Particularitati Tactice de Ascultare a Martorilor In Procesul Penal
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII PRIVIND PROBA TESTIMONIALĂ ÎN PROCESUL PENAL
1.1. Noțiunea și importanța procesului penal
1.2. Reglementarea procesuală penală a probei testimoniale
1.3. Considerații privind valoarea probantă a declarațiilor martorilor
CAPITOLUL II. PROCESUL PSIHOLOGIC DE FORMARE A DECLARAȚIILOR MARTORILOR
2.1. Recepția faptelor și împrejurărilor
2.2. Prelucrarea și decodarea informațiilor
2.3. Stocarea și reactivitatea memorială
CAPITOLUL III. TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR
3.1. Reguli tactice aplicate și pregătirea ascultării martorilor. Aspecte generale
3.2. Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării martorilor
3.3. Reguli și procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor
CAPITOLUL IV. ASCULATAREA MARTORILOR MINORI ȘI A ALTOR CATEGORII DE MARTORI
4.1. Ascultarea martorilor minori
4.2. Ascultarea altor categorii de martori
4.3. Consemnarea declarațiilor martorilor și alte metode tehnice de fixare
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea de față intitulată „Particularități tactice de ascultare a martorilor în procesul penal”, abordează un subiect deosebit de important în Criminalistică, fiind structurată în patru capitole, fiecare capitol tratând aspecte relevante cu titlul temei.
Primul capitol denumit ,,Considerații privind proba testimonială în procesul penal” relatează aspecte privitoare la noțiunea și importanța procesului penal, reglementarea procesuală a probei testimoniale și considerațiile privind valoarea probantă a declarațiilor martorilor.
Procesul penal este un fenomen dinamic ce se manifestă ca o activitate foarte complexă, iar în cadrul său se desfășoară activități judiciare care au menirea să propulseze procesul spre atingerea scopului său final. Persoanele care participă la procesul penal sunt numeroase, unele participă din proprie inițiativă, altele sunt chemate de organele judiciare, unele sunt interesate în modul de soluționare a procesului, altele nu au niciun interes în cauză. Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului acestuia poartă denumirea de participanți. Participanții în procesul penal au și denumirea de subiecți procesuali ce pot fi oficiali și particulari iar acești subiecții oficiali sunt judiciari și extrajudiciari, sau subiecții particulari principali și secundari.
În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială vârstă, sex, religie cetățenie, mai mult martorii pot fi inclusiv persoane cu defecțiuni senzoriale sau de natură psihică ceea ce impune cu atât mai mult, aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.
Declarațiile martorilor, reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general și al procesului penal, întrucât ascultarea în calitate de martor, a persoanei care are cunoștință despre o anumită faptă sau împrejurare referitoare la un fapt juridic, sau cauză penală și informația obținută prin mărturie este de natură să servească aflării adevărului. Martorii sunt protejați de lege împotriva oricărei violențe, amenințări, ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, chiar și așa zis științifice, prin care ar fi constrânsă să dea declarații.
Pentru a scoate la lumină adevărul cu privire la o învinuire concretă, fie în a demonstra vinovăția sau nevinovăția celui pus sub învinuire se apelează în mod normal la probe, adevărul ce se scoate cu ajutorul probelor nu duce la descoperirea fidelă a realității, ci numai la certitudinea lui.
Cel de-al II-lea capitol “Procesul psihologic de formare a declarațiilor martorilor” abordează aspecte privitoare la recepția faptelor și împrejurărilor, prelucrarea și decodarea informațiilor, stocarea și reactivarea memorială.
Psihologia juridică oferă un ajutor substanțial tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale cărui hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii, prin înțelegerea mecanismelor psihice ale persoanei implicarea în drama judiciară indiferent de statutul său și sprijinirea specialiștilor în exersarea autocontrolului pentru evitarea limitelor psihologice ce țin de caracterul, atitudinile și aptitudinile sale și de strategiile și mijloacele concrete prin care aceste limite pot fi depășite.
Recepția senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către subiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenind pentru acesta obiect de percepție senzorială.
A doua etapă importantă a formării declarațiilor martorilor constituie decodarea informațiilor recepționate senzorial, iar acest proces fiind intim legat de procesul receptiv, motiv pentru care în majoritatea lucrărilor consacrate tacticii criminaliste este tratat în cadrul primei etape de formăre a declarației, mai ales că factorii acționează asupra calității recepției senzoriale care la rândul său influențează direct decodarea informațiilor. Față de momentul recepției, în cel al prelucrării informațiilor, cu toată existența unor surse de distorsiune intervine o completare logică și semantică a posibilelor goluri în percepție, și ca urmare a datoriei activismului nostru psihic, informațiile receptate, fie ele parțial, sunt decodate în conștiința noastră ele căpătând un anumit sens.
Constituirea mărturiei este strict dependentă de calitatea proceselor amnezice, desfășurate în trei etape succesive, respectiv, achiziția în care percepția are un rol foarte important, reținerea și reactivitatea, care se află, fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii.
Pe plan juridic, o importanță particulară în mărturie o au corectitudinea, fidelitate și certitudinea subiectivă a informațiilor stocate.
Cel de-al III-lea capitol “ Tactica ascultării martorilor” tratează aspecte privitoare la regulile tactice aplicate și pregătirea ascultării martorilor, elementele tactice aplicate în pregătirea ascultării martorilor, regulile si procedeele tactice criminalistice aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor.
Indiferent de gradul de dificultate al cauzei, pregătirea ascultării martorilor este o condiție absolut necesară, în special în faza de urmărire penală și trebuie respectată în toate împrejurările.
Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuțioasă, a acestei activități procedurale, precum și desfășurarea sa atât pe baza normelor procesual penale, cât și potrivit regulilor tactice criminalistice, în scopul obținerii unor declarații sincere și complete, care să servească realmente aflării adevărului.
Ascultarea martorilor, a victimelor și a făptuitorilor reprezintă unul dintre cele mai însemnate mijloace de obținere de probe, precum și o cale de verificare a probelor deja existente provenite din alte surse. Martorii vor fi selecționați în urma studierii materialului cauzei, dosarul cauzei având ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte.
Ascultarea propriu – zisă a martorilor reprezintă momentul în care se pune în evidență rolul regulilor de efectuare a acestui act procedural, act cu largă rezonanță în stabilirea faptelor și împrejurărilor unei cauze, într-un cuvânt, în aflarea adevărului.
Atunci când se ascultă un martor se are în vedere cu preponderență împrejurarea în care martorul se află la prima ascultare, atât în fața organelor de urmărire penală, dar și a instanțelor de judecată. Ascultarea este guvernată pe lângă regulile procesual penale și de regulile tactice criminalistice și parcurege următoarele etape principale, cum ar fi: etapa identificării martorilor, etapa elaborării libere și etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martor.
În ultimul capitol “Ascultarea martorilor minori și a altor categorii de martori” sunt relatate aspecte privind ascultarea minorilor și a altor categorii de martori în procesul penal, modul de consemnare a declarațiilor minorilor și alte metode și procedee tehnice de fixare.
Ascultarea este un act procedural prin care suspectul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal, martorii sau experții sunt chemați să dea declarații sau explicații în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată în conformitate cu legea și cu respectarea regulilor de tactică criminalistică.
Audierea martorului are ca sarcină principală obținerea de la acesta a declarațiilor complete și veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă. Persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor.
Potrivit prevederilor Noului Cod de Procedură Penală, în art. 124, se precizează că audierea martorului minor în vârsta de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare.
Ascultarea martorului minor ca și în cazul majorului, parcurge aceleași etape principale, pregătirea ascultării, identificarea persoanei, ascultarea propriu-zisă, relatarea liberă, urmată de întrebări și răspunsuri.
Ascultarea altor categorii de martori poate cuprinde ascultarea vârstnicilor, ascultarea martorilor handicapați, ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română, dar și ascultarea handicapaților psihic.
Potrivit prevederilor procesuale, consemnarea în procesul – verbal a declarațiilor martorilor, reprezintă principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării, iar declarația se scrie pe formulare tip și cuprinde mai multe părți.
În cursul urmăririi penale, audierea martorilor se înregistrează și prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta și înregistrarea este posibilă. Aceste mijloace asigură o deplină obiectivitate și fidelitate în înregistrarea declarațiilor, a întrebărilor și a răspunderilor.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII PRIVIND PROBA TESTIMONIALĂ ÎN PROCESUL PENAL
1.1. Noțiunea și importanța procesului penal
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată într-o cauză penală de către organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, în așa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
De-a lungul timpului în literatura de specialitate au existat numeroase definiții date procesului penal, astfel, profesorul universitar, I. Neagu, definea procesul penal ca fiind aceea activitate reglementată de lege, desfășurată de organe competente, cu participarea părților și a altor persoane în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce au constituit o infracțiune, astfel încât, orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și tot în același timp nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Persoanele care participă la procesul penal sunt numeroase, unele participă din proprie inițiativă, altele sunt chemate de organele judiciare, unele sunt interesate în modul de soluționare a procesului, altele nu au nici un interes în cauză.
Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.
Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații: de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; de a depune jurământ sau declarație solemdefinea procesul penal ca fiind aceea activitate reglementată de lege, desfășurată de organe competente, cu participarea părților și a altor persoane în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce au constituit o infracțiune, astfel încât, orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și tot în același timp nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Persoanele care participă la procesul penal sunt numeroase, unele participă din proprie inițiativă, altele sunt chemate de organele judiciare, unele sunt interesate în modul de soluționare a procesului, altele nu au nici un interes în cauză.
Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.
Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații: de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței; de a spune adevărul3.
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale4 în acest caz este vorba de actele încheiate de unele organe de constatare și de comandanții de nave și aeronave.
Procesul penal este un fenomen dinamic ce se manifestă ca o activitate foarte complexă, iar în cadrul său se desfășoară activități judiciare care au menirea să propulseze procesul spre atingerea scopului său final.
Scopurile procesului penal se desprind din definiție prin constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, pedepsirea persoanelor ce au săvârșit infracțiuni potrivit vinovăției lor și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Concretizându-se printr-o activitate complexă care se desfășoară progresiv și coordonat, procesul penal implică, în mod firesc, o succesiune de situații cu relevanță procesuală, provocate și rezolvate prin intervenția unor persoane obligate sau interesate să asigure desfășurarea activității procesuale.
Relațiile juridice între subiecții implicați în conflictul penal constituie grupa raporturilor procesuale penale principale, dar în procesul penal apar și raporturi juridice în care, alături de subiecții procesuali principali cum ar fi statul, organele judiciare și părțile, participă și alte persoane și aici am putea reaminti martorii, experții, apărătorii, interpreții, agenții procedurali.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului acestuia poartă denumirea de participanți. Participanții în procesul penal au și denumirea de subiecți procesuali ce pot fi oficiali și particulari iar acești subiecți oficiali sunt judiciari și extrajudiciari, sau subiecți particulari principali și secundari.
Procesul penal constituie o activitate reglementată prin lege, presupunând că procesul penal trebuie privit ca o activitate progresivă, complexă, dinamică în cadrul căreia să se desfășoare o serie de activități restrânse, menite la rândul lor să propulseze procesul spre atingerea scopului său final5.
Procesul penal este un proces de cunoaștere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului, iar elementele care duc la realizarea cunoașterii, în activitatea de stabilire a adevărului, sunt dovezile, de aceea, organul de urmărire și instanța au obligația lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe.
În limbajul juridic expresia de probă are un înțeles deosebit de cuprinzător, accepțiunea rezultând adesea numai din contextul exprimării, iar în reglementarea legală conceptul nu poate fi atât de elastic ori lăsat la aprecierea celui care aplică norma juridică. În consecință s-a ivit necesitatea ca noțiunea de probă să fie definită chiar de lege și din această cauză în Noul Cod de Procedură Penală a fost explicit arătat sensul științific și legal al categoriei de probă.
Martorii fac parte din categoria subiecților particulari secundari, ei având un rol important în desfășurarea procesului penal, fiind chemați să îndeplinească anumite sarcini în cadrul acestuia, declarațiile martorilor reprezintând mijloace de probă foarte vechi și frecvente în procesul penal.
Așadar, potrivit dispozițiilor legale, organele competente să realizeze activitatea procesuală sunt organele judiciare, care acționează ca subiecți oficiali în anumite faze ale procesului penal, conform atribuțiilor care le-au fost conferite.
La desfășurarea procesului penal, participă pe lângă organele competente și părțile adică, inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea civilmente responsabilă, precum și martorul, expertul, interpretul, grefierul. Activitatea desfășurată de organele competente, are ca scop constatarea la timp și în mod corect și complet al faptelor ce constituie infracțiuni.
De fapt, această finalitate constituie de fapt scopul acestui proces și pe lângă constatarea la timp a faptelor ce constituie infracțiuni, presupune și îndeplinirea a două obiecte foarte importante în proces6.
Primul obiectiv, constă în faptul că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar al doilea obiectiv contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și a libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legii.
De aceea constatarea la timp și în mod complet și corect al faptelor ce constituie infracțiuni, prefigurează și stabilește totodată un principiu fundamental al procesului penal și anume operativitatea.
1.2. Reglementarea procesuală penală a probei testimoniale
Ținând cont de faptul că în calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială vârstă, sex, religie cetățenie, mai mult martorii pot fi inclusiv persoane cu defecțiuni senzoriale sau de natură psihică, acest fapt impune cu atât mai mult, aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.
Sunt exceptate de la obligația de a depune mărturie persoanele care au luat la cunoștință de anumite fapte și împrejurări în exercițiul profesiei, deci persoanele care sunt obligate să păstreze secret profesional, cum sunt medicii, avocații, notarii, și nu sunt obligați să depună mărturie, decât dacă acceptă soțul și rudele apropiate ale inculpatului7.
De aceea, în conformitate cu Noul Cod de procedură penală, martorului îi revine în esență să respecte niște obligațiuni principale cum ar fi: dreptul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege; obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa; obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa o amenda judiciară 8.
În cadrul probațiunii judiciare, organele de urmărire penală și judecătorul au de stabilit fapte concrete, săvârșite anterior, urmând să procedeze la o cunoaștere inversă, de la cunoscut la necunoscut.
Pe baza informațiilor primare, aceste organe refac, cu ajutorul probelor, traseul infracțional, în așa fel încât el să exprime convingerea că reprezintă adevărul.
Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor.
Declarațiile martorilor, reprezintă după cum bine se știe, unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general și al procesului penal, întrucât ascultarea în calitate de martor, a persoanei care are cunoștință despre o anumită faptă sau împrejurare referitoare la un fapt juridic, sau cauză penală și informația obținută prin mărturie este de natură să servească aflării adevărului.
În privința drepturilor martorilor, trebuie amintit că ei sunt protejați de lege împotriva oricărei violențe, amenințări, ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, chiar și așa-zis științifice, prin care ar fi constrânsă să dea declarații și este prohibit a se întrebuința violența, amenințări sau alte mijloace de constrângere, precum promisiuni sau îndemnuri în scopuri de a obține probe.
La baza ascultării persoanelor chemate să depună mărturie într-o cauza penală stau, într-o egală măsură, atât prevederile procesuale cât și regulile tactice criminalistice, iar în funcție de aceste activități judiciare se apreciază și se valorifică declarațiile acestor persoane.
Mai mult ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală, de către organele de urmărire penală sau de instanțele de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe serioase de tactică criminalistică, precum și de psihologia judiciară.
De aceea, putem spune că prin declarațiile martorilor se înțeleg relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.
Mijloacele prin care pot fi constatate probele constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realități extrapenale, care au însă caracter juridic procesual.
Probele și mijloacele de probă au ca finalitate soluționarea justă a cauzelor penale și realizarea scopului procesului penal, iar acestor două obligații li se subordonează atât obligația generală de conformare, cât și obligația de a spune adevărul9.
Noul Codul de Procedură Penală a definit noțiunea de probă precum că constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Potrivit legii, martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
O problemă specială, sub raport procesual penal, cu incidență în conduita tactică, specifică o reprezintă măsurile de protecție a martorilor dispuse atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății. Potrivit art. 126 din Noului Cod de Procedură Penală , în cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri: supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare; însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente10. Procurorul dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție prin ordonanță motivată, precum și încetarea acestora. Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului dispune prin încheiere motivată una din următoarele măsuri de protecție: supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare; însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului; ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie. Aceste măsuri de protecție sunt dispuse și în cursul judecății de către instanță din oficiu, la cererea procurorului, martorului, a părților sau a persoanei vătămate. Cererea este soluționată în camera de consiliu, fără ca persoana care a formulat cererea să participe, participarea procurorului fiind obligatorie, instanța se pronunță prin încheiere motivată care nu este supusă căilor de atac11.
De acea din cele mai vechi timpuri justiția s-a impus ca o funcție de judecare a probelor și de reprimare a actelor și persoanelor care produc pagube și suferințe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite.
Statul de drept a devenit de neconceput fără justiție, lipsa justiției veritabile însemnând arbitrariu și nedreptate, iar justiția este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera și spiritul legilor, obiceiului, convențiilor și contractelor. Cel care înfăptuiește justiția caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea și responsabilii acestor litigii.
Descoperirea infracțiunilor, stabilirea vinovăției infractorilor pe bază de probe și realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovați nu are loc exclusiv prin activitatea de judecată, respectiv prin înfăptuirea justiției.
Statul organizează combaterea fenomenului infracțional printr-o activitate mai largă și complexă în care antrenează și alte organe specializate.
Concepută ca o funcție realizată independent și imparțial, justiția s-a impus ca o idee și o realitate în care oamenii cred că aceasta îi poate apăra atunci când drepturile și interesele lor legitime sunt încălcate, ca similarul dreptății mereu triumfătoare.
În rezolvarea cauzelor penale, alături de organele judiciare, participă activ și eficient și alți subiecți menționați de legea procesuală, cuprinși în mecanismul judiciar, martori, experți, interpreți, agenți procedurali, apărători, reprezentanți.
În activitatea desfășurată cu participarea subiecților amintiți apar relații juridice cu drepturi și obligații, decurgând din dispozițiile legale care configurează conținutul unor raporturi de drept specifice.
Întrucât modalitățile tactice de luare a declarațiilor martorilor trebuie să se subscrie direct prevederilor procesuale este necesar să se oprească chiar și pe scurt, asupra cadrului legal în care trebuie să se desfășoare activitatea judiciară.
Confruntarea cadrului procesual în care este ascultat un martor se impune și pentru sesizarea unor elemente tactice care sunt indicate de legiuitor explicit sau implicit, astfel este clară prevederea că ascultarea exclude folosirea oricărei forme de violență după cum ascultarea unei rude apropiate trebuie realizată în anumiți termeni.
Sunt exceptate de la obligația de a depunere mărturie persoanele care au luat la cunoștință anumite întâmplări sau fapte în exercițiu profesiei, deci persoane care sunt obligate să păstreze secretul profesional, dar sunt și cazuri în care obligația de păstrare a secretului profesional este înlăturată dacă duc la atingerea siguranței statului.
În conformitate cu prevederile Noul Cod de Procedură Penal, martorului îi revin, în esență două obligații principale, aceea de a se prezenta în locul, ziua și ora indicată în citație și aceea de a declara tot ceea ce știe cu privire la fapta cauzei12.
Acestor două obligații li se subordonează atât obligația generală cât și obligația de a spune adevărul13.
Nerespectarea acestor obligații poate atrage, după caz, fie aplicarea unei amenzi judiciare, fie aducerea cu mandat, dacă martorul nu se prezintă la organul judiciar, fie cu aplicarea unei pedepse privative de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, dacă aceasta nu spune adevărul. De asemenea, nu sunt obligați să depună mărturie, decât dacă sunt de acord, soțul sau soția sau rudele apropiate ale suspectului sau inculpatului, iar persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, numai dacă nu se constituie parte civilă sau nu participă în proces în calitate de parte vătămată.
Referitor la drepturile martorilor, trebuie amintit faptul că ei sunt protejați prin lege împotriva oricărei violențe, amenințări sau a altor mijloace, indiferent de natura lor, chiar și așa – zis științifice, prin care ar fi constrânși să dea declarații .
De aceea se prevede foarte clar în Noul Cod de Procedură Penală că este interzis a se folosi violența, amenințarea sau orice alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau mită în scopul de a obține probe.
1.3. Considerații privind valoarea probantă a declarațiilor martorilor
În realizarea justiției penale probele ocupă un rol important, iar întreaga evoluție a dreptului procesule penal s-a desăvârșit în jurul transformărilor pe care le-a suferit sistemul probelor de-a lungul timpului.
Pentru a scoate la lumină adevărul cu privire la o învinuire concretă, fie în a demonstra vinovăția sau nevinovăția celui pus sub învinuire se apelează în mod normal la probe, adevărul ce se scoate cu ajutorul probelor nu duce la descoperirea fidelă a realității, ci numai la certitudinea lui.
Dacă în dreptul procesului modern legea reglementează conținutul și mecanismul probatoriu în decursul timpului sistemul a parcurs mai multe faze.
În decursul istoriei dreptului și a procesului penal, admiterea probei cu martori a intervenit în mod treptat cu mari dificultăți, necesitatea probei testimoniale în procesul penal s-a cristalizat pe măsură ce comunitățile umane au conștientizat ideea unui proces penal echitabil.
Astfel, în orânduirea primitivă soluționarea conflictelor dintre persoane era rezolvată, de obicei, pe calea răzbunării între rudele părților între care a izbucnit inițial conflictul.
În această fază primitivă nu exista o reglementare a probelor, aprecierea celor care judecau asupra probelor era suverană și absolută, fără a mai fi nevoie de a menționa care au fost elementele care au servit la formarea convingerii asupra vinovăției sau nevinovăției celui judecat.
După această epocă, sistemul probelor ajunge în faza religioasă în care prin intervenția divinității se ajungea la stabilirea vinovăției sau nevinovăției.
Sistemul probator, în acest context, se obținea pe calea duelului judiciar, ordaliilor care reprezentau anumite forme de jurământ, astfel încât judecata lui Dumnezeu arăta de partea cui este dreptatea.
Un asemenea sistem probator a fost folosit în dreptul feudal care prin diferite încercări la care era supus martorul sau una dintre părți, se afla dacă divinitatea intervine miraculos și dovedește nevinovăția cuiva, fără a se ține seama de legile naturii.
Pe lângă ordalii și duelul judiciar, era admis și utilizat ca mijloc de probă în caz de omor, aducerea suspectului înaintea cadavrului, socotindu-se că, în clipa în care ar fi atins cadavrul victimei acesta ar sângera.
În faza legală, pentru fiecare faptă se cereau anumite probe, mărturisirea se putea obține prin tortură, aflarea corpului delict la o anumită persoană nu mai necesita alte probe. Spre deosebire de acestea, martorii devin din ce în ce mai importanți. Această fază legală se caracteriza prin aceea că procedura judecății se exercita de către un dregător, vornic sau ban, care putea pronunța amenzi, pedepse corporale sau chiar condamnarea la moarte.
Judecarea cauzelor se putea face și de către jurători, care erau oameni de aceeași categorie socială cu cei împricinați, iar partea care pierdea putea să ceară un număr dublu de jurători putându-se merge de la 6 la 12, apoi 24 și ajunge chiar până la 40 de jurători.
Jurământul se depunea pe Evanghelie, avea caracter solemn, atât din punct de vedere religios cât și juridic, era depus în fața celui împuternicit de a supraveghea proba, iar conținutul era identic cu a părții care jura în același timp.
Acești jurători erau convocați printr-un răvaș care cuprindea în afară de numele lor, pricina pe care urmau să o cerceteze, ziua, locul de adunare, precum și numele ofițerului însărcinat cu supravegherea procesului.
Instituția jurătorilor a fost răspândită până la apariția legilor scrise, tot în această perioadă s-a mai folosit ca probă și jurământul cu brazda în procesele de ordin patrimonial în cele mai multe cazuri menținându-se această probă chiar până la sfârșitul sec. al – XIX – ea și tot în această perioadă apar nomocanoanele bizantine legi scrise, culegeri de drept civil și drept penal.
Apariția mărturiei mincinoase în unele pravile nu se putea face fără intervenția martorilor. Martorii au fost folosiți în vechiul drept ca după prestarea unui jurământ, chiar în biserică, să depună mărturie despre ceea ce au cunoscut cu propriile lor simțuri în anumite împrejurări.
După apariția și dezvoltarea legilor scrise în faza modernă, probele sunt guvernate de libertatea de a folosi orice probă sau mijloc de probă care să conducă la aflarea adevărului prin mijloace științifice pe care știința le oferă în acest domeniu.
În a doua jumătate a sec. al – XVIII- ea, sistemele de drept ale statelor Europei și ale Statelor Unite ale Americii au consacrat declarațiile martorilor ca un mijloc de probă de drept comun.
Aproape tot atât de veche ca și justiția , proba cu martori, aparent simplă de administrat și de evaluat, a fost și este privită, totuși, într-o anumită măsură, cu o doză de încredere, de scepticism, de natură să-i intimideze credibilitatea .
După cum se susține în literatura de specialitate, concluzia potrivit căreia declarațiile martorilor au un caracter relativ a fost desprinsă atât din îndelungata, experiență judiciară, dar mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice, ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie.
Autorii de specialitate avansând ideea relativității mărturiei nu au în vedere, firește, pe martorul de rea credință, pe persoana care săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă, ci pe martorul de buna credință care a perceput faptele și dorește sincer să servească justiția.
Pe baza unor experimente dintre cele mai diverse, efectuate atât în străinătate, cât și în țara noastră, a fost pusă în evidență relativitatea dispozițiilor martorilor.
Astfel, s-a ajuns la concluzii dintre cele mai diferite, unele destul de categorice, potrivit cărora, o amintire poate fi deplin precisă și totodată pe deplin falsă sau că o mărturie pe deplin fidelă constituie excepția nu regula.
Cu privire la rezultatele acestor experiențe, efectuate fie în condiții de laborator, fie în împrejurări cât mai apropiate de viață, s-ar putea spune că și ele au gradul de relativitate, întrucât nu se pot confunda cu realitatea și deci, trebuie interpretate ca atare, aceasta nu înseamnă că nu sunt un argument serios în sprijinul ideii de relativitate a mărturiei.
Cauzele principale care determină relativitate declarațiilor unui martor, așa cum au fost ele evidențiate în literatura de specialitate pot fi: imperfecțiunea organelor de simț ale omului însoțite de o seria de factori obiectivi sau subiectivi care influențează nu numai percepția, dar și procesul de memorare sau de redare a acelor percepute; procesele pshihice distorsionate; convingerea cvasi-generală a mediilor judiciare, ele doresc să vadă în relatarea martorului o imagine obiectivă a faptelor și împrejurărilor la care a luat parte, o reproducere absolut fidelă lucru foarte foarte greu de realizat în practică; particularitățile psihologiei organului judiciar atât în modul de luare a declarațiilor cât și de evaluare a acestora.
În esență, se poate spune că mărturia reprezintă o trecere a realității prin filtru subiectivității martorului, dar și prin cel al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorilor. Magistratul are posibilitatea să-și întemeieze motivat opinia pe o declarație, confirmată și de alte probe existente în cauză, forța probantă a mărturiei fiind impusă de întregul probatoriu administrat într-o cauză penalănota.
Din acest punct de vedere considerăm că în filtrarea judiciară, lucrurile sunt mai complexe, cel puțin prin prezența la actul de interpretare și valorificare a mărturiei a minimum două persoane, anchetator și magistrat, la care se adaugă și apărătorul.
Pentru semnificația sa, dintre numeroasele opinii exprimate în literatura de specialitate cu privire la relativitatea declarațiilor martorilor, considerăm necesar să reamintim pe aceea în care se formulează exact datele problemei mărturiei, cunoscând limitele naturale ale mărturiei în general și ale unui anumit martor în special, care sunt procedeele tactice cele mai eficiente pentru a obține de la un martor tot ce se poate da și care sunt procedeele analitico – critice cu ajutorul cărora vom reuși ca, dintr-un material aparent incoerent să extragem adevărul cu cât mai multă verosimilitate.
Din datele prezentate anterior putem trage concluzia potrivit căreia importanța și complexitatea administrării probei cu martori impune, pe lângă o cultură judiciară bogată a obiectului oficial chemat să stabilească adevărul, stăpânirea celor mai adecvate reguli tactice criminalistice de ascultare, prin care proba testimonială să fie apropiată cât mai mult de realitate, de adevăr.
De aceea este evident că numai într-un asemenea mod procurorul și judecătorul pot să rezolve două dintre problemele esențiale, strâns legate de aprecierea declarațiilor martorilor, de evaluare a forței lor probante prin stabilirea sincerității martorului, a bunei sale credințe și măsura în care depozițiile corespund realității obiective.
Astfel, magistratul are posibilitatea să și întemeieze motivat opinia pe o declarație , confirmată și de alte probe existente în cauză, chiar dacă aceasta contrazice o depoziție anterioară, o împrejurare întâlnită frecvent, cu atât mai mult cu cât există o preferință legală între declarațiile date într-o anumită fază a procesului penal, fază de urmărire sau de judecată, forța probantă a mărturiei fiind impusă de întregul probatoriu administrat într-o cauză penală.
CAPITOLUL II
PROCESUL PSIHOLOGIC DE FORMARE A DECLARAȚIILOR MARTORILOR
Psihologia juridică oferă un ajutor substanțial tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale cărui hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii, prin înțelegerea mecanismelor psihice ale persoanei implicate în drama judiciară indiferent de statul său și sprijinirea specialiștilor în exersarea autocontrolului pentru evitarea limitelor psihologice ce țin de caracterul, atitudinile și aptitudinile sale și strategiile și mijloacele concrete prin care aceste limite pot fi depășite.
Psihologia, în general, ajută la înțelegerea omului, prin sublinierea faptului că în viața psihică, aplicarea legilor cauzalității mecanice este o eroare, comportamentul uman, atât cel conformist, cât și cel deviat, nu poate fi înțeles decât în termeni probabilistici.
De aceea, pentru a înțelege omul în mod profund trebuie luptat profund împotriva concepției raționalității, a tuturor acțiunilor umane, a recunoaște inegalitatea înzestrării native a indivizilor, adică să recunoaștem că de la punctul de pornire nu suntem cu toți la fel de educabili și nu învățam cu toți la fel.
Această recunoaștere, este pe departe de a ne aduce la o dezarmare în fața unei fatalități ineluctabile, ea ducându-ne doar la diversificarea, nuanțarea și individualizarea cantitativă și calitativă a acțiunilor educațională și needucaționale.
2.1. Recepția faptelor și împrejurărilor
În întreaga literatură de specialitate juridică, în criminalistică sau în psihologia judiciară se scoate în evidență faptul că veridicitatea declarațiilor unui martor cât și aprecierea forței lor probante, nu poat fi concepută fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei.
De aceea, dacă ar fi să definim mărturia, din perspectiva psihologiei judiciare, am spune că este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată. În concluzie, mărturia reprezintă un proces de cunoaștere a realității obiective care este structurat în patru faze mai importante, și anume: recepția sau percepția, informațiile și prelucrarea lor logică, memorarea și reactivitatea.
Recepția senzorială
Recepția senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către subiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenind pentru acesta obiect de percepție senzorială.
Procesul de cunoaștere a realității depinde în esență de capacitatea fiecărei persoane de a recepționa informațiile primite, de a le prelucra, dar și de subiectivismul și selectivitatea sa psihică, cu alte cuvinte depinde de o multitudine de factori.
Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturie, ea reprezentând un proces psihic de cunoaștere.
Elementele care definesc recepția senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării mărturiei, conturează un proces psihic de cunoaștere care parcurge mai multe etape.
Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, a obiectelor sau persoanelor, prin intermediul uneia dintre organele noastre de simț.
Apariția senzațiilor și ulterior a percepției se efectuează în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor, analizatorul reprezintă sistemul sau aparatul organismului uman, alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală.
Senzația nu se naște decât în momentul în care stimulul atinge o mărime minimă, capabilă să provoace senzația, de aceea, cu cât sensibilitatea analizatorului este mai mare cu atât este posibilă nașterea de senzații prin stimuli mai intenși și în egală măsură există și o intensitate maximă a stimulilor, dincolo de care nu se mai produc senzații.
Percepția este consecința unei reflectări mai complexe care duce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor, iar aceasta face ca procesul percepției să fie definit drept un act de organizare a senzațiilor, implicit a informațiilor pe care un martor le-a receptat în funcție de diferiți factori precum interes, experiență.
De aceea, faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele fiind înregistrate imediat spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deși au posibilitatea de a influența analizatorii.
Ascultarea unui martor presupune să se țină cont alături de legitățile generale ale senzorialității, de principalii factori obiectivi și subiectivi care sunt capabili să influențeze procesul de percepție.
Un aspect important care trebuie reținut este acela că intensitatea minimă sau maximă prin care stimuli pot detecta o senzație , cunoscută și sub denumirea de pragurile senzație, variază de la o persoană la alta, iar magistratul trebuie să aprecieze în fiecare caz în parte sau în limitele posibilității de percepție ale unui martor.
Aceste limite de percepție sunt determinate și de calitatea organelor de recepție, sau de prezența unor stări de boală ce pot influența negativ apariția senzației sau distorsionarea informației.
Pe lângă aceste elemente psihologice mai există și o serie de factori de distorsiune determinată de legalitățile generale ale senzorialității, cu influență directă asupra modului de recepționare, proprii fiecărei persoane precum, modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului care se constituie în structuri și configurații, permițând martorului să perceapă întregul înaintea părților componente, astfel rapiditatea cu care sunt sesizate elementele componente ale întregului variază de la individ la individ.
Un alt factor îl putem numi constanța percepției, fenomen care determină o anumită corectarea a imaginii percepute iar un fenomen clasic este procesul de așezare în poziție normală a unei imagini care pe retina noastră apare răsturnată, potrivit legilor opticii geometrice, iar în acest caz, distorsionările sunt specifice percepției de persoane, obiecte sau împrejurări familiare martorului.
Fenomenul de iluzie conduce la percepții eronate, prin deformarea subiectivă a realității, iar cele mai frecvente din diversele iluzii, sunt cele optice-geometrice.
De asemenea fenomenul de experiență prin care sunt pregătiți să recepționeze anumiți stimul, filtrându-i pe alții, precum și efectul halo, ce ne determină să extindem un detaliu asupra unui întreg.
Pe lângă aceste fenomene de distorsiune, în cadrul legalităților senzorialității, psihologii noi includ și altele îndeosebi atenția emotivă.
Factorii de bruiaj ai recepției senzoriale a martorilor din perspectivă criminalistică
În literatura criminalistică, clasificarea factorilor de bruiaj a mărturiei se face potrivit specificului procesului judiciar, fără a diferi substanțial de cea întâlnită în lucrările de psihologie. Așadar în ascultarea unui martor judiciar este necesar să se țină cont de la început, alături de legalitățile generale ale senzorialității, de principalii factori obiectivi și subiectivi capabili să influențeze procesul de percepție.
Principalii factori obiectivi și subiectivi capabili să influențeze procesul de percepție sunt vizibilitatea, audibilitatea, durata percepției, disimularea înfățișării.
Vizibilitatea poate fi redusă de distanța la care se face perceperea, de condițiile de iluminare, de condițiile meteorologice, de diversele obstacole interpuse între cel ce percepe și locul în care se desfășoară obstacolele.
La rândul său, audibilitatea este influențată de asemenea de distanță, de condițiile de propagare a sunetelor, specifică fiecărui loc în parte, de exigența unor sunete sonore care pot perturba audiția și de factorii meteorologici, obstacole care pot da naștere la ecouri, reverberația sunetelor întâlnite în locuri închise.
Durata percepției, reprezintă un alt factor obiectiv important de care depinde calitatea recepției, iar intervalul de timp de care depinde percepția poate fi în funcție de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza, de deplasare, fie a persoanei sau a obiectului perceput, fie a celui care percepe la lumina fulgerului sau a farurilor unui autoturism.
Disimularea înfățișări este un alt factor de natură obiectivă care nu trebuie neglijat, și este determinat de el însăși persoana autorului infracțiunii, care încearcă să se facă percepută cât mai greu, în acest sens apelându-se la deghizări, acționând cu rapiditate, căutând să distragă atenția, inclusiv cu ajutorul unor complici folosindu-se de întuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi văzut.
Acești factori de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea particularităților psiho-fiziologice și de personalitatea individului capabile să influențeze percepția,dintre care cei m-ai importanți sunt: calitatea organelor de simț; personalitatea și gradul de instruire a individului, vârsta și inteligența; temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire; stările de oboseală; stările afective; atenția; tipul perceptiv.
Calitatea organelor de simț reprezintă un factor psio-fiziologic esențial pentru o bună percepție, orice defecțiune a acestora, fie pe latura perceptivă, fie pe cea corticală, reducând până la o anulare o parte din posibilitățile receptive ale persoanei.
Personalitatea și gradul de instruire a individului joacă un rol important semnificativ în procesul perceptiv, mai ales atunci când sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care asistă.
De asemenea, vârsta și inteligența persoanei reprezintă alți factori subiectivi majori în percepție, atât experiența de viață cât și calitățile intelectuale având un loc important în receptarea faptelor, a împrejurimilor în care a avut loc un anumit eveniment.
Temperamentul și gradul de mobilitate al procesului de gândire sunt factori după care trebuie făcută diferențierea între un individ și altul cu privire la capacitatea și modul de a raționa și de a distinge fapte sau date.
Stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor, conduc de asemenea la o scădere a acuității senzoriale.
Stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate au o influență negativă asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia, situație întâlnită destul de des la persoanele care asistă la fapte cu caracter șocant și mai ales atunci când în săvârșirea faptelor respective sunt antrenate rude, prieteni sau cunoștințe apropriate.
De asemenea, atenția, se numără printre factori de care depinde direct calitatea și realismul informațional al perceperii. În primul rând trebuie avut în vedere calitățile atenției, așa cum sunt stabilitatea și mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei, iar în al doilea rând, trebuie ținut cont de tipurile atenției, care este voluntară sau involuntară, ultima întâlnită mai des în cazul martorilor, datorită apariției neașteptate a unui stimul puternic, șocant sau a interesului pe care îl poate atrage o persoană, un obiect, o discuție, un gest, o acțiune. De aceea, putem preciza că acestor factori subiectivi trebuie să li se alăture și factorii de distorsiune tipici legilor generale ale senzorialității, ei alcătuind împreună grupul lor de elemente ce pot bruia recepția informațiilor.
Așadar, dacă acești factori menționați depind direct de corectitudinea percepției trebuie să avem în vedere și faptul că procesul receptiv depinde și de tipul perceptiv căruia îi aparține martorul, astfel încât martori cu recepție de tip analitic, care este specifică în general femeilor, au capacitatea de a reține mai multe amănunte, mai multe detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care reține întregul, caracteristicile sale generale.
2.2. Prelucrarea și decodarea informațiilor
A doua etapă importantă a formării declarațiilor martorilor constituie decodarea informațiilor recepționate senzorial, iar acest proces fiind intim legat de procesul receptiv, fapt pentru care în majoritatea lucrărilor consacrate tacticii criminaliste este tratat în cadrul primei etape de formare a declarației, mai ales că factorii acționează asupra calității recepției senzoriale care la rândul său influențează direct decodarea informațiilor.
Față de momentul recepției, în cel al prelucrării informațiilor, cu toată existența unor surse de distorsiune intervine o completare logică și semantică a posibilelor goluri în percepție, și ca urmare a datoriei activismului nostru psihic, informațiile receptate sunt decodate în conștiința noastră ele căpătând un anumit sens, fie și parțial.
Așadar, dată fiind importanța capacității de apreciere spațio-tehnică și deci a rolului său în constituirea mărturiei, este important ca magistratul să se raporteze la modul în care persoana ascultă, percepe însușiri spațiale ale obiectelor, timpul, durata de desfășurare a unei acțiuni, viteza pentru a acorda credibilitatea cuvenită unor informații de care depinde clarificarea împrejurărilor unei cauze.
Dintre factorii meniți să influențeze direct calitatea prelucrări, cei mai importanți sunt experiența de viața a martorului, gradul de cultură, profesiunea, capacitatea de apreciere a spațiului, a timpului sau a vitezei și semnificația celor percepute.
Aprecierea spațiului și a dimensiunilor
Aprecierea spațiului, a dimensiunilor unor obiecte, este un proces destul de relativ, care propune o experiență de viață, un anumit exercițiu sau deprinderi întâlnite la un număr mic de profesii.
Prin urmare, în funcție de situația concretă, organul judiciar va trebui să testeze capacitatea de recepție a celui ascultat punându-l să aprecieze distanța dintre anumite obiecte sau persoane , a dimensiunilor unor corpuri aflate la îndemână, a suprafeței camerei, a unei porțiuni de teren, de stradă, vizibile prin fereastră.
Aceste verificări sunt necesare datorită tendințelor de supraestimare a dimensiunilor unor obiecte percepute de la foarte mică distanță, sau aflate în vecinătatea unor corpuri mici.
Percepția timpului
Aprecierea timpului sau a duratei de desfășurare a unui eveniment este relativă la aceasta concurând, alături cu experiența sau deprinderile formate prin exercitarea unor activități încadrate strict într-un anumit interval de timp, și multitudinea de factori, precum localizarea în timp a unui eveniment este pe moment destul de ușor, dar acesta devenind dificil pe măsură ce crește perioada dintre momentul percepției și cel al redării.
De asemenea, aprecierea duratei unei acțiuni depinde mult de timpul subiectiv, diferit de cel oficial, tendințele de comprimare a timpului întâlnindu-se în stările afective pozitive, spre deosebire de stările negative, determinate de fenomene halogene puternice, iar diferențele în apreciere pot avea drept cauză și tendințele de supraevaluare a celorlalte, un proces complex implicând în egală măsură recepții temporale ce depășesc 15 minute.
Aprecierea vitezei
În legătură cu aprecierea timpului, a spațiului și vitezei se stabilește că acest proces apare în urma colaborării, dintre organele de simț și gândire, ceea ce explică destul de bine ce înseamnă influența proceselor asociative asupra recepției și prelucrării informațiilor.
Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri care numai la nivelul cortical, în scoarța cerebrală, vor fi sintetizate, integrate în ansambluri și totodată vor fi prelucrate și decodate. Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt, deci, decodate, și se structurează loji-semantic, dobândind un sens, iar în acest sens este principiu identic la toți vorbitorii aceluiași limbaj.
Este de notat aici faptul remarcabil că noi persoanele normale și adulte nu percepem decât lucruri denumite iar în mod curent nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime,culoare, iar legătura dintre obiecte, fenomene, situații și grupajul de sunete prin care se exprimă cuvântul sunt învățate, sunt deci achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor din jurul nostru, conferind o generalitate întregului proces receptiv.
Decodarea semnalelor odată efectuată, găsirea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Este adevărat că fiecare cuvânt e purtător de sens și că acest sens este foarte apropiat la toți cunoscătorii limbajului respectiv, dar dincolo de această particularitate, cuvintele nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și așa-zise conotații, valorizări.
Dacă sensul și conotațiile cuvintelor uzuale sunt ușor de cunoscut, semnificația individuală a unor cuvinte ține însă de istoria fiecăruia dintre noi, iar descoperirea unor asemenea semnificații, mai ales dacă se referă la un punct nodal al cazului, se cuvine să se facă cu multă abilitate și mult tact.
Odată cu actul perceptiv noi reflectăm obiectele și fenomenele nu numai denumindu-le, ci și ca desfășurare a lor în timp, în spațiu și în mișcare și putem considera însă că abia în procesul de decodare se conștientizează pe deplin calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor și deplasarea lor.
În acest moment însă apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, ceea ce potențează sensibil relativitatea lor.Aprecierea vitezei depinde direct de gradul de specializare a martorului.
În psihologie diferențiem, timpul obiectiv și timpul subiectiv, spațiul real și spațiul ideal, care nu poate fi decât gândit, alături însă de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii care, la om, în măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare, în cadrul unei depoziții, nu o dată poate fi decisivă aprecierea timpului, a distanțelor, a vitezei căci de astfel de aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracțional.
2.3. Stocarea și reactivitatea memorială
Constituirea mărturiei, la rândul său, este strict dependentă de calitatea proceselor amnezice, desfășurate în trei etape succesive, respectiv, achiziția în care percepția are un rol foarte important, reținerea și reactivitatea, care se află, fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii.
De aceea, din punct de vedere strict psihologic, se pune accent pe volumul informațional achiziționat, conservat și reactivat în memoria martorului.
În ceea ce privește problema memoriei pe plan juridic, este o parte calificativă diferită, întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate și redate, cât corectitudinea, fidelitatea acestora, precum și acea siguranță subiectivă a informațiilor stocate, având o importanță particulară în mărturie.
Putem spune că, stocarea memorială nu reprezintă o simplă înregistrare mecanică, o fotografie absolut fidelă a celor percepute de o persoană, ci un proces dinamic, activ, de prelucrare și sistematizare a datelor receptate, în funcție de personalitatea fiecărui individ, de interesul manifestat față de o anumită problemă.
Din cauza aceasta, la ascultarea martorului, organul judiciar va trebui să țină seama de mai mulți factori care condiționează procesul memorizării, cum sunt, rapiditatea și durata stocării memoriale, tipul de memorie al martorului, uitarea.
Rapiditatea și durata stocării memoriale, reprezintă rapiditatea fixării și timpul de conservare a informațiilor percepute , care este în funcție de durata memoriei și de cauza uitării.
Astfel se întâlnesc martori cu percepție rapidă, dar în memoria cărora datele recepționate se păstrează un interval scurt, iar mărturia acestora poate să fie corectă și fidelă numai dacă ascultarea lor se face într-un interval cât mai apropiat din momentul percepției.
De asemenea, alți martori, prezintă o percepție și respectiv o fixare mai lenta, dar care fixează și stochează mai mult timp cele recepționate, iar declarațiile acestora pot fi concrete și corecte, numai în măsura în care evenimentul perceput nu a fost prea complex și nu a avut o desfășurare rapidă, astfel recepția devine incompletă.
În funcție de tipul de memorie a martorului se întâlnesc martori cu o memorie dominat vizual, auditivă afectivă, totodată memoria poate fi mecanică sau logică după cum este prezentată sau absentă.
Pe de altă parte memoria, poate fi voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii, a interesului manifestat de martor în reținerea unor aspecte percepute, iar de regulă în mărturie intervine memoria involuntară, dat fiind caracterul aspectelor percepute.
La rândul ei, uitarea este un fenomen natural care determină denaturarea treptată a informațiilor percepute de un martor în legătură cu o anumită împrejurare sau persoană, iar procesele inhibitive la nivelul scoarței cerebrale, specifice uitării sunt determinate atât de timp cât și de uni factori de natură efectivă.
Afecțiunile de incidență asupra memoriei în primul rând sunt acelea de natură psiho- fiziologice, iar potrivit părerilor exprimate în literatura de specialitate, uitarea în cazul persoanelor normale nu poate fi niciodată totală, chiar și un martor cu o memorie slabă este practic imposibil să nu rețină nimic din ceea ce a perceput cândva, mai ales dacă stimulii au fost foarte puternici.
Din această cauză putem spune că niciun om nu este așa de bine înzestrat cu memorie așa de bună încât să nu uite absolut nimic, după cum nu există nici o persoană care să aibă o memorie atât de slabă încât să uite tot ce a învățat cândva, așadar funcționalitatea normală a memoriei mai este dependentă și de starea afectivă a martorului în momentul ascultării precum și de stările negative, stresante inhibând procesele amnezice.
Întipărirea nu este o acțiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înțeleasă ca formarea unor urme funcționale în genul acelora care se petrec prin imprimarea pe o bandă de magnetofon unde, în opoziție cu placa de gramofon, nu apar sinuozități pe suprafață. Ele se organizează în unități logice, cu o structură mai complexă decât aceea a grupelor componente.
La rândul lor, aceste unități se supun unor reorganizări și grupări de îndată ce subiectul asimilează noi informații, de aceea, memorarea este concepută ca un proces activ de organizare și reorganizare a materialului.
Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra fapte, evenimente ori situații de natură vizuală sau auditivă este cauza unor lacune memoriale, față de care ,cum s-a mai arăta,t aveam tendințe de completare logică ceea ce va duce în cele din urmă la diferite grade de distorsionare.
Alături de aceste calități ale memoriei care țin de particularitățile individuale, în psihologie se cunoaște că unele informații se stochează doar câteva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile ori vreme îndelungată, iar în funcție de durata stocării, putem vorbii de memorie de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată subiectului, capacitățile sale intelectuale
Capacitatea obișnuită de stocare-memorare a unui individ scade însă sensibil în cazul oboselii, al consumului de alcool, de tutun cât și sub influența unor informații concurente care distrag atenția lui iar în cazul în care conținutul memorial este de minimă importanță vorbim de memorie de scurtă durată sau memorie primară.
În memoria de lungă durată sau memoria secundară nu se stochează informațiile codate decât dacă au fost repetate, informațiile pătrund în sistem prin canale senzoriale și sunt stocate, pentru o vreme foarte scurtă, în memoria de scurtă durată.
Dacă condițiile sunt favorabile, o parte din informațiile care se scurg în memoria de scurtă durată se vor transmite în memoria de durată relativ lungă sau în cea de lungă durată, de unde mai târziu ele pot fi recuperate adesea prin utilizarea unor situații în care se poate găsi martorul iar traducerea în comportamente, în acest caz, înseamnă transformarea conținuturilor memoriale căutate și găsite în declarație verbală sau scriptică.
Reactivitatea memorială
Reactivitatea memorială este ultima etapă a procesului de memorare. Reactivitatea sau reactualizare mai este întâlnită fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașteri, ultima este înțeleasă psihologic, nu juridic.
Reproducerea
În cazul mărturiei, reproducerea poate îmbrăca forma verbală sau forma scrisă, iar calitatea conținutului datelor reproduse depinde, mai ales, de calitatea percepției faptelor sau împrejurărilor, de condițiile subiective sau obiective ce ar putea influența procesul perceptiv, ca și fixarea datelor în memoria martorului.
Obiectivitatea unei mărturii, în sensul ca să fie cât mai reală, este strâns legată și dependentă de o serie de factori specifici momentului audierii.
Printre cei mai importanți trebuie menționați priceperea cu care este condusă ascultarea de către organul judiciar și condițiile create de acesta în special pentru reducerea emotivității firești a martorilor.
Potrivit regulilor tactice de ascultare a martorilor, este necesară crearea unei atmosfere cât mai destinse, evitându-se atitudinile sau condițiile stresante, de natură să-l inhibe pe martor.
Totodată este absolut necesar, să fie avută în vedere personalitatea martorului, să se țină seama de gradul său de cultură, de inteligență, temperamentul, vârsta, profesiunea, experiența de viață în procesul de reproducere a relatării celor memorate.
Cu acest prilej de ascultare a martorilor, trebuie ținut seama că pe lângă erorile firești, întâlnite inclusiv la martorii de bună credință, în declarațiile martorilor pot apărea denaturări determinate de un anumit interes al acestuia în cauza cercetată de o anumită atitudine față de inculpat, dar și față de anchetator.
A doua formă sub care se prezintă procesul de reactivare a memoriei este întâlnită frecvent în practica organelor judiciare, în ipoteza recunoașterii de persoane sau obiecte.
De aceea se consideră, în general, că acest proces psihic se desfășoară mai ușor, fiind mai simplu de realizat întrucât nu solicită un efort de memorie deosebit.
Reactivitatea se face prin compararea a ceea ce a fost perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audieriinota.
La fel ca și reproductivitatea, fidelitatea cunoașterii poate fi influențată de acești factori obiectivi sau subiectivi, în depoziție apărând informații asemănătoare celor reale, eronate sau denaturate.
Recunoașterea presupune existența unei imagini, a unei reprezentări care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau locul arătat subiectului.
Cu cât reprezentarea conține mai multe informații, mai multe repere, cu atât și procesul recunoașterii va fi mai ușor iar lipsa informațiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranță în recunoaștere, ezitări în declarație, incertitudine subiectivă.
Acesta din urmă nu este însă în toate cazurile declarat de martor, ci adesea se manifestă în tendințe de completare logică a informațiilor lacunare, care în mod cert poate provoca o distorsiune sensibilă.
În general, vorbind de mărturie căutăm lanțuri asociative, adică informații conectate, care în momentul recepționării lor au fost legate între ele prin contiguitate cronologică și care prin însuși faptul consecinței lor temporale au tendința de a se menține în înlănțuirea lor originală.
Uitarea este un fenomen cotidian, amnezia însă este o formă mai gravă a uitării și constituie un simptom patologic iar în general se crede că uitarea este în funcție de timp, în sensul că timpului i se acordă o calitate erozivă.
Adevărul este că nu timpul ca atare afectează conținuturile memoriei, ci mai cu seamă calitatea acestor conținuturi, unele lucruri le uităm numaidecât, altele în schimb persistă în memoria noastră toată viața.
Din acest motiv, considerăm că în orice mărturie este obligatoriu să apreciem exact cât timp a trecut de când martorul a receptat evenimentul și cam ce procent de pierdere evident cu aproximație poate fi socotit ca normal.
Uitarea însă nu se explică prin referire numai la trecerea timpului, iar o asemenea explicație ar presupune că există urme memoriale care cu timpul devin din ce în ce mai palide, ca până la urmă să dispară de tot.
Cercetările mai noi insistă asupra faptului că ceea ce numim fapte uitate, în fond sunt conținuturi psihice pe care nu le putem reactiva ușor, ci cu foarte mari dificultăți, informațiile din memoria secundară au o mare stabilitate și că de acolo nu se pierd informații.
De aceea, în consecință, recunoașterea propriu-zisă va fi precedată de o relatare liberă a martorului cu privire la înfățișarea persoanei, a obiectului, a locului, care urmează să fie recunoscute, după care va fi efectuată recunoașterea propriu-zisă.
CAPITOLUL III
TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR
3.1. Reguli tactice aplicate și pregătirea ascultării martorilor. Aspecte generale
Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară, care trebuie respectată în toate împrejurările chiar dacă cauza penală are un grad de dificultate diferit.
În aproape toate cazurile, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de citare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej.
Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuțioasa, a acestei activități procedurale, precum și desfășarea a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât și potrivit regulilor tactice criminalistice, în scopul obținerii unor declarații sincere și complete, care să servească realmente aflării adevărului.
Prin intermediul organelor sale de simț și al gândirii abstracte, omul cunoaște ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare și păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce se produc în fața sa.
Astfel, el are capacitatea de a reproduce în conștiința sa fapte și fenomene petrecute cu mult timp în urmă, deci și infracțiunile, percepute în timpul săvârșirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor și relatate altor persoane, cu suficiente caracteristici generale și de detaliu pentru a fi înțelese cu ușurință. De aceea știința criminalisticii elaborează metodele tactice de ascultarea a acestor persoane care i-au rolul de martor într-un proces penal.
Ascultarea martorilor, a victimelor și a făptuitorilor reprezintă unul dintre cele mai însemnate mijloace de obținere de probe, precum și o cale de verificare a probelor deja existente provenite din alte surse.
Din acest considerent ascultarea trebuie să se desfășoare cu respectarea normelor de drept procesual penal și a metodelor elaborate de criminalistică. Scopul acestor ascultări este obținerea de date referitoare la cauza cercetată, la modul săvârșirii acesteia și la persoana făptuitorului, pentru stabilirea adevărului.
Obținerea de declarații conforme cu realitatea celor întâmplate depinde în mare măsură de pregătirea profesională și abilitatea organului judiciar. Eficacitatea ascultării se află în directă dependență de tactica aplicată de organul judiciar și de modul de desfășurare a întregului proces al acestuia.
În cazuri deosebite se recomandă întocmirea unui plan de ascultare a martorilor, victimelor și a făptuitorilor, care să cuprindă următoarele probleme cum ar fi, acțiunile necesare de pregătire, alegerea momentului ascultării fiecărui martor, victime sau făptuitor,chestiuni ce urmează să fie clarificate precum și ordinea lor, modul de utilizare în procesul ascultării probelor deja existente în cauză și ordinea lor de prezentare persoanei audiate.
În momentul întocmiri planului de ascultare trebuie să se țină cont de mai mulți factori, printre care specificul formării declarațiilor în cunoștința subiectului, natura cauzei, personalitatea celui audiat precum și poziția lui în proces.
Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la acestea, audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale și nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.
Faptele sau împrejurările al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea.
După ce martorul a făcut declarații, martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii.
Studierea dosarului cauzei și stabilirea martorilor
Studierea materialului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clasificate pe baza declarațiilor martorilor precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte, dintre care vor fi selecționați martorii.
Studierea unui dosar nu se rezumă numai la aspectele menționate, ea presupunând o aprofundare a tuturor datelor și informațiilor existente în caz, precum și a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentație în vederea deslușirii unor aspecte de ordin tehnic, care reies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect sau direct elucidării unor împrejurări ale cauzei.
Stabilirea persoanelor care pot fi ascultate în calitatea de martori, de către organul de urmările penală, este o operație care se face pe baza criteriilor procesuale și criminalistice.
În primul rând vor fi selecționate persoanele care vor depune mărturie ținându-se cont de modul în care au perceput direct faptele și împrejurările cauzei, de modul în care dețin și cunosc indirect date referitioare la faptă, din surse ori căi sigure cât mai aproape de adevăr.
Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a organizației față de care este obligată să păstreze secretul.
De asemenea, soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată.
În concluzia în care există un număr mare de persoane care dețin informații, este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a poziției și a obiectivității și poziției față de cauza cercetată. În acest fel sunt evitate datele care sunt lipsite de semnificație sau date inutile fără o valoare, colaterale care pot deruta ancheta.
Selectarea martorilor impune clarificarea naturii relațiilor acestora cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, fiind cunoscut că sentimentele de genul dușmănie, prietenie față de făptuitori sau existența altor interese duc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă de aceea acest aspect trebuie luat serios în considerație când se face selecționarea martorilor.
Cunoașterea personalității martorilor
Pentru ca martorul să prezinte și să redea eficient faptele și împrejurările la care a luat parte este necesară o pregătire anterioară a ascultării, printre care trebuie să se realizeze o cunoaștere a personalității martorilor. Acest fapt presupune obținerea de date cu privire la profilul psihologic, la pregătire și ocupație, la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii, din această cauză trebuie cunoscută poziția martorilor față de faptă, precum și de condițiile în care a receptat aspectele în legătură cu care este ascultat.
Datele care sunt furnizate despre martor sunt necesare în prima fază a procesului penal și mai puțin în faza de judecată când de regulă, faptele și împrejurimile cauzei sunt deja conturate si bine definite.
Lucrul acesta nu înseamnă că instanța, pentru confirmarea sau infirmarea învinuirii, nu trebuie să manifeste un rol activ și pe planul cunoașterii martorilor.
Datele referitoare la persoana martorului sunt obținute de către organele judiciare în urma studierii cauzei, în urma audierii altor persoane ascultate în cauza respectivă chiar și a persoanelor la locul de muncă sau de la domiciliu.
Persoanele care urmează a fi ascultate în legătură cu infracțiunea cercetată pot fi făptuitori, martori sau victime, iar alături de aceste particularități, mai trebuie avute în vedere necunoscute . Alături de aceste particularității, mai trebuie avute în vedere sentimentale pe care este posibil să le aibă persoanele în cauză față de cei implicați în săvârșirea infracțiunii interesului pe care unele l-ar putea avea în desfășurarea cercetării.
De asemenea, nu trebuie uitat că fiecare persoană, în funcție de trăsăturile sale morale, interpretează diferit faptele de genul celei săvârșite iar unele persoane le socotesc ca manifestări comportări firești într-o societate, deși reprobabile, iar altele le găsesc chiar o justificare.
De aceea pentru cunoașterea făptuitorului, organele judiciare pleacă de la infracțiunea comisă, pentru că de multe ori ea reflectă trăsăturile psihice și morale ale autorului, dar niciodată întreaga lui personalitate, deoarece până la săvârșirea infracțiuni, el parcurge un drum lung de formare a personalității sale și se dezvoltă în timp în cadrul relațiilor sociale, care în mod obiectiv îi determina personalitatea .
În consecință, complexitatea personalității infractorului nu se poate cunoaște numai prin cercetarea izolată a infracțiunii comise ci printr-o investigare mai ampla pe multiple planuri.
Datorită varietății de factori ce contribuie la formarea omului ca membru al societății, este potrivit ca atât pentru conturarea personalității făptuitorului, cât și a altor persoane ce urmează a fi ascultate în cauză, organele penale trebuie să cunoască procesul și dezvoltările lor psihice și morale.
De asemenea un rol important îl are și pregătirea profesională, preocupările și pasiunile extraprofesionale, viciile de care sunt stăpânite precum și comportarea lor în societate înainte și după săvârșirea infracțiuni.
Prin urmare fiecare persoană ce urmează a fi interogată în legătură cu o anumită infracțiune concretă, pe lângă trăsăturile sale spirituale moștenite este influențată de semenii săi, de mediul în care trăiește și în care își desfășoară activitatea cotidiană.
Organul judiciar odată ajuns în posesia datelor despre faptă și personalitatea fiecăruia din persoanele ce urmează a fi ascultate, are posibilitatea să planifice întreaga succesiune de ascultări, prin care să își deschidă un vast câmp de observație asupra întregului proces al comiterii infracțiunii și al particularităților sale, cu toane zonele și secvențele mai relevante.
Astfel, în funcție de varietatea problemelor ce se impun a fi clarificate și prin intermediul ascultării, organul judiciar își eșalonează pentru audiere persoanele în ordinea care să îi asigure mai multe șanse de a obține cât mai multe date utile cercetării.
Așadar plecând de la realitatea obiectivă că fiecare infracțiune, fiecare persoană în parte, are particularitățile sale, știința criminalistică lasă la aprecierea organului judiciar să își fixeze ordinea de ascultare a martorilor, făptuitorilor și a victimei.
3.2. Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării martorilor
Organul judiciar în vederea aflării adevărului realizează o anumită pregătirea a ascultării martorului tactic care se va face în funcție de obiectivele anchetei și de activitățile destinate soluționării lor. De regulă martorii care au perceput nemijocit faptele vor fi ascultați înaintea martorilor care au obținut datele pur și simplu din zvon public sau prin mijlocirea altor persoane.
Ordinea de ascultarea se mai stabilește și în funcție de natura relațiilor dintre martor și părțile din proces, ca și poziția lor în cauză. Potrivit specificului sau complexității anchetei, ascultarea martorilor se poate efectua fie înainte, fie după ascultarea învinuitului sau a persoanei vătămatenota moise a .
Ținând cont de ordinea audierii se pot intriduce întrebări pentru a verifica declarațiile suspecților, ale altor martori precum și susținerile victimelor infracțiunii.
Un alt element tactic, aflat în strânsă corelație cu ordinea de ascultare, este stabilirea momentului și locului audierii.
Momentul ascultării unui martor, raportat la ordinea audierii, este ales în funcție de mai mulți factori, factori de care organul judiciar este obligat să țină seama. În primul rând trebuie să se țină seama de evitarea posibilei înțelegeri între martori, ca și de influențarea celui care va fi audiat de către diverse persoane interesate în cauză.
Din acest motiv citarea trebuie să se facă de urgență, la ore sau zile diferite, astfel încât să nu existe posibilitatea întâlnirilor martorilor la sediul organului judiciar și nici suficient timp pentru a-și comunica date referitoare la declarațiile făcute, sau referitoare la întrebările puse de anchetator.
De aceea este indicat ca martorii să fie chemați în aceeași zi la intervale mici de timp și invitații în încăperi diferite, ceea ce reduce mult posibilitatea contactului și a unei eventuale înțelegeri între martori.
În practică apar de multe ori situații de contradicții izbitoare între declarațiile martorilor, aspect de natură să pună sub semnul întrebării buna lor credință, cu atât mai mult cu cât, în situația dată să nu se constate o evidență în posibilitatea de percepere, fixare și redare.
De asemenea trebuie ținut cont de locul de audiere neindicat expres de lege, acesta fiind de regulă la sediul organului judiciar, dar nu se exclude nici posibilitatea audierii la serviciu, la locul săvârșiri faptei, la spital, domiciliu sau reședință. Nu este recomandată audierea în sediile unor persoane juridice sau ale unor instituții, servicii administrative.
De multe ori pregătirea audierii necesită uneori întocmirea unui plan de ascultare, pentru fiecare persoană în parte mai ales în cazurile dificile, complicate. În plan vor fi incluse, probleme de clarificat, întrebările și ordinea de adresare a lor, eventuale date desprinse din materialele aflate la dosar pa care anchetatorul le poate folosi în timpul ascultării.
De aceea este de la sine înțeles că, în privința conținutului, întrebările se vor conduce după principiul mobilității și dinamismului, ele putându-se completa, reformula, în funcție de particularitățile și de evoluția audierii a întregii anchete.
De asemenea, pot fi pregătite înscrisuri, fotografii, mijloace materiale de probă care se consideră necesare a fi prezentate martorului, pentru lămurirea unei împrejurări , verificarea de date sau pur și simplu, în scop tactic, pentru a-l ajuta pe martor să își reamintească cele petrecute.
3.3. Reguli și procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor
Ascultarea propriu – zisă a martorilor reprezintă momentul în care se pune în evidență rolul regulilor de efectuare a acestui act procedural, act cu largă rezonanță în stabilirea faptelor și împrejurărilor unei cauze, într-un cuvânt, în aflarea adevărului.
Când se ascultă un martor se are în vedere cu preponderență împrejurarea în care martorul se află la prima ascultare, atât în fața organelor de urmărire penală, dar și a instanțelor de judecată, care parcurge trei etape principale guvernate pe lângă regulile procesuale penale și de regulile tactice criminalistice și de etape distincte cum ar fi: etapa identificării martorilor; etapa elaborării libere și etapa formulării de întrebării, de ascultare a răspunsurilor date de martor.
Conduita tactică în etapa de identificare a martorului
În această primă etapă a identificării martorilor, includem și pe aceea a depunerii jurământului constă, potrivit prevederilor Noului Cod de Procedură Penală, din întrebarea acestuia despre nume, prenume, etate, domiciliu sau reședință dacă este cazul și ocupație.
În cazul în care există vreo îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă iar în continuare martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlate părți din procesul penal.
Așadar, conform Noului Cod de procedură penală, înainte de ascultare, în cursul urmăririi penale și judecății, după îndeplinirea dispozițiilor organul de urmărire penală și președintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne, iar martorul va trebuie să depună jurământnota ncpp art. 121.
Organul de urmărire penală și președintele completului îl întreabă pe martor dacă dorește să depună jurământ religios sau declarație solemnă, iar textul jurământului este următorul:” Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”, iar referirea la divinitate din formula jurământului se schimba în funcție de credința religioasă a martorului.
În timpul depunerii jurământului, cu excepțiile impuse de credința religioasă, martorul ține mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie, iar în cazul în care martorul alege să facă o declarație solemnă, textul acesteia este următorul:” Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”, iar acestor dispozițiile se aplică în mod corespunzător în procedura audierii anticipate, în fața judecătorului de drepturi și libertăți.
După depunerea jurământului, martorul este avizat că dacă nu spune adevărul, săvârșește infracțiune de mărturie mincinoasă.
De aceea încă din această primă etapă, aparent guvernantă numai de norme procedurale, organul judiciar este obligat să se conducă după câteva reguli tactice, proprii debutului audierii, absolut necesar creării unui climat psihologic adecvat obținerii de declarații complete și sincere.
Primirea martorului într-o manieră corectă, civilizată trebuie să fie prezentă încă din momentul așteptării până în momentul audierii, de aceea în acest context trebuie reamintit necesitatea luării de măsuri destinate evitării contactului cu alți martori, cu alte părți din proces.
Creearea de la început a unui cadru de ascultare sobru, caracterizat de seriozitate, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția martorului, este absolut obligatoriu în vederea obținerii unei relatări libere cu privire la faptele și împrejurările ce trebuiesc dovedite.
Comportarea organului judiciar trebuie să fie într-un mod calm, încurajator astfel încât să fie redusă încordarea, neliniștea firească a martorului și este total nerecomandată atitudinea de răceală, de sfidare, aroganță care pot conduce la inhibarea martorului sau chiar la determinarea acestuia să evite declarații complete, mai ales dacă este bruscat.
Au existat foarte multe cazuri în care un comportament necivilizat au determinat un martor să nu declare tot ceea ce știa cu privire la faptele și împrejurările cauzei sau să refuze să răspundă la întrebări, deși era de bună credință.
Câștigarea încrederii martorului, apropierea sa, reducerea tensiunii emoționale, într-un cuvânt, crearea climatului psihologic favorabil confesiuni, se obține prin discuții libere, abordarea degajată a unor probleme care nu intră imediat pe terenul investigat, dar care privesc în mod direct persoana martorului, cum ar fi de exemplu, activitatea desfășurată la locul de muncă sau situația familiară.
În acest mod se poate cunoaște în parte și personalitate martorului ca și eventualele raporturi cu alte persoane antrenate în săvârșirea faptei sau care pot fi utile în clarificarea ei.
De aceea trebuie ținut cont de atitudinea calmă încurajatoare, sobră, dar nu rigidă, care trebuie sa fie menținută pe întreaga perioadă a ascultării martorului, în special, în ipoteza primei audieri, când anchetatorul și martorul se află la primul lor contact.
Conduita tactică din momentul relatării libere a martorului
În ceea de a doua etapă, denumită relatarea liberă, după crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unei declarații sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i de arată care sunt faptele și împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor și îi se cere să declare tot cea ce știe cu privire la aceasta, fiecare persoană fiind audiată separat și fără prezența altor martori.
Martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări.
De asemenea nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.
Relatarea liberă reprezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită spontaneității sale, faptele fiind reprezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor.
Pentru aceasta, martorul trebuie lăsat să expună potrivit personalității sale , așa cum își reamintește, ceea ce a perceput și în modul său de ordonare a ideilor, astfel se creează și posibilitatea cunoașteri mai bine a martorului.
Din acest motiv conduita magistratului sau a anchetatorului se ghidează după anumite reguli.
Ca primă regulă putem spunem că ascultarea martorului trebuie făcută cu calm și răbdare, acesta nu trebuie întrerupt, chiar dacă relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără nici o semnificație, pentru clarificarea cauzei sau dimpotrivă când relatează fapte foarte importante și care nu sunt cunoscute de anchetator.
A doua regulă constă în evitarea oricărui gest, reacție sau expresie, mai ales ironică, prin care se aprobă sau se resping afirmațiile martorului.
Această reținere nu trebuie interpretată în sensul unei atitudini rigide pentru că încruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate, lipsa de atenție, au darul de a bloca martorul, și acesta poate să nu mai aibă încredere în organul judiciar.
O a treia regulă se poate numi aceea când magistratul se ghidează după urmîtoarea regulă ajutarea cu tact a martorului, mai ales dacă nivelul cultural, intelectual îl împiedică pa martor să facă o relatare coerentă el putând fi ajutat cu mult tact să se exprime, dar fără al sugestiona sau al influența sub nicio formă.
În a patra regulă se regăsesc situațiile în care martorul se pierde în afirmații sau în amănunte și se abate de în mod deliberat de la subiectul relatării, atunci organul judiciar trebuie să intervină cu suficientă fermitate dar în mod civilizat în reorientarea relatării spre obiectul mărturiei. În acel moment el va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei, fără ca prin aceasta să fie anulată spontaneitatea declarației.
În timpul relatării libere, organul judiciar își va nota aspectele semnificative dar și eventualele contraziceri sau neclarității din relatare, iar în luarea notelor nu trebuie să se procedeze cu ostentație sau să se întrerupă martorul cerându-i să mai repete un anumit aspect ca să fie mai explicit.
Reguli tactice aplicate în etapa formulării de întrebări
Această ultimă etapă a audierii nu are un caracter obligatoriu, în practică fiind întâlnite situații în care martorii fac declarații complete și clare, încă din faza relatări libere, fără a mai fi nevoie de întrebări.
Există, totuși, numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să intervină ci întrebări de natură să clarifice sau să verifice relatările ascultate, de aceea în literatura de specialitate, această etapă mai este denumită și interogarea martorului sau relatare ghidată.
În literatura de specialitate, întrebările sunt necesare întrucât depoziția martorului poate să conțină mai multe denaturări de natură obiectivă sau subiectivă. Putem afirma că cele mai dese sunt: denaturarea prin adăugare, în care martorul relatează mai mult decât a perceput, exagerând sau născocind fapte imaginare, sau contrariul să omită, relatarea având un caracter incomplet, ca urmare a uitări, a subestimării importanței unui anumit aspect, ca și unei eventuale rele credințe.
Putem reaminti de asemenea și denaturarea prin substituire, în care faptele personale, obiectele reale sunt înlocuite cu altele, percepute anterior, ca și urmare a asemănării între ele, sau de asemenea putem aduce la cunoștință, denaturarea prin transformare, de genul modificării succesiunilor reale, a faptelor, a modificării locului unor detalii în timp și în spațiu.
Pentru înlăturarea acestor denaturări, dar și pentru stabilirea corectitudinii sau exactității depoziției organului judiciar, va trebui să intervină cu întrebări, care se împart în mai multe categorii din perspectiva tacticii criminalistice.
O primă categorie pot fi întrebările de completare a aspectelor omise din declarați sau relatări ce conțin detalii insuficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt și întrebările de precizare sunt necesare în determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, de timp, si mod de desfășurare a unui eveniment precum și stabilirea surselor din care martorul a obținut date despre faptă.
O altă categorie care trebuie amintite sunt întrebările ajutătoare, care sunt destinate reactivării memoriei, ca și înlăturării denaturărilor, de genul substituirilor sau transformărilor prin referiri la evenimente importante din viața martorului, evenimente desfășurate concomitent cu faptele despre care este ascultat.
De asemenea, întrebările de control destinate verificării afirmațiilor, pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării denaturări, în special prin adăugare sau transformare ca și în ipoteza existenței de suspiciune cu privire la buna – credință a martorului.
Întrebările se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere, însă , formularea lor ca atare, stabilirea ordinii în care vor fi puse, se face în funcție de datele desprinse din relatarea liberă a martorului, din colaborarea acestora cu alte informații deținute de organul judiciar.
Din punct de vedere al tacticii criminalistice, conform opiniilor de exprimarea în literatura de specialitate, fundamentate pe o vastă practică a organelor judiciare, în formularea și adresarea întrebărilor, este absolut necesar să se respecte următoarele reguli, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale.
Aceste întrebări vor viza stric faptele percepute de martor, dar nu punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la problemele de drept, aceste întrebări nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate a martorului sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta.
Prin modul de formularea a întrebărilor și tonul pe care sunt adresate nu trebuie, în nici un caz, să sugereze răspunsul, deși fiecare dintre regulile menționate au importanța și rolul lor bine definit în obținerea de declarații sincere și complete, considerăm necesar să insistăm asupra importanței evitării unor întrebări prin care martorul i se poate sugera răspunsul.
Întrebările sugestive conduc, prin natura lor, la denaturarea adevărului, reprezentând, voința anchetatorului, care nu corespunde în toate cazurile realității.
Această sugestie, denumită și indirectă, devine cu atât mai periculoasă, cu cât ei i se pot alătura factori de sugestie directă, prin intervenția rudelor, prietenilor, colegiilor de serviciu, chiar și a anchetatorului, care încercă să-l determine pe martor, apelând de la cele mai diverse mijloace, să facă declarații conform cu realitatea .
Prin urmare, făcându-se o comparație în ceea ce privește gradul de sugestibilitate întrebările pot fii determinative, incomplete sau complet disjunctive sau întrebări ipotetice.
În acest contest trebuie să atragem atenția și asupra felului în care sunt adresate întrebările, întrucât, însuși modularea vocii, ca și tonul vocii, pe lângă faptul că dezvăluie starea de nemulțumire a anchetatorului, pot constitui un serios factor de sugestie.
De asemenea ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu respectarea unei conduite tactice specifice, importanța ei fiind confirmată de practică.
Atitudinea anchetatorului trebuie să fie aceeași ca și în momentul relatării libere, dar cu unele nuanțări tactice, impuse de faptul că dialogul cu martorii devine mai complex, inclusiv pe plan psihic.
Pot fi situații în care acest dialog să se apropie relativ mult de duelul judiciar dintre magistrat și inculpat, îndeosebi dacă martorul se dovedește a fi nesincer, căutând să simuleze sau disimuleze adevărul.
Regulile tactice specifice acestor etape sunt în esență, ascultarea martorului cu toată seriozitatea, evitându-se plictiseala, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare care îl pot deruta pe martor.
La sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar, nu trebuie să reacționeze imediat, să își exteriorizeze surprinderea ori nemulțumirea, ci să o înregistreze, pentru clarificare ei ulterioară, dezaprobarea îl poate deruta pe martor.
În timpul procesului, urmărirea martorului se face fără ostentație, se urmărește modul în care reacționează martorul la întrebări sau dacă s-au sesizat indicii de posibilă nesinceritate, de aceea în situația în care se constată că martorul încearcă să mintă se va repeta audierea, se vor reformula și diversifica întrebările și se vor confrunta cu alți martori sau suspecți, insistându-se asupra unor amănunte care nu pot fi avute în vedere de către aceia care ăși pregătesc declarația prin înțelegre cu părțile sau cu alți martori.
În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta și înregistrarea este posibilă.
Presupunându-se că martorul a depășit momentul de tensiune firească de la începutul audierii și că s-a realizat contactul psihologic între el și ancheta nu trebuie exclusă reapariția unor manifestări emoționale în timpul audierii pentru că asemenea reacții se vor interpreta de la caz la caz diferențiat, ele nereprezentând întotdeauna un indiciu de nesinceritate.
Stabilirea condițiilor concrete în care a avut loc recepția senzorială stocarea memorială se impune a fi realizată încă din prima fază a audieri, îndeosebi în cazuri dificile, pentru a vedea în ce măsură factori obiectivi sau subiectivi au putut influența sau distorsiona procesul perceptiv.
Un martor, poate fi determinat, în ultimă fază să declare un lucru fals și prin prezentarea altor probe din care să rezulte cu claritate nesincerității afirmațiilor anterior.
De aceea ca o concluzie în ceea ce privește contextul de mai sus, putem preciza că procedeul tactic al verificării și aprecierii declarațiilor martorurilor este absolut necesar pentru stabilirea corectă a unei mărturii.
În situația în care martorul persistă în a-și menține declarațiile mincinoase, magistratul il poate trimite în judecață numai după ce are convingerea personală că a folosit toate mijloacele admise de lege, pentru a determina persoana să nu-și mențină declarațiile false.
O altă situație pe care o găsim în timpul audierii, este aceea de apreciere a declarațiilor care reprezintă un moment semnificativ în cunoașterea și stabilirea adevărului. Această operație de analiză a unei declarații se efectuează în cadrul examinării și aprecierii întregului probatoriu, ea presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite inclusiv prin intermediul martorilor, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele.
Din cauza aceasta putem spune că în primul rând evaluarea condițiilor martorilor care impune o analiză de conținut, pe baza căruia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează în mod științific materialul informativ comunicat de martor, pentru a stabili în ce măsură servește, comparat cu alte date aflarea adevărului.
În al doilea rând, evaluarea mărturiilor, obținute într-un anumit moment servește și la luarea deciziei de audiere a noilor martori, de administrare a altor mijloace de proba, de aceea putem spune că aceste evaluări servesc la adâncirea investigației penale.
CAPITOLUL IV
ASCULTAREA MARTORILOR MINORI ȘI A ALTOR CATEGORII DE MARTORI
4.1. Ascultarea martorilor minori
De multe decenii și mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai la noi, dar și pretutindeni în lume la o îngrijorătoare creștere a criminalității în rândul adolescenților și al tinerilor adulți, la o înmulțire, perfecționare și organizare a formelor de activitate infracțională juvenilă. Furturile, tâlhăriile, violurile și în general infracțiunile de violență săvârșite individual sau în bandă proliferează siguranța socială fiind grav pusă în pericol.
Unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai utilizate în cadrul procesului judiciar îl reprezintă declarațiile martorilor, a victimelor și a făptuitorilor.
Prin intermediul organelor sale de simț și al gândirii abstracte, omul cunoaște ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare și păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce se produc în fața sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conștiința sa faptele și fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă.
Deci și infracțiunile, percepute în timpul săvârșirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor și redate altor persoane cu suficiente caracteristici generale și de detaliu pentru a fi înțelese cu ușurință. Martorii oculari, infractorii și chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârșirii infracțiunii, sunt în măsură să facă relatări utile despre modul și împrejurările în care a fost comisă. De aceea, știința criminalistică elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane.
În conformitate cu definiția dată de Dicționarul de criminalistică, ascultarea este un act procedural prin care suspectul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal, martorii sau experții sunt chemați să dea declarații sau explicații în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată în conformitate cu legea și cu respectarea regulilor de tactică criminalistică.
Audierea martorului are ca sarcină principală obținerea de la acesta a declarațiilor complete și veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă.
Pentru aceasta este necesar, ca cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze și să le reproducă just, ca el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului toate faptele pe care le cunoaște.
Potrivit prevederilor Noului Cod de Procedură Penală, audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare.
Dacă persoanele arătate nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influența declarația minorului, audierea acestuia are loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu, stabilite de organul judiciar.
Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. La martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligațiile prevăzute la art. 120 dar i se atrage atenția să spună adevărul.
Dintre cauzele principale care determină relativitatea mărturiei unui minor, așa cum au fost evidențiate în literatura de specialitate, imperfecțiunea organelor de simț ale minorului însoțite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi, procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea psihică și mai ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant; convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare, doritoare să vadă în declarația minorului o reproducere absolut fidelă, o fotografie obiectivă a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică.
Particularitățile psihice care influențează relativitatea declarațiilor minorilor și a copiilor mici depind de vârstă, în această privință, copiii pot fi împărțiți convențional în câteva grupe de vârstă: preșcolari, de vârsta învățământului elementar, de vârsta învățământului mediu.
Audierea adolescenților de vârsta claselor superioare din învățământul mediu se deosebește puțin de audierea martorilor și suspecților maturi, iar anchetatorul trebuie să țină cont de psihologia fiecărei grupe.
Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, suspecți sau victime ale unor infracțiuni prezintă o deosebită importanță pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru descoperirea adevărului și stabilirea dreptății, astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obținerea datelor referitoare la cauza cercetată, la modul săvârșirii acesteia și la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului, iar pe de altă parte pentru a cunoaște mai bine personalitatea infractorului, cauzele și mobilurile care au determinat săvârșirea infracțiunii în vederea combaterii și prevenirii delincvenței juvenile.
Ascultarea martorului minor ca și în cazul majorului, parcurge aceleași etape principale, pregătirea ascultării, identificarea persoanei, ascultarea propriu-zisă, relatarea liber, urmată de întrebări și răspunsuri.
Factorii de natură să influențeze declarația minorului sunt în principial, vârsta, dezvoltarea sa fizică și psihică, mediul din care provine, pe lângă ceilalți factori amintiți anteriori.
De asemenea acestor factori li se adaugă și condițiile de audiere și tactica adoptată de către organul judiciar, iar cel ce face audierea trebuie să aibă în vedere că procesul de formare a declarațiilor, deși este asemănător adulților va fi remarcat de factori precum emotivitatea ridicată, lipsa experienței de viață, nivelul scăzut de cunoștințe, subiectivitatea reflectată mai ales în tendințele de exagerare.
Procesul formării declarațiilor în cunoștința minorului
În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară, se subliniază pe bună dreptate că veridicitatea declarațiilor unui martor minor chiar de bună credință fiind, ca și aprecierea forței lor probante nu poate fi concepută fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei.
Martorul minor de bună credință este un prețios auxiliar al justiției, prin faptul că relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru rezolvarea proceselor: un jurist sovietic relata că, autoritatea relatărilor minorilor este consecința unei prezumții de bună credință, de capacitatea de a percepe exact și de a da impresiile percepute.
Se presupune că minorul este înzestrat cu toate însușirile fizice și psihice necesare în acest scop, cu organe ale simțurilor normal dezvoltate, cu un psihic și cu dezvoltare intelectuală normală.
Problema fundamentală asupra căreia trebuie să se concentreze întreaga noastră atenție este aceea a forței probante a arătărilor minorului, a măsurilor de înlăturare a erorilor judiciare cauzate de percepții greșite ale martorilor care redau impresiile lor.
Pregătirea ascultării
Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar impun o pregătire serioasă, minuțioasă a acestei activități procedurale, precum și o desfășurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât și potrivit regulilor tactice criminalistice în scopul obținerii unor declarații sincere și complete care să servească realmente aflării adevărului, iar pregătirea ascultării minorului este o activitate absolut necesară în special în faza de urmărire penală ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei.
Înainte de audierea primară, în majoritatea situațiilor, organul judiciar încă nu a discutat nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât din activități general valabile pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât și din activități specifice, cerute de vârsta și de gradul dezvoltării sale psihice.
Pregătirea ascultării impune cunoașterea cât mai completă prin obținerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, colegi de muncă, cu privire la comportament, dezvoltare intelectuală,situația la învățătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii.
Ca și în cazul martorilor majori, pregătirea ascultării impune cunoașterea cât mai completă a minorului, prin obținerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi cu privire la comportamentul, dezvoltarea intelectuală, situația școlară, pasiuni.
Același lucru este necesar și în alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe minor la audiere dacă minorul are sub 14 ani, persoană care să-i inspire încredere și siguranță, în majoritatea cazurilor aceștia fiind părinții, bunicii sau alte rude apropiate.
Firește că și în ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legături sau interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor la audiere.
Faptul că minorii nu au maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară folosirii eficiente a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea unei proceduri de urmărire și judecată speciale.
Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii îl constituie întocmirea planului de ascultare, iar în urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează să fie lămurite prin ascultare cu fiecare minor sau alte categorii de martori ce urmează a fi audiați.
Stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie pentru a nu se omite anumite aspecte esențiale cunoscute minorilor, cu valoare pentru aflarea adevărului.
Avându-se în vedere multitudinea problemelor care trebuie să fie lămurite prin ascultare, poziția minorului în cauză, datele ce caracterizează personalitatea acestuia, necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării, se impune întocmirea unui plan de ascultare pe baza problemelor respective. Planul conține întrebările care urmează a fi adresate minorilor și poate fi întocmit pentru fiecare minor în parte sau pentru fiecare martor în parte.
Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea minorilor să înțeleagă la ce trebuie să se refere în răspunsurile lor, acestea pot fi ordonate logic sau cronologic, în raport cu ceea recunoaște minorul, cu modul în care a perceput faptele ori împrejurările săvârșirii lor, în raport de personalitatea și psihologia minorului și cu poziția sa în timpul ascultării.
Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în dificultate pe minor, iar în cazul unui minor despre care există date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebări de rezervă.
Planul de ascultare trebuie să se constituie într-un instrument de lucru, într-un ghid obligatoriu, numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în fața organului de urmărire penală.
În ce privește locul de ascultare, acesta poate fi sediul organului judiciar, locul de muncă, dacă minorul este încadrat în muncă, sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăiește minorul mai ales dacă are o vârstă sub 10 – 12 ani, iar în cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu sau la instituția unde se află internat pentru tratament.
De aceea pentru audierea unui minor grav bolnav este necesar să se obțină aprobarea scrisă a medicului și, în măsura posibilităților, audierea acestuia să se facă în prezența medicului curant.
Legea procesuală penală dă dreptul ca chemarea martorilor pentru a fi audiați să se facă prin trimiterea de citații sau prin telefonograme, iar alegerea mijlocului de chemare pentru audiere este determinată de considerente de ordin tactic.
Pentru buna desfășurare a ascultării și realizarea scopului pe care-l urmărește, în raport cu natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită și cu situația minorului, trebuie să fie luate și alte măsuri pregătitoare, invitarea părintelui, tutorelui, curatorului sau educatorului, când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, invitarea unui interpret în situația în care minorul nu cunoaște limba română; selectarea și pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării și determinarea modului, a momentului și a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport și cazare impuse de deplasarea acestor persoane.
Pe lângă aceasta, în timpul ascultării trebuie creată ambianța propice; biroul în care urmează a se face ascultarea trebuie să fie mobilat sobru, fără obiecte în plus care ar putea distrage atenția minorilor.
Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală trebuie să stabilească modalitatea în care-l va aborda pe minor, condițiile care trebuie asigurate pentru realizarea contactului psihologic cu acesta.
Unul dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării minorilor o constituie atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfășurării acestei activități; succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reușește apropierea minorului.
Procedeele tactice de ascultare sunt elaborate de tactica criminalistică pe baza generalizării experienței pozitive a organelor judiciare, iar tactica ascultării se stabilește în fiecare cauză concretă, chiar în cazul fiecărui martor luat separat, pentru că, în ultimă instanță, fiecare persoană reprezintă un unicat.
La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere și unele considerații de ordin mai general, dintre care merită a fi subliniate natura cauzei în care se efectuează ascultarea.
Personalitatea și psihologia minorilor; faptele și împrejurările care prezintă importanță pentru cauză cunoscute de minor; condițiile în care minorii au perceput faptele ori împrejurările pe marginea cărora urmează să depună, depoziția minorilor față de părțile implicate în cauză, interesul lor de depune într-un anumit fel, dacă sunt animați de dorința de a afla adevărul sau dimpotrivă sunt de rea-credință, natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării pentru determinarea minorilor să facă declarații veridice și complete.
De asemenea, măsura în care organul de urmărire penală stăpânește problemele privind psihologia mărturiei, cunoaște particularitățile cauzei, posedă cunoștințe temeinice despre specificul activității din unitatea ori sectorul unde a fost săvârșită infracțiunea, iar termenul de citarea va fi cât mai scurt, pentru recurgerea posibilităților de influențare a minorului de către cineva interesa.
În acest scop poate fi luată în calcul o eventuală ascultare a minorului, fără anunțarea lui prealabilă, iar înainte de ascultare, persoana care îl asistă pe minor va fi încunoștințată asupra obiectului audierii.
Audierea propriu-zisă a minorilor
Cu identificarea minorului începe, ascultarea propriu-zisă. Aceasta va avea un caracter cât mai puțin oficial, pentru a câștiga încrederea sa, magistratul trebuie să fie blând, încrezător, prietenos, să adopte o mină deschisă, aspect ce nu va fi neglijat pe întreaga perioadă a ascultării.
Pentru apropierea minorului sunt necesare discuții prealabile, câteodată destul de lungi, pe teme care îi sunt familiare, potrivit vârstei sale, astfel se creează posibilitatea cunoașterii mai exacte a nivelului intelectul și de cunoștințe, a modului de exprimare, a temperamentului.
De asemenea, pot fi depistare unele deficiențe psihice sau de dezvoltare intelectuală situație în care se solicită ajutorul unui specialist pe întreaga perioadă a ascultării.
O dată stabilit contactul psihologic, va începe ascultarea propriu-zisă, iar modul de ascultare se va raporta însă la câteva particularități și anume, în faza relatării libere precum faza relatării libere și faza adresării de întrebări.
Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al ascultării minorului. Fiecare minor prezintă o anumită formulă psiho-comportamentală, ce cuprinde o serie de trăsături specifice, există foarte multe asemenea tipologii, care însă nu se exclud între ele, dar ținem cont de mai multe criterii care stau la baza diverselor tipologii, putem contura un profil al minorului luat în analiză.
Cunoașterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanță pentru organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia.
În primul rând în funcție de structura de personalitate minorul se va manifesta și se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar, el va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică în cadrul confruntării interindividuale cu organul judiciar în al doilea rând.
De asemenea, în funcție de structura de personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel față de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puțin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând indiferență față de ea.
Neliniștea, anxietatea pot pune stăpânire în mare măsură pe personalitatea minorului producând unele dezorganizări sau asemenea stări pot fi total inexistente deși faptele comise sunt destul de grave. Astfel, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de generalitate, ele diferă în funcție de vârsta la care sunt ascultați, de stadiul dezvoltării psihosomatice.
Veracitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, firește,condiționată de modul de comunicare dintre organul judiciar și minor, de modul de adresare a întrebărilor și de succesiunea acestora.
Această a doua etapă a audierii, denumită relatarea libera urmează după discuțiile prealabile, când se observă că minorul și-a format o oarecare încredere în organul judiciar și se află într-o evidentă relaxare emoțională.
La începutul acestor relatări organul judiciar arată fapta la care se referă la audierea și calitatea procesuală a minorului ascultat, dacă este suspect, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declarație scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce cunoaște în legătură cu fapta respectivă și totodată să propună probe pentru a fi administrate în cauză.
Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce știe în legătură cu fapta cercetată, iar în cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări generale, întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună.
Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea să povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ceea ce crede că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervențiile celui ce conduce ascultarea.
Relatarea liberă sau spontană oferă și alte avantaje, astfel, povestind ceea ce consideră că ar interesa organului de urmărire penală, minorul poate prezenta și unele fapte, întâmplări, împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanță pentru cauză, ori elemente din care să rezulte săvârșirea altor infracțiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost chemat să facă declarații.
Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă cât de coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub nici o formă. Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de martorul minor.
În faza adresării de întrebări, minorul trebuie să înțeleagă exact ce i se cere, întrbările trebuie să fie cât mai clare și formulate într-un limbaj accesibil copilului.
Ascultarea se va face potrivit acelorași reguli ca și în cazul majorului, dar cu un grad mai mare de blândețe și de încredere, fără gesturi de aprobare, dezaprobare.
Fixarea și aprecierea declarației minorului
Declarațiile minorului date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit regulilor iar fixarea rezultatelor ascultării se face printr-un proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declarațiilor făcute în fața organului judiciar.
De regulă, declarația este scrisă de organul de urmărire penală la mașina de scris, dar este posibil ca și minorul să-și scrie singur declarația în cabinetul de anchetă, atrăgându-i-se atenția să răspundă la toate problemele care fac obiectul declarației, urmând să fie citită imediat în vederea completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de minor.
În majoritatea cazurilor completarea formularului declarației începe după ce minorul a redat liber faptele și împrejurările pe care le cunoaște, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclaritățile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior.
Pe parcursul acestor însemnări nu trebuie să se neglijeze observarea cu atenție a minorului. Consemnarea depoziției minorului se va face într-o formă cât mai fidelă și precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare al minorului, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepția celor vulgare sau triviale.
În practică se manifestă o tendință de alterare a declarațiilor minorilor datorită faptului că se încearcă să se sintetizeze relatările și expresiile minorului aspecte care conduc la alterarea obiectivității declarației.
Ca mijloc principal de fixare a declarațiilor minorului, procesul verbal trebuie să cuprindă într-o anumită formă și succesiune declarațiile făcute de minor indiferent în ce calitate procesuală se află.
Declarațiile minorilor trebuie verificate pe de o parte prin compararea conținutului acestora cu celelalte mijloace de probă verificate administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală.
Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot dispune măsurile de protecție prevăzute la art. 126, distorsionarea vocii și a imaginii nu este obligatorie după caz, care se aplică în mod corespunzător.
Frecvent sunt folosite în acest scop reconstituirile, în mod deosebit, pentru a stabili posibilitatea martorilor minori de a percepe și memora în condițiile date ceea ce au afirmat cu ocazia ascultării.
Studierea unor înscrisuri ori verificarea activităților pe care le-au desfășurat minorii în perioada în care afirmă că s-au aflat sau că nu s-au aflat la locul săvârșirii infracțiunii, pot duce de asemenea la rezultate pozitive.
Aprecierea declarațiilor minorilor reprezintă rezultatul verificării lor și al concluziilor formulate privind existența sau inexistența faptelor rezultate din declarațiile respective, astfel spus, în esență,aprecierea declarațiilor minorului constă în stabilirea sincerității și veridicității lor. Sinceritatea și veridicitatea sunt aspecte diferite.
Buna-credință a minorului asigură obținerea unor declarații sincere ceea ce nu înseamnă că întotdeauna sunt și veridice.
Sinceritatea declarațiilor minorului depinde de personalitatea acestuia, de convingerile intime că tot ceea ce a afirmat reprezintă adevărul iar veridicitatea declarațiilor reprezintă corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate, de unde concluzia că, în procesul ascultării minorilor, trebuie să se urmărească nu numai obținerea unor declarații sincere, ci și veridice.
Cu prilejul ascultării și aprecierii declarațiilor martorilor minori, organul de urmărire penală trebuie să țină cont de vârsta și gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de ele depinzând posibilitățile și capacitatea de percepere și înțelegere a faptelor și a fenomenelor la care au asistat.
De asemenea nu trebuie omisă înclinația lor spre fantezie, concretizată în tendința de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute și memorate.
Referitor la tactica propriu-zisă ce urmează a fi adoptată cu ocazia ascultării, aceasta trebuie să fie stabilită în raport cu particularitățile fiecărei cauze în care apar minori.
Particularități tactice în ascultarea minorilor
În privința regulilor tactice de ascultare a minorilor, trebuie să precizăm că ele nu au un caracter de generalizare, întrucât diferă în funcție de vârsta la care sunt ascultați, de stadiul dezvoltării psihosomatice, astfel potrivit opiniilor de ascultare exprimate în literatura de specialitate, principalele cicluri de dezvoltare a copilului si minorului sunt în perioada de la 1-3 ani, în cazul anchetei judiciare, perioada preșcolară de la 3 la 6 ani, perioada școlară de la 6 la 10-11 ani, perioada școlară, mijlocie sau a pubertății de la 10 la 14 ani, perioada adolescenței de la 14 la 18 ani. De aceea, fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde un anumit nivel al dezvoltării psihice, căruia i se vor circumscrie și conduita tactică a magistraturi.
Perioada de la 3 la 6 ani este caracterizată prin instabilitate, percepție inegală a însușirilor obiectelor, a spațiului și a timpului, diferită de la un copil la altul, un grad mare de sugestibilitate, categoriile de adevăr și minciună nefiindu-le clare, de aici rezultând și rezerva firească că afirmațiile și necesitățile lor trebuie bine verificate și apreciate cu mult spirit critic.
Regulile tactice de ascultare a preșcolarului, care trebuie audiat numai o dată, dacă situația o impune în mod deosebit, vor fi adecvate posibilităților psihice amintite.
De aceea este recomandabil ca ascultarea să fie efectuată cu ajutorul unui specialist în psihologia copilului, în locuri cu care acesta este familiarizat, iar accentul se va pune pe relatarea spontană a minorului, iar întrebările trebuie să fie precis formulate, într-un limbaj accesibil copilului și evident cu multă blândețe.
Perioada de la 6 la 10 ani este mai definită de o dezvoltare psihică mai accentuată, caracterizată prin echilibru, ceea ce favorizează creșterea funcțiilor cognitive. Percepția spațiului și a timpului se îmbunătățește sensibil și totodată se dezvoltă mult capacitatea de redare și memoria, și din cauza aceasta își fac apariția primele trăsături de caracter.
Atitudinea morală a copilului devine tot mai complexă și începe să facă distincție între adevăr și minciună, iar reușita audierii în cazul unui minor se face datorită cunoașteri cât mai cuprinzătoare a minorului de aceea se recomandă să se atragă atenția copilului să nu ascundă adevărul și să spună fără teamă tot ceea ce știu despre faptă, și din această cauză procedeul tactic al relatării libere rămâne și în această fază de preferat.
Din cauza aceasta pe cât este posibil, minorul nu va fi întrerupt, evitându-se unele aprecieri în legătură cu asociațiile pe care copilul le poate face datorită imaginației specifice vârstei, iar întrebările se vor formula în mod clar, precis, fiindu-i adresate în așa fel încât copilul să aibă sentimentul că este luat în serios și tratat de le egal la egal.
Se știe că la această vârstă, chiar și în continuare, aproximativ până la 14-15 ani, copilul poate fi ușor influențat, de aceea se va acorda atenția cuvenită persoanelor care îl ajută, pentru a nu-l influența. În măsura în care se consideră că mint, organul judiciar trebuie să știe că minciuna este determinată, la această vârstă de incapacitatea de a discerne adevărul, de dorința de a se apăra, de a-și da importanță, precum și de influența exercitată de părinți, rude alte persoane interesate.
Perioada școlară, mijlocie de la 10 la 14 ani, este determinată de străbaterea pubertății cu numeroasele modificări biologice care apar datorită vârstei, și care se reflectă și asupra psihicului.
Activitatea senzorială cunoaște o intensificare evident, posibilitățile de orientare spațială și temporală se lărgesc, iar memoria cunoaște un salt cantitativ și calitativ, prin apariția componentelor logice și a tendințelor de interpretare.
Afectivitatea și excitabilitatea cunosc de asemenea o dezvoltare specifică pubertății, iar paralel cu dezvoltarea discernământului și sentimentelor morale, pot să își facă apariția și unele defecte de voință și de educație, cu toată dezvoltarea sa, minorul este caracterizat de o conduită umană contradictorie, uneori de tendința spre minciună.
Adesea se întâlnesc și comportamente agresive în accepția lor psiho-socială, iar atracția spre faptele senzaționale îl fac să exagereze, sa-și dea importanță, să comenteze cu oricine cele petrecute sau auzite, astfel putând fi ușor influențabil motiv pentru care se impune ascultarea lui imediată chiar pe neașteptate.
Dacă situația o impune, minorul va fi ascultat mai întâi singur și apoi în prezența persoanei desemnate să-l asiste, iar pentru obținerea unor declarații complete și sincere va fi solicitată, în funcție de caz, participarea activă a celui care îl însoțește.
Pe fondul acestei atitudini calme, înțelegătoare, organul judiciar poate fi totuși ceva mai ferm, dacă constată că minorul este obraznic sau are tendința de a minți.
Perioada adolescenței de la 14 la 18 ani, este marcată de începerea introducerii minorului în viața socială, cu toate caracteristicile acestui proces, și devine pregnantă dezvoltarea sensibilității, caracterizată și de erotizarea acesteia.
Spiritul de observație se dezvoltă mult, iar potențialul de percepție, fixare și redare este foarte ridicat, iar de subliniat este faptul că reproducerea celor percepute începe să se realizeze prin filtru propriei personalități, influența, sugestia, având o pondere mai redusă, aceasta fiind urmarea a faptului că memorarea logică devine mai centrală de reținere.
Adolescentului i se pot aplica aceleași reguli tactice de ascultare ca și în cazul majorului de care îl deosebește, în primul rând, lipsa experienței de viață, iar atitudinea organului judiciar va rămâne, în limitele corespunzătoare vârstei adolescentului.
4.2. Ascultarea altor categorii de martori
Ascultarea vârstnicilor
Ascultarea persoanelor în vârstă necesită adaptarea regulilor tactice de anchetă ori de judecată la particularitățile psihologice ale martorului intrat sub influența procesului de îmbătrânire.
Specialiști precizează că procesul de îmbătrânire devine evident, în general, după vârsta de 65 de ani, regresia fiind mai accentuată după 70-75 de ani, iar limitele acestea au, însă un caracter general, ele fiind diferite de mult de la o persoană la alta.
La vârstele înaintate, se constată scăderea evidentă a posibilităților de recepție senzorială, îndeosebi vizuală și auditivă, echilibrată întrucâtva pe seamă experiențele senzoriale a senzoriale anterioare. Funcția amnezică se reduce, tulburările de memorie asociindu-se cu cele ale gândirii și limbajului.
Pe măsura înaintării în vârstă, la unele persoane își face apariția sindromul de depersonalizare, însoțit, câteodată, de dezordine psihotică, precum isterie, ipohondrie, iar pe lângă atrofierea sensibilități, vârstnicii devin susceptibili, egoiști, ranchiunoși, nervoși, irascibili, trăind cu sentimentul de frustrare.
În debutul ascultării acestor categorii de martori vârstnici, magistratul trebuie să fie foarte atent la modul în care se stabilește contactul psihologic cu persoana în vârstă, printr-o atitudine sobră, dar nu rece, politicoasă și respectoasă. Amneziile, erorile sau distorsiunile prin imaginație, încercările de acoperire a lacunelor de memorie prin fabulație, nu trebuie să provoace iritarea anchetatorului. Din punct de vedere tactic, ascultarea bătrânilor se apropie întrucâtva de aceea a minorilor, având însă un caracter mai complex, iar declarațiile vor fi verificate și interpretate în mod critic, mai ales, în ipoteza existenței unor urme cât de mici interesate în cauză, ce pot fi marcate de dorința de răzbunare, de ranchiună, și chiar de răutate nejustificată.
Ascultarea martorilor handicapați
Ascultarea martorilor surdo-muți și a martorilor nevăzători prezintă și ea câteva particularități, unele având o semnificație destul de mare. Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbaj special. În această situație comunicarea se poate face și în scrisNCPP art 105, alin3.
Ascultarea surdo-muților se raportează la nivelul dezvoltării psihice și al pregătirii intelectuale, o parte dintre acești handicapați, cu toate dificultățile de percepție auditivă și de exprimare, pot comunica fără ajutorul unor interpreți, datorită pregătirii efectuate în școlile de specialitate, iar ca urmare, anchetatorul are datoria să se intereseze, în prealabil, asupra acestor împrejurări.
Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o dețină întrebările, foarte precise și clar exprimate. Este de la sine înțeles că vor fi vizate aspectele pe care martorul le-a perceput vizual, deși el poate să înțeleagă foarte bine, conținutul unei discuții după mișcarea buzelor.
De aceea este recomandabil ca ascultarea să se facă cu mult calm și răbdare, mai ales că surdo-muți sunt deseori susceptibili și irascibili. La rândul său magistratul, trebuie să fie atent dacă starea de nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o încercare de simulare a surdo-mutului, ori o reacție la un comportament inadecvat stării de handicapat.
În privința martorilor nevăzători este important de amintit că aceștia au un simț tactil foarte dezvoltat și o acuitate auditivă foarte mare, deosebită, care le permite să perceapă mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce și să își dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor, după zgomotele produse.
Din cauza aceasta, mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve, unele aspecte sau episoade dintr-o faptă putându-se recepționa chiar mai bine decât un văzător.
De asemenea, sunt situații în care trebuie exclusă posibilitatea întrebării nevăzătorilor, despre ce au văzut, în ipoteza în care deficiența senzorială vizuală a intervenit după producerea evenimentelor în legătură cu cea care sunt ascultați.
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul unui interpret. Un străin, care nu cunoaște limba română, poate fi întrebat despre faptele la care a fost martor ocular, ca și despre faptele pe care le-a auzit și a avut posibilitatea să le înțeleagă. Interpretul poate fi ales de organele judiciare, potrivit legii. În mod excepțional, ăn situația în care se impune luarea de urgență a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura unu interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilănpppart105al 2
Față de caracterul nostru românesc, tolerant, de buna credință, de exagerare nemeritată a calităților altora, ca și în cazul celorlalți martori, trebuie să avem în vedere nivelul de dezvoltare psihică și intelectuală, profesia, naționalitatea, țara de origine a martorului, chiar dacă provine dintr-un spațiu deosebit.
Ascultarea se va desfășura într-o atmosferă de calm și de sobrietate, iar în cazul cetățenilor străini se cuvine privită cu înțelegerea o anumită stare de nervozitate sau neliniște, de superioritate, ce poate fi înlăturată prin discuții prealabile, însoțită de eventualele explicații privind rolul lor în elucidarea cauzei cu care sunt ascultați, drepturile și obligațiile ce le revin în calitate de martori.
De aceea, întrebările vor fi precise și clare, vizând în exclusivitate împrejurările de fapt, iar din punctul acesta de vedere tactic, în ascultarea celor care nu cunosc limba român, trebuie să se țină seama de zona provenienței de tipul de educație primit, de particularitățile sistemului judiciar din țara lor, chiar dacă este fără incidență cu cazul dat, fără însă nicio abatere de la normele sau principiile noastre de judecată.
Obligațiile interpretului sunt aceleași cu cele ale martorului, el trebuind nu numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoștință, dar să și traducă fidel, corect, întreaga declarație și răspunsurile la întrebări, în caz contrar săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă. În prezent datorită unui număr semnificativ de străini în România, din zonele Orientului, nu trebuie neglijat faptul, că mulți înțeleg limba română, însă se prefac că nu o înțeleg.
Ascultarea handicapaților psihic
Ascultarea handicapaților care prezintă diferite afecțiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită și efectuată cu multă precauție, solicitându-se și ajutorul unui medic specialist.
Ascultarea se face într-un cadru lipsit de factori stresanți, indicată fiind deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al acestuia, iar realizarea contactului psihologic, câștigarea încrederii martorului este esențială pentru obținerea rezultatului scontat prin audiere.
În luarea depozițiilor alienaților, a dezechilibraților și debililor mentali, a celor suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă și cât mai puțin pe întrebări, câteodată acestea trebuind fiind evitate. În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicate copiilor și bătrânilor, o atenție specială acordându-se mitomanilor, afirmațiile acestora urmând să fie serios verificate și interpretate într-un mod critic, mitomania presupunând, însă, un diagnostic diferențiat.
4.3. Consemnarea declarațiilor martorilor și alte metode tehnice de fixare
Consemnarea în procesul –verbal a declarațiilor martorilor
Potrivit prevederilor procesuale, procesul –verbal în care se consemnează declarațiile martorilor reprezintă principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării, iar declarația se scrie pe formulare tip și cuprinde mai multe părți.
De regulă, declarația este scrisă de către acesta la mașina de scris, este posibil ca și martorul să își scrie singur declarația, în cabinetul de anchetă, atrăgându-i-se atenția să răspundă la toate problemele care fac obiectul declarației, urmând să fie citată imediat, în vederea completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficiente de precis redate de martor.
În majoritatea cazurilor completarea formularului declarației începe după ce persoana ascultată a redat liber faptele și împrejurările percepute, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclaritățile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior iar pe parcursul acestor însemnări, nu trebuie să se neglijeze observarea cu atenție a martorului. Consemnarea depoziției martorului se va face într-o formă cât mai fidelă și precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare a martorului, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia, cu excepția celor vulgare sau triviale.
În practică se manifestă uneori tendința de reformulare a expresiilor martorului, de sintetizare a relatărilor, aspect de natură să altereze obiectivitatea declarațiilor sau să se dea alt înțeles afirmațiilor.
După fixarea declarațiilor, făcută în etapa expunerii libere, se vor consemna întrebările și răspunsurile date de martor, iar declarația este citită persoanei ascultate și semnată pe fiecare pagină și la sfârșit, de către organul judiciar care a efectuat ascultarea, de către martor, eventual de interpret, dacă prezența acestuia a fost necesară. În ipoteza, în care martorul revine asupra vreuneia din declarațiile sale, ori are de făcut completări, rectificări, ori precizări, acesta vor fi consemnate în aceleași condiții.
Regulile de redactare a declarației, menționate, au o aplicabilitate generală, desigur cu unele diferențieri, în funcție de persoana ascultată, ca si de faptul că este o primă ascultare sau o ascultare repetată.
Fixarea declarațiilor prin procedee tehnice criminalistice
Fixarea declarațiilor prin intermediul mijloace tehnice audio și audio-video constituie un procedeu tehnic folosit tot mai frecvent de organele judiciare, datorită avantajelor pe care le prezintă, asigură, sub toate aspectele, o deplină obiectivitate și fidelitate în înregistrarea declarațiilor, a întrebărilor și a răspunderilor; au devenit indispensabile în ascultarea impusă de unele împrejurările limită, în special a victimelor aflate în stare gravă, a muribunzilor, precum și a copiilor, a persoanelor handicapate și a celor necesită prezența unui interpret; fixarea declarațiilor prin procedee tehnice criminalistice, dau posibilitatea anchetatorului să analizeze cu atenție afirmațiile celui ascultat să-i surprindă cu exactitate expresiile, reacțiile, ezitările cu multe semnificații pentru aprecierea sincerității martorului; Ele asigură corectitudinea și continuitatea ascultării, organul judiciar nefiind obligat să ia note, să-l întrerupă pe cel audiat, să transcrie întrebările și răspunsurile .
Acest ultim avantaj are o semnificație direct tactică, de exemplu, în intervalul de timp în care sunt scrise întrebările și răspunsurile, martorul, dar mai ales învinuitul sau inculpatul, au posibilitatea să-și pregătească răspunsurile, să se gândească la diverse alibiuri.
Înregistrările prin mijloacele tehnice audio și audio-video efectuate în momentul ascultării persoanelor, pot servi ca mijloc de probă, alături de declarația scrisă, numai în situația în care se realizează în conformitate cu regulile procesuale penale, precum și cu cele tehnico-tactice criminalistice.
CONCLUZII
Ca o concluzie la lucrarea de față putem afirma că ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală, de către organele de urmărire penală sau de instanțele de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe serioase de tactică criminalistică, precum și de psihologie judiciară.
De aceea, putem spune că prin declarațiile martorilor se înțeleg relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.
Mijloacele prin care pot fi constatate probele constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realități extrapenale, care au însă caracter juridic procesual. Probele și mijloacele de probă au ca finalitate soluționarea justă a cauzelor penale și realizarea scopului procesului penal, iar acestor două obligații li se subordonează atât obligația generală de conformare, cât și obligația de a spune adevărul.
Conturarea cadrului procesual în care este ascultat un martor se impune pentru sesizarea unor elemente tactice care sunt indicate de legiuitor, explicit sau implicit. Astfel este clară prevederea că ascultarea exclude folosirea oricărei forme de violență după cum ascultarea unei rude apropiate trebuie realizată în anumiților termeni.
Potrivit legii, martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Pot fi martori chiar și persoanele cu anumite defecțiuni senzoriale, orbi, surzi, sau de natură psihică, fapt ce impune aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.
Persoana vătămată, poate fi ascultată ca martor, numai dacă nu se constituie partea civilă sau nu participă în proces în calitate de parte vătămată.
În conformitate cu Noul Cod de Procedură Penală, martorului îi revine două obligații principale; să se înfățișeze la locul, ziua, ora indicată în citație, și să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei.
Nerespectarea acestor obligații poate atrage, fie aplicarea unei amenzi, fie aducerea cu mandate, dacă martorul nu se prezintă la organul judiciar, fie sancțiunea penală prevăzută pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, dacă acesta nu spune adevărul.
Pregătirea ascultării martorilor este o activitate absolut necesară în faza de urmărire penală ce se cere efectuată de toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei.
Pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de chemare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar.
Studierea materialului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte, dintre care vor fi selecționați martorii. Stabilirea persoanelor care pot fi ascultate în calitatea de martori, de către organul de urmările penală, este o operație care se face pe baza criteriilor procesuale și criminalistice.
Cunoașterea personalității martorilor este absolut necesară pentru eficiența ascultării deoarece presupune obținerea de date cu privire la profilul psihologic, la pregătire și ocupație , la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii. Organele de urmărire penală pot obține datele referitoare la persoana martorului din studierea cauzei, din audierea altor persoane ascultate în cauza respectivă precum și din audierea persoanelor de la locul de muncă sau de la domiciliu.
Pregătirea ascultării martorului tactic se va face în funcție de obiectivele anchetei și de activitățile destinate soluționării lor, astfel cum au fost ele planificate de organul judiciar în vederea aflării adevărului.
De obicei martori principalii cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea martorilor care au obținut datele prin mijlocirea altor persoane sau pur și simplu, din zvon public. Ordinea de ascultarea se mai stabilește și în funcție de natura relațiilor dintre martor și părțile din proces, ca și poziția lor în cauză. Un alt element tactic, aflat în strânsă corelație cu ordinea de ascultare este dat de stabilirea momentului și a locului audierii.
Pregătirea audierii necesită uneori întocmirea unui plan de ascultare, pentru fiecare persoană în parte mai ales în cazurile dificile, complicate. În plan vor fi incluse, probleme de clarificat, întrebările și ordinea de adresare a lor, eventuale date desprinse din materialele aflate la dosar pe care anchetatorul le poate folosi în timpul ascultării.
Ascultarea propriu – zisă a martorilor reprezintă momentul în care se pune în evidență rolul regulilor de efectuare a acestui act procedural, act cu largă rezonanță în stabilirea faptelor și împrejurărilor unei cauze, într-un cuvânt, în aflarea adevărului.
Ascultarea unui martor, atât în fața organelor de urmările penală, dar și a instanțelor de judecată, parcurge trei etape principale, guvernate, pe lângă regulile procesuale penale, și de reguli tactice criminalistice în etape distincte, cum ar fi etapa identificării martorilor, etapa elaborării libere și etapa formulării de întrebării, de ascultare a răspunsurilor date de martor.
Persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor, în legătură cu martorul minor potrivit prevederilor Noului Codu de Procedură Penală, în art. 124, se precizează că, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare.
O altă prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă obligația de a-i atrage atenția să spună adevărul.
Ascultarea martorului minor ca și în cazul majorului, parcurge aceleași etape principale, pregătirea ascultării, identificarea persoanei, ascultarea propriu-zisă, relatarea liber, urmată de întrebări și răspunsuri.
În categoria altor martori, sunt incluse ascultarea persoanelor în vârstă, ascultarea unor martori handicapați, ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română și ascultarea handicapaților psihic.
Ascultarea persoanelor în vârstă necesită adaptarea regulilor tactice de anchetă ori de judecată la particularitățile psihologice ale martorului intrat sub influența procesului de îmbătrânire. În categoria ascultării martorilor handicapați sunt incluse ascultarea surdo-muților și a martorilor nevăzători.
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul unui interpret. Un străin, care nu cunoaște limba română, poate fi întrebat despre faptele la care a fost martor ocular, ca și despre faptele pe care le-a auzit și a avut posibilitatea să le înțeleagă.
Ascultarea handicapaților care prezintă diferite afecțiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită și efectuată cu multă precauție, solicitându-se și ajutorul unui medic specialist.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitati Tactice de Ascultare a Martorilor In Procesul Penal (ID: 128890)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.