicilor/Cluburi în vederea oferirii de programe care urmăresc reducerea și prevenirea izolării sociale, menținerea relațiilor de familie degrevându-i pe cei care sunt ocupați de anumite activitati.
Clubul persoanelor vârstnice, permite accesul atât persoanelor asistate cât și al vârstnicilor neasistați. În viitorul Club al persoanelor vârstnice, cei care îl vor frecventa vor fi beneficiarii unor activități diverse – consiliere, terapie ocupațională, recrere prin concursuri, serate, serbări, cenacluri literare etc. Într-un astfel de cadru, persoanele în vârstă se vor simți cu siguranță confortabil, iar cei pe care societatea i-a exilat din diverse motive vor simți efectele benefice ale unui tratament lipsit de ostilitate. Un astfel de loc se vrea a fi în primul rând tămăduitorul rănilor sociale.
Înființarea unei Agenții de servicii sociale de sprijin pentru vârstnici la domiciliu, care să permită independența de zi cu zi (servicii de informare, consultanță, transport la cerere, aprovizionare, îngrijiri comunitare, holine și intervenții de urgență, teleasistență pentru cei cu nevoi speciale).
Obiective:
– revitalizarea sentimentului de apartenența în cadrul comunitatii – prin frecventarea serviciilor religioase si facilitarea accesului la consiliere;
– organizarea o data la doua luni a unor întâlniri ale vârstnicilor – menite sa combată singurătatea, care de cele mai multe ori induce depresia. Aceste întâlniri au rolul de a încuraja, de a conversa pe diferite teme si de a găsi împreuna soluții la problemele cu care se confrunta fiecare;
– organizarea de plimbări în aer liber și activități sociale;
– implicarea persoanelor vârstnice, cu o condiție fizica bună, în mod voluntar, la întâlniri, vizite la domiciliul persoanelor asistate.
În Franța sunt grupuri de clădiri autonome, dotate sau nu cu servicii colective (reparații, spălarea lenjeriei, supraveghere medicală, centru de înfrumusețare, spații de recriere) a căror folosire este facultativă. Rezidenții plătesc o taxă pentru diferitele servicii. Ei pot găti în clădirea lor și primesc sprijinul serviciilor de ajutor menajer sau de îngrijire la domiciliu. În Franța prețurile pentru astfel de servicii variază de la o regiune la alta, iar îngijirile sunt finanțate de asigurările de sănătate[29,p. 64].
Metode utilizate pentru realizarea acestui studiu au fost:
analiza documentelor care au fost puse la dispoziție de sursele de informații din baze de date ale Ministerului Muncii Solidarității Sociale si Familiei, Fundatia Varstnicilor din Judetul Galați. Informațiile obținute au fost sistematizate si cuantificate din punct de vedere cantitativ si calitativ;
interviul și întrevederea cu persoane vârstnice și cu reprezentanți ai instituțiilor publice, O.N.G-urilor, O.N.P-urilor,
observația realizata asupra populației vârstnice din Caminele de batrani,
studiul de caz – s-au analizat problemele cu care se confrunta persoanele vârstnice in România și statele membre ale U.E.
Propunerile venite din cercetarea socială cu privire la reorganizarea sistemului de management a asistenței sociale privesc: evaluarea globală a sistemului de asistență socială destinata persoanelor varstnice care să fie fundamentată de o diagnoză a nevoilor de asistență socială, eliminarea fragmentării sistemului și a responsabilităților lui, profesionalizarea serviciilor sociale, orientarea spre prevenirea crizelor, accentul serviciilor de asistență socială să fie direcționate spre grupurile de risc, printre care și bătrânii aflați în situații dificile etc.
Cum isi petrec vârstnicii timpul liber (povestioară)
,,Oamenii tineri, care inca muncesc mă întreabă din când in când ce fac acum ca sunt ieșit la pensie cu timpul meu liber.
Ziua trecuta, am fost prin centru la cumpărături. Am intrat intr-un supermarket pentru 5 minute, ca sa-mi cumpăr o pâine. Când am ieșit, un polițist scria o amenda pentru parcare in loc nepermis.
I-am zis:
"Ce-ar fi sa iertați un bătrânel de data asta?"
El m-a ignorat si a continuat sa scrie amenda. I-am zis atunci ca e un Comunist.
S-a oprit, s-a holbat la mine, si apoi a început sa scrie alta amendă. Am continuat prin a-i spune ca e răutăcios cu oamenii în vârstă….
A terminat si cu a doua amendă și a început să o scrie pe a treia. Am continuat așa vreo 20 minute.
Cu cât îl zgândăream, cu atât scria mai mult. Nu-mi păsa, eu venisem cu autobuzul.
Încerc sa mă distrez puțin in fiecare zi, acum ca sunt la pensie. E foarte important la vârsta mea. ,,
BIBLIOGRAFIE
Allaire, Y. Management strategic. București: Editura Economică, 1998. 276 p.
Boudon, R. La logique du social. Introduction á l’analzse sociologique. Paris: Hachette, 1979. 252 p.
Boudon, R. Tratat de sociologie. Bucuresti: Editura Humanitas, 1997. 563 p.
Briar, S., Miller, H. Problems and Issues in Social Casework. New York: Columbia University Press, 1971. 185 p.
Cândea, D., Cândea, R. Comunicare managerială. Concepte- deprinderi-strategie. București: Editura Expert, 1996 .192 p.
Cândea, D., Cândea, R. Comunicarea managerială aplicată. București: Editura Expert, 1998.179 p.
Cornescu, V., Mihailescu, I. Management. Bucuresti: Pro Arcadia Press, 1993 . 264 p.
Davies, M. The Essential Social Worker. Gower: Aldershot, 1985 . 170 p.
Drăgunălescu, N. Invitație la Benchmarking. Q,media nr. 2/1999, pag. 14-16.
Drăgunălescu, N.. Modelul european al excelenței. Q,media nr. 2/1999, pag. 49.
Drucker, P. Management eficiența factorului decizional. Deva : Editura DESTIN, 1994. 249 p.
Drucker, P. Lumea în viziunea lui Peter Drucker. Bucuresti: Editura Teora, 1998. 262 p.
Drucker, P. Realitățile lumii de mâine. Bucuresti: Editura Teora, 1999. 218 p.
Drucker, P. Societatea postcapitalistă. Bucuresti: Editura Image, 1999. 210 p.
Drucker, P. Organizația viitorului. Bucuresti: Editura Teora, 2000. 198 p.
Drucker, P. Management. Bucuresti: Editura Teora, 2001. 212 p.
Drucker, P. F. Managementul viitorului. Bucuresti: Editura ASAB, 2004. 206 p.
Drucker, P. F . Management. Eficienta sistemului decizional. Bucuresti: Editura Destin, 1994 , 209 p.
Duchamp, Bouquet și Drouard. La recherche en travail social. Paris: Hachette,1997. p.121
Durkheim É., L'Écuyer. Méthodologie de l'analyse développementale de contenu. Presses Universitaires de Québec, 1990 , 178 p.
Enăchescu, C. Tratat de Psihanaliză și Psihoterapie. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagocica, 1998. 576 p.
Etyioni, A. Les Organisations modernes. //Sociologie nouvelle.Theories. Presses Universitaires de Québec, 1971. 195 p.
Ferréol, G. Methodologie de sciences sociales. Paris: Armand Colin, 1993. 187 p.
Gherguț, A. Managementul serviciilor de asistență psihopedagogică și socială. Iași: Editura Polirom, 1993. 328 p.
Golu, M. Dinamica personalitatii. București: Editura Geneze, 1993. 179 p.
Iosifescu, S. Elemente de management strategic și proiectare. București: Editura Corint, 2000. 175 p.
Iucu, R. Managementul și gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretice și metodologice. Iași: Editura Polirom, 2000. 260 p.
Johns, G. Comportament organizațional. București: Editura Economică, 1998
Joita, Elena. Management educațional. Iași: Editura Polirom, 2000.215 p.
Keys, R. New Management in Human Services, National Association of Social Workers. Inc. Silver Spring, 1988. 287 p.
King, G., Keohane, R., Verba, S. Fundamentele cercetării sociale. Iași: Ed. Polirom, 2000. 329 p .
Kotler, P. Marketing for Nonprofit Organiyations. NJ Pretince Hall, Englewood Cliffs, 1982 . 315 p .
Le Play. Le Méthode sociale. Paris: Éditions Meridiens Klincksieck, 1989 .145 p.
Maddi, S. R.Personality Theories. Chicago: The Dorsey Press, 1980.185p
Mărginean, I. Asistență Socială în România. Iași: Editura Polirom, 2004 279 p.
Mărginean, I. Analiza comparativă a finanțării politicilor sociale din România – țări în tranziție – țările UE. București: CASPIS, 2002.254 p.
Mataoan, G. Evaluarea programelor sociale. București: Editura Expert, 1999.
Mathis, R.L., Nica, P., Rusu, C. Managementul resurselor umane. București: Editura Economică, 1998 .312 p.
Morriel, R. L. The Spatial Organization of Society. Belmont: Duybury Press, 1970 .297 p.
Neamțu, George. Tratat de Asistență Socială. Iași: Editura Polirom, 2003.654 p.
Neamțu, George; Bocancea, C. Elemente de asistență socială. Iași: Editura Polirom, 2004.221 p.
Nicolescu, O. Management. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1992.
Nicolescu, O. Ghidul managementului eficient. vol. 1-2, București: Editura Tehnică, 1993. 478 p.
Nicolescu, O. Sistemul decizional al organizației. București: Editura Economică, l998. 278 p.
Olaru Adriana . Management. Galați: Editura Europlus, 2004 .181 p.
Pavelcu, V. Structura si orientarile personalitatii. Bucuresti: Editura Academiei, 1980. 214 p.
Park, R. La ville, phénomène urbain. Paris: Éditions Meridiens Klincksieck, 1984, 213 p.
Pașa, Florin. Asistență Socială. Iași: Editura Polirom, 2004. 240 p.
Pașa, Luminița. Cadrul juridic și organizatoric al asistenței sociale în România. Iași: Editura Polirom, 2003. 214 p.
Peel, M. Introducere în management. București: Editura Alternative, 1994. 321 p.
Peters, T. H. , Austin, N. Raționalizarea paradoxurilor. București: Editura Didactică și Pedagogică,1986 , 281 p.
Tabachiu, A. Moraru, I. Tratat de psihologie medicală. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997 . 628 p.
Zamfir, C. Politici sociale în România. București: Editura Expert, 1999. 258 p.
Zamfir, E. Strategii anti-sărăcie și dezvoltare comunitară. București: Editura Expert, 2000. 275 p.
Zăparțan, L. P. Doctrine Politice. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1994. 349 p.
Zörgö, B. Probleme fundamentale ale psihologiei varstnicilor. Bucuresti: Editura Academiei, 1980 . 376 p.
Valentin, V. Teorie și practica în managementul îngrijirilor comunitare. Iași: Editura Polirom, 2003.284 p.
Vlăsceanu, M. Psihosociologia organizațiilor și a conducerii. București: Editura Paideia, 1993 . 314 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitățile Asistenței Sociale Acordate Persoanelor Vîrstnice cu Handicap Instituționalizate (ID: 101841)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.