Particularitati Tactice de Ascultare a Invinuitului sau Inculpatului Minor

Plan de expunere

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Psihologia minorului și implicațiile asupra răspunderii penale a

acestuia

Secțiunea a II-a Aspecte criminologice privind delincvența juvenilă

Secțiunea a III-a Noțiuni generale privind răspunderea penală a minorului

CAPITOLUL II URMĂRIREA PENALĂ ȘI JUDECATA ÎN CAUZELE

CU MINORI

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Urmărirea penală în cauzele cu minori

Secțiunea a III-a Judecata în cauzele cu minori

CAPITOLUL III INTEROGATORIUL JUDICIAR ȘI ROLUL ACESTUIA

ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat

Secțiunea a III-a Etape și strategii de interogare a minorilor

CAPITOLUL IV REGULI TACTICE APLICATE ÎN CAZUL ASCULTĂRII

MINORILOR

CONCLUZII

Bibliografie

=== l ===

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Psihologia minorului și implicațiile asupra răspunderii penale a

acestuia

Secțiunea a II-a Aspecte criminologice privind delincvența juvenilă

Secțiunea a III-a Noțiuni generale privind răspunderea penală a minorului

CAPITOLUL II URMĂRIREA PENALĂ ȘI JUDECATA ÎN CAUZELE

CU MINORI

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Urmărirea penală în cauzele cu minori

Secțiunea a III-a Judecata în cauzele cu minori

CAPITOLUL III INTEROGATORIUL JUDICIAR ȘI ROLUL ACESTUIA

ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat

Secțiunea a III-a Etape și strategii de interogare a minorilor

CAPITOLUL IV REGULI TACTICE APLICATE ÎN CAZUL ASCULTĂRII

MINORILOR

CONCLUZII

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I

Psihologia minorului și implicațiile asupra

răspunderii penale a acestuia

Psihologia copilului studiază legile dezvoltării psihice a copilului și adolescentului, particularitățile psihologice de viață ale copiilor și adolescenților, de la naștere la maturitate, precum și particularitățile lor psihologice individuale.

Este lesne de înțeles că procesele și însușirile psihice, așa cum le găsim la adult, nu se regăsesc în aceeași formă la nașterea copilului. Până la maturizare, toate procesele și însușirile psihice parcurg o cale lungă de dezvoltare, iar pentru a putea înțelege comportamentul omului adult trebuie mai întâi studiat procesul dezvoltării în întreaga perioadă a copilăriei și adolescenței.

Dezvoltarea activității psihice cuprinde, de fapt, totalitatea transformărilor implicate în actul foarte complex de formare a proceselor și însușirilor psihice în diferite perioade de vârstă ale copilăriei.

Plecând de la aceste constatări, putem desprinde logic ideea că, la vârste diferite, copiii prezintă particularități anatomo-fiziologice și psihologice distincte.

Aceste particularități, specifice unei anumite vârste, formează o unitate structurală proprie etapei respective de dezvoltare.

Acceptând existența principiului dezvoltării, a schimbărilor în etape, trebuie clarificate și problemele referitoare la cauzele care generează dezvoltarea psihicului la copil (ereditate, mediu, educație).

Rolul fiecăruia dintre acești factori însă trebuie analizat în concret, contribuția fiecăruia neputând elimina aportul celorlalte cauze. Creșterea continuă a cerințelor care solicită eforturi sporite și progresive din partea copilului pentru a le realiza face ca, periodic, rolul unor cauze să devină preponderent, neproducându-se însă eliminarea definitivă a celorlalte.

După cum s-a mai arătat, este acceptată ideea dezvoltării psihicului în „faze” sau în „etape”, distingându-se o diversitate structurală de funcții și însușiri psihice caracteristice fiecărei perioade de vârstă.

În dezvoltarea psihicului există deci o anumită succesiune stadială, care înaintează odată cu vârsta, până la atingerea capacității maxime.

În interiorul fiecărei perioade de vârstă se produc însă însemnate schimbări calitative, care conferă vârstei respective și prin aceasta proceselor psihice anumite particularități, denumite particularități psihice de vârstă. Aceste particularități psihice de vârstă conferă copilului aflat la vârsta respectivă un anumit profil psihologic. Prin urmare, la un anumit nivel al dezvoltării proceselor de cunoaștere, corespunzător unei anumite etape de dezvoltare, se observă un anumit nivel de dezvoltare a proceselor afective, a celor volitive, a trăsăturilor caracterului.

Existența acestor etape, faze duce la o periodizare în dezvoltarea psihică a copilului, periodizare care corespunde, practic, cu cea pedagogică, respectiv cu structura procesului instructiv-educativ, care este alcătuită astfel: vârsta sugarului (0-12/14 luni), vârsta antepreșcolară (1-3 ani), vârsta preșcolară (3-7 ani), vârsta școlară (care cuprinde trei etape succesive, vârsta școlară mică, 7-11 ani, vârsta școlară mijlocie sau preadolescenta, 11-15 ani, și vârsta școlară mare sau adolescența, 15-18 ani).

Din discuțiile cu privire la știința psihologiei s-a desprins ideea că aceasta face parte din categoria științelor socio-umane, care urmăresc în principal explicarea conduitei omului.

După cum am arătat, în cadrul psihologiei s-au constituit mai multe ramuri care urmăresc și au obiect de studiu bine definit, cum este cazul psihologiei generale și psihologiei copilului.

O altă ramură o reprezintă psihologia judiciară, de un real folos în domeniul penal și procesual penal, care se ocupă de studiul comportamentului omului implicat deja în actul de justiție.

Psihologia judiciară este definită ca o disciplină distinctă, formativ-aplicativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicate în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor și a evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Din perspectiva psihologiei judiciare, omul trebuie privit ca o ființă care, de regulă, acționează rațional, însă, câteodată, din diferite motive, are un comportament deviant, societatea sancționând, prin organele abilitate de lege, abaterea de la regulile prestabilite.

În plus față de aceste date, în ceea ce-l privește pe minor, trebuie avut în vedere faptul că acesta nu prezintă o dezvoltare biologică a personalității și un anumit nivel de dezvoltare psiho-fizio-logică, specifice unui adult. Din aceste motive, s-a fixat de către legiuitor o limită a răspunderii penale: potrivit art. 99 alin. (1) C.pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Aceeași soluție este consacrată, la nivel de principiu, și de noul Cod penal, în art. 113 alin. (1).

Psihologia judiciară tratează procesele psihice prin prisma angajării persoanei în actul de justiție, oferind date foarte importante în ceea ce privește factorii implicați în determinarea comportamentului deviant, inclusiv al delincventei juvenile.

Cunoașterea factorilor implicați în determinarea comportamentului deviant nu are numai o importanță teoretică, ci și una practică, materializată în dorința de a găsi soluții adecvate, eficiente, care să prevină și să diminueze, pe cât posibil, pericolul comiterii unor fapte penale.

Factorii determinanți ai delincventei juvenile pot fi împărțiți în două mari categorii: 1. factori interni, individuali și 2. factori externi, sociali.

Referitor la ponderea unuia sau altuia dintre cei doi factori în determinarea comportamentului deviant al minorului, nu s-a oferit un răspuns unanim acceptat, orice încercare de absolutizare fiind contrazisă de datele practicii.

Fenomenul infracțional nu poate fi explicat corect bazându-se pe ipoteze simpliste, ci luând în calcul toți factorii, între care unul poate juca rol de cauză și celălalt sau ceilalți rol de condiții.

Într-un înțeles general, comportamentul este definit ca maniera specifică prin care organismul uman sau animal este determinat să răspundă (printr-un ansamblu de relații) la solicitările mediului extern și intern, urmărind ca prin aceasta să se adapteze la necesitățile nou intervenite.

Trebuie avută în vedere și motivația, ca mobil intern al conduitei, care activează organismul, îl incită la acțiune, susține și orientează conduita.

Comportamentul este compus din scheme de reacție, într-un răspuns specific la o situație dată, scopul comportamentului fiind asigurarea continuității organismului în condiții de variabilitate a mediului, prin integrare la diferite nivele.

În acest context, fenomenul de devianță poate fi definit ca un deficit de integrare a valorilor etico-sociale în personalitatea subiectului, deficit generat, favorizat și explicat de factori de mediu și factori individuali specifici.

S-a încercat definirea fenomenului devianței și prin referire la procesul de adaptare, prin acesta înțelegându-se procesul în care intervin acele calități pozitive și permanente ale personalității umane, de menținere a echilibrului, manifestat prin răspunsuri gradate și adecvate la condiții noi de mediu și, în primul rând, la cele de natură conflictuală.

În determinismul fenomenului de devianță trebuie incluși deopotrivă factorii bio-psihologici și socio-culturali. Aceștia pot însă avea independent un rol precumpănitor, putându-se potența reciproc, imprimând, în raport cu trăsăturile individuale ale personalității, caracterul instabil, impulsiv, reactiv.

Secțiunea a II-a

Aspecte criminologice privind delincvența juvenilă

Se observă în ultimele decenii o tendință de creștere a criminalității, ce constituie un fenomen real ale cărui efecte nu pot fi ignorate de specialiștii în domeniu (juriști, criminologi, sociologi sau psihologi) sau de personaje cu funcții de răspundere în domeniul promovării și adoptării legilor, prevenirii manifestărilor antisociale.

În replică, se caută soluții, se avansează ipoteze, se formulează teorii, prin care se încearcă, pe cât posibil, stăpânirea fenomenului criminalității.

Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline, printre care și criminologia, fenomenul criminalității implică o serie de probleme și aspecte teoretice, metodologice și practice pentru cercetarea științifică, interesată în identificarea și explicarea cauzelor și condițiilor care generează faptele penale, dar și de găsire a unor soluții și măsuri care să conducă la prevenirea și diminuarea surselor de criminalitate.

Înscriindu-se în categoria acestor discipline, criminologia are ca principală preocupare cercetarea cauzelor criminalității, din acest punct de vedere criminologia fiind definită ca știința crimei sau studiul științific al fenomenului criminal.

Printre primele definiții date criminologiei, foarte des citată și în prezent este cea a sociologului francez E. Durkheim, care privește această știință ca o știință a crimei: „constatăm existența unui anumit număr de acte ce prezintă toate acel caracter exterior, care face ca, odată comise, să determine din partea societății o reacție particulară pe care o numim pedeapsă. Facem din aceste acte o grupă sui generis căreia îi impunem o rubrică comună: numim «crimă» orice act pedepsit și facem din crima astfel definită obiectul unei științe speciale, criminologia”.

Mai nou, criminologia este definită ca o știință socială relativ autonomă, din grupa sociologiei: „criminologia este o știință socială relativ autonomă, din grupa sociologiei, auxiliară științelor penale, cu caracter pluridisciplinar, care studiază starea, dinamica, legitățile, cauzele și condițiile socio-umane ale criminalității, precum și trăsăturile definitorii, mecanismul și funcționalitatea sistemului de măsuri de prevenire și combatere a crimei și criminalității, inclusiv de tratament al delincvenților”.

Într-o altă definiție, „criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării acesteia”.

Ca știință, criminologia abordează prioritar problemele stării, dinamicii și mai ales ale cauzalității criminalității ca fenomen socio-uman, precum și problemele apărării valorilor ocrotite de legea penală.

Referitor la obiectul criminologiei, au existat și există și în prezent discuții, o lungă perioadă de timp obiect de cercetare fiind infractorul.

Odată cu dezvoltarea altor discipline, mai ales a psihologiei criminale, cercetările și analizele s-au extins și cu privire la factorii sociali, punându-se accentul pe criminalitate ca ansamblu de crime săvârșite și pe cauzele sociale ale fenomenului.

Definită ca obiect al criminologiei, criminalitatea este, în primul rând, un fenomen social care constă într-un ansamblu de crime săvârșite într-o țară (regiune) și într-un timp date. Totodată, acest fenomen are și valențe juridice, faptele comise fiind sancționate penal.

Întrucât cercetările criminologice operează frecvent cu noțiunea crimă s-a încercat definirea criminologiei cu ajutorul acestei noțiuni, greutatea constând în relativitatea în timp și spațiu a legii penale, fiind cunoscut că, cu unele excepții, ceea ce ieri era considerat drept crimă, „astăzi” nu mai este și invers, iar ceea ce un stat sancționează ca infracțiune, altul nu o face și invers.

Din cauza acestui pronunțat grad de relativitate a noțiunii de „crimă” în sens penal, s-a încercat identificarea unor criterii proprii criminologiei, un prim demers în acest sens aparținând lui R. Garofalo.

Acesta a abordat noțiunea de „crimă” din punct de vedere sociologic, dându-i semnificația de delict natural, iar în opinia sa, pentru ca un act să fie considerat crimă trebuie să producă „vătămarea acelei părți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila și probitatea”.

În doctrina penală, noțiunea de „crimă” este utilizată în sensul general de infracțiune; din acest punct de vedere, crimele care compun criminalitatea au forma unor fenomene de natură juridică, ele fiind prevăzute de legea penală, făcând obiect de studiu al dreptului penal.

Aceste aspect însă nu elimină natura socială a crimei, crima având mai întâi o existență socială reală și abia apoi o existență juridică, în cadrul și cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de dreptul penal și procesual penal.

Fapte incluse în cadrul noțiunii de „crime”, după săvârșirea lor, produc o reacție socială de protest și atrag, în final, aplicarea unei pedepse.

Din acest punct de vedere, s-a apreciat astfel: criminalitatea constă într-un număr de fapte, acte, care toate prezintă un caracter comun exterior, și anume că, odată săvârșite, ele determină din partea societății acea reacție specială care se numește „pedeapsă”.

Referitor la finalitatea cercetărilor criminologice, profesorul Giacomo Cânepa distingea un dublu scop: pe de o parte, cercetarea cauzelor comportamentului antisocial și, în consecință, studiul problemelor în sine, independent de utilizarea practică a rezultatelor (cercetarea fundamentală); pe de altă parte, programarea metodelor adecvate pentru prevenirea și tratamentul comportamentului antisocial și, în consecință, studiul problemelor urmărite în scopul utilizării practice a rezultatelor (cercetarea aplicativă) .

Se face însă precizarea că distincția dintre cele două tipuri de cercetare nu este absolută, pentru că soluția unei probleme date de cercetarea fundamentală poate constitui obiectul unei alte investigații în domeniul cercetării aplicative.

Acest punct de vedere a fost acceptat întrucât cercetarea fenomenului criminal doar ca un scop în sine ar fi lipsită de sens, doar aplicațiile practice pe baza datelor furnizate de criminologie justificând efortul de cunoaștere a realității criminale.

Chiar și recent, acest punct de vedere a fost reconfirmat: „opinia care vede în criminologie o știință în același timp teoretică dar și practică pare a fi singura satisfăcătoare; ea singură, în fapt, ia în considerare natura particulară a obiectului său, fenomenul criminal înțeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui în scopul de a-l refula”.

O privire retrospectivă asupra studiilor criminologice pune în evidență faptul că, încă de la primele cercetări cu caracter științific, s-a pus problema găsirii unor soluții practice de limitare a fenomenului criminal.

Potrivit acestei maniere de a vedea lucrurile, criminologia devine, în același timp, atât o știință pură, cât și o știință aplicativă.

Referitor la mijloacele folosite pentru combaterea criminalității, potrivit opiniilor exprimate, se disting două categorii:

– mijloace juridice, care sunt constituite din totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau indirect la combaterea fenomenului criminal (dreptul penal, dreptul procesual penal și unele prevederi din domeniul dreptului civil, administrativ, constituțional etc);

– mijloace empirice în care intră „practicile instituționale” (poliție, Ministerul Public, instanțe de judecată, penitenciare etc.) ce au ca scop combaterea și prevenirea criminalității.

Aceste categorii de mijloace își găsesc materializarea în mai multe domenii de activitate vizând combaterea criminalității: domeniul dreptului penal, dreptului procesual penal, domeniul tratamentului delincvenților și domeniul prevenirii criminalității.

Din acest motiv, există o strânsă legătură între criminologie și știința dreptului penal: ambele științe au, pe de o parte, drept cadru de referință criminalitatea, delincventa ca realitate, cu valențe socio-umane, economice și biologice, psihologice, psihiatrice etc, dar și juridico-penale, iar pe de altă parte, amândouă slujesc aceluiași scop practic, și anume cel al înțelegerii și înfăptuirii politicii penale de prevenire și combatere a manifestărilor infracționale și a altor încălcări ale ordinii publice.

Dreptul penal, care este o știință juridică, abordează criminalitatea, delincventa și faptele antisociale prin referire la sistemul normelor dreptului penal, ce exprimă o poziție de apărare a societății împotriva faptelor interzise de legea penală.

Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii și mai ales a cauzalității socio-umane a acestui fenomen, precum și prin optica mecanismului social al prevenirii și combaterii criminalității, încercând să identifice metodele, procedeele, mijloacele sociale – inclusiv sancțiunile de drept penal – de preîntâmpinare a faptelor interzise de legea penală.

Acest mod diferit de abordare a problemelor criminalității explică și autonomia, independența relativă a celor două științe sociale, conexiunea dintre cele două fiind dată, după cum s-a mai arătat, de unicitatea realității pe care o investighează: criminalitatea, ca fenomen socio-uman și juridic.

Pe de altă parte, criminologia, ca știință empirică, utilizează cu prioritate raționamente inductive, în timp ce știința dreptului penal, care este o știință normativă, operează mai mult cu metode deductive.

Această situație face ca dialogul dintre jurist și criminolog să nu fie întotdeauna realizat cu ușurință: există mereu unele dificultăți de înțelegere între jurist, care vrea certitudini, și criminolog, care folosește întocmai ca pe o virtute „îndoiala” științifică. Nu este mai puțin adevărat că un aport reciproc trebuie să servească în același timp viitorului criminologiei și celui al dreptului penal.

Există o corelație și între știința dreptului procesual penal și criminologie.

Datele, informațiile și concluziile criminologiei constituie premise de o reală utilitate, deoarece ele deschid o perspectivă inedită cercetării științifice în domeniul dreptului procesual penal, oferindu-i o imagine multilaterală, esențială și complexă asupra realității criminalității ca fenomen socio-uman, asupra mecanismului de organizare și desfășurare a luptei împotriva acestui fenomen și prin alte căi și alte procedee decât cele ale tragerii la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni.

Pe de altă parte, criminologia își întregește aria explicațiilor proprii privind legitățile luptei pentru prevenirea și combaterea criminalității, integrând datele, rezultatele, concluziile științei dreptului procesual penal referitoare la căile, procedeele, mijloacele juridice de sporire a eficacității procesului penal în fiecare din fazele și momentele lui de desfășurare.

În cadrul cercetării criminologice, preocupările au variat de-a lungul timpului în funcție de categoriile de specialiști implicați (sociologi, juriști, psihologi, medici etc), de fragmentarea obiectului de studiu (crimă, criminalitate, criminal), uneori chiar și de conjunctura socio-politică.

Din aceste motive, și criteriile după care putem defini modalitățile de cunoaștere în criminologie sunt diverse (după un criteriu cronologic se pot releva cunoașterea descriptivă, cunoașterea cauzală, cunoașterea dinamică, cunoașterea axiologică).

Dintre aceste modalități de cunoaștere în cercetarea criminologică, cunoașterea cauzelor sau etiologia criminală vizează aflarea cauzelor, a condițiilor și factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal.

Punerea în discuție, aflarea cauzelor fenomenului criminal a reprezentat un pas înainte, fiind vorba de o cunoaștere calitativă, cu folosirea unor metode adecvate.

Această abordare etiologică a conferit un caracter multidisciplinar criminologiei, concretizat prin contribuția cercetărilor efectuate în alte domenii științifice: sociologie, psihologie etc.

Cu ocazia studiilor de cercetare cauzală s-a constatat existența unor factori de natură extrem de diversă care acționează asupra fenomenului criminal, o concluzie care se desprinde fiind aceea că, în general, cunoașterea etiologică nu este posibilă decât dacă are ca punct de pornire o imagine cât mai fidelă a fenomenului criminal.

Etiologia criminală este o modalitate specifică de cunoaștere în cadrul cercetării criminologice, prin care se urmărește aflarea cauzelor, condițiilor ori factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal, iar prin răspunsurile date la întrebările puse privind aflarea cauzelor fenomenului criminal, etiologia criminală reprezintă o constantă cu un statut bine definit în cercetarea criminologică.

Pentru aceste motive, criminologia etiologică poate fi considerată o ramură distinctă a criminologiei, fiind definită ca acea ramură a criminologiei care se ocupă cu studierea cauzelor, condițiilor sau factorilor care determină ori favorizează fenomenul criminal.

Diversele explicații cu privire la fenomenul criminal ce s-au succedat de-a lungul istoriei ar putea fi grupate în funcție de cele trei etape care, în concepția lui Auguste Compte, au marcat evoluția umanității: era teologică, era metafizică și era pozitivistă.

În abordarea problemei delincventei în general, inclusiv a celei juvenile, datele oferite de etiologia criminală sunt folosite de știința dreptului penal și știința dreptului procesual penal, pentru cunoașterea legităților care acționează în domeniul dreptului penal și dreptului procesual penal.

Știința dreptului procesual penal examinează conținutul socio-politic al normelor procesual penale, raporturile juridice procesual penale și normele procesuale care reglementează aceste raporturi procesual penale.

În activitatea de examinare a normelor procesual penale se urmărește stabilirea activităților concrete de organizare și desfășurare a procesului penal, de tragere la răspundere penală și sancționarea penală a celor vinovați, în perspectiva identificării căilor, procedeelor și mijloacelor de sporire a eficienței educativ-preventive a procesului penal în toate fazele sale.

Dacă prin criminalitate, în general, înțelegem totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă, în ceea ce privește țara noastră, criminalitatea poate fi definită ca ansamblul infracțiunilor (în sensul art. 144 C.pen.) săvârșite pe teritoriul României într-o perioadă determinată.

În cazul minorilor se folosește noțiunea de delincventă juvenilă – tot în sensul de criminalitate – termenul impunându-se în doctrină pe motiv că este mai puțin traumatizant față de noțiunea de „criminalitate” folosită în cazul adulților.

Luând în considerare cele arătate, „delincventă juvenilă” este înțeleasă ca totalitatea minorilor (care răspund penal) care au săvârșit infracțiuni și ansamblul infracțiunilor săvârșite de aceștia într-o etapă dată. Delincventa se constituie ca un fenomen social extrem de nociv, ca o realitate care tulbură sau primejduiește grav desfășurarea normală a relațiilor interumane în cadrul societății.

Cu toate că, în ceea ce privește starea, structura și evoluția, delincventa juvenilă are o latură comună cu fenomenul criminalității în ansamblu, prin trăsăturile factorilor determinanți aceasta capătă o identitate proprie.

Minorul reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare, cu un orizont psiho-moral propriu și, de asemenea, cu trăsături genetice și biologice proprii.

Înainte de toate, delincventa juvenilă este o problemă de comportament social, dar, în același timp, și o problemă de personalitate, comportamentul fiind expresia unei anumite personalități. Plecând de la această legătură, se observă că nu poate fi operată separarea comportamentului de personalitate, acesta nefiind altceva decât modalitatea de manifestare a personalității, prin adap tare sau nonadaptare la condițiile concrete ale existenței sociale.

Problema cauzalității delincventei juvenile poate fi privită ca o interacțiune genetică a sistemelor de factori interni și a sistemelor de factori externi sau, cu alte cuvinte, ca o împletire a sistemelor de factori de personalitate a infractorilor minori cu sistemele de factori ce țin de mediul social determinat.

În abordarea conceptului de „delincventă juvenilă” trebuie să se țină seama de faptul că aceasta este o problemă de comportament și de personalitate, dar, în egală măsură, și o problemă de drept penal și drept procesual penal.

Delincventa juvenilă a cunoscut, în perioada de după 1989, o tendință de creștere de la an la an, datele statistice reflectând această evoluție.

Analiza pe grupe de infracțiuni reflectă faptul că infractorii minori au o participare destul de activă la săvârșirea infracțiunilor cu un grad ridicat de pericol social, în primul rând a celor comise prin violență: tâlhării, violuri, lovirile cauzatoare de moarte, chiar omoruri.

În mod îngrijorător, în cadrul acestor infracțiuni o frecvență mai mare o are comiterea infracțiunilor de tâlhărie.

În analiza delincventei juvenile, în ultima perioadă se utilizează în mod frecvent datele statistice judiciare care oferă o serie de indicatori cu ajutorul cărora poate fi apreciată dimensiunea legală a acestui fenomen. Cu ajutorul acestor date statistice se estimează și evaluează starea și dinamica fenomenului infracțional pe baza unor indici și indicatori, cum ar fi: tipuri de delicte, rata globală a delincventei în rândul tinerilor, proporția de delincvenți la numărul de locuitori etc.

Delincventa juvenilă prezintă forme multiple de manifestare, fiind sugerată o clasificare a conduitelor delincvente ale minorilor în patru categorii: infracțiuni împotriva proprietății, infracțiuni împotriva persoanelor, infracțiuni împotriva moravurilor și alte conduite delincvente, specifice minorilor (în special delincvente legate de droguri, alcool).

Numai analiza statistic-juridică nu poate servi ca suport pentru explicarea mecanismelor cauzale ce determină delincventa juvenilă, aceste date urmând a fi completate cu studii și anchete sociologice. Rezultatul investigațiilor sugerează faptul că noțiunea de „cauzalitate” nu se reduce la o simplă cauză fundamentală, ci presupune un complex de condiții, acțiuni și activități.

În cadrul factorilor cauzali ai delincventei juvenile priviți ca un complex socio-uman, un rol deosebit îl au disfuncțiile proceselor de școlarizare, de înțelegere socială și de control social: anumite verigi din lanțul proceselor de socializare, de înțelegere și control social manifestă, pe aceste trepte și în anumite momente, contradicții ale căror disfuncții sunt de natură a alimenta comportamentul infracțional al minorilor.

În procesul complex de socializare, conceput ca proces de formare a personalității umane, intervin uneori și anumite micromedii sociale care constituie surse de socializare negativă, cu relativă constanță în structura specifică determinismului delincventei juvenile. Sub acest aspect, din anchetele efectuate a reieșit că familiile destructurate constituie un element activ în sistemul de factori care alcătuiesc structura determinismului delincventei juvenile, la un număr considerabil de minori.

Considerăm însă că numai această împrejurare nu este singurul factor care poate explica alunecarea spre delincventă, iar dacă s-ar accepta această teză ar fi foarte greu de răspuns la întrebarea de ce minorii din două familii cu același statut (de exemplu, dezorganizate) nu prezintă aceleași înclinații spre comiterea de infracțiuni. De fapt, fiecare delict sau comportament antisocial al minorului este determinat de o configurație unică de circumstanțe, ce se constituie într-o biografie particulară, care nu este similară cu a altor minori.

Printre factorii favorizând ai delincventei juvenile se înscrie și caracterul deficitar al funcției educative a familiei, care se manifestă prin: lipsa de afectivitate și comunicare față de copii a părinților; conflicte grave intrafamiliale; situații familiale tensionate ce se rezolvă prin mijloace care provoacă, de regulă, atitudini de respingere din partea copilului (folosirea excesivă a dreptului de corecție); nivelul redus de instruire școlară al părinților în probleme de pedagogie, psihologie, ce au influență asupra modului în care părinții concep viitorul copilului și posibilitățile, perspectivele minorului pentru integrarea socio-profesională; neconcordanța între alegerea metodelor disciplinare realizată de către părinți, precum și lipsa de proporționalitate a sancțiunilor și recompenselor raportate la manifestările minorului.

Tot în structura determinismului infracțiunilor comise de minori ce țin de cadrul familial se înscriu și carențele din cadrul familiei. Acestea constau, în primul rând, în lipsa de coeziune familială. Familia este prima instituție socială care se ocupă de educarea copiilor, iar de calitatea acestei educații depinde, de cele mai multe ori, evoluția ulterioară a minorului. Din acest motiv, relațiile afective dizarmonice dintre părinți și copii reduc posibilitatea de supraveghere a minorului, oferă modele negative, educația fiind sub nivelul cerințelor, existând pericolul ca acesta să fie expus influențelor străzii, ale anturajului.

De asemenea, existența în familie a unor modele de comportament negativ îl influențează pe minor, știut fiind că, de obicei, o mare parte din comportamentele umane se formează prin observare și reproducere, fenomen cunoscut sub denumirea de „imitație”.

Toate aceste influențe sunt, de multe ori, însoțite de modul greșit de înțelegere a părinților care, în condițiile sporite ale ajutorului acordat de stat prin diferite sisteme (mai ales prin creșe, grădinițe, școli, cămine), consideră că sarcinile educative revin în mare parte statului.

Influențe asupra comportamentului minorului pot avea și disfuncțiile intervenite în unele verigi ale activității de educare și școlarizare a unor instituții de învățământ, în procesul educativ. Astfel, aplicarea unor sancțiuni disproporționate cu gravitatea abaterilor săvârșite de minori poate duce la reacții de respingere față de sistemul educațional.

Studierea problemelor legate de cariera școlară și profesională a minorilor duce la concluzia că, într-un mare număr de cazuri, eșecul școlar determină formarea unor sentimente de repulsie, indiferență față de școală, contestarea chiar a normelor, regulilor școlare. În aceste situații, o importanță deosebită o are intervenția pentru o eventuală reorientare a procesului educativ și profesional a minorului, neluarea unor măsuri adecvate putând genera reacții greșite din partea minorului sau alunecarea chiar spre comiterea unor fapte antisociale. Având în vedere locul și rolul pe care-l joacă școala în sistemul educațional, considerăm că justificat se poate spune că tot ceea ce este pozitiv la minori se datorează și școlii, ca principal factor educațional, însă nu se poate face abstracție de faptul că mulți dintre minorii care comit infracțiuni sunt corijenți sau chiar repetenți, cu multe absențe nemotivate și care absentează în mod frecvent de la activitățile educative ale școlii.

În cadrul structurii proprii a determinismului complex al delincventei juvenile o componentă frecventă o constituie disfuncțiile unor procese din cadrul unor micromedii sociale ocazionale (anturajul, grupuri stradale etc). Colectivul în care minorul își petrece timpul liber are valoarea unui factor criminogen atunci când se reduce la un anturaj cu valențe negative, care fie că impune minorului o conduită, fie că minorul, prin imitație, capătă o conduită ce imprimă comportamentului o serie de trăsături cu tente infracționale.

Totodată, practica a dovedit că, atunci când în cadrul familiei nu există preocupare pentru organizarea activităților minorului, inclusiv a timpului liber, există riscul ca acesta să cadă sub influența „străzii”.

Ca urmare a apartenenței la grupuri stradale, se produce, practic, o potențare reciprocă a capacității de acțiune individuale, ce poate fi canalizată însă în mod greșit și poate căpăta caracter antisocial.

Aderarea la grup este stimulată de faptul că satisface nevoile de comunicare ale minorului, nevoi ce nu sunt satisfăcute în cadrul familial sau școlar, acesta fiind aprobat în ceea ce face negativ, este ascultat, ceea ce încurajează impresia de utilitate pentru grup.

Cel mai adesea, aceste grupuri sunt formate din minori proveniți din familii dezorganizate, care au înregistrat eșecuri școlare, neîmpliniri profesionale etc.

Un alt element ce intră în componența structurii determinismului infracțiunilor comise de minori îl constituie trecerea de la un mod de viață la altul, când anumiți indivizi nu reușesc să se adapteze rapid la noile condiții, ceea ce generează apariția unor disfuncții în procesul de socializare.

Astfel, trecerea de la modul de existență rural la cel urban poate genera unele disfuncții, determinate de modul diferit de percepere a unor reguli nescrise de comportare, respectate de ceilalți membri ai colectivității. În acest context, poate apărea un conflict între modelele socio-culturale, diferența de percepție putând avea un efect psihologic stresant, marcat uneori prin creșterea agresivității.

O altă categorie de factori criminogeni sunt cei care acționează la nivelul individului, aici fiind cuprinși factorii specifici de natură biologică sau psihologică (agresivitate timpurie, leziuni și traumatisme cranio-cerebrale, boli psihice).

În perioada actuală, de tranziție, delincventa juvenilă apare ca un efect negativ al mișcării de liberalizare a conștiinței și participare la viața socială, determinat, în mare parte, de conflictul existent între scopurile sociale și mijloacele legitime prin care acestea se pot realiza, la exacerbarea acestui conflict contribuind și o anumită doză de confuzie în ceea ce privește alegerea unui model comportamental.

Un asemenea conflict este resimțit mai ales de acei minori care nu au beneficiat de un mediu familial normal, procesul lor de formare fiind marcat de corecție și eșecuri educaționale.

În această perioadă de tranziție, se poate afirma că s-au produs mutații serioase la cele trei nivele de socializare a individului: familie, școală, mediu social și, având în vedere relația de intercondiționare dintre acestea, în cazul unor modificări, dezechilibre la unul din nivele, influențele se resimt și la celelalte nivele, ceea ce poate determina deteriorarea procesului de socializare a minorului.

La aceste disfuncții survenite sau amplificate la nivelul societății românești în perioada actuală se adaugă și o influență negativă a mijloacelor mass-media, exercitată prin intermediul publicațiilor, al televiziunii și cinematografului, afirmația fiind susținută și de faptul că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului, la cinematograf sau citind diferite publicații.

Influențele negative exercitate de mijloacele de informare pot consta în creșterea nivelului de agresivitate (programele îl pot îndepărta de realitate pe cel care le vizionează, determinându-l să săvârșească, pe calea imitației, fapte violente, spontane și neplanificate).

Pe genuri de infracțiuni, după anul 1989 s-a înregistrat o creștere a infracțiunilor de violență (din totalul infracțiunilor comise de minori, 82% sunt furturi).

O creștere semnificativă a numărului infractorilor minori s-a înregistrat în perioada 1991-1992, situația fiind îngrijorătoare în continuare, cu toate că delincventa juvenilă a înregistrat o ușoară scădere în perioada 1993-1994.

Îngrijorător este faptul că nu se observă o preocupare permanentă din partea organismelor abilitate față de problemele dificile cu care se confruntă tânăra generație, pierzându-se din vedere că, de fapt, delincventa juvenilă este o problemă socială de o deosebită importanță.

Importanța acestei probleme constă în faptul că delincventul minor poate deveni, odată cu trecerea anilor, un infractor periculos pentru care orice sistem sancționator nu mai are niciun fel de eficientă.

După unii autori, conduitele delincvente ale minorilor pot fi grupate în patru categorii: infracțiuni împotriva proprietății, infracțiuni împotriva persoanei, infracțiuni împotriva moravurilor și alte conduite delincvente specifice minorilor (delincvente de grup, delincvente legate de consumul de droguri, alcool, furtul din vehicule etc).

Tot mai mulți specialiști în domeniu sunt de părere că a venit momentul pentru elaborarea unei teorii generale a prevenirii criminalității, teorie care ar avea ca finalitate transformarea prevenirii într-o ramură a criminologiei generale, adică o „criminologie preventivă”.

Preocupările majore în elaborarea acestei teorii generale a prevenirii criminalității trebuie să vizeze elaborarea unor principii care să articuleze metode, tehnici, strategii de prevenire coerente, cu o finalitate socială eficientă asupra criminalității.

În România, după 1989, preocupările criminologice în domeniul prevenirii au fost reduse, afirmație susținută de creșterea simțitoare a ratei criminalității.

De aceea, se impun eforturi deosebite și cât mai grabnice, în primul rând, în direcția identificării unor tehnici noi de prevenire și care, alături de tehnicile, metodele deja existente și care s-ar preta la condițiile actuale, ar putea alcătui un model nou de prevenire pentru perioada de tranziție.

Considerăm însă că elaborarea unui model de prevenire nu se poate realiza fără o cercetare științifică constantă în domeniu.

Abordarea problemei prevenirii trebuie să fie realistă, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, iar, pe de altă parte, rezultatele obținute trebuie interpretate tot realist, fără justificări inutile.

Secțiunea a III-a

Noțiuni generale privind răspunderea penală a minorului

Ca instituție, răspunderea penală, consecință inevitabilă a încălcării normelor de drept, cuprinde un ansamblu de dispoziții privitoare la realizarea prin constrângere a normelor penale, la cauzele care fac ca aceasta să fie înlăturată sau în care poate fi înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice.

În procesul constatării și angajării răspunderii penale în cazul infractorului minor se întâlnesc însă o serie de particularități, cauzate de starea bio-psiho-fizică a acestuia, care influențează în mod direct atât determinarea capacității penale, cât și stabilirea regimului sancționator, aspecte ce deosebesc tratamentul infractorului minor în domeniul răspunderii penale față de cel al majorului.

Tratarea problemei infractorului minor, atât în dreptul penal, cât și în cel procesual penal este mult influențată de starea bio-psi-hico-fizică în care se află, reglementările existente ținând cont în mod substanțial de acest fapt.

Pentru a justifica tratamentul juridic diferențiat față de cel al majorului, considerăm că nu sunt lipsite de importanță câteva considerații de ordin psihologic, cu trimitere exactă la tema în discuție.

Psihicul, în accepțiunea cea mai largă, este definit ca un produs al activității creierului, activitate determinată de acțiunea lumii obiective și, totodată, el este reflectarea acestei lumi.

Lumea materială, existentă în mediul înconjurător, acționează independent de noi asupra organelor noastre de simț și prin ele asupra creierului, în acest mod producându-se multitudinea proceselor noastre psihice.

În cadrul condițiilor care determină activitatea creierului la om și, implicit, activitatea psihică, un rol deosebit îl au condițiile existenței sale sociale. Verificarea corespondenței dintre realitatea obiectivă și reflectarea ei se face prin intermediul practicii.

Conștiința, în măsura posibilului, reflectă lumea reală, însă în același timp, determinată de acest fapt, conștiința are și un rol activ, dându-i omului posibilitatea să exercite o influență activă asupra lumii înconjurătoare, să o modifice în funcție de dorințele, necesitățile sale.

Pornind de la stimulii pe care îi primește în mod permanent, viața psihică este condiționată de împrejurările sociale ale existenței sale. În această idee, activitățile sociale influențează major formarea psihicului, studierea acestora conducând la deslușirea diferitelor comportamente.

Fenomenele psihice nu pot fi explicate corect numai prin referiri la cauzalități exterioare subiectului sau numai prin invocarea în sine a lumii noastre interioare, ci doar având în vedere interacțiunea specifică dintre cele două planuri. De aceea se poate afirma că între cele două realități – lumea exterioară și lumea interioară -există raporturi de compatibilitate, de concordanță, ceea ce înseamnă că gândurile, imaginile mentale și trăirile interne corespund, între anumite limite, elementelor exterioare care le-au generat.

Totodată, subiectul uman este conștient de existența concomitentă a celor două lumi, de punctele lor comune, de existența raporturilor de dublă determinare și de compatibilitatea informațională între lumea internă a subiectului și cea exterioară, de mediu.

Psihicul uman are o scală extrem de largă, care permite o desfășurare deosebit de bogată și individualizată de stări. Reacțiile psihice neobișnuite se pot încadra în limitele plasticității normale a psihicului, chiar dacă ajung la o intensitate deosebită.

Pentru o înțelegere cât mai concretă a comportamentului uman se impun studii psihologice, având ca obiect legile fenomenelor psihice, ale activității psihice.

Psihologia este definită ca știința care studiază procesele psihice (cognitive, afective și volitive), însușirile psihice ale personalității (temperament, caracter, aptitudini) și legile care reglează viața psihică, în general.

Sub raportul cel mai general, obiectul ei îl formează trăirile psihice și comportamentul uman, acesta din urmă înțeles nu doar ca reacție motorie sau temperamentală, ci ca o realitate sintetică de răspunsuri adecvate cu comportamente atât explicite, cât și intenționale, implicite, nemanifestate în exterior.

Ca știință, psihologiei îi revine rezolvarea unor sarcini atât cu caracter teoretic, cât și practic, sarcina teoretică principală fiind aceea de a studia legile activității psihice a omului.

Psihologia vizează toate activitățile și toate situațiile în care se află omul, educația, stările patologice și psihoterapia, igiena mintală, munca și timpul liber.

În cadrul psihologiei s-au constituit mai multe ramuri, fiecare urmărind, pe calea cercetării fundamentale sau aplicate, rezolvarea sarcinilor acesteia.

În primul rând, psihologia generală, ramură de o mare importanță teoretică, se ocupă de legile de maximă generalitate ale activității psihice. Ca obiect concret de studiu, psihologia generală se ocupă cu studiul legilor generale ale activității psihice a omului adult normal.

Cu toate acestea, diferențierea sarcinilor și a ramurilor psihologiei în teoretice și practice este relativă, întrucât rezolvarea unor probleme cu caracter practic implică nu numai aplicarea unor legi și confirmarea lor, dar și descoperirea de noi legități și, ca urmare, lămurirea unor probleme cu caracter teoretic.

Dintre celelalte ramuri ale psihologiei, prezintă interes în abordarea temei noastre psihologia copilului și psihologia judiciară.

CAPITOLUL II

URMĂRIREA PENALĂ ȘI JUDECATA ÎN CAUZELE

CU MINORI

Secțiunea I

Generalități

Persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind insuficient dezvoltată sub aspect psihofizic, situându-se în perioada în care se formează unele trăsături ale personalității sale. În perioada minorității se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează cunoștințele despre viață, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială.

Aspectele de ordin psihic cântăresc mult în determinarea reglementării procedurii speciale pentru cauzele cu infractori minori, deoarece psihologia interesează toate activitățile și toate situațiile în care se află omul. Dintre ramurile psihologiei, în cazul tratamentului penal al minorilor interesează, în principal, psihologia copilului și psihologia judiciară.

Trebuie subliniat faptul că normele juridice privind tragerea la răspundere penală a minorilor sunt caracterizate prin grija pentru reeducarea acestora, prin preocuparea de a preveni săvârșirea de fapte antisociale și de a asigura o comportare corespunzătoare a acestor categorii de persoane.

În dreptul penal se acordă o atenție deosebită reglementării minorității, menționându-se expres că minorii sub 14 ani nu răspund penal (art. 99 alin. 1 Cp.), în privința acestora fiind instituite reguli speciale de ocrotire.

Minorii care au vârsta între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ (art.99 alin. 2 Cp.). Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal (art.99 alin. 3 C.p.).

Regimului deosebit de reglementare a minorității în dreptul penal material îi corespunde o reglementare adecvată pe plan procesual penal. Cum pe bună dreptate se subliniază în literatura de specialitate, instituirea unor reglementări speciale aplicabile în cauzele penale cu infractori minori se înscrie în preocuparea permanentă a legiuitorului român de a asigura, pentru această categorie de persoane lipsite încă de o maturitate deplină, un plus de garanții procesuale care să-și dovedească eficiența la îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.

În lumina reglementării Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, se poate spune că pentru cauzele penale cu infractori minori există o procedură specială care cuprinde aspecte specifice atât în ceea ce privește urmărirea penală și judecata, cât și în ceea ce privește punerea în executare a hotărârii penale.

Secțiunea a II-a

Urmărirea penală în cauzele cu minori

1. Considerații preliminare

În art. 480 se arată că urmărirea și judecarea infractorilor minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările din prezentul capitol – Capitolul privind procedura specială în cauzele cu infractori minori cuprinsă în art.480-493 și din Secțiunea IV1 a Capitolului I din Titlul IV al Părții generale (dispozițiile speciale pentru minori în materia măsurilor de prevenție).

Observând că în ceea ce privește urmărirea penală în cazul infractorilor minori nu au intervenit modificări sau completări semnificative ale Codului de procedură penală, urmează să considerăm că, în continuare, această fază a procesului penal (în cauzele cu minori) este disciplinată de dispozițiile Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

În raport cu cele arătate mai sus, precizăm că urmărirea în cauzele cu infractori minori se desfășoară după procedura obișnuită cuprinsă în art. 200-274, care se completează cu dispozițiile art. 481 și art. 482.

2. Persoanele chemate la ascultarea minorilor

O primă dispoziție specială care privește urmărirea penală în cazul infractorilor minori se referă la persoanele ce urmează a fi chemate la organul de urmărire penală cu ocazia ascultării minorului.

În acest sens, în dispozițiile art. 481 alin. 1, se precizează că în cazul în care învinuitul sau inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a acestuia, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează Serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, precum și pe părinți, iar când este cazul pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul. Citarea persoanelor arătate mai sus nu este obligatorie, deoarece legea lasă la aprecierea organului de urmărire penală necesitatea chemării acestora la efectuarea actelor de urmărire menționate. Citarea persoanelor menționate este însă obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. Această din urmă dispoziție se justifică, credem, deoarece minorul, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, are posibilitatea să formuleze noi cereri, să facă declarații suplimentare (art. 250 alin. 1 lit. c). În asemenea situație, prezența persoanelor citate în mod obligatoriu ajută la formularea cererilor, la completarea explicațiilor suplimentare pe care le-ar da minorul. Totodată, aceste persoane pot ridica o serie de apărări pe care minorul nu este, uneori, în măsură a le releva.

În literatura juridică a fost exprimată opinia că ar fi indicat ca, în aplicarea prevederilor art. 481 alin. 1, să se asigure și participarea apărătorului, alături de reprezentantul autorității tutelare și de ocrotitorul legal al minorului, la orice ascultare sau confruntare a acestuia. În acest fel s-ar întregi garanțiile ce-i sunt acordate minorului prin procedura specială reglementată de lege. Remarcăm faptul că această opinie beneficiază, în prezent, de dispozițiile art. 171 alin. 2, în conformitate cu care asistența juridică a învinuitului sau inculpatului minor este obligatorie pe toată durata procesului penal.

Dacă persoanele chemate potrivit art. 481 alin. 1 nu se prezintă, actele de urmărire penală, menționate mai sus, pot fi efectuate. Dacă, ulterior, cu ocazia verificării lucrărilor urmăririi penale potrivit art. 261, procurorul constată că asistența acestor persoane era necesară la prezentarea materialului către infractorul minor, procurorul poate restitui dosarul pentru refacerea acestui act în prezența celor indicați. Unele instanțe au arătat că, în cazul în care, până la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul minor a împlinit vârsta de 16 ani, citarea persoanelor prevăzute în art.481 alin. 3 la efectuarea acestui act procesual nu este necesară; de altfel, omisiunea de a le cita, chiar atunci când citarea lor este obligatorie, se acoperă prin îndeplinirea procedurii de citare de către prima instanță.

3. Obligativitatea anchetei sociale/referatului de evaluare

Prin Legea nr. 356/2006, procedura specială a urmăririi și judecării infractorilor minori a fost modificată în sensul substituirii anchetei sociale cu referatul de evaluare, modificare generalizată, de altfel, și pentru celelalte dispoziții ale Codului de procedură penală (art. 197 alin. 2 , art. 3859 alin. 1 pct. 7).

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 dispozițiile referitoare la efectuarea referatului de evaluare au fost suspendate până la data de 31 martie 2007, urmând ca până la această dată în cauzele cu minori să se procedeze la efectuarea anchetei sociale. În aceste circumstanțe, în cele ce urmează vom proceda la prezentarea atât a anchetei sociale, cât și a referatului de evaluare, observând că ambele înscrisuri au aceeași finalitate, și anume asigurarea unui cadru propice pentru tragerea la răspundere penală a minorului, ținând cont de specificul vârstei acestuia. De asemenea, efectuarea obligatorie a acestor investigații reprezintă un alt element caracteristic în cadrul procedurii speciale de urmărire a minorilor, cu caracter complementar față de procedura obișnuită.

În cursul anchetei sociale vor fi strânse date cu privire la comportarea minorului în mod obișnuit, la starea fizică și mentală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul își îndeplinește îndatoririle față de acesta și, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor. Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul.

În ceea ce privește referatul de evaluare (care se va întocmi începând cu 1 aprilie 2007), acesta se face de către Serviciul de probațiune de la domiciliul minorului, în scopul informării organului judiciar despre persoana minorului și despre perspectivele de reintegrare socială a acestuia. Datele privind persoana minorului trebuie să se refere la: a) starea fizică și profilul psihologic al minorului; b) dezvoltarea intelectuală și morală a minorului; c) mediul familial și social în care a trăit și s-a dezvoltat minorul; d) factorii care influențează conduita minorului și care au favorizat comportamentul infracțional al acestuia; e) trecutul infracțional al minorului; f) comportamentul minorului înainte și după comiterea faptei. De asemenea, consilierii de probațiune pot consulta, în vederea întocmirii referatului de evaluare, medicul de familie al minorului, profesorii acestuia, precum și orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului.

În mod evident, indiferent de denumirea înscrisului prin care se constată evaluarea minorului, aceste acte trebuie efectuate cu multă conștiinciozitate. Afirmația se impune în considerarea importanței acestui demers de investigare pentru rezolvarea cauzei penale în care urmează să fie tras la răspundere penală un infractor minor.

În cadrul activității de evaluare trebuie să se urmărească lămurirea tuturor aspectelor care ar fi edificatoare în privința cauzelor și condițiilor care au influențat conduita antisocială a minorului. Se va stabili, cu maximum de fidelitate, condițiile în care a trăit minorul, pentru ca organele judiciare să poată aprecia posibilitățile de reeducare a acestuia în cazul în care minorului i s-ar aplica o sancțiune penală ce ar permite rămânerea lui în mediul din care a provenit.

Dispoziția conținută în art. 482 alin. 1, în care se arată că organul de urmărire penală sau instanța au obligația să dispună efectuarea acestei activități de evaluare, nu trebuie interpretată în sensul că, în mod alternativ, unul din cele două organe judiciare va dispune în acest sens.

Obligativitatea anchetei sociale, respectiv a referatului de evaluare, pentru organul de urmărire penală există întotdeauna când în procesul penal se efectuează urmărirea penală.

În vederea îndeplinirii acestei obligații de către organul de urmărire penală, în cazurile în care instanța constată că urmărirea a fost încheiată fără efectuarea anchetei sociale (referatului de evaluare), va trebui să restituie cauza în vederea întocmirii acestui act procedural obligatoriu. În acest sens, nu împărtășim punctul de vedere potrivit căruia instanța poate acoperi acest viciu (lipsa actului de evaluare) prin dispoziția pe care o poate da în acest sens și, prin aceasta, ar asigura o desfășurare fluentă a procesului penal.

În ipoteza în care instanța nu restituie dosarul organului de urmărire penală, în mod practic acesta din urmă concluzionează cu privire la trimiterea în judecată a infractorului minor fără să cunoască aspecte esențiale, ce pot rezulta din ancheta socială (referatul de evaluare) și care pot fi menționate în actul de sesizare a instanței. În practica judiciară s-a arătat că obligația de a efectua ancheta socială subzistă și în cazul în care, până la sesizarea instanței, inculpatul a devenit major, întrucât cunoașterea datelor la care se referă art. 482 este necesară în vederea corectei individualizări a sancțiunii ce se va aplica pentru o infracțiune săvârșită în timpul minorității. Remarcăm valabilitatea soluției jurisprudențiale și pentru obligativitatea referatului de evaluare.

Persoanele chemate să întocmească o asemenea evaluare trebuie să aibă o anumită pregătire profesională, care să le permită înțelegerea importanței activității pe care o îndeplinesc. Astfel, conform art. 20 din Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune, pentru a fi numită în funcția de consilier de probațiune persoana trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții: a) să aibă capacitate deplină de exercițiu; b) să nu aibă antecedente penale, să nu aibă cazier fiscal; c) să cunoască limba română, scris și vorbit; d) să fie aptă din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcției, fapt dovedit pe baza testării medicale și psihologice de specialitate organizate în acest scop; e) să se bucure de o bună reputație; f) să fie licențiată în asistență socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept; g) să promoveze concursul organizat pentru ocuparea funcției pentru care candidează.

Consilierii de probațiune sunt obligați să aprofundeze cunoștințele teoretice în domeniul probațiunii protecției victimelor infracțiunilor- noțiuni de drept penal și procedură penală, criminologie, metodologia activității de probațiune și protecție a victimelor, sănătate mentală și infracțiune, problema dependenței, dezvoltare instituțională și cooperare instituțională, psihologia dezvoltării, sociologie aplicată, informatica socială.

Întocmirea unor anchete sociale superficiale a determinat instanțele noastre judecătorești să caseze anumite hotărâri care s-au mulțumit să aibă în vedere anchete sociale formale, fără o temeinică investigare a condițiilor de dezvoltare a minorului. S-a hotărât că nu poate fi primită aceeași anchetă socială ori de câte ori s-a pornit o urmărire penală. Ancheta socială folosită într-o cauză anterioară, nu poate folosi într-o nouă cauză. Dacă s-ar admite această situație, ar însemna că o anchetă socială poate fi folosită pe toată perioada minoratului. De asemenea, în situația în care, la dosarul de urmărire penală, există un referat de anchetă socială, însă acesta nu a fost întocmit de autoritatea tutelară competentă (a consiliului local în raza teritorială a căruia domiciliază minorul) ori a fost datat anterior faptelor deduse judecății în respectiva cauză, se poate aprecia că urmărirea penală s-a finalizat în lipsa anchetei sociale legal efectuată, caz de nulitate absolută, conform art. 197 alin. 2. Remarcăm valabilitatea acestor soluții jurisprudențiale și pentru obligativitatea referatului de evaluare.

Secțiunea a III-a

Judecata în cauzele cu minori

1. Considerații preliminare

Potrivit reglementării Codului de procedură penală, judecarea infractorilor minori se face de către instanțele judecătorești cu aplicarea procedurii obișnuite, care se completează cu dispozițiile din procedura specială cuprinsă în art. 483-486. Dispozițiile care reglementează judecarea minorilor sunt cuprinse în Codul de procedură penală și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

2. Stabilirea competenței materiale a organelor de judecată, în cazul
infracțiunilor săvârșite de minori

Cum este știut, în domeniul stabilirii competenței materiale, Codul de procedură penală arată cu exactitate infracțiunile care intră în competența fiecărui organ de judecată.

În cazul infracțiunilor săvârșite de minori nu sunt determinate în mod concret infracțiunile care intră în competența fiecărui organ de judecată.

Infracțiunile săvârșite de minori sunt judecate de instanțele judecătorești.

3. Judecarea minorilor de către instanță

Fiind judecați de instanță, sunt aplicabile regulile procedurale obișnuite, cu derogările prevăzute în procedura specială privind cauzele penale cu infractori minori. Derogările existente în cazul judecării minorilor de către instanță privesc: compunerea instanței, persoanele chemate la judecarea minorilor, desfășurarea judecății și apărarea exercitată în cazul inculpatului minor.

3.1. Compunerea instanței. Una dintre derogări constă în aceea că infracțiunile săvârșite de minori (ori infracțiunile săvârșite asupra minorilor) sunt judecate în cadrul secțiilor sau al completelor specializate care se organizează la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor ori în cadrul tribunalelor specializate pentru minori și familie. În conformitate cu prevederile Legii nr. 304/2004 (art. 41 și 52), judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor și completelor specializate sunt anume desemnați de către colegiile de conducere ale respectivelor instanțe. În ceea ce privește judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul tribunalelor specializate pentru minori și familie, prin interpretarea extensivă a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, desemnarea acestora se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, în urma promovării concursului organizat conform art. 43-47.

Potrivit art. 483 alin. 1, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competență obișnuite, de către judecători anume desemnați potrivit legii, așa cum am observat mai sus.

Din analiza legii rezultă că sunt aplicabile regulile de competență obișnuite, numai că judecătorii sunt anume desemnați de către colegiile de conducere ale instanțelor (în cazul judecătoriilor, tribunalelor și Curților de Apel) ori sunt desemnați de către Consiliul Superior al Magistraturii (judecătorii magistrați de la tribunalele specializate pentru minori și familie). Dacă în complet a intrat un judecător care nu are abilitarea cerută de lege, în sensul că nu este desemnat legal, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută.

Legiuitorul a reglementat expres și situația în care infractorul minor devine major în timpul desfășurării procesului penal, precizând că instanța rămâne competentă să judece cauza și face aplicația dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani (art. 483 alin. 2). Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, pentru aplicarea procedurii speciale exista condiția legală ca instanța să fi fost sesizată înainte ca minorul să împlinească 18 ani, deoarece în alineatul final al art. 483 se menționa expres că inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor era judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani. În prezent, inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor va fi judecat potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori.

Participarea procurorului la judecarea cauzelor cu infractori minori este obligatorie (art. 315 alin. 1) la toate termenele de judecată, nu numai la cel la care cauza se dezbate în fond. Nerespectarea acestei cerințe privind participarea procurorului la judecarea cauzei, obligatorie potrivit legii, atrage sancțiunea nulității absolute prevăzute la art. 197 alin. 2. În practica judiciară, în mod constant, au fost casate hotărârile prin care s-au soluționat cauzele penale privitoare la infractorii minori fără participarea procurorului.

În practica instanțelor de judecată s-a stabilit că dispozițiile art. 483, potrivit cărora cauzele în care inculpatul este minor se judecă de către judecători anume desemnați potrivit legii, nu se aplică și cauzelor în care inculpatul este major, iar infracțiunea a fost săvârșită asupra unui minor.

3.2. Persoanele chemate la judecarea minorului. În art. 484 alin. 1 se arată că judecarea cauzei privind o infracțiune săvârșită de minor se face în prezența acestuia, cu excepția cazului când minorul s-a sustras de la judecată. În baza rolului său activ instanța trebuie să depună toate diligentele pentru ca minorul să fie prezent la judecată. Ipoteza că minorul s-a sustras de la judecată trebuie să aibă fundamentare în datele ce rezultă din demersurile făcute pentru găsirea și aducerea acestuia în fața instanței. Simpla absență a minorului nu constituie o sustragere a acestuia de la judecată.

În art. 484 alin. 2 se arată că la judecarea cauzei se citează, în afară de părți, Serviciul de probațiune de la domiciliul minorului, părinții acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum și alte persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță.

Facem precizarea că, în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 60/2006, dispozițiile privitoare la citarea obligatorie a Serviciului de probațiune la judecarea cauzelor cu infractori minori se suspendă până la data de 31 martie 2007. Până la această dată, în aceste cauze, citarea Serviciului de probațiune este facultativă.

Citarea părților, a părinților și a Serviciului de probațiune (începând cu data de 1 aprilie 2007) este obligatorie, iar numai dacă este cazul vor fi citate și celelalte persoane indicate în textul de lege.

Nerespectarea obligației de citare a persoanelor arătate mai sus este sancționată cu nulitatea relativă prevăzută de art. 197 alin. 1 sau 4. Persoanele chemate la judecată au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate (art. 494 alin. 3). Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei (art. 484 alineat final).

Dispozițiile art. 484 sunt aplicabile în toate cauzele privitoare la minori, indiferent de vârsta lor, iar nu numai în cele în care infractorul este minor sub 16 ani, așa cum se procedează în faza urmăririi penale. Președintele completului va atrage atenția persoanelor chemate la judecată asupra drepturilor pe care le au și a îndatoririlor ce le incumbă.

3.3. Desfășurarea judecății. Art. 485 alin. 1, arată că ședința în care are loc judecarea infractorului minor se desfășoară separat de celelalte ședințe. În alin. 2 al aceluiași articol, se arată că ședința nu este publică. La desfășurarea judecății pot asista persoanele arătate în art. 484, apărătorii părților, și cu încuviințarea instanței, și alte persoane. În practica judiciară s-au pronunțat soluții în care se arată că nerespectarea dispozițiilor art. 484 și 485 nu este sancționată, potrivit dispozițiilor art. 197 alin. 2, cu nulitatea absolută, ci, în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. 1 și 4, atrage nulitatea hotărârii numai dacă prin aceasta se aduce o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii date.

Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanța, după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din ședință dacă apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra minorului (art. 485 alineat final).

Legea reglementează expres situația în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori. În art. 486 se arată că, într-o asemenea situație, instanța judecă în compunerea prevăzută în art. 483, și după procedura obișnuită, aplicând însă cu privire la inculpații minori dispozițiile cuprinse în procedura specială.

Așa cum reiese din dispozițiile art. 171 alin. 2, asistența juridică a inculpatului minor este obligatorie în faza judecății.

În cazul în care în cauză nu există un apărător ales, art. 171 alin. 4 impune obligația desemnării unui apărător din oficiu.

Sancțiunea încălcării dispozițiilor menționate privitoare la asistența învinuitului sau inculpatului minor de către apărător constă în nulitatea absolută a hotărârii pronunțate, potrivit prevederilor art. 197 alin. 2. În cazul în care judecata se desfășura în lipsa minorului și fără asigurarea asistenței juridice, dacă hotărârea rămânea definitivă, în recursul în anulare declarat (cale extraordinară de atac, în prezent, eliminată din peisajul legii procesual penale) soluția ce se impunea era casarea în temeiul art. 409 și 410 partea a ll-a, pct. 5 și 6, raportate la art. 484 alin. 1 și art. 171 alin. 2.

În practica instanțelor de judecată s-a pus problema dacă apărătorul inculpatului minor poate pune concluziile în fața instanței în lipsa acestuia. Față de modul neunitar în care problema a fost soluționată, Plenul fostului Tribunal Suprem a dat îndrumări instanțelor în sensul că, în cazurile în care legea prevede că asistența juridică a inculpatului este obligatorie (deci și în cazul asistenței juridice a inculpatului minor), apărătorul ales sau desemnat din oficiu nu poate pune concluzii în fața instanței decât în prezența inculpatului. Apărătorul nu poate pune concluzii în lipsa inculpatului nici în cazurile în care legea dispune ca judecata să se facă în prezența inculpatului, iar acesta se sustrage de la judecată, deoarece în ambele situații este permisă numai asistența inculpatului, iar nu și reprezentarea sa.

Art. 493 arată că dispozițiile speciale privind judecarea minorilor se aplică și la judecata în apel și recurs. În aceste condiții, în practica judiciară s-a decis că, în măsura în care instanța de apel a judecat cauza la primul termen de judecată, în condițiile lipsei inculpatului minor și a nedovedirii sustragerii acestuia de la judecată, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută și supusă casării.

4. Punerea în executare a măsurilor aplicate minorilor. Revocarea acestor măsuri.

În cazul în care față de minor s-a luat măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea.

Când din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunțare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinții, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.

Apreciem că, de lege ferenda, se impune modificarea art. 487 alin. 2 în sensul citării pentru termenul la care se execută mustrarea și a Serviciului de probațiune, în condițiile în care această instituție participă activ și semnificativ la desfășurarea procesului penal, atât prin redactarea referatului de evaluare a minorului, cât și prin participarea nemijlocită la urmărirea penală și la judecarea cauzei.

Când instanța a luat față de minor măsura libertății supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în ședința în care este pronunțată, dacă minorul și persoana sau reprezentantul instituției unității speciale căreia i s-a încredințat supravegherea sunt de față.

Când punerea în executare nu se poate face în aceeași ședință, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului și chemarea persoanelor menționate mai sus. Afirmațiile prin care susținem necesitatea participării Serviciului de probațiune la executarea mustrării sunt valabile și pentru ipoteza punerii în executare a libertății supravegheate.

Revocarea măsurii libertății supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 108 Cp., cu excepția cazului când minorul a săvârșit din nou o infracțiune, precum și înlocuirea libertății supravegheate, se dispune de instanța care a pronunțat această măsură.

În cazul când s-a luat față de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanța poate dispune, prin aceeași hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul, care va lua măsuri pentru internarea minorului.

În vederea punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau în reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

Dacă persoana față de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru de reeducare nu este găsită, organul de poliție constată aceasta printr-un proces-verbal și face demersurile necesare pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului de reeducare în care s-a dispus executarea internării.

Dacă persoana este găsită, copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare. Centrul de reeducare comunică instanței efectuarea internării.

Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum și ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de instanța care a judecat în primă instanță pe minor. Aceeași instanță este competentă să dispună ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical-educativ.

Executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare poate fi amânată sau întreruptă în cazurile și condițiile prevăzute de art. 453 și 455.

Revocarea sau menținerea măsurilor educative, precum și a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, sau dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârșit din nou o infracțiune, se dispune de instanța competentă să judece acea infracțiune.

Dispozițiile art. 483-489 se aplică în mod corespunzător și la judecata în instanță de apel și de recurs, în cauzele privitoare la infracțiuni săvârșite de minori.

CAPITOLUL III

INTEROGATORIUL JUDICIAR ȘI ROLUL ACESTUIA

ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Secțiunea I

Generalități

Din perspectivă psihologică, urmărirea penală – prin excelență ancheta judiciară și cercetarea judecătorească – este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant, reprezentantul organului de urmărire penală și ceilalți participanți, părți sau subiecți ai procesului.

Densitatea relațiilor interpersonale ale anchetatorului care rămâne același în timp ce partenerii săi se schimbă, indică de la bun începui caracterul complex al activităților de anchetă, iar din perspectivă psihologică constatarea obligatorie a modalității mentale care trebuie să-l caracterizeze pe anchetatorul autentic.

Conform art. 200 din C.pr.pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Din punct de vedere tehnico-tactic strângerea probelor necesare reprezintă atât operația de adunare a probelor, cât și examinarea și evaluarea lor pentru a se constata dacă sunt suficiente, în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecată.

Prin identificarea făptuitorilor legiuitorul a vrut să precizeze că în cadrai urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârșit fapta penală (autori, instigatori, complici), înțelegând prin aceasta atât stabilirea faptului că urmarea socialmente periculoasă se datorează unei activități umane, cât și aflarea datelor de identitate ale celui care a săvârșit fapta penală. Prin stabilirea răspunderii făptuitorului se înțelege că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci ele trebuie să elucideze și aspectele legate de vinovăția făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau să nu fie subiect al răspunderii penale.

În obiectul urmăririi penale, de asemenea se înscrie și identificarea victimei infracțiunii, deși acest lucru nu este prevăzut expres în art. 200. Această activitate este necesară pentru rezolvarea laturii penale și laturii civile a cauzei penale.

În ajutorul acestei afirmații vine art. 202, care arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia, cât și art. 262, alin. 1 și art. 265 C.pr.pen. care stipulează necesitatea ca urmărirea penală să fie completă. Pe lângă toate acestea organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu caracter personal sau real (cele cu caracter personal fiind obligatorii în cazul în care legea prevede acest lucru) și măsuri de ocrotire în caz de reținere sau de arestare preventivă, acestea având tot caracter obligatoriu.

Definiția interogatoriului

(Comentarii și distincții de natură psiholgică vis-a-vis de termenii: ascultare, audiere, anchetă etc.)

Având în vedere că marea majoritate a infracțiunilor se săvârșește sub semnul clandestinității, descoperirea și administrarea probelor presupune o muncă de înaltă calificare și măiestrie profesională adaptată la „particularitățile fiecărui caz în parte”.

Săvârșirea unei infracțiuni, având în vedere că infracțiunea este o faptă a omului, este însoțită de modificări materiale în aproape toate cazurile. Pe lângă acestea, se mai produc și anumite transformări de natură imaterială (N. A. – matricea infracțională „păstrată ca trăire mentală în conștiința făptuitorului sub forma amintirii despre faptă”), reprezentând schimbările petrecute în plan psihic, la nivelul conștiinței a aceluia care a participat la săvârșirea unei infracțiuni, ca autor, complice, instigator, celelalte părți, martori. Aceste transformări care iau forma impresiilor în plan psihic, pot fi cunoscute de organul judiciar pe o cale indirectă, mijlocită și nu direct cum este cazul urmelor materiale. Purtătorul informației (cel care a perceput împrejurări legate de faptă, făptuitor) se află între organul judiciar și sursa informației. „Cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a expresiilor păstrate în memorie”. Acest lucru presupune, obligatoriu, contactul dintre purtătorul informației și organul judiciar, acesta tangentă realizându-se prin chemarea în fața organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de infracțiune pentru ascultarea lor.

Una din modalitățile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este indubitabil ascultarea: „desfășurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății este de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a organelor judiciare și a părților, purtătorul celor mai ample și utile informații – învinuitul sau inculpatul”.

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, învinuitul sau inculpatul, celelalte părți, martorii, cu privire la care există o presupunere că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relații sau explicații în fața organelor judiciare penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează și termenul de audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când această activitate îl are în vedere pe învinuit sau inculpat este denumită interogatoriu. Reproducerea orală este principala modalitate de obținere a informațiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calități. Această reproducere orală într-un proces judiciar poate să apară sub două forme:

– relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute;

– răspunsurile la întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul.

Din perspectivă strict psihologică câteva comentarii se impun:

– ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiați verificării unor cunoștințe școlare sau schimbului unilateral de informații, conotațiile ambilor termeni, având caracter contemplativ-static ori această semnificație este departe de relația de opozabilitate interpersonală de tip special specifică urmăririi penale;

– termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece trimite către domeniile sociologiei pe de o parte, iar pe de altă parte acest termen prin specificul consacrării sale în trecut se asociază relelor tratamente și abuzului specific anchetatorului de tip torționar;

– deși părerile continuă să fie împărțite opiniem pentru termenul de interogatoriu și respectiv interogarea judecătorească, judecata drept fiind cele mai nimerite denumiri ale realităților pe care în fond le vizează.

În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu folosit și îi este redus sensul, aria sa de activitate. În accepțiunile acestora, termenul în cauză vizează doar o latură a activității de ascultare, și anume momentul adresării întrebărilor și al primirii răspunsurilor neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural. În aceste accepțiuni nu se identifică cu noțiunea de ascultare care presupunea atât relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, cât și adresarea de întrebări de către reprezentanții organului judiciar. În sprijinul acestei afirmații vine C.pr.pen. prin art. 73, alin. 3; art. 71, art. 323; cât și opiniile unor specialiști consacrați: ascultarea persoanelor constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere.

În ceea ce ne privește continuăm să credem că definind interogatoriul ca „fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile”, ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care urmărirea penală o reclamă.

O astfel de definiție pornește prin urmare nu numai de la o problematică dificilă, dar și de la o diversitate de aspecte, cărora autoritatea publică trebuie să li se adecveze pentru a-și îndeplini obiectivele:

– strângerea probelor (dovezilor) care constă atât în operația de adunare a lor, cât și de examinare și coroborare pentru a se constata dacă sunt suficiente pentru soluționarea cauzei;

– existența infracțiunilor, consumate sau rămase în stare de tentativă;

– identificarea făptuitorilor și a poziției acestora față de infracțiune (autori, instigatori, complici, tăinuitori ori favorizatori);

– stabilirea răspunderii penale a făptuitorilor care comportă două aspecte principale:

– existența sau inexistența stării de imputabilitate a făptuitorilor;

– existența sau inexistența stării de culpabilitate a făptuitorilor, ca și formele specifice de culpabilitate.

Secțiunea a II-a

Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat

1. Generalități.

Relația interpersonală anchetator-anchetat pune în evidență, în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu reprezentantul oficial al autorității, în cadrul căruia se va derula o activitate cu caracteristici absolut speciale (anchetă judiciară). Atitudinea oficială, politicoasă, dar rezervată, profesională, prin ținută și vocabular a anchetatorului, care solicită lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează etc., creează un fond difuz emoțional pentru persoana anchetată (bănuit, învinuit, inculpat), fapt resimțit de altfel de oricare altă persoană chemată în mod oficial pentru a da relații în cauză (martori, reclamant etc).

Datorită acestui fapt, majoritatea cercetărilor se desfășoară într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, cel interogat, de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte ele. ale anchetatorului. „Din motive diferite (între care: lipsa obișnuinței de a avea de-a face cu autoritățile, tradițiile deformate referitoare la caracterul represiv ori optica relelor tratamente exercitate de organele de cercetare etc.) persoana anchetată manifestă teamă”. Fie și numai din aceste motive, iată de ce cunoștințele de psihologie devin obligatorii pentru magistratul însărcinat cu derularea anchetei judiciare, în cadrul căreia psihologul vine să „cenzureze” penalul în sensul benefic aflării adevărului, aceasta presupunând consolidarea așa-zisului „fler” prin „știința anchetei” în efortul mereu perfectibil de a-i reda acestei activități profesionalismul și demnitatea care i se cuvin în actul de justiție independentă.

2. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară.

În baza contactelor inițiale, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului ca pe o realitate evidentă, ca pe o totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. În acest sens, anchetatorul trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înțelegând prin aceasta procesele funcționale dinamice mai mult sau mai puțin deformate emoțional, deghizate, simulate în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite în timpul ascultării. Învinuitul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de suferință (boală, leșin) atitudinea de revoltă ori protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator.

Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă în fața unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecința exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Spre deosebire de acestea, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent sub dependența sistemului neurovegetativ, ele nu pot fi mascate și nici nu pot fi provocate de om în scop voit.

Literatura de specialitate subliniază că cele mai ilustrative manifestări în acest sens sunt: înroșirea (paloarea feței), creșterea volumului vaselor sanguine (observabile la tâmple sau în zona carotidei), spasmul glotic, tremurai vocii, sudorația temporală, frământatul mâinilor, perioada de latență în răspunsuri, ezitarea privirii anchetatorului. Este evident că un anchetator experimentat nu poate scăpa un astfel de comportament. Pentru acesta, tremurul vocii, al mâinilor, culegerea unor scame imaginare, mototolirea pălăriei ori a poșetei, pauzele, contraîntrebările etc. vor fi suficient de lămuritoare asupra conduite unei persoane care trăiește din plin disconfortul psihic intern în contact cu autoritatea. Experiența demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci deficiența de a le interpreta corect.

Nu rareori inhibiția emoțională (teama inocentului prilejuită de contactul interpersonal cu reprezentantul autorității) este interpretată ca indiciu al vinovăției, iar comportamentul învinuitului se apreciază ca fiind simulat. Cu privire la problematica interpretării corecte a tabloului psiho-comportamental, ea își fundamentează temeiurile în psihologia persoanei, psihologia medicală etc, dar a cere acestor discipline punerea în formule interpretative precise a gesturilor, a mimicii, a conduitei de relație și expresie a unei persoane într-o împrejurare, este mult prea pretențios.

Trecerea de la știință către arta anchetei judiciare se face prin personalitatea anchetatorului, observator și investigator fin, a cărui intuiție profesională este izvorul interpretării.

Revenind la acest aspect, trebuie să se discearnă între motivele care provoacă starea emoțională. Ele sunt, ca primă posibilitate, legate de abilitatea psino-temperamentală a învinuitului, de trecutul său infracțional, de starea prezentă, de problemele personale pur și simplu (inclusiv starea de sănătate psihomedicală) sau ca o a doua posibilitate, izvorând exclusiv în raport cu problematica critică a cauzei pentru care acesta este cercetat. De regulă, procedând la discuții introductive, corelate, legate de situația familială, profesională, antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă ș.a. se obține o anumită deconectare a individului, o încălzire a relației interpersonale, absolut necesară trecerii către chestionarea cu privire la bănuiala care i se aduce.

În cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional (sferă în care, de regulă, intră minorii, femeile, bătrânii, convalescenții), fără experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară, ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat în care ele să-și înțeleagă statutul în fața autorității și ce obligații le revin. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al ascultării), odată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale artificiale, cu întregul lor cortegiu de manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative. Labilul emoțional (chiar fără a fi vinovat) va reacționa și-și va argumenta spusele împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale pe care o resimte față de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv față de interlocutorul însuși. Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului pe lângă faptul că semnifică lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea și stările sufletești ale învinuitului (bănuitului) emotiv.

Există în acest punct al contactului interpersonal, pericolul de a se interpreta greșit așa-zisul „moment psihologic” creat și de a-l „exploata eficient” prin chestionare directă, implicare. Precizările cu caracter acuzatorial sau prezentarea de probe poate complica și mai mult tabloul psihocomportamental al emotivului, el putând ajunge, în ultimă instanță, chiar la recunoașterea unor fapte pe care nu le-a săvârșit. Din acest motiv trebuie privită cu multă precauție orice relatare a învinuitului și, în special, tot ceea ce afirmă și îi este defavorabil. Așa stând lucrurile, dacă labilului emoțional (în situația bănuitului-învinuitului care totuși nu a comis fapta), i s-a creat un climat introductiv de încredere (realizabil prin abordarea în faza contactului inițial, a unor problematici colaterale, față de care organul de urmărire să manifeste interes, să dea un sfat, să aibă o intervenție, să strecoare o glumă sau să știe să asculte cu răbdare) i se poate aduce în față problematica critică fără nici un risc. Mai mult, aceasta prilejuiește, de regulă, un comportament în care se descifrează ușor indiciile naturaleții și dezinvolturii în argumentare și justificări, sinceritatea surprinderii, învinuitul manifestând, mai degrabă, curiozitate față de învinuire decât teamă, exprimându-și păreri, răspunzând prompt la întrebări și punând, la rândul său, o serie de întrebări.

Astfel stau lucrurile în situația în care în persoana învinuitului se află chiar autorul faptei. Se constată, de regulă, că discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele scontate. Ambianța rămâne rece, răspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer în dialog, „nu dă nimic de la el”. Analizând comparativ reactivitatea mimico-gesticulară a învinuitului, o fină interpretare va surprinde faptul că, dacă totuși pe fondul sărac al dialogului colateral, se obțin răspunsuri și crâmpeie de discuții în limite relativ normale, nu același lucru se întâmplă atunci când se atacă problemele critice. Revenind la exemplul menționat, prin aducerea în discuție a problematicii ridicate de împrejurările săvârșirii omorului, s-au evidențiat pe lângă negările stereotipe („nu cunosc”, „nu știu”, „nu-mi amintesc”), manifestări frecvente de evitare a privirii, pauze înainte de răspuns, spasmul glolic, sudorațic, tremurai mâinilor, lipsa oricărei inițiative, toate acestea pe un fond general de suspiciuni din partea învinuitului. Manifestarea acestor tulburări psihocomportamentale net diferențiate se explică printr-un mecanism psihologic extrem de subtil. Esența sa constă în aceea că persoana care a comis fapta dispune, în planul intim al personalității sale, de capacitatea psihică de a se degaja cu ușurință de situația de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza care este ascultată, își comută cu ușurință sfera preocupărilor și a atenției către problematica introductivă, colaterală ce o captivează și pe care o acceptă cu plăcere și interes. Dimpotrivă, învinuitul care a săvârșit infracțiunea „nu arc posibilități pentru tematici colaterale”, cu alte cuvinte, nu se dispune de capacitatea psihică de comutare. Problematica sa centrală se exercită cu o forță inhibitorie deosebită asupra oricăror altor aspecte care se aduc în discuție. Centrul excitației sale nervoase polarizează întreaga personalitate exclusiv către fapta săvârșită și implicațiile acesteia. Chiar dacă i se oferă posibilitatea destinderii, structurile subconștiente, prin mecanisme inhibitive îl țin prizonierul condiției de învinuit în cauză, statut și rol pe care nu le poate abandona.

Deși în fața organului de urmărire penală, învinuitul își impune conștient ieșirea din rol, stă în posibilitățile anchetatorului experimentat să desprindă cu ușurință și să interpreteze corect notele artificialului, lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama și suspiciunea continuă în întreaga atitudine de relație și expresie a învinuitului nesincer. Această teamă rezultă din aceea că persoana care a comis fapta realizează natura pur introductivă a discuțiilor colaterale. Ea este preocupată de ceea ce bănuiește că va urma după aceasta, fiind continuu în gardă cu privire la aspectele critice pe care le intuiește că urmează și în raport cu care își făurește alibiurile.

Cât privește învinuitul care nu a săvârșit fapta ce i se impută, acesta se dăruiește lesne tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toată problematica ce-i provocase temere, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.

Rezultate deosebit de interesante în diferențierea celor două conduite opuse se pot obține prin interpretarea manifestărilor psihocomportamentale și a reactivității de expresie a învinuiților față de întrebările directe în raport cu aspectele critice. Astfel, adresându-i-se întrebări de genul:

a) Dacă susțineți că nu ați săvârșit fapta, atunci pe cine bănuiți?

b) Ce credeți, va fi descoperit autorul acestei fapte?

c) Ce credeți că ar merita autorul pentru fapta sa? etc.

Învinuitul care nu a săvârșit fapta va fi caracterizat printr-o participare autentică.

De regulă, persoana sinceră este deosebit de spontană, își spune părerea deschis și chiar dacă de exemplu, nu bănuiește o persoană anume, oferă totuși, păreri care se vor plauzibile, cu forță, cu argumente, De obicei, aceasta își exprimă convingerea că autorul „nu poate scăpa de rigorile legii”, că „oricât de târziu, adevărul tot va ieși la lumină”. În privința, de exemplu, a pedepsei, își exprimă, de regulă, indignarea și ura pentru făptuitor, cerând sancțiuni foarte mari sau suplicii. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincere, apropiate, deschise, care oferă indicii suficiente pentru un comportament natural, degajat, dincolo de implicațiile cauzei.

În fața aceleiași întrebări, învinuitul care a comis infracțiunea este ezitant, stânjenit, „deosebit de încurcat”. Explicația psihologică constă în efectul paralizant – inhibitorii!, în stupoarea creată de întrebarea de genul „Ce credeți, va fi identificat autorul omorului?” …pusă tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizând tragerea la răspundere penală pentru înfăptuirea justiției. De asemenea, referitor la identificarea făptuitorului, răspunsurile sale de obicei sunt: „eu știu ce să zic?”, „depinde”, iar în privința pedepsei pe care o consideră că ar merita-o autorul, cele mai frecvente răspunsuri sunt: „ce-o vrea legea” sau „eu știu ce să zic?”, „nu mă pricep”. De aceea, ce trebuie interpretat este nu atât răspunsul în sine, care poate să difere de la o persoană la alta, ci mai ales, efectele de-a dreptul paralizante ale acestor întrebări în conștiința individului care ascunde adevărul.

Suspiciunea bănuitului în raport cu sărăcia datelor pe care le deține referitor la ce știe anchetatorul, cât știe, de la cine știe, împovărează la maximum conduita acestuia. Neparticipativ, ostil, rămânând în expectativă, de regulă, nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul „nu pot să dau vina pe nimeni” ori „s-ar putea să greșesc”, nepropunând soluții sau, chiar dacă o face, devine stângaci, neplauzibil, artificial.

Neputând fi marcate, dar nici provocate de om în scop voit, manifestările comportamentale și psihofiziologice amintite vor acompania ca un veritabil cortegiu starea de disconfort psihic pe care o trăiește învinuitul. Cu privire la această complexă problematică trebuie subliniat însă faptul că, a socoti asemenea manifestări drept probe de vinovăție înseamnă a tace o greșeală tot atât de mare ca și atunci când s-ar afirma că siguranța de sine ori promptitudinea și certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale vinovăției. Ceea ce trebuie reținut este faptul că expresiile emoționale, coroborate cu probe verificate, pot sublinia, adică pot confirma sau infirma, ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indici orientativi asupra tentativelor comportamentului simulat în ancheta judiciară.

3. Comunicarea non-verbală – reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confruntare.

Comunicarea dintre anchetator și învinuit sau inculpat nu se efectuează numai pe plan verbal utilizând limbajul natural articulat, ci oamenii realizează transfer de informații și pe alte canale, prin așa-numita comunicare non-verbală, extralingvistică (gestică, mimică, fond sonor al vorbirii).

Canalele non-verbale realizează un surplus de comunicare, transmițându-se stări psihoemoționale, anxietate, depresie etc. Avantajul comunicării extra-verbale constă în faptul că acesta scapă, în general, controlului voluntar, conștient, creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaționale, atât din sfera gândirii reflectate, cât și a nivelurilor psihologice nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar.

Majoritatea transferului informațional al afectivității are loc prin canalele extra-verbale. În timpul conversației, comunicarea extra-verbală, și, în concret, „contactele oculare” care au loc între privirile interlocutorilor în timp ce vorbesc sunt foarte importante. Controlul din privire se efectuează de către emițător (învinuitul sau inculpatul) chiar și în timpul în care el vorbește. Pe parcurs urmărește reacția partenerului, reacție încă neverbală, și în funcție de ceea ce i se parc că vede la el își ajustează a doua parte a emisiunii sale. Astfel de. controale oculare sunt făcute frecvent în cabinetul de interogatoriu, mai ales atunci când învinuitul sau inculpatul nu știe de ce probe dispune anchetatorul și mai ales atunci când emite informații denaturate sau false. Pentru învinuit sau inculpat este important să constate dacă anchetatorul a „înghițit” sau nu informația incorectă.

În timpul unei conversații obișnuite sau al unei relatări, privirea pendulează la partener cu intermitență. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante, oriunde ar fi, privirea revine la interlocutor spre a controla dacă a înțeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate. Urmărirea acestei pendulări oculare cere din partea anchetatorului foarte multă experiență și inteligență, căci revenirea la privirea directă poate semnala că învinuitul sau inculpatul a ajuns la un punct nodal, unde vrea să strecoare un neadevăr care ar putea avea importanță.

Anchetatorul va obține o informație prețioasă, fie că este un adevăr și atunci îl apropie de lămurirea cazului, fie că este o minciună, și atunci poate evalua mai corect gradul de sinceritate, respectiv de nesinceritate a bănuitului.

Cunoașterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să îl facă circumspect pe anchetator, care este dator să-și însușească controlul cât mai perfect al inimicii, al privirilor sale. Cu cât anchetatorul vrea să fie mai puțin permisiv, să nu se lase tatonat de bănuit, cu atât trebuie să fie mai stăpân pe cele mai mici reacții involuntare care l-ar putea trăda și ar da o armă valoroasă bănuitului.

În anumite momente ale dialogului, bănuitul nu trebuie să știe sub nici un motiv că anchetatorul aprobă sau nu unele din afirmațiile sale. Privirea interlocutorului nu este o sursă de informații, ci și un mijloc de condiționare a interlocutorului. La prima audiere, când i se cere bănuitului să relateze faptul incriminat, și unde el va da o versiune evident favorabilă lui, anchetatorul trebuie să îl lase să spună tot ce vrea, să aibă mare fluență în expunere. Dacă în cursul acestei relatări spontane învinuitul nu este întrerupt, ci dimpotrivă, prin privirea sau prin mișcările capului, anchetatorul îl încurajează, foarte probabil el va furniza suficient material pentru ca monologul odată terminat, să se ajungă la un dialog critic. Această condiționare prin gratificare este o capcană eficientă, care îl va ajuta pe anchetator să elaboreze în continuare o tactică adecvată situației.

În credința populară, cei care evită privirea interlocutorilor sunt oameni nesinceri. Mulți psihologi sunt însă de părere că evitarea privirii în ochii altora, mai ales în ochii celor investiți cu autoritate, este un semn de frustrare. Prin definiție, orice învinuit sau inculpat, cei aflați în detenție preventivă, sunt într-o puternică stare de frustrare. Pierderea, chiar și vremelnică a libertății, contribuie la acea stare de frustrare, care în majoritatea cazurilor va duce la manifestări agresive. Agresivitatea în camera de audiere se manifestă mai ales în răspunsuri insolente, încercări de sfidare și ca reacție la privirea scrutătoare a anchetatorului, evitarea de a-l privi în față. Simptomul stării de frustrare nu trebuie să fie deci confundat cu o trăsătură de personalitate (sinceritate – nesinceritate).

Anchetatorul care vrea să stabilească un contact uman cu învinuitul sau inculpatul trebuie să evite orice privire, gest sau vorbă care ar potența, cât de cât, starea de frustrare în care se găsește acesta.

4. Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confruntare.

În literatura de specialitate, sunt câteva reguli tactice care pot facilitate nu numai stabilirea unui contact verbal între interlocutori, dar și în același timp, pot aduce un oponent în situația de a colabora:

– în contactul cu adversarul înainte de a fi ascultați, suntem priviți;

– exprimarea clară, în limbaj inteligibil a interlocutorului este obligatorie;

– înainte de a vorbi, trebuie să știm să observăm și să ascultăm. Din primele clipe de contact cu bănuitul trebuie să-l studiem la început în ansamblu, și apoi mișcările necontrolabile în momentul în care este chestionat asupra problematicii critice. Mare semnificație au și pauzele pe care le face bănuitul, durata acestora putând fi interpretată ca indice al efortului de denaturare sau disimulare;

– față de interlocutor se recomandă a se avea o atitudine deschisă. Adesea cel anchetat trebuie să fie încurajat, fie prin flatare („Eu te știam de băiat deștept…”), fie prin utilizarea unei formule de generalizare și nu de particularizare („Da, au mai făcut și alții așa ceva, nu ești dumneata singurul…”), ori de minimalizare și îndepărtare a pericolului („Vezi unde duce anturajul, consumul de alcool, în alte împrejurări fapta asta nu s-ar fi putut întâmpla…”) etc;

– învinuitul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai
mare atenție, căci această atitudine exprimă respectul anchetatorului față de el. De aceea după ce își termină relatarea și are impresia că a fost integral crezut se pot valorifica momentele psihologice create de întrebările de verificare a elementelor contradictorii sau nonconcordante, consecință a neadevărurilor structurate de interlocutor;

– față de interlocutor se recomandă a avea o atitudine echilibrată, exasperant de calmă, răbdătoare (de fapt tenacitate și rezistență – „mai
insistă încă puțin după momentul în care tu însuți simți că totul este zadarnic”). Aceasta deoarece în majoritatea cazurilor, timpul operează în defavoarea învinuitului sau inculpatului, starea tensională în care se află, până la mărturisirea completă, insecuritatea crescândă pe care o resimte în privința viitorului făcându-l să comită greșeli;

– înțelegerea umană față de învinuit, prescrisă de legile noastre, dar care nu se confundă cu „bunăvoința” sau cu „iertarea”, respectul persoanei învinuitului sau inculpatului, oricare ar fi crima pe care a săvârșit-o, creează un climat favorabil pentru a obține în limitele posibilului, cât mai multe informații de la învinuit sau inculpat – un gest de prietenie (apropierea scaunului, oferirea unei țigări, a unei cafele etc.), un sfat,
istorisirea unei întâmplări asemănătoare prin consecințe, un proverb, o bătaie prietenească pe umăr etc, pot duce în momentele psihologice adecvat create, la mărturisiri complete.

Secțiunea a III-a

Etape și strategii de interogare a minorilor

1. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului.

Atât faza urmăririi penale cât și faza cercetării judecătorești, audierea învinuitului sau inculpatului, cuprind trei etape distincte:

– verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului, adică cunoașterea statutului de persoană fizică a învinuitului sau inculpatului, în sensul legii civile;

– ascultarea relatării libere;

– adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de urmărire penală; a procurorului și a părților în faza cercetării judecătorești, prin intermediul președintelui completului de judecată și de către președinte sau membrii completului, tot prin intermediul președintelui de complet.

a) Verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului

Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârșit infracțiunea. Verificarea identității constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația civilă a învinuitului.

Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în atmosfera învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare se aduce la cunoștința învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la fapta și învinuirea care i se aduce în legătură cu aceasta. Înainte de a fi ascultat, învinuitului i se solicită să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea adusă. Prima etapă a ascultării reprezintă, de fapt, primul contact dintre învinuit și cel care efectuează ascultarea și este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va desfășura activitatea ulterioară a a organului de urmărire penală.

Verificarea identității nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului față de situația în care se află, modul cum reacționează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afișează. Aceste observații ajută la stabilirea procedeelor tactice de ascultare; cu cât ele sunt mai complete și mai temeinice, cu atât ascultarea va fi mai ușoară.

b) Ascultarea relatării libere

Începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce, în acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea. O astfel de întrebare ar putea fi formulată în maniera: „Sunteți învinuit de săvârșirea infracțiunii de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 174 Cp., constând în aceea că în ziua de …ați aplicat numitului B.N. mai multe lovituri de cuțit, în urma cărora acesta a decedat. Ce aveți de declarat cu privire la această învinuire?”

Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebări. În același timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să-și stabilească procedeele tactice ce le va adopta în ascultare. În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să-și manifeste satisfacția sau nemulțumirea. În funcție de poziția cehii ascultat trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm și, în general, o atitudine prin care să nu-și exteriorizeze sentimentele față de învinuit.

Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator de a cunoaște și de a analiza poziția învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. Toate observațiile făcute în cursul acestei clape vor constitui temei pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. De aceea, chiar și atunci când învinuitul neagă faptele, denaturează adevărul, nu trebuie adoptată o poziție rigidă, ostilă față de acesta, deoarece există posibilitatea ca ulterior, să i se demonstreze poziția obstrucționistă în anchetă.

c) Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului

După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului ori inculpatului, etapă în care se oglindește în acel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate:

– să fie clare și precise;

– să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat;

– să nu sugereze răspunsul pe care-1 așteaptă organul de urmărire penală;

– să oblige pe învinuit să relateze și nu să determine un răspuns scurt de genul da sau nu;

– să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când acesta este bine intenționat, interesat în a declara adevărul.

În această etapă se adresează întrebări prevăzute în pianul de ascultare care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcție de răspunsurile învinuitului, de poziția sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării.

Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel:

– întrebări „temă” (cu caracter general), care vizează fapta – învinuirea în ansamblul său;

– întrebări „problemă” prin care se urmărește lămurirea unor aspecte ale activității ilicite desfășurate, anumite aspecte ale cauzei;

– întrebări „detaliu”, având caracter strict limitat la anumite amănunte prin care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control, prin adresarea cărora se urmărește determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranței și constanței în declarații a persoanei ascultate.

Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând, de poziția învinuitului cu privire la învinuire, poziție ce poate consta în recunoașterea faptei și a învinuirii, negarea, respingerea învinuirii, diminuarea – atenuarea învinuirii prin recunoașterea parțială, de regulă a unor aspecte mai puțin grave ale activității ilicite desfășurate, refuzul de a face declarații.

În cazul recunoașterii învinuirii, după terminarea expunerii libere, dacă se apreciază că declarația nu este completă sau unele probleme sunt neclare, se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare și de control, întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete, evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să exprime opinii personale.

În condițiile când învinuitul încearcă să nege faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare și de control, trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările detaliu. O situație aparte o prezintă aceea că învinuitul refuză să facă declarații. Cunoscând personalitatea și psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabilească motivele pentru care ci refuză colaborarea.

2. Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului).

Cunoașterea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea și stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.

Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode și mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și veridice, care să contribuie la aflarea adevărului și clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispozițiile legale și regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale în fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat și la poziția învinuitului (inculpatului).

În cele ce urmează vom prezenta procedeele tactice de ascultare a învinuitului, cunoscute în practica autorităților judiciare:

a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu

Întrebările de această natură se folosesc pentru a obține de la învinuit amănunte referitoare la diferitele împrejurări ale faptei săvârșite, caic să permită verificarea explicațiilor. Scopul utilizării acestor întrebări este de a demonstra bănuitului netemeinicia susținerilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite. Practica atestă că acest procedeu tactic dă rezultate bune în cazul învinuiților recidivist! (infractori cu experiență) care, deși își pregătesc atent declarațiile, comit totuși erori și inconsecvențele logice. Ori, tocmai asemenea aspecte trebuie exploatate, prin folosirea acestui gen de întrebări, pentru a determina furnizarea datelor necesare aflării adevărului, colaborarea învinuitului, clarificarea problemelor cauzei. De aceea. Întrebările detaliu, împreună cu alic procedee de ascultare, sunt folosite frecvent în cazul când învinuitul face declarații nesigure, contradictorii.

b) Strategii de interogare repetată

Acest procedeu constă în reaudieri ale învinuitului cu privire la aceleași fapte, împrejurări, amănunte, la intervale diferite de timp. Între diversele declarații ale învinuitului vor apare, inevitabil, contraziceri, nepotriviri, cu toate încercările de a reproduce cele relatate anterior, pentru că detaliile nu vor puica fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, eu toate pregătirile făcute în acest sens de către acesta, demonstrându-i-se, astfel, netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior și putând fi determinat să recunoască adevărul.

c) Strategii de interogare sistematică

Acest procedeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele complexe, cât și al celor nesinceri pentru că îi obligă să dea explicații logice și cronologice la toate aspectele privind învinuirea.

În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor problemă, învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care a acționat fiecare. Atunci când cel ascultat a săvârșit mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea și psihologia acestuia, anchetatorul va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu infracțiunea cea mai ușoară sau cea mai gravă. Când există mai mulți învinuiți în cauză, fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie, cât și separat, cu privire la activitatea fiecărui participant.

d) Strategii de interogare încrucișată

Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit de către doi ori mai mulți anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Procedeul prezintă un anumit avantaj, dar și dezavantaj. Avantajul constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se dă posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, într-un ritm susținut, alert. Dezavantaje: derularea persoanelor cu structură psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii înșiși putându-se încurca reciproc, mai ales atunci când nu toți stăpânesc perfect problema cauzei.

e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăție

Acest procedeu constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene (critice) privitoare la faptă și la rezultatele ci și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza. Pentru realizarea scopului – obținerea unor declarații sincere – trebuie observate atent reacțiile învinuitului la diversele întrebări ce i se adresează, întrucât reușita procedeului nu depinde numai de răspunsurile celui ascultat, ci și de observarea și aprecierea acestuia.

f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăție

Procedeul se folosește în ascultarea învinuitului nesincer, care încearcă să denatureze adevărul, să îngreuneze cercetările, mai ales dacă este recidivist, ce, de regulă, recunoaște faptele numai în măsura în care este convins despre existența și temeinicia probelor administrate împotriva sa. Procedeul se utilizează numai după cunoașterea exactă a poziției învinuitului. Aceasta presupune ca învinuitului ascultat să i se consemneze declarația, indiferent de poziția avută față de faptele pentru care este învinuit, întrucât numai astfel se poate adopta procedeul tactic de ascultare adecvat.

Obținerea de rezultate bune prin folosirea acestui procedeu este asigurată de respectarea unor cerințe, printre care:

– cunoașterea temeinică de către anchetator a tuturor probelor din dosar, a legăturii ce există între acestea și activitatea ilicită desfășurată de către învinuit;

– cunoașterea valorii fiecărei probe din dosar;

– stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăție și a ordinii în care acestea vor fi prezentate;

– stabilirea judicioasă a întrebărilor ce vor însoți prezentarea probelor.

Atenția care trebuie acordată folosirii acestui procedeu de ascultare se explică prin aceea că orice eroare din partea anchetatorului poate compromite întreaga muncă desfășurată pentru determinarea învinuitului să facă declarații veridice și complete; luând cunoștință prematur de probele existente, cel ascultat va recunoaște numai ceea ce este dovedit sau, convingându-se de insuficiența ori de forța probantă redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă. În raport cu personalitatea și psihologia învinuitului se poate proceda la prezentarea frontală sau prezentarea progresivă a -probelor de vinovăție. Prima metodă presupune prezentarea în mod neașteptat, de la început, a probelor care îi dovedesc vinovăția și adresarea de întrebări directe cu privire la fapta săvârșită. Înaintea acestui moment, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie întrebat în legătură cu împrejurările dovedite prin probele care urmează a fi folosite, urmărindu-se, astfel, crearea momentului psihologic necesar cunoașterii faptelor, renunțării la poziția de nesinceritate.

În practica organelor de anchetă judiciară este mai frecvent folosită prezentarea progresivă a probelor de vinovăție, ce constă în ascultarea în mod treptat, plecându-se de la aspecte mai puțin importante, cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit săvârșirea faptei, vinovăția, continuându-se cu cele ce au relevanță deosebită, din care rezultă direct vinovăția.

g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii

Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulți învinuiți (inculpați) participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea învinuirilor inculpaților implicați în cauză permite anchetatorului să găsească veriga cea mai slabă în rândul participanților și cu aceasta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i impresia că persoana sa interesează mai puțin organul de urmărire penală. În acest mod, învinuitul poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvârșită, date pe care ulterior, va trebui să le explice, iar apoi să facă declarații despre propria activitate.

Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că nu întotdeauna cel ascultat este dispus să divulge activitatea participanților, având în vedere înțelegerile stabilite înainte, dar mai ales după săvârșirea infracțiunii, privitoare la modul de comportare în eventualitatea descoperirii faptelor. Neștiind dacă și ce au declarat ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va manifesta, în schimb, un interes deosebit pentru a afla din anchetă care este poziția celorlalți învinuiți. Cu răbdare, tact și perseverență se poate ajunge la determinarea învinuiților să facă mărturisiri, să declare despre faptele comise de către ceilalți participanți.

Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, anchetatorul poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză. Acest procedeu permite obținerea unor rezultate pozitive, întrucât fiecare învinuit aflat în fața unor date cunoscute de anchetator, despre care el nu declarase nimic anterior, va fi mai cooperant în relatarea activităților infracționale a celorlalți participanți, în măsura în care le cunoaște.

h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea timpului critic

Timpul critic reprezintă suma duratei activităților ce au precedat săvârșirea infracțiunii, a acțiunilor ce caracterizează săvârșirea infracțiunii și perioada imediat post-infracțională. Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când bănuitul refuză să facă declarații. Cunoscându-se activitatea bănuitului i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri. De asemenea, procedeul se folosește în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații, care încearcă să îngreuneze aflarea adevărului. Acestora ii se va cerc să arate ce au făcut pe zile și ore, să prezinte locurile unde s-au aflat și persoanele cu care au luat legătura.

Verificarea datelor furnizate de bănuit oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesincerității relatărilor, întrucât în declarațiile acestuia apar neconcordanțe în justificarea timpului critic.

Pe baza rezultatelor verificărilor, folosindu-se starea psihică a bănuitului, acesta va putea fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi ascultări. În cazul acestui procedeu se mai poate solicita bănuitului să justifice sursa mijloacelor de existență (în cazul celor neîncadrați în muncă), să dea explicații cu privire la proveniența bunurilor, valorilor găsite cu ocazia perchezițiilor corporale sau domiciliare.

Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracțiuni și făptuitori mai ales că, așa cum demonstrează cazuistica judiciară, tăcerea reprezintă, la fel ca și alibiul, încercarea de a ascunde și alte fapte, ca și pe participanți.

i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic

Interogatoriul psihanalitic este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat, respectă „integral demnitatea, drepturile și libertățile cetățeanului din perspectiva prezumției de nevinovăție, este un joc al inteligenței prilejuit preponderent de o simplă discuție asupra cazului și care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele – cele legale sau ilegale”.

Comportamentul duplicitar este des întâlnit în practica judiciară, simularea desemnând efortul conștient întreprins cu perseverență de către subiectul interogat pentru a masca trăiri, unele stări sufletești, intenții, acțiuni, fapte și probe cu scopul de a aduce ancheta judiciară pe căi greșite, în vederea sustragerii de la pedeapsă. Duplicitatea (simularea) este caracteristica unei persoane care adoptă două atitudini și joacă premeditat două roluri, afișează sentimente și gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat. Analizând minciuna la intersecția dintre forma gândită, forma transmisă și factualitate, se reține:

– simularea este asigurată de divergența dintre forma gândită și cea exprimată;

Minciuna reprezintă constructul mental strategic, apărarea, pe care, din perspectiva psihologiei judiciare, bănuitul o îndreaptă împotriva celui ce îl interoghează, adoptând un comportament voit contrafactual cu referință voit pragmatică și vizând o finalizare persuasiv intențională.

În timpul anchetei apare la individul supus ei, un dezechilibru psihic provocat de excesiva acumulare de energie determinată de conflictele interpsihice. Astfel, conflictul dintre pulsiunile inconștientului și actul conștient determinate de raportul Eu-realitate, se concretizează în manifestări ce scapă cenzurii conștientului, fiind localizate la nivelul preconștientului.

Altfel spus, conținuturile intelectuale sunt respinse, refulate de conștiință ca stări ce trezesc anchetatorului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor emoționale, dar ele continuând să-și exercite presiunea asupra cenzurii conștientului, provocând acte greșite. În interogatoriul care se adresează făptuitorului acesta se va autodemasca sub influența Eu-lui sedimentat în subconștient, alături de Eu-l primitiv și brutal, identificând la aceștia lapsus-uri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.

– lăsarea obiectelor, în cursul cercetării câmpului faptei, specialistul
criminalist identifică primele acte simptomatice ale subconștientului care sunt veritabilii indici orientativi în direcția identificării făptuitorului. Acest act simptomatic de uitare a obiectelor în câmpul faptei se explică prin faptul că se scapă de sub controlul cenzurii a unora din elementele asupra cărora acesta veghează, aceasta slăbindu-se din cauza instinctului de conservare activat de teama de a fi identificat;

– revenirea Ia locul faptei este consecința necesității detensionării psihice a făptuitorului sub presiunea Eu-ului social care dezaprobă inconștient actul criminal. Unii autori cred că eterna reîntoarcere la locul faptei este generată de plăcerea înfiorătoare și dulce a tensiunilor emoțional afective pe care o dă făptuitorului retrăirea actului infracțional și descărcarea treptată a tensiunilor. Psihanalitic credem că revenirea vine din instinctul de conservare, de a se asigura că nu s-a comis nici o greșeală;

– lapsusul este tributar imaginilor flotante care sunt în apropierea conștiinței. Influența lor se resimte făcând să devieze curgerea normală a vorbirii, nu din cauza asemănărilor pur acustice dintre două cuvinte, ci din cauza unui gând ascuns sau din cauza unei stări generale contradictorie celei pe care o afirmă verbal;

– uitarea cuvintelor și a numelor proprii: cercetarea numelor proprii în interogatoriu este de o mare importanță. Atenția trebuie îndreptată asupra numelor în legătură directă cu vina, asupra cărora conștiința veghează cu rezonanță sau contiguitate în acest sens;

– erorile de lectură și de scris: cauza este aceeași ca și la producerea unui lapsus. O idee este refulată sub presiunea unei neplăceri ulterioare, imaginile flotante din jurul conștiinței prin forța lor dinamică modifică mersul normal al scrisului și cititului, de aceea nu este lipsit de importanță obiceiul unor magistrați de a-l pune pe reclamant să-și citească singur declarațiile;

– actele simptomatice accidental, sunt mărturisiri involuntare ale unor gânduri, afecțiuni, repulsii, care scapă de sub controlul vigilent al Eu-ului conștient. Autorul unui act simptomatic își dezvăluie o intenție a subconștientului într-un moment când cenzura nu își exercită cu strictețe rolul său;

– asociațiile de idei se bazează pe aglutinarea ideilor și centrarea lor pe un trunchi ideativ, un cuvânt sau o idee ce face parte dintr-un complex psihic.

Condiția interogatoriului psihanalitic este realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obține starea de confianță permițând Eu-ului social, matricei morale să se armonizeze cu tensiunile refulate prin actul mărturisirii, acceptării comiterii faptei și a pedepsei.

j) Coordonatele psihologice ale instituțiilor confruntării, prezentării pentru recunoaștere și reconstituiri ca activități ale urmăririi penale

• Confruntarea

Din perspectivă strict psihologică, confruntarea, ca activitate de urmărire penală, constă în ascultarea a două persoane, una în prezența celeilalte, între declarațiile lor existând contraziceri esențiale cu privire Ia aceeași problemă.

Deși scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile persoanelor ascultate cu privire la una și aceeași problemă, totuși nu trebuie să se omită faptul că efectuarea acestui act poate duce și la realizarea altor obiective. În practica organelor de urmărire penală, condamnarea este folosită și în scopul verificării și precizării unor declarații ale învinuiților sau inculpaților participanți la aceeași infracțiune prin care aceștia și-au recunoscut faptele săvârșite.

Procedând la pregătirea confruntării, organul de urmărire penală trebuie să cunoască persoanele ce vor fi confruntate și sub aspectul dominantelor de ordin psihologic.

Este știut faptul că emotivii pot fi neclari în declarații, într-o oarecare măsură nesiguri, se pot contrazice, se pot inhiba ușor, mai ales atunci când se află în confruntare cu persoane superioare lor prin cultură, statut social, forjă fizică. Trebuie ținută seama de faptul că procedura confruntării creează, de regulă, chiar și pentru persoanele de bună-credință, un climat tensional, de îngrijorare prin prisma reflexiei asupra „consecințelor”. În timpul confruntării se impune observarea atentă a persoanelor confruntate și, în special, a celei care neagă, considerată nesinceră, pentru a vedea cum reacționează la diferitele întrebări care i se adresează, la care întrebare a manifestat neliniște, care a surprins-o, la care a evitat răspunsul, reacțiile sale față de răspunsurile persoanei cu care este confruntată. De fapt pentru cel ce instrumentează cauza, confruntarea este un bun prilej de observare psihologică a persoanelor confruntate. Organul de urmărire penală trebuie să acorde atenție nu numai declarațiilor persoanei confruntate, ci și manifestării ci, efectelor pe care le produc asupra acesteia, diferitele întrebări care i se adresează, modului cum sunt formulate și promptitudinea răspunsurilor pe care le dă. Fin observator, cu temeinice cunoștințe psihologice, anchetatorului i se oferă așadar prilejul de a discerne asupra simptomatologiei comportamentului simulat al persoanelor confruntate.

Permanent atent, nu va pierde niciodată din vedere faptul că, dacă interpretarea psihologică a datelor desprinse cu ocazia ascultărilor anterioare este importantă, aceasta este esențială la confruntare.

Se recomandă contactul psihologic direct, față în față al organului de urmărire penală cu persoanele confruntate pentru asigurarea tuturor posibilităților de studiu și supraveghere. Practica demonstrează că tatonarea directă, îndeosebi vizuală, observativă, pune în stare de inferioritate psihică pe cel care ascunde adevărul. În general, la acesta se constată pe parcursul confruntării, un întreg cortegiu caracteristic comportamentului simulat: scădere a fermității argumentării, ezitări, reveniri și perioada de latență în răspunsuri. Un anchetator cu o bună pregătire psihologică poate să le surprindă pentru că este greu de susținut un neadevăr în fața celui care cunoaște realitatea.

• Prezentarea pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere are un loc distinct în cadrul urmăririi penale, prin această activitate urmărindu-se identificarea persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătură cu cauza prin mijlocirea persoanei care le-a perceput anterior și a reținut în memorie semnalmente, trăsăturile exterioare ale persoanelor, ori caracteristicile obiectelor și animalelor. Precizarea se impune pentru a se preveni orice confuzie între realitatea psihică de recunoaștere și noțiunea de recunoaștere în accepțiunea sa juridică, respectiv, de mărturisire a adevărului.

Recunoașterea este un proces psihologic mai ușor pentru că reactualizarea informațiilor percepute anterior nu solicită im efort mare, spre deosebire de reproducerea întâlnită în cazul mărturiilor obișnuite. Datorită faptului că reprezintă rezultatul unor mecanisme psihologice: observare, memorare și redare, recunoașterea poate fi mai mult sau mai puțin precisă. De aceea în desfășurarea prezentării pentru recunoaștere, și mai ales, în aprecierea rezultatelor obținute, trebuie să se țină seama de legile psihice care guvernează procesul cognitiv, de factorii obiectivi și subiectivi ce pot influența perceperea, memorarea și reproducerea. De asemenea, trebuie să fie avut în vedere pericolul apariției unei false identificări, din cauza imposibilității localizării în spațiu și timp a unor fapte și împrejurări, persoane, ori obiecte ce prezintă unele trăsături asemănătoare și apar ca familiare persoanei chemate să facă recunoașterea.

Sublinierea posibilităților de apariție a erorilor, a identificărilor false, se impune în mod deosebit, deoarece în cadrul prezentării spre recunoaștere, clementele de sugestie pot să influențeze ușor declarațiile persoanelor chemate să facă recunoașterea. Se poate aprecia că prezentarea pentru recunoaștere arc o importanță egală cu a activității de ascultare propriu-zise a oricărui subiect procesual ce cunoaște despre vreo faptă sau împrejurare de fapt de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracțiuni.

Psihologia judiciară atrage atenția că valoarea probantă a recunoașterii se exprimă exclusiv în coroborare cu toate celelalte materiale de probă administrate în cauză. Faptul că o anumită persoană bănuită de săvârșirea unei infracțiuni a fost recunoscută de către un martor nu este un motiv suficient și temeinic ca acesta să fie în mod cert și autorul faptei.

Interogatoriul în cazul prezentării pentru recunoaștere se desfășoară după regulile privind ascultarea persoanelor sau părților vătămate, martorilor, învinuiților ori inculpaților, însă prezintă unele particularități datorită faptului că în cazul primului fel de ascultare, persoana nu este solicitată să redea împrejurări și condiții ale săvârșirii infracțiunii, ci să descrie semnalmentele sau caracteristicile care pot duce la recunoașterea obiectului supus identificării. Ascultarea persoanei ce urmează să facă recunoașterea vizează realizarea mai multor obiective:

– cunoașterea posibilităților reale de percepere, memorare și redare a persoanei;

– stabilirea condițiilor de loc, timp și mod de percepere, precum și al factorilor obiectivi ori subiectivi care ar fi putut-o influența;

– determinarea datelor referitoare la caracteristicile de identificare percepute și memorate de persoane, pe baza cărora va putea face recunoașterea.

Tot cu ocazia ascultării, trebuie să se stabilească dacă perceperea s-a făcut cu ocazia și în condițiile săvârșirii infracțiunii ori în alte împrejurări, aspect deosebit pentru aprecierea posibilităților persoanei de a reține clementele de bază în virtutea cărora urmează a se face recunoașterea. Este cunoscut faptul că perceperea se realizează de cele mai multe ori, în momentul săvârșirii infracțiunii. Dacă la acestea se adaugă faptul că persoana sau obiectul de recunoscut au fost văzute o singură dată, rezultă dificultățile pe care le întâmpină cel chemat să facă identificarea cu ocazia ascultării, apoi a prezentării pentru recunoaștere. Deci, imposibilitatea persoanei de a prezenta elementele pe baza cărora urmează a se face identificarea nu înseamnă și incapacitatea acesteia de a face recunoașterea.

De aceea, organizarea aceste activități sau renunțarea la efectuarea ei, atunci când, cu ocazia ascultării, persoana nu reușește să redea elementele caracteristice care să formeze convingerea posibilităților sale de a face identificarea, se hotărăște de la caz la caz, în raport cu particularitățile cauzei, ținându-se seama de condițiile ce au putut influența perceperea, memorarea și reproducerea. Avându-se în vedere aceste dificultăți, se impune organizarea prezentării pentru recunoaștere într-un moment cât mai apropiat de cel în care s-a făcut perceperea, pentru a se înlătura posibilitatea ștergerii din memorie a semnalmentelor ori influența persoanelor interesate în rezultatele acestei activități.

• Reconstituirea

Poate fi definită ca fiind reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau oricare fapt care prezintă importanță în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă Ioc în condițiile date (spațiu, condiții meteo etc).

Reconstituirea constă în reproducerea tuturor împrejurărilor săvârșirii infracțiunii sau numai în reproducerea unora dintre episoadele ei ori chiar a unor fapte izolate, care, însă prezintă importanță pentru cauză, în sensul că ajută la clarificarea unor probleme ale acesteia.

Perspectiva psihologiei judiciare asupra reconstituirii evidențiază următoarele:

– în cadrul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit, fenomenele, acțiunile și nu urmele acestora, obiectul perceperii este fenomenul, experiența și rezultatele lor;

– în cursul reconstituirii se pot reproduce și verifica fapte, fenomene care nu lasă urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării posibilităților de a vedea sau de a auzi;

– la reconstituire, faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate;

– reconstituirea este, de fapt, o experiență, o încercare de a stabili pe cale experimentală posibilitățile de existență a faptelor sau fenomenelor;

– cu ocazia reconstituirii, nu o dată, se obțin probe noi și se asigură extinderea urmăririi penale.

CAPITOLUL IV

REGULI TACTICE APLICATE ÎN CAZUL

ASCULTĂRII MINORILOR

Secțiunea I

Pregătirea ascultării

Pentru ca interogarea învinuitului sau a inculpatului să-și atingă scopul propus, se impune, în primul rând, o organizare riguroasă a acestei activități care, în linii mari, se apropie de pregătirea ascultării martorului. Astfel:

Studierea materialelor sau datelor existente în cauză.

Pe plan tactic criminalistic, studierea materialelor cauzei presupune cunoașterea datelor referitoare la modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, la probele existente în acel moment la dosar, la participanți, la persoana vătămată, la martori ș.a., date care urmează să fie completate, confirmate sau verificate și prin declarațiile învinuitului sau ale inculpatului.

De exemplu, în funcție de modul de sesizare a organului judiciar, va fi studiată plângerea, denunțul sau procesul-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare, când organul de urmărire penală s-a sesizat din oficiu. Vor fi studiate cu atenție procesul-verbal de cercetare la fața locului, urmele sau mijloacele materiale de probă descoperite și ridicate cu acest prilej, declarațiile eventualelor victime, ale martorilor oculari. În urma acestui studiu, vor fi extrase problemele pe care trebuie să le aibă în vedere organul judiciar în momentul ascultării.

Studierea materialului cauzei, ca, de altfel, întreaga pregătire a ascultării, se efectuează cu maximă urgență și operativitate, regulă tactică dominantă în încercarea de soluționare a cauzelor penale.

Cunoașterea personalității învinuitului sau a inculpatului.

Această cerință tactică are o incidență directă, imediată asupra stabilirii tacticii de ascultare, servind la conturarea ulterioară a laturii subiective a infracțiunii. Dintre principalele elemente de natură să conducă la definirea personalității unui individ, menționăm:

Trăsăturile psihice ale personalității:

Caracterul, trăsătură psihică ce definește manifestările de conduită cu semnificație morală pozitivă (sinceritate, corectitudine, conștiinciozitate, demnitate, sociabilitate etc.) sau negativă (nesinceritate, egoism, susceptibilitate, îngâmfare, cruzime etc);

Temperamentul, trăsătură ce determină diferențierea psihică a indivizilor în funcție de capacitatea energetică și dinamică a comportamentului, ca de pildă, tipul coleric (puternic, neechilibrat și excitabil) tipul sanguinic (puternic, echilibrat, mobil), tipul flegmatic (puternic, echilibrat, inert) și tipul melancolic (slab);

Aptitudinile, unele având un sens general (inteligență, precizia memoriei, spiritul de observație, imaginația ș.a), iar altele un sens special, ajungând până la talent (pentru muzică, poezie, sport etc.).

Factorii care au influențat sau condiționat evoluția somato-psihică (vorbire, mers) și socială a învinuitului sau inculpatului, cum ar fi:

– Mediul familial sau social în care a evoluat și s-a format, școlile urmate, locul în care și-a satisfăcut serviciul militar.

– Cercul de prieteni, în general sistemul și natura relațiilor sociale în care a fost sau se află antrenat, deci al mediului ales.

– Nivelul de inteligență, slăbiciunile, pasiunile sau viciile, stările psihofizice, gradul de pregătire intelectuală, comportamentul în familie și în societate, activități desfășurate.

– Eventuale antecedente penale, raporturile cu alți participanți la săvârșirea infracțiunii sau cu victima.

Toate aceste date pot fi obținute din studierea materialului cauzei, din informațiile culese de la locul de muncă, de la domiciliu, din declarațiile martorilor, din studierea cazierului, precum și din discuțiile preliminare purtate cu învinuitul sau inculpatul.

Organizarea modului de desfășurare a ascultării.

Modul de interogare se circumscrie planului general de urmărire penală elaborat într-o anumită cauză penală și care conține versiunile, problemele de clarificat, metodele tactice folosite, ordinea de efectuare a diverselor activități procedurale, după cum s-a precizat mai sus. Tactic, organizarea ascultării presupune:

a. Stabilirea cu precizie a problemelor, care urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum și a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej.

b. Pregătirea materialului probator ce urmează să fie folosit în timpul ascultării (mijloace materiale de probă, fotografii, diverse înregistrări).

c. Determinarea ordinii în care se va face ascultarea. Dacă în cauză există mai mulți învinuiți sau inculpați, la început vor fi ascultați cei care dețin mai multe date, sau cei care fac declarații sincere și complete. Pentru obținerea cât mai multor date, deseori se impune ascultarea mai întâi a martorilor, prioritate având martorii oculari. Date mai pot fi obținute din informații extraprocesuale, efectuarea de expertize judiciare.

d. Stabilirea modalității de citare, a datei, orei și locului în care aceștia urmează să fie prezenți în vederea ascultării. Ordinea și modalitatea de citare trebuie astfel concepute, încât să se evite, cel puțin în faza primelor ascultări, contactul între diversele persoane interesate în cauză, îndeosebi în ipoteza existenței mai multor învinuiți sau inculpați, martori, persoane vătămate, părți civile etc.

În asemenea împrejurări, dacă ascultarea se face la intervale de timp care permit contactul între cei ascultați și cei care urmează să fie audiați, primii pot dezvălui problemele asupra cărora a insistat organul judiciar, ce au declarat în legătură cu ele și care ar putea fi datele deținute de anchetator.

Uneori, acest aspect poate fi dedus din contextul întrebărilor, din materialele prezentate în timpul ascultării, din permisivitatea sau reacțiile necenzurate ale magistratului. Mai ales învinuiții sunt interesați să comunice între ei și să se pună de acord asupra conținutului declarațiilor sau să insiste pe lângă martori cu rugăminți, intimidări, diverse promisiuni, pentru ca aceștia să nu facă declarații, să nu relateze tot ce cunosc, sau să-și retragă declarația, în special în faza de judecată.

Pericolul îngreunării anchetei, prin contactul între învinuiți sau între aceștia și martori, este cu atât mai mare în cazul în care ei se află în stare de libertate. De aceea, este indicat, mai ales în cazurile complexe, dificile, în care sunt cercetate fapte cu un pericol social mare, să se procedeze la citarea învinuitului sau a inculpatului (dacă acesta nu este reținut), în dimineața zilei în care va avea loc ascultarea, la ore relativ apropiate și, dacă este posibil, în încăperi diferite ale sediului organului de urmărire penală.

În anumite împrejurări, nu trebuie exclusă posibilitatea deplasării anchetatorului la locul în care se află învinuitul sau inculpatul (loc de muncă, domiciliu, spital, arest). Sub raport psihologic, eficiența primei ascultări poate fi foarte mare în cazul în care aceasta se face la locul comiterii infracțiunii, îndeosebi în situația celor săvârșite cu violență (omor, viol, tâlhărie).

Planificarea ascultării.

Finalizarea pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului se va materializa într-un plan de ascultare, întocmit pentru fiecare învinuit sau inculpat în parte. Acesta va conține problemele de clarificat și succesiunea de abordare a lor, întrebările de fond sau de amănunt, la care va trebui să răspundă cel audiat, materialele care îi vor fi prezentate ș.a.

Pentru elaborarea planului se va ține seama de orice situație care se poate ivi în timpul ascultării, chiar neprevăzută, astfel încât organul judiciar să nu fie luat prin surprindere sau derutat de atitudini, de reacții neașteptate. De aici rezultă și necesitatea ca planul să aibă un caracter flexibil. Aceasta va conduce și la posibilitatea adaptării, modificării sau formulării de noi întrebări referitoare la fapta cercetată și la persoana autorului.

Dacă întocmirea unui plan este absolut necesară, în cazurile dificile, cu învinuiți sau inculpați care refuză să recunoască, fac declarații nesincere, mincinoase sau se contrazic, elaborarea cel puțin a unei schițe de plan se impune și în cazurile simple, aspect de natură să servească la urgentarea soluționării cauzei.

Secțiunea a II-a

Cadrul tactic al ascultării propriu-zise

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului se desfășoară, potrivit prevederilor art.70-74 C.pr.pen., în trei etape principale (identificare, ascultare liberă și punerea de întrebări), urmate de consemnarea declarațiilor. În acest moment, pregătit anterior, se trece la aplicarea directă a regulilor tactice criminalistice de ascultare, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, de personalitatea celui audiat.

a. Crearea unei atmosfere favorabile ascultării și stabilirii contactului psihologic cu suspectul, devenit învinuit sau inculpat, reprezintă o regulă generală ce se cere aplicată încă de la bun început, de ea depinzând în măsură însemnată rezultatele obținute, mai ales dacă ne aflăm în situația unei prime auc Ascultarea trebuie să se desfășoare în prezența apărătorului, într-un cadru și lipsit de elemente care pot distrage atenția sau determina în mod inutil apariția unui sentiment de teamă.

b. Adoptarea de către magistrat sau polițist a unei atitudini demne, în raport de autoritatea pe care o reprezintă. Organul judiciar va impune ascultării o atmosferă de seriozitate și de calm, lipsită de aroganță, de duritate, de expresii necivilizate, în general, de orice ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice. Numai o asemenea atmosferă este prielnică obținerii de declarații sincere și complete.

c. Crearea unei atmosfere propice confesiunii, mărturisirii din chiar momentul primului contact cu cel anchetat. Trebuie evitat un comportament arogant, ironic, infatuat, jignitor, fanfaronard etc, întreaga atitudine fiind la nivelul funcției de magistrat.

Aceasta înseamnă că cel care efectuează ascultarea are o atitudine pozitivă, definită prin congruență sau încredere în propria personalitate, capacitate de identificare cu altă persoană și respect necondiționat față de ființa umană, ceea ce, să recunoaștem, este deseori greu să aibă în toate momentele.

Verificarea identității învinuitului sau inculpatului.

Potrivit art.70 C.pr.pen., identificarea învinuitului constă în întrebarea acestuia cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupația, adresa, antecedente penale și alte date necesare stabilirii situației sale personale.

Pentru stabilirea contactului psihologic, în această primă fază, și pentru cunoașterea amănunțită a personalității învinuitului sau inculpatului, pot fi puse și întrebări, altele decât cele care interesează fapta, sau se poate purta o discuție prealabilă.

După verificarea identității și introducerea în atmosferă, celui ascultat i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Pentru verificarea identității, alături de documentele de identitate, dacă există suspiciuni cu privire la aceasta, se apelează la evidențele poliției, cazierului și altor cartoteci judiciare.

Modalități tactice de ascultare în faza relatării libere.

După ce se aduce la cunoștință obiectul cauzei și al ascultării, învinuitul sau inculpatul va fi lăsat să facă o relatareliberă, cerându-i-se să dea și o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea care i se aduce.

Modalitățile de audiere se raportează, în primul rând, la prevederile art.71 C.pr.pen. Acesta conține prevederi cu un pronunțat caracter tactic, prevederi cărora li se vor adăuga și alte reguli tactice. Astfel:

a. Fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat, fără ca de față să fie alți învinuiți sau inculpați, în eventualitatea în care există mai mulți; la aceasta se poate adăuga că nu este recomandabilă nici prezența altor persoane, chiar străine de cauză, cu excepția apărătorului sau a altei persoane, care, potrivit legii, trebuie să fie de față.

b. Învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să declare liber tot ce știe în cauză. Aceasta înseamnă că el nu va fi întrerupt până la terminarea relatării, chiar dacă se constată că este nesincer. Numai în măsura în care se va abate intenționat de la subiect, i se va pune în vedere să revină la fondul problemei.

c. Ascultarea nu poate începe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declarații date anterior.

d. Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă mai înainte, dar se poate servi de însemnări asupra unor amănunte.

e. Nu se va admite folosirea de violențe, amenințări sau alte mijloace de con strângere, probe, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține declarații (art.68.C.pr.pen.).

Așadar, și în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului este interzisă obținerea cu orice preț a recunoașterii învinuirii, uneori, ca urmare a „deformării profesionale” acesteia atribuindu-i-se o greutate mai mare decât cea atribuită de legiuitor.

Conduita organului judiciar, pe timpul relatării libere, are o semnificație tactică deosebită. Pentru aceasta:

a. Va fi impusă o atmosferă de calm și răbdare, evitându-se întreruperile sau intervențiile inutile, chiar și în situația nesincerității celui ascultat.

b. Va fi urmărit cu atenție, în permanență, fără ostentație, comportamentul celui ascultat, privirea sa și modul în care ea pendulează de la anchetator în altă direcție, pentru sesizarea stărilor de neliniște, de derută, a încercărilor de disimulare;

c. Vor fi evitate, pe întreaga durată a ascultării, expresiile, gesturile de supărare, de nemulțumire sau de enervare, întreaga sa atitudine trebuind să se caracterizeze prin reținere și prin impasibilitate, astfel încât nici o reacție să nu-i trădeze părerile referitoare la susținerile persoanei anchetate.

Atragem atenția, însă, că acest comportament tactic nu trebuie să conducă la slăbirea fermității în direcția determinării celui ascultat să declare adevărul.

Avantajele notabile ale relatării libere, în condițiile menționate, fie și în ipoteza declarațiilor nesincere sau incomplete, sunt evidente. Ele se materializează în:

Posibilitatea cunoașterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a săvârșit infracțiunea și a mobilului acesteia, îndeosebi în ipoteza unor declarații sincere și complete.

Obținerea de date despre faptele și împrejurările cauzei, despre participanți, date pe care organul judiciar nu le deținea.

Posibilitatea studierii și cunoașterii învinuitului sau a inculpatului, a poziției acestuia față de fapta comisă, chiar în ipoteza unor declarații nesincere sau incomplete.

În legătură cu relatarea liberă, mai precizăm că specialiștii în psihologia judiciară o apreciază a fi mai sinceră decât aceea prin interogatoriu, care provoacă reacții mixte ale persoanei ascultate, determinate de reprezentările și tendințele afective evocate prin întrebare.

Este foarte important de știut că încă din faza relatării libere, învinuitul poate fi condiționat să facă declarații sincere. Astfel, deși organul judiciar va trebui să-și controleze cea mai mică reacție care l-ar putea face permisiv pentru cel ascultat, totuși, el trebuie să stabilească un contact uman cu interogatul, marcat psihic de starea de frustrare în care se află, mai ales dacă este arestat.

Fiind lăsat să relateze liber, învinuitul sau inculpatul ne poate transmite informații pe cale nonverbală, care pot întări sau contrazice afirmațiile verbale. Avantajul acestui gen de comunicare extraverbală constă în imposibilitatea unui control conștient al reacțiilor de natură să transmită involuntar informații.

Tactica ascultării în faza adresării de întrebări.

Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al ascultării învinuitului sau inculpatului. Potrivit prevederilor art.72 C.pr.pen., după ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce. El este întrebat cu privire la probele pe care înțelege să le propună, aspect de maximă importanță pe linia asigurării dreptului la apărare.

Tactica formulării de întrebări este în funcție de declarațiile făcute anterior de învinuit sau inculpat, de caracterul lor sincer și complet. În esență, poziția unui învinuit sau inculpat, cu privire la învinuirea adusă, poate lua următoarele forme:

Recunoașterea sinceră și completă a faptelor și a învinuirii aduse.

Respingerea învinuirii și probarea lipsei lor de temeinicie.

Disimularea adevărului prin recunoașterea de fapte, unele cu caracter penal, însă minore, având sau nu legătură cu cauza cercetată.

Refuzul de a face declarații, respingerea acestora sau prezentarea de probe și alibiuri false.

Ca urmare, față de poziția adoptată de învinuit sau de inculpat, întrebările formulate de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată vor viza obiective specifice.

a. În situația primelor două variante menționate mai sus, sunt necesare întrebări cu caracter de verificare, clarificare și eventual de completare, ori de precizare. Sunt rare împrejurările în care, cel puțin în ipoteza primelor declarații, să nu fie necesare întrebări.

b. În ultimele două ipoteze, pe lângă întrebările de verificare, sau de clarificare, se va pune accentul pe întrebări de completare, de detaliu, care vor servi atât la stabilirea integrală a adevărului, cât și la dovedirea declarațiilor mincinoase. Subliniem că unele întrebări pot avea drept scop ajutarea învinuitului să-și reamintească o serie de detalii semnificative pentru lămurirea deplină a cauzei.

Pentru formularea întrebărilor vor fi avute în vedere atât problemele a căror rezolvare era prevăzută în planul inițial de ascultare, cât și aspectele noi, apărute în timpul audierii.

Clasificarea întrebărilor adresate învinuitului sau inculpatului, se poate face după mai multe criterii, mai importante fiind scopul urmărit de organul judiciar și întinderea problemelor vizate:

a. Un prim criteriu este definit de caracterul lor general. De aceea, ca și în cazul întrebărilor adresate martorilor, întrebările puse învinuitului sau inculpatului pot fi întrebări de control, de precizare, de completare sau ajutătoare.

b. Un alt criteriu de clasificare vizează și specificul problemelor urmărite prin ascultarea învinuiților sau inculpaților. Astfel, întrebările pot fi clasificate în:

Întrebări cu caracter general, referitoare la faptele sau împrejurările cauzei, privite în totalitatea lor.

Întrebări-problemă, care vizează aspecte concrete ale cauzei („cum ați intrat în posesia pistolului?”, „cum ați imobilizat victima?”).

Întrebări de detaliu, având un scop asemănător întrebărilor adresate martorilor (completare, precizare, control), însă o finalitate diferită. De exemplu, „Unde v-ați întâlnit cu cel care v-a dat pistolul?”, „în ce încăpere se afla victima?”.

Întrebările vor fi formulate într-un mod clar, precis și concis, folosindu-se o terminologie adecvată persoanei ascultate.

Vor fi evitate cu totul întrebările sugestive, indiferent de natura lor, cum ar fi, de exemplu, întrebările implicative sau disjunctive („victima era în pat sau la masă?”), („nu-i așa că victima dormea?”).

Modalitățile tactice de adresare a întrebărilor se raportează la poziția învinuitului sau inculpatului față de învinuirea adusă, de încercările de disimulare a adevărului și, bineînțeles, de structura sa psihică.

a. În ipoteza recunoașterii, a unor declarații sincere și complete, nu se pun probleme tactice deosebite, întrebările vizând numai unele precizări sau completări.

b. În cazul refuzului de a face declarații, al declarațiilor incomplete sau nesincere, este necesar să se apeleze la reguli tactice adecvate. În această ultima alternativă, regulile tactice cunosc o anume diversificare, cu toate că nu se poate vorbi de o anume regulă de strictă aplicabilitate unuia sau altuia dintre cazuri.

De exemplu, în cazul refuzului de a face declarații, pe lângă convingerea învinuitului sau inculpatului de a renunța la această poziție, organul judiciar va căuta să afle care este motivul refuzului (teama, neîncrederea în organul judiciar, acoperirea unor complici ș.a.). Alături de refuzul de a face declarații se pot întâlni situații în care persoana este sinceră, însă are o lacună de memorie, ori întrebarea determină o sugestie directă. În această alternativă, tăcerea poate fi înlăturată prin întrebări de natură să-i reactiveze conținutul memorial, sau prin întrebări de control și verificare a exactității relatării, dar care să nu-l deruteze pe cel ascultat.

În situația declarațiilor mincinoase, contradictorii, incomplete, a respingerii învinuirii, ori a persistării în refuzul de a face declarații, tactica ascultării învinuitului sau inculpatului are un caracter mult mai complex. La cele de mai sus, se mai adaugă, relativ frecvent, și revenirea asupra declarațiilor date anterior.

Procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau a inculpatului, raportate la împrejurările menționate anterior, pot fi următoarele:

a. Tactica ascultării repetate, utilizată frecvent în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și mincinoase, în care întrebările de detaliu au o mare importanță.

b. Tactica ascultării încrucișate, având drept scop destrămarea sistemului de apărare al învinuitului sau inculpatului, privită însă, cu anumite rezerve, deoarece poate avea ca efect dezorientarea, încurcarea celui ascultat. Interogarea învinuitului de două sau mai multe persoane, în același timp, poate deruta, zăpăci, o persoană sinceră, mai ales dacă are o structură psihică mai slabă. Un alt neajuns, este acela că nu toți cei care anchetează au aprofundat datele din dosar și uneori se pot încurca reciproc.

c. Tactica întâlnirilor surpriză, folosită în momentele psihice de o anumită tensiune, create special pentru obținerea unor declarații sincere. De exemplu, adresarea întrebării „cine v-a ajutat să transportați obiectele sustrase?”, după ce învinuitul a văzut că unul dintre complici a fost introdus într-o încăpere alăturată (procedeu denumit și „tactica întâlnirilor neașteptate”).

d. Tactica „complexului de vinovăție”, care constă în alternarea unor întrebări neutre cu întrebări ce conțin cuvinte „afectogene”, referitoare la faptă, la rezultatele ei, la persoanele implicate (numele victimei, denumirea bunurilor furate etc), care dă rezultate bune la persoanele mai sensibile.

Utilizarea acestor modalități de audiere sau de adresare a întrebărilor, reprezentând prin ele însele procedee distincte, trebuie conjugate cu celelalte reguli tactice aplicate în activitățile desfășurate în direcția obținerii de declarații sincere și complete.

În aplicarea acestor procedee tactice, curente, se recurge și la conjugarea lor cu alte elemente tactice constând în:

Folosirea contradicțiilor din propriile declarații.

Prezentarea altor probe sau mijloace materiale de probă, obținute în timpul cercetărilor, din care rezultă indubitabil temeinicia învinuirii.

De pildă, folosirea contradicțiilor poate fi întâlnită la ascultarea repetată, încrucișată etc. Din acest punct de vedere, procedeele tactice se împart în două mari categorii.

a. Procedeul ascultării progresive, în care învinuitului sau inculpatului i se prezintă gradat probele sau datele privind învinuirea ce i se aduce, începând cu datele despre care știe că se află în posesia anchetatorului și terminând cu cele la care nu se aștepta să fie deținute de organul judiciar. Firește că probele de la urmă sunt cele mai puternice, însă ele trebuie să fie bine verificate.

Procedeul menționat corespunde acelui deziderat exprimat în literatura de specialitate, potrivit căruia suspectului sau învinuitului nu trebuie să i se arate în mod prematur probele vinovăției sale, întrucât pot exista și altele, încă necunoscute de organul de urmărire penală și care ar putea fi obținute în continuare.

b. Procedeul ascultării frontale, constând în prezentarea încă din primul moment, pe neașteptate, a probelor celor mai importante, din care rezultă cu claritate vinovăția celui ascultat. Prezentarea frontală a probelor nu este recomandabil să se facă înainte de relatarea liberă a învinuitului sau inculpatului și fără o prealabilă verificare a exactității tuturor datelor care stau la baza învinuirii.

În alegerea dintre cele două procedee, ca și a celorlalte metode tactice de ascultare, vor fi avute în vedere poziția și personalitatea celui ascultat.

Dacă în cauza cercetată sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, se va ține seama și de acest aspect, în ipoteza în care între aceștia există o înțelegere prealabilă sau se manifestă o anumită „solidaritate” în nerecunoașterea faptelor. În aceste împrejurări, organul judiciar va căuta veriga cea mai slabă a sistemului de apărare a grupului de învinuiți. Datele obținute în urma mărturisirii unui învinuit pot fi exploatate în ascultarea celorlalți, desigur fără să se divulge sursa acestora. De asemenea, contradicțiile din declarații nu trebuie semnalate imediat învinuitului și nici puse ca atare în discuția celorlalți.

Pot fi întâlnite și situații în care unii învinuiți să refuze, sub orice formă, să facă declarații, împrejurare care impune, în cadrul activității de strângere a probelor, și verificarea minuțioasă (pe zile, ore, locuri) a modului în care acesta și-a petrecut timpul înainte și după săvârșirea infracțiunii.

Secțiunea a III-a

Consemnarea declarațiilor

1. Consemnarea în scris.

Consemnarea declarațiilor se face în condițiile prevăzute de art.73 C.pr.pen. Declarația se consemnează în scris, după care este citită învinuitului sau inculpatului, iar dacă acesta cere, i se va da s-o citească. Când este de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face mențiunea despre aceasta în declarația scrisă.

Declarația scrisă va fi semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la ascultare, ori de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret, dacă declarația a fost luată prin intermediul acestuia. Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declarațiile sale sau are de făcut completări, acestea se consemnează și se semnează în condițiile sus-amintite.

Forma de redare a declarațiilor trebuie să fie cât mai precisă și fidelă expunerii învinuitului sau inculpatului, folosindu-se cuvintele și expresiile sale, fără reformulări sau încercări de sintetizare a celor declarate.

Fidelitatea în consemnarea declarațiilor este cu atât mai necesară cu cât pot exista învinuiți sau inculpați care fac afirmații contradictorii, recunosc anumite fapte sau oferă date despre alte persoane fără să-și dea seama imediat. Dar, în momentul în care li se citește declarația, sesizează contradicțiile, ca și faptul că au implicat alte persoane, refuză să semneze ori pur și simplu neagă că le-au făcut. De aceea, este indicat să se procedeze la consemnarea imediată a fiecărei afirmații importante, îndeosebi în ascultarea de lungă durată, sau în cazul unor învinuiți sau inculpați de rea-credință. Oricum, se impune cel puțin notarea lor de către organul judiciar, fără ca prin aceasta să se perturbe desfășurarea normală a ascultării.

În asemenea situații, precum și în ipoteza unor cauze complexe, cu învinuiți sau inculpați dificili, versați, este necesară utilizarea mijloacelor tehnice de înregistrare.

Mijloace tehnice de înregistrare.

Înregistrarea declarațiilor învinuiților sau inculpaților, pe bandă magnetică sau videomagnetică, se face potrivit regulilor procesual-penale și cu aplicarea acelorași reguli tactice de ascultare, învinuitului sau inculpatului aducându-i-se la cunoștință că declarația sa va fi înregistrată. Modul de înregistrare este același ca și în cazul martorului, respectându-se aceleași reguli tehnico-tactice. Avantajele prezentate de aceste înregistrări sunt evidente și numeroase:

a. Înregistrările reprezintă, prin ele însele, mijloace de probă, potrivit art.64 C.pr.pen.

b. Organul judiciar are posibilitatea să sesizeze toate nuanțele din declarații, toate reacțiile unei persoane, pe care altfel le-ar scăpa sau nu le-ar consemna absolut exact.

c. Studierea modului de manifestare a învinuitului sau inculpatului, a stărilor sale psihice devine pe deplin posibilă, mai ales în alternativa folosirii înregistrărilor video, ceea ce permite evaluarea mai precisă a sincerității sau a eventualelor încercări de disimulare.

d. Învinuitul sau inculpatul va reveni mult mai greu asupra declarațiilor sale anterioare și, cu atât mai mult, nu va putea să susțină că le-a făcut în urma unor violențe, amenințări, promisiuni sau îndemnuri.

La sfârșitul înregistrării, banda magnetică este ascultată, iar învinuitul întrebat dacă imprimarea s-a făcut corect. Totodată, se vor face mențiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea și la condițiile tehnice de înregistrare. Banda este sigilată și semnată de organul judiciar și de învinuit sau inculpat. De asemenea, vor fi făcute mențiuni în declarația scrisă, care rămâne principalul mijloc procedural de consemnare a rezultatelor ascultării potrivit legii. Precizăm că aceste înregistrări sunt absolut necesare în cazul celor care nu cunosc limba română, ascultarea lor făcându-se cu ajutorul unui interpret, sau în cazul persoanelor cu un anumit handicap (de exemplu, nevăzătorii).

CONCLUZII

Dezvoltarea psihicului ființei umane este condiționată și de vârsta sa, astfel că nu ar trebui să se vorbească de psihologia minorului, adică a persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui să se aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorității, cunoscute fiind desigur, diferențele de dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală etc., existente între un minor de 4-5 ani și un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui să se comporte față de minori și să le aprecieze declarațiile ținând seama de toți factorii care influențează psihicul lor și, în special, de vârsta pe care o au. Cu cât minorul va avea o vârstă mai apropiată de vârsta majoratului, cu atât vor fi mai mici deosebirile datorate acestor particularități și invers.

Minorii au o capacitate de percepere și de redare a faptelor mai redusă, deoarece atenția lor se îndreaptă, de obicei, spre lucruri care, în general, sunt lipsite de importanță, astfel că, deseori, din această cauză și din cauza capacității reduse de a înțelege anumite fapte și împrejurări, nu vor percepe importantul, esențialul care interesează justiția.

Înclinația spre fantezie, teama de cei sub îngrijirea cărora se află (părinți, tutori etc.) și de răzbunare a infractorului, sugestibilitatea lor etc., toate acestea fac ca declarațiile acestora să fie privite cu rezervă și să se procedeze la interogarea lor numai atunci când este absolut necesar, folosindu-se o tactică adaptată psihicului lor, de natură a putea înlătura deficiențele care afectează valoarea declarațiilor.

Un studiu complet și corect al psihologiei minorului ar trebui, desigur, să se ocupe cu diferitele perioade ale minorității, fiecare dintre ele având trăsături diferite de ale celorlalte. În cadrul acestui capitol nu vom putea urmări o astfel de dezvoltare a problemei psihologiei minorului, se vor expune acele trăsături caracteristice psihologiei minorului în general (și nu pe perioade de vârstă) care interesează asupra aspectelor sub care acesta apare înaintea justiției, pentru a da posibilitatea anchetatorului să cunoască mai bine psihologia minorului, să-și explice atitudinile, comportarea sa și să aplice cele mai potrivite procedee pentru a-l putea determina să declare adevărul.

Anchetatorul va avea în vedere vârsta minorului, în primul rând, cu toate că nici acest element nu este în măsură să indice o egală dezvoltare psihică la toți minorii; starea dezvoltării psihice variază în raport cu instruirea și educația primită, care pot fi mai ridicate la unii și mai scăzute la alții. Deci, se va ține seama și de acești factori.

Ceea ce caracterizează în primul rând minorul, este înclinația spre fantezie și sugestibilitate.

În psihicul său incomplet dezvoltat, realitatea și ficțiunea se împletesc, uneori ajungându-se să se confunde în așa fel încât nu mai pot fi separate. Noțiunile sale sunt vagi, neprecizate, iar lipsa de experiență, gândirea nematurizată și neînțelegerea justă a lucrurilor și evenimentelor sunt factori care afectează perceperea, memoria și redarea evenimentelor.

Deși minorii sunt în general mai curioși și cu un spirit de observație mai dezvoltat decât majorii, totuși atenția lor se îndreaptă de cele mai multe ori spre lucruri și amănunte lipsite de importanță, care însă le trezesc interesul, astfel că nu percep ceea ce este important într-o împrejurare (nerealizând importanța ei), ci percep amănunte care uneori nu sunt utile anchetei.

Lipsa de experiență, cultura redusă, fac mai dificilă înțelegerea unor anumite evenimente, influențând defavorabil atât perceperea – înțelegându-le greșit – cât și fixarea lor în memorie. Unele emoții frecvente la copii (frica, groaza etc.), denaturează perceperea unor evenimente care impresionează (amenințări, loviri etc).

Redarea evenimentelor, pe lângă influența defavorabilă a factorilor arătați este afectată în mare măsură de sugestibilitatea și emotivitatea lor explicabilă în ambianța specifică justiției, de teama de necunoscut, de împrejurarea că minorii trec cu ușurință de la o stare psihică la alta, se irită ușor.

Totuși acești factori influențează declarațiile minorilor, care se conturează astfel în raport cu vârsta, cu gradul de dezvoltare fizică, psihică și intelectuală, inteligența, capacitatea de percepere, de înțelegere a evenimentelor, de memorare și de redare, sugestibilitatea, înclinația spre fantezie. Aprecierea declarațiilor (în lumina acestor atitudini) se va face distinct, de la caz la caz, în funcție de persoana de la care emană.

Sunt situații când minorii, chiar copii, memorează și redau exact evenimentele la care au asistat, cu o sinceritate exemplară. În practică s-a constatat că aceste cazuri formează excepția, deci este util a se examina cu multă atenție declarațiilor lor, prin prisma celor arătate mai sus.

Teama de a nu fi descoperit și sancționat îl determină pe minorul infractor să aibă o atitudine de neîncredere și ostilitate față de organele de justiție.

Lipsa conștiinței vinovăției pentru anumite infracțiuni, pe care uneori minorul dat fiind cultura, vârsta, experiența, nu le consideră ca atare (flirtul de fructe sau alimente de mică cantitate, neplata biletului de tren) îl determină a se considera nedreptățit.

Minorul recidivist, fiind nevoit să se conducă singur în viață, are un spirit practic foarte dezvoltat, precocitate, perfidie, neîncredere și atitudine defensivă permanentă față de semeni și, mai ales, față de justiție, precum și tendință de simulare. E de remarcat că, în general, are o atitudine de respect față de superioritatea fizică, intelectuală, morală, care îl determină la schimbarea atitudinii de neîncredere, devenind mai sincer, mai bun. Anchetatorul va trebui să rețină acest fapt.

În acest sens considerăm că în cauzele cu infractori minori ar trebui folosiți lucrători ai organelor judiciare cu o specializare în ceea ce privește psihologia minorului.

Pe parcursul acestei lucrări am încercat să surprindem principalele aspecte ce trebuie avute în vedere în cazul anchetării unor infracțiuni comise de infractori minori.

Bibliografie

Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tratat de Tactică, Ed. Gamma, București, 1996;

A.Ciopraga, Criminalistica – Tratat de tactică, Ed.Gama, Iași, 1997;

A. Comte, în J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Dalloz, Paris, 1963;

Al Roșca, Psihologia generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1966;

A. Roșea, Metodologie și tehnici experimentale în psihologie, Ed. Științifică, București, 1971;

Anastasiu Crișu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck, București 2006;

A. Dineu, Bazele criminologiei, vol. I, Ed. Proarcadia, București, 1993;

A. Hinojsa, Sinteza interogatoriului polițienesc, în RIPC, nr.316/1978;

A. Tucicov-Bogdan, Psihologie penală și psihologie socială, E.D.P., București;

Bieltz, P.. Gheorghiu, D., Logică judiciară. Ed. Pro Transilvania, București, 1998;

C. Aionițoaie, T.Butoi, Tratat de tactică criminalistică, Ministerul de Interne, Academia de Poliție, Ed.Carpați, Craiova, 1992;

E. Durkheim, Les regles de la methode sociologique, P.U.F., Paris, 1956;

E.M. Y Lopez, Manuel depsychologie juridique, Paris, 1959;

Emilian Stancu, Criminalistica, Ed. Aclami, București 1995;

Emilian Stancu, Criminalistica. Tratat, Ed. Universul Juridic, București 2004;

E. Stănișor, Delincvente juvenile, Ed. Oscar Prinț, București, 2003;

F.E. Inbau, J.E. Reid și J.P. Buckley, Criminal Interrogation and Confessions, ediția a 3-a, Ed. Williams&Wilkins, Baltimore, SUA, 1985;

G. Cânepa, L'epistemologie et la recherche criminologique, în R.D.P.C. nr. 8/1971;

G. Gergely, Să acordăm o deosebită grijă reeducării infractorilor minori, în L. P., nr. 11, 1960;

G. Gudjonsson, The Psychology of Interrogations, Confessions and Testimony, Ed.John Wiley&Sons, New York, SUA, 1998;

I. Ciofu, Comportamentul simulat, Ed. Academiei Române, București, 1974;

I. Mircea, Criminalistica. Ed.Lumina Lex, București, 1999;

Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucure;ti 2007;

I. Oancea, Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1971;

I. Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, București, 1994;

I. T. Butoi, Al. Butoi, T. Butoi, Psihologia comportamentului criminal – investigația duplicității suspecților în interogatoriul judiciar, Ed. Enmar, București, 1999;

J. Piaget, Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, E.D.P., București, 1972;

M. Golu, A. Dicu, Introducere în psihologie, Ed. Științifică, București, 1972;

M. Preda, Urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, în R.R.D., nr. 9, 1970;

N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologia judiciară, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994;

O. Brezeamt, Tranziția și criminalitatea, Ed. Oscar Prinț, București, 1994;

P. Popescu Neveanu, M. Golu, Sensibilitatea, Ed. Științifică, București, 1970;

R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, Paris, 1990;

R. Garofalo, La Criminologie, Cinquieme edition entierement refon- due et augmentee, Felix Alcon editeur, Paris, 1905;

R. Stănoiu, O. Brezeanu, T. Dianu, Tranziția și criminalitatea, Ed. Oscar Prinț, București, 1994;

R. Vouin, J. Leaute, Droit penal et Criminologie, P.U.F., Paris, 1956;

T. Butoi , Psihanaliza crimei, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1994;

Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie, Ed. Phobos, București 2003;

Tudorel Butoi, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, București 2004;

T. Kulczor, Factorii psihologici ai vârstei școlare, E.D.P., București, 1978;

T. Prună, Psihologia judiciară, Ed. Fundației „Chemarea” Iași, 1994;

T. Vlad, C. Vlad, Psihologia și psihopatologia comportamentului, Ed. Militară, București, 1978;

V. Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1976;

V. Dragomirescu, M. Suciu, Cauze, forme de manifestare și mijloace de combatere a conduitelor deviante la copii și tineri, referat susținut la sesiunea de comunicări la IML București, 1978;

V. Dragomirescu, Problematică și metodologie medico-legală, Ed. Medicală, București, 1980;

V. Enătescu, Dialogul medic-bolnav, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1981;

V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Consecințe, în R.D.P., nr. 3, 1995.