Particularitati Privind Starea de Sanatatea Mintala la Copiii Si Adloescentii Institutionalizatidoc
=== Particularitati privind starea de sanatatea mintala la copiii si adloescentii institutionalizati ===
Particularități privind starea de sănătate mintală la copiii și adolescenții instituționalizați
Introducere
Scopul:
-Caracter constatativ-descriptiv
-Evoluția tinerilor instituționalizați: social, familial
Motivația:
Mi-am propus să scot în evidenta nivelul de funcționare și adaptare al copiilor și tinerilor instituționalizați:
-profilul psihologic dezvoltat
-efectele instituționalizării
CAP I Considerații generale despre copiii și adolescenții instituționalizați
1.1 Noțiuni introductive
1.2 Caracteristicile psihologice ale copiilor și adolescenților instituționalizați
1.3 Afectivitatea și intelectul în cazul copiilor și adolescenților instituționalizați
1.3.1 Legătura dintre intelect și afectivitate
1.3.2 Nevoile copilului:
-nevoile de bază ale copilului
-nevoia de dragoste
-nevoia de experiențe noi
-nevoia de apreciere
-nevoia de apartenența
-efectele nesatisfacerii nevoilor copiilor
CAP II Particularitățile stării de sănătate mintală în cazul copiilor și adolescenților instituționalizați
2.1 Conceptul de sănătate mintală și factorii psihosociali asociați acesteia
2.2 Starea de sănătate mintală în cazul copiilor instituționalizați
2.3 Efectele instituționalizării asupra copiilor și adolescenților
2.3.1 Comparație între mediul instituționalizat și cel familial
2.4 Profilul psihologic al copiilor și adolescenților instituționalizați
CAP III Cercetarea experimentală
3.1 Obiectivele cercetării
– analiza legăturii dintre mediu (centru de plasament) și dezvoltarea intelectuală și afectiva la adolescenți;
– studierea profilului psihologic al adolescentului intitutionalizat în funcție de trăsăturile de personalitate;
– realizarea unui model de intervenție psihoterapeutică pentru a favoriza inserția socială;
3.2 Ipotezele
– nivelul intelectual al copiilor și adolescenților din centrele de plasament este afectat de mediul în care trăiesc, fiind mai scăzut comparativ cu copiii și adolescenții normali;
– copiii și adolescenții instituționalizați prezintă diferențe în modul de adaptare socială, manifestând o mai mare dorință de a forma o imagine plăcută celorlalți;
– copiii și adolescenții instituționalizați nu sunt obișnuiți să aibă emoțiile și comportamentul adecvat la propriile situații de viață, fiindu-le dificil să se adapteze unei vieți independente;
3.3 Eșantion
– cercetarea se va desfășura pe un lot de 30 de copii instituționalizați din cadrul……. precum și un lot de 30 de copii tipici din cadrul …………..
3.4 Tehnici și metode
– Conversația;
– Chestionarul Nonverbal de Personalitate – NPQ;
– Scală de inteligenta emoțională generală GEIS;
– Matricele progresive standard Raven;
– Profilul distresului emoțional PDE;
CAP IV Analiza și interpretarea datelor
Concluzii și propuneri
– integrare familială;
– integrare socială;
Bibliografie
Motivația alegerii temei
Am ales această temă datorită importanței de care dă dovadă prin prezentarea unui subiect din ce în ce mai des întâlnit în zilele noastre. Problema copiilor și adolescenților instituționalizați este una actuala iar importanta cercetării problemei sănătății mintale în cazul acestora este redată de amploarea fenomenului de inadaptare socială a lor în special din cauza mediului și a condițiilor prezente.
Anxietatea și depresia sunt două afecțiuni care au o incidență și o influență destul de ridicată în rândul copiilor și adolescenților din centrele de plasament, afectând în timp modul acestora de viață, modul în care văd și înțeleg mediul inconurator, și în special modul în care răspund emoțiilor și comportamentelor din jurul acestora.
Dificultățile pe care le întâlnesc copiii care se afla în instituțiile de plasament nu sunt extrem de cunoscute însă este foarte renumit faptul că așa-zisul fenomen "hospitalism" afectează stima de sine. De-alungul timpului s-a putut vedea în mod concret ca, în cazul în care durata de ședere în instituții este una extrem de ridicată, minorul are un nivel mic al stimei de sine.
Acest fapt este afectat și de persoanele din jur, chiar dacă menționăm de profesioniști ori persoane din exterior. De regulă, persoanele din jur îi văd pe copiii și adolescenții instituționalizați ca pe niște copii orfani care le inspiră milă. Dar copiii instituționalizați pot să întâmpine și o mulțime de alte probleme, marea majoritate apărute, logic, datorită despărțirii de familie.
Copilul care trăiește experiența de instituționalizare va suferi o mulțime de modificări progresive de personalitate, schimbându-și, concomitent, sentimentul identității proprii și modul de a-i percepe pe ceilalți. Părerea comună este că viața în cadrul unei instituții de plasament nu este favorabilă dezvoltării copilului, dar instituțiile sunt diverse și pot să existe cazuri destul de numeroase de copii care au putu să se dezvolte într-un nivel de normalitate acceptabil și au putut învinge condițiile nefavorabile.
CAP I Considerații generale despre copiii și adolescenții instituționalizați
1.1 Noțiuni introductive
La finalul anilor '80 existau circa 950.000 de copii în sistemul îngrijirii publice în statele din Europa Centrală și de Est, dintre care 40% se aflau în leagăne și case de copii cu handicap. Până în anul 1996 cifra totală a copiilor în cadrul instituțiilor s-a maximizat până la 1000.000, în ciuda scăderii în cifre absolute a numărului copiilor în această perioadă, mulțumită micșorării ratei natalității.
Pentru țara noastră, datele prezente, oferite de Organizația „Salvați Copiii” România, indică faptul că în 2002 dintr-un număr total de 4.965.044 copii prezenți, 0,87% se afla în cadrul unei forme de îngrijire de tip rezidențial. 38.599 copii se afla în cadrul instituțiilor de stat, iar 5.104 în cadrul instituțiilor de tip nonguvernamental. O sursă similară arata ca în luna septembrie 2002, 41.782 copii erau în plasament/încredințare la familii substitutive, în acest fel: 60% din aceștia în grija familiei extinse, iar 30% în grijă asistentului maternal profesionist.
Apoi, numărul copiilor aflați în plasament la asistentul maternal profesionist s-a maximizat semnificativ, precum se va observa din datele oferite în continuare. Chiar dacă acțiunile guvernamentale au urmărit scăderea numărului copiilor din cadrul instituțiilor rezidențiale, problemele pe care le întâmpină atât copiii care au plecat din instituții, dar și cei care se afla în continuare în sistemul rezidențial reprezintă încă un subiect delicat în domeniul protecției copilului.
Și, chiar dacă în ultima perioadă este remarcată o micșorare a numărului de copii abandonați la naștere, de la 5.130 în 2003 la 2.216 în 2006, sistemul adopțiilor nu poate să răspundă totalității intrărilor în sistemul de ocrotire a copilului. Pornind cu anul 2001, se desfășoară un program puternic de dezinstituționalizare. În urma tacticii guvernamentale, în ultima perioadă s-a realizat dezinstituționalizarea a unui număr semnificativ de copii.
Datele statistice furnizate de ANPDC (Autoritatea Națională pentru apărarea Drepturilor Copiilor) indică faptul că în Martie 2007 un număr de 26.599 copii, constituind circa 36% din copii separați de părinți se afla în cadrul instituțiilor și un număr de 47.194 copii (circa 64%) reprezintă copii protejați prin intermediul serviciilor de tip familial (asistenții maternali, rudele până la nivelulIV, alte familii/persoane).
Tot în martie 2007 existau 1.615 centre de plasament, dintre care 1.206 publice și 409 private. La sfârșitul primului trimestru din anul 2007, 11.016 copii cu dizabilități beneficiau de apărare în cadrul anumitor instituții publice (95,13% dintre aceștia) ori private (5,87%).
O problemă, care este în continuare nerezolvată, o reprezintă reintegrarea socială a copiilor și tinerilor care pleacă din sistemul instituțional, numărul de servicii de reintegrare socială fiind destul de scăzut. La finalul anului 2006, funcționau, la gradul întregii țări, numai 2 centre pentru îmbunătățirea deprinderilor de viață independente. Considerând astfel de aspecte, se poate menționa că sistemul de apărare a copilului deține încă o aptitudinea scăzută de a pune la dispoziție un mediu adecvat îmbunatățirii copilului în spiritul reintegrării de ordin social a lui în momentul în care părăsește instituția.
Motivul principal care se afla la baza deciziei de instituționalizare a copilului îl constituie starea de sărăcie a familiei copilului. Ori ca se vorbește de copiii doriți ori nu, astfel de familii nu dispun de resursele utile care să le asigure să hrănească copilul, să îi achiziționeze îmbrăcăminte, să-l școlarizeze.
Se vorbește de familii în cadrul cărora părinții ori că nu lucrează, ori că dispun de servicii cu caracter sporadic, așa zisul „lucrul cu ziua”. Pentru astfel de familii, instituția este prezenta ca un cămin ori internat, care le poate furniza copiilor cu mult mai mult comparativ cu cât reușesc ei. Un alt domeniu în populația copiilor instituționalizați îl reprezintă cei care se afla internați în cadrul instituțiilor nu datorită sărăciei ca atare, ci datorită altor evenimente care îi maximizează efectul.
Abandonul familial, destrămarea familiei prin intermediul divorțului, separării ori decesului constituie cazuri care adăugate la factorul sărăciei, îi crește efectul. Familiile cu un unic părinte nu pot să facă față greutăților de ordin economic, în situația în care tatăl ori mama copilului (mai rar) dispar pur și simplu ori în momentul în care tatăl refuza să își recunoască paternitatea. (C.A. Nelson, Nathan A. Fox, C.H. Zeanah, 2014, pag. 209)
Chiar și în cazul familiilor biparentale, o multitudine de alți factori de stres social pot să agraveze problemele sărăciei și nesiguranței materiale. Violența domestică reprezintă o tema care poate fi regăsita deseori în convorbirile cu mamele care aleg instituționalizarea copiilor lor. Violenta îndreptată contra femeilor și copiilor deține câteodată ca rezultat direct internarea copiilor în cadrul unei instituții, ca de exemplu, în situația violurilor ori a cazurilor clare de maltratare a copiilor.
Un alt context situațional care produce instituționalizarea și chiar abandonul, îl reprezintă cel în ceea ce privește copiii care rezultă din sarcini nedorite. Mai mult, la astfel de situații pot fi adăugați copiii abandonați „funcțional” ca rezultat al instituționalizării. În situația lor, despărțirea îndelungată și absenta contactului cu familia de proveniență conduce la înstrăinarea progresivă și retragerea familiei din viața acestuia. Nu în ultimul rând, necesita să menționăm copiii cu diferite handicapuri ori boli cronice, care solicită cerințe speciale de îngrijire, dificil de asigurat în condițiile unei vieți nesigure și limitate din punct de vedere al economiei.
De-alungul unei eprioade îndelungate, copiii abandonați nu au reprezentat un obiect de analiză și de cercetare științifică dedicată. În corelație cu faptul că fenomenul abandonului a dobândit în ultima perioadă o amploare de tip social-economic și moral, a luat naștere utilitatea scoaterii în evidență în studii mai aprofundate a detaliilor de ordin social și psiho–pedagogic ale acestei probleme.
În primul an al vieții, pentru copiii abandonați și instituționalizați reprezintă caracteristice alcătuirea mai devreme, încă din primele trei luni ale vieții, a reacțiilor de tip vizual, auditiv, emoțional și motorii însă și stoparea treptată a tempoului formării lor, în mod special în a 2-a jumătate a primului an de viață. Întârzierea de tip major este scoasă în evidență în îmbunătățirea reacțiilor auditive și vizuale de orientare, în îmbunătățirea înțelegerii și a limbajului activ însă și a manipulării diverselor obiecte.
Și mai semnificativă reprezintă degradarea capacității comunicării și învățării; în preajma vârstei de 1 an copilul instituționalizat ar necesita, cu scopul de a se putea compara cu covarstnicii educați în cadrul familiei, de asistenta pe timp îndelungat și sistematică a unui psihopedagog, ceea ce se întâmplă rareori. O altă trăsătură a îmbunatățirii psihice a copilului abandonat o reprezintă cea ca întârzierea în îmbunătățirea unei funcții psihice este suprapusa devierilor de comportament.
Curiozitatea copilului va înregistra diminuări progresive, frică și sentimentul insecurității domina inteligenta și progresiv va deveni dominant sentimentul de neajutorare. Copilul nu va fi capabil să se autoevalueze; acesta preia pur și simplu evaluarea făcută de adultul apropiat. În cazul în care mama nu îl iubește – semnifica faptul că acesta nu merită dragoste, ca e rău, mai rău comparativ cu ceilalți și acest lucru (conform opiniei lui) îl cunoaște cel mai bine mamă.
În cazul copiilor abandonați lipsiți de dragostea și atenția părinților, va dispărea sentimentul apărării, siguranței, furnizat de adulții importanți pentru copil, în acest fel încât toată energia lui va fi ghidată către autoapărare.
Acest fapt se oglindește mai târziu în tipuri de autodevalorizare și subapreciere, constituindu-se în cadrul unui real indicator al stărilor psihice circumscrise psihopatologiei.
Autoanaliza imaginii de sine și a stimei de sine în cazul copiilor și adolescenților crescuți în casele de copii prezintă rezultate semnificativ mai diminuate în comparație cu acelea ale copiilor și adolescenților din școlile normale. Astfel de rezultate se păstrează scăzute și în privința incapacității lor de a stabili legături cu semenii.
Copiii abandonați și internați în cadrul caselor de copii vor fi privați de o comunicare de tip multilateral, individual, intim și frecvența cu adulții, motiv pentru care dezvoltarea sociabilității lor, însă și organizarea sentimentelor apartenenței, afecțiunii și libertății vor fi limitate. Totalitatea acestora duc către tulburări afective și de conduită, la producerea rapidă a surmenării. Acești copii se vor adapta extrem de dificil la ceva nou.
Nivelul îmbunatățirii bio-psiho-sociale a copiilor abandonați reprezintă unul mult mai mic comparativ cu norma de vârstă. Se scoate în evidență un ritm diminuat de învățare, proces în ceea ce privește întărirea lentă a cunoștințelor, de aptitudinea nedezvoltata de a se instrui.
Copiii abandonați nu vor fi destul de activi în activitățile lor individuale. Conduita lor va fi deseori inadecvată. Totalitatea unor astfel de detalii pot să fie privite ca și manifestări concrete ale hospitalismului.
1.2 Caracteristicile psihologice ale copiilor și adolescenților instituționalizați
Subiectul copiilor instituționalizați reprezintă un subiect semnificativ de abordat, întrucât aceștia mai sunt cunoscuți în cadrul documentelor UNICEF ca o categorie de copii „în circumstanțe extrem de dificile:” Prin aceasta se înțelege că marea majoritate a acestora au putu face față unui triplu dezavantaj:
– Experiență care a determinat ca aceștia să fie în imposibilitatea de a se dezvoltă eficient în familia proprie, experienta extrem de traumatizantă în totalitatea variantelor sale;
– În marea majoritate a situațiilor se adăugă dezavantajul de a fi îngrijiți în cadrul unui mediu instituțional, care deseori nu doar că eșuează în a răspunde trebuințelor lor fizice, de ordin social și psihologice fundamentale, însă îi pune în fata anumitor experiențe în cadrul cărora le sunt încălcate drepturile și vor deveni subiectul neglijării, tratamentelor de ordin fizic și sexual abuzive;
– Copiii instituționalizați întâmpina nesiguranța viitorului lor. Absenta oportunităților de învățare a rolurilor și calităților utile vieții de adult, lipsirea de experiențele emoționale utile adaptării de ordin social adecvate, lipsa suportului oferit de regulă de familie întunecă prognosticul evoluției acestora.
În lipsa părinților, privați de origine și nepregătiți cu scopul de a deveni adulți, au șanse minime de a se adapta eficient în societate, în acest fel încât pe o mulțime dintre aceștia îi vom regăsi căutând ori primind refugiu în cadrul altor medii instituționalizate, precum închisorile ori spitalele psihiatrice. (I. Bratianu, C. Rosca, 2005, pag. 120)
Întreruperea ori degradarea relațiilor dintr-o familie începe să devină o situație frustrantă, stresantă pentru copil, provocatoare de dezechilibre de ordin biologic și psihic, cu efecte severe pentru îmbunătățirea copilului. Separarea acestuia de familie și internarea în cadrul instituțiilor de ocrotire provoacă fenomenul de stresare prin intermediul privării lui de satisfacerea nevoilor primare și a celor psiho-sociale.
Copilul care este privat de intimitatea relațiilor familiale va dezvolta dezechilibre biologice și psihice și pe măsură ce vârstă copilului e mai scăzută, cu atât consecințele or să fie mai aspre. Degradarea relației mamă-copil generează, mulțumită carentei afective materne, schimbări biologice și psihice care împiedică ori întârzie procesul de îmbunătățire normală a copilului. (I. Bratianu, C. Rosca, 2005, pag. 121)
Efectele abandonării copilului și instituționalizării lui generează unele urmări care vor fi reprezentate de carente multiple: carențe în domeniul îmbunatățirii fizice, carente ale proceselor de tip psihic, tulburări de personalitate, carente de tip spiritual. (Revista Rețelei pentru Prevenirea Abuzului și Neglijării Copilului, nr.3, 2002)
Primele date care se referă la astfel de consecințe de tip negativ ale abandonului în instituții au fost oferite de pediatrie. Caracteristicile cele mai concrete sunt: apatia, paloarea, desele vărsături, o relativă imobilitate, liniște excesivă, absenta unui răspuns la un zâmbet ori un gângurit, lipsa de creștere în greutate în pofida meselor consistente cu dieta corespunzatpare, somn insuficient, o expresie a nefericirii, tendințe către episoade febrile, lipsa deprinderilor de supt, distonia neuro-vegetativa, anorexia nervoasă, dispneea psihogenă, managementul insuficient al stresului cu prelucrarea necorespunzătoare a conflictelor și chiar episoade suicidare, și listă ar putea să continue.
În diferite situații de abandon al unui minor, traumatismul psihic amplu poate cauza și vărsăturile, care duc la afecțiunea organică severă – atrepsia – în remedierea căreia tratamentul medicamentos și dietetic realizează prea puțin. Fondul emoțional pozitiv, atenția care se acorda personalității, senzația siguranței „agățarea”, trăirea sentimentului de apartenența, de dragoste pot să fie, cu succes, factori folosiți în intervenție, pentru o influență amplă în tratarea acestor aspecte.
Lowery, Bender, Goldfarb au observat că, după 3 ani de instituționalizare, urmările de tip negativ pentru psihicul copilului prezintă un caracter ireversibil. Lowery a precizat că ireversibilitatea este instalată iremediabil la copiii instituționalizați pe parcursul primului an de viață, în vreme ce în cazul copiilor internați în al 2-lea an ori al 3-lea tulburările prezintă șanse de corectare. Bowlby menționează că, cauza fundamentală care se afla la baza întârzierii în îmbunătățirea copilului o reprezintă lipsa mamei.
Ulterior, în pofida faptului că marea majoritate au o inteligența peste gradul mediu, copiii instituționalizați prezintă rezultate școlare care nu vor fi în concordanță cu posibilitățile lor de ordin intelectual și o mare parte dintre aceștia au un risc mărit de eșec școlar. Pentru a realiza profilul pshologic al adolesentului instituționalizat au fost folosite chestionarele următoare: Inventarul de ostilitate, Scală de toleranță a celorlati, Inventarul de depresie Beck, Inventarul „Motive reale”.
Au fost folosite 2 grupe de subiecți: adolescenți din cadrul familiilor normale și adolescenți din cadrul unor centre de plasament. Rezultatul superior realizat de adolescenții din cadrul instituțiilor la scala FEY a toleranței în comparație cu ceilalți, precum și scorul inferior la variabilă „suspiciune” au confirmat prezenta afectivității nedifierentiate a copiilor instituționalizați. Ideea că străinii pot să fie periculoși e implementată copiilor din mediul familial de către părinți. (C.A. Nelson, Nathan A. Fox, C.H. Zeanah, 2014, pag. 204)
În plus, lipsa anumitor relații „privilegiate” cu adulți ori tineri din exteriorul instituției cauzează o „foame afectivă”, o permanenta căutare și disponibilitate pentru socializarea cu indivizi mai puțin cunoscuți. Observația e sprijinită și de scorul mare realizat de tinerii instituționalizați în cazul variabilei „afinitate socială”. Rezultatul a confirmat dorința lor de a fi consideratti „utili”, eficienți, o companie plăcută.
Către o concluzie similare conduc și rezultatele obținute la variabilă „ridicare socială”, care arata ambiția mai intensă a tinerilor din centrul de plasament, dorința de a obține respectul celorlalți prin intermediul performanței în cadrul unui domeniu de activitate. Erotismul este prezent mult mai intens în situația copiilor din centrele de plasament.
O parte din explicație poate să fie identificată în încercarea adolescenților de a-și demonstra lor, însă și celorlalți, ca pot să fie remarcați pe acest plan. În cadrul regimului de viață din centrul de plasament posibilitățile de selectare vor fi mai limitate comparativ cu ale adolescenților crescuți în familii, regulamentul controlează oricare activitate, iar nivelul de supraveghere este, cel puțin pentru unele intervale de timp, mai scăzut.
Activitatea sexuală este, în cazul tânărului din instituție, una din puținele în cadrul căreia poate să trăiască sentimentul că selectarea îi aparține. De cealaltă parte, experiențele sexuale se pot iniția și prin intermediul unei serii de abuzuri din partea copiilor mai mari. Astfel, s-au înregistrat atât acte de tip heterosexual, dar și homosexual, chiar la același copil. Evidențele eșecuri de relaționare, pe de o parte, au format în cazul adolescenților din centrul de plasament o agresivitate crescută, reprezentând un potențial răspuns la pericolele care pot să apară în interacțiunile sociale.
Ambivalența în relaționare, pendularea permanenta dintre căutarea de contacte actuale cu indivizi necunoscuți – contacte care să-i indice adolescentului instituționalizat dizabilitatea lui ca partener social – și eșecurile de care e într-o mică măsură aparat în comparație cu copiii crescuți în familii, poate să explice o parte din depresia mai mare a celor din mediul rezidențial. (I. Bratianu, C. Rosca, 2005, pag. 124)
Rezultatul la Inventarul de depresie poate să fie un efect al „pierderii” survenite prin intermediul decesului unuia dintre părinți, însă, în special, prin intermediul abandonului. Mediul instituțional dificil și competitiv poate să determine, în cazul celor „mai slabi”, manifestări depresive intense.
Adolescenții din familii pot să obțină scoruri mari la variabilă materialism. Aceasta poate să desemneze o racordare mai corespunzătoare la „valorile” promovate de societatea actuală, în mod special în mediul urban,. Scorul mai scăzut obținut de copiii din centrul de plasament nu înseamnă neimpartasirea unor valori similare, ci, poate conștientizarea dificultatiii de atingere a gradului material dorit.
Mediul instituțional le conferă mai puține bunuri, prin intermediul comparației cu copiii și adolescenții din familiile înstărite, însă resursele furnizate reprezintă unele relativ sigure, necondiționate de activitatea din familie, ci numai de un buget care nu poate să fie influențat direct.
O să le lipsească anumite obiecte considerate la modă la vârsta lor, însă nu o să asiste la discuții despre gestionarea anumitor sume insuficiente, experiența trăită de anumiți copii din familiile normale.
Pot să apară, pe termen mediu și lung, urmări de tip negativ ale acestei situații, mulțumită îmbunatățirii ideii conform căreia altcineva, impersonal, care nu se suprapune cu imaginea unui părinte, deține responsabilitatea de a asigura sursele sale de trăi. O deosebire importanta este prezenta și la variabilă compensare. Adolescenții din cadrul centrelor de plasament manifestă o atracție crescută pentru acțiunile menite să scadă conștientizarea permanenta a statutului de defavorizați.
De altfel, adolescenții din familii obțin scoruri mari la variabilă realizare de sine. Aceasta poate să arate un individualism mai mare prin intermediul comparației cu cei din centru de palsament, care obțin scoruri mai ridicate la „ridicare socială”, unde dorința de a fi mai bun nu e explicată prin intermediul satisfacției strict personale a competiției, ci de obținerea respectului, a recunoașterii din partea celorlalți.
Cât despre agresivitate, adolescenții din familii arata o formă pasivă, aceea a suspiciunii, în vreme ce adolescenții din centrul de plasament arata o ostilitate activă, ori sub formă mai puțin virulenta a farselor, flumelor, ostilității indirecte, ori prin intermediul atacului direct, predispoziției pentru agresivitatea fizică. În final, putem să spunem că factorul de bază pentru toți oamenii îl reprezintă familia, cu totalitatea părților ei bune ori rele de care beneficiază copiii pe parcursul dezvoltării lor. (C.A. Nelson, Nathan A. Fox, C.H. Zeanah, 2014, pag. 211)
În familile se realizează fundamentul omului adult, care, la un anumit moment, va necesita să preia răspunderea pentru viața proprie. Copiii instituționalizați întâlnesc imense greutăți în a învăța să formeze și să păstreze relații de oricare natură. Aceștia se comportă egocentric și impulsiv. Prezintă probleme în asimilarea anumitor reguli și legi. Mulțumită faptului că nu au încredere în ceilalți, o mare parte din tipurile de conduită observate la aceștia se axează pe menținerea celorlalți indivizi la distanță. Așa ne putem de seamă că sunt similarități între simptoame care altfel ar putea să pară radical diferite.
Spre exemplu, tipurile următoare de conduite pot să fie văzute ca manifestări ale anumitor atașamente anterioare de tip deficitar:
A) Interiorizarea. O mulțime de copii cu probleme de atașament se feresc de interacțiunea cu ceilalți. Aceasta retragere poate să ia diverse forme. Anumiți copii se retrag fizic, în vreme ce alți copii par să formeze un fel de scut în jurul lor. Aceștia pot să fie aproape din punct de vedere fizic însă nu și emoțional.
Acest tip de retragere reprezintă unul similar cu teamă. Adulții nu doresc să sperie copilul ori să fie respinși în această manieră, în acest fel încât copilul o să învețe că acest comportament de respingere poate funcționa extrem de bine cu scopul de a tine adulții la distanță. Deseori cei din familii interpretează astfel de lucruri ca antipatie în comparație cu aceștia ori ca vârsta copilului e prea mare cu scopul de a mai dori să fie alintat.
B) Anxietatea cronică. În momentul în care copiii vor fi încrezători că părinții lor vor fi acolo în momentul în care vor avea nevoie vor fi mai puțin supuși anxietății, fie aceasta acută ori cronică. Cea mai înfricoșătoare situație o reprezintă cea în cadrul căreia un copil are nevoie de părinți ori îngrijitori și aceștia nu vor fi disponibili. Acest tip de anxietate reprezintă una intensivă în cazul copiilor care au fost mutați în alt loc în absența unei pregătiri ori în viața cărora au apărut brusc modificări majore. Copiii care arata anxietate cronică sunt de regulă deosebit de pasivi și dependenți.
C) Contact vizual deficitar. Contactul vizual reprezintă vital în formarea legăturilor de atașament și nu reprezintă deloc surprinzător faptul că o mulțime de copii care au trăit experiențe grele determina un contact vizual deficitar cu ceilalți. Aceștia vor fi surprinși în momentul în care cineva vrea să îi privească. Anumiți dintre aceștia determina un contact vizual doar în momentul în care sfidează și, ca un cerc vicios, ceilalți o să considere oricare contact vizual determinat de copii ca semn al insolentei.
D) Conduita agresivă. Anumiți copii țin persoanele adulte la distanță prin intermediul unor astfle de conduite: lovesc, zgârie, musca mereu în momentul în care adulții se apropie de ei. În cazul în care un copil prezintă o izbucnire mai mare de violență în momentul în care i se adresează o rugăminte e extrem de probabil că în viitor adultul să nu-l mai solicite să facă ceva. De altfel, conduita hiperactiva tine adultul la distanță.
E) Afectivitate nediscriminatorie. Copilul poate să îmbrățișeze și să sărute un străin și să-i zică „te iubesc”.
F) Copilul supracompetent. Anumiți copii care au tulburări de atașament par să nu aibă nevoie de adulți. O să insiste să facă aproape orice lucru în mod solitar chiar de la o vârstă mică. Părinții ori îngrijitorii simt extrem de rar ca e nevoie de ei, în situația acestor copii.
G) Absența conștiinței de sine. Anumiți copii care au trecut prin experiențe grele par aproape total inconștienți de corpurileproprii – mănâncă până le va fi rău, pot să nu reacționeze la durere, pot să sufere de enurezis. E aproape ca și cum nu au știut niciodată să ofere atenție semnalelor trimise de proprille corpuri ori surselor de disconfort. E posibil ca această formă de conduită sa se formeze la copii ai căror părinți nu au interacțiuni cu ei în timpul prunciei/micii copilării.
H) Greutăți de control. Absenta încrederii în persoanele din jur și luptele de forța în familie, la care au asistat copiii cu istoric greu își aduce aportul la intensificarea problemelor care se leagă de control pe care aceștia le au. Aceștia nu au limite de conduită concret definite. Aceștia par să testeze în mod continuu astfel de limite. Problema controlului poate să reprezinte unul din factorii de bază care își aduce aportul la eșecul plasamentelor de protejare în familii substitut.
I) Sindromul „2 ori 20”. Sunt copii cu atașament deficitar care par câteodată prea „bătrâni” pentru vârsta lor, iar uneori imaturi. Acești copii intra în activități preferate de copiii de vârstă mai mare ori de adulți. În momentul în care se joacă cu copii de vârsta lor vor vrea să conducă. Vor opune rezistență la restricții impuse conduitelor lor. Din anumite puncte de vedere aceștia se pot comporta ca niște indivizi independenți, cum ar fi la 20 de ani. Totuși în momentul în care cineva stabilește limite conduitei lor ori în cazul în care se simt frustrați, vor recurge la crize isterice corespunzătoare copiilor de 2 ani. (C.A. Nelson, Nathan A. Fox, C.H. Zeanah, 2014, pag. 218)
J) Întârzierea în îmbunătățirea conștiinței morale. Există copii care au tendința de a minți ori de a fura. Aceștia pot să mintă în corelație cu lucruri total neimportante, chiar și în momentul în care nu sunt consecințe de tip negativ spunând adevărul. Obiceiul de a fura poate să ia diverse forme, de la a „găsi” lucruri deseori, până la a fura bani ori alte obiecte de la proprii ocrotitori. De regulă, în momentul în care vor fi prinși, nu indică semne de anxietate.
1.3 Afectivitatea și intelectul în situația copiilor și adolescenților instituționalizați
1.3.1 Legatura dintre intelect și afectivitate
Afectivitatea reprezintă ansamblul reacțiilor psihice ale persoanelor în fata anumitor situații ocazionale din viață, fie mulțumită anumitor contacte cu lumea externă, fie mulțumită anumitor schimbări interne ale persoanei. Acestea vor fi deseori asociate cu viața instinctivă, gândirea și activitatea, fapt pentru care acestea mai sunt cunoscute sub numele de procese „instinctivo-afective” ori „ideo-afective”. (C. Enachescu, 2000, pag. 141)
Între stimulii interni și realitatea din mediul înconjurător se derulează confruntări și ciocniri ale căror urmări reprezintă chiar procesele afective. În cazul în care satisfacerea nevoilor interne produce plăcere, satisfacție, mulțumire, bucurie, entuziasm, nesatisfacerea acestora conduce la nemulțumire, indignare, tristețe. Adevărat, afectivitatea reprezintă fenomenul de rezonanță al lumii în subiect și care este produs în măsură și pe măsură dispozitivlor rezonante ale subiectului și e dublată de vibrația de tip expresiv a subiectului în lumea să, o lăuntrică melodie existențială care erupe în acțiune și reorganizează lumea.
Emoția nu reprezintă doar trăire subiectivă, vectorială, însă reprezintă și un comportament afectiv. (P.P. Neveanu, 1978, pag. 468)
În procesele afective, nu e valorizat obiectul, nu el este pe primul loc în conștiința subiectului, însă valoarea și sensul pe care acesta îl deține pentru subiect.
Nu obiectul emoției reprezintă unul semnificativ ci relația dintre acesta și subiect, deoarece numai în cadrul unei astfel de relaționări obiectul dobândește semnificații, ținând cont de nivelul și de durata satisfacerii subiectului. Nu conștientizarea absenței părinților ori perceperea abandonului este pe primul plan în cadrul conștiinței copiilor abandonați, cât sensul, rezonanță pe plan afectiv a acestei lipse, produsă de legătură dintre copil și părinții care nu pot să-i ofere, prin intermediul prezenței lor, sprijinul afectiv de care are nevoie în îmbunătățirea să.
În cadrul centrelor de plasament se poate vedea cum marea majoritate a tinerilor internați își adoră părinții care i-au abandonat, cum valorizează compensator și pozitiv imaginea „obiectului” provocator de frustrări afective.
Suferință în sine e generată de prezența unor cerințe nesatisfăcute ori satisfăcute parțial în relaționarea cu părinții lui, etapa unică în psihobiografia individuală, și de sensul pe care această relație simbol îl are pentru oricare subiect, de conflictul prezent între imaginea unui părinte, investita fantasmatic-compensator și injustețea absenței lui de lângă copil, cu toată gamă de complexe consecutive interiorizate.
În etapa preadolescentei și adolescenței, 3directii sunt mai semnificative în dezvoltarea comună a vieții afective. Îmbunătățirea sensibilității și a concepției de ordin moral, maximizarea și afirmarea conștiinței de sine, ca scop al dorinței concrete de a deveni independent, erotizarea vieții afective.
Dezvoltarea cunoașterii realităților vieții este dublată de îmbunătățirea și schimbarea intensă a afectivității; sentimentele de ordin moral, politic, estetic, intelectual prezintă o semnificativă curba de creștere, baza acestora de convingere imbunanatindu-se extrem de mult, mulțumită activităților practice și culturale, educației. Ulterior consumării preadolescentei, în comportament se formează cerința că faptele să corespundă planului verbal.
Se mărește sensibilitatea afetiva, însă și aptitudinea de inhibare a reacțiilor imediate, în contextul îmbunatățirii elementelor componente vegetative, chemoencefalice, chimice, etc. Adolescentul o s ainceapa să aibă o atitudine clară, conștientă în comparație cu totalitatea influențelor pe care le suporta; acesta își cultiva stăpânirea de sine. Exigențele în comparație cu persoană proprie cresc extrem de mult. Relațiile cu semenii vor deveni mai profunde, imbunanatindu-se respectul și admirația. Simpatia și prietenia încep să dobândească tipuri de exprimare superioară și o mai mare profunzime, adolescentul punând pasiune în aproape toată acțiunile pe care le realizează.
Sentimentul de dragoste, cunoaște o profundă și impetuoasă apariție la adolescent. Dragostea deține rezonante tari, provocatoare, fiind secondata de manifestări de ordin erotic. Împreună cu intensă trăire emoțională a prezentului, pe adolescentul instituționalizat îl vor caracteriza tensiuni afective de proiecții în viitor. Viitorul lui, neclar, va deveni apropiat, și va fi marcat de conflictele prezente între năzuințe, aspirații, scopuri, speranțe și posibilitățile scăzute de realizare ale lor. (I. Bratianu, C. Rosca, 2005, pag. 129)
Emoțiile și sentimentele de tip intelectual și artistic se dezvoltă și ele, însă mai puțin pregnant în situația adolescenților din Centrul de Plasament, ocupați în mod special de căpătarea unei independente și securități materiale, pe care Centrul de Plasament nu i-o va mai putea furniza ulterior împlinirii vârstei de 18 ani.
Intensitatea trăirilor afective determina faza adolescenței să fie carcaterizata ca o faza a pasiunilor și a furtunilor de tip afectiv, o faza de romantism și de spontaneitate, o faza de autonomizare morală. Dezvoltarea de ordin intelectual a copilului se desfășoară treptat, capacitățile de cunoaștere și înțelegere ținând cont de vârsta.
Între 3 și 5 ani, intelectul copiilor mici prezintă o expansiune semnificativă, transformând copiii din preșcolari cu discernământ simplu în gânditori independenți, capabili de a înțelege probleme de amploare. Învățarea și îmbunătățirea intelectuală reprezintă 2 procese care se dezvoltă în permanență pe toată durata vieții.
După zeci de ani de analiză și observare a copiilor, inclusiv a copiilor săi, Jean Piaget a putut să stabilească acele elemente care alcătuiesc îmbunătățirea intelectuală în oricare categorie de vârstă. Astfel, teoria acestuia indica faptul că totalitatea cunoștințelor copiilor sunt formate din scheme, unități fundamental utilizate cu scopul de a organiza experiențe trecute și a le utiliza ca bază pentru a înțelege informațiile cu care intră în contact.
Aceste scheme de bază se schimbă în permanență prin intermediul asimilării (păstrarea datelor culese din mediu în cadrul unei scheme deja existente, astfel le înțeleg cu sprijinul lucrurilor pe care le cunosc deja) și prin intermediul acomodării (cei de vârsta mică adaptează noilor cunoștințe schema preexistenta, modificând-o ținând cont de informațiile nedecodate).
Astfel, îmbunătățirea intelectuală a copiilor ține cont în mare măsură de încercarea lor de a echilibra acomodarea cu asimilarea, în așa fel încât gândirea să devină din ce în ce mai complexă.
Conform lui Piaget, îmbunătățirea intelectuală necesita încercarea permanenta de a echilibra acomodarea cu asimilarea numind-o echilibrarea.
La baza teoriei se afla principiul că îmbunătățirea intelectuală este prezenta în cadrul unei multitudini de stadii distincte, universale, oricare descris de nivele de gândire tot mai complexă. Astfel de stadii sunt prezente mereu într-o ordine similară și se construiesc pe ceea ce a învățat deja în etapele anterioare. (C.A. Nelson, Nathan A. Fox, C.H. Zeanah, 2014, pag. 223) Aceste etape sunt: Stadiul sensorimotor (sugar):
În această etapă, care conține 6 sub-stadii, inteligenta e dovedită prin intermediul activității motorii în absența utilizării simbolurilor.
Dezvoltarea de ordin fizic – mobilitatea asigura copilului să își îmbunătățească noile aptitudini intelectuale. Anumite aptitudini simbolice (limbajul) se dezvolta la finalul acestei etape. Etapa pre-operationala (copilăria timpurie): În această faza care deține 2 substadii, inteligenta e dovedită prin intermediul utilizării de simboluri, limbaj iar memoria și imaginația sunt dezvoltate, însă gândirea reprezintă una realizată într-un mod nonlogic, nonreversibil.
Gândirea egocentrică e predominanta. Etapa operațională concretă (adolescenta timpurie): În această etapă, caracterizată de șapte tipuri de conservare (durată, număr, masă, greutate, volum și zona) inteligenta e dovedită prin intermediul manipulării logice și sistematice a simbolurilor care se leagă de obiecte concrete. Gândirea operațională se îmbunătățește (acțiuni mentale care sunt reversibile). Etapa operațională formală (adolescenta și faza de adult): În această etapă inteligenta e dovedită prin intermediul utilizării logice a simbolurilor care se leagă de concepte abstracte. (C.A. Nelson, Nathan A. Fox, C.H. Zeanah, 2014, pag. 228)
Timpuriu, în această faza există o revenire la gândirea egocentrică. Numai 35% din elevii de liceu care studiază în statele industrializate reușesc să obțină operațiunile formale; o mulțime de indivizi nu gândesc formal pe parcursul perioadei de adult.
Așadar, copiii preluați din orfelinate și plasați în grijă anumitor asistenți maternali au reușit să înregistreze rezultate mult mai eficiente la testele IQ, făcute după ani, comparativ cu cei lăsați în centrele instituționalizate. În plus, studiul a relevat că, cu cât au rămas mai mult timp în cadrul orfelinatului, cu atât IQ-ul copiilor e mai scăzut. Cel mai ridicat progres a fost înregistrat în cazul copiilor luați din orfelinate înainte de a împlini doi ani. Cum s-a derulat: Studiul a început în anul 2000.
La acel moment, psihologii americani au ales 136 de copii din 6 orfelinate din București. O parte au fost crescuți în continuare în astfel de instituții, iar restul au fost dați anumitor părinți adoptivi. Aceștia au testat periodic îmbunătățirea psihică atât pe copiii rămași în orfelinate dar și pe aceia care au fost adoptați. Comparativ, aceștia au analizat și IQ-ul anumitor copii care nu au fost niciodată într-un orfelinat. Rezultatele: Până la vârsta de 4 ani, copiii oferiți asistenților maternali au avut cu 10 puncte mai mult în cazul testelor IQ comparativ cu copiii lăsați în orfelinate.
Copiii adoptați înainte de a împlini doi ani au reușit să obțină o maximizare de 15 puncte. Copiii crescuți de familiile lor naturale au reușit să înregistreze cel mai ridicat IQ, cu rezultate ale testelor în medie de 10 până la 20 de puncte mai mult comparativ cu copiii luați de asistenții maternali.
1.3.2 Nevoile copilului
Nevoile fundamentale ale copilului
Prima dată este necesar să ne gândim la trebuințele fundamentale ale copiilor (lista e incompletă): Nevoia de a fi îngrijit Nevoia de a se simți în siguranță Nevoia de a aparține unei familii Nevoia de a fi acceptat de ceilalți Nevoia de a fi liber, autonom Nevoia de joc și de stimulare senzorială Nevoia de a interacționa cu ceilalți copii Nevoi de cunoaștere: de a înțelege, de a-și satisface curiozitatea, de a descoperi Nevoia de a fi apreciat. (T.B. Brazelton, S.I. Greenspan, 2013, pag. 80)
Se poate observa cu ușurință că oricare copil prezintă astfel de nevoi, însă însemnătatea lor este distinctă ținând cont de vârsta: în cadrul unei anume etape de dezvoltare copilul necesita în primul rând de siguranță și îngrijire, în altă nevoia lui de bază va fi să se integreze în cadrul unui grup, în alta să fie independent, etc. Putem menționa că, dintre totalitatea trebuințelor copilului, 1-2 vor fi de bază, și restul vor fi secundare. Nevoile pot să intre câteodată în conflict unele cu altele: îndeplinirea uneia poate să stingherească îndeplinirea alteia.
Spre exemplu, un copil poate să simtă și nevoia de siguranță însă și de a fi independent. În cazul în care dorește să fie în siguranță va sta lângă părinții lui, renunțând în acest fel la nevoia lui de independență. Un alt exemplu reprezintă acela în momentul în care copilul necesita autonomie însă și să se simtă acceptat. În cazul în care părinții descurajează autonomia acestuia, acesta le va face pe plac, cu scopul de a fi acceptat, însă va renunța la libertatea lui.
Abraham Maslow e omul care a elaborat renumită piramida a nevoilor oricărei persoane, trebuințe care pleacă de la baza – cele fundamentale, care asigură supraviețuirea și ajung către vârf – nevoile superioare, care asigură îmbunătățirea armonioasă și completă a individului. Piramida trece de la trebuințe exterioare la trebuințele interioare, care asigură îmbunătățirea sinelui.
Aceasta piramidă a trebuințelor reprezintă un mijloc prețios – în momentul în care discutăm de îmbunătățirea copilului, putem observa la care grad pot să existe lipsuri… potrivit teoriei lui Maslow, îndeplinirea trebuințelor de la un anumit nivel va conduce în mod natural la trebuințele de mai sus – asigurând în acest fel îmbunătățirea completă a copilului.
Atunci când copilul resimte una dintre trebuințe, aceasta semnifica ca aceasta nu e complet îndeplinită și astfel ca dezvoltarea către nivelurile de mai sus va fi îngreunata ori chiar stopată.
Piramida trebuințelor copilului: Care sunt trebuințele fundamentale redate de acest mijloc simplu?
Nevoile fiziologice. Se afla chiar la baza piramidei, fiind trebuințele de bază de supraviețuire și de trai: nevoia de adăpost, de hrană și apă, de somn, de curățenie. În mod normal, oricare părinte încearcă să îi ofere copilului îndeplinirea cât mai eficace a acestor trebuințe, să îi asigure un adăpost cât mai corespunzător (comod, călduros etc.) și o hrană cât mai sănătoasă.
Ideea vitală care ține de această piramidă este: în cazul în care un nivel de trebuințe nu va fi îndeplinit, copilul nu va trece la viitorul grad în dezvoltarea acestuia: sigur că un copil căruia îi va fi foame nu se va preocupa de alte nevoi, aceasta primară nevoie fiind pe primul loc.
Trebuințele de securitate. Aceasta reprezintă gradul 2 în piramidă trebuințelor copilului: securitatea, protecția, mediul stabil. (T.B. Brazelton, S.I. Greenspan, 2013, pag. 83)
Părinții necesita să îl ocrotească de factorii de risc și să îi ofere atât fizic, dar și psihic un mediu echilibrat, sigur, confortabil (chiar și emoțional). Urmând ideea utilității îndeplinirii fiecărui grad al piramidei: copilul care nu deține o familie stabilă, care nu simte siguranță și apărare va fi „blocat” la acest nivel, dorindu-și securitate (după cum s-a menționat, securitatea practică și securitatea emoțională). Nevoile de ordin social (de afecțiune și apartenența).
Reprezintă deja o afirmație clasică: omul reprezintă ființă socială. Iar încă din primii ani ai vieții, omul necesita apropierea altora, atenție, afecțiune. Bebelușii simt nevoia de a avea pe altcineva lângă ei, de contact, de sentimentul de apartenența la o familie. Copilul (și adultul) învață și se dezvoltă prin interacțiunea cu ceilalți; copilul necesita indivizi importanți în viață, care să îi confere primele cunoștințe referitor la lume și să îi confere afecțiune – în acest fel îmbunătățirea să ia avânt.
Nevoile de ordin social se axează în primii ani pe părinți – însă concomitent creșterii, acestea se extind pentru alte persoane: copilul va avea nevoia naturală de a forma relații cu covarstnici – în acest fel acesta învața regulile adaptării și interacțiunii în colective de copii de aceeași vârstă. Copilul va avea nevoie de amici, de integrarea în cadrul unui alt grup, exceptând familia.
Un copil izolat, care nu deține relații de ordin social cu alți copii și care e neglijat de către părinți va dori apropierea umană și crearea anumitor legături, netrecând în acest fel la trebuințele de mai sus.
1. Nevoia de siguranță și dragoste e împlinită de legăturile calde și afectuoase care se alcătuiesc rapid după naștere. Prin intermediul acestei relații copilul își formează identitatea și devine conștient de sine. Cel mai amplu impact al acestei legături de afecțiune se produce pentru sine.
Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți e vitală pentru îmbunătățirea auto-acceptarii și auto-aprobarii. Eșecul în a oferi un răspuns acestor trebuințe deține ca efect sindromul de „deprivare maternă”.
2. Nevoia de experiențe mai actuale își găsește răspunsul în aptitudinea de a explora, de a descoperi. Odată identificat interesul pentru ceea ce reprezintă nou, acesta devine sursa motivării altor explorări și, în acest fel, a învățării. Imposibilitatea de a trăi experiențe noi este regăsita în diversele tipuri de substimulare ori deprivare senzorială, emoțională, socială. (T.B. Brazelton, S.I. Greenspan, 2013, pag. 278)
Suprastimularea generează și aceasta urmări negative: neliniștea, extenuarea și tulburările somnului.
3. Nevoia de încurajare și apreciere. Trecerea de la copilul neajutorat la persoana adultă auto-determinata se face și prin intermediul cunoașterii bucuriei și ulterior trăirii nevoii de succes. Se face prin intermediul unui proces de auto-modelare plecând de la exemplele pe care copilul le găsește/alege din rândul indivizilor semnificativi pentru el. În acest sens profesorii au un scop extrem de semnificativ.
Această nevoie își află împlinirea în urma rezultatelor și mai puțin în urma efortului depus; din acest motiv, aceasta e satisfăcută mai des în cazul copiilor sănătoși, inteligenți, bine adaptați, în vreme ce copiii instituționalizați vor reuși s aobtina mai dificil aprecierile persoanelor din jur.
4. Nevoia de responsabilitate, câștigarea și recunoașterea de către celelalte persoane a independenței sale. Scoala deține, și de această dată, un scop însemnat.
Nesatisfacerea acestei trebuințe duce la deficiențe în deprinderile de auto-control și planificare, la tendința adolescentului de a se exercita impulsiv, la imposibilitatea de a amâna gratificarea rapidă a trebuințelor, la nesocotirea drepturilor celorlalte persoane, adică la iresponsabilitate.
CAP II Particularitățile stării de sănătate mintală în cazul copiilor și adolescenților instituționalizați
2.1 Conceptul de sănătate mintală și factorii psihosociali asociați acesteia
În anul 1947, OMS a stabilit ca sănătatea reprezintă „o stare de bunăstare fizică, socială și mentală completă și nu numai lipsa bolii și infirmității” (WHO, 1947 apud. Hahn și Payne, 1997). O astfel de definire globală a sănătății reprezintă una cuprinzătoare, conținând totalitatea aspectelor de ordin biopsihosocial, însă aceasta deține și limite în sensul că reprezintă o definiție dificil de pus în practică în determinarea și ameliorarea stării de sănătate.
Astfel, însemnătatea unei bune stări de sănătate mintală pentru persoane și comunități și nu numai lipsa bolii e recunoscută. Sănătatea mintală e semnificativă pentru oricare și nu numai pentru persoanele diagnosticate ca fiind afectate de tulburări mintale (WHO, 1999).
O altă definiție a stării de sănătate, a fost oferită, ulterior analizării dimensiunilor stării de sănătate de Payne și Hahn (1997) care au determinat ca sănătatea constituie “amestecul resurselor emoționale, fizice, sociale, spirituale, intelectuale și ocupaționale care ajuta un individ în realizarea sarcinilor de îmbunătățire biopsihosociala și care sunt deosebit de utile pentru că acesta să se bucure de o viață îndestulată și productivă “. (C. Enachescu, 2008, pag. 30)
În anul 1996, Spilker a stabilit 5 domenii de tip major ale stării de sănătate: starea fizică și aptitudinea de ordin funcțional, starea și bunăstarea de tip psihologic, interacțiunile sociale, factorii de ordin economic, statutul social și starea religioasă ori spirituală.
Potrivit acestei delimitări dimensionale, dimensiunea de ordin fizic a stării de sănătate face referire la trăsăturile structurale și fiziologice care ajuta ca un individ să se formeze, aici incluzându-se și gradul vulnerabilității în fata bolii, greutatea corpului, acuitatea vizuală, coordonarea mișcărilor, rezistența fizică ori aptitudinea de recuperare. În unele cazuri, această dimensiune pare să fie cea mai semnificativă. Din această cauză, o faza îndelungată, o mulțime de profesioniști au asociat sănătatea aspectului și funcționării corpului (Hahn și Payne, 1997).
În acest fel, menționau aceștia, echilibrul fizic poate să fie atins prin intermediul unei alimentații corespunzătoare care să conțină cantitativ și calitativ substanțele nutritive utile pentru sprijinirea activităților specifice de viață, prin intermediul exercițiilor și mișcărilor de ordin fizic susținute și prin intermediul asigurării anumitor faze de odihnă utile refacerii organismului (somnul, relaxarea, management al stresului etc.).
O altă dimensiune a sănătății, dimensiunea emoțională, face referire la măsura în care un individ e apt să reziste stresului, adică să își mențină echilibrul emoțional în cazurile stresante, să se mențină flexibil și să negocieze ori să adopte compromisuri în cazuri de conflict. Ceea ce simte un individ în legătură cu familia și amicii lui, cu obiectivele și ambițiile din viața lui, cu întâmplările din viața de zi cu zi este prezent ca fiind corelat cu această dimensiune de tip emoțional a sănătății. (C. Enachescu, 2008, pag. 39)
Astfel, grijă pentru păstrarea stării de sănătate constituie un argument pentru conștientizarea și exercitarea corespunzătoare a emoțiilor, oricare ar fi tipul acestora. De asemenea, medicina psihosomatică a reușit să lanseze ipoteza potrivit căreia oricărui tip de emoție refulată îi corespunde o anume tulburare de tip somatic (durerea de cap, durerea de spate, aritmia cardiacă, ulcerul etc.).
Studiile făcute până în zilele noastre nu au confirmat, însă nici nu au infirmat o astfel de ipoteză. Concomitent, cercetările din prezent nu mai încearcă să afle dacă emoțiile pot cauza unele boli, ci încearcă, mai exact, să afle care reprezintă scopul emoțiilor în apariția ori dezvoltarea unelor tipuri de tulburări. Astfel, sănătatea mintală reprezintă o stare a bunăstării care aduce liniște spirituală și emoțională, semnificativă pentru împlinirea personală și care ne asigura să facem fața durerii, tristeții și dezamăgirii.
Aceasta solicita prezenta încrederii în cadrul demnității și meritelor personale ori ale celorlalți (WHO, 1999). Sănătatea mintală constituie un element de bază al sănătății individuale și reprezintă o parte vitală din viața noastră, desemnând generic modalitatea în care persoanele se înțeleg și se integrează în cadrul familiei, la serviciu ori în comunitate cu semenii lor.
Sănătatea psihică poate să fie definită în termeni comuni drept aptitudinea unei persoane de a păstra echilibrul dintre funcțiile afective și intelectuale și de a se integra cu suplețe în viața socială. În momentul în care aud expresia sănătate mintală marea majoritate a persoanelor se gândesc la boli mintale. Însă, sănătatea mintală semnifica mult mai mult decât lipsa unei boli psihice.
Sănătatea mintală reprezintă ceea ce vrem cu toții, ori că știm ce este, ori că nu. În momentul în care ne gândim la fericire, liniștea sufletească, satisfacție, bucurie, facem referire de fapt la sănătatea mintală.
Aceasta reprezintă o parte a vieții cotidiene. Ne-o formăm zilnic în familie, la locul de muncă, în grupul de prieteni, în cadrul societății. Sănătatea mintală semnifica modalitatea prin care oricare poate să își armonizeze dorințele, ambițiile, aptitudinile, idealurile, sentimentele și conștiința cu scopul de a putea rezista cerințelor vieții.
Nu exista o delimitare concretă dintre sănătatea mintală și boală mintală. Exista o diversitate de detalii ale sănătății mintale. Nimeni nu deține în oricare moment totalitatea caracteristicilor specifice ale unei sănătăți mintale perfecte.
Lagache D reușind să sintetizeze datele expuse de Hartman și Murray, oferă o descriere despre caracteristicile principale următoare ale sănătății mintale: aptitudinea de a genera și de a tolera tensiuni destul de mari, de a le scădea într-un mod satisfăcător pentru individ; aptitudinea de a organiza un plan de viață care să asigure satisfacerea în mod armonios și periodic a majorității trebuințelor și progresul spre scopurile cele mai îndepărtate; aptitudinea de ajustare a aspirațiilor proprii la grup; aptitudinea de a-și ajusta comportamentul la diverse moduri de relații cu celelalte persoane; aptitudinea de determinare atât cu forțele conservatoare dar și cu cele de tipc reator ale societății. (C. Enachescu, 2008, pag. 45)
Antonovsky A a precizat că nu sunt stări de „sănătate” ori „boala” în sens strict ci mai repede „un continuum ușor spre boala” pe care ne mișcăm înainte și înapoi pe parcursul ciclului de viață. În momentul în care ne simțim bine acest lucru nu necesită pur și facil lipsa patologiei; factorul de bază al salutogenezei reprezintă ca o stare de bună sănătate poate să fie sprijinită direct de factori psihologici de tip pozitiv (sentimentul de stare-de-bine). Antonovski A a reușit să definească coerenta ca: „o ghidare globală care indica măsura în care o persoană deține un sentiment de încredere sprijinit și durabil, însă și dinamic cum ar fi:
1. Stimulii care derivă din mediul intern ori exterior pe parcursul vieții reprezintă niște stimuli structurați, explicabili și predictibili,
2. ca sunt resurse disponibile deoarece acesta să poată să răspundă la solicitările stabilite de acest stimul și ca
3. Astfel de solicitări pot fi provocatoare, benefice asupra investiției afective și angajare”.
Simțul interior al coerentei semnifica aptitudinea de a identifica sensuri lucrurilor, aptitudinea de a înțelege sensul solicitărilor la care o persoană e supusă și aptitudinea de decizie și control. Conceptul de simț al coerentei deține asemănări cu alte teorii de rezistență la stres precum: aptitudinea de control, eficacitatea proprie (de sine), conceptul de forță și optimism dispozițional.
Chiar și așa simțul intern al coerentei reprezintă un concept mai larg comparativ cu oricare dintre acestea conținând și dimensiunea de tip social a solicitărilor persoanei făcând în acest fel conceptul aplicabil diverselor culturi. Adolescenta reprezintă o faza în îmbunătățirea organismului uman, care apare ulterior pubertății și precede starea de adult. E cuprinsă, în mod normal, intre 14 și 18 ani, deținând mai multe detalii particulare de la persoana la persoană. (M. Lăzărescu, A. Nirestean, 2007, pag. 182)
Este caracterizată prin intermediul dezvoltării fizice și neuropsihice. Este faza în care personalitatea este conturată. Acest stadiu deține trăsături speciale și solicitări proprii, adolescentul stabilește legături noi cu semenii de ambele sexe, își formează și își dezvoltă o independentă emoțională în comparație cu părinții și alte persoane adulte. Se formează intelectual și își dezvoltă un sistem de valori de ordin civic. Se afla în căutarea personalității lui, a identității sale, fiind nerăbdător să își selecteze un model, pregătit să își cucerească locul lui în lume. Emotivitatea este prezenta cu preponderenta în adolescență.
Furia, frică, neliniștea, invidia, gelozia, afecțiunea, bucuria, curiozitatea reprezintă sentimente și trăiri de ordin emoțional pe care adolescentul le simte cu intensitate. În momentul în care va fi criticat, ridiculizat, în momentul în care ceilalți vor să-i impună ceva se va simți indignat, se va simți fustrat în momentul în care va fi blocat în realizarea a ceea ce vrea el, discerne cu acuitate valoarea proprie și se revoltă tocmai contra conduitei sale.
Manifestările pot fi diverse: tristețea, bucuria, efuziunea, anxietatea, mutismul, agresivitatea, în mod special urmare a unei inferiorități de ordin social real ori imaginar. Frică de școală, greutățile în relațiile de prietenie cu ceilalți, selectarea parcursului profesional reprezintă surse de neliniște. Traatura de bază a adolescentului o reprezintă altruismul, acesta dorește să îmbrățișeze cauzele cele mai grele, să se dezvolte continuu.
Acum necesita să demonstreze părintele că știe în mod cert să reprezinte reazemul spiritual al copilului.
Conceptul de sãnãtate mintalã a fost permanent dominat de controverse. Inițial e necesar să fie fãcutã o deosebire între sensul care face referire la starea de sãnãtate psihicã de acela ce reușește să definească o modalitate de intervenție majoritar preventivã. Ultimul se bazează pe un sistem pluridisciplinar de instrumente de tip practic și teoretic destinat apãrãrii, menținerii și dezvoltării stării de sănătate psihică iar mai nou, al stãrii de bine psihic, adică al sănătății psihice de tip pozitiv. Astfel, trebuie ales între 4 orientãri:
– Sãnãtatea mintalã ca domeniu limitat la psiho-profilaxia primarã sensul de bază al conceptului;
– Sãnãtatea mintalã că grijã asupra stării de bine psihic o dezvoltare actuală a primei orientãri;
– Sãnãtatea mintalã ca gestionar al totalității modalităților de prevenire – primarã, secundarã și terțiara indicând ansamblul menirii sale de tip preventiv care conține concomitent și semnificative valente curative;
– Sãnãtate mintalã, conceptul-umbrelã care reușește să acopere și să unească tot ceea ce se referă la psihismul normal și patologic. (M. Lăzărescu, A. Nirestean, 2007, pag. 184)
Între cauze: caracterul amplu și slab delimitat al psihoprofilaxiei de ordin primar, scepticismul cu care este văzută, pasivitatea colectivității, cheltuielile prohibitive, oferta scăzută de resurse materiale, rezultatele care apar foarte târziu, presiunea tensiunii psihice arătate, lipsa profesioniștilor în domeniu și chiar formația psihiatricã a mai multor indivizi din aceia care o promoveazã.
2.2 Starea de sănătate mintală în cazul copiilor instituționalizați
Cercetările anterioare efectuate de Ministerul Sănătății din țara noastră referitor la starea de sănătate a copiilor abandonați și care se afla în casele de copii au indicat faptul că starea de sănătate a copiilor în momentul internării lor în cadrul unor centre de plasament se caracterizează printr-un deficit al dezvoltării fizice care caracterizează 25% dintre copii internați, doar 18% din interni prezentând o dezvoltare fizică corespunzătoare, diferența de 59 % din totalul copiilor internați fiind descriși printr-o dezvoltare fizică necorespunzătoare. Marea majoritate a copiilor sunt afectați de întârzieri în dezvoltarea psihică, alături de o stare a subdezvoltării vorbirii. (M. Lăzărescu, A. Nirestean, 2007, pag. 357)
Într-un studiu comparativ realizat de către psihologul V.V.Corneva în anul 2001, în Republica Moldova, asupra unui grup de copii instituționalizați și un grup de control format din copiii dintr-o grădiniță, care aaprtineau aceleiași grupe de vârstă (4 – 7ani) au fost scoase în evidență următoarele:
1. Instabilitatea comportamentului este prezentă în cazul a 81,5% dintre copiii din centrele d eplasament (comparativ cu 11,5% dintre copiii din grădiniță)
2. Reducerea memoriei la 83,5% dintre copiii instituționalizați (comparativ cu 16,5% la cei care frecventează grădinița)
3. Reducerea activismului social la 66% dintre copiii instituționalizați (și 10,6% la cei din grădinițe)
4. Dereglări de comunicare la 47,5% din copiii instituționalizați (și 8,6% la cei care frecventează o grădiniță) (Ch. Zeanah, Ch. Nelson, N. Fox, 2014, pag. 174)
Marea majoritate a copiilor din cadrul centrelor de plasament, ajunși la vârsta de 7 ani, nu prezintă o pregătire adecvată pentru a intra în mediul școlar, fiind observate întârzieri de dezvoltare a proceselor cognitive, psiho-motorii și de relaționare. Mai mult, fără să fie valorificate aptitudinile potențiale ale lor, educația acestora nu va conduce la o corecție totală a normelor de dezvoltare, lucru care nu va permite copiilor să se adapteze unei vieți sociale de tip normal, în plus, acest lucru conduce la conduite antisociale, împingându-i pe copiii și adolescenții instituționalizați în universul delincvenței juvenile.
Copiii abandonați ce se afla internați în cadrul centrelor de plasament, provin în mare majoritate din familii dezmembrate, în cadrul cărora legăturile dintre membrii acesteia sunt tensionate, necorespunzătoare. (Ch. Zeanah, Ch. Nelson, N. Fox, 2014, pag. 175)
Mediul familial le influențează acestor tineri dezvoltarea mecanismelor reglării afective, în așa fel încât, din momentul în care sunt instituționalizați, aceștia sunt puși în situația unor greutăți de de escaladare a emoțiilor de tip negativ. Astfel, aceștia sunt „purtătorii” anumitor scheme cognitiv-afective de tip dezadaptativ de răspuns la stimulii psihostresori, scheme dobândite în mediul familiei de proveniență. Aceștia par să nu învețe aptitudini și strategii eficace pentru a-și putea regla afectivitatea. (T.B. Brazelton, S.I. Greenspan, 2013, pag. 256)
Imaginea mamei, văzută ca folosind soluționări negative ale conflictelor, este asociată semnificativ cu orientarea negativă, de tip agresiv a copilului față de indivizii din mediul său, chiar față de mama sa, ca reprezentare a persoanei în care copilul „a investit” dragoste, însă pe care aceasta îl respinge, ori îl abandonează, refuzându prezența acestuia și afecțiunea lui.
2.3 Efectele instituționalizării asupra copiilor și adolescenților
Potrivit studiilor realizate, adolescentul care a trăit experiența instituționalizării suferă o multitudine de modificări progresive de personalitate, modificându-și, concomitent, sentimentul identității proprii și modalitatea de a-i percepe pe ceilalți.
Perceperea celorlalte persoane va fi afectată de proiecțiile noastre. Prin intermediul proiecției înțelegem atribuirea anumitor persoane, anumitor obiecte, anumitor desene etc. A unei multitudini de caracteristici de personalitate care sunt proprii, însă pe care nu dorim să le recunoaștem, ori integral, ori la justa lor valoare. Totul e influențat de locul în care delimitam granita dintre sine și non-sine.
În cazul în care o fixăm la gradul Eului, Ken Wilber ne menționează că realitatea noastră va fi împărțită în Supraeu (acea regiune a Eului pe care ne-o asumăm) și Umbră (acea multitudine de caracteristici cu care nu ne obosim să-i etichetăm pe ceilalți, adică să le proiectăm pentru ei).
Și reciproca va fi reală, în cazul în care nu ne place o anume caracteristica la cineva, în cazul în care ne place deosebit de tare o anume caracteristica ori chiar în cazul în care ne simțim presați ori obligați de ceilalți să facem un lucru, acel lucru se întâmplă deoarece deținem o Umbră. Un adolescent instituționalizat va prezenta unele carcateristici ale Supraeului și Umbrei. (Ch. Zeanah, Ch. Nelson, N. Fox, 2014, pag. 191)
Eul lui este elaborat în limitele unui sistem instituțional. Acesta poate resimți dependenta în comparație cu instituția și se identifică cu aceasta, cu colegii și cu personalul din cadrul unității. Va dezvolta, posibil, conduite inconsistente și o absenta a persistentei în cadrul activităților sugerate (ca rezultat al inconsistentei personalului în a se ocupa numai de el).
În cadrul relațiilor importante ulterioare, în cadrul cărora vor fi produse transferuri, acestea nu vor deține o bază informala, care este bazată pe iubire necondiționată și încredere, însă va reprezenta o legătură mai distantă, aproape formală, cu o percepție care îl poate face să creadă că reprezintă un individ neimportant din cadrul grupului, cineva care nu are niciun drept, nici măcar dreptul de a obține drepturi.
Vom menționa de acest simț de inutilitate și al absenței de valorizare mai târziu, în momentul în care vom discuta despre responsabilitatea și încrederea oferite. O altă variantă poate să fie extrema cealaltă, în momentul în care un copil are tendința complexă către anumiți din polii cumințeniei/obrăzniciei, poate se maximizează având convingerea că reprezintă cel mai semnificativ membru din colectiv și că restul nu contează, acesta permițându-și ori lui fiindu-i permis să facă orice.
Cu cât va crește un astfel de copil va prezenta conduite agresive în comparație cu restul copiilor care încearcă să capteze atenția (instruindu-i că nu au dreptul să fie importanți) și va încerca să atragă atenția persoanelor adulte/autorității prin intermediul unor instrumente „neortodoxe”, adică va produce zgomote, mormăieli, se va plimba în contexte în cadrul cărora acest lucru va fi nepotrivit (spre exemplu la școală, în timpul orei) etc.
Satisfacerea trebuințelor de comunicare, de afectivitate ale copilului se desfășoară în mod special în familie. Mulțumită ritmului vieții din zilele noastre, comunicarea dintre copil și părinți va fi serios afectată.
Problema este agravata mai mult în momentul în care discutăm de copiii din instituții, în situația cărora corelația copil-parinte nu poate să fie suplinita în totalitate prin intermediul relației cu educatorii. Unul dintre atuurile pe care copiii le dețin în cadrul centrelor de plasament reprezintă faptul că au permanent persoane aproape, care să le ofere atenție (acest atuu reprezintă și un dezavantaj, însă vom vorbi referitor la asta mai târziu), însă dezavantajul e ca acele persoane nu prea au o atenție satisfacatoar pentru toată lumea. (Ch. Zeanah, Ch. Nelson, N. Fox, 2014, pag. 193)
Părinții au joburi care îi împiedică să stea așa mult timp cu copiii; pentru educatoare copii sunt serviciul, astfel ca copiii vor fi ghidați mai eficient către o educație eficienta. Chiar și așa, consecință creșterii în cadrul unui centru o constituie probabilitatea mare de apariție a greutăților de adaptare și îmbunătățire psihică, fapt care poate să ducă la exercitarea anumitor tendințe agresive și a anumitor tulburări afectiv-comportamentale.
Copilul cauta moduri de a se face auzit. Cel mai aserttiv mod ar fi să solicite atenție în mod direct, prin intermediul chemării verbale a educatoarei ori tragerii acesteia de mânecă. Însă numărul copiilor instituționalizați e unul ridicat în grupe, acest lucru e dificil de realizat.
Asta deoarece pustii vor fi în competiție pentru atenție; în cazul în care cineva adresează o întrebare, altcineva necesita să pună 2, apoi altcineva 3 și tot așa, cu scopul de a-și dovedi lor ca reprezintă preferații (Eul copilului necesita confirmări, într-o mai mare amsura cei care nu stau cu părinții lor și pleacă în viața cu un mare complex al abandonului). În momentul în care aceasta tactica nu mai deține eficienta, anumiți copii or să încerce să deturneze atenția prin intermediul plânsului și supărării.
În cazul în care primesc atenție, pe de o parte această conduită va fi întărită, iar pe de alta, ceilalți vor vedea eficacitatea acestei tactici și o vor utiliza și aceștia. Educatoarea va laudă în tot acest demers acei indivizi care doresc să realizeze „un lucru bun” (care poate să fie și faptul că „au fost cuminți”) și va încerca să-i prezinte ca exemplu.
Anumiți copii vor încerca să urmeze această cale indicată, însă problema cu aceasta e că durează exagerat de mult până vor fi apreciați pentru asta, în mod special în cazul în care și-au obținut deja eticheta de „copil rău”.
În plus, a fi cuminte (fapt care semnifica, cel mai des, a șterge trecutul), chiar dacă utilizează, un verb de stare – fii cuminte – induce unui copil (și nu numai) ideea acțiunii (e necesar să fac ceva pentru a fi cuminte).
A realiza semnifica a deține control. Ca rezultat, tot procesul reprezintă unul contraproductiv și sortit eșecului deoarece aceștia nu pot face ceva, ci pot numai să aștepte.
În situația în care această direcție se dovedește a fi prea grea, ținând cont de personalitate și, în special, ținând cont de temperament, anumiți copii vor încerca să capteze atenția într-o modalitate care nu poate să fie trecută cu vederea: „făcând lucruri rele”. În cazul în care un copil dorește să fie cuminte cu scopul de a primi laude și atenție, însă e cam prea târziu, acesta va fi catalogat deja că fiind copil rău și, astfel, va necesita să aștepte maim ult timp până să primească o lăudă pentru aceasta conduită, extrem de posibil în contextul în care aptitudinea de a aștepta i-a lipsit inițial, în mod sigur nu va persista cu acest demers; chiar mai mult, va simți o ura pentru el și va fi violent cu persoanele care vor reuși acest lucru pe care și acesta îl vrea. În acest fel, metodele de a fi văzut, de a fi semnificativ vor fi restrânse la a fi „un copil rău. (Ch. Zeanah, Ch. Nelson, N. Fox, 2014, pag. 197)
2.3.1 Comparație între mediul instituționalizat și cel familial
Problemele de comportament pe care le prezintă anumiți copii în centru ori la scoala se bazează, în special, pe problemele din familie. Copiii care vin dintr-un mediu familial dezorganizat ori cu carente afective dezvolta o conduită agresivă și interacționează în mod violent. (C. Luca, 2014, pag. 133)
Supravegherea în mod deficitar din partea cadrelor didactice ori educatoarelor va crea un context avantajos producerii abuzurilor dintre elevi, iar absenta încrederii în astfel de figuri autoritare determina ca astfel de conduite abuzive să nu fie atenționate și sancționate, fapt ce duce la extinderea acestora.
Anumite cadre didactice, prin intermediul comportamentelor, atitudinilor și metodelor de disciplinare constituie și acestea niște surse ale abuzului, astfel perpetuarea sistemului educativ în cadrul căruia sunt folosite pedepse cum ar fi efectuarea de sarcini școlare adiționale va duce la situația în care mediul școlar să se considere a fi ostil, influențând în mod negativ motivația intrinsecă de îmbunătățire personală prin intermediul cunoașterii.
În cazul în care pedepsele vor fi abuzive (copilul nu le merită), în cazul în care vor fi exagerate, copilul va avea o percepție asupra lumii prea agresivă, ostilă și nedreaptă. În cazul în care pedepsele nu aduc după acestea iertarea, atunci realizarea lor va fi considerată redundanta, acesta va continua cu acest comportament, disociindu-se de sentimentul de vinovăție (Eul lui necesita să se mențină câștigător) și, pe măsură ce îl va face mai deseori, cu atât se va convinge pe acesta că nu poate greși și că lumea va avea ceva cu el.
De altfel, în cazul în care nu va fi iertat, nu va învăța să ierte. Sistemul învățământului actual nu reușește să încurajeze participarea copiilor și exprimarea părerii și implicarea acestuia în cadrul procesului educativ. Acest lucru are consecințe pe o perioadă lungă de timp promovând o atitudine pasivă în comparație cu problemele comunității. Modelul neparticipativ de pregătire deține efecte nu doar la un nivel de comportament, ci se oglindește și în nivelul de cunoștințe asimilate. (C. Luca, 2014, pag. 135)
În cadrul familiei abuzul e favorizat de anumiți factori, precum violenta, în principal violența fizică, alcoolismul, gradul de educație mic, absenta informării, pregătire și educare în desfășurarea rolului de părinte ori educator și care duce la abordări necorespunzătoare ale copilului și la erori ce pot să aibă repercusiuni grave pentru îmbunătățirea copilului.
Numărul copiilor în familie e, de altfel, un indicator semnificativ al riscului de producere a abuzului (familiile cu o mulțime de copii dezvolta, intr- mai mare proporție, o conduită abuzivă, în principal intre frați). Sexul pare a induce diferențieri importante, băieții fiind mai expuși la abuz (în principal violenta) comparativ cu fetele. În cadrul centrelor, situația e relativ similară, în sensul că dacă anumite detalii vor fi compensate (educarea în derularea rolului de părinte), altele vor fi de compensat (numărul de copii). (C. Luca, 2014, pag. 136)
Chiar în cazul în care violența fizică va fi scăzută la maxim, exista violenta psihică deoarece e inerenta persoanelor (fiecare dintre noi avem frustrări și toți avem greutăți în a ghida descărcarea acestora). Violența în cadrul grupurilor de prieteni este tipică, în principal, copiilor cu vârste mai mari. E determinată de reproducerea conduitei agresive pe care copiii îl învața ori acasă, ori chiar în colectivul de amici.
Statuarea poziției în grupul de amici și scopul pe care îl deține des violenta, puterea, umilirea pentru impunerea unui lider duc la perpetuarea acestui tip de conduită. Revenind la teoria curbei sociale, poziția de lider poate să fie ocupată din orice extremă, însă mai posibil e ca liderul informal să fie ales din „băieții răi”, iar cel formal din „băieții buni”.
Liderul informal este, cel mai adesea, băiat, liderul formal, în jurul vârstei mici, este, cu o frecvență posibil puțin mai mare, o fată. Liderul informal e, de regulă, un băiat deoarece metoda utilizată o reprezintă dominarea celorlalți, dominare care se realizează prin intermediul forței, prin intermediul exprimării agresivității. Liderul formal va fi desemnat prin intermediul abilității și responsabilității, iar fetele sunt mai ocupate cu impresionarea figurilor autoritare comparativ cu băieții. (T.B. Brazelton, S.I. Greenspan, 2013, pag. 260)
Tinerii din instituțiile de plasament care se integrează profesional, ținând cont de prezenta ori lipsa unei familii, a ajutorului furnizat de aceasta, parcurg acest proces în mod separat. Pe de o parte exista copilul șaua dolescentul care are o familie, pe care o vizitează în mod periodic și de la care are dreptul de a primi vizite.
Păstrarea unui contact cu familia își aduce aportul la formarea unei identități sociale, la îmbunătățirea sentimentului de apartenența, simultan cu responsabilizarea familiei în sprijinirea copilululi propriu. În acest mod, acesta crede că poate să facă parte din societate, chiar dacă în scenariul de viață implementează ideea că necesita să muncească mult pentru acest lucru.
În mod diferit de el, adolescentul orfan ori abandonat nu deține ajutorul familiei ori rudelor, absenta unor contacte familiale, a mediului familial, având o contribuție pentru capacitatea slabă de adaptare socială.
În comparație cu prima categorie, acesta va fi obligat să părăsească instituția rapid după ce termină studiile, deseori în absența unui plan de viitor. Soluția pentru supraviețuire o reprezintă identificarea unei slujbe și a unui adăpost cu scopul de a avea posibilitatea de a-și organiza viața personală, iar în momentul în care acestea nu exista, acesta va fi înscris în cadrul „tinerilor străzii”.
2.4 Profilul psihologic al copiilor și adolescenților instituționalizați
Profilul psihologic al tinerilor instituționalizați e afectat de diferiți factori care își lasa amprenta pentru psihic, personalitate, pentru felul de a fi, de a se exercita și de a se comporta în cadrul unui alt mediu. Carentele de ordin afectiv și absenta unor experiențe de învățare produce la acești copii îmbunătățirea anumitor conduite de tip deviant.
Copiii arată des disonanță cognitivă lucru scos în evidență prin intermediul absenței unei gândiri inferențial ipotetice, lipsa capacității de a-și proiecta viitorul, lipsa capacității de a determina efectele acțiunilor lor și de a alege aspectele semnificative de cele neimportante, intoleranta pentru frustrare, capacitate redusă de empatizare.
Folosind mijloacele metodei Feuerstein se intervine direct pentru schimbările funcțiilor cognitive, formând o gândire de tip structurat, sprijinind motivația instrinseca în soluționarea problemelor, dezvoltând reguli și principii de viață, detalii care își aduc aportul la îmbunătățirea autonomiei personale a copilului.
Manifestările de tip comportamental în contextul deprivării afective ale tinerilor care au parcurs traseul instituției dețin ca substrat criza din faza adolescenței. În astfel de condiții, se intensifica iritabilitatea, închiderea în sine, opoziția și comportamentul revendicativ, contestarea de restricții disciplinare. Carcateristica fundamentală a conduitei acestor tineri o reprezintă imaturitatea psihică, lucru ce determină o adaptare mai grea la contextul mediului socio-cultural și o asimilare de tip deficitar a experienței trăite ori cunoscute. Conduita lor e dominată de instabilitate, labilitate de ordin afectiv, impulsivitate, rigiditate, irascibilitate, tendințele de negare a tot ceea ce apreciază restul, comportamente nonconformiste manifeste, etc. (C. Luca, 2014, pag. 139)
Manifestările de tip comportamental necesita să fie văzute în condițiile perioadei de criză în care ssunt. Conflictele cu persoanele adulte, carcateristice acestei perioade, reprezintă de fapt conflicte ecran, motivația reală a acestora găsindu-se în privațiunile cu care s-au confruntat pe parcursul perioadei de instituționalizare. Conduita instabilă sprijină minciuna, vagabondajul, conduita de tip „fugă”, furturile, refuzul de încadrare în activitate.
Privați de sentimentul de apartenența, în principal în condițiile perioadei de adolescența, acești tineri tind să formeze grupuri ce le conferă un cadru de afirmare, siguranță, apartenență (în cadrul unui colectiv adolescentul își găsește niveluri de aspirație și valori comune).
Acest fapt e valabil și în cazul grupurilor orientate negativ. Astfel, adolescentul poate să caute forța grupului, cu scopul de a se identifică cu ea, caută o ocazie de afirmare, un scop recunoscut, ori așteaptă siguranță.
Adolescentul care are parte de experiența instituționalizării își structurează personalitatea ținând cont de condițiile tipice acestui mediu. Sentimentul propriei identități și modalitatea de a percepe restul indivizilor vor fi condiționate de acest mediu. Acesta simte dependența față de instituție și se identifică cu aceasta, cu colegii și cu angajații din cadrul unității. Satisfacerea trebuințelor de afectivitate ale acestuia se desfășoară în special în familie. În situația copiilor din instituții, legătura copil – părinte nu poate să fie suplinită prin intermediul relației cu educatorii.
Rezultatul acestui fapt îl constituie probabilitatea ridicată de producere a dificultăților de adaptare și îmbunătățire psihică, fapt ce poate să ducă la instalarea anumitor tulburări afectiv-comportamentale.
În aceste condiții, se intensifica iritabilitatea, opoziția și comportamentul de revendicare agresivă, închiderea în sine, apatia, se contestă, tot mai mult, restricțiile care se referă la disciplină, se întărește sentimentul că tinerii nu pot fi înțeleși.
Adolescenții își afirmă sensibilitatea pe parcursul stadiilor de dezvoltare prin intermediul inițiativei proprii, care adesea sunt în conflict cu normele prezente la persoana adultă. Aceștia își vor impune dorința de afirmare, de autonomie, crezând că obediența reprezintă o prejudecată care e necesar să fie depășită.
În acest fel, sunt prezente câteodată comportamente inovative ce se abat de la normele de ordin social ori de la modelul educațional, fără să aibă obligatoriu un caracter este conturata ca și complex, cu producerea anumitor atitudini afectiv-comportamentale confuze, pline de tensiune, care influențează negativ și performanța școlară.
Aceasta conduită de căutare și acceptare a mediului social și al familiei din care provin poate să fie văzută la o mulțime de adolescenți ce urmează a părăsi sistemul, chiar și în cazul adolescenților care nu au păstrat legătura cu familia pe tot parcursul instituționalizării. (C. Luca, 2014, pag. 140)
O mare parte din aceștia, chiar dacă până în prezent și-au respins familia, fără să-i cunoască pe membrii ei, cere acum căutarea părinților, cu intenția de a fi acceptați ca membri ai familiei din care fac parte. În frică de a nu trăi din nou sentimentul de abandon și respingere familială, cere reprezentantului legal începerea contactului cu familia și abia în momentul în care sunt siguri că există interes din partea părinților față de ei, doresc să inițieze și aceștia contactul cu aceștia.
Din nevoia de raportare la modelele pe care să le admire și la care să își facă o raportare a căutării identității proprii, tinerii instituționalizați se manifestă prin intermediul conduitelor extreme cum ar fi: indisciplină, bravură, integrarea în colective neadecvate. Extrem de mulți tineri care se afla în cadrul sistemului național de protecție au greutăți în alcătuirea imaginii de sine, în contextul în care personalitatea acestora se uniformizează, cu trecerea timpului, în centrele de plasament, mulțumită rutinei zilnice pe care o au acolo, din cauza absenței interesului în a se necesita a indivizilor angajați din aceste instituții, din cauza faptului că astfel de indivizi experimentează acestea însele situații grele, fapt care le face indisponibile cognitiv și emotiv și trăiesc realitatea anumitor recompense materiale, ce nu le motivează deloc.
E astfel semnificativ pentru oricare tânăr, pentru o dezvoltare a să cât mai eficientă, ca persoanele din jurul lui să vină în întâmpinarea trebuințelor sale și să îi înțeleagă carcateristicile, adică reprezintă necesar ca acesta să fie acompaniat și sprijinit, cu scopul de a se forma în mod echilibrat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitati Privind Starea de Sanatatea Mintala la Copiii Si Adloescentii Institutionalizatidoc (ID: 118968)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.