Particularitati Tehnologice LA Cultura Cartofului In Intreprinderea Individuala
PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE LA CULTURA CARTOFULUI ÎN ÎNTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
CULTURA CARTOFULUI – IMPORTANȚĂ și ISTORIC
1.1. Importanța cartofului în dezvoltarea rurală
1.2. Scurt istoric privind cultura cartofului
1.3. Aprecierea culturii de cartof.
CAPITOLUL II
CONDITIILE PEDOCLIMATICE DE STUDIU
2.1 Prezentarea întreprinderii familiale
2.2 Cadrul natural
2.2.1 Asezare geografică
2.2.2. Clima
2.2.3. Rețeaua hidrografică
2.2.4. Vegetația
2.2.5. Fauna
2.2.6. Solul
2.3. Caracterizarea agro-economică a comunei Boița
2.4. Factorii pedo-climatici care determină sistemul tehnologiei
de cultură a cartofului în fermele individuale din
comuna Boița
CAPITOLUL III
PREZENTAREA CULTURII DE CARTOF DIN PUNCT DE
VEDERE FITOTEHNIC
3.1 Sistematică. Origine. Soiuri cultivate în România
3.2 Particularități morfologice și biologice
3.3 Cerințele de cultură a cartofului în România și zonarea culturii
3.3.1. Cerințele față de căldură
3.3.2. Cerințele față de umiditate
3.3.3. Cerințele față de sol
CAPITOLUL IV
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CARTOFULUI
4.1. Rotatia culturii
4.2. Fertilizare
4.3. Lucrarile solului
4.4. Materialul de plantare
4.5. Lucrările de îngrijire
4.6.Recoltarea
4.7. Păstrarea tuberculilor
CAPITOLUL V
SCOPUL SI OBIECTIVELE URMĂRITE. MATERIALUL SI METODA DE CERCETARE. OBSERVAȚII ȘI DETERMINĂRI
5.1. Scop și obiective
5.2. Materialul biologic utilizat
5.3. Metoda de cercetare
5.4. Prelucrarea statistică a datelor
CAPITOLUL VI
PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE ȘI REZULTATE EXPERIMENTALE OBȚINUTE
6.1. Rezultate de producție obținute în cei doi ani experimentali
6.2. Rezultate de producție și economice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Studiu abordează o temă mereu actuală care vizează cultura cartofului prin prisma particularităților tehnologice în vederea obținerii unor producții ridicate în întreprinderile familiale. Punctul de cotitură al temei estea aderarea României la UE (2007), ceea ce impune o nouă abordare a tehnologiei de cultură care să permită: diversificarea utilizării cartofului; creșterea suprafețelor cultivate în exploatațiilor agricole; constituirea grupurilor și asociațiilor de producători; orientarea de piață a sistemului (cerințelor consumatorilor); monitorizarea produsului (trasabilitatea); sistemul de cultură sustenabilă (prietenos față de mediu).
Studiul este structurat în cinci capitole distincte, dar cu multiple conexiuni între ele.
Capitolul I prezintă necesitatea și importanța cuprinderii în structura culturilor a cartofului în fermele din sud estul Transilvaniei cu evidențierea specificității acesteia.
Capitolul II abordează condițiile pedoclimatice ale arealului de cultură din comuna Boița Sibiu, județul Sibiu.
Capitolul III și IV insistă asupra cerințelor cartofului față de factorii de vegetație precum și asupra particularităților tehnologice de la care se așteaptă orientarea spre verigi tehnologice menite să refacă și să îmbunătățească structura solului.
Capitolului V expune scopul și obiectivele propuse, descriere materialul biologic, respectiv metoda de cercetare utilizată.
Capitolul VI evidențiază rezultatele studiului întreprins pa baza cărora vor fi elaborate concluziilor.
Concluzia generală rezultată este prezența continuă a cartofului în structura culturilor din sud estul Transilvaniei, pătrunderea mare în consum, realizarea unor producții rentabile și de calitate, și posibilitatea reducerii cantității de îngrășăminte și mai ales de pesticide în vederea diminuării poluării mediului reprezintă obiective majore ale agriculturii moderne.
CAPITOLUL 1
CULTURA CARTOFULUI – IMPORTANȚĂ și ISTORIC
1.1. Importanță cartofului în dezvoltarea zonei rurale
Importanța cartofului se datorează atât potențialului productiv foarte ridicat, cât și multiplelor utilizări a tuberculilor: în alimentație, furajare și ca materie primă pentru industrie, deținând la nivel mondial o suprafață considerabilă de cultură ce se menține la circa 18 mil. ha, producția totală înregistrând valori de aproximativ 270 mil. tone, ceea cel situează pe locul al doilea după cereale fiind considerat „a doua pâine a omenirii” ( DRAICA, 2000).
Extinderea în cultură se datorează faptului că fiind o cultură complet mecanizată lasă terenul curat de buruieni; valorifică economic gunoiul de grajd și îngrășămintele minerale; reacționează cu mari sporuri de recoltă la irigare; se cultivă în zone mai reci și în regiuni muntoase; în bazine specializate se extinde în cultură în întreg teritoriul agricol al țării, este o bună premergătoare pentru grâul de toamnă, orzoaică și alte culturi (BÎLTEANU, 1993). Aceasta arată importanța socială a cartofului prin crearea a milioane de locuri de muncă pentru producerea de mașini și echipamente specifice, îngrășăminte, pesticide, cât și transportul, industrializarea și comercializarea acestuia. Nu în ultimul rând, cartoful datorită plasticității ecologice ridicate valorifică terenuri improprii altor culturi realizând producții destul de ridicate și în regiunile reci din zonele colinar montane la altitudini la care nu ajung multe plante de cultură, astfel încât cartoful constituie un aliment da bază în aceste regiuni fiind totodată un factor de dezvoltare a acestor zone, iar în ultima perioadă odată cu dezvoltarea turismului rural, a agroturismului în zona colinar montană tot cartoful trebuie să fie prioritar pentru pregătirea hranei turiștilor din aceste zone.
În concluzie, cartoful este un factor însemnat de dezvoltare a zonei colinar montane datorită condițiilor ecologice specifice acestor zone în care temperaturile optime și satisfacerea cerințelor față de umiditate, face ca în timpul perioadei de vegetație să fie evitate stresurile, iar degenerarea fiziologică este limitată la minim. Altitudinile mai ridicate precum și existența unor bariere naturale creează condiții naturale de izolare a culturilor și reduc în felul acesta răspândirea bolilor virotice (BOZEȘAN, 2003). Dacă în concordanță cu aceste condiții natural favorabile se intervine în sprijinul micilor proprietari, a gospodăriilor familiare prin crearea unor microzone de înmulțire a cartofului de sămânță în afara zonelor închise pentru ca proprietarii să nu parcurgă distanțe mari în vederea procurării de material de plantat certificat, cultura cartofului devine nu numai o cultură de importanță alimentară majoră ci și rentabilă contribuind astfel la dezvoltarea zonei.
1.2. SCURT ISTORIC PRIVIND CULTURA CARTOFULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA
Cartoful este una din plantele cele mai importante și mai rentabile dintre culturile de câmp, face parte din familia Solanaceae, fiind originar așa cum arată cercetările lui VAVILOV (1968) și WILSIE (1972), din America de Sud, pentru speciile Solanum andigenum (Juz. Buk) Hawk și Solanum phureja Juz. Buk. și din Chile pentru Solanum tuberosum L.
Cartoful a constituit în centrele de origine încă din cele mai îndepărtate timpuri unul din principalele produse ale agriculturii incașe din Peru și Chile, a populației din Guatemala și populației aztece din Mexic.
În Europa cartoful a ajuns după cucerirea statului Peru și Chile de către spanioli, mai întâi în Spania (1550-1570) odată cu efectuarea primului transport de cartof (1552) și de aici s-a difuzat în Portugalia, peninsula Italiei și în restul Europei continentale. Mai târziu, (1601) botanistul Carol Clusius descrie cartoful în lucrarea sa „Rariorum Plantarum Historiae” contribuind astfel la răspândirea cartofului în Țările de Jos, Franța, Germania și Elveția. În Anglia cartoful a fost adus din Virginia mai târziu, în jurul anului 1586 (ANTONIANI, 1962).
Totuși, utilizarea cartofului ca aliment în Europa a întâmpinat mari dificultăți fiind pentru mult timp respins de populație. Anii de lipsă au determinat însă extinderea speciei în Europa și întrebuințarea ei în alimentație. În acest sens, în anul 1771 s-a deschis în Franța concursul cu tema: “Ce plantă poate suplini în Franța, în timp de foamete, nutriția omului și care este natura alimentului ei”. Acest concurs a fost câștigat de PARMENTIER, care a cultivat cartoful, l-a studiat și prin mijloace ingenioase, la răspândit în Franța, la introdus în alimentația oamenilor și la popularizat timp de patru decenii. Extinderea pe scară largă a cartofului în Europa a avut loc după publicarea primei „Lucrări monografice despre cartof”, la Paris, în 1898, de către ROSE.
Cartoful a luat la un moment dat o extindere atât de mare, încât în Irlanda reprezenta principala resursă agricolă. Dar, odată cu extinderea în cultură apar și primele probleme astfel că apariția și răspândirea manei între 1845-1879 a distrus toate culturile de cartof din Irlanda, producând în același timp ani de foamete îngrozitoare. Infecția cu mană, pe lângă reducerea ariei de cultură a cartofului, a determinat însă și întreprinderea de minuțioase cercetări științifice în jurul acestei solanacee. Omenirea avea la dispoziție o nouă resursă alimentară și industrială de valoare indiscutabilă.
Suprafața cultivată cu cartof în lungul drum al istoriei sale, a crescut progresiv, ajungând la sfârșitul mileniului al doilea să ocupe peste 18 milioane hectare, cu o producție totală de circa 300 milioane tone situându-se pe locul patru după grâu, porumb și orez (BEUKEMA și ZAAG, 1990). Acest fapt se datorează menținerii la un nivel destul de ridicat a consumului mediu anual pe cap de locuitor în lume la 25 kg (între 8 kg/locuitor în Africa și peste 80 kg/locuitor în țările Uniunii Europene – FAO, 1995) (BERINDEI,1995).
În acest sens, mari suprafețe de teren se cultivă în țări precum China (3,49 mil. ha), Federația Rusă (3,35 mil. ha), Ucraina (1,58 mil. ha), India (1,5 mil. ha) și Polonia (1,31 mil.ha).
În ceea ce privește producția medie la hectar pe primul loc se situează Belgia și Luxemburg cu 50,8 t/ha, urmate de Elveția (45,9 t/ha), Noua Zeelandă (44,5t/ha), Olanda (44,3 t/ha), Marea Britanie (42,9 t/ha), Germania, Danemarca, Kuweit, Franța, SUA, Israel și Suedia cu producții cuprinse între 35 – 40 t/ha, Japonia și Australia între 30 – 35 t/ha (anuarul statistic FAO, 1998, citat după SIN, 2000).
În România cartoful a început să se extindă în cultură la începutul secolului al XIX-lea, mai târziu decât în alte țări. La început cartoful a fost introdus în cultură în Transilvania, – unde printr-o circulară a autorităților din Sibiu, datată 14 martie 1769, se recomanda extinderea acestei culturi, față de care exista o serioasă opoziție din partea populației, iar de aici a fost dus în Moldova și Muntenia (1812-1819) (CATELLY, 1987). După această dată cartoful a început să fie nu numai cultivat, dar și atent observat apărând și prima scriere despre el, în anul 1918, când s-a publicat la Iași o broșură de către BELDIMAN intitulată “ învățătură sau povățuire pentru facerea pâinii din cartofel” în prezent cartoful este o plantă intens cultivată și cercetată.
În acest sens, este justificată părerea conform căreia aducerea cartofului în Transilvania a fost realizată de către coloniștii germani la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de unde apoi s-a extins treptat în Moldova și Muntenia.
Odată cu extinderea în cultură, cartoful a devenit din ce în ce mai apreciat, în prezent fiind considerat una din cele mai importante culturi pentru zonele intramontane și subcarpatice.
Evoluția suprafețelor cultivate cu cartof a înregistrat o curbă ascendentă, astfel la începutul secolului al XX-lea România cultiva între 10000 – 12000 ha existând și intervenția statului în promovarea acestei culturi prin măsura luată de ministrul școlilor, Spiru Haret de a se acorda premii anuale în bani, tuturor învățătorilor și preoților care vor lămuri și îndruma sătenBelgia și Luxemburg cu 50,8 t/ha, urmate de Elveția (45,9 t/ha), Noua Zeelandă (44,5t/ha), Olanda (44,3 t/ha), Marea Britanie (42,9 t/ha), Germania, Danemarca, Kuweit, Franța, SUA, Israel și Suedia cu producții cuprinse între 35 – 40 t/ha, Japonia și Australia între 30 – 35 t/ha (anuarul statistic FAO, 1998, citat după SIN, 2000).
În România cartoful a început să se extindă în cultură la începutul secolului al XIX-lea, mai târziu decât în alte țări. La început cartoful a fost introdus în cultură în Transilvania, – unde printr-o circulară a autorităților din Sibiu, datată 14 martie 1769, se recomanda extinderea acestei culturi, față de care exista o serioasă opoziție din partea populației, iar de aici a fost dus în Moldova și Muntenia (1812-1819) (CATELLY, 1987). După această dată cartoful a început să fie nu numai cultivat, dar și atent observat apărând și prima scriere despre el, în anul 1918, când s-a publicat la Iași o broșură de către BELDIMAN intitulată “ învățătură sau povățuire pentru facerea pâinii din cartofel” în prezent cartoful este o plantă intens cultivată și cercetată.
În acest sens, este justificată părerea conform căreia aducerea cartofului în Transilvania a fost realizată de către coloniștii germani la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de unde apoi s-a extins treptat în Moldova și Muntenia.
Odată cu extinderea în cultură, cartoful a devenit din ce în ce mai apreciat, în prezent fiind considerat una din cele mai importante culturi pentru zonele intramontane și subcarpatice.
Evoluția suprafețelor cultivate cu cartof a înregistrat o curbă ascendentă, astfel la începutul secolului al XX-lea România cultiva între 10000 – 12000 ha existând și intervenția statului în promovarea acestei culturi prin măsura luată de ministrul școlilor, Spiru Haret de a se acorda premii anuale în bani, tuturor învățătorilor și preoților care vor lămuri și îndruma sătenii să cultive cartoful.
În anii 1934 – 1938, România cultiva aproximativ 85000 ha, iar în perioada postbelică suprafața a crescut la 172000 ha ajungând în anul 1990, la circa 300000 ha.
1.3. Aprecierea culturii de cartof.
Se cultivă în scop comercial și, în figurile 1 și 2, sunt prezentate, comparativ, date statistice privind suprafețele cultivate și producțiile realizate în câteva țări reprezentative pentru această specie. Se constată reducerea semnificativă a suprafețelor cultivate cu cartof în majoritatea țărilor (fig. 1; înșiruirea statelor pe ordonată este aleasă în descreștere privind suprafața cultivată).
Excepție face Franța, unde, în 2009 suprafața a crescut cu 5,9 mii ha, comparativ cu începutul perioadei analizate, 1999. În privința suprafeței cultivate anual cu cartof, România ocupă locul al treilea în Europa; în perioada 1999 – 2009, scăderea suprafeței a fost mai mică, respectiv cca 18,5 mii ha.
Producțiile realizate (fig. 2) în România, ca medie unitară, au crescut; de exemplu, în 2009 creșterea
fiind de cca 1,15 t/ha față de anul 1999. Deci, deși suprafata a scazut putin, totuși, în ansamblu, productia s-a mentinut constanta. Producția medie mică reprezintă numai 30% din cea realizată în unele țări vest-europene Cartoful ocupă, din punct de vedere al suprafeței cultivate și al producției, locul 3 în țara noastră după porumb și grâu, respectiv, în 2009 obținându-se 186,5 kg cartofi/locuitor.
Consumul de 89,3 kg cartofi/loc. clasează România pe locul 7 în Europa, după Polonia, Grecia, Malta, Irlanda, Lituania și Portugalia; limitele au fost cuprinse între 117,99 kg/loc. (Polonia) și 44,34 kg/loc. (Italia).
Fig. 1. Țări cu cele mai mari suprafețe cultivate cu cartof
(Sursa: EUROSTAT, 2011).
Fig. 2. Producția de cartofi în țările ce au cultivat
această specie pe suprafețe mari
(Sursa: EUROSTAT, 2011).
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE PEDOCLIMATICE ALE AREALULUI ÎN CARE ESTE AMPLASATĂ INDREPRINDEREA INDIVIDUALĂ
Fig. 2.1. Aspect din câmpul experimental
2.1 Prezentarea întreprinderii individuale
Cercetările au fost efectuate pe trenurile deținute de întreprinderea individuală NEEGU cu sediul social în localitatea Boița, județul Sibiu.
Întreprinderea familială deține un teren în suprafață de 10 ha proprietate privată, și prezintă următoarea structură a culturilor.
2 ha trifoi roșu;
2 ha orz
2 ha cartof
2 ha porumb boabe
2 ha mazăre;
Analiza structurii culturilor în cadrul întreprinderii individuale Neghină evidențiază echilibru și omogenitate ordonate într-un asolament de 4 ani cu o solă săritoare de trifoi roșu pentru refacerea structurii solului.
Întreprinderea individuală deține echipament agricol mediu cu eficiență medie și o echipă de management corespunzătoare (tabelul 2.1).
Tabel 2.1. Baza tehnică a întreprinderii individuale Neghină
2.2 Cadrul natural al zonei
Cercetările care au stat la baza elaborării acestei lucrări, s-au desfășurat în perimetrul întreprinderii individuale Neghină, situată în localitatea Boița județul Sibiu.
Sectorul depresionar în care au fost amplasate experiențele se încadrează în sectorul de climă continentală moderată, cu circulația dominantă a aerului la sol, din vest și nord-vest.
2.2.1 Asezare geografică
Din punct de vedere geografic localitatea se înfățișează călătorului ca o așezare primitoare ce contrastează puternic cu priveliștea rece și neprimitoare a defileului Turnu Roșu. De aici, se observă vârfurile Carpaților – Negoiu și Moldoveanu -, cele mai mari din țară, semețe și neclintite, dar în același timp abrupte și acoperite cu o densă vegetație. La poalele acestora curge Oltul – cel mai mare râu din interiorul țării -, care în drumul său spre întâlnirea cu bătrânul „Danubiu”, adună toate pârâurile izvorâte din acești munți. În centrul acestui perimetru se disting trei mici forme de relief, cu înălțimi cuprinse între 600-800 de metri și care, de la dreaptza la stânga se numesc: „Măgura”, „La Ruine” și „Dealul Ștefului”, fiecare cu rolul și importanța sa.
În stânga, peisajul pare puțin mai prietenos, înclinat să ascundă ceva călătorului, din care se deslușesc porțiuni de pădure, terenuri semănute cu grâu, porumb, cartofi sau acoperite cu iarbă și livezi de pomi. Pe această parte urmând pantele line ale minților Lotrului și Cindrelului, care se lasă de la 2244 m (Vf. Cindrel), în partea de vest, către 400 m, în partea de est se află Mărginimea Sibiului. Principalul relief este dat de munte, deal și mai puțin câmpie.
2.2.2. Clima
Datorită poziției geografice a țării, cât și formei lanțului carpatic, în această regiune se resimte acțiunea cicloanelor din nordul Oceanului Atlantic și influența invaziilor de aer polar dinspre N, NV și NE. În aceste condiții, clima județului Sibiu, de factură temperat continentală, prezintă unele diferențieri în funcție de formele de relief. Astfel, temperaturile medii anuale oscilează între 9,4oC pe valea Oltului și sub 0oC pe crestele cele mai înalte (Negoiu). În zonele montane verile sunt răcoroase, cu precipitații abundente, iar iernile friguroase, cu ninsori bogate și strat de zăpadă persistent pe o perioadă lungă. În podișuri, verile sunt calde, cu precipitații dese, iar iernile reci, cu strat de zăpadă stabil. ( Ghinea 1988, p. 121.)
Temperaturile absolute – minima și maxima – care s-au înregistrat la Sibiu sunt -34,4oC la 2 ianuarie 1888 ( Ghinea 1988, p. 121; Badea și colab. 1971, p. 23.) și +39,5oC în 7 septembrie 1946. ( Badea și colab. 1971, p. 23.)
Regimul precipitațiilor variază în funcție de unitățile de relief prezente. De aceea, cantitățile medii anuale oscilează între 650 mm în zonele depresionare și peste 1300 mm pe culmile montane. Principalele vânturi bat din SV, V (Austrul – în sezonul cald), NV și E (Mureșanul – primăvara și vara), iar la sfârșitul iernii în depresiunea Făgăraș și în depresiunea Sibiului bate dinspre SV un vânt cald, neregulat (Föhn), care determină topirea zăpezii (Vântul mare). ( Ghinea 1988, p. 121; Badea și colab. 1971, p. 28; Giurcăneanu-Mocanu 1967, p. 189.)
2.2.3. Rețeaua hidrografică
Prin modul de desfășurare a teritoriului și prin poziția geografică, județul Sibiu se împarte între două bazine hidrografice: cel al Oltului (în proporție de 2/3) și cel al Mureșului (1/3), cu o densitate medie de 0,9 km / km2. ( Ghinea 1988, p. 121; Badea și colab. 1971, p. 29-30.)
Oltul, cel mai important râu care străbate județul Sibiu, drenează partea de sud a acestuia pe o lungime de 56 km și colectează, pe partea sa stângă, râurile ce coboară din munții Făgăraș: Arpașu, Cârțișoara, Porumbacu – format din Șerbota și Râul Mare –, Avrig, Moașa, iar pe partea dreaptă apele Pârâului Nou și ale Cibinului, cu afluenții săi: Hârtibaciu, Sadu, Sebeș, Ruscior. Remarcăm că, datorită afluenților săi de stânga, în zona depresiunii Făgărașului, Oltul înregistrează cea mai mare valoare a densității râurilor din țară (1,4 km / km2). (Ghinea 1988, p. 121; Badea și colab. 1971, p. 31-32)
Hotarul localitatii este așezat pe 4 bazine hidrografice principale.În totalitatea lor pâraiele sunt orientate și curg de la vest la est.
Bazinul Văii Sadului face, pe o porțiune mică, granița dintre cele două sate, iar 40% din debitul râului Sadu este alcătuit de apa care izvorâște pe teritoriul Tălmăcelului, este vorba de pâraiele Clăbucet, Zimbru și Vale lui Ivan. Se varsă în Cibin după ce adună apele pârâielor Porca și Pietroasa.
Bazinul Văii Lotrioarei cuprinde toate izvoarele și pâraiele din zona de vest a hotarului satului. Lotrioara se varsă direct în Olt, primind atât din dreapta cât și din stânga numeroși afluenți precum pârâul Sterpu și pârâil Brăneasa după care se unește cu Lotrișorul care colectează dea lungul lui multe pâraie.
Bazinul văii Râului, peste care este așezat satul Tălmăcel care se varsă în râul Cibin în apropierea confluenței acestuia cu râul Sadu.
Bazinul Văii Meghișuklui care cuprinde Meghișul Mic și Meghișul Mare, care izvoresc pe teritoriul satului, se unesc și după ce străbat aproximativ 7 km, se varsă în Olt.
2.2.4. Vegetația
De la început trebuie subliniat faptul că teritoriul în discuție a aparținut în mod evident pădurilor. Dacă astăzi nu se mai poate afirma acest lucru, aceasta se datorează intervenției umane, care a modificat peisajul, de-a lungul timpului, în mod radical. Astăzi, suprafețe întinse din cuprinsul județului sunt total lipsite de păduri – Țara Oltului, Depresiunea Sibiului, dealurile joase aflate de o parte și de alta a culoarului Visei –, deși învelișul solului și unele rămășițe de pădure confirmă cele afirmate mai sus.
Cu toate că în general vegetația se încadrează în ansamblul celei central-europene, există totuși unele elemente specifice numai acestei provincii, motiv pentru care o parte a florei este protejată prin lege. Sunt întâlnite patru mari etaje vegetale, fapt datorat dispunerii reliefului în trepte, etajate de la 2500 m până la sub 400 m, de la pajiștile alpine, până la palierul stejărișului.
Pe culmile munților Făgăraș, Lotru și Cindrel, în zonele cele mai înalte, la peste 1900 m altitudine, se dezvoltă pajiștile naturale în compoziția cărora intră gramineele cu frunze mari, bune de păscut (Poa alpina, Poa laxea, Poa minor), cu frunze tari și țepoase (părușca – Festuca supina, țăpoșica – Nardus stricta), cyperaceele (coarna – Carex curvula, rogozul scurt – Carex pyrenaica) și dicotiledonatele (ochiul găinii –Primula minima, clopoțelul – Campanula alpina). Plantele des întâlnite în etajul alpin sunt : degetăruțul pitic – Soldanella pusilla și păiușul – Festuca porcii; dintre plantele rare se remarcă Aulaconium turgitum și floarea de colț (Leontopodium alpinum), iar în partea inferioară a etajului alpin apar tufele mici de bujor de munte (Rhododendron), coacăze de munte (Vaccinium vitis-idaea), merișor (Vaccinum myrtillus), care pot să coboare până în poienile din partea superioară a etajului pădurii de molid.
De la 1700 m în jos încep să se dezvolte etajele forestiere, începând cu cel al pădurii de molid și terminând, în depresiuni, cu cel al stejarului.
Pădurile de molid (Picea abies) acoperă pantele munților până la 1300 m, de unde, până la cota 500 (pe pantele nordice ale munților Făgăraș și Cindrel) sunt prezente pădurile de fag (Fagus silvatica), în amestec cu rășinoasele (brad, molid). În Podișul Hârtibaciului predomină pădurile de gorun (Quercus petraea) în amestec cu cele de carpen (Carpinus betulus) sau cele de fag amestecate cu carpen, frasin, paltin, tei, etc., iar în depresiuni și în culoarele depresionare se găsesc rămășițe ale pădurii de stejar (Quercus robur), în amestec cu alte esențe lemnoase. În 1971, suprafața acoperită cu păduri totaliza 187500 ha, adică 31,7 % din suprafața județului, aproximativ 3 % din întreaga suprafață împădurită a țării. Pe dealuri, în locul pădurilor defrișate sau dezvoltat pajiști de stepă, în care predomină grupările de iarba vântului (Agrostis tenuis), păiușuri (Festuca sulcata) și sadină (Chrysopogon gryllus), iar în podișuri terenurile de arătură.
Vegetația azonală, caracteristică luncilor râurilor mai mari, este compusă din zăvoaie de salcie (Salix alba, Salix cinerea, Salix fragilis), de anin negru (Alnus glutinosa), etc. Există, de asemenea, unele mici zone cu plante de baltă ca papura, pipirigul și rogozul. (Badea și colab. 1971, p. 37-42; Ghinea 1988, p. 121-122.)
2.2.5. Fauna
Extinderea suprafețelor agricole și de pășunat în detrimentul celor împădurite, vânatul excesiv, dezvoltarea transporturilor și implicit intensificarea circulației umane, sunt doar câteva elemente, principale, care au influențat în mod negativ evoluția faunei (în special a celei de interes cinegetic), în sensul scăderii dramatice a speciilor și numărului de animale. În acest context a fost extrem de utilă adoptarea unei legislații care să ocrotească fauna și flora națională, multe dintre animalele întâlnite pe teritoriul județului Sibiu fiind declarate monumente ale naturii.
Cu toate acestea, fauna este variată și adaptată, în cea mai mare parte, domeniului forestier. Astfel, pe crestele munților pot fi întâlnite turme de capre negre (Rupicapra rupicapra), iar în pădurile de munte și în făgete – multe dintre ele de interes vânătoresc – amintim ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), cerbul (Cervus elaphus carpaticus), căpriorul (Capreolus capreolus), mistrețul (Sus scrofa), jderul de copac (Martes martes), vulpea, iepurele și veverița.
Etajul alpin este domeniul păsărilor mici: fâsa de munte (Athus spinoletta spinoletta), brumărița (Prunella collaris collaris), mierla gulerată (Turdus torquatus alpestris), sturzul de piatră (Monticola saxatilis), ciocârlia de munte (Eremphila alpestris), potârnichea (Perdix perdix perdix). În etajele forestiere mai apar: cojoaica de munte (Tachodroma muraria), forfecuța (Loxia), gaița de munte (Nucifraga caryocatactes), ciocârlia de pădure (Lulula arboreea), scorțarul (Sitta europeea), ciocănitoarea, mierla, sturzul, cocoșul de munte (Tetrao urogallus) și ierunca (Trestates bonasia).
În fine, apele râurilor și lacurilor sunt populate de păstrăv, biban, clean, crap, știucă, șalău și mreană.( Badea și colab. 1971, p. 42-43; Ghinea 1988, p. 122.)
2.2.6. Solul
Fragmentarea și etajarea reliefului – impusă de diversitatea condițiilor de formare fizico-geografice – are drept consecință o varietate foarte mare a păturii de sol. Astfel, se întâlnesc soluri de la cele specifice pajiștilor alpine (situate la peste 2000 m), până la peticele de soluri brune de pădure, sau cernoziom puternic levigat. De la 1700 m, de unde pădurea de molid se rărește în detrimentul pășunilor alpine, se întâlnesc solurile închise la culoare, specifice acestora. Condițiile climatice ale acestui etaj determină un profil al solurilor destul de simplu. În partea superioară a profilului stratigrafic se află un orizont de sol (15-20 cm) înțelenit, cu o mare cantitate de substanță organică, care trece apoi brusc spre orizontul de bază format din materiale rezultate în urma descompunerii rocilor. Sub peticele de jnepenișuri și sub partea superioară a pădurii de conifere se găsesc solurile podzolice primare, la care se deosebește un orizont superior (maximum 15 cm), cenușiu-deschis, care acoperă un orizont cafeniu închis sau brun-cafeniu. Acest sol este redus ca întindere, făcând trecerea către solurile brune acide montane podzolice, formate sub pădurea de munte. Acestea din urmă au o culoare închisă și sunt foarte acide, datorită acumulării de humus turbos. Între 700-900 m se dezvoltă solurile brune montane de pădure, tipice sau podzolice, mult mai valoroase decât cele acide. Ele sunt folositoare pentru pășune, fâneață și cultura cartofului. În depresiuni sau de-a lungul văilor principale se întâlnesc solurile tinere, neevoluate, folosite cel mai adesea pentru cultura legumelor.( Badea și colab. 1971, p. 37-38.)
2.3. Caracterizarea agro-economică a comunei Boița
Specificul economic al comunei este predominant agrar. Activitățile de bază sunt cele agricole axate pe creșterea animalelor, cultura plantelor fitotehnice și a pomilor fructiferi. Factorii naturali favorizează din plin acest gen de activități agricole.
Din todeauna, agricultura localității Boița a fost necooperativizată, gospodăriile deținând de la câțiva ari de teren până la câteva hectare, iar categoria de folosință este grupa a IV – a de fertilitate, cu o textură grosieră, procent mic de humus, pe forme de relief în pantă, supuse acțiunii de eroziune, cu strat subțire de sol fertil. Culturile agricole sunt destul de diversificate și formate din livezi de pomi fructiferi (prun , măr, nuc), porumb, cartof, plante de nutret, legume etc.
2.4. Factorii pedo-climatici care determină sistemul tehnologiei de cultură a cartofului în fermele individuale din comuna Boița
Climatul general al zonei de amplasare a experienței este definit prin valorile elementelor înregistrate la stația meteorologică Boița.
Regimul termic este caracterizat prin media anuală de 8,7° C (Buiuc și colab., 1975). Luna cea mai căldurosă este iulie când se înregistrează o temperatură medie lunară de 18,1° C, iar cea mai răcoroasă lună este ianuarie, având temperatura medie lunară de –3,1°C (Tabelul 2.2.).
Temperaturi medii lunare (0C) din perioada 1851 – 2003 la stația meteorologică Boița
Tabelul 2.2.
Maximele absolute au depășit 37.00C în zona joasă a județului, mai exact 37.40C la Sibiu în 26.08.1952, iar minimele absolute au coborât la -34.40C la Sibiu în 2.01.1888.
Precipitațiile medii anuale oscilează între 550 – 710 mm în zona joasă a județului Sibiu, respectiv 420 mm la stația meteorologică Boița, din care 65% cad în perioada de vegetație, cea mai ploioasă fiind luna iunie, când s-au înregistrat precipitații de 113,0 mm, iar luna cea mai secetoasă, cu precipitații foarte puține este luna februarie, când media de precipitații este de numai 26,7 mm (tabelul 2.3.).
Precipitațiile atmosferice (mm)
Tabelul 2.3.
Vânturile sunt puternic influențate de relief atât în privința direcției, cât și a vitezei. Frecvențele medii anuale înregistrate la Sibiu indică predominarea vânturilor de NV (13%) și SE (8.2%).
Solurile întâlnite sunt soluri brune (extracambisoluri), soluri brune acide (districambisoluri), soluri brune argiloiluviale (preluvisoluri) care local pot fi și podzolite, pseudogleizate (stagnice), precum și soluri erodate. Pentru folosirea intensivă a resurselor de sol se impun lucrări ameliorative, dintre care amintim: amenajarea complexă antierozională a bazinelor hidrografice, în vederea prevenirii și combaterii eroziunii solului și stabilizarea terenurilor alunecătoare .
CAPITOLUL III
PREZENTAREA PLANTEI DE CARTOF DIN PUNCT DE VEDERE FITOTEHNIC
3.1.Sistematică. Origine. Soiuri cultivate în România
Cartoful, în latină “Solanum tuberosum” aparține fam. Solanaceae, genul Solanum L. reprezentat printr-un număr mare de specii, dintre care trei sunt cultivate. Datorită diversității mari de specii identificate, s-a simțit nevoia împărțirii genului în subgenuri, secții, subsecții și serii.
Subgenul Pachistemonum Dun., este cel care prezintă importanță, cu secția Tuberarium Dun. și subsecția Hyperbasarthum. Subsecția Hyperbasarthum a fost împărțită de către HAWKES în 17 serii, la care BUKASOV (1959) a mai adăugat 5 serii. Din cele 22 de serii, mai importante sunt două: Andigena și Tuberosa, la care aparțin speciile cultivate. Din seria Andigena este importantă specia Solanum andigenum (de zi scurtă), iar din seria Tuberosa prezintă importanță Solanum tuberosum L. cu 48 cromozomi (n = 24), singura specie de zi lungă cultivată în Europa.
Anumite specii de cartof se folosesc ca material genetic valoros pentru ameliorarea acestei plante și obținerea de noi soiuri. Astfel, speciile Solanum demissum, S. punnae și S. acaule au rezistență mare la temperaturi scăzute; Solanum andigenum, S, demissum și S. semidemissum sunt rezistente la mană și viroze; Solanum comersonii și S. demissum sunt rezistente la atacul gândacului din Colorado; Solanum curtilobum este o specie bogată în amidon; Solanum phureja și S. semidemissum sunt specii bogate în substanțe proteice; speciile S. antipoviczii și S. rybinii sunt bogate în vitamine.
Originea formării cartofului a fost precizată de VAVILOV: unul în Peru și Ecuador, iar al doilea în sudul statului Chile.
În întreaga Europă, cât și în țara noastră se, cultivă soiuri din specia S. tuberosum, care cuprinde numeroase convarietăți ce se deosebesc între ele după culoarea peridermei (cojii) și varietăți care se deosebesc după culoarea florilor, a miezului și culoarea peridermei. Cultivăm soiuri de cartof autohtone și soiuri de import, grupate în funcție de lungimea perioadei de vegetație, de întrebuințări, de rezistența la degenerare. Din punct de vedere al perioadei de vegetație, soiurile de cartof se împart în: timpurii, cu perioada de vegetație sub 95 zile; semitimpurii cu perioada de vegetație între 95 și 110 zile; semitârzii, cu perioada de vegetație 110-130 zile și târzii cu perioada de vegetație mai mare de 130 zile.
În ceea ce privește calitatea, soiurile se grupează în 4 clase: clasa A, cu tuberculi puțin fǎinoși, cu consistență tare, nu se sfărâmă la fierbere și se pretează pentru salate; clasa B, cu tuberculi puțin fǎinoși, nu se sfărâmă la fierbere, sunt consistenți, cu amidon fin și se utilizează pentru diferite preparate culinare; clasa C, cu tuberculi fǎinoși; clasa D cu tuberculi foarte fainoși ce se sfărâmă complet la fiert, au amidon grosier și se folosesc pentru industria amidonului.
Soiurile de cartof omologate și autorizate în România, cuprinse în Lista oficială a soiurilor pentru anul 2008 se grupează astfel:
soiuri timpurii: Catellyna. Fresco, Claustar, Rubinia, Agata, Ostara Latona, Nikita, Roclas, Runica;
soiuri semitimpurii: Rustic, Rene, Semenic, Sucevița, Bârsa, Teo, Bran, Cibin Bartina, Escort, Kondor, Romano, Rozana;
soiuri semitârzii: Ago, Cașin, Sante „N”, Super, Mureșan, Desiree, Carmine, Provento, Siculus, Superstar;
soiuri târzii: Titus.
După modul de utilizare, soiurile de cartof se grupează în:
soiuri de masă, cu un conținut mai redus în amidon (14 – 17%),
periderma fină, netedă, ochi superficiali și gust plăcut;
soiuri industriale, foarte productive, cu un conținut ridicat în amidon
(20-25%);
soiuri furajere, bogate în amidon și proteine;
soiuri mixte, care pot fi folosite în scop culinar, furajer și" pentru
prelucrări industriale.
Pentru a fi valoros, un soi de cartof trebuie să îndeplinească următoarele condiții principale:
să aibă productivitate ridicată;
stolonii să fie scurți (tuberculi apropiați în cuib), cu tuberculi rezistenți la acțiuni mecanice, în vederea recoltării mecanizate;
tuberculi rotunzi-ovali, plini, cu ochii superficiali, care se curăță ușor cu mijloace mecanizate și cu pierderi minime;
să fie rezistent la boli (râie, mană, viroze) și, în măsura posibilului, la
gândacul din Colorado;
repausul germinai (vegetativ) să fie lung, pentru o păstrare îndelungată
și fără pierderi;
soiul destinat consumului sa aibă conținut ridicat de amidon, proteine și vitamine în tuberculi, să nu se sfărâme la fiert și să fie gustos.
3.2. Particularități morfologice și biologice
Rădăcina cartofului (figura 3.1)este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânță și fasciculată când se dezvoltă din tuberculi.
Rădăcina fasciculată este formată din ramificații primare, mugurale, care se formează la nodurile tulpinii subterane și rădăcini secundare (sau stolonifere), care sunt grupate (3 – 5) în jurul fiecărui stolon.
Figura 3.1. Particularități morfologice
Sistemul radicular este relativ puțin dezvoltat, reprezentând sub 8 – 10% din masa întregii plante, are o bună capacitate de absorbție a apei și elementelor nutritive. Rădăcinile pătrund în sol până la 70 -100 cm (mai rar 150 – 200 cm) și se răspândesc în jurul plantei pe o rază 30 – 60 cm. Sistemul radicular este mai dezvoltat la soiurile tardive și semitardive.
Rădăcinile cresc intens imediat după răsărire, dezvoltarea rădăcinilor este influențată de factori genetici, pedo-climatici și de tehnologie.
Tulpina cartofului este formată din două porțiuni: subterană și aeriană (epigee). Tulpina se formează din mugurii tuberculului la înmulțirea vegetativă sau din sămânță la înmulțirea generativă. Tulpina este ierboasa, erectă la începutul vegetației, semierectă sau culcată la maturitate ajunge la lungimea de 30 – 150 cm, rar 200 cm. Tulpina epigee este, rotundă în partea superioară și prismatică, triunghiulară sau pătrată în partea bazală, uneori aripată, având culoarea verde cu pigmentație brună-roșcată, albastră-violacee, roșie-purpurie, acestea fiind caractere de soi. Creșterea părții aeriene durează, la diferitele soiuri, între 37 și 80 zile după răsărire.
În general când raportul dintre vrejuri și tuberculi este de l : l, tufa își încetează creșterea, acumulându-se substanțe de rezervă în tuberculi. La o cultură de cartof, greutatea tuberculilor în final, este de 3 ori mai mare decât a vrejurilor.
Numărul de tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 și 8, în funcție de soi, formând tufe de formă sferică sau conică, erectă, semierectă, culcată, răsfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă și nearipată, pe ea formându-se rădăcinile și stolonii.
Stolonii sunt ramificații ale tulpinii subterane, se formează, de regulă, înaintea dezvoltării lăstarilor axilari de pe tulpina epigee.
Se găsesc în număr de 12 – 15 la o plantă, sunt scurți (sub 10 – 15 cm) pentru a asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib, sunt mai groși decât rădăcinile și poartă frunze modificate (solzi) la fiecare nod, având forma unor ramuri îngroșate, suculente, cărnoase, de culoare albă sau pigmentate. Ei au poziție orizontală sau oblică în jos, cresc la început în lungime formând noduri și internoduri, apoi se îngroașă, depășind rădăcinile de care se diferențiază. Stolonii își îngroașă ultimele 10-12 internoduri la partea terminală, transformându-se în tuberculi de cartof.
Tuberculii au inițial, forma unor noduli, ca apoi, prin creșterea în grosime (mai repede) și în lungime (mai încet), să capete mărimea și forma caracteristică soiului. Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată, ceea ce se deduce și din prezența reminiscențelor foliare pe tuberculii tineri, lipsite de clorofilă, care, odată cu îngroșarea peridermului, se atrofiază treptat, formând "sprânceana" ochilor. Sub această formațiune iau naștere mugurii dorminzi, grupați câte trei, formând ochiul propriu-zis al tuberculului.
Tuberculul de cartof are o parte bazală sau „ombilicală” cu care se prinde de stolon și o parte opusă, numită „coronară”, apicală sau vârful care poartă mugurele terminal. Distribuirea ochilor pe suprafața tuberculului este în spirală, aflându-se mai mulți pe partea coronară. Numărul, mărimea și adâncimea ochilor se diferențiază în funcție de specie și soi. La germinare se dezvoltă mai întâi mugurele din mijloc, iar ceilalți doi, de rezervă, apar, de regulă, după eventuala rupere a lăstarului principal.
Inițierea formării tuberculilor (tuberizarea) are loc la 10 – 35 zile după răsărirea plantelor, iar creșterea acestora durează 45 – 85 zile, perioadă considerată critică pentru apă și substanțe nutritive.
Tuberculul tânăr este protejat de epidemia care se exfoliază, locul ei fiind luat de înveliș – peridermă sau coajă. Periderma este elastică, densă netedă rugoasă sau reticulată de culoare albă gălbuie, roză, pătată cu galben, violacee sau roșie, în funcție de specie și soi.
Figura .3.2. – Secțiune microscopică prin tuberculul de cartof:
înv – înveliș; fc – fascicul conducător; m1, m2 – parenchim medular.
În funcție de raportul dintre lungimea și lățimea tuberculilor aceștia se împart în: rotund, rotund-oval, oval, oval-lung, lung-oval spre lung, lung (figura 3.2.).
După greutate, tuberculii sa împart în: mari (peste 120 g), mijlocii (80 -120 g), mici (40 – 80 g) și foarte mici (sub 40 g).
Structura anatomică a tuberculului este asemănătoare cu aceea a tulpinii și stolonului.
Într-o secțiune transversală prin tubercul se poate vedea cu ochiul liber un inel mai intens colorat, care pornește-din partea ombilicală și se apropie mai mult de epidermă în locul de dispunere a ochilor. Acest inel este format din vase libero-lemnoase prin care tuberculul se aprovizionează cu apă și elemente nutritive. Spre exteriorul acestui inel se situează scoarța și periderma, iar spre interior parenchimul medular (măduva). Periderma începe să se formeze de la partea ombilicală a tuberculului spre partea coronară și se compune din suber, felogen (zona generatoare de suber) și feloderm spre interior. După formarea suberului schimbul de gaze între tubercul și atmosferă se face prin lenticele care se formează sub stomate.
Frunzele, sunt compuse și imparipenat-sectate, au foliole de mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai mare și unită cu una sau ambele foliole laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină oscilează între 8 și 12, în funcție de soi. Foliolele au formă eliptică, ovală, ovoidală, cu vârful lung sau scurt acuminat. Frunzele au culoarea verde-închis, verde-gălbuie sau verde-cenușie, fiind lucioase sau mate.
Inflorescența și florile. Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Floarea este formată dintr-un caliciu din cinci sepale laciniate, parțial gamosepal, persistent pe fruct, corola este formată din cinci petale de culoare albă, violacee-deschis sau închis, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie, cu tubul scurt și limbul explanat. Androceul este format din cinci stamine cu filamente scurte, concrescute la bază cu petalele și între ele, având anterele conice de culoare galbenă sau portocalie.
Pistilul se compune din ovarul rotund-oval format din 2-4 cârpele, cu mai multe ovule, un stil și un stigmat glandulos, bilobat sau trilobat.
Polenizarea este predominant autogama. înfloritul și durata lui variază în funcție de soi și condițiile climatice; la soiurile timpurii și în zonele, mai calde înfloritul este mai slab și de durată scurtă. Plantele crescute în condiții optime înfloresc și fructifică mai bine.
Fructul este o bacă de formă sferică conică, cărnoasă, suculentă, indehiscentă și polispermă (150 – 200 semințe). Baca are culoarea verde sau verde pigmentată în albastru sau violaceu.
Sămânța este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în lucrări de ameliorare.
Fazele de vegetație ale cartofului. Deoarece unele soiuri de cartof nu înfloresc sau înfloresc fără să fructifice, nefiind nici o concordanță între îmbobocire și începutul formării tuberculilor, fazele de vegetație la cartof nu se manifestă în funcție de etapele înmulțirii generative, ci în funcție de creșterea organelor vegetative aeriene și subterane.
Tabelul .3.1
Fazele de vegetație la cartof
Cunoașterea fazelor de vegetație prezintă mult interes în tehnologia de cultivare:
– cunoașterea intervalului de la plantare la răsărire ajută la stabilirea
lucrărilor de îngrijire și a momentului aplicării erbicidelor;
– cunoscându-se numărul de zile de la răsărire la formarea tuberculilor
(tuberizare) se evită irigarea și excesul de azot în această etapă care reduc
numărul de tuberculi sau prelungesc tuberizarea; excesul de azot poate determina chiar resorbția unor stoloni și tuberculi; de asemenea, pentru o bună tuberizare, trebuie evitată tasarea solului;
– după formarea tuberculilor și până la încetarea creșterii tufelor, irigarea
și fertilizarea sunt foarte importante pentru creșterea randamentului la hectar;
– după încetarea creșterii tufei nivelul minim de irigare poate fi scăzut.
Ciclul de vegetație al cartofului: în mod obișnuit, cartoful se înmulțește pe cale vegetativă, prin tuberculi și numai în lucrările de ameliorare se folosește înmulțirea prin semințe, înmulțirea vegetativă se desfășoară astfel: din mugurii ochilor de pe tuberculi se formează colții (lăstarii) fie înainte de plantare, fie după plantare. Din colții formați în condiții optime de temperatură și umiditate se dezvoltă rădăcini și tulpini. Tulpinile ajung la suprafața solului (plantele răsar și în prezența luminii), își desfășoară procesul de fotosinteză, înverzesc, formându-se în continuare frunzele. Paralel cu formarea frunzelor tulpinile cresc și ajung la dezvoltarea maximă în timpul înfloririi.
Pe partea subterană a tulpinii cresc rădăcinile și stolonii, iar pe măsură ce se înaintează în vegetație stolonii se îngroașă la capăt, formând tuberculii. Tuberculii cresc, de regulă, după terminarea creșterii părților aeriene și ajung la maturitate odată cu partea aeriană.
Ciclul de vegetație al cartofului cuprinde trei etape principale: a) repausul germinativ (vegetativ); b) creșterea lăstarilor (incubația); c) creșterea plantelor și tuberizarea.
Repausul germinativ (vegetativ) începe de la recoltarea tuberculilor și durează, în funcție de soi, 2-3 luni, timp în care nu formează lăstari, chiar dacă sunt condiții optime de germinare. Cauzele repausului vegetativ (germinai) sunt următoarele:
– suberul atenuează pătrunderea aerului (deci respirația), limitând procesele oxidative necesare mugurilor pentru pornirea în vegetație.
– dominanța în muguri a substanțelor inhibitoare asupra celor stimulatoare creșterii;
– starea fiziologică „specială” a protoplasmei din celulele aflate în apropierea ochilor.
Este de dorit ca repausul germinal să fie lung la tuberculii destinați consumului și scurt la tuberculii destinați plantărilor în alte zone, în cursul aceluiași an. Repausul germinativ se poate prelungi sau scurta, acționând direct asupra tuberculilor și, în unele cazuri, chiar asupra plantei înainte de recoltare.
Tuberculii pot fi scoși din repausul germinal tratându-se cu diferite substanțe chimice, mai importante fiind: tiouree, soluție 0,3%, în care se țin tuberculii 30 minute, apoi 10 – 12 ore sub prelate (pentru sudație); rindite (7 părți în volum de etilen clorhidrin, 3 părți etilen diclorid, o parte carbon tetraclorid). Amestecul substanțelor emite vapori în care se țin tuberculii timp de 4 zile, la temperatura de 22,5°C, în spații ermetic închise. Scurtarea repausului germinal se poate face și pe cale fizică prin scarificare (zgârierea) peridermei tuberculilor.
Stadiul de incubație. După ieșirea tuberculilor din repausul germinai, urmează stadiul de incubație. Tuberculii de cartof, în timpul păstrării, formează, ca și frunzele, aceeași substanță ce stimulează tuberizarea, numită, convențional, „hormon de tuberizare”.
Perioada cuprinsă între încheierea repausului germinal și până la acumularea în cantitate maximă a substanței de tuberizare este considerată stadiu de incubație. Acest fenomen este ireversibil și explică de ce se obțin producții mici la plantele obținute din tuberculi păstrați în condiții necorespunzătoare timp îndelungat. Temperatura ridicată în timpul păstrării grăbește procesul de sintetizare a substanței de tuberizare și tuberculul își încheie stadiul de incubație înainte de plantare, reducându-se mult capacitatea de producție a cartofului.
Acumularea substanței de tuberizare în tubercul se face treptat, cu atât mai repede, cu cât temperatura de păstrare este mai ridicată, înregistrându-se la fiecare doză din această substanță un anumit stadiu fiziologic.Astfel, când doza de hormon este nulă în tubercul, acesta este în repaus vegetativ. Când doza de hormon acumulată este slabă, începe „trezirea la germinație a mugurilor”; la o doză ușoară a hormonului, considerată stadiul fiziologic I, sau prima perioadă a germinației. Când doza de hormon este mijlocie – stadiul fiziologic II – se consideră a doua fază de germinație, când toți mugurii de pe partea apicală (coronară) pornesc în vegetație, iar tuberculul plantat în acest stadiu prezintă o creștere rapidă a germenilor, fiind stadiul optim de plantare; când doza de hormon este puternică – stadiul fiziologic III (sau a treia perioadă a germinației), germenii care se formează sunt filiformi și ramificați: tuberculii plantați în această fază nu manifestă nici un fel de creștere și tuberizează imediat în pământ; la doza maximă de hormon, considerat stadiu de incubație atins, germenii tuberizează chiar înainte de plantare..
Vigoarea germinației este urmată de o vigoare a creșterii, înregistrându-se 3 faze distincte: o fază de creștere lentă, când tuberculii sunt în stadiul fiziologic I, care succede repausul vegetativ; o fază de creștere activă, când tuberculii se află în stadiul fiziologic II și se formează destul de accelerat noi germeni; o fază de creștere încetinită (practic nuia), când tuberculii se află în stadiul fiziologic III.
Factorii care influențează evoluția lăstarilor (incubația) sunt: condițiile păstrării tuberculilor, soiul cultivat, substanțele de creștere. Incubația începe cu atât mai devreme, cu cât tuberculii se păstrează la temperaturi mai ridicate, având intensitate redusă la temperaturi cuprinse între 2 și 20°C. Incubația se produce mai repede la întuneric și umiditate relativă a aerului ridicată, decât la lumină și uscăciune.
În condiții identice de păstrare, unele soiuri incubează mai repede decât altele. Numeroase rezultate experimentale atestă că procesele evoluției lăstarilor au loc în tuberculul-mamă. Lăstarii născuți din mugurii tineri grefați pe tuberculi bătrâni (avansați în incubație) au crescut mai repede decât mugurii bătrâni grefați pe tuberculi tineri (mai puțin avansați în incubație). Așadar tuberculul-mamă trebuie considerat „mediul fundamental” al procesului de incubație, iar creșterea lăstarilor nu este altceva decât exteriorizarea acestui proces.
Cu alte cuvinte, numărul și greutatea lăstarilor produși de tubercul într-un anumit timp depind de gradul evoluției tuberculului-mamă în procesul incubației. Cu cât această evoluție este mai avansată, cu atât se reduce numărul și greutatea lăstarilor.
Tuberculii proveniți de la plantele stropite cu acid giberelic (2,5 – 5 mg/l) dau naștere la plante mai viguroase ce vor forma mai mulți tuberculi în cuib, aceștia rămânând, însă, mai mici, încât pot fi utilizați ca material de plantare sau în industria conservelor și a fabricării cartofilor cips.
Creșterea foliară nu depinde numai de factorii climatici (temperatură, lumină, umiditate) sau de soi, ci și de vârsta fiziologică și greutatea tuberculului plantat. In aceeași etapă a creșterii, în condiții de mediu identice și tuberculi plantați cu același grad de incubație, intensitatea fotosintezei plantelor provenite din tuberculi mari a fost superioară intensității fotosintezei plantelor obținute din tuberculi mici.
Inducția tuberizării depinde de factorii de mediu (temperatură și fotoperioadă) și de însușirile plantei (tubercul-mamă și masă foliară).
Temperaturile mai mici de 18°C favorizează tuberizarea, în timp ce temperaturile mai mari de 18°C (îndeosebi noaptea) determină creșterea plantelor în detrimentul tuberizării.
Creșterea și tuberizarea butașilor scoși de sub influența tuberculului-mamă au permis lui MADEC și PERENNEC să aprofundeze determinismul foto-și termoperiodic al tuberizării. După intensitatea creșterii, după lungimea stolonilor și felul tuberizării, butașii pot fi clasificați în trei tipuri (grupe):
tipul I, cu tuberizare precoce, formând tuberculi sesili ori formați pe
stoloni scurți.
tipul II se caracterizează prin tuberizare tardivă, formând tuberculi pe
stoloni lungi și ramificați.
tipul III se caracterizează prin declanșarea precoce a tuberizării, cu
realizarea în scurt timp a mărimii noilor tuberculi, din ai căror muguri se formează stoloni noi care, la rândul lor, vor tuberiza mai puțin rapid.
3.3. Cerințele de cultură a cartofului în România și zonarea culturii
În țara noastră se întâlnesc condiții favorabile culturii cartofului. Se disting zone pretabile pentru diferite destinații a producției, cu soiuri și tehnologii specifice.
În ceea ce privește cerințele cartofului față de condițiile externe se constată ca acesta nu are nevoie de umiditate ridicată, ci de umiditae moderată, dar constantă. Drept urmare a faptului că apa de irigare este și un regulator termic, a apărut posibilitatea cultivării cartofului pentru orice scop al producției în județele de stepă și silvostepă în condiții de irigare. În această situație, este evident faptul că se poate cultiva cartof în fiecare județ. Schimbările în zonarea cartofului, ca urmare a cultivării lui în condiții de irigare, în zonele de câmpie, vor fi mai accentuate, pe măsură ce se va generaliza cultivarea acestuia în condiții de mecanizare totală.
Pe baza analizei condițiilor climatice, a condițiilor de sol, corelerea acestor condiții cu cerințele biologice ale cartofului, sunt următoarele zone de cultură a cartofului:
A. Cartof timpuriu – este destinat consumului uman în perioada 15 mai – 15 iunie și se cultivă pe circa 4% din suprafața totală cutivată cu cartof. Zonele care îndeplinesc condițiile bune de cultivare a cartofului timpuriu sunt zonele de câmpie și anume:
– Câmpia de Vest și Nord vest;
– Câmpia din Sudul și Estul țări;
B. Cartoful de vară – este destinat consumului din iulie și august. Se cultivă pe circa 9% din suprafața totală cultivată cu cartof, în special în zonele colinare și în zonele din sud dar numai irigat.
C. Cartoful de toamnă – se consumă de la sfârșitul lunii august și până la apariția cartofului cartofului timpuriu. Se cultivă pe cea mai mare suprafață destinată cartofului și in mai multe zone cu două tehnologii specifice.
– în zone mai umede: (800 – 900 mm/pp/an) cu producții medii de 25 –30 de tone/ha, mai reduse în anii secetoși (cea mai mare suprafață cultivată cu cartof);
– în zone sudice, cu sistem irigat și precipitații medii de 35 – 40 tone/ha (dar cu soluri specifice și tehnologie adecvată);
D. Cartoful pentru sămânță, se produce în zone închise în județele Brașov, Covasna, Harghita, Bihor, Suceava, Bacău, Neamț, Botoșani, care asigură cele mai favorabile condiții pentru producerea materialului certificate pentru plantat.
Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretențioase în privința satisfacerii cerințelor sale biologice față de condițiile de climă și sol, deoarece s-a format la mare altitudine, în climat ecuatorial-tropical cu precipitații de circa 2.000 mm anual, cu temperaturi medii de 20°C și cu durata de iluminare de 12 ore pe zi.
Răspândit astăzi în întreaga lume, până la aproape 70° latitudine nordică, cartoful se caracterizează printr-o mare varietate de soiuri, adaptate la diferite condiții de climă și sol (mare plasticitate ecologică).
3.3.1. Cerințele față de căldură
Cele mai mari suprafețe cultivate cu cartof se găsesc între 40 și 60° latitudine nordică, la altitudini ce variază între 500 și 900 m în climatul temperat și 300 – 600 m în climatul nordic. Cartoful este considerat o plantă a climatului temperat, dar care se diferențiază mult față de zona de origine.
Suma temperaturilor medii zilnice la care diferite soiuri de cartof realizează producții normale oscilează între 1.500 – 3.000°C , fapt ce scoate în evidență încă o dată plasticitatea ecologică a acestei plante.
Producții extratimpurii se obțin în mai puțin de 60 zile de la plantare cu o sumă a temperaturilor medii de l .000.- l .300°C. Necesarul de căldură este diferit de-a lungul perioadei de vegetație. Astfel, temperatura minimă pentru germinarea tuberculilor este de circa 7°C, cea optimă pentru răsărire de 12 – 15°C. Temperatura solului influențează mult asupra duratei dintre plantare și răsărire. La temperatura medie a solului de 10 – 14°C, răsărirea plantelor are loc după 30 de zile de la plantare; la temperaturi cuprinse între 14 – 18°C, răsărirea are loc în 25-30 zile iar la temperatura de 18°C, în mai puțin de 25 zile .
Rădăcinile cartofului cresc și la temperaturi de 4 – 5°C, realizându-se întotdeauna un puternic sistem radicular când cartoful se plantează de timpuriu și încolțit cu „puncte radiculare” deja formate (la baza lăstarilor sau colților).
Temperatura minimă de creștere a tulpinilor (vrejurilor) este de 7°C, optimă de 19 – 21°C, iar maxima de 42°C. Când este temperatura optimă în timpul creșterii tulpinilor, se formează internodii scurte, bine acoperite cu frunze, cu foliole mari. La temperaturi prea ridicate tulpinile cresc lungi, cu suprafața foliară redusă, ce are repercusiuni negative asupra producției de tuberculi. De aceea, este mai bine ca tulpinile să crească la temperaturi mai degrabă sub cele optime decât peste acestea, ceea ce se poate rezolva prin epoca de plantat (se plantează mai devreme).
Temperatura optimă pentru formarea și creșterea tuberculilor este de circa 17°C (16 – 18°C cu pragul inferior 2°C și superior de 29°C), de unde decurge recomandarea ca, în special în zonele de câmpie, plantare cartofului să se facă devreme, planta beneficiind de o perioadă mai lungă cu condiții prielnice pentru formarea recoltei. Temperaturile negative care distrug planta sunt de -0,5°C pentru frunze, de -0,8°C pentru germeni (colți), de -1°C pentru tuberculi, de -2°C pentru plantele tinere în general și de -3°C pentru plantele mature.
Prin irigarea culturii temperatura solului scade cu 8 – 12°C, apa fiind un regulator termic care creează condiții favorabile și pentru cartoful cultivat la pragul superior al temperaturii (de 35°C).
Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6 -7°C (după unii cercetători la 12 – 15°C), deoarece, sub aceste valori, tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare, din care cauză nu se pot păstra în mod corespunzător. In zonele în care temperaturile scăzute survin mai timpuriu, este bine sa se cultive soiuri semitardive în locul celor tardive, pentru o recoltare mai timpurie. Temperaturile scăzute din ultima parte a vegetației sunt și mai dăunătoare, dacă se asociază cu umiditate excesivă; tuberculii au periderma subțire, rugoasă, aspect comercial neplăcut, gustul se înrăutățește, conservarea de lungă durată nu este posibilă.
La temperaturi prea mari ca 25°C nu se formează tuberculi, iar la 29°C creșterea lor încetează. Tulpinile rezista până la 42°C, dar pe măsură ce temperatura este mai ridicată (peste 21 – 23°) ele se alungesc și cad, ceea ce nu permite întreținerea mecanizată a culturilor; frunzele sunt mai mici, suprafața foliară mai redusă și producția scade.
3.3.2. Cerințele față de umiditate
Între producția de cartof și umiditatea solului există o corelație pozitivă. Seceta chiar de scurtă durată ca și excesul de apă fie el chiar temporar au repercusiuni negative asupra creșterii plantelor, asupra nivelului producției și calității acesteia. Cerințele cartofului față de umiditate sunt diferite în funcție de faza de vegetație a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire (15 – 30 de zile) cartoful este mai puțin pretențios, folosind rezervele de apă din tubercul, ca și următoarea fază de la răsărire la tuberizare (10-35 zile, în funcție de soi).
Acumularea apei în sol în primăvară este foarte importantă pentru dezvoltarea normală, ulterioară, a plantelor de cartof. Insuficiența apei în perioada de formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl eșalonează, rezultând mai puțini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi ca rezistență la fierbere și păstrare și diminuarea recoltei.
Seceta, în perioada creșterii concomitente a tulpinilor și tuberculilor (25 -45 zile după tuberizare) micșorează foarte mult producția, aceasta fiind perioada critică pentru apă a plantei. Neefectuarea la timp a unei udări, în condiții de irigare, reduce eficiența udărilor ulterioare în cultura cartofului.
Seceta temporară provoacă „puirea” tuberculilor în cuib, încolțirea lor, ceea ce depreciază calitatea acestora și reduce rezistența la păstrare. Seceta asociată cu temperaturi ridicate este cauza degenerării climatice (fiziologice) a cartofului. În timpul secetelor îndelungate și persistente o parte din apa pe care o conțin tuberculii în creștere trece în frunze. Mor în primul rând stolonii, apoi tuberculii cei mai mici, apoi se usucă frunzele inferioare și cele superioare. Dacă seceta survine în perioada formării tuberculilor, numărul acestora la cuib va fi mai mic. Excesul de apă este la fel de dăunător, deoarece provoacă înrăutățirea condițiilor necesare activității biologice a plantelor. Lipsa oxigenului în cazul excesului de apă, oprește formarea tuberculilor și stingherește creșterea celor formați, determinând scăderea aspectului lor comercial, Scade, de asemenea, conținutul tuberculilor în amidon și vitamina C .
Consecințele excesului temporar de umiditate nu pot fi înlăturate prin măsuri agrofitotehnice și, ca atare, cultivarea cartofului în asemenea condiții este nerațională. Dacă rezervele de apă în primăvară sunt la nivelul capacității de câmp, însumarea în timpul perioadei de vegetație a 250 – 550 mm precipitații este suficientă pe solurile luto-nisipoase și nisipo-lutoase.
Uniformitatea repartizării precipitațiilor are o importanță majoră, comparativ cu cantitățile înregistrate în cursul anului în timpul perioadei de vegetație. Pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate determină ploile din lunile mai și iunie; pentru soiurile semitimpurii și semitardive, cele din iunie și iulie, iar pentru soiurile tardive, ploile din lunile iunie, iulie și august, în fiecare din aceste luni trebuie să cadă 90 – 130 mm precipitații, pe solurile nisipoase fiind necesar un plus de 80 – 250 mm pe întreaga perioadă de vegetație, cu repartizare corespunzătoare, astfel punându-se în evidentă potențialul productiv al fiecărui soi.
Umiditatea relativă a aerului (optimă) este de 75%, nefiind o corelație semnificativă între producția de tuberculi și umiditatea relativă .
Importanța luminii este deosebită pentru cartof, în special inducția fotoperiodică. Cartoful, ca plantă producătoare de sămânță, este de zi lungă, dar ca plantă producătoare de tuberculi este de zi scurtă. S-a stabilit că ziua scurtă determină o lungime mai redusă a tulpinilor și a fiecărui internod în parte, dar prelungește perioada de creștere a internodurilor, plantele au tulpini mai scurte, fără să se diminueze suprafața foliară, permițând mecanizarea lucrărilor de îngrijire (la zi lungă tulpinile cad și se împiedică mecanizarea lucrărilor). Formarea și creșterea tuberculilor de cartof sunt determinate genetic, dar manifestarea fenotipică a lor depinde de condițiile de mediu și, îndeosebi, de lumină.
Formarea tuberculilor, respectiv transformarea stolonilor în tuberculi, are loc în condiții de zi scurtă; creșterea maximă a tulpinilor are loc în condiții fotoperiodice medii, iar creșterea tuberculilor, în condiții fotoperiodice lungi. Lungimea zilei de 10 – 12 ore este socotită ca optimă pentru formarea tuberculilor; când durata zilei depășește 14 ore, stolonii se transformă în lăstari. Prin urmare, numărul de tuberculi și durata perioadei de tuberizare depind, în primul rând, de lungimea zilei și cu cât perioada de tuberizare este mai scurta, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime.
În condiții optime, creșterea maximă a tuberculilor se realizează la soiurile timpurii în condiții de zi lungă; la soiurile semitârzii în condiții de zi lungă spre zi scurtă, iar la soiurile târzii în condiții de zi scurtă
Cartoful realizează cele mai mari producții la lumină intensă și dacă solul este bine aprovizionat cu apă. În țara noastră, în zona depresiunilor intramontane și extramontane lumina este uneori insuficientă, iar în zonele de câmpie lumina poate deveni, uneori, dăunătoare, dacă apa este insuficientă.
3.3.3. Cerințele față de sol
Față de sol, cartoful este o plantă foarte pretențioasă deoarece stolonii și tuberculii sunt tulpini subterane, iar sistemul radicular este slab dezvoltat.
Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor și tuberculilor, să prezinte rezistență mică la creșterea acestora, indiferent de gradul de umiditate și să pună la dispoziția plantelor substanțele nutritive necesare în perioadele de mare consum; de asemenea trebuie să fie bine aprovizionat cu humus, azot, fosfor, potasiu, precum și cu microelemente, el participând cu 77% la producția de cartof când toți ceilalți factori tehnologici sunt optimi.
Textura solului pentru cartof, în ordine descrescândă, este nisipo-lutoasă și lutoasă. Având un regim aero-hidric favorabil aceste soluri asigură condiții bune pentru cartof. Pe solurile ușoare, nisipoase, se obțin rezultate foarte bune în primul rând la culturile extratimpurii, cu condiția irigării și fertilizării corespunzătoare.
Producția de tuberculi scade odată cu creșterea conținutului solului în argilă. Argila din sol, dacă depășește 20%, duce la scăderea înălțimii plantelor, a masei tulpinii, frunze și rădăcini, la micșorarea conținutului tuberculilor în amidon, proteine și vitamine, scade rezistența la fierbere, iar tuberculii se pătează la tăiere (BERINDEI, 1974). Ideale sunt solurile care au 10 – 12% argilă, dar se obțin producții mari și de calitate până la 24%
Cartoful este pretențios și față de profunzimea solului, valorificând bine terenurile cu orizontul A mai mare, omogen, aerat și permeabil pentru apă unde rădăcinile explorează un volum mare de pământ, pătrund adânc și se ramifică mai mult.
Față de reacția solului cartoful nu este prea pretențios, obținându-se rezultate bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 – 7,5 (pH optim 6 – 6,5). în concluzie calitatea și producția cartofului, sunt influențate de temperatura aerului și solului, de cantitatea și repartizarea precipitațiilor, de lungimea zilei, de intensitatea luminii și tipul de sol.
CAPITOLUL IV
TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A CARTOFULUI
Condițiile climatice și cele edafice din majoritatea zonelor țării noastre și potențialul productiv al soiurilor din cultură, în condițiile aplicării unor tehnologii moderne de cultivare pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai avansate țări ale lumii.
4.1. Rotație
Deși rotația cea mai corespunzătoare este de 4 ani dacă nu există suficient teren corespunzător din punct de vedere textural sau al unor indicatori de fertilitate, este de preferat rotația de 3 ani și chiar de 2 ani dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu). În ceea ce privește planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obțin după graminee și leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roșu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, in pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două plante dacă nu au fost atacate de putregaiul cenușiu și alte boli care pot fi transmise cartofului. Mai puțin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr și porumbul deoarece se recoltează târziu. Totuși porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare datorită structurii culturilor rezistenței cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb. Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solonaceae și nici în monocultură.
4.2. Fertilizare
Azotul este elementul determinant asupra producției de cartof. La 1 kg azot se obțin în țara noastră între 40 și 110 kg tuberculi.
Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei crește luxuriant, ceea ce frânează tuberizarea și creșterea tuberculilor, mai ales dacă și umiditatea solului este mai mare. Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare și o parte după formarea tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producția de tuberculi este comparativă cu situația când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ sau la plantare. Azotul se folosește în cantități mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o creștere mai rapidă a plantei și pe această bază a tuberculilor, pentru a obține o recoltă cât mai timpurie.
Fosforul determină sporuri de producție mai mici decât azotul, până la 40-50 kg tuberculi la 1 kg substanță activă (P2O5).
Potasiul determină sporuri de producție cuprinse între 10-15 kg tuberculi pentru 1 kg potasiu substanță activă (K2O). Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive și tardive, deoarece menține foliajul în stare de funcționare în intervalele de secetă, putându-se obține sporuri de producție.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producție prin aportul în elemente nutritive și prin îmbunătățirea însușirilor fizice, microbiologice și hidrofizice ale solurilor.
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la solurile tardive și la cele timpurii (creșterea mai rapidă a încălzirii solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive (castraveți, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz). În funcție de însușirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme din punct de vedere textural (nisipoase și luto-argiloase). Gunoiul nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele și reci. Gunoiul de grajd se administreazâ la cartof în cantități de 30-40 t/ha reducându-se dozele de îngrășăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 și 2,5 K2O pentru fecare tonă de gunoi aplicată.
Pe solurile nisipoase, îngrășămintele verzi (lupin, lucernă, mazăre, trifoi) pot substitui gunoiul de grajd în anii cu condiții climatice favorabile.
Tipurile de îngrășăminte recomandate în cultura cartofului sunt nitrocalcarul și ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea și sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975).
Epoca de aplicare a îngrășămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul și potasiul se aplică, de regulă, sub arătura de bază. Îngrășămintele cu azot se administrează numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape: la pregătirea patului germinativ și în vegetație, odată cu lucrările de îngrijire (prășit mecanic) sau după tuberizare (10-35 zile după răsărire). Îngrășămintele complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.
4.3. Lucrările solului
Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aerohidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei și elementelor nutritive în sol și distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate diferențiat, în functie de zona climatică, tipul și textura solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare și eroziunea solului. Solul se mobilizează la adâncimea de 28-30 cm pe majoritatea tipurilor de sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10-15 cm, făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib. Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate bune. Importanță deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimea acestora.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura mecanizată a cartofului, influențând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma bilonului, erbicidarea și recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, administrarea îngrășămintelor organice și celor chimice cu fosfat și potasiu, tocarea eventualelor resturi vegetale.
Până la venirea iernii, arătura se menține curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permițând plantatul mai devreme în primăvară, prin zvântarea mai timpurie și uniformă a terenului. Pe unele soluri mai ușoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a terenului.
În primăvară, patul germinativ se pregătește numai după ce solul s-a zvântat, evitând formarea viitorilor bulgări. Cele mai bune rezultate se obțin când terenul se pregătește cu ajutorul cultivatorului, echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau cuțite tip daltă pentru adâncimi de 14-18 cm (BRIA, 1982). De asemenea, folosirea combinatoarelor și grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiții foarte bune pentru plantarea cartofului. La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică și îngrășămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se practică și bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.
4.4. Materialul de plantare
Materialul de plantat trebuie să aparțină soiului și categoriei biologice stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului. La cartoful extratimpuriu și timpuriu se obțin sporuri de producție de 3,5-7 t/ha prin încolțirea tuberculilor înainte de plantare.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolțiți, epoca optimă de plantare este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3-4 cm, în așa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aștepte realizarea în sol a 7° C, la care începe pornirea colților, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.
Cartoful preîncolțit și încolțit se plantează în funcție de data probabilă a ultimelor înghețuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18-25 de zile). Calendaristic, cartoful extratimpuriu și timpuriu se plantează între 5 și 15 martie în zona nisipurilor din Oltenia și între 5-25 martie în restul zonelor de cultură. Tuberculii neîncolțiți trebuie plantați până la 20 martie în zone de câmpie, până la 10-15 aprilie în zona favorabilă și pânâ la sfârșitul lunii aprilie în zonele cu climă foarte favorabilă, în funcție de zvântarea terenului.
Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producțiile la cultura cartofului oscilează relativ puțin la densități cuprinse între 45 mii și 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta își autoreglează numărul de tulpini inițiale, care se dezvoltă viguros, în funcție de condițiile de mediu, în special de fertilitatea solului (DRAICA,1985).
Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220-240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producții de nivelul potențialului solului, în condiții tehnologice corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45-55 mii de tuberculi plantați la hectar, cu mărimea de 30-45 mm diametru (diametru transversal), respectiv 40-60 g fiecare, considerând că un tubercul asigură pornirea în vegetație a 4-5 tulpini inițiale viguroase.
Pentru culturile de cartof extratimpuriu și timpurii se plantează un număr de 65-75 mii tuberculi sau porțiuni de tuberculi a câte 3-4 colți, ceea ce înseamnă 240-280 mii de tulpini la ha.
În general, nu atât mărimea tuberculilor plantați determină producția de cartof cât, mai ales, desimea de plantare, producția fiind în corelație cu numărul de tulpini principale la hectar. Cantitatea de tuberculi la hectar oscilează între 2.000-4.900 kg/ha, în funcție de greutatea medie a unui tubercul și desimea stabilită la unitatea de suprafață (ha).
Distanța între rânduri și metodele de plantare. La culturile de cartof extratimpurii și timpurii, cu tuberculi încolțiți înainte de plantare, se folosesc distanțe între rânduri de 55-60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rapilă, în care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face mecanizat cu aceleași mijloace, fie manual. Pentru celelalte scopuri de folosință, cartoful se plantează cu mașina 4 Sa BP 62,5, care asigură distanțe între rânduri de 60, 62,5 și 70 cm sau cu mașina de plantat 6 SAD-75, la distanțe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la distanțe mai mari (70, 75 și chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire și recoltare, obținându-se producții practice egale cu cele obținute la distanțe mai mici între rânduri.
Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă, prin acoperire cu biloane. Discurile de la mașinile de plantat (EPC-4,4 Sa BP 6,5; 6 SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform, încheiat simetric față de coamă, lat la bază de circa 38-42 cm și înalt de 12-15 cm deasupra părții superioare a tuberculilor la bilon mic și 20-25 cm la bilon mare, astfel ca, după așezarea pământului în bilon, tuberculii să fie acoperiți cu un strat de pământ de 8-9 cm, și respectiv 16-19 cm. Cartoful se poate planta și manual pe suprafețe mici sau în urma plugului.
4.5. Lucrări de îngrijire
Îngrjirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolțit, de 18-25 zile). În acest interval trebuie distruse buruienile și crusta care se pot forma mai ales pe terenurile grele și cu vreme ploioasă.
Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obțin atunci când lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10-14 zile după plantare.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face de asemenea diferențiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o prașilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8-10 cm cu zonă de protectie de 12-15 cm și viteza de înaintare 4-5 km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2-3; la cartoful extratimpuriu poate fi suficientă o lucrare de prășit și o bilonare.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire al bilonului (de refacere) și în acest caz poate fi necesară intervenția manuală de distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea și distrugerea lor.
Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de vegetație a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai și iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor. Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20-35 chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice. Buruienile consumă cantități mari de apă și elemente nutritive și sau eficiența tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) și dăunătorilor (mai ale gândacul de Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau imposibilă. În prezent toate țările europene și americane cu agricultură avansată practică combaterea integrată a buruienilor bazată pe metode preventive, agrotehnice, chimice și biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în funcție de infestarea cu buruieni anuale și perene. În multe cazuri, pentru completarea acțiunii erbicidelor se mai execută 1-2 lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri și refacere a bilonului. Toate erbicidele recomandate după plantare și înainte de răsărirea cartofului realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o peliculă Ia suprafața solului.
Combaterea bolilor și dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenții patogeni ai bolilor, cât și prezența dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producții mici și neeconomice. Dintre numeroșii agenți patogeni care produc boli ale cartofului:
Ervinia carotovora var. atroseptica – înnegrirea bazei tulpinii;
Ervinia carotovora var. carotovora putregaiul umed;
Rizoctonia solani- rizoctonioza;
Phytophtora inphestans – mana;
Streptomyces scabies – râia comună, iar dintre dăunători: gândacul din Colorado, Leptinotarsa decemlineata.
Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea cu 4-5 zile a tratamentului față de momentul avertizat diminuează cu 70-80% eficiența protejării foliajului la mană, prin faptul că această intrevenție nu mai este preventivă.
4.6. Recoltare
Cartoful pentru consum extratimpuriu și timpuriu se recoltează începând din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depășit 30 g. Recoltarea se face manual pe solurile nisipoase, prin smulgere, iar pe celelalte soluri folosind grapa sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltați nu trebuie să depășească 24 de ore. Pentru consumul de vară, recoltarea se face pe măsura necesităților, de obicei în luna iulie, iar în luna august cu combina CRG-2 (sau cu combina E-684). Odată cu strânsul tuberculilor, în urma mașinii E-684 se face și sortarea conform cu cerințele. La recoltarea cu combina, tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la centrul de prelucrare, unde se sortează și se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depășească 10 zile. Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă și pentru industrializare se recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună și la umiditatea corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obțin la recoltarea cu combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei tehnologii adecvate și a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se distrug cu 7-8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală, folosind Reglone 5 t/ha, Harvade 25 F în doză de 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu mașina de tocat vrejuri MTV 4.
4.7. Păstrarea tuberculilor
Anual, se păstrează cantități mari de tuberculi, o parte ca material de plantare, altă parte pentru consum curent sau pentru industrializare. Păstrarea tuberculilor se poate realiza fără pierderi dacă au o stare fitosanitară bună, recoltarea s-a făcut la maturitate deplină, pe vreme fără ploi și relativ caldă, s-au îndepărtat impuritățile, iar eventualele răni s-au vindecat în totalitate.
În tuberculii de cartof supuși procesului de păstrare au loc activități microbiologice.
Factorii care influențează păstrarea tuberculilor sunt:
1) capacitatea de păstrare a soiului;
2) factorii de mediu din depozitele de păstrare: temperatura, umiditatea, aerul, lumina. Când acești factori nu sunt optimi, mai pot surveni: zbârcirea, înverzirea, încolțirea, brunificarea și înnegrirea tuberculilor.
Pentru păstrarea tuberculilor, în țara noastră s-au construit depozite moderne în zonele cu suprafețe mari de cartofi și în cadrul fabricilor ce utilizează cartoful ca materie primă (fabrici de alcool, de amidon, cips).
Păstrarea tuberculilor în silozuri de diferite tipuri, în șanțuri, pivnițe și bordeie este încă practicată de producătorii care nu dispun de depozite moderne de păstrare.
Depozitele speciale: macrosilozurile se construiesc la suprafața solului, având capacitate mare (3.000-25.000 t), cu o bună izolație termohidrică.
Tot dintre depozitele permanente fac parte pivnițele și bordeiele. Atât în pivnite cât și în bordeie, tuberculii se controlează periodic, pentru a preveni eventualele neajunsuri în păstrare. Umezirea tuberculilor din straturile superioare este un indiciu al unei temperaturi prea ridicate în stratul de la bază.
Păstrarea tuberculiior în adăposturi temporare: silozuri, tranșee, gropi. Silozurile sunt adăposturile cele mai frecvente din țara noastră, în care se asigură păstrarea în condiții corespunzătoare pentru toate categoriile de cartof.
CAPITOLUL V
SCOPUL SI OBIECTIVELE URMĂRITE. MATERIALUL SI METODA DE CERCETARE. OBSERVAȚII ȘI DETERMINĂRI
În lucrarea de față ne-am propus studiul elementelor de tehnologie la cartof cultivat în cadrul întreprinderilor individuale. Obiectivul lucrării este de a identifica în vederea promovării în rândul micilor producători a celor mai bune alegeri pentru atingerea performanței. Aceasta înseamnă a fi orientat către informare privind materialul biologic posibil a fi utilizat, adaptat condițiilor locale, respectiv către verigile tehnologice moderne.
Ținând cont de acestea studiul prezent debutează cu atenția pe care fiecare fermier trebuie să o acorde unor elemente majore (Berca, 2011):
resurselor pe care zona le are pentru o dezvoltare optimă a biomasei;
condițiilor de piață, în sensul că nu se pot cultiva plante și produce bunuri agricole care nu au căutare pe piață;
evaluarării impactului ecologic al acestor culturi asupra viitorului ecosistemelor și arealelor;
Următorul pas făcut în cadrul studiului este integrarea culturii de cartof într-o structură alcătuită din cinci culturi – trifoi roșu, orz, cartof, porumb pentru boabe, mazăre, iar rotația culturilor până în anul 2014 este prezentată în tabelul 5.1.
Structura și rotația culturilor
Tabelul 5.1.
După cum se observă din tabelul 5.1, structura culturilor este relativ diversificată și orientată către producții mari deoarece cuprinde asolamente mai largi, cu o solă săritoare (trifoi roșu) și cu accent pe refacerea și îmbogățirea solului cu azot (mazăre).
Rezultă din cele prezentate că structura culturilor adoptată la nivel de întreprindere individuală este una adaptată condițiilor specifice.
5.1. Scop și obiective
Scopul acestei lucrări este de stabili particularitățile tehnologice ale culturii de cartof în condițiile agroecopedologice din cadrul întreprinderilor individuale din zona agricolă a județului Sibiu, mai exact comuna Boița. La baza acestui demers se situează importanța culturii cartofului pentru întreprinderile individuale.
Pentru aceasta, în cadrul lucrării ne-am propus următoarele axe de cercetare:
promovarea unui asolament caracterizat prin diversitate ce cuprinde culturi compatibile zonei solului și climei;
creșterea gradului de ocupare cu vegetație a solului;
introducerea în tehnologia de cultură a unor verigi tehnologice care să conducă la performanță;
promovarea în cultură a unui material biologic adaptat condițiilor de cultură și scopului propus la nivel de întreprindere
5.2. Materialul biologic utilizat
Pentru a răspunde obiectivelor propuse și pornind de la rezultatele obținute în noastră, în studiul de față ne-am propus evidențierea particularităților tehnologice ale culturii de cartof în cadrul întreprinderilor individuale.
Pentru aceasta am ales ca material biologic cele mai utilizate soiuri: Sante, Desiree, recunoscute și pentru adaptabilitatea la condițiile de mediu ale țării noastre și constanța producțiilor, știut fiind că pentru ca o cultură să fie rentabilă este necesar să se aleagă materialul biologic corespunzător .
Zona de amplasare a culturilor atestă faptul că resursele termice și hidrice se ridică la nivelul cerințelor culturii cartofului ceea ce conduce la concluzia că producția de cartof în cadrul întreprinderii individuale Neghină este influențată în cea mai mare parte de „gradul de fertilitate naturală a solului și de măsurile tehnologice ce se aplică pentru îmbunătățirea acestei fertilități” (Dragomir, 2005).
Ținând cont de faptul că măsurile tehnologice contribuie substanțial la realizarea unor producții apreciabile din punct de vedere calitativ și cantitativ aducem în atenție o particularitate importantă a acestei culturi vis a vis de cele enunțate, aceea că din punct de vedere agrotehnic cultura cartofului este complet mecanizată.
Descrierea materialului biologic
DESIRÉE
Soi creat în Olanda și autorizat pentru înmulțire în țara noastră în anul 1965. Face parte din grupa soiurilor semitârzii, având o perioadă de vegetație de 110-120 de zile. S-a răspândit rapid în producție, deținând în scurt timp ponderea suprafeței cultivate cu cartof în România, datorită unor calități deosebite:
Soiul Desiree. Aspecte din câmpul experimental
plasticitate ecologică, productivitate ridicată și constantă (în medie, peste 49 t/ha), repaus vegetativ relativ lung și o bună capacitate de păstrare. Culoarea roșie a cojii, tuberculii mari cu coajă subțire și ochi superficiali, ale acestui soi cultivat de peste 3 decenii, au creat o preferință cvasiunanimă a consumatorilor români pentru „cartoful roșu”, fiind foarte solicitat pe piață. Tufa este de înălțime mijlocie, viguroasă. Tulpinile sunt numeroase, frunzele mici, florile mari de culoare roz-violaceu deschis, tuberculi mari, de formă ovală sau oval-alungită, pulpa galben-deschis, ochi superficiali și sprâncenați.
Este un soi rezistent la râia neagră, sensibil la râia comună, relativ sensibil la mana pe frunze, rezistent la virusul Y, însă foarte rezistent la virusul răsucirii frunzelor, fiind necesară o atenție sporită în procesul de producere a cartofului pentru sămânță.
Calitățile culinare sunt bune (clasa B de folosință), fiind destinat consumului de toamnă-iarnă. Conținut de amidon al tuberculilor este de 16-17%, având o pretabilitate bună pentru prelucrarea industrială.
SANTE
Datorită prăbușirii sistemului național de producere a cartofului pentru sămânță și sensibilității ridicate la virusul răsucirii frunzelor, în ultimii ani, suprafețele însămânțate de cartof pentru sămânță au fost declasate, punând în pericol cultivarea acestui soi în țara noastră.
Soiul Sante. Aspecte din câmpul experimental
Tufa este de înălțime mijlocie, viguroasă. Tulpinile sunt numeroase, frunzele mici, florile mari de culoare roz-violaceu deschis, tuberculi mari, de formă ovală sau oval-alungită, pulpa galben-deschis, ochi superficiali și sprâncenați.
Este un soi rezistent la râia neagră, sensibil la râia comună, relativ sensibil la mana pe frunze, rezistent la virusul Y, însă foarte rezistent la virusul răsucirii frunzelor, fiind necesară o atenție sporită în procesul de producere a cartofului pentru sămânță.
Calitățile culinare sunt bune (clasa B de folosință), fiind destinat consumului de toamnă-iarnă. Conținut de amidon al tuberculilor este de 16-17%, având o pretabilitate bună pentru prelucrarea industrială.
Datorită prăbușirii sistemului național de producere a cartofului pentru sămânță și sensibilității ridicate la virusul răsucirii frunzelor, în ultimii ani, suprafețele însămânțate de cartof pentru sămânță au fost declasate, punând în pericol cultivarea acestui soi în țara noastră.
5.3. Metoda de cercetare
Producția și stabilitatea acesteia este dată de suma rezistenței soiului la condițiile nefavorabile de mediu biotic și abiotic (Săulescu și colab., 1995; Bănățeanu, 2002; Bunta, 2002; Gașpar și colab., 2002) și de interacțiunea caracterelor cu efect compensator (Timariu, 1975).
Ca urmare lucrarea de față își propune să evidențieze particularitățile tehnologice și principalii factori care determină manifestarea caracterelor productive ale materialului biologic utilizat la un nivel ridicat. Pentru aceasta o atenție deosebită s-a acordat unei agrotehnici specifice culturii grâului în condiții de neirigare, subordonată cerințelor refacerii structurii solului și protejării mediului ambiant.
Totodată, s-a avut în vedere respectarea și asigurarea rigurozitații științifice impusă de tehnica experimentală , astfel încât rezultatele obținute să respecte în mod fidel potențialul de producție real și calitativ al cartofului.
Experiențele au fost amplasate după metoda blocurilor etajate, cu randomizarea variantelor. Numărul de repetiții a fost de 3, mărimea unei parcele fiind de 10 mp asupra cărora s-au făcut observații și măsurători biometrice în condițiile experimentale ale anilor 2013 – 2014.
Datele tehnologice asupra culturii de cartof într-o exploatație individuală din Comuna Boița, județul Sibiu sunt următoarele
Planta premergătoare. Alcătuirea asolamentului, teoretic, ridică probleme legate de durată, culturile care intră în asolament (structura asolamentului), ordinea de succesiune a culturilor pe o parcelă (ordinea rotației). În exploatația analizată, durata de revenire pe același amplasament este de 4 ani (conform cu recomandările științifice), iar planta premergătoare este reprezentată de mazăre.
Fertilizarea. În luna august, după eliberarea resturilor vegetale ale culturii premergătoare se fertilizează organic, cu 30 t gunoi de grajd/ha, împraștiate mechanic cu MIG. Folosirea gunoiului de grajd la cultura cartofului este obligatorie deoarece: este produs natural și în doze raționale nu poluează mediul înconjurător și nici produsele agricole; are însemnat aport de macro- și microelemente; îmbunătățește structura solului și celelalte însușiri fizice ale acestuia în relație cu apa, aerul și temperatura; reduce efectul de tasare și de compactare a solului; amplifică efectul îngrășămintelor chimice etc. Fertilizarea organică este avatajoasă deoarece influențează creșterea umidității tuberculilor (turgescența). Pentru echilibrarea nutritiei, se administrează și îngrășăminte chimice NPK (160 kg/ha îngrășământ cu N; 170 kg/ha îngrășământ cu P2O5; 130 kg îngrășământ cu K2O), în perioada 20 – 25 februarie.
Lucrările solului. Arătura de bază se execută toamna (15 oct. – 15 nov.), cu plugul cu 3 trupite, la adâncimea de 27 – 32 cm, încorporându-se resturile vegetale și îngrășământul organic. La desprimăvărare se fac lucrări superficiale, de mărunțire și nivelare a terenului, cu grapa cu discuri și combinatorul.
Materialul semincer și plantatul. Aprovizionarea cu material de plantat (3 t/ha) se face primăvara devreme. Pentru plantare se folosesc tuberculi încolțiți, motiv pentru care producătorul își amenajează spațiul de iarovizare la domiciliu; preîncolțirea cartofului de sămânță se realizează în adăpost încălzit artificial (180C, timp de 2-3 săptămâni), bine luminat, în scopul scurtării perioadei de vegetație a culturii. Sortarea și calibrarea tuberculilor încolțiți se execută la temperature de peste 10-120C, în flux cu plantarea; tuberculii trebuie să aibă turgescența normală, ochii porniți, colții viguroși, de cca 10 mm lungime; materialul de plantat transportat în câmp nu se expune la soare sau în ploaie.
Plantarea începe când temperatura solului la 10 – 15 cm are 6 – 8 0C, solul este zvântat și durează maximum o săptămână; se face mecanizat pe 4 rânduri, asigurânduse următorii parametri tehnici: adâncimea de plantare 4 – 6 cm; distanța între rânduri 75 cm; densitatea 46000 tuberculi/ ha; norma de plantare 3 t/ha.
Lucrările de întreținere trebuie să asigure condiții optime de creștere și dezvoltare a plantelor, formarea și menținerea bilonului afânat, mărunțit și reavăn, menținerea regimului optim de aerare, termic și de umiditate în sol, combaterea buruienilor (chimic, mecanic sau manual), daunătorilor și bolilor. Lupta cu buruienile se face atât preventiv, cât și curativ. Astfel, se execută tratamente cu erbicide de tipul Sencor (1 l/ha) și Agil (1 l/ha), administrarea făcându-se cu un echipament simplu de stropit montat pe tractor. Concomitent cu lucrarea de bilonare se distrug mecanic și eventualele buruieni. Gândacul din Colorado se combate prin două tratamente cu produsul Calipso, în cantitate de 80 ml/ha. Pentru mană se administrează doua tratamente, folosind produsele Ridomil (2 l/ha) si Consento (1 l/ha) în soluții cu 250 l apa/ha.
Tehnologia adoptată a permis dezvoltarea rapidă a plantelor (închiderea rândurilor).
Recoltarea și producția. Perioada optimă de recoltare este la maturitatea fiziologică, când vrejii sunt uscați, ceea ce corespunde cu intervalul 25 august – 15 septembrie. Eșalonarea recoltării este determinată atât de cerințele pieței, cât și de necesitatea asigurării unei producții ridicate. Se execută semimecanizat, munca manuală constând în adunat, sortat, ambalat, încărcat/descărcat cartofi. Înainte de comercializare și/sau depozitare, cartofii sunt sortați pe 2-3 dimensiuni și ambalați în saci de plasă, de 25 kg.
Producția medie realizată în 2013 a fost de 20 t/ha.
Comercializarea s-a făcut en gross, direct în câmp. Plata mărfii se face în momentul cumpărării.
Fig. 8. Aspect din câmpul experimental (original)
5.4. Prelucrarea statistică a datelor experimentale
Măsurătorile biometrice s-au efectuat la un număr de 100 indivizi din fiecare cultivar, calculându-se principalele valori estimative.
Compararea valorilor de producție s-a realizat după prelucrarea datelor experimentale prin metoda analizei variantei.
Analiza rezultatelor s-a realizat după prelucrarea datelor experimentale pentru calculul analizei varianței.
CAPITOLUL 6
PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE ȘI REZULTATELE EXPERIMENTALE OBȚINUTE
În cadrul întreprinderii individuale Neghină cultura cartofului deține o pondere însemnată în cadrul structurii culturilor. Scopul principal este obtinerea unei cantități mari de tuberculi ca exprimare sintetică a influenței cumulate a factorilor biologici, ecologici și tehnologici, prin atenția acordată verigilor tehnologice. În acest sens s-a urmărit evoluția producțiilor medii înregistrate la unitatea de suprafață, rezistența la cădere și rezistența la boli.
Fig. 9. Aspect din câmpul experimental (original)
Analiza elementelor de productivitate subliniază faptul că materialul biologic utilizat – soiurile Sante și Desiree, prezintă un potențial genetic însemnat, iar condițiile de climă și sol permit acumularea unui procent ridicat de biomasă și pe fondul adaptabilității acestuia la condițiile de mediu specifice.
6.1. Rezultate de producție obținute în cei doi ani experimentali
În anul agricol 2012-2013 s-au realizat producții însemnate, astfel soiul Sante înregistrează o producție de 28,2o t/ha, iar soiul Desiree atinge nivelul de 21,40 t/ha.
În anul agricol 2013-2014, producțiile au fost apropiate, astfel soiul Sante înregistrează o producție de 25,00 t/ha, iar soiul Desiree atinge nivelul de 19,00 t/ha.
În medie pe cei doi ani experimentali se observă comportarea bună a celor două soiuri în condițiile de climă și sol ale zonei experimentale (tabelul 6.1).
Tabelul nr. 6.1. Rezultate de producție obținute în anii 2013-2014
6.2. Rezultate de producție și economice
Acestea sunt evidențiate în tabelul 6.2. Analiza acestora arată că, deși întreprinderea familială pentru care s-a realizat studiul de caz este sub impactul caracteristicilor sale dimensionale, de mărime sau management, producția medie realizată a depășit media județeană cu cca 15 t/ha..
Eficiența economică a exploatației familiale, în anii agricoli
2012-2013, 2013-2014
Pentru un modul de 2 ha, cât deține exploatația pentru cultura cartofului, rezultă situația prezentată în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3.
Eficiența economică – modul 2 ha
Rezultatele arată eficiența economică relativ bună a producției de cartofi la producătorul agricol individual, acesta confruntându-se cu probleme legate de tehnologie, dar, mai ales de comercializarea produsului.
Eficiența economică este direct influențată de calitatea materialului obținut și de prețul de comercializare. Astfel, prețul de vânzare unitar de 1,0 lei/kg, asigură acele venituri care mențin un nivel de rentabilitate relativ bun pentru întreprinderea familială, dar încă fragil.
În aceste condiții, este necesară integrarea unităților de acest tip în asociații de marketing prin care producătorul să exercite o oarecare influență asupra prețului de vânzare, să efectueze transportul, respectiv distribuția produselor la consumatori. Astfel, va crește puterea economică a micilor întreprinzători și se vor fluidiza activitățile din amonte si aval de agricultura (cu referire la producția agricolă).
De asemenea, este indicat să se formeze grupuri de producători.
Fig. 10. Aspect din câmpul eperimental (original)
CONCLUZII
Cartoful în întreprinderea individuală din județul Sibiu este omniprezent.
În interiorul întreprinderii individuale tehnologia aplicată cartofului este încă tributară unor practici care nu reușesc să atingă momentul optim de executare a fiecărei verigi tehnologice, deși exixtă orientare către respectarea cerințelor, condițiilor și recomandările cercetării științifice.
Nivelul producției medii realizate de exploatația studiată la soiurile cultivate este corespunzător potențialului agropedoclimatic al zonei.
Obținerea producției de cartofi pentru consum necesită cheltuieli ridicate comparativ cu ale altor produse agricole (cereale). În structura acestora, cea mai mare pondere o dețin cheltuielile materiale (61%), în principal, cele cu materialul de plantat, care reprezintă aproximativ 38,3%. La unitatea de suprafață și la o producție de 23,40 tone, veniturile realizate sunt de 1,6 ori mai mari decât cheltuielile și asigură o rată a profitului de 38,38%, ceea ce exprimă eficiența economică bună la acest produs.
Modernizarea tehnologiei cartofului este posibilă prin orientarea spre perfecționarea organizării producției, în sensul asocierii exploatațiilor și specializarea acestora pe scopuri de folosință.
Realizarea unor producții rentabile, îmbunătățirea calității producției, reducerea cantității de îngrășăminte și mai ales de pesticide în vederea diminuării poluării mediului reprezintă obiective majore ale agriculturii moderne.
BIBLIOGRAFIE
Berbecel, O. și col Zonarea ecologică a plantelor în România. Editura Academiei, București, 1960.
Benea I., Nan I., Oportunitate maximă de intervenție din partea statului pentru asigurarea cartofului de sămânță din producția internă, Revista “Cartoful în România”, nr. 2, vol. 13, 2003
Berca, M., 2011. Agrotehnică: transformarea modernă a agriculturii. Editura CERES, București
Berindei M., Cartoful: legumă sau a doua pâine ? , Revista “Cartoful în România”, nr. 4, vol. 12 , 2002
Bîlteanu, Gh., Fitotehnie. Editura „Ceres”, București, 1993.
Bîlteanu, Gh., Fitotehnie. Editura „Ceres”, București, 2003.
Bîrnaure, V. Fitotehnie. Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu”, București, 1976.
Bozeșan I., Cultura cartofului în zonele de munte, Revista “Cartoful în România”, nr.3, vol. 13, 13-16, 2003
Budoi, Gh., Penescu, A. Agrotehnică, Editura „Ceres”, București, 1996.
Ciortea, G., Pompilica Iagăru. Agrotehnică – lucrări practice, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002.
Ciortea G., Iagăru P., Fitotehnie, note de curs, Editura Alma Mater, Sibiu
Dragomir N., 2005. Pajiști și plante furajere, Tehnologii de cultivare. Editura Eurobit, Timișoara.
Munteanu, L., Știrban, M. Ecologie și protecția mediului. Tipografia Universității de Științe Agricole, Cluj-Napoca, 1992.
Munteanu, L. Fitotehnie, vol. I și II, Tipografia Universității de Științe Agricole, Cluj-Napoca, 1993.
Constantinescu Ecaterina și colab., – Cartoful, Editura Agrosilvică, București, 1969
Onise, T., Jităreanu, G. Agrotehnică, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași, 2000.
Onise, T., Jităreanu, G. Lucrări practice de agrotehnică, Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad”, Iași, 1991.
Șarpe, N. Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole. Editura „Ceres”, București, 1987.
Șipoș, Gh. și col. Densitatea optimă a plantelor agricole. Editura „Ceres”, București, 1981.
*** Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România pentru anul 2008.
BIBLIOGRAFIE
Berbecel, O. și col Zonarea ecologică a plantelor în România. Editura Academiei, București, 1960.
Benea I., Nan I., Oportunitate maximă de intervenție din partea statului pentru asigurarea cartofului de sămânță din producția internă, Revista “Cartoful în România”, nr. 2, vol. 13, 2003
Berca, M., 2011. Agrotehnică: transformarea modernă a agriculturii. Editura CERES, București
Berindei M., Cartoful: legumă sau a doua pâine ? , Revista “Cartoful în România”, nr. 4, vol. 12 , 2002
Bîlteanu, Gh., Fitotehnie. Editura „Ceres”, București, 1993.
Bîlteanu, Gh., Fitotehnie. Editura „Ceres”, București, 2003.
Bîrnaure, V. Fitotehnie. Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu”, București, 1976.
Bozeșan I., Cultura cartofului în zonele de munte, Revista “Cartoful în România”, nr.3, vol. 13, 13-16, 2003
Budoi, Gh., Penescu, A. Agrotehnică, Editura „Ceres”, București, 1996.
Ciortea, G., Pompilica Iagăru. Agrotehnică – lucrări practice, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002.
Ciortea G., Iagăru P., Fitotehnie, note de curs, Editura Alma Mater, Sibiu
Dragomir N., 2005. Pajiști și plante furajere, Tehnologii de cultivare. Editura Eurobit, Timișoara.
Munteanu, L., Știrban, M. Ecologie și protecția mediului. Tipografia Universității de Științe Agricole, Cluj-Napoca, 1992.
Munteanu, L. Fitotehnie, vol. I și II, Tipografia Universității de Științe Agricole, Cluj-Napoca, 1993.
Constantinescu Ecaterina și colab., – Cartoful, Editura Agrosilvică, București, 1969
Onise, T., Jităreanu, G. Agrotehnică, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași, 2000.
Onise, T., Jităreanu, G. Lucrări practice de agrotehnică, Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad”, Iași, 1991.
Șarpe, N. Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole. Editura „Ceres”, București, 1987.
Șipoș, Gh. și col. Densitatea optimă a plantelor agricole. Editura „Ceres”, București, 1981.
*** Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România pentru anul 2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitati Tehnologice LA Cultura Cartofului In Intreprinderea Individuala (ID: 143922)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.