Particularitati Privind Operatiile Postconflict Pentru Reconstructia Afganistanului

CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

IMPLICAȚIILE NOULUI MEDIU DE SECURITATE ASUPRA OPERAȚIILOR MULTINAȚIONALE MODERNE

1.1.Noul context geopolitic și geostrategic mondial

1.2. Tipologia și fizionomia operațiilor multinaționale moderne

1.3. Influența actualului mediu de securitate asupra operațiilor multinaționale moderne

CAPITOLUL 2

OPERAȚIILE POSTCONFLICT ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE GLOBAL

2.1. Aspecte teoretice privind conceptul de operații postconflict

2.2. Principii, caracteristici și tipologia operațiilor postconflict

2.3. Aspecte generale privind pregătirea, desfășurarea și încheierea operațiilor postconflict

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂȚI PRIVIND OPERAȚIILE POSTCONFLICT PENTRU RECONSTRUCȚIA AFGANISTANULUI

3.1. Implicațiile misiunii ISAF asupra recostrucției postconflict

3.1. Reconstrucția postconflict din prisma participării Armatei Române în Afganistan

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

LISTA CU ABREVIERI ȘI ACRONIME

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ANEXE

– PAGINĂ ALBĂ –

INTRODUCERE

Conflictul face parte din natura umană, face parte din viața oamenilor, iar omul este prin excelență o ființă a interselor conflictuale. Istoria omenirii este presărată cu o variantă gamă de conflicte, de la cele economice până la cele militare în funcție de creșterea și decăderea unor triburi, națiuni, imperii sau culturi. Unele entități au declanșat și s-au angajat în conflicte atacând pentru a destabiliza, controla sau cuceri, în timp ce alții au facut-o pentru a se apăra. Război, campanii militare și navale, bătălii, lupte, insurecții, gherilă, terorism și alte forme de conflicte reprezintă o constantă a evenimentelor perioadei contemporane. De altfel, conflictul militar sub diverse forme, a ținut prim-planul cotidianului atât de des încât perioadele de pace pot fi considerate excepții notabile de la starea normală a derulării relațiilor internaționale.

În acest demers științific, ne propunem să prezentăm câteva aspecte privind operațiile post conflict, nu înainte de a face referire la implicațiile pe care le are noul mediu de securitate asupra operațiilor multinaționale moderne, iar ca și studiu de caz, câteva particularități privind operațiile postconflict pentru reconstrucția Afganistanului. Ca și metode, tehnici și instrumente de cercetate științifică, vom utiliza observația, analiza documentelor, studiul de caz, simularea, studiul de caz comparativ și de asemenea, cercetarea exploratorie și descriptivă.

Cel mai probabil, mediul de securitate global al viitorului, se va sprijini atât pe marile puteri și sferele de influență ale acestora, cât și pe cei trei mari piloni: economia mondială, politica generală de globalizare și de armonizare a intereselor și securitatea sistemelor sociale, politice și militare.Astfel, mediul de securitate global va fi puternic influențat de modul în care se vor exprima actorii statali și non-statali, al organizațiilor internaționale de securitate, a celor guvernamentale și nonguvernamentale. De aceea, interesele naționale, organizaționale, sau chiar și individuale, ale actorii susmenționați denotă gradul de implicare al acestora în soluționarea diverselor crize aflate în desfășurare pe glob.

NATO, ca și actor mondial principal, acordă o atenție specială strategiei forțelor și mijloacelor, exploatarea și valorificarea lecțiilor învățate reieșite din strategiile operaționale folosite în teatre, dar și în gestionarea conflictelor și crizelor, menținerea sau impunerea păcii.Astfel, una din exigențele NATO este capacitatea de a conduce orice tip de operație, inclusiv operații postconflict, cât și capacitarea de a contribui considerabil la operațiuni militare asumate de alte organizații, în special de UE și ONU. Având în vedere cele prezentate anterior, am considerat că primul capitol al prezentei lucrări trebuie să fie intitulat “Implicațiile noului mediu de securitate asupra operațiilor multinaționale moderne” unde ne-am propus să prezentăm actualul context geopolitic și geostrategic mondial, câteva aspecte privind tipologia și fizionomia operațiilor multinaționale moderne, cât și cum influențează mediul de securitate actual operațiile multinaționale moderne.

În operațiile postconflict sunt evidențiate câteva aspecte definitorii care le diferențiază considerabil față de celelalte tipuri de operații. Astfel, indentificarea punctelor decisive, a centrelor de greutate și poate chiar și a stării finale care se dorește, poate fi mult mai solicitantă și de o complexitate aparte, față de operațiile specifice luptei armate, deoarece ele sunt, de regulă, izolate și nonliniare desfășurându-se după principi specifice, cu respectarea în funcție de situație, a principiilor generale ale operațiilor întrunite, cât și a altor principii specifice acestui tip de operații: definirea clară a obiectivului, unitatea efortului, restricționarea, perseverența, legitimitatea, siguranța operațiilor, utilizarea forței în mod selectiv și discriminant, etalarea capacităților de a folosi forța, într-o manieră neamenințătoare, analiza periodică a eficacității operației, transferul execuției către instituțiile civile cât mai repede posibil.

Dificultățile în a defini cu exactitate perioada postconflict, cât și modul general în care aceasta a fost tratată până în prezent de către principalii actori internaționali implicați în gestionarea perioadei postconflict a redat, de cele mai multe ori, imaginea unor conflicte nefinalizate sau crize nesoluționate, prezentând lumii numeroasele dificultăți pe care le întâmpină forțele, după ce obțin succese rapide și răsunătoare, atunci când interacționează cu populația civilă, cu lipsa de legi si ordine, cu entități înarmate care nu aparțin forțelor armate convenționale, cu o situație politică, economică, socială dezastroasă, precum și cu alți factori care nu permit desfășurarea operațiilor planificate.

Sintagme precum “operații post-război”, “operații post-criză”, “terminarea conflictului”, “operații de stabilitate”, “stabilitate și stabilizare” sau “reconstrucție” este posibil să fi indus o imagine eronată celor care s-au ocupat de planificarea campaniilor și operațiilor, axându-se mai mult pe acțiuni militare specifice luptei armate (care de obicei s-au finalizat rapid), considerând ultima etapă a conflictului ca fiind ceva ușor de realizat,astfel nefiind planificate misiuni specifice componentei civile, sau mai mult, să asigure resursele necesare și sprijinul logistic pe o perioadă mai mare de timp. În conflictul din Afganistan, cel din Irak, chiar și cel din zona ex-iugostavă, se evidențiază o victorie rapidă în confruntarea convențională, dar urmată de o perioadă îndelungată de operații militare și non-militare având ca scop “câștigarea păcii”. Ținând seama de cele prezentate mai sus cât și de titlul lucrării, am luat decizia de a dedica al doilea capitol (“Operațiile postconflict în noul context de securitate global”) în totalitate operațiilor postconflict, unde ne-am propus să prezentăm câteva aspecte teoretice privind acest tip de operații; principiile, caracteristicile și tipologia lor, cât și informații succinte despre pregătirea, desfășurarea și încheierea operațiilor postconflict.

Un aspect care nu a fost luat în considerare în planificarea operațiilor, este cel de a planifica și misiuni de asigurare a siguranței populației pe durata desfășurării perioadei postconflict, bazându-se pe faptul că autoritățile centrale și locale vor fi capabile să gestioneze situația, iar populația va primi necondiționat și cu brațele deschise “forțele salvatoare”, poliția și celelalte forțe naționale menținând permanent legea și ordinea. Astfel, capabilitățile și elementele specifice necesare atingerii obiectivelor propuse pentru acest tip de misiune, nu au fost prevăzute ca fiind existente permanent în cadrul forțelor cualițiilor create, sarcina fiind repartizată armatelor participante, care nu erau pregătite în acest sens dovedindu-se incapabile pentru gestionarea acestor situații. Tocmai din acest motiv, ultimul capitol al acestei lucrări se intitulează “Particularități privind operațiile postconflict pentru reconstrucția Afganistanului” și are menirea de a ne furniza câteva informații privind implicațiile misiunii ISAF asuprea reconstrucției postconflict, cât și despre reconstrucția postconflict din prisma participării Armatei Române în Afganistan.

CAPITOLUL 1

IMPLICAȚIILE NOULUI MEDIU DE SECURITATE ASUPRA OPERAȚIILOR MULTINAȚIONALE MODERNE

Existența, evoluția, cât și viitorul societății umane depinde într-o mare măsură de resursele sale materiale, energetice, umane, de punerea în practică a rezultatelor științei și tehnicii contemporane, dar în special de mediul de securitate. În funcție de acesta, societatea se poate caracteriza prin stabilitate și echilibru fiind capabila de evoluție, sau dimpotrivă, având un climat de insecuritate și instabilitate, viitorul poate să fie incert ceea ce ar genera confruntări.

Având în vedere ultimele evenimente desfășurate la nivel global, evidențiindu-se o serie de probleme de ordin economic, diplomatic, politic, religios, dar și democratic, putem observa că dimensiunile crizelor existente dar și a celor care urmează a se desfășura, suferă și vor suferi modificări, grație diferențelor tehnologice existente între actorii sistemului de relații internaționale, imprimându-se, în general, un caracter asimetric domeniului confruntărilor dintre diverși opozanți. De aceea, considerăm că pe termen scurt și mediu, provocările mediului geopolitic și geostrategic global vor avea implicații,în mod general, asupra coalițiilor și alianțelor de forțe și în mod special asupra caracterului, naturii cât și a conținutului misiunilor armatelor statelor lumii.

Organizațiile internaționale de securitate, precum UE și NATO, în ultima perioada s-au extins considerabil, atât din punct de vedere al creșterii numărului de membri, dar și teritorial. În paralel cu această extindere, și-au manifestat rolul geopolitic la nivel global și unele state precum Rusia, China, Brazilia, Africa de Sud sau chiar Australia, astfel sistemul de relații internaționale cunoscând condiții de manifestare mult mai complexe decât a fost previzionat. De aceea și factorii care contribuie la apariția și manifestarea unor crize cu repercursiuni tot mai mari, la nivel global, sunt din ce în ce mai numeroși, complexi și tot mai greu de previzionat.

În prezentul capitol ne propunem să prezentam câteva aspecte privind tipologia și fizionomia operațiilor multinaționale moderne, nu înainte de a face scurte referiri privind noul context geopolitic si geostrategic mondial.

1.1.Noul context geopolitic și geostrategic mondial

Având în vedere climatul concurențial și conflictual, existența în planul relațiilor internaționale a numeroaselor grupuri cu diverse interese (economice,strategice, politice ), reiese faptul că nu există un consens și un mod comun de a aborda securitatea mondială. Cu referire la acest aspect, Kenneth Waltz afirma ca “Singura preocupare a statelor în acest climat concurențial și conflictual, indiferent de opțiunile doctrinare și sistemul social-politic este creșterea puterii și securității lor ca principal factor de supraviețuire într-o lume precară. Adevărata problemă a sistemului de relații internaționale rămâne managementul corect, inteligent și etic al puterii, deoarece fără realizarea unui echilibru al puterii (balance of power) la cote rezonabile, dăinuirea umanității este amenințată”.

Sintagma de securitate națională a suportat diverse modificări conceptuale odată cu evoluțiile pe scena globală a statelor, organizațiilor internaționale cu specific, ajungând chiar la încercări de înlocuire a sintagmei susmenționate cu securitatea multidimensională, considerată ca fiind o etapă evolutivă către paradigma conflictelor non-militare. În ceea ce privește actualul mediu geopolitic și geostrategic, la nivel global, având în vedere conflictele aflate în desfășurare și făcând comparație cu perioadele precedente, putem afirmmat concurențial și conflictual, indiferent de opțiunile doctrinare și sistemul social-politic este creșterea puterii și securității lor ca principal factor de supraviețuire într-o lume precară. Adevărata problemă a sistemului de relații internaționale rămâne managementul corect, inteligent și etic al puterii, deoarece fără realizarea unui echilibru al puterii (balance of power) la cote rezonabile, dăinuirea umanității este amenințată”.

Sintagma de securitate națională a suportat diverse modificări conceptuale odată cu evoluțiile pe scena globală a statelor, organizațiilor internaționale cu specific, ajungând chiar la încercări de înlocuire a sintagmei susmenționate cu securitatea multidimensională, considerată ca fiind o etapă evolutivă către paradigma conflictelor non-militare. În ceea ce privește actualul mediu geopolitic și geostrategic, la nivel global, având în vedere conflictele aflate în desfășurare și făcând comparație cu perioadele precedente, putem afirma că acesta este într-o relativă stabilitate. Grație eforturilor și poate, slăbiciunilor principalilor actori importanți pe scena mondială, fără îndoială, omenirea se afla intr-o stare de relativă pace și stabilitate. Spațiul European se bucură de această perioadă datorită existenței la nivel zonal și regional a celor două organizații importante, NATO și UE, dar și a “pasului înapoi” făcut de Federația Rusă. Însă ultimele evenimente petrecute în estul Europei (criza din Ucraina) ne trimit spre ideea că starea de relativă de pace și stabilitate tinde a se finaliza. O dovadă clară că statele încearcă să prevină un eventual conflict, este mărirea substanțială a alocațiilor bugerare militare a statelor aflate în imediata zonă a crizei și nu neaparat. Din acesta perspectivă, NATO și UE pe lângă faptul că generează un nivel ridicat dezvoltare economică, abordează modern sintagma de securitate, prin vizarea creșterii nivelului de cooperare internațională pentru rezolvarea crizelor, în baza unor valori democratice și conduse de instituții comune.

Tot într-o relativă stabilitate geostrategică și geopolitică, se află și țările europene, după terminarea conflictelor din spațiul ex-iugoslav. Ceea ce perturbă situația în ultima perioada, este extinderea fără precedent a organizațiilor NATO și UE și mai ales perioada de criză economico-financiară cu care se confruntă statele europene, în special cele din zona euro.

Reorientarea strategiei SUA către Orientul Mijlociu, creează la nivel european un deficit de securitate, aspect ce va conduce fără îndoială la creșterea contribuțiilor privind bugetele militare ale celor două organizații, cât și creșterea cooperării internaționale.

Chiar și state europene precum Germania, Franța, cu sprijinul Poloniei, Italiei, Spaniei chiar și a României (Marea Britanie sprijinind tot mai rar), cu eforturile unite nu ar putea să opună rezistență o perioadă îndelungată eforturilor, se pare, conjugate ale unor state precum China și Federația Rusă, de a modifica ordinea mondială și sistemul relațiilor internaționale în favoarea lor.

Se observă ca la nivel european, statele fie membre sau nu ale NATO și UE, au depus eforturi considerabile pentru stabilitatea și securitatea celor două organizații, la nivel zonal și global, forțe militare aparținând țărilor europene fiind dislocate în străinătate în perioada aceasta mai mult ca în oricare altă perioada, în regiuni ca Afganistan, Irak, Republica Democrată Congo sau chiar și Timorul de Est

Referitor la cele menționate, eforturi evidențiate ale statelor membre UE, având sprijinul și la impulsul SUA, sunt cele de creare a Inițiativei de Securitate și Apărare Europeană (ESDI/European Security and Defence Identity), iar odată cu promovarea acestui concept, s-a imprementat altul, Forța Multinațională Întrunită (CJTF/Combined Joint Task Force). În ceea ce privește eforturile SUA de a defini o politică de apărare comuna cu statele membre NATO și cele UE, au dus la lansarea unei inițiative (în cadrul summitului de la Washington, 1999), având denumirea de Inițiativa Capabilităților de Apărare (DCI/Defence capabilities Initiative), cu scopul de a implica și eficientiza acțiunile NATO în întregul spectru al operațiilor multinaționale.

După summitul de la Lisabona din 2010, unde NATO a adoptat un nou concept strategic, rolul politic al Alianței a început sa fie în continua creștere. Pe baza unei forțe de negociere sporită considerabil în ultima perioadă, NATO a deschis și a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu alte state, manifestând interes și receptivitate continuă prin primirea de noi membri, colaborarea cu alte organizații internaționale, prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operații de stabilitate și sprijin, eforturi care reflectă intenția NATO de a modela mediul internațional de securitate și de a menține și întări pacea și stabilitatea zonei euroatlantice.

Deși au ajuns la un număr fără precedent în ceea ce privește interacțiunile dintre organismele militare aparținătoare UE și NATO, eforturile de defini o politica de apărare comună celor doua organizații, nu s-a concretizat într-un document oficial. Cu toate acestea, din dorința de a deveni, odată cu trecerea timpului, un actor global important, asa cum este puterea sa economică, UE și-a concretizat eforturile pentru elaborarea unei strategii europene în domeniul politicii externe. Astfel, în 2003 a fost elaborat documentul “O Europa sigură într-o lume mai bună. Strategie europeană de securitate”, evidențiindu-se dorința țărilor membre UE de a se “detașa” de NATO și SUA în ceea ce privește securitatea regională, zonală și globală.

Tot în ceea ce privește evidențierea eforturilor UE în domeniul securității și al sistemului relațiilor internaționale, conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, Politica Externă și de Securitate Comună(PESC) a UE reprezintă unul din cei trei piloni ai organizației alături de Justiția și Afacerile Interne, cât și Comunitatea Economică. De asemenea, prin Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), document propus pentru ratificare în cadrul Consiliului European de la Helsinki, din 1999, statele membre UE au definit obiectivele organizației pe linia capabilităților militare, cât și asupra unei game extinse de misiuni militare.

În ceea ce privește Organizația de securitate și cooperare în Europa(Organization for Security and Co-operation in Europe/OSCE), organizație menită să prevină conflictele și să administreze crizele și reconstrucțiile post-conflictuale, în actuala arhitectură de securitate, aceasta se redefinește ca fiind o organizație care promovează cooperarea în continuare, dar dezvolta o componentă civilă de intervenție, menită să vină în completarea celei militare deținută de NATO și UE,în opinia noastră acesta fiind un proces corect și credibil.

Cât despre gestionarea situațiilor de criză, Organizația Națiunilor Unite îndeplinește un rol tot mai scăzut, drept este că și sistemul internațional în care aceasta organizație acționează înglobează atât actorii statali cât și cei nonstatali, cu caracter legitim, dar care acționează în unele situații, de o manieră anarhică, fără un scop anume. De asemenea, putem afirma că atât în trecut cât și în prezent, nicio organizație internațională de securitate nu va avea instrumentele necesare pentru forțarea marilor puteri să revină la sentimente pozitive în cazul în care le sunt încălcate interesele naționale. ONU este cunoscută ca fiind singura organizație mondială care deține toate prerogativele necesare, care să convingă marile puteri să acționeze, pe cale diplomatică, în cazul în care acestora le este pusă în primejdie securitatea sau interesele naționale.La nivel geopolitic și geostrategic, influența ONU asupra statelor pe cât este de mica în acest moment, pe atât de mult se preconizează că se va diminua în viitor, dat fiind faptul că organismul de luare a deciziilor, Consiliul de Securitate, iși va mari cu siguranță numarul de membri, ceea ce va duce la lipsa de operativitate în luarea unei decizii menită să limiteze acțiunile unui actor global sau a unuia din cei nonstatali.

Odată cu încheierea Războiului Rece, s-au produs diverse transformări în ceea ce privește contextul geopolitic si geostrategic mondial. Un aspect îl reprezintă trecerea de la lumea bipolară, reprezentată de SUA, respectiv Rusia, la o lume unipolară, SUA fiind în acest moment forța dominantă a sistemului de relații internaționale.

Acest caracter unipolar al sistemului relaților internaționale este pe cale să se schimbe, ceea ce duce la încheierea unei perioade de hegemonie totală a singurei puteri planetare, SUA. Chiar și în condițiile crizei economice, creșterea economică fără precedent a unor țări precum Brazilia, Federația Rusă, India și China (BRIC) chiar și a Africii de Sud, concomitent cu încetinirea ritmului de consolidare a puterii militare și economice a UE, a SUA dar și a altor state din spațiul european care nu aparțin unei organizații internaționale, poate asigura trecerea de la sistemul unipolar la cel multipolar în ceea ce privește relațiile internaționale.

Componentă a grupului numit BRIC, Brazilia, iese în evidență cu o creștere economică fără precedent și cu puterea reală de cumpărare a locuitorilor ei. Brazilia a depășit deja estimările specialiștilor economici ai băncii americane Goldman Sachs, datorită ritmului susținut de creștere economică, care au prezis că Brazilia va depăși Franța și Italia în anul 2025 și Marea Britanie în anul 2035. În prezent, fenomenul economic brazilian a întrecut toate estimările, astfel, Italia fiind depășită în 2010, Marea Britanie în 2011 și Franța va fi depășită probabil în acest an. Dacă va menține acelasi ritm, se apreciază că și Germania va fi depășită în jurul anului 2020, Brazilia devenind nu doar o putere economică recunoscută prin dinamicitatea ei, ci și o forță militară considerabil de puternică.

În ceea ce privește continentul asiatic, China, Japonia și Rusia au economia necesară, forța militară și populația pentru a putea fi considerate puteri regionale, dar niciuna dintre ele nu este considerată un hegemon potențial. Japonia este considerată cel mai bogat stat din regiune, dar este dezavantajata din punct de vedere demografic, cât și în ceea ce privește resursele în comparație cu China și Rusia.

Prezenta ei tot mai accentuată în sistemul relaților internaționale datorită expansiunii fără precedent înregistrată recent, China reprezintă principala putere de pe continentul asiatic. Datorită ritmului constant de creștere economică și a resurselor financiare deținute, China a depășit Germania în ceea ce privește producția industrială, SUA-în materie de exporturi, după aproximativ 200 de ani de supremație și chiar dacă nu este la fel de bogată ca și Japonia, China o poate depăși la nivel de produs intern brut pe cap de locuitor devenind cel mai bogat stat de pe continentul asiatic.

În ceea ce privește Federația Rusă, după “pasul înapoi” pe care l-a făcut după încheierea Războiului Rece, creșterea economică din ultima perioadă, resursele de care dispune și mai ales modul în care folosește arma energetică pentru a-și urmări interesele și a-și impune punctele de vedere, fac din acest stat cu o economie emergentă, un potențial hegemon al Asiei, fiind capabilă să atingă acest statut înainte de 2025. Din punct de vedere al resurselor alocate armatei pe fondul acestei creșteri economice susținute în ultima perioada, Rusia dorește să revină acolo unde consideră că îi este locul, dorind să demonstreze Occidentului și în mod special SUA că are capacitatea de a reveni la masa marilor puteri globale. Chiar dacă realizează o creștere economică constantă, Rusia se afla pe aceeași poziție ca și Japonia față de China în ceea ce privește resursa umană.

În plan economic se observă o ofensivă din partea Rusiei pe continentul Asiatic, dar și în Europa acționând cu eficiență maximă(grație gigantului Gazprom), atât în domeniul resurselor naturale cât și a celor convenționale și alternative. De asemenea, datorită eforturilor sale din ultimii ani, flota rusă de la Marea Baltică și Marea Neagră a beneficiat de investiții masive și de înzestrare cu categorii performante de armament și tehnică. Tot în acest sens, în enclava Kalinigrad, Rusia are dislocate rachete cu rază mică de acțiune(Iskander), rachete de interceptare (C-400), eforturile SUA de amplasare a unor elemente ale scutului antirachetă în zonă devenind destul de dificil de materializat .

Mai nou, Federația Rusă acționează pe coordonate noi, pentru redobândirea influenței în spațiul deținut până în anul 1990, prin încheierea mai multor tratate cu China, cel mai considerabil fiind participarea la Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO). Fiind o organizație cu puternice componente militare și economice, SCO are în vedere translatarea eforturilor celor două state, cât și intersele lor strategice în regiunea Eurasia, încercând să contracareze acțiunile SUA în Asia .

Referitor la SUA se remarcă o încetinire în ceea ce privește procesul de creștere a influenței sale în Orientul Mijlociu, semn al regândirii strategiei sale, anul curent fiind anul retragerii din Afganistan, dar și din Europa, orientându-se spre zona “Pivotul”, cum este denumită zona de către militarii americani, Eurasia și Oceanul Pacific.

Dislocarea a cel puțin 2500 de pușcași marini americani în baza militară de la Darwin, Australia, denotă dorința de protecție a rutelor maritime gestionate de o perioadă de timp de SUA (din peninsula Coreeană, Taiwan, Marea Chinei de Sud), chiar dacă China depune eforturi de a deveni o mare putere maritimă cel putin regională.Având în vedere alocațiile bugetare militare cifrate la un cuantum de aproximativ 36% din totalul cheltuielilor mondiale pentru apărare, în comparație cu cele 10 procente ale Chinei, deocamdată SUA nu are rival în lume din acest punct de vedere. Pentru Eurasia și Oceanul Pacific, SUA nu va avea în vedere o politică radicală, dorind să-și mențină statutul de superputere globală, fără să interzică rolul Chinei, Rusiei și Indiei în procesul decizional din această zonă.

Regiunea reprezintă un interes și pentru țări precum India, Japonia, chiar și Australia. Acest stat-continent, cu 23 de milioane de locuitori, neavând aspirații spre accederea la masa marilor puteri regionale, este dispus să cheltuiască 279 de miliarde de dolari pentru achiziționarea de echipament militar performant materializat în submarine, nave de război, avioane de luptă etc.

Astfel, în acest moment mediul internațional de securitate este supus unui proces de continuă schimbare, societatea umană fiind nevoită să înțeleagă că eforturile ei pentru păstrarea unui climat de pace și securitate trebuie desfășurate pentru oferirea răspunsurilor credibile pentru probleme ca traficul de droguri, de arme, terorismul, criminalitatea etc.

Principalii actori cu impact mondial în domeniul securității internaționale rămân NATO, UE, ONU, OSCE, SUA, Federația Rusă, la care se adaugă China, Brazilia și India. Din pricina complexității situației politico-militare de la nivel global, cât și de desele crize care apar, considerăm că se cere o analiză corespunzătoare a mediului internațional de securitate, cât și a modului de inițiere, organizare, planificare și desfășurare a operațiilor multinaționale moderne menite să soluționeze astfel de situații, aspect pe care ne propunem să îl prezentăm succint în următorul subcapitol.

1.2. Tipologia și fizionomia operațiilor multinaționale moderne

Atunci când contradicțiile evoluează-generează crize, iar dacă acestea nu sunt gestionate corespunzător riscul ca situația să se agraveze este destul de mare, fapt ce poate duce spre ceea ce nici o societate modernă nu dorește și anume, conflictul armat.În ceea ce privește evoluția crizelor politico-militare din prima perioadă a secolului XXI-lea, putem afirma că sistemul relațiilor internaționale a fost marcat de manifestarea diverselor conflicte, evidențiindu-se o serie de caracteristici capabile să ne ducă spre concluzia că fizionomia acțiunilor militare a suferit schimbări și este pe care să fie în totalitate schimbată. Modificările la nivelul fizionomiei acțiunilor militare, sunt determinate de conținutul artei militare (parte componentă a științei militare-vezi anexa 1), în ceea ce privește obiectul de studiu, conținutul cât și structura sa. Astfel, în funcție de spațiul de desfășurare a acțiunilor militare, în arta militară sunt întâlnite trei niveluri exemplificate în ordine descrescătoare astfel: strategic, operativ și tactic.

În desfășurarea operațiilor multinaționale, pentru stabilirea obiectivelor militare, planificatorii iau în considerare factorii de influență, limitările și constrângerile specifice domeniului politic, diplomatic, financiar, dar și a celui de drept internațional umanitar. De asemenea, în mod obligatoriu, se ia în considerare necesarul de capabilități și capacități, cât și modalități de asigurare a unor rezerve consistente capabile să asigure desfășurarea, fără întreruperi considerabile, a acțiunilor militare.

Aceeași contribuție importantă în îndeplinirea obiectivelor strategice o aduce mandatul forței, prin stabilirea aranjamentelor de comandă și control, a regulilor și posibilităților de întrebuințare a forțelor, dar și a riscurilor și amenințărilor care pot apărea în urma întrebuințării forțelor.

Operațiile multinaționale urmăresc, cu predilecție, la nivel strategic, obiectivele stabilite pentru zona de responsabilitate, care sunt atinse doar prin însumarea obiectivelor de nivel operativ. De asemenea, acțiunile militare care contribuie la atingerea obiectivelor operative sunt cele de nivel tactic, bătăliile și ciocnirile, ca și acțiuni clasice de tip război, cât și misiunile specifice stabilității și reconstrucției pentru operațiile de stabilitate și sprijin.

Ca și proceduri standard de acțiune specifice nivelului strategic și operativ întâlnim acțiuni precum demonstrația de forță, bunele oficii, negocierea diplomatică, întreruperea și separarea forțelor, desfășurarea preventivă de forțe, dezarmarea și controlul armamentului, demobilizarea.

În funcție de condițiile zonei de operații/responsabilitate, fiecare din aceste proceduri contribuie la îndeplinirea obiectivelor printr-un cumul de acțiuni specifice. Astfel, negocierea diplomatică reprezintă caracteristica Comisiilor Întrunite de pe lângă Comandamentul Forței Multinaționale, acestea fiind coordonate de reprezentanți ai Secretarului General al Organizației națiunilor Unite. Prin acest tip de procedură, specialiștii nominalizați organizează întâlniri are oponenților pentru discuții în vederea soluționării conflictului dintre aceștia.

Demonstrația de forță are ca scop conștientizarea oponenților de capabilitățile pe care forța multinațională le deține, existând posibilitatea de folosire a acestora atunci cand sunt încălcate prevederile stabilite privind acordurile de încetare a focului.

Procedură prin care forța multinațională asigură crearea unei zone tampon (buffer zone), desfășurarea preventivă impune reținere din partea forțelor aflate în conflict, cât și asigura condițiile de descurajare a oponenților de a relua conflictul, acțiunecare contribuie atât la stabilizarea internă a zonei de operații, cât și la prevenirea de acțiuni externe.

Prin bunele oficii forța multinațională intervine cu o a treia parte (un tert al conflictului), având ca scop mijlocirea contactelor dintre oponenți. Procedura este practicată în operațiile multinaționale de tip război, dar este tot mai des folosită și în operațiile de stabilitate și sprijin.

Acțiunile specifice (lupte, ciocniri, bătălii), de la nivel tactic, în operațiile multinaționale sunt diferite față de cele clasice, fiind incluse procedee și proceduri specifice precum patrularea, observarea, ancheta, medierea, punctele de control escorta și paza.

În decursul istoriei, operațiile multinaționale au fost desfășurate pentru a asigura completarea deficiențelor de ordin militar (capabilităților necesare unei forțe) pentru a rezista în fața amenințărilor sosite din partea unei națiuni sau a unui grup de state. Acest tip de operații au fost organizate, planificate și desfășurate în cel puțin două scopuri, ambele având ca și fundament de planificare, timpul: pe termen scurt sau pe termen lung. Astfel, obiectivele pe termen scurt au fost adeseori focalizate pe obținerea victoriei decisive (luptă și învinge), în timp ce obiectivele pe termen lung au vizat luarea măsurilor preventive de prevenire a războiului (conflictului).

În conformitate cu prevederile FM 100-8, operațiile multinaționale sunt clasificate în două mari categorii: tip coaliție și tip alianță. În sensul celor prezentate se apreciază că atât coalițiile, cât și alianțele asigură cadru general de îndeplinire a cerințelor participanților, de toate tipurile: diplomatice, politice, militare, economice etc. Totodată atât coaliția, cât și alianța asigură mediul necesar de îndeplinire a obiectivelor și de manifestare a limitărilor țărilor participante.

În mod normal, coalițiile de forțe se formează în vederea transmiterii unui răspuns rapid crizelor apărute în mod impredictibil, în timp ce alianțele au în vedere atingerea unor obiective pe termen lung fiind bazate pe angajamente formale între două sau mai multe națiuni. Recentele manifestări de tip asimetric din spațiul sistemului relațiilor internaționale au un impact deosebit asupra tuturor țărilor de pe glob, prin modificările produse asupra sistemelor lor de securitate și a capabilităților necesare de reacție.

Avansul fără precedent al tehnologiei în strânsă relație cu efectele globalizării asigură interconectarea tuturor țărilor de pe glob cu vulnerabilitățile existente, la un moment dat, în sistemul internațional de securitate. În acest mod, rezultă anumite „ferestre” de oportunități pentru anumiți actori care dispun de capabilități tehnologice moderne de a ataca, chiar și națiunile cele mai mari și mai puternice de pe glob, în special datorită slăbiciunilor avute de țările mai mici din spațiul lor de manifestare. În același timp, dinamica câmpului de luptă modern în acțiunile militare recente implică amenințări asimetrice din cele mai diverse care fac din orice țară mică sau mare, care dispun sau nu de capabilități militare credibile, contribuitori ai efortului multinațional.

În mediul militar există opinii conform cărora sintagma de “operațiile multinaționale” reprezintă „… totalitatea acțiunilor duse de o grupare de forțe cu rol strategic sau operativ, constituită din trupe aparținând mai multor țări din cadrul alianței sau coaliției sub comanda unică și a cărei scop este unitar, sau operații la care participă două sau mai multe state, care destină forțe militare de diverse mărimi sub control politic și comandă unică”.

Practica internațională scoate în evidență aspectul că operațiile multinaționale sunt și vor rămâne, o modalitate eficientă, benevol acceptată de comunitatea internațională, pentru gestionarea crizelor fiind, în același timp, o formă a activităților militare, o funcție de bază și o misiune importantă a forțelor armate ale fiecărui stat.

Operațiile multinaționale includ două tipuri reprezentative de acțiuni militare, astfel:

– războiul – reprezintă situația extremă, punctul culminant, pentru desfășurarea operațiilor multinaționale ale alianței sau coaliției într-o astfel de situație, scopul urmărit fiind acela de a realiza obiectivele stabilite, printr-o victorie cât mai rapidă și cu pierderi umane și materiale cât mai mici;

– operațiile militare altele decât războiul (MOOTW-Military Operations Other Then War) – denumite în continuare, operații de stabilitate și sprijin – cuprind o gamă largă de acțiuni care urmăresc atingerea unor scopuri variate, incluzând: realizarea intereselor și obiectivelor naționale; descurajarea și prevenirea războiului cu scopul de a menține un climat de pace sau pentru instaurarea păcii; sprijinul organizațiilor internaționale de securitate în vederea eliminării cauzelor care au generat apariția conflictului; îndeplinirea angajamentelor asumate prin tratate, memorandumuri de înțelegere etc.; sprijinul autorităților civile, respectiv asistența acordată acestora; generarea și menținerea unui cadru specific de securitate, care să permită acordarea asistenței umanitare populației civile.

Îndeplinirea obiectivelor susmenționate prin utilizarea instrumentului militar presupune folosirea forțelor armate și a logisticii adecvate pentru executarea unor misiuni diverse, altele decât cele specifice războiului.

În cadrul Ministerului Apărării Naționale, în conformitate cu doctrina care reglementează tipologia operațiilor multinaționale, acțiunile militare de stabilitate și sprijin se înscriu într-o paletă diversă, după cum urmează:

a. asigurarea libertății de navigație și de survol – acțiune prin care se urmărește asigurarea drepturilor internaționale de liberă navigație pe mare (căile maritime) și în aer (căile aeriene);

b. asistența acordată unei națiuni – reprezintă o acțiune care are în vedere sprijinul asigurat de forța multinațională, în toate cele trei situații cunoscute (pace, criză și război), ca urmare a solicitării unei națiuni. Acest tip de operație se execută pe baza unor acorduri încheiate între națiunile contribuitoare la constituirea Forței Multinaționale și națiunea ce beneficiază de asistență, scopul său fiind promovarea stabilității regionale pe termen lung. Asistența acordată altor națiuni se execută în conformitate cu mandatul încredințat, regulile de angajare și actele normative naționale ale statului care solicită acordarea de asistență;

c. combaterea terorismului reprezintă unul din tipurile principale de acțiune ale unei forțe multinaționale, în ultima perioadă de timp, fiind îndreptat către contracararea acțiunilor de terorism, oriunde și oricând există amenințarea acestora. Combaterea terorismului include atât măsuri defensive de reducere a vulnerabilității în fața actelor de terorism, cât și măsuri ofensive pentru prevenirea, descurajarea și răspunsul la actele de terorism (contraterorismul). Forțe armate pot participa în sprijinul structurilor specializate, la operații contrateroriste pe teritoriul național (operații de sprijin) sau în afara acestuia (operații de stabilitate);

d. controlul armamentelor reprezintă cu certitudine un mijloc de reducere a riscului de război prin limitarea amenințării din partea unui potențial adversar. Prin acest tip de acțiuni de control sunt verificate respectarea angajamentelor statelor de menținere a limitelor și plafoanelor, în ceea ce privește armamentul deținut, reducerea sau eliminarea unor armamente specifice și măsuri de încredere. Acțiunile de acest tip au la bază diferite convenții, tratate sau acorduri care, uneori, pot fi măsuri unilaterale. Din punct de vedere practic, prin controlul armamentelor se asigură primirea inspecțiilor, escortarea echipelor de inspecție care își desfășoară activitatea în țara controlată, precum și participarea cu personal specializat în echipele de inspecție în statele partenere;

e. impunerea de sancțiuni vizează acțiunile întreprinse de organizațiile internaționale de securitate (ONU, OSCE, NATO, UE), adeseori coercitive, în scopul interzicerii unor activități specifice în anumite zone geografice. Aceste zone pot fi stabilite în spațiul aerian, pe mare sau pe uscat. Impunerea de sancțiuni se realizează, de regulă, prin combinarea operațiilor a cel puțin două categorii de forțe ale armatei (terestre cu aeriene; terestre cu navale sau aeriene cu navale) iar procesul de planificare și modul de acțiune al acestor forțe se execută în strictă conformitate cu mandatul stabilit de organismele internaționale de securitate care se află la comanda operației multinaționale și regulile de angajare specifice.

f. loviturile în cadrul operațiilor întrunite multinaționale au în vedere organizarea, planificarea și executarea de acțiuni ofensive cu caracter limitat, împotriva unui actor statal sau nonstatal, în scopul creării de pagube, capturării sau distrugerii unui obiectiv pe baza deciziei factorilor politici. Acest tip de operații sunt întreprinse, de regulă, în scopul schimbării atitudinii unor grupuri de state sau țări care se opun dreptului internațional (mai nou și a unor actori nonstatali), sau pentru prevenirea lansării unor acțiuni agresive din partea acestora;

g. raidul ca și formă de manifestare a acțiunilor militare de tip multinațional evidențiază operațiile întrunite, de mică sau medie amploare (în funcție de situație), care urmărește organizarea, planificarea și executarea de pătrunderii pe teritoriul controlat de state, grupări/populații ostile, în scopul procurării de informații, dezorientării adversarului (insurgenților), distrugerii de obiective sau pedepsirii unor acțiuni armate considerate ilegale. Raidului îi sunt asociate și acțiuni de evacuare a unor grupuri de populație dintr-un teritoriu considerat ostil;

h. sprijinul militar acordat luptei antidrog are în vedere acțiunile desfășurate de unele structuri specializate din cadrul Forței Multinaționale, în sprijinul organismelor și instituțiilor autohtone și internaționale, responsabile cu lupta antidrog, pentru depistarea, monitorizarea și contracararea producerii, traficului și utilizării ilegale a drogurilor. Sprijinul operațiilor antidrog, dacă se asigură pe teritoriul național este considerat ca și operație de sprijin iar în afara acestuia ca și operație de stabilitate, constă în susținerea unităților specializate pentru interzicerea producerii, transportului și distribuției drogurilor;

i. sprijinul militar acordat autorităților civile urmărește organizarea, planificarea și executarea de acțiuni în scopul favorizării asistenței și sprijinului reciproc între structurile forței multinaționale și autoritățile locale civile în procesul de planificare, pregătire și utilizare a resurselor disponibile. Sprijinul acordat autorităților civile urmărește asigurarea unui cadru corespunzător de reacție în condițiile apariției unor situații interne critice, de urgență, de natură civilă sau în caz de atac, ori în alte situații ce pun în pericol securitatea națională a unui stat;

j. evacuarea necombatanților urmărește desfășurarea de acțiuni militare, de către structuri aparținând unei forțe multinaționale, în scopul evacuării persoanelor necombatante dintr-o țară sau zonă unde sunt amenințate (exemplul cel mai recent – Libia, unde aeronavele aparținând Statului Major al Forțelor Aeriene au evacuat populația de origine română, dar nu numai, din zona acțiunilor de conflict). După cum prezentam anterior, acest tip de operații au o latură comună cu operațiile multinaționale clasificate ca fiind raiduri, presupunând introducerea rapidă a unei forțe, ocuparea temporară a unor obiective, evacuare personalului necombatant și o retragere planificată. Evacuarea necombatanților constituie preludiul unor acțiuni de luptă, ca parte integrantă a unei acțiuni cu scop de amenințare sau a unei operații de pace; poate avea loc în medii permisive, nesigure sau ostile;

k. demonstrațiile de forță reprezintă acțiuni desfășurate de o forță multinațională în scopul precizării poziției actuale și viitoare, prin care este prezentată capacitatea și hotărârea de intervenție a structurii militare de tip multinațional. Demonstrația de forță are, de regulă, diverse tipuri de manifestare (aeriană, navală sau terestră) fiind materializată prin creșterea vizibilă a capacității de luptă a forțelor desfășurate în zona potențială de conflict, exerciții, aplicații etc. Un alt scop al demonstrațiilor de forță vizează dezamorsarea tensiunilor. Operațiile forței multinaționale trebuie să confere credibilitate angajamentelor asumate, dar să nu amenințe direct pe nici una dintre părți;

l. protecția navigației reprezintă acțiuni desfășurate în cadru multinațional, de o forță constituită, în scopul asigurării controlului de-a lungul coastelor unei zone sau a unei regiuni (control costier), de apărare și securitate a porturilor și terminalelor portuare, de apărare contra minelor și protejarea mediului. Protecția navigației nu reprezintă o noutate în domeniu, acest tip de acțiuni fiind desfășurat din cele mai vechi timpuri, la nivel global. Specific perioadei în care ne aflăm este faptul că acest tip de acțiuni multinaționale se desfășoară concomitent cu operațiile desfășurate, de grupări de nave, în apele internaționale, ceea ce presupune o coordonare foarte riguroasă din partea structurilor de comandă ale forței și, totodată împletirea obiectivelor mai multor tipuri de operații multinaționale;

m. căutarea – salvarea – evacuarea reprezintă unul din tipurile complexe de operații desfășurat de o forță multinațională, în primul rând datorită mediului ostil, în care, de regulă, se desfășoară, iar în al doilea rând datorită acțiunii în sine, care poate fi desfășurată în mod clandestin, deschis sau acoperit. Prin acest tip de operații se urmărește căutarea, localizarea, identificarea, salvarea, evacuarea și recuperarea personalului, rămășițelor umane, tehnicii sensibile sau a unor materiale considerate ca fiind de mare importanță pentru forța multinațională sau pentru una din țările contribuitoare. Acest tip de acțiuni se pot desfășura atât în mediu multinațional, cât și pe teritoriul național;

n. sprijinul păcii (Peace Support Operations/PSO) presupune acțiuni complexe și multifuncționale desfășurate imparțial în baza unui mandat ONU sau OSCE ce implică forțe militare, agenții diplomatice și organizații umanitare, fiind destinate realizării unui acord politic pe termen lung sau altor condiții specificate în mandat. Misiunile în sprijinul păcii, potrivit documentelor ONU și OSCE, se referă atât la posibilitățile de prevenire a conflictelor (conflict prevention), cât și la cele de restabilire a păcii, cuprinzând diplomația preventivă, realizarea păcii (peace-making), menținerea păcii (peace-keeping), impunerea păcii (peace-enforcement) și construcția păcii (peace-building). De fapt, „… operațiile în sprijinul păcii sunt operații multifuncționale, realizate în mod imparțial, în sprijinul unui mandat ONU sau OSCE, incluzând forțe militare și agenții diplomatice și umanitare desemnate pentru a realiza cerințe politice pe termen lung sau alte condiții specificate în mandat”. Misiunea principală a forței multinaționale în acest tip de acțiuni militare este de a descuraja declanșarea sau continuarea unor conflicte militare, participând, de regulă, în cadrul unei forțe internaționale abilitate (alianțe).

În literatura de specialitate, se folosește conceptul operații în sprijinul păcii care acoperă „… întreaga gamă definită separat până în prezent – prevenirea conflictelor, realizarea, menținerea, impunerea și consolidarea păcii” și, adăugăm noi, operațiile umanitare. Militarii români se află angajați în diferite zone ale lumii în îndeplinirea unor asemenea misiuni. Astfel, sunt unități și subunități militare românești, precum și personal de stat major care au executat sau execută, în acest moment, diverse misiuni în Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo.

Prevenirea conflictului presupune acțiuni desfășurate în baza capitolului VI al Cartei ONU. Ele cuprind o gamă largă de activități de la inițiativele diplomatice, la desfășurarea preventivă de forțe în scopul împiedicării escaladării disputelor în conflicte armate sau a răspândirii lor. Prevenirea conflictului poate să includă, de asemenea, misiuni și acțiuni de descoperire și cercetare a unor fapte, consultare, înștiințare, inspecții și monitorizare.

Acțiunile și misiunile specific militare ale acestui tip de operații vizează: desfășurarea preventivă reprezentând dispunerea unor forțe cu suficiente capacități de descurajare pentru a preveni izbucnirea ostilităților; avertizarea timpurie despre un potențial conflict care va fi realizată prin activitățile de monitorizare de rutină executate de aliați sau parteneri; cercetarea activităților aeriene, terestre și maritime care pot fi monitorizate în comun de mijloacele alianței sau coaliției; evacuarea necombatanților și impunerea sancțiunilor care pot fi utilizate, de asemenea, în cadrul prevenirii conflictului.

Realizarea păcii are în vedere desfășurarea de acțiuni în scopul sprijinului acordat structurilor politice, economice, sociale și militare, desfășurate pentru întărirea și consolidarea acordurilor politice și înlăturarea cauzelor unui conflict. Acțiunile în acest domeniu vizează îndeplinirea unor obiective precum consolidarea păcii, promovarea încrederii și bunăstării, sprijinirea reconstrucției economice.

Construcția păcii cuprinde acele acțiuni desfășurate de forța multinațională, prin pârghiile și mecanismele diplomatice, avute la dispoziție. De regulă, sprijinul forței multinaționale, în acest tip de operații se materializează prin suport militar direct (în forma implicării directe de forțe și mijloace militare), indirect (mijloacele diplomatice), de stat major sau de planificare. Operațiile de construcție a păcii includ atât misiuni de prevenire a conflictului, precum cercetarea, supravegherea, cât și misiuni de impunere a păcii sub forma sancțiunilor.

Operațiile de menținere a păcii sunt desfășurate, de regulă, pe baza cap.VI al Cartei ONU. Ele vizează soluționarea pașnică a disputelor între diverși beligernați, prin negocieri, mediere, arbitraj și mijloacele juridice ale dreptului internațional. Cele mai importante tipuri de operații subordonate conceptului general de menținere a păcii sunt reprezentate de: observare, prin care se urmărește supravegherea, monitorizarea și raportarea evoluției situației din zonă, respectiv modul în care sunt respectate condițiile stabilite prin acordurile de încetare a focului; interpunerea de forțe, în scopul menținerii separării forțelor militare opozante (cazul participării țării noastre la misiunile UNAVEM III și MONUA din Angola); asistența pentru tranziție, care deși implică desfășurarea de acțiuni militare, ele se derulează numai până la instalarea instituțiilor civile abilitate pentru o misiune de consolidare a păcii pe termen lung.

Operațiile de impunere a păcii reprezintă acțiunile militare desfășurate de o forță multinațională, în baza prevederilor capitolului VII al Cartei ONU. Acest tip de acțiuni militare se derulează în condițiile apariției unor amenințări la adresa păcii, violarea acesteia sau săvârșirii unor acte de agresiune. În baza acestui capitol este autorizată folosirea forțelor armate puse la dispoziția ONU de către statele membre, pentru a asigura respectarea rezoluțiilor organismului respectiv de către statele refractare la acestea. Deși au caracteristici specifice luptei (prin caracterul coercitiv) ele sunt considerate operații multinaționale de stabilitate și sprijin, forțele fiind angajate numai atunci când nu a fost realizat consensul tuturor părților în conflict, sau în cazurile în care evoluția evenimentelor nu este predicitibilă.

Operațiile umanitare includ ca forme principale de desfășurare asistența umanitară, ajutorul în caz de dezastre, respectiv apărarea drepturilor omului. În acest sens, operațiile de asistență umanitară se desfășoară în scopul înlăturării sau reducerii urmărilor dezastrelor naturale sau cauzate de om, al unor situații ce produc suferințe umane, sărăcie etc. Acest tip de acțiuni militare sunt limitate ca durată și amploare și pot preceda sau însoți eforturile umanitare ale organizațiilor civile specializate, precum și ale autorităților civile din țara gazdă.

Operațiile de asistență umanitară se execută în conjuncție cu alte operații și exerciții militare și constă în: îngrijire medicală și veterinară pentru zonele rurale, construirea unor căi simple de transport de suprafață, amenajarea de surse de apă și sisteme de salubrizare, realizarea sau repararea unor utilități publice etc.

Operațiile multinaționale specifice ajutorului în caz de dezastre implică satisfacerea unor necesități vitale de supraviețuire ale oamenilor aflați în primejdie, în special a hranei, adăpostului, asistenței medicale. Ele includ în cadrul ajutorului menționat și agențiile și organismele internaționale care desfășoară misiuni umanitare în zona de responsabilitate a forței multinaționale. În situații extreme, forța multinațională poate primi responsabilitatea distribuirii ajutoarelor în scopul asigurării fluxului acestora.

Operațiile specifice apărării drepturilor omului constituie una din cele mai importante componente ale operațiilor umanitare. Acest tip de operații prin obiectivele vizate (prevenirea amplificării abuzurilor privind încălcarea drepturilor omului) pot impune inițierea unei operații de impunere a păcii.

În cazul țării noastre, participarea la operații multinaționale vizează sprijinul comunității internaționale în asigurarea păcii și securității în lume; pregătirea în comun cu unele state membre NATO, pentru realizarea standardelor acționale, a unui nivel crescut de compatibilitate și interoperabilitate; dezvoltarea și diversificarea cooperării cu toate statele partenere sau aliate.

Cadrul juridic privind participarea României la operații multinaționale este asigurat de Legea apărării naționale, unde se prevede că „… în interesul securității colective și potrivit obligațiilor asumate de România prin tratate internaționale, la solicitarea Președintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare participarea cu efective și tehnică militară la constituirea forțelor internaționale destinate menținerii păcii sau în scopuri umanitare”.

În anul 2011, a fost aprobată Legea 121/2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului român. Prezenta lege reglementează condițiile în care forțele armate ale României, denumite în continuare forțe armate, participă la misiuni și operații în afara teritoriului statului român. Astfel, în conformitate cu prevederile acestei legi ,,Misiunile și operațiile la care participă forțele armate în afara teritoriului statului român sunt: de apărare colectivă în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau de asigurare a securității statelor membre ale Uniunii Europene; de răspuns la crize; de pace; de asistență umanitară.

Forțele armate pot participa la misiunile și operațiile menționate mai sus, în condițiile legii și potrivit obligațiilor asumate de România prin tratate. Forțele armate participa la misiuni și operații în afara teritoriului național cu structurile și personalul necesar îndeplinirii obiectivelor asumate, precum și cu armamentul, tehnica și echipamentele corespunzătoare. În vederea pregătirii și participării la misiunile și operațiile multinaționale, forțele armate pot lua parte la exerciții, antrenamente, ceremoniale și alte activități conexe organizate în țară și în afara teritoriului statului român. Misiunile și operațiile prezentate mai sus pot fi desfășurate sub mandatul Organizației Națiunilor Unite sau al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, sub conducerea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau a Uniunii Europene, precum și în cadrul unor coaliții.

În cazul participării la operațiile de asistență umanitară aceasta poate avea loc și la solicitarea statului afectat de apariția unor situații speciale. La apariția unor astfel de cazuri neprevăzute care necesită participarea cu forțe armate suplimentare la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, bugetele instituțiilor contribuitoare (inclusiv al Ministerului Apărării Naționale) sunt rectificate în mod corespunzător, conform legii.

În concluzie, prin prisma celor prezentate, se observă cu claritate faptul că, în ceea ce privește clasificarea și încadrarea diferitelor tipuri de operații multinaționale dezbaterea de idei este generoasă. Asistăm astfel, la încercări de clarificări deosebit de importante cu privire la rolul, locul și dimenisunea uneia sau alteia dintre aceste acțiuni militare, multe dintre ele fiind încadrate axiomatic într-unul sau în celălalt tip de acțiuni militare. Sublinem importanța sintagmei axiomatic deoarece, în opinia noastră, numai prin derularea unor noi tipuri de operații multinaționale se poate schimba încadrarea clasificării existente, la acest moment.

Similar eforturilor de clarificare a tipologiei operațiilor multinaționale, derulate la nivelul decizional al unor organizații precum ONU, NATO, UE sau OSCE, dar și al țărilor membre ale acestor organizații și în țara noastră dezbaterea de idei a cuprins atât mediul politic, militar sau diplomatic cât și pe cele care aparținând mediului societal, mai ales că în multe privințe, derularea operațiilor multinaționale vizează într-un fel sau altul, pe lângă realizarea și menținerea unui climat de pace și stabilitate și securitate globală, colectivă, națională și mai ales cea individuală. Din acest punct de vedere dorim să evidențiem faptul că, la momentul actual, în diverse strategii, doctrine, regulamente, manuale și instrucțiuni elaborate în domeniul militar regăsim diferite tipuri de clasificări vizând tipologia operațiilor multinațioanale, care diferă, în special, în funcție de categoria de forțe menționată a fi angrenată în astfel de acțiuni militare.

Noi suntem de acord cu faptul că structurile militare, în funcție de apartența la o categorie de forțe sau alta, de dotare sau specializare pot fi implicate în diverse tipuri de acțiuni militare în cadru multinațional și din acest punct de vedere suntem de acord cu diversele clasificări pe care le regăsim în documentele elaborate în mediul militar. Însă, pentru a fi realiști ne exprimăm opinia conform căreia cea mai completă clasificare a operațiilor multinaționale o regăsim în Doctrina pentru operații întrunite multinaționale, ediția 2001, în care sunt prezentate cele mai importante tipuri de astfel de acțiuni militare.

Atunci când se discută de fizionomia operațiilor multinaționale, trebuie specificat rolul tehnologiei și tehnicii în ceea ce privește schimbările care s-au produs în ultima perioadă în acest domeniu. Astfel, odată cu evoluția tehnicii și tehnologiei militare, în special în domeniul comunicațiilor și informaticii, fizionomia acțiunilor militare multinaționale cât și fenomenul militar au fost influențate considerabil, producându-se schimbări majore în privința procedeelor, procedurilor și tehnicilor de luptă.

În ceea ce privește fenomenul militar, evoluțiile domeniului tehnologic, cu aplicativitate în domeniul militar, au condus spre o creștere a diversității armamentelor, spre intensificarea eforturilor de interoperativitate, cât și spre creșterea caracterului distructiv al acestor arme. Nu numai evoluția firească a tehnologiei a făcut ca domeniul militar să fie “actualizat” în ceea ce privește tehnica și tehnologia, ci au fost depuse eforturi speciale în acest sens de către organizațiile internaționale de securitate pentru găsirea de căi și modalități de a contracara acțiunile caracteristice războiului asimetric, fenomene precum terorismul, traficul de arme, de materiale CBRN, criminalitatea transfrontalieră etc.

Perioada de recesiune economică cu care se confruntă majoritatea statelor lumii, obligă statele membre ale NATO și UE, să-și regândească strategiile și politicile în ceea ce privește operațiile multinaționale. Odată cu scăderea implicării statelor în rezolvarea crizelor apărute la nivel global, zonal și regional, asistăm la creșterea riscurilor și amenințărilor la adresa securității internaționale, astfel durata operațiilor va crește, ceea ce presupune eforturi umane, financiare și materiale mai mari, din parte țărilor contribuitoare cu trupe.

Ținând cont de acest context, statele lumii încearcă să grăbească procesele de transformare a sistemelor militare, cu scopul de a fi capabile să răspundă riscurilor asimetrice manifestate tot mai des la nivel global. Principalele caracteristici alea acestor procese sunt reprezentate, de felul în care sunt planificate operațiile multinaționale (gradual și respectând principiul proporționalității), de modul cum sunt abordate principalele momente ale operațiilor ( faza de intrare și cea de extragere dintr-un teatru de operații), de gradul tot mai mare de flexibilitate, în ceea ce privește angajarea forțelor în acele teatre de operații, cât și în zona de responsabilitate, prin desfășurarea procesului de primire, staționare deplasare către înainte și integrare (Recepțion, Staging, Onward Movement and Integration/RSO&I), și nu în ultimul rând, de creșterea nivelului de cooperare dintre militar și civil.

Pentru a evidenția fizionomia acțiunilor militare multinaționale, vom lua în considerare principalele lor caracteristici, atât cu caracter de generalitate, cât și de specificitate. Astfel, având în vedere metamorfoza mediului geopolitic și geostrategic global, principalele caracteristici cu caracter de generalitate ale fizionomiei acțiunilor militare multinaționale suferă constant modificări și depind în principal de ”…situația politico-militară a ambelor părți, gradul de organizare a forțelor, amploarea acțiunilor întrunite, sistemele strategice care se confruntă, spațiul de desfășurare, tipul dominant de acțiune, întrunirea acțiunilor, nivelul violenței armate ”.

Situația politico-militară a beligeranților este extrem de predispusă schimbărilor, fiind în concordanță cu evoluția acțiunilor militare desfășurate, iar în caz de agresiune militară direct, obiectivele militare strategice se pot atinge doar prin forța armată.

În ceea ce privește gradul de organizare al forțelor participante poate depinde de dezvoltarea la nivel social, economic și militar al oponenților, cât și de situația politic-militară în care aceștia se află. De asemenea, dacă una din părți aparține unei organizații politico-militare, sau moralul trupelor este cel puțin constant, poate reprezenta un avantaj față de cealaltă parte, astfel contribuind la mărirea șanselor de victorie.

Fizionomia acțiunilor militare va depinde în permanență de scopurile strategice și politice propuse, de dimensiunea spațiului de angajare, cât și de durata acestora, astfel amploarea operațiilor multinaționale poate fi măsurată ținându-se seama de indicatori precum timp, spațiu și dinamică.

În ceea ce privește alocarea resurselor, în caz de acțiune militară, sistemele strategice ale beligeranților, vor combina toate resursele de care dispun la acel moment, necesare atingerii scopurilor propuse, în special cele umane și materiale.

În privința spațiului de desfășurare, acesta devine variabil în spațiu și timp, forțele participante acționând pe mai multe paliere, supraetajate, care se intersectează și se suprapun. Astfel, timpul interrelaționează cu spațiul, aceștia influențându-se reciproc. De asemenea, spațiul care este alocat operațiilor multinaționale poate să difere, în funcție de situația în care se află forțele participante, cât și de acțiunile militare pe care acestea le desfășoară.

Pe baza experienței acumulate odată cu desfășurarea celor două conflagrații mondiale, cât și a crizelor desfășurate în diverse zone ale mapamondului, în care erau consumate cantități imense de resurse, în ceea ce privește tipurile dominante de acțiuni, se tinde ca ponderea operațiilor de tip război să fie în scădere, în comparație cu cele specifice stabilității și sprijinului.

Dacă analizăm ultimele operații multinaționale, vom observa faptul că acțiunile militare cu caracter întrunit reprezintă un aspect destul de important al fizionomiei acțiunilor militare. Astfel, se subînțelege faptul că angajarea inamicului se va face simultan, cuprinzând toate mediile (inclusiv cel cosmic), pe întreaga zonă de operații, cu scopul de a limita libertatea de acțiune a acestuia.

Nivelul violenței armate este dat de un nivel selectiv și gradual al angajării structurilor forței participante, ținându-se cont de evoluția situației (conflictului armat) dintre beligeranți. Astfel, în funcție de gradul de operativitate, ordinea în care vor fi angajate forțele începe cu cele cu nivelul ridicat de reacție (Forțe de Răspuns Imediat/Immediate Response Force/IRF) și continuă cu cele care urmează a se operaționaliza, adică Pachetul de Forțe de Răspuns (Response Force Pool/RPF).

Schimbările caracteristicilor specifice acțiunilor militare, se realizează și datorită actualizării, cu caracter constant, a teoriei militare ( strategii, politici, doctrine etc.), dezvoltării fără precedent a tehnicii și echipamentelor militare, aplicând tot mai des rezultatele de excepție în materie tehnologică a cercetătorilor, de reconfigurare structurală a entităților acționale, demonstrând că fizionomia viitoarelor acțiuni se vor modifica odată cu evoluția domeniului militar.

Din pricina riscurilor și amenințărilor, cu caracter asimetric, la nivel global, fizionomia operațiilor multinaționale se modifică odată cu dimensiunile câmpului de luptă actual, unde îndeplinirea scopurilor necesită un grad crescut de inițiativă, flexibilitate, viteză de reacție, mobilitate crescută, capabilități majore de automatizare și digitizare. Astfel de masuri sunt luate deja de marile puteri ( de exemplu forțele digitizate de tip Stryker aparținătoare SUA) fiind foarte eficiente în acțiunile contra mijloacelor asimetrice folosite de organizațiile teroriste.

Plecând de la premiza, cel care deține informația-deține puterea, din ultimele evoluții în ceea ce privește domeniul militar odată cu participarea armatelor statelor membre NATO la operațiile din zona ex-iugoslavă, Irak si Afganistan, reiese faptul că nivelul obținut, menținut cât și protejat al superiorității informaționale, influențează în mare măsură evoluția acțiunilor militare multinaționale, în același timp permițând atingerea scopurilor propuse astfel:

-superioritatea informațională permite forțelor să colecteze, prelucreze și să disimineze informațiile proprii și în același timp, să restricționeze adversarul sa se desfășoare în acest domeniu;

-manevra dominantă evidențiază necesitatea obținerii controlului aspura spațiului de desfășurare a acțiunilor militare și a ritmului operațiilor în funcție de capacitățile deținute. Aceasta este obținută prin mobilitate crescută asigurând, pe langa avantajele fizice, avantaje psihologice de durată;

-angajarea de precizie este obținută prin sistemele și capabilitățile pe care forțele le au la dispoziție (sistemele de senzori), oferă flexibilitate în angajarea și reangajarea forțelor cuprinzând tot spectrul acțiunilor militare, asigurând maximizarea forțelor proprii, reducerea vulnerabilităților și îndeplinirea misiunilor;

-controlul spațiului de luptă este asigurat de protecția multidimensională, forțele proprii fiind protejate și dețin controlul asupra mediului, cât și inițiativa în toate domeniile;

-concentrarea logistică are ca scop asigurarea cu resurse logistice la momentul oportun și la locul potrivit, bazându-se pe structuri solide de transport și sisteme informaționale actualizate, capabile să susțină asigurarea serviciilor de campanie într-un mod corespunzător și în orice situație.

Cu siguranță aceste caracteristici ale noii fizionomii ale acțiunilor militare, vor avea partea lor de contribuție în ceea ce privește accelerarea procesului decizional. În această privință, pentru deținerea superiorității informaționale în procesul de luare a deciziei, este necesar existenta unui sistem decizional performant, funcționabil pe baza unor proceduri, procese și tactici obținute din experienta acumulată și lecțiile învătate din același tip de operații, tehnica și echipamentele superioare tehnologic față de cele pe care le deține adversarul, resursa umană bine pregătită și instruită în medii conforme cu realitatea, cât și un sistem logistic eficient capabil să susțină în permanență și în orice condiții desfășurarea acestui proces.

Având în vedere aspectele privind organizarea, planificarea și desfășurarea ultimelor operații multinaționale, la nivel internațional, reiese ideea că forța militară reprezintă ultima modalitate de încheiere a respectivului conflict, după ce au fost “consumate” toate demersurile diplomatice. În același timp, bazându-ne pe realitățile teatrelor de operații, fizionomia acțiunilor militare multinaționale va continua să fie influențată de diverse condiționări precum: trecerea cauzelor crizelor din zona economică spre cea etnică și religioasă, planificarea, în special, a unor operații de stabilitate și sprijin, respectiv, reconstrucție și mai putin cele de tip război, continuarea utilizării structurilor multinaționale în soluționarea crizelor care se desfășoară la nivel internațional.

În concluzie, tendințele pe care le are această fizionomie a acțiunilor militare sunt în conformitate cu tendințele artei militare și a fenomenului militar. De aceea, se subîntelege faptul că fenomenul militar cât și arta militară se adaptează la realitățile câmpurilor de luptă actuale și la noul context geopolitic și geostrategic global. Din această perspectivă, este evident faptul că atât politicile, strategiile, principiile, cât și modalitățile, procedurile și procedeele privind organizarea, planificarea și desfășurarea operațiilor multinaționale, este nevoie să se adapteze cât mai repede la noile realități din teatrele de operații, astfel fiind capabile să corespundă proceselor de transformare care se desfășoară în marea majoritate a statelor lumii.

În subcapitolul următor, vom face câteva referiri privind modalitățile prin care actualul mediu de securitate influențează desfășurarea operațiilor multinaționale, astfel completând prezentarea cadrului general al fizionomiei acțiunilor militare de tip multinațional.

1.3. Influența actualului mediu de securitate asupra operațiilor multinaționale moderne

În ultima perioadă sistemul relațiilor internaționale este supus unor modificări, atât în ceea ce privește ierarhia stabilită la nivel global, zonal și regional, a centrelor de putere, cât și poziția la masa marilor puteri mondiale pe care au obținut-o unele state în ultima perioadă. Odată cu modificările la nivel organizațional din cadrul unor organizații cu importanță deosebită la nivel internațional (NATO, UE, Liga Arabă etc.), statele lumii se afla în postura fie de a se reorienta către alte organizații, fie a înființa alte organizații cu același profil care să le asigure securitatea de care au nevoie. Astfel, state precum Polonia, Cehia, Ungaria și Slovacia constituite în grupul de la Visegrad (grup la care România nu a putut să adere din cauza evenimentelor din anul 1990-mineriadele și conflictul interetnic de la Târgul Mureș), în anul 2011 au luat decizia ca începând cu 2016 să constituiască o grupare de forțe de nivel tactic, fără a fi în subordonarea NATO. Aceste demersuri au fost făcute odată cu dezbaterea ideilor cu privire la atribuțiunile pe care le are Alianța în asigurarea securității tărilor membre, cât și în urma intervenției din Libia, unde NATO nu avea acceptul tuturor membrilor. Tot în această privință cele patru țări au dubii în ceea ce privește eventualele intervenții ale NATO în cazul unei agresiuni, având în vedere demersurile pe care le face Federația Rusă pentru a-si recâștiga poziția pe care o avea până în 1991.

Evenimente importante petrecute la nivel internațional precum: demersurile Federației Ruse de a-și reface relațiile cu statele din fosta URSS, cooperarea cu China prin înființarea Organizației de Cooperare de la Shanghai (China, Rusia, Kazahstan, Kirghistan și Uzbekistan), ascensiunea economică a unor state precum Brazilia, Africa de Sud, Argentina, situația umanitară din Coreea de Nord, Sahel, Siria și tările din Africa Centrală, situația existentă din Irak, Afganistan, cât și recenta criză din Ucraina etc. susținute și de faptul că SUA își manifestă din ce în ce mai puțin interesul față de Europa, denotă faptul că există la fel de multe cauze care să producă schimbări și să influențeze modul de organizare, planificare cât și desfășurare a operațiilor multinaționale.

Eforturile tot mai îndelungate de a stabiliza și democratiza Irakul și Afganistanul, denotă incapacitatea parțială a statelor membre NATO și UE de a păstra “intactă” securitatea Europei și a spațiului nord-american, cât și a efectelor negative produse de fenomene precum terorismul, traficul de droguri, ființă umană și material radioactive asupra domeniului social. Astfel, ținând seama de “pasul pe loc” pe care statele Alianței l-au făcut în conflictul din Afganistan, eforturile de stabilizare a Irakului cât și intervenția din Libia, au produs nu numai discuții pro și contra, cât și imense blocaje economice, militare și diplomatice la nivelul statelor participante la acele operații multinaționale. De asemenea, odată cu accentuarea efectelor crizei economico-financiare, Germania și Franța depun eforturi considerabile de stabilizare a zonei euro, repercursiuni simțite în ceea ce privește contribuția de material si trupe în actualele și cu siguranță, în viitoarele operații multinaționale.

În ultima perioadă, lupta pentru accesul la resursele energetice și consumurile tot mai mari a unor state precum India și China, pe măsura dezvoltării pe care o au, poate duce la iscarea unor conflicte cu efecte umanitare notabile. Chiar dacă SUA și statele member NATO și UE au impus restricții economice Iranului, acesta rămâne un partener priveligiat al Chinei, deoarece obține aproximativ 25% din necesarul de petrol de la acest stat arab.

În continuare vom prezenta principalele elemente pe care considerăm că ar trebui avute în vedere atunci când se organizează, planifică și desfășoară operațiile multinaționale, având în vedere actualul context geopolitic si geostrategic mondial astfel:

Actualul context geopolitic și geostrategic a indus influențe importante în stabilirea relațiilor de comandă și control(atragerea în operații de tip alianță și a unor țări nonmembre), cât și în ceea ce privește organizarea, planificarea, desfășurarea și sprijinul logistic a operațiilor multinaționale la distanțe mari față de zonele de responsabilitate a organizațiilor precum NATO, UE și OSCE;

Operațiile care presupun dislocarea de trupe, ar trebui începute cu operații premergătoare de tipul celor aeriene și maritime pentru a descuraja activitățile care ar putea contribui la creșterea gradului de ostilitate și violență;

Asigurarea expertizei necesare planificării și desfășurării de operații multinaționale de tip coaliție acordată de organizații precum NATO și UE celorlalte organizații de profil, în ceea ce privește coordonarea alocării de resurse umane, de generare a forțelor, cât și de punere la dispoziție a unor sisteme de comunicații;

Odată cu desfășurarea ultimelor operații multinaționale au fost testate și noi concepte în domeniul operațiilor dar și al sprijinului logistic. În teatrul de operații din Afganistan, NATO a testat conceptul de “comandament pe trei niveluri”(strategic, operațional și tactic), fiind în conformitate cu noua Structură de Comandă și Control a Alianței. Astfel, Comandamentul Suprem Aliat din Europa(SACEUR) transmite misiunii ISAF directive strategice, Comandamentul Forțelor Întrunite de la Brunssum (Joint Force Brunssum/JFC Brunssum) conducând managementul la nivel operațional;

Implicarea personalului de stat major în comandamentele de tip multinațional asigură implicarea nemijlocită a tuturor statelor participante cu personal și partajarea responsabilităților, astfel întărind actul de comandă și control;

Din experiența ultimelor operații multinaționale reiese faptul că există diferențe de abordare în ceea ce privește participarea. Un exemplu în care operațiile multinaționale încep cu acțiuni de mare amploare este cel din zona ex-iugoslav, comparativ cu cele ISAF unde sunt implicate efective mai mici, iar pe măsură ce organizațiile internaționale de securitate se implică mai mult în conducerea operațiilor, primele scad, pe când celelalte cresc în participare;

Din punct de vedere operațional, în ultimele acțiuni de acest tip a intervenit necesitatea utilizării de structuri relativ mici, pe suprafețe de teren mari în Afganistan, crescând totodată, necesitatea obținerii și punerii la dispoziția trupelor a capabilităților de tip expediționar și logistic.Astfel, NATO și UE au fost supuse unor provocări în domeniul logistic, mai ales în ceea ce privește aprovizionarea/reaprovizionarea trupelor, dislocarea și redislocarea (transportul strategic);

Nevoia de sprijin a acelor unități dislocate impune utilizarea de noi concepte cum este cel de Echipă de Reconstrucție Provincială (Provincial Reconstrucțion Team/PRT) menită să asigure suportul necesar la nivel operațional, aspect ce a determinat revizuirea procesului de planificare operațională, pentru introducerea unor prevederi pentru această echipă în cadrul planurilor și a ordinelor de acțiune;

Faptul că operațiile din zona ex-iugoslavă, Irak și Afganistan s-au desfășurat în aceeași perioadă, cele două organizații (NATO și UE) au fost nevoite să-și reanalizeze procedurile de generarea a forțelor pentru evitarea redundanței în asigurare, între organizații, aspect ce a condus la “…extinderea gamei procesului de generare a forțelor pentru a include toate operațiile NATO, precum și prin extinderea orizontului său temporal. Alianța a făcut ca planificarea operațională, consultarea și procesul decizional să răspundă mai mult cerințelor asociate inițierii și executării efective în timp util a noilor și solicitantelor sale operații” .

În concluzie putem evidenția faptul că, influențele actualului mediu geopolitic și geostrategic mondial asupra organizării și desfășurării operațiilor multinaționale fac ca situațiile în care sunt regăsite aceste intercondiționări să fie multiple, cu acoperire pe toate nivelurile artei militare. Mare parte din aceste influențe privind organizarea, desfășurarea și planificarea acestor tipuri de operații sunt deja regăsite în strategii, politici și regulamente elaborate la nivelul NATO și a statelor membre.

Ca și concluzii pentru acest capitol considerăm că operațiile multinaționale reprezintă singura modalitate credibilă de soluționare a unei crize politico-militare cu caracteristici interne sau externe, pentru stabilirea unui nou climat de pace, securitate cât și de reconstrucție a țărilor care sunt implicate. Specialiștii în domeniul militar consideră că atunci când este lansată o operație militară, ar trebui să fie planificată sau măcar să existe o idee despre încheierea operației și despre cum se va prezenta situația postconflict.

Operațiile multinaționale desfășurate în ultima perioadă (sec. XXI-lea) sunt cât se poate de diferite față de cele care se desfășurau până în anii ’90 chiar și pană în anul 2000. Fizionomia acțiunilor militare din aceste operații s-a modificat extrem de mult antrenând totodată și modificări structurale, conceptuale și procesuale în structurile de forțe ale organizațiilor internaționale de securitate precum NATO și UE.

În cele din urmă, influențele noului context geopolitic și geostrategic mondial asupra organizării, planificării și desfășurării operațiilor multinaționale sunt diverse și se regăsesc în noile concepte, structuri de forțe, respectiv căi și modalități de acțiune. Astfel, în următorul capitol vom prezenta aspecte privind operațiile postconflict ținând seama de noul context geopolitic și geostrategic prezentat anterior.

CAPITOLUL 2

OPERAȚIILE POSTCONFLICT ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE GLOBAL

Influențele noului context geopolitic și geostrategic mondial asupra organizării, planificării și desfășurării operațiilor multinaționale sunt diverse și se regăsesc în noile concepte, structuri de forțe, respectiv, căi și modalități de acțiune. Odată cu experiențele trăite de țările participante la conflictele armate desfășurate în Irak și Afganistan s-au făcut câteva modificări în ceea ce privește organizarea, planificarea și desfășurarea operațiilor din etapa postconflict, dat fiind faptul că forțele participante la astfel de operații din teatrele de operații susmenționate, s-au dovedit insuficient pregătite și dotate pentru a duce acțiuni specifice perioadei postconflict.

2.1. Aspecte teoretice privind conceptul de operații postconflict

Plecând de la premiza că fiecare conflict este unic în felul său, iar reabilitatea și reconstrucția postconflict este de multe ori condiționată de nivelul de implicare a comunității internaționale, gradul de implicare militară, cât și provieniența surselor de instabilitate specifice fiecărei zone de conflict în parte, se consideră că este aproape imposibil să se elaboreze un model universal valabil al fizionomiei postconflict, deși eforturile comune internaționale pentru reconstrucție nu reprezintă un aspect nou.

Odată cu finalizarea celui de-al doilea război mondial a intervenit necesitatea reconstrucției zonelor afectate, ca o consecință benefică a amplificării dialogului politic, cooperării și parteneriatului în cadrul organismelor internaționale, cât și a recunoașterii aspectului important al legilor dreptului internațional umanitar. Această reconstrucție a început după finalizarea ostilităților și retragerea majorității forțelor combatante din zona respectivă, fiind prezente doar acele elemente care să asigure protecția și să descurajeze reluarea ostilităților. “Planul Marshall”, de exemplu, a avut drept scop reconstrucția statelor distruse în urma celui de-al doilea război mondial cât și ajutorarea societăților statelor occidentale să se refacă, plan care fost întocmit și pus în aplicare cu mare succes de către americani.

Operațiile militare postconflict sunt acțiunile desfășurate de forțele armate la finalizarea conflictului armat, având ca scop restabilirea ordinei, de a asigura respectarea legilor, instaurarea unui climat de pace și siguranță pentru populația respectivă, cât și de a preveni producerea unei crize umanitare având ca și cauze răspândirea bolilor și lipsa hranei. Astfel de operații sunt întâlnite la intersecția a cel putin două elemente de putere, cea militară, cât și cea economic, adăugându-se în funcție de specificul fiecărei crize, elemente de politic, informațional, social sau cultural.

În literatura de specialitate se face referire la operația militară postconflict și prin cele două categorii de operații care de alftel, sunt parte integrantă a acestui tip de operațiie, adică operațiile de stabilitate și operațiile de sprijin. Operațiile de stabilitate sunt definite ca “ansamblul activităților, acțiunilor pregătite și desfășurate în afara teritoriului național, acoperind gama operațiilor externe diferite de război, în care armata are rolul cheie, conducător și al căror scop final îl constituie realizarea unui mediu internațional stabil, propice promovării intereselor de pace, colaborare și înțelegere între națiuni”.

Operațiile de sprijin sunt executate cu scopul de a veni în sprijinul autorităților civile externe și interne, atunci când acestea sunt în curs de pregătire, sau chiar răspund la crize și alte situații care depășesc posibilitățile acestora, prin asigurarea serviciilor, mijloacelor și resurselor specializate de bază, după caz, cuprinzând “ansamblul activităților, acțiunilor și măsurilor care acoperă gama operațiilor diferite de război și în care armata are rolul secund, de sprijin al agenției, organizației, instituției politice cu rol principal, în special în caz de urgențe, calamități naturale, dezastre și alte situații”.

Având în vedere aceste două definiții, considerăm că operația militară postconflict poate fi definită ca fiind ansamblul măsurilor, activităților, acțiunilor militare de natură preponderent nonmilitară, planificate și desfășurate după încetarea sau diminuarea considerabilă a operațiilor specific luptei armate, cu scopul stabilizării situației și reconstrucției (construcției, după caz) a vieții politice, economice și sociale bazate pe valori democratice.

Paradoxul perioadei postconflict constă în faptul că, deși “armele au tăcut” , confruntările armate au fost înlocuite cu acțiuni non-militare (politice, civile, economice, de natură socială ș.a.), acțiunile militare fiind în “stand-by”, mai ales că o revenire a conflictului poate fi oricând posibilă, modificându-se doar rolul și fizionomia.

Operațiile militare postconflict îndeplinesc astfel rolul de siguranță strategică, pe fondul căreia se pot încerca desfășurarea programelor civile planificate care vizează reconstrucția, revenirea sau introducerea democrației, o situație politică, socială, economică stabilă, guvernată de respectarea legilor. Diversitatea și consistența situațiilor specifice stării postconflictuale, abordarea și soluționarea problemelor existente necesitând un mod complex de soluționare, denotă că singurele structuri capabile de a da un răspuns adecvat în astfel de situații prin organizarea, dotarea și capacitatea de a acționa rapid și eficient, sunt cele militare.

În acest context, în maniera în care și-au asumat astfel de roluri, organizații internaționale precum ONU și OSCE, comunitatea internațională poate beneficia de intervenția forțelor armate pentru soluționarea conflictelor locale și a dezastrelor produse, printr-o abordare comprehensivă, acordând mandat unei forțe multinaționale să acționeze în numele său. Astfel de forțe trebuie alcătuite dar și conduse într-o manieră specifică, bazându-se pe principii și norme comune, care să fie adoptate în unanimitate de toți factorii implicați astfel pregătirea pentru operațiile postconflict să reprezinte primul obiectiv atins în rezolvarea problemelor specifice perioadei de dupa conflict. Din această cauză, procesul decizional în astfel de operații este considerat ca fiind unul complex, intervenind necesitatea contopirii aspectelor specifice domeniului politic cu cel militar, prin existența unității de comandă pe toate nivelurile, cât și armonizarea competențelor în cadrul mandatului încredințat exercitat.

În ceea ce privește fizionomia operațiilor postconflict, aceasta suferă modificări pe baza situațiilor schimbătoare specifice acestei perioade, ce presupun decizii rapide, luate fără a parcurge toate etapele specifice procesului decizional planificat. Luarea acestor decizi pentru rezolvarea imediată a unor situații apărute la nivel tactic, pot modifica/influența considerabil deciziile la nivel operativ, chiar și strategic. Astfel, din punctul de vedere al acțiunii militare, operațile postconflict reprezintă un concept strategic care se concretizează în teatrele de operații printr-o multitudine de operații de stabilitate, de sprijin, cât și de reconstrucție postconflict.

Absente o perioadă din studiile dedicate conflictelor armate, din pricina suprapunerii acestora cu spațiul confruntării armate propriu-zise, actualmente operațiile militare postconflict sunt o certitudine în arta militară, integrând diversitatea operațiilor de stabilitate și sprijin, operațiile specifice luptei armate, operații intermediare și operații de reconstrucție.

În ceea ce privește forțele participante, aceste operații au, de cele mai multe ori, concomitent caracteristicile unor operații întrunite, multinaționale și interdepartamentale și mai puțin ale unor operații independente. Toate aceste aspecte ne conduc către concluzia că operațiile militare postconflict sunt complexe, acțiunile militare vizând, pe lângă crearea cadrului de ordine și pace necesar ducerii unei vieți normale, contracararea acțiunilor specifice războiului asimetric, prin acel inamic greu de identificat, imprevizibil, care acționează surprinzător ca apariții în spațiu și timp, care nu face distincție, în acțiunile sale, între militari și civili.

2.2. Principii, caracteristici și tipologia operațiilor postconflict

Majoritatea cercetătorilor care au studiat conflictualitatea sistemelor, studiau conflictele în sine, fără a aprofunda etapele parcurse și modalitățile de gestionare și soluționare a problemelor existente în perioada postconflictuală, a reabilitării, a reconstrucției sistemelor care au suportat și indus conflictul respectiv. În cazul unei crize politico-militare, acutizarea ei este dată de creșterea nivelului violenței, apogeul fiind conflictul armat (vezi figura nr.1).

Figura nr.1-Etapele crizelor politico-militare

Sursa: Curs 1-Introducere în managementul crizelor- Prof.univ.dr. Petrișor Mandu

http://www.scrigroup.com/afaceri/economie/Criza-internationala-Cauze-si-33985.php

Etapa postcriză (perioada postconflict) este caracterizată prin reducerea violenței manifestată de părțile implicate. Perioada poate include și retragerea forțelor și recunoașterea faptului că amenințarea la adresa principalelor obiective se reduce, ceea ce nu reprezintă neapărat încheierea crizei. În această etapă crește convingerea că perioada cea mai dificilă a fost depășită, adversarii luând măsuri pentru realizarea unei situații postcriză stabile, principala activitate de gestionare a crizei fiind dezangajarea, executându-se redislocarea forțelor și negocierea păcii.

Teatrele de operații au oferit prilejul de a se demonstra faptul că nu este posibilă reconstrucția fără stabilizare, așa cum nici stabilizarea nu este posibilă fără unele măsuri de reconstrucție, între acestea existând de fapt o relaționare simbolică pentru combaterea violenței și asigurarea ordinii și securității, incluzând eforturile de reconstrucție pentru refacerea unui număr suficient de distrugeri cât să permită restabilirea celor mai importante servicii și menținerea funcțională a acestora până la transferarea autorităților civile.

O caracteristică importantă a perioadei postconflict, este considerată ca fiind evoluția complicată a acesteia, cu inflexiuni traumatizante, adesea dramatice, desfășurarea ulterioară a vieții sociale în zona în care s-a desfășurat conflictul, de aceea teoria conflictului armat începe să acorde o atenție specială gestionării ei, concretizându-se din ce în ce mai mult în elaborarea unor modele de soluționare eficientă prin implicarea atât a militarilor cât și a civililor. Cât despre ceea ce înseamnă această perioadă se afirmă că “etapa postconflict este cel puțin la fel de importantă ca cele care au precedat conflictul, dacă nu chiar mai importantă, întrucât nu vizează distrugerea, ci refacerea”.

De asemenea, tot o caracteristică importantă a perioadei postconflict este dată de specificul operației militare desfășurată în perioada respectivă, în sensul că acestea sunt diversificate, structurile militare necesitând a fi capabile să îndeplinească sarcini care nu le reveneau în mod normal, precum îndeplinirea misiunii de contrainsurgentă, de asigurare a stabilizării și de sprijin pentru forțele de securitate ale națiunii gazdă. Mai mult, există dificultăți în ceea ce privește faptul că nu există o imagine clară nici a situației părților care s-au aflat în conflict și nici a populației, a economiei, a infrastructurilor etc., situație ce favorizează proliferarea acțiunilor de jefuire a patrimoniului și a celorlalte valori naționale precum și de desfășurarea acțiunilor teroriste.

Războaiele din Irak și Afganistan au impulsionat argumentele că eforturile de promovare a dezvoltării politice și economice în țările care se confruntă cu un conflict, sunt cruciale pentru securitatea națională a statelor occidentale dezvoltate și nu numai a acestora. Valabilitatea acestui lucru este susținut de implicarea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial, precum și de implicarea acestora împreună cu aliații săi occidentali, în conflictele din Balcani, Somalia, Liberia, Irak, Afganistan și în Libia, explicit să pună capăt conflictului și să sprijine în procesul de reconstrucție a statului respectiv.

În ceea ce privește organizațiile care participă la operațiile postconflict, NATO ar putea fi soluția pentru rezolvarea diverselor probleme care apar în aceasta perioadă a crizei, Alianța deține deja o expertiză unică în privința stabilizării militare, implicându-se de asemenea și în sfera civil-politică, destul de atent și încet, deoarece “terenul” este aproape necunoscut.

Chiar dacă poziția NATO este alta, cu un efort internațional de a crea capabilități de reconstrucție postconflict ar putea transforma NATO într-o organizație internațională de reconstrucție, odata cu aceasta poziție asumându-și rolul principal în cadrul unei rețele de reconstrucție, de parteneriate globale cu state care nu sunt membre, cât și cu organizații regionale și internaționale.

Considerăm că reconstrucția postconflict necesită o combinație de expertiză militară și civilă, aspect care nu este întâlnit la nici o organizație existentă. Astfel, realizarea unei interfețe reale în cadrul cooperării dintre personalul civil și cel militar, reprezintă o adevarată provocare din punct de vedere al coordonării, dar și cultural.

Avem suficiente motive să credem că NATO reprezintă organizația potrivită pentru realizarea acestui “hibrid”. Unul dintre ele ar fi faptul că NATO, chiar dacă este un actor major în cadrul reconstrucției statelor, în acest caz reconstrucția ar reprezenta o prioritate așa cum este securitatea, descurajarea, apărarea, aspect ce ar conduce la o schimbare a caracterului organizațional al Alianței, cât și o extindere majoră a misiunii NATO.

Din perspectiva NATO, în cadrul cooperării interagenții, organizațiile civile sunt responsabile pentru o serie largă de activități precum: distribuirea de ajutoare umanitare, respectarea drepturilor omului, protecția minorităților, a refugiaților și

persoanelor dislocate, asistență legală, îngrijire medicală, reconstrucție economică, agricultură, educație, artă, știință și proiecte generale de finanțare.

Organizațiile internaționale guvernamentale și cele neguvernamentale sau private de voluntari au la bază, în cea mai mare parte, principii umanitare. Acestea pot diferi, de exemplu, de la reducerea sărăciei până la sprijinul sistemului medical în comunitățile afectate de conflict sau la îmbunătățirea condițiilor de viață ale copiilor.

Misiunile și gradul de implicare al acestor organizații sunt recunoscute, de obicei, de către autoritățile statului de origine, de ONU, de guvern și de autoritățile administrației publice locale ale țării unde își desfășoară activitatea. Coordonarea și cooperarea cu aceste grupuri pot duce la diminuarea costurilor operațiilor, prevenirea dublării eforturilor, reducerea eventualelor contradicții sau potențialelor rivalități și îmbunătățirea rezultatelor finale.

În practica operațiilor de reconstrucție postconflict care operează în mediile în care NATO (dar și ONU) s-a implicat și se implică, pe mai departe, se disting trei tipuri principale de organizații civile:

1. Organizații internaționale (IOs) – acestea sunt stabilite prin acorduri interguvernamentale care operează la nivel internațional, cum ar fi diferitele organizații ale ONU și ale OSCE. Printre principalele organizații ale ONU cel mai des implicate în acțiuni umanitare în context postconflict, sunt menționate:

– Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR – United Nations High Commissioner for Refugees);

– Comisariatul ONU pentru Coordonarea Acțiunilor Umanitare (UNOCHA – UN Office for the Coordination of Humanitarian Affairs);

– Programul Mondial pentru Alimentație (WFP – World Food Program);

– Fondul Internațional pentru Copii și Educație al ONU (UNICEF – UN International Children’s Fund);

– Organizația Internațională pentru Migrație.

2. Organizațiile neguvernamentale – ONG (NGOs), sunt structuri alcătuite din voluntari și nu sunt întotdeauna sponsorizate de guvern (în baza art. 71 al Cartei ONU). Caracteristica principală a acestora este faptul că sunt non-profit, sunt independente de guvernele proprii, de organizațiile internaționale și de interesele comerciale. De asemenea cadrul lor legal de funcționare diferă de cel al agențiilor ONU și al altor organizații internaționale, având propriile misiuni și principii. ONG – urile pot aparține uneia dintre următoarele două categorii:

– acreditate – fiind recunoscute oficial de organizația internațională responsabilă de operațiune sau de guvernul țării gazdă și autorizate să-și desfășoare activitatea în zona de operații sau care au obținut un anumit tip de mandat specific;

– neacreditate – care nu sunt recunoscute oficial sau nu dețin autorizație oficială și, de aceea, activitatea lor este strict privată. Acestea pot fi angajate de anumite organizații internaționale sau de alte organizații neguvernamentale acreditate. În alte cazuri, ele au posibilitatea de a obține fonduri de la donatori sau de la companii private. Organizațiile neguvernamentale sunt din ce în ce mai numeroase și greu de urmărit, iar prezența lor în zonele de operații poate fi estimată la câteva sute. În general, aceste organizații rămân independente de orice control politic, în scopul menținerii eficienței proprii. În majoritatea cazurilor, membrii acestor organizații sunt foarte considerați ca fiind buni profesioniști în domeniile lor de activitate, extrem de bine motivați și întotdeauna gata să-și asume riscuri fizice în condiții extreme.

Organizațiile neguvernamentale sunt, de regula, acreditate de către națiunea gazdă sau de către organizația sau agenția care conduce operația. Uneori, ele nu sunt acreditate și aceasta poate determina apariția unor tensiuni locale.

3. Agențiile guvernamentale naționale și internaționale donatoare cum ar fi

Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională (Unites States Agency for International Developement – USAID), Departamentul Marii Britanii pentru Dezvoltare Internațională (Department for International Development – DID-UK), Agenția Canadiană pentru Dezvoltare Internațională (Canadian International Development Agency – CIDA), Biroul Umanitar al Comunității Europene (European Community Humanitarian Office – ECHO) au ca principală responsabilitate de a finanța, monitoriza și evalua programele de dezvoltare care, teoretic, ar trebui să fie coordonate de către organizațiile internaționale.

4. Alte grupări. Pe lângă tipurile enumerate, trebuie menționate și următoarele grupări:

– agenții de dezvoltare civilă – organizații civile care sunt implicate, în principal, în reconstrucție. Ele sunt acreditate să asigure asistență pentru dezvoltarea țărilor. Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite (UNDP) administrează și coordonează dezvoltarea asistenței tehnice asigurată de ONU. În mod normal, aceste agenții își desfășoară activitatea o perioadă mai lungă de timp în zonele afectate decât forțele militare. În aceste cazuri, sarcina CIMIC este să identifice cerințele pentru reconstrucție în colaborare cu guvernul local și când este posibil, împreună cu conducerea agențiilor, să înceapă și să continue munca de reconstrucție postconflict. Agențiile de reconstrucție au alocate resursele necesare pentru planificarea și dezvoltarea proiectelor în cadrul zonelor afectate pe baza evaluării și stabilirii de priorități pentru nevoile existente;

– agenții pentru drepturile omului și democrație – Principala agenție în acest

domeniu este Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați – UNHCR și Biroul pentru Democrație și Drepturile Omului din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE, chiar dacă aceasta din urmă operează numai în Europa. Aceste agenții caută să protejeze drepturile omului în statele în care abuzurile pot depăși limita acceptabilă. Ele caută să instaureze valorile democratice

și respectarea legilor la toate nivelurile guvernării.

În percepția NATO, o simplă cunoaștere teoretică nu este suficientă pentru înțelegerea și abordarea crizelor, ci trebuie ținut cont de specificul structurilor locale, al decidenților și al experienței altor țări („istoria celorlalți va fi viitorul nostru”), fapt de care NATO, prin politicile promovate ține seama și în practică. Bineînțeles, se întâmplă și eșecuri din demersurile de reconstrucție postconflict dar nu numai oamenii au de învațat, ci și instituțiile, care chiar dacă au ajuns la o anumită maturitate structurală și experiență evidentă trebuie să fie reformate la anumite intervale de timp.

Concluzionând, putem afirma că NATO deține experiența și instrumentele necesare pentru un bun management al reconstrucției postconflict. Managementul reconstrucției postconflict presupune cunoașterea amenințărilor, riscurilor, anticiparea și pregătirea reacțiilor, găsirea sfaturilor și soluțiilor necesare, precum

și o comunicare optimă cu populația, care trebuie pregătită și sfătuită în legătură cu deciziile luate și situația respectivă.

În ceea ce privește locul și rolul Echipelor de Reconstrucție Provincială(PRT), în cadrul operațiilor postconflict de reconstrucție a statelor, acestea au fost constituite ca urmare a necesității de dezvoltare a infrastructurii statului afgan si respectiv, irakian.

Conform Handbook PRT Playbook, No. 07-34, sep. 07, o echipă Provincială de Reconstrucție (PRT) este o organizație intermediară, civil-militară proiectată să funcționeze în medii semi-permisive, de obicei, în urma deschiderii ostilităților. PRT este destinat pentru a îmbunătăți stabilitatea într-o anumită zonă prin sprijinirea națiunii gazdă de a construi legitimitatea și eficiența în asigurarea securității pentru cetățenii săi și prestarea de servicii guvernamentale esențiale.

PRT-urile au fost concepute în 2002 ca un mijloc de a rezolva această problemă. Un PRT are rolul de a stabiliza o astfel de zonă prin concentrarea în această zonă a structurilor civili-militari. Acesta combină componentele diplomatice, militare și de dezvoltare, a diferitelor agenții implicate în efortul de stabilizare și reconstrucție, așa cum este prezentat sintetizat un model de organizare a unui PRT în anexa nr.2. Echipa provincială de reconstrucție este concepută cu scopul de a contribui la îmbunătățirea stabilității prin construirea capacității națiunii gazdă să guverneze; viabilitatea schimburilor economice și furnizarea serviciilor publice esențiale, cum ar fi securitatea, guvernarea legii și a ordinii, justiție, sănătate și educație.

Conceptul de Echipă de Reconstrucție Provincială (PRT) presupune o abordare integrată a organizațiilor civil-militare și extinde raza de acțiune a guvernului SUA, precum și a partenerilor săi, eforturile internaționale de asistență comunitară din împrejurimi, la nivel provincial pentru comunitatea locală.Un PRT este, în principiu, responsabil pentru acoperirea unei provincii, dar poate avea și responsabilitatea pentru două sau mai multe provincii sau un segment mai mare al unei singure provincii. PRT nu acționează ca o alternativă la guvernul unei națiuni

gazdă, ci mai degrabă urmărește să îmbunătățească capacitatea de conducere a acestuia. PRT-urile îndeplinesc un rol vital în ocuparea vidului cauzat de o prezență neputincioasă a guvernului țării gazdă, care ar putea duce la încurajarea insecurității.

Conform Handbook PRT Playbook, No.07-34, sep. 07, PRT-urile se

concentrează pe trei elemente de stabilizare și reconstrucție:

-creșterea stabilității provinciale, prin prezența militară internațională și

asistarea unui curs de dezvoltare incipient de securitate a națiunii gazdă și a capacității statului de drept;

-asistarea instalării administrației publice locale și îmbunătățirii activității

acesteia, incluzând posibilitățile de conectare la guvernul central și la populație,

prin oferirea de consultanță și responsabilizarea părților interesate și organismelor

de conducere legitimă, care influențează protecția populației și ia măsuri pentru

combaterea obstrucționiștilor, a celor care se opun acestor măsuri;

-facilitarea reconstrucției și a păcii, care încep cu:

– furnizarea serviciilor de bază;

– asigurarea unui sistem economic care să sprijine populația;

– câștigarea simpatiei guvernului în rândul populației;

– încrederea populației în forța de asistență internațională, prin

întâlnirile cu aceasta;

PRT-ul nu este o agenție de dezvoltare, ci se asigură că eforturile internaționale sunt în concordanță cu intențiile de dezvoltare ale națiunii gazdă și că procedând astfel, să evalueze și să acționeze asupra constrângerilor de dezvoltare. La fel ca și mediul de securitate îmbunătățit, PRT este destinat ca în afara fazelor de stabilizare și reconstrucție, să impună trecerea la programele de dezvoltare pe termen lung. PRT își încetează activitatea atunci când operațiile normale de dezvoltare pot fi realizate fără asistență.

În Afganistan, Echipele Provinciale de Reconstrucție sunt echipe de mici dimensiuni formate din militari și civili, care își desfășoară activitatea în provinciile Afganistanului, pentru a asigura securitatea diferitelor acțiuni în cadrul

ajutorului acordat și a contribui la asistența umanitară sau la îndeplinirea sarcinilor de reconstrucție, în zonele cu nivel înalt de insecuritate sau conflicte în curs de desfășurare (anexa 3).

În lupta pentru câștigarea sprijinului popular al afganilor, Echipele Provinciale de Reconstrucție se află de cele mai multe ori în prima linie. Ca o abordare inovatoare în domeniul edificării păcii și a securității, Echipele Provinciale de Reconstrucție din Afganistan au constituit în mare parte un răspuns la circumstanțe neprevăzute. La începutul intrării în acțiune, ianuarie 2003, ele au avut o structură în mare măsură nouă, deși elemente ale modelului PRT au existat în alte conflicte, precum cel din Vietnam.

Odată cu experiența armatei SUA în planificarea și ducerea operațiilor de menținere a păcii, de stabilitate și de reconstrucție postconflict, s-au pus bazele unor principii care ar trebui să stea la baza operațiilor postconflict de stabilizare și reconstrucție a statelor în urma desfășurării unui conflict pe teritoriul acestuia.

Conform FM 3-07 – Operații de stabilitate, din octombrie 2008, aceste principii ar trebui să fie următoarele: proprietatea, construirea și consolidarea capacităților, durabilitatea, selectivitatea, evaluarea, rezultatele, parteneriatul, flexibilitatea și răspunderii.

Principiile au fost testate prin aplicare practică și înțelegere a influențelor culturale și socio-economice din țara gazdă. Înțelegerea acestor principii general acceptate, permite celor implicați în procesul de reconstrucție a statelor și în aspectele legate de dezvoltarea stabilizării și reconstrucției, să includă tehnici și proceduri în mod eficient, pentru atingerea scopurilor propuse. Apoi, cei implicați pot ajuta țările vizate prin îmbunătățirea condițiilor economice, sociale și culturale ale populației acestor țări.

Organizațiile internaționale de dezvoltare își pot îmbunătăți probabilitatea de succes prin aplicarea acestor principii de reconstrucție și dezvoltare. Aplicate adecvat, aceste principii cresc posibilitatea pentru succes imediat sau cel puțin, oferă un mijloc de a se adapta la condițiile în schimbare. Organizațiile de asistență își asumă riscul în cadrul programelor lor, atunci când aceste principii sunt încălcate sau ignorate.

Principiul proprietății creează condiții de succes, numai, prin construirea împreună cu conducerea statului și cu participarea și angajamentul națiunii gazdă și a poporului său. Proprietatea presupune stabilirea și conducerea priorităților de dezvoltare bazându-se pe sprijinul națiunii gazdă. Națiunea gazdă conduce acest efort unitar, cu sprijin de la organizații externe donatoare.

Atunci când dreptul de proprietate există și o comunitate la rândul său, investește într-un proiect, cetățenii vor apăra, menține și extinde proiectul lăsat de către organizațiile donatoare. Cetățenii vor abandona doar ceea ce organizațiile donatoare lasă în urmă în cazul în care consideră că proiectul nu poate răspunde nevoilor lor sau nu le aparține. Dezvoltarea comunității atinge rezultate pozitive atunci când liderii naționali și locali se implică treptat în propria dezvoltare, mai degrabă atunci cand se impune dezvoltarea rapid și autocratic din afară.

Politica Statelor Unite și a aliaților săi în teatrul de operații din Afganistan întruchipează principiul de proprietate și se concentrează asupra încurajării populației afgane pentru a ocupa poziții guvernamentale de conducere. Alegerea (în decembrie 2001 patru fracțiuni majore afgane s-au întâlnit la Bonn, în Germania, pentru a selecta un lider interimar) liderului Hamid Karzai ca președinte al Afganistanului este un bun exemplu în acest sens. Semnificația acestui model, este că președintele Karzai și miniștrii săi sunt toți afgani născuți în Afganistan. Karzai s-a străduit, în plus, pentru a realiza un echilibru etnic, cabinetul interimar cuprinzând reprezentanți ai tuturor grupurilor politice din Afganistan, de la mujahedini și Alianța de Nord, la facțiuni de membrii europeni și americani ai Diasporei Afgane.

Astfel, noi considerăm că este foarte important să ai o conducere națională a țării și a cetățenilor și un guvern autohton deoarece cu astfel de lideri se pot realiza:

– legitimitatea conducerii naționale;

– eliminarea barierelor lingvistice;

– dezvoltarea proprietății și responsabilitatea pentru deciziile de guvernare;

– înțelegerea mai bine a peisajului politic național;

– maximizarea de sprijin național de către politicile guvernamentale.

Principiul de construire și consolidare a capacităților, presupune transferul de cunoștințe tehnice și a competențelor către populație și instituțiile centrale și locale. Consolidarea capacităților are ca scop consolidarea instituțiilor naționale și locale, transferul de abilități tehnice și promovarea de politici și programe eficiente. Când aceste obiective sunt îndeplinite, se poate permite ca pe termen lung națiunea-gazdă să aibă capacitatea de a stabili politicile și să ofere servicii publice susținute competente.

Un important produs al construirii de capacități este faptul că probabilitatea țării respective de a facilita, de a reține și absorbi investițiile economice este mai mare. Investițiile pot veni de la donatori de asistență sau de la surse private de investiții străine directe. În cele din urmă, o guvernare mai bună și o creștere a mediului de investiții este o condiție necesară pentru o creștere economică susținută, în orice țară.

Dezvoltarea comunitară este recunoscută ca fiind principalul atribut al politicilor guvernamentale, ca singura modalitate de succes în eforturile de dezvoltare ale unui stat. De aceea, o țară cu instituții de guvernare slabe și politici de dezvoltare greșite, va avea o capacitate de dezvoltare economică și socială proprie limitată. Totodată nu este suficient să construiești universități și să acționezi pentru educarea populației unei țări, dacă acest efort nu este însoțit de oportunități care să permită absolvenților de universitate să devină viitorii lideri politici și de afaceri în țara respectivă.

Principiul durabilității

Principiul durabilității cuprinde două premise: prima este că resursele unei națiuni sunt terminate, iar cea de a doua premisă este că dezvoltarea ar trebui să asigure un echilibru între dezvoltarea economică, socială, a democrației și a capacității de guvernare.

Principiul durabilității obligă managerii de ajutor să ia în considerare dacă tehnologia, instituția sau serviciile pe care le introduc vor avea un efect de durată asupra unei societăți. În unele cazuri, managerii pot urmări programe fără sustenabilitatea pe termen lung pentru a oferi stabilitate ulterior. Cu toate acestea, programul de punere în aplicare afectează sau poate avea implicații pe termen lung asupra potențialului de acordare a asistenței. Atunci când se acționează pentru punerea în aplicare a unui program, comandanții militari au obligația să depună eforturi pentru a atinge sustenabilitatea pe termen lung, chiar și atunci când circumstanțele sau condițiile imediate pot conduce la soluții pe termen scurt.

Principiului selectivității aplicat de către state sau de organizațiile de asistență bilaterală pentru a investi resurse limitate de ajutor se bazează pe trei criterii: umanitare, interesele de politică externă ale statului care investește, precum și de angajamentul unei țări și a conducerii sale de a se reforma. Pentru a maximiza eficiența resurselor investite, trebuie ca aceste resurse să aibă un impact semnificativ asupra națiunii-gazdă, comunitatea destinatară trebuie să demonstreze un angajament ferm la obiectivele de dezvoltare propuse de către statul sau organizația donatoare. Ideea de bază este că resursele sunt limitate și sunt mai eficiente atunci când sunt concentrate împreună în situații atent selectate. Orice alocare de resurse, indiferent dacă aceasta se face în operații de luptă sau în proiecte de infrastructură, trebuie să ia în considerare interesele de politică externă, circumstanțele politice și nivelul cerințelor și nevoilor.

Un exemplu de aplicare a principiului selectivității în Afganistan, este restaurarea autostrăzii Kabul – Kandahar. Astfel, mai mult de 35% din populația țării trăiește pe mai puțin de o arie de 50 de mile de o parte și de alta a acestei autostrăzi. Restaurarea autostrăzii a fost o prioritate atât pentru țara gazdă, respectiv Afganistan, cât și pentru Statele Unite ale Americii și aliații acestora. Acest fapt a făcut ca președinții celor două țări să ceară USAID(Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională) să implementeze proiectul într-o perioadă cât mai scurtă de timp.

Proiectul a fost crucial pentru extinderea influenței noului guvern. Încă de la finalizare, autostrada a dus la creșterea ratelor de dezvoltare economică, a încurajat dezvoltarea societății civile și a dus la asigurarea unității și securității pe termen lung în țară. În plus, drumul trece prin mai multe cetăți ale talibanilor. Creșterea gradului de siguranță pe acest drum a diminuat capacitatea talibanilor de a exercita o influență în acest domeniu.

Autostrada a fost o prioritate de dezvoltare, deoarece a deschis accesul la orașe și piețe. Aceasta servește atât intereselor politicii externe americane, prin facilitarea forțelor proprii a îndeplinirii misiunilor ce le revin, dar și intereselor țării gazdă prin promovarea dezvoltării economice, unității țării, precum și angajarea liderilor țării în contracararea influenței talibanilor.

Principiul evaluării. O agenție de asistență pentru dezvoltare trebuie să completeze o evaluare cuprinzătoare a condițiilor locale înainte de proiectarea și punerea în aplicare a unui program. Agențiile de dezvoltare au sarcina importantă de a efectua o cercetare atentă, de adaptare a celor mai bune practici, precum și de proiectare pentru condițiile locale. O preocupare serioasă pentru programele de ajutor extern este aceea că se pompează prea mulți bani în instituțiile locale, care nu-i pot cheltui în mod responsabil și care duce în acest mod la creșterea finanțării externe. Ca urmare, considerăm, că agențiile de dezvoltare trebuie să ia în considerare mai multe probleme în activitatea lor de evaluare, iar unele dintre acestea ar fi:

– planurile de reconstrucție sunt conforme cu condițiile de pe teren?

– care sunt cele mai bune practici pentru fiecare intervenție?

– este societatea capabilă să absoarbă fondurile alocate?

Astfel, după părerea noastră, agențiile de dezvoltare trebuie să lucreze cu entități teritoriale, cum ar fi echipele de reconstrucție provinciale (PRT) pentru a asigura că proiectele propuse se încadrează în planurile naționale.

Un guvern ales în mod democratic ar trebui să fie în măsură să ofere serviciile publice esențiale și nevoile de bază ale populației. Furnizarea de servicii se bazează pe sprijinul public și pe legitimitatea percepută a guvernului. Pentru a facilita acest lucru, fiecare minister din cadrul guvernului trebuie să prezinte o strategie care se potrivește cu planul național general de dezvoltare, pentru maximizarea resurselor, care în general sunt limitate.

Donatorii trebuie să se asigure că programele incluse în planul strategic al națiunii gazdă au asigurat bugetul, pentru a finanța sprijinul acestora în mod continuu și sunt asigurate resursele și în final proiectul are eficacitate.

United States Agency for International Development (USAID), în traducere Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională, este o agenția a guvernului SUA care oferă asistență umanitară pentru dezvoltarea economică, având ca scop promovarea intereselor economice și politice ale SUA. Începând cu 1992, USAID a oferit peste 300 milioane USD pentru asistență tehnică în diverse state, fiind în principiu axată pe privatizarea pământului și a sectorului energetic, dar și pe lansarea de programe legate de supremația legii, sănătate sau de dezvoltare a sectorului business și reforma sectorului financiar.

Activitatea USAID în colaborare cu echipele de reconstrucție provincială (PRT-uri) din Afganistan, ilustrează principiul de evaluare. USAID utilizează PRT-urile în diferite situații pentru a permite echipelor care sunt formate din civili, să facă evaluările în zonele care prezintă pericol sau care sunt instabile din punct de vedere al siguranței membrilor acestor echipe.

Instabilitatea poate fi datorată de prezența insurgenților talibani, a organizațiilor regionale finanțate din vânzarea de droguri sau a liderilor regionali care conduc zone în care legea nu este respectată.

Cu sprijinul acestor PRT-uri, USAID are capacitatea de a monitoriza proiectele de reconstrucție critice, precum și să facă evaluări complete, măsurabile asupra nevoilor de asistență și să mobilizeze partenerii locali. Principiul de evaluare este în strânsă legătură cu principiul de dezvoltare. Astfel tehnici rapide de evaluare sunt vitale pentru a ajuta la reducerea întârzierilor în punerea în aplicare a proiectului de dezvoltare.

Principiul rezultatelor, include direcționarea resurselor pentru a realiza în mod clar obiective strategice definite, măsurabile și concentrate. Principiul rezultatelor se bazează pe principiul de evaluare. Acest principiu se asigură că înainte ca o organizație donatoare să investească într-o anumită țară, prima dată determină care sunt obiectivele sale strategice sau care este impactul organizației donatoare și care sunt speranțele așteptate să se realizeze, de către națiunea-gazdă.

Donatorul și națiunea gazdă trebuie să ia în considerare modul în care acestea pot atinge cel mai bine impactul dorit și ce tipuri de programe și resurse vor avea prioritate. Împreună, ei trebuie să stabilească valorile de referință. Valorile de referință indică dacă tipurile de programe sunt în concordanță cu realizarea obiectivelor lor strategice și dacă programele puse în aplicare sunt destinate realizării de impact.

USAID include principiul rezultatelor în programele sale și a tuturor operațiilor la nivel mondial. Atunci când o agenție realizează care este impactul unui program încă de la începutul acțiunii, agenția va avea mai multe obiective clar definite și în același timp mai bine concentrate. Noțiunea de gestionare a rezultatelor obținute a apărut ca o valoare de bază explicită, deoarece atunci când se decide dacă să se pună în aplicare un proiect special, trebuie să se prezinte în mod clar obiectivele ce urmează să fie realizate de către organizația care se implică în procesul de reconstrucție și care este sprijinul altor organizații donatoare.

Un exemplu în acest sens ar fi proiectul de refacere a unei piețe de desfacere a mărfurilor în Kirkuk din Irak, când printr-un program al USAID cu autoritățile locale, s-a renovat această piață care era distrusă în urma războiului și s-a dat pentru folosință populației locale. La acest proiect comunitatea locală a contribuit cu 10.000 de dolari din valoarea totală de 60.000 de dolari a proiectului.

Principiul parteneriatului susține că organizațiile de donatori ar trebui să colaboreze îndeaproape la toate nivelurile, cu entitățile partenere de la afacerile locale și organizațiile neguvernamentale, până la ministere și alți donatori. Agenții de dezvoltare precum USAID, de obicei, pun în aplicare proiectele prin intermediul unei rețele publice și parteneri privați, care includ adesea organizațiile neguvernamentale și companii private sau întreprinderi private. Acești parteneri pot supraveghea în mod direct un program întreg sau pot pune în aplicare o parte a unui program, cum ar fi o inițiativă de educație civică în cadrul unui program de guvernare mai mare.

USAID folosește o structură foarte descentralizată, în cazul în care punerea în aplicare și elaborarea mai multor programe se realizează prin misiuni situate pe teritoriul națiunii-gazdă. Echivalentul USAID al „comandantului militar” sunt „directorii de misiune”. Acești directori au o autonomie mult mai mare decât omologii lor în domeniul militar și decât majoritatea celorlalte agenții internaționale de ajutor.

Atunci când se analizează implementarea unui proiect, USAID caută un partener puternic la nivel local, care partener trebuie să fie capabil să gestioneze în mod eficient programul de la proiectare și până la evaluare, în vederea punerii acestuia în aplicare. În acest sens trebuie să dispui de un set de instrumente analitice pentru a determina care din partenerii potențiali au cea mai mare probabilitatea de succes.

Principiul flexibilității. Asistența pentru reconstrucție și dezvoltare este încărcată cu incertitudini și circumstanțe în schimbare, ceea ce determină faptul că o agenție trebuie să evalueze condițiile actuale în mod continuu și să-și ajusteze activitatea în mod corespunzător. Principiul flexibilității susține că agențiile trebuie să fie adaptabile pentru a anticipa eventualele probleme și să profite de oportunități. Flexibilitatea trebuie să fie echilibrată, împotriva premisei că o bună dezvoltare are nevoie de timp, iar eforturile de reconstrucție ar trebui să fie sistematizate și executate pe scară largă.

Un model de aplicare a principiului flexibilității în Irak, în districtul Fallujah, este construcția în anul 2008 a unei fântâni de apă, care funcționează pe baza energiei furnizate de panouri solare, pentru a ajuta populația locală să aibă acces la apă potabilă. Până la construirea acestei fântâni, populația locală folosea ca apă de băut, apa din alte fântâni care nu erau sigure sau apa direct din râul Eufrat, care era contaminată. Acest lucru ilustrează pe cât de bine posibil, receptivitate și flexibilitate la nevoile națiunii-gazdă.

Principiul răspunderii. Națiunea gazdă, organizațiile donatoare și comunitatea de dezvoltare trebuie să dovedească responsabilitate și transparență în tot ceea ce întreprind. Procedând astfel, ei construiesc uneltele necesare de luptă împotriva corupției în același timp, cu satisfacerea nevoilor populației locale. Donatorii trebuie să lucreze pentru combaterea corupției în țările în care își desfășoară activitatea. Fiecare organizație trebuie să fie controlată de către organisme guvernamentale de supraveghere, pentru protecția împotriva depășirilor de costuri financiare, abuzurilor, gestionării defectuoase a fondurilor financiare destinate în acest scop.

În final, noi considerăm că cele nouă principii, care ar trebui să stea la baza reconstrucției și dezvoltării unui stat în urma desfășurării unui conflict, este obligatoriu să se transforme în practici și proceduri obișnuite de acțiune.

Principiile sunt proiectate pentru a asigura responsabilitatea locală și viabilitatea programului de consolidare a capacităților locale și naționale, precum și independența în timp a unei eventuale asistențe din exterior.

Aplicarea acestor principii ajută națiunea gazdă să implementeze activitățile de reconstrucție și dezvoltare într-un mediu politic dinamic, care de obicei este întâlnit într-un conflict violent sau într-o situație postconflict.

În operațiile militare postconflict, procesul de identificare a punctelor decisive, a centrelor de greutate și chiar a stării finale dorite poate fi mult mai complex și solicitant decât în operațiile specifice luptei armate. Acestea se desfășoară după următoarele principii specifice acestui tip de operații:

a)Definirea clară a obiectivului în operațiile militare postconflict presupune integrarea tuturor operațiilor pentru realizarea scopului strategic. Comandamentul forțelor care acționează în acest tip de operații ar trebui să coopereze cu forțele și organizațiile participante, pentru emiterea unei planificări unice a operației.

b)Unitatea de efort în operațiile postconflict impune direcționarea acțiunilor tuturor forțelor și mijloacelor către realizarea scopului comun, iar acest imperative solicita o coordonare continuă a acțiunilor categoriilor de forțe, a instituțiilor și organizațiilor guvernamentale/nonguvernamentale naționale și internaționale, precum și a forțelor militare multinaționale.

c)Siguranța operațiilor se realizează pe baza dreptului la autoapărare împotriva acțiunilor ostile. Comandanții de pe toate treptele ierarhice trebuie să ia toate măsurile ce se impun pentru protecția permanentă a forțelor, indiferent de caracterul pașnic al operațiilor, în așa fel încât atunci când situația impune, forțele să treacă cu rapiditate de la o atitudine necombatantă, la cea specific luptei armate, în conformitate cu regulile de angajare stabilite.

d)Restricționarea este principiul care determină forțele să apeleze cu prudență la riposte armată și vizează realizarea unui echilibru între desfășurarea în siguranță a operațiilor și atingerea obiectivului politico-social propus.

e)Legitimitatea derivă din percepția că prezența forței și a operațiilor executate de către aceasta sunt îndreptățite, având autoritatea de a folosi mijloacele adecvate pentru realizarea scopurilor stabilite prin convenții recunoscute de părțile contractante.

f)Perseverența presupune pregătirea pentru desfășurarea constant și timp îndelungat a unor operații complexe, în funcție de evoluțiile politico-militare din zonă și misiunea primită. În cadrul operațiilor militare postconflict, comandanții trebuie să urmărească îndeplinirea misiunii întru-un timp cât mai scurt și concomitent să fie atenți constienți că unele operații, prin natura or, pot dura mai multi ani.

g)Utilizarea forței în mod selective și discriminant constă în folosirea forței în concordanță cu obiectivul urmărit și situația concretă, având în vedere misiunea și limitările politice și legale impuse. Conform acestui principiu, trebuie prevenite suferințele inutile și trebuie reduse la minim pierderile de vieți omenești și distrugerea de proprietăți.

h)Acțiunea decisivă pentru prevenirea escaladării constă în urmărirea energică a obiectivelor propuse și la nevoie, aplicarea hotărâtă a forței. Aceasta nu implică o atitudine beligerantă, ci aplicarea rapidă, proporțională și decisivă a forței în locul și la momentul decisiv, în așa măsură încât să ducă la rezolvarea crizei și descurajarea unor confruntări viitoare.

i)Înțelegerea potențialului acțiunilor individuale și ale unităților mici de a produce consecințe nedorite este un principiu care se referă la consecințele disproporționate față de nivelul de comandă și cantitatea de forțe implicate în unele acțiuni și solicit determinarea și evitarea posibilelor problem prin pregătire, disciplină și informare permanent a liderilor militari, indiferent de eșalon.

j)Etalarea într-o manieră neamenințătoare a capacității de a folosi forța constă în demonstrarea puterii de luptă și a hotărârii de a o folosi la nevoie, în așa fel încât să nu provoace o reacție nedorită.

k)Asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni este un principiu care permite comandanților să stabilească urgența misiunilor și repartiția resurselor. Pentru aceasta ei trebuie să aloce resursele limitate de care dispun pentru a obține totuși rezultatul cel mai bun posibil. Efortul imediat trebuie orientat pentru refacerea și reluarea serviciilor vitale(apă, alimente, ajutor medical).

l)Analiza periodic a eficacității operației constă în evaluarea nivelului parametrilor specifici atinși și a efectelor măsurilor și acțiunilor întreprinse, împreună cu instituțiile sprijinite. Acești parametric vizează starea și activitatea celor sprijiniți și trebuie să fie judicioși, măsurabili, să lege cauza de efect pentru a permite comandanților să înțeleagă și să aprecieze progresul și succesul.

m)Transferul execuției către instituțiile civile imediat ce este posibil depinde de specificul misiunii. Cele mai importante aspecte ce trebuie avute în vedere pentru a stabili momentul transferului sunt capacitatea autorităților civile de a relua executarea atribuțiunilor fără ajutorul forțelor armate și necesitatea de a angaja forțele multinaționale în alte operații, scopul final al acestui gen de operații fiind crearea condițiilor pentru reluarea vieții normale a comunității.Transferul acțiunilor către autoritățile civile și retragerea unităților angajate, constituie semnale pozitive atât pentru populația sprijinită, cât și pentru forțele armate, întrucât indică revenirea situației la normal și este dovada succesului misiunii.

Cât despre tipologia operațiilor postconflict, în cele ce urmează, vom trece în revistă principalele tipuri de operații care sunt incluse în operațiile postconflict, unele dintre ele fiind menționate și în subcapitolele anterioare.

Operațiile de stabilitate urmăresc îndeplinirea unor scopuri foarte variate, incluzând realizarea intereselor și a obiectivelor naționale, descurajarea și prevenirea războiului, promovarea sau, după caz, reinstaurarea păcii, reducerea tensiunii dintre state sub nivelul conflictului armat și rezolvarea crizelor internaționale, menținerea credibilității internaționale a statului respective, sprijinirea autorităților civile în rezolvarea situațiilor de criză internă.

Operațiile de stabilitate se împart în mai multe tipuri de bază, care se intersectează permanent, fără o delimitare foarte precisă.

Sursa: F.T.-1, Doctrina operațiilor forțelor terestre, București 2006

Operațiile de pace- sunt operații multinaționale, care implică agenții diplomatice și de asistență umanitară cu sprijin militar. Ele sunt desfășurate pentru a preveni sau controla un conflict, în sprijinul unei păci.

Menținerea păcii, constă în operații militare desfășurate cu consensul majorității părților aflate în dispută, de regulă, la cererea acestora, pentru monitorizarea și implementarea unui acord(exemplu-încetarea focului), pentru sprijinul eforturilor diplomatice, în vederea încheierii unui acord de lungă durată.

Impunerea păcii reprezintă aplicarea forței armate sau amenințarea cu utilizarea ei, de obicei sub o autoritate internațională, pentru a convinge părțile cu rezoluții sau sancțiuni destinate să mențină sau să instaureze pacea și ordinea. Acest tip de operații se desfășoară pe mai multe faze: implicarea imediată a unei forțe pentru a fi o prezență militară semnificativă și vizibilă în zona, apoi prin stabilirea unei zone și a perioadei de tranziție de la prezența militară, la sprijinul pentru dezvoltarea unei autorități civile competente. Cât despre tipurile de misiuni care pot fi executate în astfel de operații, acestea pot fi: separarea forțată a beligeranților, separarea părților(beligeranților), dezarmarea beligeranților, demobilizarea, stabilirea și supervizarea unor zone protejate, impunerea unei zone de excludere și sancțiune, restaurarea și menținerea ordinii, protecția asigurată organizațiilor pentru asistență umanitară.

Operațiile de construcție a păcii sunt acțiuni postconflict, predominant diplomatice sau economice, care întăresc sau reconstruiesc instituțiile și infrastructura guvernamentală pentru a evita recăderea într-un nou conflict.

Controlul armamentelor constituie un mijloc de reducere a riscului de război prin limitarea amenințării unui potențial adversar și pentru promovarea stabilității.

Demonstrația de forță se execută de către forțele armate care pot acționa independent sau în cadrul unor forțe multinaționale, pentru a face dovada hotărârii acestora, în a detensiona o situație critică apărută contrat opțiunilor forței multinaționale.

Combaterea terorismului are componente ofensive și de apărare, forma ofensivă o constituie acțiunile de contraterorism, în timp ce forma defensivă este definită de acțiunile de antiterorism.

Operațiile de evacuare a noncombatanților sunt desfășurate ca sprijin pentru evacuarea personalului necombatant sau a personalului militar neesențial dintr-o zonă de operații, într-o zona sigură, adecvată.

De asemenea, tot în cadrul operațiilor de stabilitate, aducând același aport extrem de important în atingerea obiectivelor, pot fi menționate:sprijinul operațiilor antidrog, asistența umanitară, impunerea de sancțiuni, cât și asistența acordată unei națiuni.

Operațiile de sprijin se referă la activitățile, acțiunile și măsurile pregătite și executate de forțele armate, care acoperă spectrul operațiilor, altele decât războiul, în special înăuntrul, dar și în afara tării, în carea armata are rolul secundat în sprijinirea agențiilor civile ce au rolul principal , în special în situații de urgență, dezastre naturale sau în alte situații.

Operațiile de ajutorare (umanitare)- sunt un răspuns prin care se diminuează efectele unor dezastre naturale sau cele produse de om, fiind incluse accidentele de tip CBRN.

Sprijinul operațiilor antidrog (ca operație de sprijin)- se execută în baza înțelegerilor și protocoalelor încheiate între instituția militară și instituțiile civile abilitate să conducă aceste acțiuni.

Sprijinul general constă în acordarea de sprijin militar adițional limitat instituțiilor/agențiilor de impunere a legii. Acest sprijin se referă, îndeosebi, la oferta de informații, sprijin de geniu, echipamente, pregătire și ajutor în planificarea acestor tipuri de operații.

Asistența comunității cuprinde capabilitățile, resursele, deprinderile forțelor militare puse la dispoziție față de nevoile și interesele comunității.

Operațiile specifice luptei armate în reconstrucția postconflict au caracteristici care le diferențiază de operațiile specifice luptei armate desfășurate în perioada apogeului conflictului armat, acestea având de regulă scop defensiv, executându-se doar ca răspuns la provocările și atacurile care vin din partea unor forțe ostile procesului de pace. Este necesară existența acestui tip de operații, întrucât victoria militară asupra forței adverse este, de cele mai multe ori, doar o etapă în desfășurarea conflictului armat, acesteia urmându-i o alta perioadă mult mai grea și plina de neprevăzut, etapa postconflict.

Operațiile intermediare. Pentru a putea îndeplini marea diversitate de misiuni specifice operațiilor de stabilitate, de sprijin sau de luptă armată, structurile participante la acțiunile militare în perioada postconflict trebuie să se deplaseze, să staționeze, să se regrupeze atunci când este necesar, ori dacă și-au pierdut forța combativă, să facă joncțiunea cu alte forțe sau să se retragă, mai pe scurt, să execute operații intermediare.

Operațiile de reconstrucție propriu-zise. În acest tip de operație, structurile participante desfășoară acțiuni de asistență umanitară și control al populației, misiuni pentru asigurarea libertății de mișcare pe căile de aprovizionare, patrule în ariile de responsabilitate pentru asigurarea securității populației civile și a infrastructurii, instruirea și înzestrarea noilor forțe de securitate, proiecte CIMIC, asistență militară, controlul refugiaților, restabilirea ordinii civile și a serviciilor publice, asistență medicală și alte activități ce urmează unui conflict.

În concluzie, toate operațiile prezentate mai sus se desfășoară în perioada postconflict, fiecare dintre ele aducându-si contribuția în îndeplinirea obiectivelor planificate de structurile participante.

2.3. Aspecte generale privind pregătirea, desfășurarea și încheierea operațiilor postconflict

Procesul de planificare al operației presupune programarea acțiunilor corespunzător misiunilor primite în timp, spațiu și pe executanți și conține următoarele etape: inițierea planificării, orientarea personalului implicat în procesul de planificare, elaborarea concepției operației, elaborarea planului operației, revederea planului, elaborarea planurilor de sprijin

Planul operației stă la baza elaborării ordinului de operație, acesta fiind documentul care fundamentează modalitățile de acțiune ale structurilor subordonate nemijlocit, astfel încât îndeplinirea misiunilor să asigure realizarea scopului final al operației. Totodată, ordinul de operație trebuie să precizeze ce să facă structurile subordonate, de ce, cu cine, unde și când, fără a specifica cum să facă.

În timpul desfășurării operației, grupul de comandă urmărește îndeaproape evoluția situației, noile informații fiind retransmise către comandament și compartimentul operații și instrucție(S3), iar aceștia stabilesc dacă estimările sau sarcinile trebuie schimbate. Revederea planului operației constă în analiza efectuată de șefii de module sub conducerea șefului de stat major în scopul actualizării acestuia periodic, în funcție de evoluția situației și a datelor obținute de statul major de la sursele proprii, de la eșalonul superior.

În ceea ce privește desfășurarea operației postconflict, organizarea și coordonarea forțelor se realizează prin transmiterea misiunilor care revin acestora și îndeplinirea măsurilor prevăzute în planul operației.Transmiterea misiunilor se realizează ținându-se cont de situația din zona de acțiune, specificul misiunii și timpul la dispoziție. Astfel, misiunile se transmit de regula prin ordin de operație, ordin de operație grafic sau ordin fragmentar.

Pe întreaga durată a executării acțiunilor în teatru, comandamentul structurii care participă la operația militară postconflict în compunerea grupării multinaționale, are obligația de a urmări ca ordinele și procedurile standard să nu contravină dreptului internațional umanitar, legilor și regulamentelor militare românești și să nu depășească limitele stabilite prin transferul de autoritate.

Coordonarea forțelor se execută pe timpul pregătirii și pe întreaga durată a desfășurării operației și presupune corelarea efortului, armonizarea diferențelor și informarea reciprocă între elementele din compunerea dispozitivului de operație implicate în realizarea/îndeplinirea unui obiectiv sau a unei misiuni comune. Pe baza coordonării stabilite de comandant, forțele care îndeplinesc o misiune comună organizează, sub conducerea acestuia, și cooperarea.

La încheierea operației de dislocare a forțelor în teatrul de operații, cât și pe durata ciclului menținerii lor în operație, concomitent cu îndeplinirea misiunilor încredințate, acestea trebuie să-și mențină un nivel de instruire superior, mereu adaptat provocărilor cu care se confruntă în marea diversitate a situațiilor.

Menținerea operaționalizării specifice trebuie să urmărească îmbunătățirea nivelului de instrucție fără să influențeze executarea misiunilor.Fructificarea experienței acumulate ca urmare a participării unor unități din forțele terestre în diferite teatre de operații evidențiază faptul că direcțiile prioritare în ceea ce privește pregătirea forțelor ar trebui să fie:

Finalizarea / completarea documentelor operative pentru conducere și informare pe competențe de elaborare și nivele ierarhice, având ca bază ordinul de operații primit de la comandantul forței multinaționale, regulile de angajare și particularitățile apărute în AOR de la executarea recunoașterilor și până la angajarea forțelor;

Perfecționarea deprinderilor în folosirea procedurilor și tehnicilor de stat major întrebuințate de comandamentul forței multinaționale în subordinea căreia acționează structura respectivă;

Însușirea și exercitarea tehnicilor, tacticilor și procedurilor pentru diferite situații operative pe timpul cât forțele se afla în locații de cartiruire sau/și în zona de operații;

Cunoașterea detaliată a zonei de responsabilitate prin executarea recunoașterilor aeriene și terestre, întâlniri cu autorități administrative, lideri locali etc.;

Creșterea coeziunii forțelor și comandamentelor în ansamblul lor, prin îmbunătățirea sistemului de lucru în echipă și cooperare multinațională;

Perfecționarea pregătirii în aranjamentele de comandă și control în accepțiunea comandantului forței multinaționale în subordinea căruia acționează structura respectivă;

Identificarea și înțelegerea cerințelor în ceea ce privește activitatea în calitatea de partener aliat și pregătirea ofițerilor și subofițerilor în această direcție.

Succesul participării unei forțe la operațiile militare postconflict în afara teritoriului național depinde, în mare măsură, de capacitatea structurilor logistice de a realiza un sprijin eficient și de calitate pe întreaga durată a misiunii. Chiar dacă structura respectivă a îndeplinit cerințele minime operaționale în domeniul logistic înainte de dislocare și a fost certificară și validată ca operaționalizată structural, consolidarea suportului logistic propriu, conectat la sprijinul logistic integrat multinațional și a sprijinului din partea țării gazdă reprezintă o etapă importantă și necesară la ajungerea forțelor în locațiile de cartiruire. În opinia noastră, această activitate se poate desfășura înainte sau concomitent cu angajarea forțelor în vederea îndeplinirii misiunilor încredințate.

Sprijinul țării gazdă se realizează ca urmare a înțelegerilor cu aceasta și este inițiat de elementele CIMIC ale detașamentului precursor. Datorită multiplilor factori care îl pot afecta, sprijinul tării gazdă nu poate fi considerat totuși un element de sprijin permanent și sigur, iar din acest punct de vedere situația existentă în teatrul de operații din Afganistan este edificatoare.

Odată îndeplinite obiectivele operațiilor specifice luptei armate, structurile militare și-au dovedit limitele în a asigura condițiile favorabile constituirii și afirmării unor instituții care să reprezinte germenii unei societăți democratice autentice și să constituie suportul restaurării normalității. Putem afirma astfel că, în prezent, forțele militare sunt capabile să realizeze, numai parțial, o stabilitate temporară a unei zone de conflict și să sprijine acțiunile de reconstrucție desfășurate de alte entități non-militare.

În concluzie putem afirma că legătura dintre agențiile civile și forțele armate, în contextul operațional postconflict, trebuie privită ca o formă de colaborare extinsă. Aceasta permite identificarea unor interese comune, previne dublarea eforturilor și rezolvă lipsurile existente, prin măsurile generale de ripostă, procesul ajutând atât partea militară, cât și organizațiile. să-și atingă obiectivele.

În ceea ce privește încheierea operațiilor postconflict, reglementările doctrinare prevăd că “în mod inevitabil, operațiile militare post-coflict vor avea scopuri comune politice și militare, astfel că, mai putin în ceea ce privește linia acțiunilor militare, în multe situații nu se atinge starea finală dorită. Există posibilitatea să fie necesară terminarea unei misiuni și înlocuirea acesteia cu alta, ca parte a unui plan strategic extins. Termenul de finalizarea a operației în acest context, este într-adevăr legat mai mult de noțiuni de tranziție decât la referirea la tradiționalul acord de încetare a focului și paradă a victoriei”

La nivel strategic, momentul încheierii operației postconflict este caracterizat, în opinia noastră, de următoarele condiții politice și militare: toate instituțiile statului funcționează normal; există un guvern ales în mod democratic; legăturile diplomatice au fost reluate cu statele interesate; există un sistem legislativ corespunzător unei societăți democratice; organele administrației locale sunt alese în mod democratic și funcționează normal; siguranța și securitatea internă pot fi asigurate de către forțele proprii; sunt asigurate serviciile vitale pentru populație; iar nivelul de trai al acesteia este acceptabil; principalele elemente de infrastructură sunt refăcute; liderii politico-militari care au susținut conflictul au fost capturați și judecați; prizonierii de război au fost eliberați și repatriați.

Concluzionând putem afirma că, indiferent de evoluțiile viitoare ale conflictelor, operațiile militare postconflict vor rămâne una din principalele modalități de rezolvare a situațiilor de criză care se manifestă după încetarea conflictului armat. Operațiile militare postconflict fac parte din strategia de soluționare a crizelor și conflictelor de către comunitatea internațională. Ele au ca scop oprirea confruntării armate, aducerea părților implicate la masa tratativelor, asigurarea condițiilor pentru reabilitarea și refacerea structurilor vitale ale zonei afectate, a infrastructurii și a mediului, reconcilierea părților, reconstrucția economică și revenirea la starea de normalitate.

Pentru a reliefa mult mai sugestiv problematicile referitoare la operațiile postconflict, ne propunem ca în capitolul următor să prezentăm câteva particularități privind operațiile postconflict în reconstrucția Afganistanului, cu referiri privind implicațiile misiunii ISAF asuprea reconstrucției postconflict cât și modul cum ese privită reconstrucția postconflict din prisma participării Armatei Române în Afganistan.

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂȚI PRIVIND OPERAȚIILE POSTCONFLICT PENTRU RECONSTRUCȚIA AFGANISTANULUI

Poate fi, însă, greu de imaginat cum o țară fără resurse, la prima vedere, cu un teren deșertic extrem de fărămițat, cu nesfârșite conflicte armate și războaie între triburi, dar și cu trei războaie duse în secolul al XIX-lea și al XX-lea cu britanicii, precum și cu sovieticii, în deceniul opt al secolului trecut, ar putea reprezenta o atracție pentru cineva. Se pare că, recent, resursele subsolului afgan intră în jocul de interese după descoperirea unor zăcăminte de litiu și alte metale rare. Nu este exclus ca și hidrocarburile ori gazele naturale, posibil ascunse în subsolul afgan, după unele opinii, să cântărească în poziționarea pe harta geopolitică a intereselor marilor puteri.

3.1. Implicațiile misiunii ISAF asupra recostrucției postconflict

În războiul purtat de comunitatea internațională împotriva terorismului, au fost antrenate resurse uriașe pentru realizarea unui climat de securitate care să ofere condițiile necesare unui progres al statelor, în evoluția acestora ca entități geopolitice recunoscute de comunitatea internațională. Angrenat cu forța în acest proces, Afganistanul a devenit după 11 septembrie 2001 locul de desfășurare al bătăliilor duse împotriva terorismului. Operațiunea „Enduring Freedom” lansată de Statele Unite pe teritoriul Afganistanului urmărea schimbarea regimului taliban și eliminarea rețelei teroriste Al-Qaeda. După căderea regimului taliban, comunitatea internațională era hotărâtă să pună capăt tragicelor conflicte care zguduiseră Afganistanul. Prin urmare, pentru promovarea păcii durabile, a reconcilierii naționale, a stabilității și a drepturilor omului apare Acordul de la Bonn, document ce făcea referire la independența, integritatea teritorială și suveranitatea națională a Afganistanului. Acordul pentru Aranjamente Provizorii din Afganistan în așteptarea restabilirii Instituțiilor Guvernamentale Permanente a fost semnat de reprezentanții ONU și era destinat să traseze o direcție de urmat în procesul de creare a statului Afganistan și a unui plan de guvernare a țării. Documentul stipula înființarea Autorității Afgane Interimare, organism ce avea să primească transferul de autoritate la 22 decembrie 2001, pentru o perioadă de 6 luni, succedat de un alt mandat de doi ani până la efectuarea alegerilor.

Deși în Anexa 1 a Acordului de la Bonn este recunoscută sarcina poporului afgan de a-și asigura legea și ordinea în țară, este cerut și ajutorul comunității internaționale în procesul de pregătire al forțelor militare și de securitate. Astfel se creează, sub mandat ONU, Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), structură destinată să asigure prin contribuția a 16 națiuni, asistența și securitatea Kabulului și a zonelor adiacente. Articolul 1 al rezoluției 1386 a ONU prevede responsabilitățile ce-i revin ISAF : „…asistența pentru Autoritatea Afgană Interimară în menținerea securității Kabulului și zonelor alăturate, astfel încât Autoritatea Afgană Interimară și personalul Națiunilor Unite să poată colabora într-un mediu de securitate.”

Începând cu anul 2003 ISAF este preluată de către NATO, moment din care operațiunile cunosc o expansiune continuă, urmărind instalarea unui climat de securitate care să susțină dezvoltarea economică sub un guvern afgan legitimat pe întreg teritoriul țării. Extinderea ISAF pe întreg teritoriul afgan s-a realizat în 4 etape astfel:

– etapa 1: expansiune în zona nordică începută în ultimele luni ale anului 2003;

– etapa 2: inițiată la 31 mai 2005 prin extinderea acțiunilor în partea vestică a țării și susținerea procesului de instaurare a democrației prin realizarea dezideratelor adoptate la Bonn, fapt materializat prin alegerile prezidențiale din octombrie 2004 și a celor paramentare din septembrie 2005.

– etapa 3: începe la 31 iulie 2006 și vizează expansiune ISAF în arealul sudic;

– etapa 4: începe în octombrie 2006 prin relocarea a 10.000 de militari, proces în care forța ISAF ajunge la 31000 de militari și asumarea de responsabilități operative în tot teritoriul Afganistanului.

Extinderea ISAF în Afganistan

Sursa: http://www.nato.int/isaf/placemats_archive/2007-12-05-ISAF-Placemat.pdf

Raportându-ne la nivelul anului 2009, participarea internațională în Afganistan ajunsese la 43 de națiuni în cadrul ISAF, însumând un număr total de 70.030 de militari, iar Armata Națională Afgană contribuia cu 93.980 militari. Obiectivele urmărite în contextul reconstrucției post-conflict constau în sprijinirea guvernului afgan în asigurarea securității și eficientizarea guvernării pentru a se atinge un nivel de siguranță și stabilitate care să nu reprezinte o amenințare la adresa securității internaționale.

În prezent, în Afganistan sunt prezente 48 de națiuni în cadrul misiunii ISAF efective care însumate ajung la 49902, din care 32800 sunt americani. Intențiile conducerii ISAF sunt ca la finele anului curent (2014), să îndeplinească misiunea de sprijin și antrenare, pe când misiunea de “combat” să fie preluată de armata afgana.

Cu toate că implicarea statelor lumii în Afganistan este una majoră atât ca număr de militari cât și ca timp, reconstrucția Afganistanului este departe de a se fi încheiat, întrucât aceasta tinde spre eșec. Părerile analiștilor conduc spre concluzia că situația din zonă constituie un factor perturbator la adresa proiectelor de orice fel.

În acest context, donatorii de fonduri pentru reconstrucție au impus în cadrul unor conferințe anuale, unele măsuri menite să eficientizeze procesul de reconstrucție, cum ar fi implicarea ONU nu doar umanitar, ci și în domeniul securității, multiplicarea actorilor implicați precum și a fondurilor alocate diferitelor proiecte de reconstrucție. În ciuda acestor eforturi se remarcă o lipsă a schimbării de atitudine și de strategie la nivelul entităților implicate.

Deși inițial anunțase că va acorda o atenție și mai mare Afganistanului, administrația SUA, s-a răzgandit în această privință și a înaintat o dată de la care militarii americani vor fi retrași gradual din Afganistan. Această atitudine a nemulțumit pe oficialii afgani și pakistanezi, în contextul creșterii numărului de atacuri talibane în zonă.

Statele participante la reconstrucția post-conflict au sesizat lipsa securității regionale, și progresul lent al Afganistanului în domeniul autoguvernării. Acestea se datorează diversității actorilor interni și faptului că problemele de stabilitate și securitate internă sunt rezolvate în afara teritoriului național. Întrucât talibanii au găsit sprijin în Pakistan, iar aprovizionarea acestora se bazează pe acordurile de tranzit stabilite cu vecinii din Asia Centrală, buna relaționare dintre comunitatea internațională și Afganistan este inutilă în lipsa relaționării cu vecinii. Comisia Tripartită, Jirga comună Afganistan-Pakistan și reuniunile NATO reprezintă instrumentele utilizate în efortul de rezolvare a aspectelor problematice expuse în rândurile de mai sus.

De asemenea, state precum Rusia sau Japonia și-au manifestat interesul pentru sporirea participării la efortul de reconstrucție din Afganistan. Implicarea NATO în procesul de reconstrucție are ca obiectiv asigurarea sprijinului și asistenței Guvernului afgan pentru manifestarea autorității pe întreg teritoriul afgan, creând un mediu de securitate stabil, favorabil unei bune guvernări și dezvoltării sociale, economice și culturale. Principalul instrument pentru atingerea acestor obiective îl reprezintă ISAF, susținut de Organizația Națiunilor Unite.

În raportul anual pentru anul 2009 referitor la Afganistan, divizia Diplomație Publică a NATO menționează trei direcții către care comunitatea internațională s-a orientat și anume: securitate, guvernare, reconstrucție și dezvoltare. Raportul aduce în discuție și dificultățile întâmpinate în realizarea dezideratelor. Doi cercetători de la Centrul Belfer pentru Știință și Afaceri Internaționale al Harvard Kennedy School au identificat următoarele cinci probleme:

– lipsa clarității scopului misiunii din Afganistan și lipsa acordului asupra obiectivelor;

– lipsa coordonării între actorii internaționali și guvernul afgan;

– resurse insuficiente;

-focalizarea acțiunilor asupra Guvernului central în detrimentul inițiativelor la nivel local, districtual și provincial;

– focalizarea acțiunilor asupra Afganistanului în detrimentul regiunii;

Astfel, soluțiile acestor probleme constau, conform autorilor, în reafirmarea misiunii coaliției, într-un mod în care să existe o percepție identică a felului în care trebuiesc abordate dificultățile apărute pe timpul procesului de transformare al Afganistanului într-un stat viabil și stabil. Totodată, durata de timp în care trupele SUA, NATO și ONU se vor menține prezente ar trebui mărită.

O altă observație asupra situației, aduce în discuție implicarea statelor din regiune, care ar trebui să adopte viziunea NATO conform căreia Afganistanul și regiunea să nu devină un cuib al activităților teroriste.

Un alt punct de vedere asupra Afganistanului este exprimat de „Carnegie Endowment for International Peace”, care într-un raport din luna iulie 2010 evidențiază deteriorarea situației în această țară. Sursele generatoare de dificultăți sunt identificate în absența unei direcții clare a coaliției internaționale pentru eficientizarea reconstrucției post-conflict precum și în veșnica problemă a insurgenței talibane care accentuează climatul de insecuritate.

Cauza eșecului coaliției în problema talibană se datorează faptului că insurgența este abordată ca problemă locală, neglijându-se dimensiunea națională, în vreme ce talibanii sunt considerați înapoiați, medievali și prost organizați. Astfel, raportul accentuează dimensiunea dinamică națională a insurgenței și atrage atenția că, de fapt, talibanii dețin capabilități de anihilare a eforturilor coaliției internaționale.

Un alt raport detaliat despre situația din Afganistan elaborat de International Crisis Group indică dezvoltarea de către insurgenți „…a unui aparat sofisticat de comunicații, utilizând toată paleta media, exploatând eșecurile politicilor formulate la Kabul și ale Forței Internaționale, având ca rezultat slăbirea suportului public pentru construcția națională.” Alte observații ale raportului fac referire la un leadership eficient existent în cadrul insurgenței, precum și la un suport logistic național, la care se adaugă o impresionantă rețea de intelligence cumulată cu abilitatea de a învăța din greșeli, aspecte care impun categoric o regândire a strategiei internaționale privitoare la Afganistan. Raportul Carnegie propune patru soluții pentru contracararea eforturilor insurgenței și anume:

redirecționarea atenției dinspre leadershipul local al talibanilor spre centrele de comandă din Pakistan și constrângerea Pakistanului de a adopta măsuri împotriva insurgenților;

dirijarea resurselor în zonele de nord și în Kabul, unde insurgența este mai puțin prezentă, pentru evitarea extinderii geografice și etnice a războiului;

regândirea strategiei de comasare a forțelor de sprijin în provinciile Helmand și Kandahar și suplimentarea trupelor pe parcursul anului 2010;

adoptarea de către NATO a unei alte viziuni asupra insurgenței și aplicarea unei reacții pe măsură.

United States Institute of Peace (USIP), instituție finanțată de Congresul SUA, prezenta la 2 octombrie 2009 un raport în care erau subliniate neajunsurile strategiei din Afganistan, care au condus la renașterea insurgenței talibane și la imposibilitatea coaliției de a realiza un mediu de securitate adecvat. USIP indica „…necesitatea asigurării securității teritoriale la granița Afganistan-Pakistan, de unde emană multe dintre marile provocări insurgente” aducând în discuție centrele de comandă care operează sprijinite uneori de guvernul pakistanez.

Pe fondul unui suport tot mai scăzut din partea localnicilor, a creșterii numărului de victime în trupele coaliției, a evoluției organizatorice a talibanilor se conturează acutizarea instabilității în Afganistan, dacă soluțiile optime nu apar la timp.

Președinția și Parlamentul afgan sunt încă instituții care nu sunt respectate îndeajuns și nu au încă forța necesară să se impună prin mijloace proprii, aspecte ce pun NATO în dificultate deoarece identificarea Afganistanului ca aliat puternic și influent este deocamdată o utopie. Pe lângă acestea efectele operațiunii Enduring Freedom se resimt prin faptul că aliații participanți la reconstrucție sunt percepuți de populația locală și de talibani drept ocupanți occidentali care umilesc inacceptabil o țară islamică. Așadar, orice stat care își trimite soldații în Afganistan își asumă un risc major prin prisma amenințărilor existente în permanență.

Referitor la ISAF riscul se amplifică, întrucât prezentarea acestei misiuni ca operațiune NATO în cadrul războiului împotriva terorismului conduce la o percepție eronată a șefilor de triburi afgani. Din această percepție derivă hotărârea de a opune rezistență cu orice preț acțiunilor întreprinse de aliați. Este dificil ca populația afgană să priceapă diferența dintre angajamentul NATO și strategia americană de combatere a terorismului. Datorită acestei percepții, soldații NATO din Afganistan se confruntă cu un inamic destul de experimentat în războiul asimetric și hotărât să reziste cu orice preț „ocupației” străine. Însă nu doar soldații occidentali ci și experții civili cu atribuții în reconstrucția post-conflict reprezintă țintele atacurilor teroriste.

Se pare că regimul Karzai nu reprezintă tocmai ce mai bună opțiune, datorită modului în care este perceput de către populație –„un regim corupt care nu își face treaba”. Astfel, soluția propusă de comunitatea internațională a presupus ammnistia politică pentru foștii lorzi ai războiului, pentru a se crea bazele includerii tuturor forțelor în renașterea Afganistanului. Însă această soluție a fost înțeleasă de fiecare parte în mod diferit, deoarece talibanii au dedus că pot fi iertați pentru crimele trecute și viitoare, iar afganii de rând care au suferit de pe urma sovieticilor și a talibanilor, au dedus că nu li se va face dreptate prin pedepsirea asupritorilor.

În școlile înființate în cadrul procesului de reconstrucție, prin care se urmărea eliberarea femeilor de sub povara inegalității între sexe, au început să reînvie vechile tradiții din perioada talibană. Transformarea sălilor de sport în săli de rugăciune și interzicerea participării fetelor la ore sunt rezultatul ineficienței măsurilor ce se doresc a fi implementate.

Recucerirea socială a țării demarată de afgani este un proiect care apelează la valorile familiare afgane, iar situația este una periculoasă deoarece Afganistanul se confruntă cu o bombă demografică, întrucât 50% din populație are sub 20 de ani. Această generație este însă un produs al războiului – copii ce au crescut în condiții de război, iar proiectele pentru salvarea acestei generații sunt inexistente.

Sumele considerabile alocate de-a lungul anilor pentru reconstrucția Afganistanului, au fost contestate începând cu anul 2008, la conferința de la Paris când oficialii afgani au acuzat reconstructorii de utilizarea incorectă a sumelor puse la dispoziție. O mare parte din bani au ajuns din nefericire la foștii războinici, deoarece sumele promise pentru reconstrucție sunt plătite direct firmelor implicate în proiecte, fără a fi gestionate de statul afgan. Așadar este necesară o accentuare a rolului oficialilor afgani în procesul decizional în urma căruia sunt selecționate și implementate proiectele. Finanțarea proiectelor este vitală pentru vizibilitatea actorilor, cât și pentru succesul proiectului ca întreg. Sistemul birocratic impus de ONU este unul cronofag, cu toate că fiecare comandant din ISAF dorește proiecte rapide implementate pe timpul turului lui de serviciu.

Într-un articol de presă publicat în 2008 de o asociație formată din 94 de ONG-uri se preciza că Afganistanului i-au fost promiși de către comunitatea internațională 25 miliarde de dolari SUA, însă în realitate primise doar 15 miliarde. Aceasta se transpune în 57 de dolari pe cap de locuitor afgan față de 679 dolari pe cap de locuitor cât i-au fost alocați Bosniei în contextul conflictului din Balcani sau 233 de dolari pe cap de locuitor alocați în Timorul de Est. Ca și comparație, estimările cheltuielilor realizate de SUA doar pentru implicarea militară în Afganistan se ridicau la 36 miliarde de dolari.

Pentru o eficiență ridicată a procesului de reconstrucție se impune utilizarea unei metodologii unice de finanțare a proiectelor. Națiunile din ISAF finanțează proiectele de reconstrucție fără intermedierea guvernului afgan, ceea ce conduce la imposibilitatea acestui guvern de a se impune în teritoriu.

O altă problemă semnalată constă în folosirea ineficientă a resursei umane și materiale întrucât imediat ce într-o localitate este implementat un proiect ISAF, își fac apariția talibanii care sabotează proiectul și terorizează populația pentru că au colaborat cu reconstructorii. Astfel, de frica talibanilor, apare o anume reticență în cadrul comunităților afgane când se aduce în discuție implementarea unui nou proiect.

Dificultăți majore se întâmpină cu precădere în transformarea mentalităților colective afgane. Dovezile concrete că reconstructorul este prezent în acel teritoriu spre binele afganilor trebuie să fie vizibile în permanență, însă este cunoscut faptul că reconstrucția post-conflict va dura doar atât cât își permite fiecare națiune în parte.

Supremația militară a trupelor care acționează în Afganistan nu garantează succesul reconstrucției post-conflict. Cadrul natural împiedică o confruntare decisivă și oferă suport unui război de uzură ce implică pierderi care afectează moralul armatelor prezente acolo.

Ulterior operațiunii Iraqi Freedom din anii 2003 și 2004, luptele din Afganistan au crescut în intensitate, datorită alianței formate de șefii clanurilor împotriva forțelor de coaliție. Recruții proveneau din rândul insurgenților militari, voluntarilor civili și al dezertorilor din armata și poliția afgană. Sub influență irakiană s-a trecut la folosirea de dispozitive explozive improvizate, atentate sinucigașe sau decapitări.

Armata Națională Afgană și poliția afgană este incapabilă să facă față unor astfel de amenințări, fiind măcinate de corupție și insuficient motivate. Pentru realizarea atacurilor împotriva bazelor NATO, insurgenții se infiltrează printre civili, lansează atacul și se dispersează imediat, cunoscând faptul ca soldații ISAF nu-și vor asuma riscul de a ucide sau răni civili în încercarea de a-i captura pe agresori.

Misiunea ISAF este așadar una expusă în permanență la pericole. Pentru reducerea acestor riscuri, s-a sugerat ca misiunea NATO din Afganistan ar trebui să se axeze pe caracterul politico-militar, iar forța militară să fie utilizată doar pentru susținerea unei mari inițiative politice, ceea ce reprezintă o adevărată provocare. Astfel este imperativă formularea unor întrebări privind criteriile după care trebuie evaluat angajamentul NATO în Afganistan. Politice sau militare? Recomandarea cercetătorului Robert Mandel este îndreptarea atenției spre criteriile politice, considerate pozitive.

În urma summitului NATO de la Lisabona din noiembrie 2010 a fost adoptată o strategie de retragere din Afganistan, care presupunea și transferul progresiv al operațiunilor de luptă către Armata Națională Afgană, având ca reper temporal anul 2014.

În concluzie, pacificarea Afganistanului prin intermediul ISAF a înregistrat câteva progrese, însă nu suficiente. Afganistanul este un tărâm al tragediilor istorice succesive care și-au pus amprenta în mentalul poporului. De aceea o rezolvare imediată a situației nu este posibilă. Comunitatea internațională trebuie să aibă răbdare cu acest popor greu încercat de urgiile istoriei. Există o nevoie de flexibilitate politică și strategică pentru a permite nu o eliminare definitivă a contrastelor, ci o atenuare a acestora. Aparent, tăierea nodului gordian, nu a eliminat problema, ci doar lansat noi provocări în contextul reconstrucției post-conflict.

Din lecțiile învățate ale teatrului de operații din Afganistan, se poate constata că s-au înregistrat progrese în crearea unui mediu stabil de securitate, pentru a asigura suportul reconstrucției, dar procesul este departe de finalizare. Responsabilitatea finalizării revine factorului politic, mai precis puterii politice care trebuie să-și asume îndatorirea de a construi. Faptul ca în Afganistan au loc alegeri, că se investește în infrastructură, educație și sănătate, chiar și sub protecția forțelor care există acolo pentru stabilizarea zonei, este un semn bun, care nu provine dintr-o realitate extrem de stabilă, ci dintr-una destul de fierbinte.

3.1. Reconstrucția postconflict din prisma participării Armatei Române în Afganistan

România a decis în anul 2003 să participe la operațiile din Afganistan pentru a demonstra că statul român poate fi și furnizor de securitate, nu doar beneficiar. Primului batalion de infanterie dislocat la Khandahar în iulie 2003, i-au succedat următoarele subunități până la 18 iulie 2006: Batalionul 26 Infanterie, Batalionul 812 Infanterie, Batalionul 151 Infanterie, Batalionul 280 Infanterie, Batalionul 281 Infanterie, Batalionul 300 Infanterie, și din nou Batalioanele 151 Infanterie și 341 Infanterie. Ulterior zona de responsabilitate a contingentului românesc a fost schimbată din Kandahar în Zabul, concomitent cu modificarea misiunilor de bază. În perioada 2006-2010 au participat la misiuni, prin rotiri succesive, majoritatea unităților luptătoare fiind repartizare și divizate în zona de operații în urma cooperării cu celelalte forțe participante

De asemenea, România a contribuit la instruirea forțelor armate afgane, prin dislocarea în teatru a detașamentelor ANA Training începând cu luna octombrie, anul 2003. Nu trebuie uitată nici participarea echipelor de consiliere OMLT de tip garnizoană și batalion dislocate începând cu anul 2007. Concomitent, elemente românești de HUMINT, echipe CIMIC, subunități de poliție militară la Zabul plus alte elemente participante la misiunea KAIA de pe baza aeriană KAF, la care se adaugă personalul de comandament inclus în diverse comandamente din teatrul de operații vin să întregească tabloul eforturilor românești depuse pentru gestionarea situației post-conflict. La nivelul anului 2010 România a ajuns la 1663 de militari dislocați în Provincia Zabul împreună cu un comandament românesc. Din punctul de vedere al forțelor ISAF și naționale afgane ce acționau în provincia Zabul distingem:

RC(S) (Regional Command – South): destinat îndeplinirii tuturor tipurilor de misiuni pentru crearea unui climat sigur în provinciile Helmand, Kandahar, Zabul, Uruzgan.

TFZ (EICC) Task Force Zabul (Elementul Interimar de Comandă și Control), dislocat în FOB LAGMAN și destinat să exercite comanda tactică asupra Batalionului de Manevră, cu autoritate de coordonare a acțiunilor tuturor forțelor din Provincia Zabul.

Batalionul de manevră, structurat conform statului de organizare pentru misiune, cu patru companii de manevră, o companie de cercetare, o companie logistică, elemente CIMIC, Psyops, de geniu, comunicații, etc.

o companie SUA, OPCON la Batalionul de Manevră, constituită din trei plutoane de infanterie, un pluton de aruncătoare 120 mm având în întărire elemente RCP, PSD și EOD.

PRT (Provincial Reconstruction Team): echipă a SUA cu sediul la Qalat, care se ocupa cu reconstrucția infrastructurii și dezvoltarea proiectelor CIMIC în Provincia Zabul.

Alte forțe prezente în zona de responsabilitate erau reprezentate de:

OMLT (Operațional Mentoring and Liason Team): Echipa operațională de legătură și îndrumare care avea misiunea de îndrumare a forțelor de garnizoană ANA, precum și de asigura legătura între forțele coaliției și ANA.

UNAMA (United Nations Assisstance Mission in Afghanistan): Misiunea de Asistență ONU în Afganistan cu sediul în Qalat, în cadrul structurii, acționând și un ofițer român ca observator ONU.

Activitatea PSYOPS a fost materializată prin participarea directă la 32 de misiuni a echipei tactice de acțiuni psihologice (TPT) sau a unui specialist PSYOPS și prin sprijinirea cu materiale PSYOPS a patrulelor executate în cadrul misiunilor umanitare, medicale sau de întâlnire cu membrii comunităților locale.

În anul 2014, armata română are dislocat în Afganistan un numar de 1002 militari, mare parte din aceștia regăsindu-se în batalionul de manevra (B 20 Infanterie ) și compania care asigură paza bazei din Kandahar din cadrul batalionului 26 Infanterie “Neagoe Basarab”, efective care cel târziu la sfârșitului anului 2014 vor părăsi teatrul de operații.

Concluzia principală ce rezultă din aspectele prezentate mai sus este că există o serie de lecții învățate, care ilustrează o dimensiune mult mai mare și mai complexă a situației din Afganistan și a modului în care România își îndeplinește angajamentele asumate în cadrul NATO și asta, nu fără sacrificii. Până la finele anului 2013 România pierduse 26 de militari, iar alți 120 au fost răniți, unii dintre ei chiar foarte grav. Important este ca aceste sacrificii să nu fie făcute inutil, iar efortul făcut să asigure într-un final un mediu de securitate stabil benefic dezvoltării socio-economice și culturale.

-pagină albă-

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Securitatea umană globală are ca obiectiv principal nu doar o monitorizarea și soluționarea amenințărilor aduse la adresa individului și a populației căreia aceasta aparține, ci și mobilizarea și preocuparea tuturor factorilor responsabili statali și nonstatali de a asigura binele ființei umane. Tocmai în acest sens, este de apreciat că securitatea umană globală este o preocupare constantă a organizațiilor internaționale, acestea acționând în direcția instaurării stării benefice comunității umane internaționale…”în acest context, obiectivul fixat de ONU, în termeni de securitate, este o lume liberă de frică” .

Pe fondul noului context geopolitic și geostrategic mondial, odată cu extinderea fără precedent a frontierelor NATO și UE, aceste organizații au intrat în interacțiune cu spații de influență ale altor actori globali importanți, ceea ce impune ca cele două organizații să depună eforturi considerabile în domeniul cooperării militare, capabile de o acțiune comună de securizare prin construirea unui răspuns politic și strategic eficace atunci când situația o cere.

Cât despre sistemul internaționale de securitate, este de apreciat că organizațiile internaționale de securitate au permutat accentul de pe securitatea și apărarea colectivă, către susținerea și promovarea stabilității, schimbare fundamentală care are ca scop obținerea de rezultate cât mai rapid. Din perspectiva resurselor alocate, tările contribuitoare cu trupe la operațiile multinaționale se confruntă tot mai des cu probleme cum sunt cele de a-și asigura sustenabilitatea în zona respectivă de operații, specialiștii militari considerând că pentru a fi asigurat succesul acestor acțiuni este necesară dislocarea în teatrele de operații a unor forțe consumatoare de puține resurse.

Din determinările operațiilor multinaționale asupra desfășurării acțiunilor militare, reiese faptul că fizionomia acțiunilor militare viitoare, va fi puternic influențată de rezultatele obținute de industria de armament, de noile tehnologii capabile de adaptare pe domeniul militar, în special în domeniul comunicațiilor și informaticii.

Experiența acumulată odată cu organizarea, planificarea și desfășurarea operațiilor multinaționale din Afganistan, Irak și spațiul ex-iugoslav, evidențiază faptul că tipologia operațiilor multinaționale se va schimba în permanență în perioada ce va urma. Astfel, considerăm că noua clasificare a operațiilor va pivota în special către operațiile specifice etapei postconflict, al intervenției în situații de urgență, respectiv a operațiilor multinaționale desfășurate de forțele polițienești. De aceea, schimbările obiectivelor cunoscute și cele viitoare, vor fi în conformitate cu modificările survenite în sistemul relațiilor internaționale având caracteristicile contextului geopolitic global.

Ținând cont de aspectele prezentate în acest demers științific, putem afirma că acțiunile specifice operației militare postconflict dețin câteva caracteristici specifice, ce le diferențiază de operațiile desfășurare în faza acută a conflictului armat, acestea fiind: diminuarea progresivă a violenței, complexitatea, perspectiva, schimbarea centrului de greutate. În perioada postconflict, forțele militare desfășurând o diversitate de operații care pot fi împărțite, în contextul generat de scopul și fizionomia lor în operații de stabilitate, operații de sprijin, operații intermediare și chiar operații specifice luptei armate atunci când reluate acțiunile ostile.

Indiferent de evoluțiile viitoare ale conflictelor, operațiile militare postconflict vor rămâne una din principalele modalități de rezolvare a situațiilor de criză care se manifestă după încetarea conflictului armat. Operațiile militare postconflict fac parte din strategia de soluționare a crizelor și conflictelor de către comunitatea internațională. Ele au ca scop oprirea confruntării armate, aducerea părților implicate la masa tratativelor, asigurarea condițiilor pentru reabilitarea și refacerea structurilor vitale ale zonei afectate, a infrastructurii și a mediului, reconcilierea părților, reconstrucția economică și revenirea la starea de normalitate.

În final, dorim să prezentăm propunerile în legătură cu domeniul abordat, iar acestea vizează următoarele aspecte:

-alocarea fondurilor necesare pentru creșterea și menținerea gradului de interoperativitate a structurilor de forțe, destinate să participe la operații multinaționale sub egida organizațiilor internaționale de securitate, cât și creșterea cooperării militare între aceste organizații;

-alocarea resurselor necesare pentru modernizarea tehnicii și achiziționarea de echipamente militare care să permită creșterea puterii de foc a forțelor care participă la operațiile multinaționale, capabile de executarea loviturilor fără să producă victime colaterale, dar și pentru a mări gradul de protecție a personalului si a îmbunătăți pregătirea specifică pentru ducerea acțiunilor specifice operațiilor postconflict, în interoperavititate cu alte forțe care participă la acest tip de operații;

-aprofundarea demersurilor în ceea ce privește doctrinele și procedurile operaționale specifice operațiilor postconflict, în condițiile menținerii pericolului acțiunilor forțelor ostile și ale grupărilor teroriste în diferite teatre de operații, forțele multinaționale nefiind în totalitate pregătite pentru ducerea acestui tip de acțiuni;

Evidențiem încă o dată faptul că desfășurarea operațiilor multinaționale de mare amploare în ultima perioada, în special în teatrul de operații din Afganistan, a oferit prilejul de a iniția și finaliza o gama diversificată de acțiuni militare, inclusiv pentru descurajarea și prevenirea războiului, reinstaurarea păcii, sprijinirea autorităților civile în rezolvarea situațiilor de criză internă, toate desfășurate cu scopul de a instaura starea benefică comunității umane din acea regiune.

-pagină albă-

LISTA CU ABREVIERI ȘI ACRONIME

GLOSAR CU TERMENI ȘI DEFINIȚII

-pagină albă-

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. LEGI, ORDONANȚE ȘI HOTĂRÂRI DE GUVERN

1. Constituția României, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767, București, 2003, cota 71363.

2. Legea nr. 45 privind apărarea națională a României, Monitorul Oficial al României, nr. 172, București, 1994.

3. Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României (publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991).

4. Legea 121/2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului român.

5. Hotărâre de Guvern nr.30/2008, privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.799, București, 2008.

6. Carta Albă a Securității și Apărării Naționale a Guvernului, București, 2004, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”.

7. Strategia Militară a României, aprobată prin Ordonanța de Guvern nr. 52 din 1998, publicată Monitorul Oficial al României, nr. 302, București, 1998, republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 525, București, 2000, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota Inf. 273.

8. Strategia Națională de Apărare – Pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare, București, 2010.

9. Strategia de întrebuințare a forțelor Armatei României la misiuni în afara teritoriului statului român aprobată prin Hotărârea nr. 35 din 29.03.2007 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

II. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE ROMÂNEȘTI

1. Strategia de Transformare a Armatei României, Statul Major General, București, 2007, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”.

2. Doctrina Armatei României, Statul Major General, 2011;

3. Doctrina pentru operațiile întrunite multinaționale, București, 2001.

4. Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, adoptată în ședința CSAT din 23 iunie 2004.

5. Doctrina pentru operații speciale, București, 2003.

6. Doctrina operațiilor forțelor terestre, București, 2003.

7. SMG/PF-3, Doctrina operațiilor întrunite ale forțelor armate, București, 2003.

8. SMG/PF-5, Doctrina planificării operaționale în armata României, București, 2008.

9. FT-1, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre, București, 2007.

10. SMG/PF-3.15, Manualul pregătirii și executării misiunilor militare în afara teritoriului statului român de către contingentele naționale, Buzău, 2007.

11. Ghidul de logistică pentru teatrele de operații, Editura Statului Major General, București, 2011.

12. FT/I – 1, Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate, București, 2004.

13. FT/I – 1, Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate (infanterie, infanterie ușoară), București, 2004.

14. F.T.- Manualul de tactică generală a Forțelor Terestre, București, 2006

III. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE STRĂINE

1. NATO Handbook, NATO Public Diplomacy Division,1110 Brussels, Belgium, 2012.

2. Introduction to NATO, www.db.niss.gov.ua/docs/nato/nato/sco68.html.

3. NATO Glossary of Terms and Definitions of Military Significance for Use in NATO, 2011, http://nsa.nato.int/nsa/ zPublic/ap/aap6/AAP-6.pdf.

4.AAP-6, Policy and procedures for the military committee terminology standardization programme, 2004.

5. US Army Field Manual (FM) 100-8, The Army in MultinationalOperations, 1997;

6. FM 3-07, Stability Operations, Headquaters Departament of the Army, October 2008.

IV. LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI

1. A., Sarcinschi, Operațiile de stabilitate și securitatea umană, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2008.

2. B., Manoileanu, Coalițiile politico-militare din perspectivă istorică, în: revista Lumea, nr. 8, Editura SC Amo Prodpress SRL, București, 2011.

3. B.P., Mocanu, Logistica trupelor angajate în acțiuni de luptă în afara granițelor României, teză de doctorat, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota D 1118, București, 2006.

4. C., Cucu, Operațiile de menținere a păcii – actualitate și tendințe, Revista Colocviu Strategic, nr. 11, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

5. C., Moștoflei, N. Dolghin, Studii de securitate și apărare, vol. 1, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

6. C.M., Târnăcop, Operații multinaționale, considerații generale și caracterul strategic al acestora, Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare, nr. 3, București, 1997.

7. C., Zisu, Managementul crizelor politico-militare în epoca post război rece, teză de doctorat, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

8. Colectiv, Activitatea statelor majore, în viziunea forțelor armate NATO, Editura Militară, București, 2001

9. D., Manta, Teoria operațiilor multinaționale, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.

10. D., Manta, Curs de operații multinaționale, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

11. G., Alexandrescu, N., Dolghin, C., Moștoflei, Fizionomia acțiunilor militare, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005.

12. I., Dragoman, Operațiuni de menținere a păcii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1996.

13. I., Gatea, Organizația de Cooperare Shanghai versus Bilderberg, Revista Lumea, nr. 8, București, 2011.

14. I., Pîrgulescu, L., Stăncilă, Comanda și controlul structurilor de forțe din armata româniei pe timpul participării la misiuni specifice stării postconflict, în context multinațional, în: Colocviu Strategic, nr. 5, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009.

15. I., Românu, Vișegrad: o nouă forță militară europeană, sinteză după Stratfor, Revista Lumea, nr. 8, București, 2011.

16. I., Românu, Rațiunea prezenței Statelor Unite în Pacific, revista Lumea, nr. 6, București, 2012.

17. L., Mureșan, A., Pop, F., Bonciu, The European Security And Defence Policy – A factor of influence on the actions of Romania in the field of security and defence, research paper, The European Institute of Romania, București, 2004.

18. M., Ciocan, Fenomenul militar contemporan. Analize și sinteze, Editura ARS DOCENDI, București, 2003.

19. T., Frunzeti, Operațiuni militare în sprijinul păcii, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2000.

20. T., Frunzeti, C., Băhnăreanu, R., Beschea, Implicațiile actualei crize economico-financiare asupra dimensiunii militare a securității naționale, în: Lumea 2009, Enciclopedie politică si militară (Studii strategice de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.

V. LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI

1. M., Petrauskas, Multinational operations and small nations: implications and considerations in lithuanian perspective, Faculty of the US Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth, Kansas, 2004;

2.D.A.R., Palmer, Provocarea transformațională a Afganistanului, www. nato.int/docu/review/2005/issue2/romanian/art2. html.

3. G.W., Bush, National Security Strategy of the United States (Washington: The White House, September 2002), p. 9, http://www.whitehouse.gov/nsc/nss.pdf.

4. M.J., McNerney, Stabilizare și reconstrucție în Afganistan: sunt PRT-urile un model sau o capcană?, Revista Parametri 35, nr. 4 (iarna 2005-2006).

5. N., Banshael, O., Oliker, H., Peterson, Îmbunătățind capacitatea pentru operații de stabilizare și reconstrucție, , : , 2009.

6. S., Biddle, Afghanistan and the Future of Warfare: Implications for Army and Defense Policy (: US Army War College, Strategic Studies Institute, 2002), p. 6, http://www.carlisle.army.mil/ ssi/pdffiles/PUB 109.pdf.

7. S., Metz, Armed Conflict in the 21st Century: The Information Revolution and Post-Modern Warfare, US Army War College, Strategic Studies Institute, 2000, http://www.carlisle.army.mil/ ssi/pdffiles/PUB226.pdf.

8. W., Flavin, Planning for Conflict Termination and Post – Conflict Succes, p. 1, www.carlisle.army.mil.

VI. SURSE WEB

1. http://nsa.nato.int/nsa/ zPublic/ap/aap6/AAP-6.pdf.

2. http://www.crisisgroup.org/en/regions/asia/south-asia/afghanistan/158-taliban-propaganda-winning-the-war-of-words.aspx.

3.http://www.usip.org/publications/the-us-experience-provincial-reconstruction-teams-in-iraq-and-afghanistan.

4.http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm

5. http://www.osce.org/what/military-reform

6. http://cursdeguvernare.ro/raport-sipri-cheltuielile-militare-ale-rusiei-sunt-mai-mari-ca-procent-din-pib-decat-cele-ale-sua-si-ale-tarilor-europene.html

7. http://www.nato.int/docu/review/2005/issue2/romanian/art2.html#top

8. http://www.carlisle.army.mil

9.http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2014_06/20140603_140603-ISAF-Placemat-final.pdf.

10.http://www.usip.org/publications/the-us-experience-provincial-reconstruction-teams-in-iraq-and-afghanistan.

11. https://www.rusi.org

VII. REVISTE

1. Revista Lumea Militară, colecția din anii 2007-2014.

2. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, colecția din anii 2007-2014.

3. Revista Forțelor Terestre, colecția din anii 2007-2014(http://www.rft.forter.ro/_wsn/2014_3/index.htm).

4. Revista Impact Strategic, colecția din anii 2007-2014.

-pagină albă-

ANEXE

-pagină albă-

Anexa nr. 1

ELEMENTELE COMPONENTE (DISCIPLINELE ȘTIINȚIFICE) ALE ȘTIINȚEI MILITARE

Sursa: Ghe., Olteanu, Strategie militară, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003, p. 34.

-pagină albă-

Anexa nr. 2

Sursa:Handbook PRT Playbook, No 07-34, Sep 07, p 66

-pagină albă-

Anexa nr. 3

Sursa:http://images.blatantworld.com/001_full_sized_image/map_of_nato_isaf_provincial_reconstruction_teams_in_afghanistan_inc_nationality.jpg

-pagină albă-

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. LEGI, ORDONANȚE ȘI HOTĂRÂRI DE GUVERN

1. Constituția României, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767, București, 2003, cota 71363.

2. Legea nr. 45 privind apărarea națională a României, Monitorul Oficial al României, nr. 172, București, 1994.

3. Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României (publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991).

4. Legea 121/2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului român.

5. Hotărâre de Guvern nr.30/2008, privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.799, București, 2008.

6. Carta Albă a Securității și Apărării Naționale a Guvernului, București, 2004, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”.

7. Strategia Militară a României, aprobată prin Ordonanța de Guvern nr. 52 din 1998, publicată Monitorul Oficial al României, nr. 302, București, 1998, republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 525, București, 2000, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota Inf. 273.

8. Strategia Națională de Apărare – Pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare, București, 2010.

9. Strategia de întrebuințare a forțelor Armatei României la misiuni în afara teritoriului statului român aprobată prin Hotărârea nr. 35 din 29.03.2007 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

II. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE ROMÂNEȘTI

1. Strategia de Transformare a Armatei României, Statul Major General, București, 2007, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”.

2. Doctrina Armatei României, Statul Major General, 2011;

3. Doctrina pentru operațiile întrunite multinaționale, București, 2001.

4. Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, adoptată în ședința CSAT din 23 iunie 2004.

5. Doctrina pentru operații speciale, București, 2003.

6. Doctrina operațiilor forțelor terestre, București, 2003.

7. SMG/PF-3, Doctrina operațiilor întrunite ale forțelor armate, București, 2003.

8. SMG/PF-5, Doctrina planificării operaționale în armata României, București, 2008.

9. FT-1, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre, București, 2007.

10. SMG/PF-3.15, Manualul pregătirii și executării misiunilor militare în afara teritoriului statului român de către contingentele naționale, Buzău, 2007.

11. Ghidul de logistică pentru teatrele de operații, Editura Statului Major General, București, 2011.

12. FT/I – 1, Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate, București, 2004.

13. FT/I – 1, Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate (infanterie, infanterie ușoară), București, 2004.

14. F.T.- Manualul de tactică generală a Forțelor Terestre, București, 2006

III. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE STRĂINE

1. NATO Handbook, NATO Public Diplomacy Division,1110 Brussels, Belgium, 2012.

2. Introduction to NATO, www.db.niss.gov.ua/docs/nato/nato/sco68.html.

3. NATO Glossary of Terms and Definitions of Military Significance for Use in NATO, 2011, http://nsa.nato.int/nsa/ zPublic/ap/aap6/AAP-6.pdf.

4.AAP-6, Policy and procedures for the military committee terminology standardization programme, 2004.

5. US Army Field Manual (FM) 100-8, The Army in MultinationalOperations, 1997;

6. FM 3-07, Stability Operations, Headquaters Departament of the Army, October 2008.

IV. LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI

1. A., Sarcinschi, Operațiile de stabilitate și securitatea umană, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2008.

2. B., Manoileanu, Coalițiile politico-militare din perspectivă istorică, în: revista Lumea, nr. 8, Editura SC Amo Prodpress SRL, București, 2011.

3. B.P., Mocanu, Logistica trupelor angajate în acțiuni de luptă în afara granițelor României, teză de doctorat, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota D 1118, București, 2006.

4. C., Cucu, Operațiile de menținere a păcii – actualitate și tendințe, Revista Colocviu Strategic, nr. 11, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

5. C., Moștoflei, N. Dolghin, Studii de securitate și apărare, vol. 1, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

6. C.M., Târnăcop, Operații multinaționale, considerații generale și caracterul strategic al acestora, Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare, nr. 3, București, 1997.

7. C., Zisu, Managementul crizelor politico-militare în epoca post război rece, teză de doctorat, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

8. Colectiv, Activitatea statelor majore, în viziunea forțelor armate NATO, Editura Militară, București, 2001

9. D., Manta, Teoria operațiilor multinaționale, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.

10. D., Manta, Curs de operații multinaționale, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

11. G., Alexandrescu, N., Dolghin, C., Moștoflei, Fizionomia acțiunilor militare, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005.

12. I., Dragoman, Operațiuni de menținere a păcii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1996.

13. I., Gatea, Organizația de Cooperare Shanghai versus Bilderberg, Revista Lumea, nr. 8, București, 2011.

14. I., Pîrgulescu, L., Stăncilă, Comanda și controlul structurilor de forțe din armata româniei pe timpul participării la misiuni specifice stării postconflict, în context multinațional, în: Colocviu Strategic, nr. 5, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009.

15. I., Românu, Vișegrad: o nouă forță militară europeană, sinteză după Stratfor, Revista Lumea, nr. 8, București, 2011.

16. I., Românu, Rațiunea prezenței Statelor Unite în Pacific, revista Lumea, nr. 6, București, 2012.

17. L., Mureșan, A., Pop, F., Bonciu, The European Security And Defence Policy – A factor of influence on the actions of Romania in the field of security and defence, research paper, The European Institute of Romania, București, 2004.

18. M., Ciocan, Fenomenul militar contemporan. Analize și sinteze, Editura ARS DOCENDI, București, 2003.

19. T., Frunzeti, Operațiuni militare în sprijinul păcii, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2000.

20. T., Frunzeti, C., Băhnăreanu, R., Beschea, Implicațiile actualei crize economico-financiare asupra dimensiunii militare a securității naționale, în: Lumea 2009, Enciclopedie politică si militară (Studii strategice de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009.

V. LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI

1. M., Petrauskas, Multinational operations and small nations: implications and considerations in lithuanian perspective, Faculty of the US Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth, Kansas, 2004;

2.D.A.R., Palmer, Provocarea transformațională a Afganistanului, www. nato.int/docu/review/2005/issue2/romanian/art2. html.

3. G.W., Bush, National Security Strategy of the United States (Washington: The White House, September 2002), p. 9, http://www.whitehouse.gov/nsc/nss.pdf.

4. M.J., McNerney, Stabilizare și reconstrucție în Afganistan: sunt PRT-urile un model sau o capcană?, Revista Parametri 35, nr. 4 (iarna 2005-2006).

5. N., Banshael, O., Oliker, H., Peterson, Îmbunătățind capacitatea pentru operații de stabilizare și reconstrucție, , : , 2009.

6. S., Biddle, Afghanistan and the Future of Warfare: Implications for Army and Defense Policy (: US Army War College, Strategic Studies Institute, 2002), p. 6, http://www.carlisle.army.mil/ ssi/pdffiles/PUB 109.pdf.

7. S., Metz, Armed Conflict in the 21st Century: The Information Revolution and Post-Modern Warfare, US Army War College, Strategic Studies Institute, 2000, http://www.carlisle.army.mil/ ssi/pdffiles/PUB226.pdf.

8. W., Flavin, Planning for Conflict Termination and Post – Conflict Succes, p. 1, www.carlisle.army.mil.

VI. SURSE WEB

1. http://nsa.nato.int/nsa/ zPublic/ap/aap6/AAP-6.pdf.

2. http://www.crisisgroup.org/en/regions/asia/south-asia/afghanistan/158-taliban-propaganda-winning-the-war-of-words.aspx.

3.http://www.usip.org/publications/the-us-experience-provincial-reconstruction-teams-in-iraq-and-afghanistan.

4.http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm

5. http://www.osce.org/what/military-reform

6. http://cursdeguvernare.ro/raport-sipri-cheltuielile-militare-ale-rusiei-sunt-mai-mari-ca-procent-din-pib-decat-cele-ale-sua-si-ale-tarilor-europene.html

7. http://www.nato.int/docu/review/2005/issue2/romanian/art2.html#top

8. http://www.carlisle.army.mil

9.http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2014_06/20140603_140603-ISAF-Placemat-final.pdf.

10.http://www.usip.org/publications/the-us-experience-provincial-reconstruction-teams-in-iraq-and-afghanistan.

11. https://www.rusi.org

VII. REVISTE

1. Revista Lumea Militară, colecția din anii 2007-2014.

2. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, colecția din anii 2007-2014.

3. Revista Forțelor Terestre, colecția din anii 2007-2014(http://www.rft.forter.ro/_wsn/2014_3/index.htm).

4. Revista Impact Strategic, colecția din anii 2007-2014.

ANEXE

-pagină albă-

Anexa nr. 1

ELEMENTELE COMPONENTE (DISCIPLINELE ȘTIINȚIFICE) ALE ȘTIINȚEI MILITARE

Sursa: Ghe., Olteanu, Strategie militară, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003, p. 34.

-pagină albă-

Anexa nr. 2

Sursa:Handbook PRT Playbook, No 07-34, Sep 07, p 66

-pagină albă-

Anexa nr. 3

Sursa:http://images.blatantworld.com/001_full_sized_image/map_of_nato_isaf_provincial_reconstruction_teams_in_afghanistan_inc_nationality.jpg

-pagină albă-