Particularitati Privind Operatiile de Stabilitate Si de Sprijin In Medii Diferite

Particularități privind operațiile de stabilitate și de sprijin în medii diferite

Pagină albă

INTRODUCERE

În ultimii douăzeci de ani, armata României s-a transformat dintr-o armată a întregului popor, bazată pe serviciul militar obligatoriu și pe „principiul apărării întregului popor”, dedicată, în principal, apărării teritoriului național, cu o doctrină bazată pe principalele forme specifice luptei armate, apărarea, ofensiva și operațiile intermediare, într-o armată flexibilă, profesionistă, cu o doctrină modernă, adecvată mediului contemporan, capabilă să execute o mare variatate de misiuni, în spectrul militar modern, în mod independent sau în colaborare cu membrii alianțelor în care România este parte.

Varietatea de factori de pe plan internațional, combinată cu stabilitatea internă din perioada post-revoluție, a impus armatei române, prin decidenții politici, participarea la o serie de misiuni cu caracter nou, misiunile de stabilitate și de sprijin în mediul internațional.

Noua misiune a armatei române, aceea de furnizor de securitate, sub egida unor organizații mondiale (Organizația Națiunilor Unite), apartenența României la organizațiile de securitate regională (NATO, OSCE, UE), apariția unor noi tipuri de conflicte, care „nu mai au o limitare geografică strictă, determinată de granițele statelor sau ale alianțelor, putând fi desfășurate în orice parte a globului, oricând va fi nevoie și într-un timp de reacție foarte scurt”, care nu se mai limitează la acțiunile specifice luptei armate ci răspund provocărilor aflate de-a lungul întregului spectru al conflictului, de la pace stabilă la război de mare intensitate, au impus transformări majore. În aceste condiții, în viziunea Strategiei de Transformare a Armatei României, „viitoarele operații vor fi mai complexe și multidimensionale, iar forțele vor trebui să se adapteze cu rapiditate la schimbările operaționale, de la lupta de mare intensitate la operații de pace și stabilitate”.

Menținerea focarelor de tensiune tradiționale din Orientul Mijlociu, a fenomenelor de instabilitate și criză, a tendințelor de reproiectare geopolitică a unor zone (Zona Caucaziano-Caspică, Orientul Mijlociu Extins, Africa Sub-Sahariană, iar mai nou a Africii de Nord, etc.), de marginalizare sau izolare a unor state, apariția unor tensiuni interne în unele state, generate de factori sociali sau economici, favorizează apariția sau intensificarea unor riscuri și amenințări cu impact major asupra securității naționale a diferitelor state. Astfel, se remarcă „sporirea rolului comunității internaționale și îndeosebi a organismelor internaționale specializate în soluționarea crizelor și stoparea, sau cel puțin înghețarea, unor situații conflictuale din diferite zone ale lumii”. Acest lucru ne îndreptățește să afirmăm că mediul care impune necesitatea planificării și desfășurării operațiilor de stabilizare și de sprijin (reconstrucție) este generat tocmai aceste situații de criză.

CAPITOLUL 1

ROLUL ȘI LOCUL OPERAȚIILOR DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN ÎN CADRUL OPERAȚIILOR MILITARE

1.1. Tipologia operațiilor militare

Operațiile militare, după natura și scopul lor, sunt operații specifice luptei armate (ofensiva și apărarea), operații de stabilitate și de sprijin, operații intermediare.

Operațiile specifice luptei armate reprezintă „angajarea violentă a forțelor, cu utilizarea armamentului și tehnicii militare, pentru impunerea voinței proprii asupra inamicului prin producerea de pierderi umane și materiale, nimicirea sau capturarea acestuia”, se specifică în Doctrina Operațiilor Forțelor Terestre și constau în cele două forme de bază, respectiv ofensiva și apărarea. În acest sens, nu a intervenit nici o schimbare spectaculoasă față de modelul tradițional al luptei armate.

Ofensiva, conform prevederilor doctrinare, constituie „forma principală și decisivă de acțiune specifică luptei armate, prin care forța întrunită realizează capturarea, izgonirea sau nimicirea inamicului, participând la îndeplinirea scopului final al războiului”. Reușita operației ofensive depinde de modul în care comandantul Grupării de Forței Întrunite reușește integrarea operațională. Prin aceasta el va asigura lovirea inamicului la momentul și locul potrivit, cu cele mai adecvate mijloace avute la dispoziție, astfel încât să-l pună în imposibilitatea de a mai reacționa sau continua lupta.

Apărarea este „forma de acțiune specifică luptei armate, de regulă, impusă și adoptată temporar, prin care forța întrunită realizează respingerea, oprirea sau întârzierea acțiunilor inamicului aflat în ofensivă”. Scopul / obiectivul general al apărării este crearea condițiilor pentru trecere la ofensivă. Acesta se realizează prin îndeplinirea următoarelor scopuri/obiective parțiale: slăbirea capacității ofensive a inamicului, prin producerea de pierderi cât mai mari; menținerea unor porțiuni de teren/obiective dinainte stabilite și împiedicarea pătrunderii inamicului în acestea; temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor condițiilor pentru trecerea la ofensivă. Printr-o integrare operațională eficientă, comandantul va reuși slăbirea puterii de luptă a inamicului astfel încât să ajungă la punctul culminant înainte de realizarea obiectivelor vizate și, în același timp, va creea condițiile favorabile câștigării inițiativei.

Operațiile de stabilitate și de sprijin sau de stabilizare și reconstrucție, pe de altă parte, sunt „acțiuni și misiuni desfășurate în scopul descurajării, prevenirii conflictelor, restabilirii, menținerii, impunerii și edificării păcii, păstrării/restabilirii ordinii constituționale, acordării ajutorului umanitar și reconstrucției”. Acestea se execută după alte reguli și prin alte mijloace decât operațiile specifice luptei armate, existând posibilitatea ca, în cadrul aceluiași conflict, să se treacă de la o operație la alta, de la cele specifice luptei armate la cele de stabilitate și de sprijin și invers. Operațiile de stabilitate și de sprijin se execută pentru realizarea intereselor și scopurilor naționale, descurajarea sau prevenirea războiului, promovarea sau instaurarea păcii, reducerea tensiunii între state, rezolvarea crizelor internaționale sau sprijinirea autorităților civile în rezolvarea crizelor interne, în conformitate cu legislația internațională referitoare la folosirea forțelor armate și, în situația concretă a armatei României, cu obligațiile asumate de țara noastră pentru realizarea păcii și securității internaționale, precum și cu legislația internă privind folosirea forțelor armate în operații de apărare și menținere a ordinii constituționale, de intervenție în situații de urgență civilă și de sprijin al autorităților publice. Aceste tipuri de operații sunt, de regulă, nonlineare și izolate și se desfășoară după principiile specifice, cu respectarea, în funcție de situație, a principiilor luptei armate.

Comandanții de la toate eșaloanele adaptează aplicarea elementelor artei operative și a factorilor MIFT-TC (Misiune, Inamic, Forțe proprii, Teren – Timp și Civili) la situația concretă a mediului operațional specific operației. Arta operativă desemnează „aplicarea imaginației creative a comandanților și statelor majore, bazate pe abilitățile, cunoștințele și experiența lor, pentru a planifica, organiza și angaja structuri militare în campanii sau operații majore. Arta operativă integrează starea finală, căile și mijloacele prin care aceasta este atinsă”.

Prin aplicarea principiilor acesteia, comandanții stabilesc operațiile decisive, de modelare a mediului operațional sau cele de susținere necesare succesului misiunii. Totuși, activitățile desfășurate pentru identificarea centrelor de greutate, a punctelor decisive și chiar a stării finale dorite, pot fi mult mai complexe și mai solicitante/nerutinale decât în operațiile specifice luptei armate. Atunci când vizualizează o astfel de operație, comandantul trebuie să aibă în vedere faptul că inamicul trebuie definit ca atare, ținând cont de specificul și particularitățile sale. De exemplu, adversarii pot fi: grupuri umane ilegal constituite – după anumite criterii și cu anumite scopuri, boala, foametea sau consecințele unui dezastru etc.

Scopul acestor tipuri de operații constă în îndeplinirea, pentru un timp limitat, a nevoilor nemijlocite ale anumitor grupuri, până când autoritățile civile pot face aceasta fără asistență militară. În situații extreme sau excepționale, forța militară poate asigura ușurarea situației sau ajutorarea directă a celor în nevoie. În mod normal însă, aceasta asistă autoritățile civile sau organizațiile neguvernamentale la asigurarea ajutorului specific și necesar, până la normalizarea situației.

Operațiile intermediare „sunt acțiuni militare premergătoare sau consecutive prin care forțele sunt pregătite sau sunt aduse în starea din care să poată desfășura operația următoare sau, să înceteze misiunea”.

Operațiile intermediare sunt operații complementare celorlalte două tipuri de operații, menite a facilita desfășurarea lor prin poziționarea forțelor în situații favorabile. Operațiile intermediare contribuie la realizarea scopurilor strategice, dar nu le realizează.

1.2. Operațiile de stabilitate

Operațiile de stabilitate pot complementa sau întări operațiile specifice luptei armate, sau pot fi, ele însele, operații decisive. Pot avea loc înainte, după sau în timpul operațiile specifice luptei armate. Atunci când au loc concomitent cu acestea, pot ajuta la oprirea răspândirii conflictului și au ca scop câștigarea sprijinului populației civile din zona de conflict. Forțele angajate în operațiuni de stabilitate pot fi angajate în operațiuni cu caracter ofensiv sau defensiv pentru a se autoapăra sau pentru a nimici forțele ce caută să destabilizeze zona. În perioada post-conflict, forțele militare pot asigura climatul de securitate necesar autorităților civile, care desfășoară acțiuni de reconstrucție a infrastructurii afectate de conflict, în vederea reluării serviciilor de bază și a reconcilia părțile în conflict.

Scopul operațiunilor de stabilitate pot fi protejarea intereselor naționale, promovarea păcii și prevenirea conflictului, impunerea politicilor sau a tratatelor internaționale, susținerea aliaților sau a guvernelor legitime, menținerea sau impunerea ordinii, protejarea proprietății publice și private sau a populației din zona de conflict, prevenirea sau lupta împotriva terorismului, reducerea amenințării cu ADMCBRN la securitatea zonală sau mondială, susținerea unor instituții (guverne) legitime, promovarea libertăților colective și individuale.

Operațiile de stabilitate constau în nouă categorii de operații, care pot fi executate de structurile militare simultan sau separat, astfel:

controlul armamentelor, activitate ce se desfășoară în conformitate cu prevederile tratatelor la care România este parte, după reguli diplomatice;

combaterea terorismului, activitate ce se poate desfășura atât pe teritoriul național cât și pe teritoriul altor state, și constă atât în operații defensive, de reducere a vulnerabilității față de acte de terorism (antiterorism), cât și în operații ofensive, pentru prevenirea, descurajarea și interzicerea terorismului (contraterorism). Operațiile contrateroriste pot fi parte a operațiilor de stabilitate, atunci când sunt executate pe teritoriul național, sau parte a operațiilor de sprijin, atunci când sunt executate pe teritoriul altor state;

sprijinul operațiilor antidrog constă în susținerea unităților specializate pentru interzicerea producerii și distribuției drogurilor. Organizațiile implicate în acest fel de activități pot fi conectați cu organizațiile insurgente sau gherile și pot asigura finanțarea acestora, sporind gradul de instabilitate al zonei;

asistența umanitară și civilă, se poate concretiza în activități de tip CIMIC, respectiv asistență medicală, amenajarea unor elemente de infrastructură și activități detecție a minelor sau de deminare. Acestea sunt specifice formațiunilor medicale și de geniu;

asistența acordată unei națiuni poate include sprijinul indirect, prin programe de asistență de securitate, sprijin direct, operații CIMIC, sprijin logistic, schimb de informații, sau operații de luptă armată, ca parte a luptei impotriva insurgenților și teroriștilor;

evacuarea necombatanților, se execută la ordinul eșaloanelor superioare;

impunerea de sancțiuni, este parte a unei operații întrunite (operații terestre, aeriene și navale);

operații în sprijinul păcii, cu cele cinci componente, respectiv prevenirea conflictului, realizarea păcii, construcția păcii, menținera păcii, impunerea păcii;

demonstrația de forță, executată în scopul de a face dovada hotărârii de a detensiona o situație.

În acord cu prevederile F.T. 1 – Doctrina Forțelor Terestre, considerăm că cele mai importante principii referitoare la planificarea și conducerea operațiilor de stabilizare și reconstrucție sunt:

definirea clară a obiectivului;

unitatea de efort;

siguranța operațiilor;

restricționarea, legitimitatea;

perseverența;

utilizarea forței în mod selectiv și discriminant;

acțiunea decisivă pentru prevenirea escaladării;

înțelegerea potențialului pentru consecințe nedorite ale acțiunilor individuale ale unităților mici;

etalarea capacității de a folosi forța, într-o manieră neamenințătoare;

asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni;

stabilirea periodică a eficienței operației;

transferul execuției către instituțiile civile, imediat ce este posibil.

Manualul de operații de stabilitate al armatei S.U.A. FM 3-07, ediția 2008, descrie cinci sectoare de stabilitate și cinci sarcini principale pentru orice operație de stabilitate, desprinse din lecțiile învățate în urma operațiilor de stabilitate desfășurate în Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Irak și Afganistan, astfel:

sectoare de stabilitate

securitate;

justiție și reconciliere;

asistență umanitară și nivelul de viață;

guvernarea și participarea la aceasta;

stabilizarea economică și dezvoltarea infrastructurii;

sarcini principale

restabilirea climatului de securitate;

restabilirea controlului civil;

restabilirea serviciilor esențiale, ca parte primordială a „câștigării inimilor și sufletelor” populației civile și implicit a sprijinului acesteia;

sprijinul guvernării legitime;

sprijinul dezvoltării economice și a infrastructurii.

Implicarea liderilor militari în gestionarea tuturor celor cinci sectoare se poate dovedi contraproductivă, avînd în vedere nivelul înalt de expertiză necesară pentru aceasta, în consecință a fost implementat conceptul de Echipă de Reconstrucție Provincială (PRT), un organism mixt, civil-militar, care posedă nivelul necesar de expertiză pentru gestionarea eficientă a tuturor celor cinci sectoare. Componența unei astfel de echipe este descrisă în anexa nr. 1.

1.3. Operațiile de sprijin

Structurile militare pot fi angajate în operațiuni de sprijin atunci când autoritățile civile se pregătesc sau răspund la crize sau alte situații care depășesc posibilitățile acestora, prin asigurarea cu sprijin, servicii, mijloace sau resurse specializate de bază.

Operațiile de sprijin, la rândul lor, sunt împărțite în două categorii: operațiile de sprijin intern și asistență umanitară externă.

Operațiile de sprijin intern sunt reprezentate de:

operații de salvare în caz de calamități naturale și dezastre;

sprijinul managementului consecințelor accidentelor nucleare, biologice, chimice, radiologice și a exploziilor de mare putere/CBRN;

sprijinul impunerii legii civile;

asistența comunității.

Asistența umanitară externă poate cuprinde:

operații de salvare;

sprijinul managementului consecințelor accidentelor CBRN;

asistența comunității/reconstrucția după conflict.

După părerea noastră, împărțirea operațiilor conform tipologiei de mai sus este una cu rol exclusiv metodologic și trebuie să facem precizarea că, exceptând operațiile de sprijin intern, celelalte tipuri de acțiuni, incluzând uneori pe cele specifice luptei armate, se pot regăsi în operațiile de stabilizare și reconstrucție.

1.4. Mediul specific de desfășurare al operațiilor de stabilitate și de sprijin

Pentru a face o analiză obiectivă a mediului specific desfășurării operațiilor de stabilitate si de sprijin, considerăm necesar a identifica și analiza, în primul rând, condițiile generale care-l determină apariția crizelor generatoare de astfel de situații.

Considerăm că cele mai expuse organizații structurale la apariția crizelor și care, în consecință, pot face obiectul unei operații de stabilizare și reconstrucție, sunt statele „fragile” sau așa numitele state „eșuate”. În era contemporană, unele șocuri naturale – sub formă de dezastre, iar exemplul Haiti și Japonia considerăm că sunt cele mai apropiate – sau provocate de om, pot fi atât de puternice și cu urmări atât de profunde, încât au posibilitatea de a împinge nu numai statele-națiuni fragile sau regimurile șubrede ci și statele moderne, organizate și stabile, într-o spirală a autodistrugerii, accentuată de multiple elemente, de natură guvernamentală și socială.

Dacă un guvern este slab, corupt, incompetent ori nu se găsește în imposibilitatea își poate exercita autoritatea, un eveniment eveniment-șoc declanșator duce la escaladarea unei situații dificil deja existentă, producând răspândirea suferinței, creșterea revendicărilor populare și uneori mișcări populare, toate putând fi intensificate de câțiva factori interrelaționați, care constau în:

absența unui mediu de securitate intern adecvat;

serviciile publice esențiale și alte funcțiuni guvernamentale cheie ineficiente, uneori corupte;

incapacitatea guvernului de a-și exercita autoritatea;

răspândirea infracționalității într-o atmosferă de anarhie sau conflicte sectare între grupuri etnice, tribale sau religioase ori între forțele guvernamentale și opoziția violentă;

performanțe economice foarte slabe, datorate dezordinii interne, infrastructurii învechite și distrugerii bunurilor economice cheie;

șomaj masiv și disparități economice accentuate între grupurile sociale, care creează insatisfacție generală și alimentează bazinul de recrutare pentru grupurile de opoziție.

Odată ce aceste condiții sunt întrunite, direcțiile de instabilitate și conflict tind să se amplifice, dezvoltând un ciclu degenerativ accentuat, în care sentimentul de insecuritate al populației se acutizează.

Fără intervenția unei forțe, de cele mai multe ori externă, care să intervină pentru a intreruperea acestui ciclu și să contrabalanseze situația, elementele crizei se pot accentua, destabilizând în continuare sistemul. Acest fapt este, în opinia noastră, elementul fundamenteal care poate duce la apariția mediului operațional pentru operațiile de stabilizare și de sprijin.

Din perspectiva celor prezentate, considerăm că evoluția spre un mediu operațional specific este caracterizată de existența unui mediu favorabil, constituit de statele fragile sau eșuate și de apariția condițiilor favorizante specifice care îl modelează: rivalitatea etnică și religioasă, urbanizarea accentuată, rețelele media globale, relativa dezvoltare tehnologică și multitudinea actorilor implicați în rezolvarea crizei.

Statele eșuate pot ajunge în asemenea situație ca rezultat al efectelor globalizării, al colapsului economic, competiției pentru resurse, guvernării corupte sau eșecului gestionării eficiente a infrastructurii sociale. Condițiile astfel create, pot constitui un mediu propice pentru dezvoltarea regimurilor dictatoriale, a crimei organizate, a liderilor tribali sau autorităților religioase fundamentaliste., care pot duce la apariția unor grupuri care își fundamentează acțiunile pe nemulțumirile populației și pe necesitatea ajutorării celor aflați în dificultate, ele apelând la sprijinul popular pentru susținerea cauzelor pe care le reprezintă și pot oferi adăpost și refugiu pentru criminali și insurgenți. Mai mult decât atât, în situația preluării puterii, teroriștii, traficanții de droguri și elementele criminale pot utiliza zonele guvernamentale ca baze pentru operațiunile prin care își răspândesc influența în rândul populației băștinașe și străine. Exemplul regimului taliban din Afganistan este binecunoscut în acest sens.

Operațiile de stabilizare și reconstrucție desfășurate în Balcani, Afganistan și Iraq au avut, în unele cazuri ca declanșator sau, în alte cazuri au fost puternic influențate, de diferențele semnificative de ordin etnic și religios. De aceea considerăm că, din punct de vedere al operațiilor de stabilizare și de sprijin, conflictele inter-etnice și religioase pot crea o provocare serioasă pentru autoritățile civile locale și pentru forțele implicate în aceste operații. Mai mult decât atât, stările conflictuale de natură etnică și religioasă care mocnesc de multă vreme, rareori pot fi rezolvate numai prin intervenția unor forțe externe, rezolvarea lor putând fi găsită numai în reconcilierea politică și socială.

Conflictele inter-etnice au tendința să apară când identitățile sunt provocate de schimbări sociale majore, acompaniate de modernizare și globalizare. În timp ce liniile de despărțire etnice sunt în acest moment centrate geografic, în viitor, dinamica etnică poate avea un impact major în balansul puterii la nivel regional. Recunoașterea și înțelegerea dimensiunii etnice a mediului operațional rămâne o condiție critică obligatorie, în cele mai multe situații de criză, pentru intervenția în operații de stabilizare și de sprijin.

Ideologia religioasă poate fi, în anumite circumstanțe, purtătoare de putere, conducând forțe politice și sociale. Grupurile care urmăresc atingerea unor scopuri de dominare națională, regională sau globală pot promova angajarea religioasă, în unele cazuri în forma sa extremă, ca mijloc de motivare a populației nemulțumite. Fundamentalismul religios este atractiv pentru aceia care se simt amenințați sau victime ale impactului cultural și economic al globalizării și ale interconectivității sociale. În plus, se creează oportunitatea de a câștiga adepți, speculată cu abilitate de mișcările politice fundamentate religios, atunci când instituțiile civice seculare sau autoritățile politice sunt incapabile să gestioneze cu succes provocările sociale, fie ele locale sau globale.

Centrele urbane pot furniza un aflux continuu de tineret, dezamăgit și fără perspective de autorealizare socială, care să fi recrutați și transformați în insurgenți sau teroriști. În plus, complexitatea spațiului urban oferă teroriștilor și insurgenților avantaje asimetrice, inclusiv ținte mai avantajoase și un impact mai puternic al acțiunilor întreprinse.

În multe din ariile urbane aglomerate, inabilitatea guvernelor de a asigura serviciile publice de bază, mărește potențialul de haos și nemulțumire în rândul populației. Infrastructura, în aceste situații, este austeră – alimentarea cu apă și canalizarea în stare proastă, serviciile de alimentare cu energie electrică limitate sau nefuncționale, oportunități de educare și servicii medicale inadecvate.

Unele orașe pot fi neguvernabile favorizând apariția rețelelor criminale sau grupurilor de interese infracționale, de multe ori sprijinite de politicieni corupți sau persoane rău intenționate, din administrația locală sau centrală. Existența în aceiași arie urbană a mai multor unor grupuri etnice sau religioase divergente, poate inflama tensiunile prezente de mai mult timp, periclitând fragilul echilibru existent.

Având în vedere că operațiile de stabilizare și de sprijin au implicații puternice profunde în domeniile politic și informațional, comunicațiile globale și diseminarea informațiilor sunt factori vitali în desfășurarea lor. „Informația este inima conflictelor”, ea pătrunde și influențează toate situațiile, concentrându-se pe schimbarea comportamentelor și percepțiilor audienței țintă. Viteza transmiterii informațiilor poate impregna o acțiune tactică cu o importanță strategică prin raportarea la actori din afara contextului în care a avut loc. Făcând uz de capacitatea de diseminare, informația poate face ocolul pământului în câteva minute și poate sensibiliza opinia publică mondială.

Așadar, media este un puternic mijloc de influență, societățile contemporane, în special cele bine dezvoltate și cu un standard ridicat de viață, sunt extrem de sensibile la impactul media. Demn de remarcat este, de asemenea, faptul că multe dintre mijloacele media nu sunt legate de constrângerile legale ale jurnalismului tradițional, nu urmăresc să prezinte cu obiectivitate faptele, ci caută, în goana după audiență, senzaționalul și extraordinarul. În acest fel grupurile cauzatoare de instabilitate pot creea avantaje prin manipularea percepțiile globale.

Pe de altă parte, mass media modernă nu poate întotdeauna penetra culturile tradiționale, care acordă încredere, în primul rând dialogului direct, față în față sau, pur și simplu, zvonului. Mai mult, în aceste culturi, punctele de vedere ale liderilor au un credit mult mai mare în fața comunităților pe care le conduc, chiar în ciuda evidențelor și a argumentelor veridice vehiculate de sursele externe de informare. În aceste cazuri, dacă persoana identificată cu autoritatea acceptă legitimitatea intervenției forțelor de stabilizare și reconstrucție, este probabil ca informarea pozitivă să aibă ecou la populația locală. În caz contrar, informațiile negative, deseori false, pot eclipsa media pozitivă și prejudicia misiunile din cadrul operațiilor de stabilizare și de sprijin.

Avansul tehnologic și accesul tot mai facil la mijloace tehnologice performante, pot aduce state mici, grupuri nonstatale sau chiar indivizi, în situația de a achiziționa și utiliza arme de distrugere în masă sau componente ale acestora care pot produce efecte masive. Numărul mare de victime ce pot fi provocate de utilizarea unor astfel de arme pot determina anularea progreselor înregistrate în operațiile de stabilizare și de sprijin. În plus, accesul la astfel de tehnologii poate avea ca rezultat dezvoltarea și utilizarea unor dispozitive explozive improvizate sofisticate, foarte eficiente și greu de contracarat, al căror efect se reflectă în limitarea libertății de mișcare a forțelor și pierderi însemnate în personal și echipamente, sau compromiterea operației în întregul ei.

Un alt factor care complică situația este proliferarea actorilor în mediul de securitate, cum ar fi organizațiile nonguvernamentale, organizații private de voluntari, companii private, organizații de știri, companii de securitate, comerciale etc. Intrarea în scenă a acestor actori crește poate dramatic complexitatea demersului de a stabili cine susține efortul forțelor, cine este neutru și cine este inamicul sau îl susțin.

Pe lângă factorii menționați deja, considerăm că, în operațiile de stabilizare și de reconstrucție, sprijinul acordat de autoritățile locale este deosebit de important în modelarea mediului operațional. Acesta se poate materializa în Sprijinul Națiunii Gazdă (HNS).

Acest sprijin nu poate fi întotdeauna consistent, deoarece națiunea gazdă însăși este într-o situație dificilă, contribuie la asigurarea unui suport material, facilități și servicii, inclusiv securizarea anumitor zone, care oferă libertate de acțiune forțelor implicate în operațiile de stabilizare și sprijin, dar, mai ales, nu este ostil.

De regulă, sprijinul acordat de o națiune gazdă se materializează în facilități specifice, echipamentele, materialele, serviciile și diferitele elemente de infrastructură care pot fi puse la dispoziția forțelor, cum ar fi: axe de comunicații, clădiri, terenuri, surse de curent electric etc. Aeroporturile, porturile de debarcare-îmbarcare, precum și terminalele de cale ferată de îmbarcare-debarcare pot fi, de asemenea, facilități apreciabile, asigurate de națiunea gazdă.

În opinia noastră, planificarea Sprijinului Națiunii Gazdă, ca element major al mediului operațional specific operațiilor de stabilitate și de sprijin, reprezintă un proces interactiv complex, care are implicații profunde în modelarea mediului operațional.

În același timp, deosebit de important considerăm a fi aspectul economico-financiar, generat și dezvoltat de fondurile alocate desfășurării operației, cheltuite de națiunile care contribuie cu trupe la desfășurarea operațiilor, pentru generarea forțelor, instruirea lor, dislocare și executarea operațiunilor în țara gazdă. Existența unui sprijin financiar adecvat poate contribui la crearea unui mediu operațional propice, care să conducă la îmbunătățirea vieții economice a localnicilor, reducerea șomajului și a sărăciei, cu impact direct asupra imaginii și gradului de acceptare de către populație a forțelor misiunii de stabilizare și de sprijin.

1.5. Caracterul multinațional integrat al operațiilor de stabilitate și de sprijin

Una din tendințele negative ale actualului proces de globalizare este de a genera o diversitate de acțiuni incluzând intimidarea, terorismul, confruntările regionale, traficul de droguri, conflictele interetnice și religioase, proliferarea armelor de distrugere în masă, încălcarea drepturilor omului, afluxul de refugiați, războaiele civile, inclusiv conflicte armate și crize greu rezolvabile.

În aceste condiții, intervenția comunității internaționale, prin mijloacele diplomatice, economice etc. poate oferi, în multe cazuri, un răspuns satisfăcător pentru contracararea riscurilor. Folosirea instrumentelor militare rămâne însă o soluție încă necesară, chiar dacă se desfășoară sub forma operațiilor de stabilizare și de sprijin. Acest fapt a determinat apariția și dezvoltarea fără precedent a operațiilor multinaționale, de nivel Alianță sau Coaliție, nicio națiune neputând susține singură efortul unei asfel de operații, abordarea multinațională a operațiilor de stabilitate și de sprijin fiind mult mai eficientă, atât din punct de vedere politic cât și economic sau legal.

Avantajele politice ale cooperării multinaționale includ distribuirea riscurilor politice, demonstrarea sprijinului economic, diplomatic, militar sau politic și, de ce nu, influențarea opiniei naționale și internaționale.

Avantajele militare constau în faptul că această cooperare aduce un plus de valoare atât prin mărime, ca număr de participanți, cât și în planul capabilităților forței, inclusiv asigurarea accesului la informații de mare valoare deținute de o anumită națiune. În final, ea favorizează o eficientă folosire a resurselor logistice, dar creează greutăți în planul integrării diferitelor tipuri de forțe în operație și integrării operaționale în sine.

Multinaționalitatea operațiilor desfășurate sub comanda NATO caracterizează „activitățile, și organizațiile, în care participă elemente din mai mult de o națiune”, membre cu drepturi depline sau partenere.

Ea este o realitate la nivel operațional și reflectă, printre altele, necesitatea realizării consensului și legitimității pentru acțiunea militară. NATO trebuie să fie întotdeauna pregătit să acționeze cu membrii săi și cu partenerii, dar trebuie, de asemenea, să fie capabil să acționeze împreună cu forțe ale altor state în cadrul unor coaliții impuse de anumite situații, la un moment dat.

În cadrul unei operații multinaționale, pentru atingerea obiectivelor propuse, „încrederea reciprocă” este esențială. Această încredere pornește de la câteva elemente, cum ar fi:

relațiile – ofițerii seniori ai națiunilor trebuie să se străduiască să asigure o relație simpatetică cu ceilalți ofițeri de același rang și să asigure un climat propice dezvoltării unor relații personale agreabile la nivelul întregului detașament pe care îl conduc. Relațiile personale dintre liderii militari vor influența fiecare aspect al cooperării multinaționale;

respectul reciproc în activitatea profesională și respectul pentru cultura, istoria, religia, tradițiile și valorile tuturor participanților, dar și a Națiunii Gazdă, vor servi la întărirea relațiilor;

înțelegerea aliaților și partenerilor este deosebit de important. Timpul petrecut pentru înțelegerea doctrinei, capabilităților și aspirațiilor partenerilor își va dovedi valoarea pe timpul desfășurării operațiilor de stabilizare și reconstrucție;

răbdarea. Cooperarea eficientă necesită timp pentru a se dezvolta. Diferențele de opinie și de abordare profesională necesită răbdare pentru a ajunge la un numitor comun.

Prin cultivarea unei înțelegeri reciproce concrete, multinaționalitatea, care prin natura sa este un impediment serios în calea integrării operaționale, poate aduce o contribuție pozitivă la realizarea acesteia, prin valorificarea experienței participanților și dezvoltarea unor proceduri și modalități de lucru eficiente.

În toate operațiile militare desfășurate în prezent și, cu atât mai mult, în cele de stabilizare și reconstrucție, a devenit o realitate integrarea operațională și cooperarea cu agenții și organizații guvernamentale și nonguvernamentale. Unele condiții favorabile pentru obținerea succesului, pot fi create fără folosirea forței sau amenințarea cu forța ci, prin armonizarea obiectivelor militare și a metodelor de atingere a lor cu cele ale populației civile și a unor instituții active din zona de operații, ca parte a strategiei colective CIMIC. Desigur, într-o operație complexă, care înglobează elemente majore ale societății civile și decidenții politici ai misiunii, planul campaniei militare sau planul de operații, va ține cont în bună măsură, de aceste prezențe și de alte realități din zonă.

Într-un mediu ostil sau într-un conflict de mare intensitate, va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, ca cerințele sau considerațiile organizațiilor civile să se armonizeze în întregime cu cele operaționale de natură militară. În aceste situații relațiile militari – civili vor fi în continuare un factor major de luat în considerare având în vedere nevoia obținerii suportului local cu resurse și facilitarea tranziției către un guvern civil.

Cu toate acestea, în complexul proces de integrare operațională desfășurat la nivelul forței de stabilizare și de sprijin, armonizarea și integrarea operațională cu acțiunile organizațiilor sus menționate ne apare ca o cerință fundamentală pentru atingerea finalităților dorite.

Forța de stabilizare și de sprijin trebuie să aibă legături cu media la toate nivelele, prin implementarea strategiei de informare, întrucît media favorabilă va juca un rol crucial în menținerea sprijinului societății civile și câștigarea sprijinului comunității internaționale, ca factor decisiv în menținerea moralului și coeziunii forței.

Media are influență puternică asupra opiniei publice, atât asupra celei internaționale dar și asupra opiniei publice proprii, precum și a inamicului. O abordare proactivă, bine condusă va fi un factor important în operațiile multinaționale de acest gen.

Interesul mediei va fi intens pe timpul tuturor fazelor operației. Numărul ziariștilor prezenți în aria de operații va fi dependent, în parte, de accesibilitate, de gradul de potențial interes, de intensitatea violențelor și, separat, de concurența dintre instituțiile media, modul în care informațiile vor fi prezentate, dezvoltând în rândul opiniei publice un curent de opinie favorabil sau defavorabil, care, la rândul lui, va influența atitudinea politică, cu consecințe asupra desfășurării operației de stabilizare și de sprijin.

O forță multinațională implică un număr substanțial de provocări, pe care integratorul operației de stabilizare și reconstrucție trebuie să la rezolve în scopul realizării integrării operaționale eficiente. Dintre acestea vom analiza, în continuare, pe cele referitoare la: comanda multinațională, diferențele în capabilități, viziunea diferită în domeniul protecției forței și în domeniul logisticii.

Comanda multinațională poate fi mai lentă decât unele aranjamente de comandă naționale, iar viteza și calitatea procesului de luarea deciziei pot fi serios afectate. Aceste efecte adverse pot fi minimizate prin adoptarea rapidă a unor elemente de doctrină și proceduri comune și printr-o pregătire anterioară temeinică. Comanda multinațională necesită o atitudine și o gândire care să reflecte o perspectivă internațională asupra evenimentelor.

Diferențele în capabilitățile componentelor naționale ale forței și procedurile de operare, de multe ori diferite, impun limitări în integrarea operațională și în abilitatea forței multinaționale de a acționa eficient. Aceste limitări pot fi determinate de:

misiuni adiționale – adoptarea de sarcini adiționale la o misiune, care ar putea să fie neconforme cu scopul inițial. În aceste situații, există pericolul apariției unor discrepanțe între obiectivele strategice și realitățile din zona de operații, rezultatul constând în misiuni insuficient, nerealistic sau inadecvat definite;

interoperabilitate – complexitatea unei operații multinaționale necesită un nivelul adecvat de interoperabilitate, iar compunerea forței va determina standardele care pot fi aplicate. Un nivel scăzut de interoperabilitate în zona doctrinei, organizării, pregătirii, dotării, conducerii, personalului și altor facilități vor avea un efect negativ asupra coeziunii forței și capabilităților.

În domeniul protecției forței, principalul impediment rezidă în faptul că națiunile pot avea reglementări și priorități diferite în domeniu. Diferențele se concentrează, în special, asupra esenței aplicării conceptului de protecție a forței: protecția fizică a contingentului național însuși și a elementelor de sprijin, ori favorizarea executării misiunii fără a fi împiedicată de acțiunile inamicului.

Într-o forță multinațională, diferențele de acest gen trebuie să fie reconciliate prin adoptarea unei politici comune de protecție a forței. În caz contrar, inamicul poate exploata o asemenea vulnerabilitate.

În domeniul logisticii, națiunile participante și NATO au o responsabilitate colectivă pentru asigurarea sprijinului și integrării specifice în operațiile de stabilizare și reconstrucție. Aceasta încurajează cooperarea în distribuirea proviziilor, folosirea capacităților logistice și resurselor pentru sprijinul eficient și prompt. Standardizarea, cooperarea și multinaționalitatea în logistică, concură la construcția unei baze pentru utilizarea eficientă și flexibilă a sprijinului logistic.

Logistica forței întrunite în asemenea operații, cuprinde planificarea și executarea deplasărilor, susținerea forțelor, incluzând disciplina mișcării și transporturilor, contractările, reaprovizionarea, mentenanța, managementul serviciilor și coordonarea sprijinului națiunii gazdă. Comandantul forței de stabilitate și de sprijin se va asigura că structura forței logistice este capabilă să sprijine operația și va coordona sprijinul furnizat de națiunile contributoare și de națiunea gazdă pentru succesul operațional. Pentru a asigura aceasta, comandantului forței trebuie să i se dea suficientă autoritate asupra resurselor logistice necesare pentru angajarea și susținerea forțelor aflate sub comanda sa, în cea mai eficientă manieră.

1.6. Structura forței participante la operațiuni de stabilitate și de sprijin

Integrarea este un proces prin care capabilitățile unei structuri de forțe, împreună cu alte organizații și agenții, se contopesc cu forța comandamentului. Comandamentul forței de stabilizare și reconstrucție reprezintă așadar, principala forță integratoare a operației. Acesteia i se adaugă, binențeles, celelalte forțe participante la operație. Având în vedere acest lucru, vom încerca în continuare să identificăm natura forțelor și mijloacelor participante la operații de stabilizare și reconstrucție, care asigură acțiunea integrată și eficientă în vederea îndeplinirii scopului operației.

În momentul de față, specialiștii consideră că nu este nevoie de constituirea unei configurații speciale a structurilor militare implicate în operații de stabilizare și reconstrucție.

Structurile de forțe destinate pentru astfel de operații vor include:

batalioane de manevră, dotate cu tehnica necesară, în principal ușor blindată, pentru asigurarea securității regionale și pentru o varietate de alte funcțiuni;

poliție militară, necesară pentru acțiuni de control al mulțimilor, escorta prizonierilor, paza și protecția instalațiilor cheie și a personalităților;

unități de geniu, pentru dezamorsarea minelor și a dispozitivelor explozive improvizate sau pentru repararea și amenajarea elementelor de infrastructură critice, cum ar drumurile, podurile, instalațiile de apă și electricitate, instalarea punctelor de comandă, amenajarea platformelor de cazare a personalului și parcare a tehnicii, amenajarea heliporturilor, instalarea elementelor de protecție a forțelor (puncte de acces, obstacole, împrejmuiri) dar și pentru executarea proiectelor CIMIC.

unități CIMIC, a căror structură poate fi modificată pentru a fructifica unele experiențe favorabile, cum ar fi Echipele de Reconstrucție Provincială din Afganistan (PRT), în sensul creșterii numerice a personalului față de cel alocat în prezent;

alte structuri, cum ar fi cele de informații, de sprijin de luptă, PSYOPS, logistice etc.

Referitor la comandanții forțelor de stabilizare și reconstrucție, la orice nivel, calitățile de bază trebuie să includă capacitatea de negociere și de rezolvare a problemelor în contextul culturii locale, a cărei cunoaștere și înțelegere este imperios necesară, încă din perioada anterioară dislocării. În plus, abilitățile personale sunt chiar mai importante în operațiile de stabilizare și reconstrucție decât în cele specifice luptei armate, din cauza necesității de a convinge entitățile aflate în afara autorității militare să coopereze cu aceasta. În operațiile de stabilizare și sprijin, comandantul ia decizii în condiții de incertitudine, acțiunile celorlalți actori nefiind întotdeauna în acord cu operațiile militare, iar rezultatele unor reacții imediate putând afecta îndeplinirea obiectivelor pe termen lung.

În acest context, apare conceptul de caporal strategic, ce descrie importanța acțiunilor fiecărui membru al forței de stabilitate și de sprijin în succesul operațiunii. În condițiile exacerbării fenomenului media, a accesibilității mediilor de înregistrare foto-video și a ușurinței în transmiterea informațiilor obținute astfel, prin folosirea internetului, acțiunile membrilor forțelor de stabilitate și de sprijin pot fi interpretate și analizate independent, indiferent de voința comandanților. De aceea, scopurile operațiunii trebuie foarte bine înțelese de către fiecare membru al misiunii iar implementarea măsurilor necesare creșterii nivelului de disciplină a forței de stabilitate și de sprijin, prin cunoașterea normelor de drept internațional și penal, este imperios necesar. În ultimele două capitole vom prezenta, printre altele, câteva exemple ale consecințele nerespectării acestor norme de către membrii forței de stabilitate și de sprijin atât în cadrul operațiunilor de stabilitate și de sprijin din Irak cât și din Afganistan.

Pagină albă

CAPITOLUL 2

CRIZA, FACTORUL DECLANȘATOR AL OPERAȚIILOR DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN

2.1. Conceptul de criză

Din punct de vedere sociologic, criza se poate defini drept o perioadă în dinamica unui sistem în care acumularea accentuată a dificultăților și exprimarea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcționarea normală a acestuia, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare. Criza reprezintă manifestarea unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Revenind la definițiile clasice ale crizei, la nivelul strategiilor naționale ea este definită în moduri diferite, astfel:

în SUA: un incident sau o situație ce implică existența unei amenințări la adresa Statelor Unite ale Americii, a teritoriilor sale, cetățenilor, forțelor militare, posesiunilor sau intereselor vitale americane, ce se dezvoltă rapid și creează condiții de o asemenea importanță diplomatică, economică, politică sau militară, încât determină angajarea forțelor armate și a resurselor SUA pentru a realiza obiectivele naționale;

în Danemarca: o situație în care țara se confruntă cu o tensiune surprinzătoare și acută ce poate conduce la izbucnirea unui război;

în Franța: situație în care indivizii, grupurile și/sau instituțiile își manifestă dezacordul față de normele, regulile și valorile sociale și se organizează pentru a modifica ordinea socială existentă;

în Germania, politica externă are ca principale obiective prevenirea crizelor și gestionarea crizelor, despre care se afirmă că sunt două concepte ce nu pot fi abordate separat.

Există o largă varietate de definiții ale crizei: de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. De exemplu, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

În acest context, și UE dorește clarificarea conceptuală a termenului de criză. În raportul EU Crisis Response Capability se consideră că, la o primă analiză, este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situații preconflict, în care mediul este volatil, pacea – foarte fragilă, iar decidenții politici se află în situația de a răspunde la criză, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbește despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenței, ci și în escaladarea și revenirea ulterioară. De asemenea, realitatea se complică și în sensul că, atât la nivelul cunoașterii comune, cât și în uzul formal, conceptul de criză, în special în sintagma „gestionarea crizelor”, tinde să se refere la situațiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar și la cele post-conflictuale.

2.2. Conceptul de conflict

Pornind așadar de la ideea existenței unei legături indisolubile între metodele de intervenție pentru soluționarea conflictelor și fazele de desfășurare a acestora, suntem de părere că trebuie să se opereze cu următoarele definiții de bază:

Prevenirea conflictului (conflict prevention) reprezintă un ansamblu de măsuri, acțiuni și proceduri, organizate și executate de instituții/persoane abilitate, în scopul evitării amenințării cu forța sau folosirii efective a acesteia, al evitării constrângerilor de orice natură la care pot recurge unele state sau grupuri sociale, precum și a consecințelor politice, economice și sociale derivate din acestea. Prevenirea conflictului se referă, de asemenea, la acțiunile și măsurile întreprinse în urma desfășurării violente a unui conflict, în scopul evitării reizbucnirii violențelor.

Managementul crizelor (crisis management) reprezintă un ansamblu de măsuri, acțiuni și proceduri, organizate și executate de instituții/persoane abilitate, în scopul împiedicării transformării situațiilor de maximă tensiune sau confruntărilor deschise dintre părți în conflicte armate violente.

Managementul conflictului (conflict management) reprezintă un ansamblu de măsuri, acțiuni și proceduri, organizate și executate de instituții/persoane abilitate în scopul menținerii sub control și, în măsura posibilităților, al reducerii intensității conflictelor violente și angajării dialogului pentru soluționarea pașnică a diferendelor dintre părțile în conflict.

Impunerea păcii (peacemaking) – conceptual, este deseori asociat cu întărirea păcii (peace enforcement) și reprezintă folosirea forței armate de către o a treia parte, în scopul determinării sau constrângerii uneia sau a ambelor părți în conflict să procedeze la încheierea ostilităților.

Terminarea conflictului (conflict termination) reprezintă încetarea ostilităților dintre părți.

Menținerea păcii (peacekeeping) reprezintă totalitatea eforturilor de menținere a interdicției de încetare a focului sau a altora prin separarea forțelor armate ale părților aflate în conflict.

Rezoluția conflictului (conflict resolution) – concept asociat cu termenul de construcția păcii postconflict (postconflict/ peacebuilding), reprezintă totalitatea eforturilor îndreptate spre îmbunătățirea cooperării dintre părțile aflate în conflict, prin abordarea de pe poziții reciproc avantajoase a problemelor în dispută, creșterea încrederii și stabilirea unui cadru favorabil reconcilierii. Rezoluția conflictului trebuie folosită pentru prevenirea violențelor sau pentru consolidarea stării de încetare a violențelor și pentru prevenirea reescaladării.

2.3. Criza. Delimitări conceptuale, caracteristici generale, tipologie

Așa cum am arătat, nu există definiții unanim acceptate ale conceptului de criză. Știm deja că, într-o accepție largă, criza poate fi înțeleasă ca o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate.

Cel care își propune gestionarea unei crize are la dispoziție și trebuie să aibă în vedere o serie de mijloace, cum ar fi: serviciile de informații (intelligence); măsuri ce pot fi luate; planurile; forțele; regulile de angajare.

Crizele au câteva caracteristici generale comune: orice criză poate reprezenta o surpriză pentru una sau pentru toate părțile implicate în conflict; evenimentele, pe timpul crizei, se desfășoară cu o viteză mult mai mare decât reacția organismelor implicate în gestionarea ei; progresivitatea evenimentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă gradual anumite etape, are o scară proprie de escaladare; poate exista o lipsă de informare sau o informare unilaterală între instituțiile responsabile; există interese în joc, care pot fi de natură economică, diplomatică, politică, militară, socială, religioasă, etnică etc; orice criză internă, regională sau zonală este urmărită, monitorizată din exterior, iar instituțiile implicate în gestionarea crizelor își concentrează atenția, de regulă, spre planificarea acțiunilor pe termen scurt; intervenția mass-media este concentrată pe aspecte de interes propriu.

Crizele actuale sunt fenomene extrem de complexe, iar acest lucru provine, în principal, din considerentele analizate în continuare.

În primul rând, multe conflicte care au apărut sunt motivate de rivalități etnice și religioase, ce nu pot fi soluționate foarte repede, așa cum o dovedesc crizele din fosta Iugoslavie sau din fostul spațiu sovietic. Pentru a realiza gestionarea acestor crize este necesar mai mult timp decât în cazul unei crize tradiționale.

În al doilea rând, majoritatea conflictelor au loc în țări sau regiuni în care nu există tradiția de reconciliere a conflictelor. Conceptul de compromis, ca o balanță între interese, de care pot beneficia toate părțile, nu este familiar.

În al treilea rând, aceste conflicte implică și mulți alți actori, cum ar fi agenții neguvernamentale, internaționale etc., de care trebuie să se țină seama și în colaborare cu care să se lucreze, în absența mecanismelor tradiționale dintre state, ceea ce reprezintă o provocare specială pentru gestionarea crizelor.

Apariția și evoluția situațiilor de criză au la origine cauze de natură obiectivă. Ca urmare, ele nu se rezolvă și nu pot fi rezolvate de la sine.

Diminuarea în intensitate a factorilor care determină fenomenul de criză sau înlăturarea acestora se poate realiza doar prin intervenția instituțiilor politice, economice, militare, diplomatice, prin voința și acțiunea dirijată a oamenilor.

După domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină, crizele pot fi, în principal, de natură politică, diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informațională, psihologică și ecologică.

După spațiul în care se manifestă, crizele pot fi: locale, naționale, regionale, continentale sau internaționale.

După natura resurselor pe care le implică, o criză poate avea determinări umane, materiale, tehnologice, financiare, bancare etc.

În ceea ce privește modul de manifestare, crizele pot lua forme latente sau manifeste.

După gradul de complexitate, crizele pot fi simple, complexe și combinate. Criza simplă este mai rar întâlnită, declanșarea ei trebuind să îndeplinească două condiții: să se manifeste într-un singur domeniu de activitate și să angajeze numai două părți.

2.4. Cauze și forme de manifestare ale crizelor. Dinamica crizelor.

Există patru niveluri importante de manifestare a crizelor: la nivelul individual, la nivelul organizației, la nivelul societal și la nivelul sistemului. La nivel individual, criza își are sursele în erorile provenite din: lipsa atitudinilor de bază (inexistența unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atenției sau neglijența), erori ale regulilor prestabilite (greșeli ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea greșită a tipului de problemă/criză), lipsa de cunoaștere a problemelor. La nivelul organizațional, criza este declanșată de: lipsa instrumentelor pentru managementul eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reacție), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), procedurile problematice și nesigure (lipsa responsabilităților, incapacitate de problematizare), problemele de informare (fragmente de informații ce împiedică privirea de ansamblu asupra situației), existența unor scopuri și interese în competiție între diferite părți ale organizației (conflicte, competiție de interese, costuri mari ale rezolvării crizei). La nivel societal, recesiunea economică, instabilitatea politică, tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei, în timp ce la nivelul întregului sistem avem de-a face cu complexitatea interacțiunilor și efectul domino.

Este necesar să facem distincție între tipurile de criză enumerate și cele care se manifestă în țările aflate în procesul tranziției, întrucât și sistemele de management trebuie să reflecte anumite particularități.

O caracteristică importantă a crizelor din aceste state o reprezintă faptul că majoritatea reprezintă crize de sistem, generate de controversate procese de reformă. Cauzele acestora sunt profunde și se propagă, se combină și acționează pe un orizont de timp nedefinit.

O altă trăsătură este accentuarea crizei de autoritate la toate nivelurile societății, atât în relațiile individuale, cât și în raporturile cu structurile instituționale interne și internaționale. Mai precis, așa cum remarcă sociologii, relațiile dintre cei care exercită autoritatea și cei care reacționează la exercitarea autorității se transformă la toate nivelurile, dând naștere unor împrejurări în care supunerea nu mai poate fi necondiționată. Analizele sociologice scot în evidență faptul că autoritățile sunt acum contestate în toate domeniile existenței umane. Instituțiile nu mai sunt respectate. Biserica, școala, familia, armata, statul – bastioane tradiționale ale autorității – au pierdut o mare parte din respectul ce le era acordat altădată în mod automat.

Criza autorității este mai mult decât o reconsiderare a modului în care trebuie exprimată autoritatea, este ea însăși o sursă de crize. Fenomenul este cu mult mai pronunțat în statele în care natura sistemului social este în schimbare. Complicatele procese din sfera politică, economică, socială, culturală și din celelalte domenii ale existenței statale, precum și unele accidente sau dezastre care se produc fac deosebit de dificile revederea și structurarea unui management eficient al crizelor. Un tablou care să surprindă cauzele particulare ale crizelor din aceste țări ar putea să includă: erodarea structurilor tradiționale de autoritate; restructurarea relațiilor, de la statul totalitar la cel democratic; îngustarea competenței guvernelor în rezolvarea problemelor de reformă; erodarea suveranității, percepută ca un șoc, ca urmare a presiunilor tot mai mari generate de fenomenul globalizării; răsturnări frecvente ale situației politice, scandaluri de corupție ori evenimente politice care compromit segmente ale clasei politice; declinul economic produs prin trecerea la economia de piață; alte cauze de natură endogenă și exogenă care iau naștere prin combinarea unor factori.

Toate aceste cauze generează criza generală a societăților în tranziție, din care se desprind, în funcție de evoluțiile degenerative: crizele politice guvernamentale, constituționale ori subminarea democrației; crizele economico-sociale, manifestate prin demonstrații de amploare însoțite de violență, blocarea căilor de acces, ocuparea sediilor societăților, greve ale foamei etc.; crizele financiar-bancare, determinate de mari extorcări și deturnări de fonduri sau devalizări de bănci; crizele etnice, reprezentate de mișcări ori conflicte în rândul minorităților etnice, în încercarea de separare sau de dobândire a unei mai mari autonomii.

Pe măsură ce dificultățile prin care trec aceste societăți se vor atenua, ca urmare a reformelor, mecanismele și procedurile de management vor trebui adaptate potrivit situațiilor concrete din fiecare țară. Nu pot exista structuri birocratice standard, cu aceleași priorități și aceleași funcții peste tot. Perfecționarea proceselor decizionale are ca scop aducerea organizației în rețeaua de relații, în mediul căruia trebuie să îi facă față și căruia toți actorii scenei politice și sociale trebuie, de asemenea, să îi facă față.

Distingem cinci faze în dinamica unei crize, astfel:

faza de provocare a crizei în care o serie de evenimente și întâmplări conduc la cristalizarea cadrului și la apariția germenilor crizei;

faza de escaladare – în care incompatibilitățile între părți se accentuează, criza apare și evoluează către un punct culminant, ce poate însemna reducerea totală a posibilităților de reconciliere sau chiar apariția violențelor;

faza de desfășurare propriu-zisă a crizei – în care criza atinge punctul culminant, ceea ce înseamnă ruperea totală a relațiilor dintre părți și chiar încercări de impunere a voinței părților prin folosirea violenței;

faza de relaxare sau de destindere – apare ca urmare a încetării violențelor sau a reducerii tensiunilor; este semnul că începe etapa de rezolvare a crizei; aceasta însă, trebuie tratată cu foarte multă atenție, pentru că oricând cursul evenimentelor poate reaprinde flacăra violenței;

faza depresiei postcriză – care presupune refacerea relațiilor dintre părți în urma desfășurării crizei.

2.5. Măsuri de prevenire a crizelor. Răspunsul la crize

Măsurile referitoare la prevenirea crizelor, reprezintă acele măsuri luate fie când este încă posibilă evitarea agravării problemelor aflate în dispută și a incompatibilităților de interese, fie după izbucnirea acestora. Din această categorie fac parte cele referitoare la realizarea păcii și construirea păcii.

Realizarea păcii presupune căutarea unei soluții negociate a situațiilor percepute drept conflicte de interese între părți și cuprinde, ca modalități de realizare:

impunerea unei soluții prin constrângere (prin violență sau de pe poziții de forță);

rezolvarea pe cale juridică a crizei;

rezolvarea pe cale politico-diplomatică.

Într-o lume sfidată de provocări vechi și noi, este tot mai dificilă proiectarea unui model standard de răspuns la crize, apropiat de ceea ce s-ar dori la nivel global. În asemenea condiții este normal ca îngrijorările provocate de evoluția mediului de securitate să se accentueze, câtă vreme organizații precum O.N.U., al cărei scop declarat este „să mențină pacea și securitatea internațională…“, și O.S.C.E., a cărei destinație este evidentă chiar din denumire, sunt în multe cazuri ineficiente.

Spectrul desfășurării unei crize, în concepția NATO, include următoarele etape: pace – escaladare (inclusiv dezacord, confruntare, conflict armat) – destindere (inclusiv reconstrucția și realizarea unei noi stabilități).

La fel de importantă, în această dezbatere conceptuală, este și definiția dată de NATO gestionării crizelor: acțiunile coordonate inițiate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într-un conflict armat și de a stopa ostilitățile, dacă acestea apar.

Astfel, în procesul de gestionare a crizelor, NATO a identificat cinci faze:

observarea indicatorilor și avertizarea asupra unei crize potențiale sau actuale;

evaluarea situației de criză în ceea ce privește dezvoltarea și potențialul său și stabilirea implicațiilor pentru securitatea alianței;

dezvoltarea opțiunilor de răspuns recomandate, pentru a ghida procesul decizional NAC/DPC;

planificarea și execuția deciziilor și directivelor NAC/DPC;

revenirea la stabilitate.

Obiectivele gestionării crizelor, stabilite de către alianță, sunt următoarele:

contribuirea la reducerea tensiunilor și prevenirea transformării lor în crize;

gestionarea crizei ce se manifestă, pentru a preveni escaladarea ei într-un conflict;

asigurarea, din timp, a pregătirii civile și militare pentru crize de diferite grade;

în cazul izbucnirii ostilităților, controlul răspunsului, prevenirea escaladării și determinarea oricărui agresor să înceteze atacul și să se retragă de pe teritoriul alianței. Evident, acest obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice, umanitare și naturale;

destinderea, cu scopul restabilirii normalității, după ce escaladarea sau ostilitățile au fost stopate sau sunt sub control;

aplicarea „lecțiilor învățate” din alte experiențe similare.

După războiul rece, NATO și-a concentrat atenția asupra prevenirii și gestionării crizelor cu rădăcini în: tensiunile și antagonismele de natură etnică, naționalismul extremist, lupta politică internă, schimbarea politică inadecvată, problemele economice interne etc. Din momentul 11 septembrie 2001, interesul s-a orientat pe terorism și armele de distrugere în masă, ca surse ale crizelor, dar și pe cooperarea interinstituțională, în special cu Uniunea Europeană.

2.6. Prevenirea conflictelor și managementul crizelor în viziunea NATO.

În decursul anilor, NATO a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și al managementului crizelor. Ea a fost nevoită să facă față unor diversități de crize de mai multe tipuri. Însă, pentru membrii Alianței, crizele apăreau și se abordau din perspectiva „războiului rece”. Prevenirea crizelor de către alianță se baza pe crearea unor mecanisme instituționale care „făceau ca amenințările deliberate la adresa sistemului bipolar să devină potențial foarte costisitoare”.

În epoca nucleară, prevenirea conflictelor a ajuns să fie de o importanță deosebită pentru managementul crizelor. O lecție pe care au învățat-o toți în urma crizei rachetelor cubaneze a fost faptul că managementul crizelor actuale este, în mod inevitabil, însoțită de incertitudini. Saturată de ostilitate ideologică și însoțită de un arsenal convențional și nuclear formidabil, managementul crizelor a căpătat o dimensiune caracterizată prin descurajare și intimidare. Și cum crizele apăreau aproape întotdeauna pe scena Europei Centrale – Berlin (1953 și 1961), Budapesta (1956), Praga (1968), Varșovia (1956 și 1981) – NATO avea la dispoziție doar mijloace limitate de răspuns.

Datorită schimbărilor suferite pe plan mondial în ultimii ani și apariției de noi tipuri de riscuri și amenințări la adresa alianței, abordarea inițială, deși nu total depășită, a fost necesar să fie supusă unor adaptări și completări. Mecanismele alianței de management al crizelor trebuiau să fie adaptate noului climat internațional, pentru a putea rămâne relevante și eficiente. Urmau să acopere întreaga gamă de eventualități, de la crize de intensitate scăzută până la confruntarea majoră și agresiune pentru respingerea adversarului.

Managementul crizelor și prevenirea conflictelor, inclusiv operațiile de răspuns la crize de tip non-Art. 5, au constituit preocupări majore în continua adaptate a alianței la mediul de securitate din perioada post război rece. Noul Concept Strategic adoptat la 8 Noiembrie 1991, sublinia importanța managementului crizelor, stipulând: “succesul politicii alianței va necesita o concepție coerentă a autorităților politice pentru coordonarea măsurilor potrivite de management al crizelor, bazată pe o gamă largă de instrumente politice sau de altă natură, inclusiv militară ”.

Mai mult, Conceptul Strategic adoptat în 1991 reiterează necesitatea dialogului cu OSCE, precum și cu alte instituții, pentru prevenirea conflictului deoarece: “securitatea alianței este inseparabil legată de toate statele din Europa”.

Conceptul Strategic adoptat la 24 Aprilie 1999, la capitolul “Misiuni Fundamentale de Securitate”, prevede noi măsuri pentru managementul crizelor și prevenirea conflictelor, astfel: “pentru îmbunătățirea securității și stabilității în zona euroatlantică, managementul crizelor înseamnă a fi gata, de la caz la caz, prin consens, în conformitate cu articolul 7 al Tratatului de , pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor și angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operații de răspuns la crize”. Același Concept Strategic reafirmă necesitatea “capacităților militare complete, ca mijloace de bază pentru abilitatea alianței de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor prin operații de tip non-art. 5 de răspuns la crize”. Aliații au fost de acord că pregătirea NATO pentru astfel de operații sprijină obiectivele de întărire și extindere a stabilității implicând chiar și participarea partenerilor. Acest lucru face posibilă promovarea totală a parteneriatului, cooperării și dialogului, precum și a legăturilor NATO cu alte organizații cu rol în prevenirea conflictelor și managementul crizelor.

Carta ONU reprezintă documentul de bază pentru actele constitutive ale multor organizații internaționale. Articolul 1 al acesteia subliniază clar principalul rol al ONU – “menținerea păcii și securității internaționale”, de la crearea sa, organizația fiind chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părțile opozante să folosească masa de discuții și nu forța armată sau să ajute la restabilirea păcii în cazul declanșării vreunui conflict.

De la principiile Cartei ONU a pornit și crearea Tratatului de În baza acestuia, NATO s-a implicat în prevenirea conflictelor și managementul crizelor încă de la început. Deși această terminologie nu era folosită la acea vreme, exista ideea consultărilor în spiritul articolului 4, atunci când o țară aliată recepționează o amenințare la adresa securității, suveranității sau integrității teritoriale, și în spiritul articolului 5, referitor la faptul că un atac împotriva uneia sau mai multor state aliate va fi perceput ca un atac împotriva tuturor. Acestea reprezintă, de fapt, fundamentele pentru actualul sistem NATO de management al crizelor.

Șefii de stat și de guvern aliați au declanșat explicit consultări importante, în spiritul articolului 4, în cadrul Conceptului Strategic din 1999, care identifică procesul consultărilor ca fiind a doua sarcină fundamentală a alianței.

Articolul 5, al doilea element esențial pentru managementul crizelor NATO, conține două părți:

angajamentul de a interpreta atacul împotriva unuia ca atac împotriva tuturor;

angajamentul de a sprijini în comun asemenea acțiuni, când este necesar.

Articolul 5 poate fi cel mai bine înțeles ca o declarație de descurajare pentru asemenea atacuri, o declarație credibilă, în ciuda lipsei de consistență despre existența capabilităților necesare (reflectate în structura militară integrată, angajamentul forțelor și nivelul pregătirii de luptă) și voința politică de a răspunde la asemenea atacuri.

În viziunea NATO nu există o definiție clară a conceptului de „criză”, așa cum de altfel am menționat deja. Există totuși încercări privind clarificarea acestui concept. Astfel, un subcomitet NATO însărcinat cu probleme de cercetare în domeniul operațiilor, a dezvoltat o definiție a crizei, conform căreia o criză poate fi înțeleasă ca “o situație internă sau internațională în care există o amenințare la adresa intereselor, valorilor sau țelurilor fundamentale”.

Unul din aspectele pozitive pe care definiția îl sugerează este că, în mod obișnuit, crizele se află în atenția NATO, iar complexitatea procesului de management al acestora rezidă în interpretarea lor; ceea ce pentru un stat aliat poate fi interpretat ca fiind o stare de criză, pentru un alt stat aliat poate fi interpretat ca nefiind stare de criză. De aceea procesul consultărilor dintre aliați este unul foarte important, cu implicații majore în prevenirea conflictelor și managementul crizelor.

Referitor la “conflict”, atenția NATO se concentrează pe prevenirea și stingerea celor armate, percepute ca parte a unui spectru mai larg al crizelor, pornind de la escaladare până la detensionarea situației, de la pace la dispute, de la conflicte armate și până la construirea noii stabilități.

Managementul crizelor cuprinde o gamă largă de activități, de la informare, evaluare și analiză a situației de criză la stabilirea scopurilor, dezvoltarea opțiunilor de răspuns și compararea, selectarea și implementarea opțiunilor de răspuns, inclusiv opțiunile militare când este necesar și, desigur, analiza postacțiune a acestor opțiuni.

2.7. Evoluția procesului NATO de management al crizelor

Ca urmare a schimbării mediului de securitate, a tipurilor de criză pe care aliații au convenit să le gestioneze și tipurile de conflicte care trebuie prevenite, NATO a dezvoltat instrumentele necesare în acest sens și și-a diversificat modalitățile de cooperare cu alte organizații internaționale cu rol în asigurarea păcii și securității mondiale și regionale, în special ONU, UE și OSCE.

În perioada post război rece, atenția s-a concentrat pe crizele rezultate din tensiuni și antagonisme generate de conflictele etnice, naționalismul extremist, conflictele politice dintre state, schimbările politice neadecvate sau falimentare și problemele economice majore, iar după 11 septembrie 2001, terorismul și amenințarea armelor de nimicire în masă.

Ținând cont de natura specifică prevenirii conflictelor, caracteristicile operațiilor de răspuns la crize, și de necesitatea realizării coeziunii forțelor, alianța folosește aceeași structură de comandă și aceleași proceduri ca în cazul operațiilor de tip art. 5, pentru managementul situațiilor de tip non-art. 5 și capabilitățile militare pentru îndeplinirea tuturor misiunilor, inclusiv a celor de prevenire a conflictelor și de management al crizelor.

Aliații au acordat, de asemenea, o atenție deosebită îmbunătățirii cooperării cu UE în domeniul managementului crizelor, precum și în alte domenii, precizând că: “evenimentele de la 11 septembrie 2001 și cele ulterioare subliniază importanța unei mai bune și mai transparente cooperări între organizațiile noastre, în interesul nostru comun referitor la securitate, apărare și managementul crizelor, deci pentru asigurarea celui mai potrivit management sau celui mai potrivit răspuns militar”.

2.8. Sistemul NATO de răspuns la crize

În august 2001, NAC a emis liniile directoare pentru dezvoltarea Sistemului NATO de Răspuns (NATO Crisis Management System – NCRS), care, în momentul de față, este pe deplin implementat. NCRS este destinat pentru a oferi cadrul pregătirilor necesare și sprijin pentru operațiile de prevenire și management al crizelor, precum și pentru operații de tip art. 5 sau non-art. 5. Odată implementat, NCRS va fi destinat pentru creșterea abilităților NATO, iar în unele situații și a altor state nemembre, să se pregătească pentru a putea răspunde tuturor tipurilor de criză cu care alianța se va putea confrunta. Conform acestui sistem, opțiunile preventive sunt destinate pentru îmbunătățirea managementului crizelor și prevenirii conflictelor prin asistarea NAC în interpretările acestuia cu privire la existența pericolului unei crize.

Pentru implementarea NCRS, a fost necesară adaptarea tuturor sistemelor naționale ale țărilor partenere după modelul NATO, pentru ca acestea să fie în măsură să lucreze împreună. Implementarea deplină a NCRS a dus la abandonarea Inventory of Preventive Measures, Catalogue of Military response Option și NATO Precautionary System.

2.9. Sistemul de informare și avertizare NATO

Una dintre multele lecții învățate de către NATO în operațiile conduse în Balcani a fost aceea a importanței existenței unui sistem propriu de avertizare timpurie despre posibilitățile de prevenire a conflictelor și de management al crizelor. Avertizarea timpurie oferă mai mult timp pentru analiză, planificare și pregătire a unui răspuns, iar, în cazul unei intervenții, mărește probabilitatea de succes.

Avertizarea timpurie poate contribui, de asemenea, la îmbunătățirea întregului ciclu decizional privind managementul crizelor, începând cu stabilirea obiectivelor de îndeplinit, dezvoltarea cursurilor de acțiune și compararea acestora, eventual implementarea unuia dintre acestea și în final analiza acțiunii și readaptarea ei când este cazul. Datorită importanței NIWS, în primele faze ale managementului crizelor și prevenirii conflictelor, procedurile se vor concentra pe culegerea datelor, evaluarea și analiza acestora.

Ca în multe alte domenii NATO, schimbările petrecute în cadrul mediului de securitate internațional au determinat schimbări radicale în cadrul Sistemului de Avertizare Timpurie și a metodologiei de avertizare timpurie. Sistemul de Avertizare Timpurie din perioada războiului rece, bazat pe principalii pași făcuți de adversar în perspectiva declanșării acțiunilor militare, nu mai este relevant în prezent. De aceea, în locul lui s-a dezvoltat un sistem care se concentrează pe evoluția situației în domeniul politic, economic, al dezvoltării sociale, dar și în domeniul militar. Mai întâi a fost nevoie de identificarea unei game mai mari de surse pentru potențiale crize și apoi adoptarea unei metodologii de răspuns pe măsura acestor circumstanțe.

O altă schimbare a fost determinată de nevoia luării în considerare a interacțiunii din ce în ce mai mari dintre diferitele organizații internaționale cu atribuții în domeniul păcii și securității. De aceea a fost nevoie de noi metodologii de avertizare, iar NATO a dezvoltat un nou Sistem de Informare și Avertizare Timpurie – NIWS (NATO Intelligence Warning System), care este destinat să fie mult mai performant decât predecesorul și care să ia în considerare toată gama de riscuri identificate în Conceptul Strategic adoptat în 1999, și care are la bază aprecierile extrem de bine documentate ale analiștilor și constituie un adevărat proces analitic, spre deosebire de vechiul sistem din perioada războiului rece, care se baza pe măsuri implementate mecanic, selectate dintr-o listă de opțiuni.

Noul sistem acoperă nu numai amenințările la adresa NATO, ci o gamă mult mai largă de indicatori de risc nemilitar, inclusiv incertitudinea și instabilitatea din cadrul sau din jurul zonei euro-atlantice, precum și posibilele crize ce pot să apară la periferia alianței. Mai mult, el asigură avertizarea despre creșterea instabilității, crize, amenințări, riscuri sau interese care pot avea impact asupra intereselor de securitate ale alianței și monitorizează detensionarea situației/crizei.

De o importanță deosebită pentru acest proces este faptul că eficiența lui depinde de integrarea sa în sistemul de management al crizelor disponibil pentru luarea deciziilor.

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂȚILE OPERAȚIEI DE STABILITATE ȘI DE SPRIJIN DIN AFGANISTAN

Războiul din Afganistan a început pe 7 octombrie 2001, odată cu lansarea, de către armatele americană și britanică, împreună cu Frontul Unit Afgan (Alianța Nordică) a operațiunii Enduring Freedom, ca răspuns la atacurile organizației Al-Qaeda.

Scopul acestei operațiuni era dezmembrarea organizației teroriste Al-Qaeda, găsirea lui Osama bin Laden și a celorlalți membri marcanți și judecarea lor, înlăturarea regimului taliban, care adăpostea organizația, și interzicerea folosirii de către Al-Qaeda a bazelor din Afganistan, ca angajament al administrației președintelui american George W. Bush de a nu face distincția între organizațiile teroriste și națiunile sau guvernele care le adăpostesc. De asemenea Statele Unite s-au angajat să sprijine crearea unui stat democratic în Afganistan.

Factorul declanșator al acestor operațiuni au fost atacurile asupra Statelor Unite, în care și-au pierdut viața 2.752 civili, în New York, Washington și Pensylvania și asasinarea liderului mișcării anti-talibane, Ahmad Shah Massoud din 9 septembrie 2001. Statele Unite au atribuit responsabilitatea atacurilor organizației teroriste Al-Qaeda, cu baza în Afganistan, aliată a organizației talibane Emiratul Islamic al Afganistanului.

În perioada octombrie 2001 – ianuarie 2002, forțele americane și Alianța Nordului au lansat o ofensivă cu scopul declarat de a înlătura de la putere regimul taliban și a distruge organizația Al-Qaeda din Afganistan.

Mai multe detalii despre operațiunile militare din Afganistan, din perioada menționată, sunt prezentate în anexa nr. 1.

3.1. Stabilizarea Afganistanului

Chiar și după înlăturarea de la putere și izgonirea din Afganistan în toamna-iarna anului 2001, Talibanii și Al-Qaeda nu au renunțat la luptă. Forțele Al-Qaeda au început să se regrupeze în munții Shahi-Kot din provincia Paktia, în cursul lunii ianuarie 2002. Unul dintre refugiații talibani în provincia Paktia, Mullah Saifur Rehman, a început reconstituirea forțelor milițiilor sale, pentru a sprijini forțele anti-americane, care, până în martie 2002 numărau peste 1.000 de luptători. Intenția insurgenților era folosirea regiunii ca bază pentru lansarea atacurilor de gherilă și posibil a unei ofensive majore în stilul mujahedinilor care au luptat contra forțelor sovietice în anii ‘80. Serviciile de informații ale Statelor Unite, împreună cu sursele milițiilor afgane, au aflat repede de masarea acestor forțe și au pregătit o ofensivă majoră pentru lichidarea lor. La 2 martie 2002, forțele americane și afgane au lansat o ofensivă împotriva Al-Qaeda și forțelor talibane în munții Shahi-Kot, la sud-est de Gardez. Mujahedinii, care foloseau armament ușor de infanterie, aruncătoare de grenade și aruncătoare de grenade reactive au fost încercuiți în peșteri, buncăre și pe versanți, la o altitudine de peste 3.000 de metri. Insurgenții au folosit tacticile „lovește și fugi”, deschizând focul asupra forțelor afgane și americane, după care se refugiau înapoi în peșteri. Comandanții americani, subestimaseră forțele insurgente la numai 200 luptători. S-a dovedit că gherilele numărau între 1.000 și 5.000 de luptători, și că primeau întăriri. Pierderile americane au fost de opt soldați, armata afgană pierzând șapte, insurgenții pierzând nu mai puțin de patru sute de oameni. Pierderile coaliției au rezultat dintr-un incident de fratricid (un militar), doborârea a două elicoptere cu rachete și armament ușor de infanterie (șapte militari) și atacarea unor forțe americane după inserarea lor în ceea ce a fost denumit „obiectivul Ginger”, incident din care au rezultat zeci de răniți. Atât în timpul operațiunii Anaconda, dar și a altor operațiuni, forțele speciale ale armatelor vestice au fost permanent implicate în operațiuni, printre care, Regimentul Australian pentru Operațiuni Speciale (ASAR), Joint Task Force 2 (Canada), KSK (Germania), S.A.S. (Noua Zeelandă) și Marinenjegerkommandoen (Norvegia).

După bătălia de , luptătorii Al-Qaeda și-au găsit refugiu în protectorii tribali din Pakistan, la care au găsit susținere și sprijin, și de unde au reînceput să lanseze, începând cu vara lui 2002, operațiuni peste graniță împotriva forțelor americane. Grupurile de gherilă, numărând între 5 și 25 de militanți, treceau granița din Pakistan pentru a lansa atacuri cu rachete asupra bazelor americane și a a prinde în ambuscadă convoaiele și patrulele americane, dar și forțele armatei afgane, milițiile afgane și organizațiilor non-guvernamentale. Una dintre cele mai active zone, din acest punct de vedere, a fost zona bazei Shkin, provincia Paktika.

Între timp, forțele talibane au rămas ascunse în regiunile rurale ale celor patru provincii sudice, în care s-a format mișcarea talibană: Kandahar, Zabul, Helmand și Uruzgan. La începutul operațiunii Anaconda, Pentagonul a solicitat dislocarea și participarea la operațiuni a Infanteriei Marine Britanice, una dintre cele mai bine pregătite forțe în domeniul operațiunilor montane. Aceștia au executat o serie de operațiuni, timp de câteva săptămâni, cu rezultate notabile. Talibanii, care în vara anului 2002, numărau numai câteva sute de luptători, au evitat confruntarea cu forțele americane și aliații lor afgani și s-au dispersat în peșterile și tunelurile munților afgani sau dincolo de granița pakistaneză, pe toată durata operațiunii.

După ce au reușit să evite confruntarea cu forțele americane, pe toată durata verii anului 2002, rămășițele talibanilor și-au recăpătat încrederea și au început pregătirile pentru lansarea unei noi insurgențe, pe care Mullah Omar a promis-o în timpul ultimelor zile ale regimului taliban. În septembrie, forțele talibane au început recrutarea în zona pashtună din Afganistan și Pakistan, pentru începerea unui nou jihad, împotriva guvernului afgan și a coaliției multinaționale. În satele din provinciile sudice ale Afganistanului au fost distribuite în secret manifeste, în special pe timpul nopții, chemând poporul la jihad. Conform unor surse afgane și a rapoartelor Națiunilor Unite, talibanii și Al-Qaeda au înființat mici tabere de instrucție, de-a lungul frontierei cu Pakistanul, pentru instruirea noilor recruți în războiul de gherilă și tactici teroriste. Majoritatea recruților erau din madrassas (școli de religie) din zona tribală a Pakistanului, din care originau talibanii. Majoritatea taberelor, cele mai multe având până în 200 de oameni, au fost create în zonele tribale muntoase din Pakistan până în vara anului 2003. Dorința paramilitarilor pakistanezi staționați la punctele de frontieră de a opri infiltrările a început să fie pusă la îndoială, iar acțiunile armatei pakistaneze s-au dovedit la fel de ineficiente.

Talibanii s-au reorganizat treptat și, de-a lungul primăverii, și-au reconstituit forțele, pregătindu-se pentru ofensiva din vară. Noua tactică prevedea constituirea unor grupuri de aproximativ 50 de militanți, atacarea avanposturilor și convoaielor armatei afgane, apoi despărțirea acestora în grupuri de 5-10 militanți, pentru evitarea confruntărilor ulterioare. În cadrul acestei strategii, forțele americane erau atacate indirect, cu rachete asupra bazelor și dispozitive explozive improvizate asupra patrulelor și convoaielor.

Pentru coordonarea forțelor, Mullah Omar a numit un consiliu de 10 persoane, sub conducerea sa. A creat cinci zone de operațiuni, fiecare cu câte un lider taliban responsabil pentru operațiuni, așa cum era, spre exemplu Mullah Dadulah în provincia Zabul. Forțele Al-Qaeda din est, au adoptat o tactică mai elaborată, atrăgând americanii în ambuscade bine organizate.

În 2003, forțele talibane, inclusiv rețeaua Haqqani și Hezb-i Islami a lui Gulbuddin Hekmatyar au declanșat o insurgență împotriva Republicii Islamice și a prezenței trupelor ISAF în Afganistan. Cartierul lor general era în Quetta, în Pakistan.

Primele semne de regrupare a talibanilor au apărut în 27 ianuarie 2003, în timpul operațiunii Mongoose, când o bandă aliată cu talibanii și Hezb-i-Islami a fost descoperită și atacată de forțele americane în complexul de peșteri de , la nord de Spin Boldak. În cadrul operațiunii au fost uciși 18 rebeli, fără nici o pierdere din partea americană. Se crede că locația era un punct de tranzit a proviziilor și luptătorilor din Pakistan. Cam în același timp au apărut și primele atacuri izolate ale grupurilor mari de talibani asupra unor ținte afgane.

Pe tot parcursul verii, atacurile au crescut treptat în intensitate și au devenit tot mai frecvente, pe tot teritoriul provinciilor sudice. Zeci de soldați ai guvernului afgan și lucrători ai organizațiilor non-guvernamentale sau umanitare, alături de câțiva soldați americani au fost uciși în raiduri, ambuscade și atacuri cu rachete. În afară de atacurile de gherilă, talibanii au început constituirea unor forțe în districtul Dai Chopan din provincia Zabul, un district puțin populat din sud-estul Afganistanului, cu munți înalți și defilee înguste. Luptătorii talibani au decis că acesta este mediul perfect în care pot ține piept cu succes guvernului afgan și forțelor coaliției. Pe parcursul verii a avut loc poate cea mai mare concentrare de militanți talibani de la căderea regimului, cu peste 1.000 de oameni. Peste 220 de oameni, incluzând câteva zeci de polițiști afgani, și-au pierdut viața în august 2003, talibanii devenind din ce în ce mai puternici.

Ca rezultat, forțele coaliției au început pregătirea unei ofensive pentru distrugerea forțelor rebele. În ultima parte a lunii august 2005, forțele guvernului afgan, cu sprijinul armatei și aviației americane, s-au îndreptat spre pozițiile talibane, din fortăreața montană. După o luptă de o săptămână forțele talibane au pierdut 124 luptători, conform unor estimări a forțelor afgane.

Din 2006, Afganistanul este scena unei creșteri dramatice a insurgenței conduse de talibani. În cadrul acestei campanii teroriste, talibanii lovesc nu numai forțele militare prezente în Afganistan, ci și populația civilă. Potrivit unui raport al Națiunilor Unite, talibanii sunt responsabili pentru 76% din victimele din rândul civililor din Afganistan. Comisia Independentă Afgană pentru Drepturile Omului a condamnat terorismul talibanilor îndreptat asupra populației civile afgane și i-a calificat drept „criminali de război”. Liderii religioși condamnă, de asemenea, atacurile teroriste și le-au declarat ca fiind în afara eticii islamice.

Din ianuarie 2006, misiunea NATO, ISAF, a început să ia locul forțelor americane din Operațiunea Enduring Freedom, în sudul Afganistanului. Brigada 16 Asalt Aerian Britanică, întărită mai târziu cu forțe ale Infanteriei Marine Britanice, a stat la baza forței din sudul Afganistanului, alături de trupe și elicoptere din Australia, Canada și Olanda. Forțele constau, inițial, din 3.300 britanici, 2.300 canadieni, 1.963 olandezi, 300 australieni, 290 danezi și 150 estonieni. Sprijinul aerian, constând în avioane și elicoptere de luptă, a fost asigurat de S.U.A., Marea Britanie, Norvegia și Franța.

În ianuarie 2006, NATO s-a concentrat, în sudul Afganistanului, pe formarea Echipelor de Reconstrucție Provincială, cu britanicii la conducere în provincia Helmand, olandezii în Uruzgan și canadienii în Kandahar. Forțele talibane și-au manifestat opoziția față de această inițiativă.

Sudul Afganistanului s-a confruntat, de-a lungul anului 2006, cu cea mai mare violență din țară de la izgonirea regimului taliban de către forțele coaliției multinaționale din 2001, în timpul confruntărilor cu trupele NATO, ale căror operațiuni erau conduse de către comandanți britanici, olandezi și canadieni. Operațiunea Mountain Trust a fost demarată la 17 mai 2006, cu scopul de a distruge forțele talibane. În iulie, forțele canadiene, sprijinite de cele americane, olandeze și daneze au lansat operațiunea Medusa, cu scopul de a curăța zona de luptătorii talibani. Alte operațiuni NATO au fost Bătălia de , Operațiunea Mountain Fury și Operațiunea Falcon Summit. Luptele au fost intense, s-au desfășurat pe tot parcursul ultimului semestru din 2006, NATO obținând victorii tactice asupra talibanilor, limitându-le accesul în unele zone. Talibanii nu au fost complet învinși, operațiunile extinzându-se și în 2007.

În ianuarie și februarie 2007, infanteriștii marini britanici au demarat operațiunea Vulcano, pentru a elimina insurgenții din satul Batikju, nord de Kajaki, Alte operațiuni majore din această perioadă au fost operațiunea Achilles (martie-mai) și operațiunea Lastay-Kulang. Ministerul Apărării Britanic a anunțat intenția sa de a ridica numărul de soldați britanici în Afganistan la 7.700 de militari până în 2009. Operațiunile Silver și Silicon au avut ca sop menținerea presiunii asupra talibanilor, în speranța anihilării „ofensivei de primăvară”.

La 4 martie 2007, cel puțin 12 civili au fost uciși și 33 răniți de către infanteria marină americană în districtul Shinwar din provincia Nangrahar, ca reacție în urma unei ambuscade. Evenimentul, cunoscut ca Masacrul de , a avut ca rezultat scoaterea din țară a subunității de 120 de oameni responsabilă pentru atac, datorită deteriorării relațiilor cu localnicii afgani.

La 12 mai 2007, forțele ISAF au reușit uciderea lui Mullah Dadulah, comandantul taliban al sudului țării, alături de alți 11 luptători. În timpul verii, forțele NATO au obținut victorii tactice asupra talibanilor și în Bătălia de , în provincia Uruzgan unde erau dislocate forțele olandeze și australiene.

La 16 august 2007, opt civili, inclusiv o femeie insărcinată și un copil, au murit în cursul bombardării satului Nangar Khel, din provincia Paktika, de către militarii polonezi. În urma acestui incident, șapte militari polonezi au fost acuzați de crime de război.

La 28 octombrie 2007, aproximativ 80 de luptători talibani au fost uciși într-o bătălie de 24 de ore cu forțele coaliției în provincia Helmand. În ultimele zile din octombrie, forțele canadiene au încercuit 300 insurgenți în apropiere de Arghandab, ucigând 50 dinte aceștia. Se presupune că astfel ar fi fost oprită o ofensivă a talibanilor asupra orașului Kandahar.

Mărimea forțelor talibane a fost estimată de către oficialii și analiștii occidentali la aproximativ 10.000 de luptători, potrivit unui raport din 30 octombrie 2007 publicat de New York Times. Dintre aceștia, numai 2-3.000 sunt foarte motivați, permanenți. Ceilalți sunt temporari, consistând, în principal, în tineri afgani, furioși din cauza bombardamentelor aeriene sau care luptă pentru bani. În 2007, în Afganistan veneau mai mulți luptători străini decât oricând în istorie, potrivit unor surse din guvernul afgan sau oficiali ai Statelor Unite. Aproximativ 100-300 combatanți „permanenți” sunt străini, cei mai mulți din Pakistan, Uzbekistan, Cecenia, diverse țări arabe, și poate chiar Turcia și vestul Chinei. Aceștia tind să fie mai fanatici și mai violenți și aduc cu ei cunoștințe noi, cum ar fi postarea clipurilor video pe internet sau confecționarea de bombe.

La 2 noiembrie 2007, forțele de securitate afgane au ucis un insurgent important, Mawlawi Abdul Manan, în timp ce încerca să traverseze frontiera din Pakistan în Afganistan. Talibanii au confirmat moartea lui. La 10 noiembrie 2007, talibanii au prins în ambuscadă o patrulă în estul Afganistanului, atacul ridicând numărul militarilor uciși în Afganistan, în anul 2007, la peste 100, acesta fiind cel mai mare număr de victime în rândul americanilor de la începutul conflictului.

Bătălia de a avut loc în decembrie 2007, cu unități afgane ca forță de luptă principală, sprijinite fiind de către trupe britanice. Forțele talibane au fost nevoite să se retragă din Musa Qala.

La sfârșitul anului 2007, amiralul Mike Mullen, Șeful Statului Major General al armatei S.U.A., a declarat că datorită faptului că situația în Afganistan este precară și periculoasă, trupele coaliției vor trebui suplimentate cu peste 10.000 de militari, care nu vor fi disponibili decât dacă vor fi retrași din Irak. „Prioritatea, trasată de către comandantul suprem, este: Irak, primul. Așa este de ceva vreme. Afganistan, al doilea”.

În primele cinci luni din 2008, numărul de militari americani din Afganistan a crescut cu peste 80%, cu peste 21.643 militari, ridicând numărul total de militari americani din Afganistan de la 26.607 în ianuarie, la peste 48.250 în iunie. În septembrie 2008, președintele Bush a anunțat retragerea a peste 8.000 de militari din Irak în următoarele câteva luni și creșterea numărului de militari dislocați în Afganistan cu încă 4.500 de militari. În iunie 2008, primul-ministru britanic, Gordon Brown, a anunțat, de asemenea, suplimentarea cu numărului de militari dislocați în Afganistan, până la 8.030. În aceeași lună, Marea Britanie a pierdut al 100-lea militar de la începutul ostilităților, în 2001.

La 13 iunie 2008, luptătorii talibani și-au demonstrat puterea, eliberând toți prizonierii din închisoarea Kandahar. Operațiunea, bine planificată, a dus la eliberarea a 1.200 de prizonieri, dintre care 400 erau prizonieri de război talibani.

La 13 iulie 2008, baza NATO de , în provincia Kunar, a fost atacată de către talibani. La 19 august trupele franceze au suferit cele mai mari pierderi în Afganistan, în cursul unei ambuscade. În ultima parte a lunii, o lovitură aeriană care țintea un comandant taliban în provincia Herat a ucis 90 de civili.

În ultima parte a lunii august, a avut loc, de asemenea cea mai mare operațiune a forțelor NATO din provincia Helmand, operațiunea Eagle’s Summit, cu scopul de a aduce electricitate regiunii.

La 3 septembrie 2008, războiul a ajuns pentru prima dată pe teritoriul Pakistanului, când comandouri înarmate, probabil forțele speciale americane, au aterizat cu elicopterele și au atacat trei case într-un sat din apropierea unei tabere talibane și Al-Qaeda. Atacul a dus la moartea a 7-20 de oameni. Potrivit unor localnici, toți erau civili. Pakistanul a reacționat furios, condamnând atacul, mistrul de externe de calificând incursiunea drept „o violare majoră a teritoriului Pakistanez”. La 6 septembrie 2008, ca reacție a acestui atac, guvernul federal a anunțat întreruperea liniilor de aprovizionare a forțelor aliate staționate în Afganistan pe o perioadă nedeterminată.

La 11 septembrie 2008, militanții au ucis doi militari americani în estul Afganistanului. Acest incident a ridicat numărul militarilor americani uciși în 2008 în Afganistan la 113, cel mai mare număr de victime de la începutul războiului. Tot anul fost anul cu cel mai mare număr de victime și pentru alte națiuni europene, mai ales pentru Marea Britanie, care a pierdut un număr de militari similar, respectiv 108.

În octombrie 2008, secretarul de stat american al apărării, Robert Gates, a declarat că o înțelegere politică cu talibanii ar însemna sfârșitul conflictului din Afganistan. „Trebuie ca în cele din urmă să existe o reconciliere politică, ca parte a rezultatului politic al acestui conflict” a declarat politicianul.

În noiembrie și decembrie 2008 au avut loc mai multe incidente de furt, jaf și incendiere asupra convoaielor de aprovizionare NATO în Pakistan, deși companiile de transport de la sud de Kabul au recunoscut că plăteau taxe de protecție talibanilor.

La 11 noiembrie 2008, luptătorii talibani au deturnat, în Peshawar, un convoi care transporta materiale pentru NATO din Karachi în Afganistan. Insurgenții au capturat două vehicule Humvee și defilat în fața mass-mediei cu trofeele.

Forțele coaliției aduc lunar aproximativ 70% din materiale prin Pakistan, dintr-un total de 2.000 de camioane. Zona de la est de trecătoarea Khyber din Pakistan a fost scena unor atacuri frecvente asupra acestor convoaie, camioanele de marfă și Humvee-urile fiind adesea incendiate de către militanți. În cele șase raiduri asupra depozitelor NATO de lîngă Peshawar au fost distruse 300 de camioane și Humvee-uri în decembrie 2008. Talibanii au distrus, de asemenea, un pod metalic pe autostrada dintre Peshawar și trecătoarea Khyber în februarie 2009.

Un oficial de rang înalt al Pentagonului, a declarat BBC-ului, sub protecția anonimatului, că undeva între 12 iulie și 12 septembrie 2008, președintele american, George W. Bush a emis un ordin secret, prin care autoriza raidurile împotriva militanților din Pakistan. Pakistanul, la rândul lui, a declarat că nu va permite forțelor străine accesul pe teritoriul său și că își va proteja suveranitatea teritoriului. În septembrie, armata pakistaneză a declarat că a emis ordine să se deschidă focul asupra soldaților americani care traversează granița în urmărirea forțelor militante. La 25 septembrie 2008, trupele pakistaneze au deschis focul către elicopterele ISAF, care aparțineau armatei S.U.A., ceea ce a creat confuzie și furie , care a cerut explicații și a negat că elicopterele americane erau în spațiul aerian pakistanez. Președintele pakistanez, Asif Ali Zardari s-a grăbit să nege că s-a tras asupra elicopterelor, admițând că s-au tras rachete de semnalizare pentru a avertiza elicopterele NATO că se află în spațiul aerian pakistanez.

O altă ruptură a avut loc când trupele americane se pare că au aterizat în Pakistan pentru a executa o operațiune în provincia Khyber Pakhtunkhwa, iar pakistanezii au reacționat violent, declarând că 20 săteni nevinovați au fost uciși de trupele americane. În ciuda tensiunilor, dintre Pakistan și S.U.A., cei din urmă au continuat să crească nivelul de utilizare a avioanelor fără pilot în zonele de la granița cu Pakistanul, în special în zonele Administrației Federale a Regiunilor Tribale (FATA) și Baluchistan. La începutul anului 2009, atacurile executate cu aceste mijloace au crescut cu 183%, față de 2006.

Potrivit oficialilor serviciilor de informații americane, probabil că în Afganistan rămăseseră mai puțin de 100 de militanți Al-Qaeda până la finele lui 2008, talibanii încetând, aparent, legăturile cu Al-Qaeda.

Într-o întâlnire cu generalul american McChrystal, oficialii militari pakistanezi au solicitat forțelor internaționale să continue lupta în partea afgană a graniței comune, pentru a preveni fuga militanților în Pakistan, aceștia argumentînd că Pakistanul a dislocat peste 140.000 de militari pentru paza frontierei, în timp ce coaliția a alocat numai 100.000 de militari.

Ca urmare a creșterii riscului de aprovizionare prin Pakistan, au început negocierile pentru deschiderea a ceea ce a fost numită Rețeaua de Distribuție Nordică, prin Rusia și câteva republici din Asia Centrală. Inițial, Statele Unite au obținut permisiunea de a traversa regiunea la 20 ianuarie 2009, după o vizită în regiune a generalului american David Petraeus. Primele transporturi prin noua rută a părăsit Riga, Letonia, la 20 februarie 2009, de-a lungul a până la granița cu Uzbekistanul în orașul Termez, la granița cu Afganistanul. Comandanții americani și-au exprimat speranța că vor putea aduce, astfel 100 de containere pe zi. Prin comparație, în mod curent 140 containere pe zi sunt aduse prin trecătoarea Khyber, din Pakistan.

La 11 mai 2009, președintele Uzbekistanului, Islam Karimov, a anunțat că aeroportul Navoi, va fi folosit pentru a transporta încărcături neletale către Afganistan. Datorită relațiilor nestatutare între Uzbekistan și Statele Unite, de după masacrul de din 2005 și a expulzării forțelor americane din baza aeriană de ce a urmat incidentului, forțele americane nu au mai fost implicate în expediarea de bunuri. În schimb, compania sud-coreeană Korean Air este cea care care manageriază pentru Statele Unite transporturile logistice prin Navoi. În plus, susținătorii drepturilor omului sunt îngrijorați că Statele Unite conlucrează cu guvernul uzbek, acuzat adeseori de nerespectarea drepturilor omului. Guvernul Statelor Unite a promis creșterea nivelului de cooperare cu Uzbekistanul, inclusiv în efortul acestuia de a crește importanța aeroportului Navoi, atât în ceea ce privește capacitățile militare, cât și cele civile.

De-a lungul rutei nordice au fost inițial permis numai tranzitul cu materiale neletale. Din iulie 2009, insă, la scurt timp după vizita președintelui Statelor Unite, Barrack Obama, , autoritățile ruse au anunțat că vor permite tranzitarea spațiului aerian și de către trupe și armament american, în drum spre Afganistan.

În ianuarie 2009, aproximativ 3.000 de militari americani aparținând Brigăzii 3 din Divizia 10 Munte a fost dislocată în provinciile Logar și Wardak. Acesta a fost primul val din întăririle ordonate de președintele Bush și suplimentate de președintele Obama.

La mijlocul lunii februarie administrația americană a anunțat că alți 17.000 militari vor fi dislocați în Afganistan, două brigăzi și unități de sprijin, respectiv Brigada 2 Expediționară Infanterie Marină, cu un efectiv de 3.500 militari din cei peste 7.000 de infanteriști marini, și Brigada 5 din Divizia 2 Infanterie, brigadă tip Stryker, constând în 4.000 de militari din cei 7.000. Comandantul american în Afganistan, generalul David McKiernan, a cerut 30.000 de militari în plus, pentru dublarea efectivă a numărului de militari.

La 23 septembrie 2009, canalul american de televiziune NBC News a afirmat că o evaluare a războiului din Afganistan, întocmită de generalul McChrystal, prognoza pentru că pentru ca operațiunile de contrainsurgență să aibă succes în Afganistan, este nevoie de 500.000 de militari și cinci ani de operațiuni.

În noiembrie, ambasadorul american a expediat două cablograme secrete către Washington, exprimându-și îngrijorarea referitor la trimiterea mai multor militari în Afganistan, până ce guvernul președintelui Hamid Karzai nu va demonstra dorința sa de a pune capăt corupției, unul dintre factorii care a facilitat apariția mișcării talibane și ridicarea lor la putere. Ambasadorul, generalul în rezervă Karl W. Eikenberry, fost comandant al trupelor americane din Afganistan în perioada 2006-2007, și-a exprimat frustrarea referitor la nefolosirea fondurilor puse deoparte pentru dezvoltare și reconstrucție în Afganistan. El a avertizat, de asemenea, că dislocarea unui număr și mai mare de militari poate genera costuri astronomice, de zeci de milioane de dolari, și nu va face altceva decât să crească dependența guvernului afgan de Statele unite.

La 26 noiembrie 2009, președintele afgan, Hamid Karzai a făcut un apel public la guvernul Statelor Unite pentru a se angaja în negocieri cu conducerea talibanilor. Într-un interviu cu reporterul CNN, Christiane Amanpour, Karzai a declarat că negocierile cu talibanii sunt imperios necesare și că administrația Obama s-a opus acestor negocieri. Administrația americană nu a comentat aceste afirmații.

La 1 decembrie 2009, președintele american, Barrack Obama a anunțat, într-un discurs susținut a Armatei Statele Unite, Westpoint, dislocarea a încă 30.000 de soldați în următoarele 6 luni, dar și retragerea completă a trupelor pentru anul 2014. Organizațiile anti-război din Statele Unite au reacționat imediat, a doua zi având loc demonstrații în orașele de pe tot teritoriul Statelor Unite împotriva acestei decizii, cei mai mulți protestatari comparând decizia de a disloca și mai mulți militari în Afganistan cu expansiunea războiului din Vietnam, din timpul administrației Johnson.

La 26 decembrie 2010, pe Problema Afganistanului de , care a reunit reprezentanți din peste 70 de țări, președintele afgan, Hamid Karzai a declarat că intenționează să propună liderilor talibani, inclusiv lui Mullah Omar, Siraj Haqqani și Gulbuddin Hekmatyar, o inițiativă pentru pace. El le-a propus acestora să ia parte la o „loya jirga”, o mare adunare a bătrânilor, pentru inițierea tratativelor de pace. Conform Wall Street Journal, acestei inițiative i s-a răspuns cu o intensificare a atentatelor cu bombă, asasinatelor și ambuscadelor. Multe grupuri afgane, inclusiv al fostului șef al serviciilor de informații, Amrullah Saleh și liderul opoziței dr. Abdullah Abdullah sunt de părere că planul lui Karzai are scopul de a atrage liderii insurgenților, sacrificând anumite domenii cum ar fi procesul democratic și progresul în domeniul drepturilor omului, în special drepturile femeilor.

În aprilie 2010, forțele germane și-au intensificat efortul de a recuceri unele zone din provincia Kunduz, considerate, de către comandantul ISAF, generalul McChrystal, a fi cele mai periculoase din nordul Afganistanului. Luptele s-au concentrat în zonele din vestul și sudul orașului Kunduz, în special în zona dintre Chahar Dara în vest și râul Kunduz în est. Această campanie a constat, până în prezent, în câteva ofensive majore, presărate de schimburi răzlețe de focuri și ciocniri de mică intensitate. Operațiunile forțelor germane, afgane, americane și belgiene, erau încă în desfășurare la sfârșitul lui 2009. Milițiile insurgente au pierdut peste 650 luptători, coaliția pierzând 86 de militari, morți sau răniți. La 4 septembrie, la sud-est de Kunduz, unde luptătorii talibani deturnaseră câteva camioane de transport civile, a avut loc un raid aerian al NATO în care 179 de persoane, dintre care 100 civili afgani, și-au pierdut viața.

La 25 iunie 2009, oficialii americani au anunțat lansarea operațiunii Khanjar (lovitura de sabie). Aproximativ 4.000 de infanteriști marini americani din Brigada 2 Expediționară și 650 de militari afgani, au fost implicați în această operațiune, care se desfășoară de-a lungul râului Helmand. Această operațiune este continuarea operațiunii britanice Panther’s Claw. Oficialii declară că aceasta este cea mai mare operațiune a infanteriei marine americane de la invazia orașului Fallujah, Irak. Operațiunea Panther’s Claw a avut ca obiectiv ocuparea trecerilor peste canale și râuri și stabilirea unei prezențe permanente a ISAF în regiune.

Inițial, militarii afgani și americani au înaintat prin orașe și sate de-a lungul râului Helmand, pentru protejarea populației civile de talibani. Principalul obiectiv al operațiunii a fost de a nimici rezistența insurgenților de-a lungul râului. Obiectivul secundar a fost de a securiza valea Helmand la timp pentru desfășurarea alegerilor prezidențiale, care au avut loc pe 20 august 2009.

Conform generalului maior Michael T. Flynn, cel mai important ofițer de informații din Afganistan, talibanii se pot autosusține pe termen nelimitat. El a scris că „talibanii mențin parteneriatele necesare pentru susținere, pentru a alimenta legitimitatea și a-și dezvolta capacitatea operativă”. Lucrarea de 23 de pagini mai prevede că „numărul de incidente de securitate estimate pentru 2010 este mai mare decât cel din . Acest număr este deja mai mare cu 300% față de 2007 și 60% față de 2008. Serviciile de informații NATO indică, de asemenea, că talibanii au până la 25.000 de militanți, aproape la fel de mulți ca înainte de 11 septembrie 2001 și mai mulți decât în 2005.

La 10 august 2009, generalul Stanley McChrystal, nou numit comandant al trupelor americane în Afganistan, a declarat că talibanii au avantajul și că ISAF nu câștigă războiul. În continuarea strategiei lor de „ofensive de vară”, militanții și-au extins prin agresiune influența în nordul și vestul Afganistanului și erau mai aproape de scopul declarat, acela de a afecta alegerile prezidențiale din 20 august. Caracterizând talibanii drept „un inamic foarte agresiv” el a adăugat că strategia pentru lunile următoare este oprirea avântului lor și concentrarea pe protejarea și salvarea civililor afgani, ceea ce este, oricum, foarte dificil.

Încercarea talibanilor de a afecta alegerile din 20 august 2010 a fost aprig disputată, mai mult de 135 de incidente violente fiind legate de aceasta. Mass-mediei i s-a cerut să nu transmită informații despre incidente, ceea ce a dus la proclamarea alegerilor drept un succes, deși conform unor estimări, rata participării la vot a fost mult sub ce așteptată, de 70%. În sudul Afganistanului, unde talibanii sunt cel mai puternici, rata participării a fost mică și au fost înregistrate incidente violente sporadice, împotriva votanților și a personalului însărcinat cu securitatea alegerilor. Șeful observatorilor misiunii Uniunii Europene, generalul Philippe Morillon, a declarat că alegerile au fost „în general corecte” dar „nu libere”.

Grupurile de observatori vestici au avut dificultăți în accesarea regiunilor sudice ale Afganistanului, unde cel puțin nouă afgani și 14 membri ai forțelor de securitate au fost uciși în atacuri de intimidare a votanților. La numai câteva zile după alegeri, talibanii au facut publice înregistrări video filmate în ziua alegerilor pe drumul între Kabul și Kandahar, în care opreau vehiculele și le cereau oamenilor să-și arate degetele. Filmarea arăta cum un militant taliban le spunea celor zece bărbați care votaseră că vor fi iertați, dar numai pentru că era Sfânta Lună a Ramadanului. Talibanii au atacat, de asemenea, orașele cu rachete și alte mijloace de foc indirect. Printre acuzele de fraudă, ambii candidați, Hamid Karzai și Abdullah Abdullah, au pretins victoria în alegeri. Unele rapoarte afirmă că rata de participare la vot a fost chiar mai mică decât la alegerile precedente și că disputele pe marginea rezultatelor vor degenera în incidente violente, deși ambii candidați au jurat să nu incite la violență în cazul în care vor pierde alegerile.

În decembrie, un atac asupra bazei Chapman, folosită de C.I.A. pentru colectarea de informații și coordonarea atacurilor cu vehicule aeriene fără pilot (drone) împotriva liderilor talibani a dus la moartea a cel puțin șase ofițeri ai agenției și a afectat serios operațiunile agenției în regiune.

În ianuarie 2010, oficialii americani au declarat, sub protecția anonimatului că pakistanezii sunt reținuți în ceea ce privește operațiunile împotriva talibanilor afgani și a rețelei Haqqani, deoarece aceștia sunt văzuți ca soluție împotriva problemei indiene în Afganistan, după plecarea americanilor. În declarațiile publice, însă, oficialii americani laudă eforturile armatei pakistaneze împotriva militanților din timpul ofensivei din Waziristanul de Sud, din noiembrie 2009. Președintele afgan, Hamid Karzai a demarat negocierile de pace cu rețeaua Haqqani în martie 2010. Președintele pakistanez, Asig Ali Zardari a declarat că Pakistanul a pierdut peste 35 de miliarde de dolari de-a lungul celor opt ani de lupte împotriva militanților. Potrivit guvernului afgan, aproximativ 900 de militanți afgani au fost uciși în timpul operațiunilor din anul 2010. Datorită folosirii din ce în ce mai intense a dispozitivelor explozive improvizate de către insurgenți, a crescut și numărul răniților în rândul militarilor coaliției, în special americani.

În 2010, au fost demarate o serie de inițiative politice pentru restabilirea păcii de către diverse organizații internaționale. Liderii talibani au ținut o serie de discuții preliminare cu trimisul special al Națiunilor Unite, pentru discutarea condițiilor de pace. Comandanții regionali ai talibanilor din consiliul director, Quetta Shura, au solicitat și obținut o întâlnire cu reprezentantul special al O.N.U. în Afganistan, Kai Eide, care a și avut loc în Dubai, la 8 ianuarie 2010, aceasta fiind prima întâlnire de acest gen.

La 26 ianuarie 2010, a avut loc la Londra o conferință internațională, care a reunit reprezentanții a aproximativ 70 de țări și organizații, președintele afgan, Hamid Karzai declarându-le liderilor mondiali că intenționează să propună liderilor talibani o inițiativă pentru pace. El a propus o agendă a dialogului dintre guvernul afgan și talibani, care să se țină în cadrul unei „loya jirga”, o mare adunare a bătrânilor, pentru inițierea tratativelor de pace. Karzai a solicitat, de asemenea, crearea unei organizații pentru pace, Consiliul Național pentru Pace, Reconciliere și Reintegrare. Consilierul președintelui afgan pe probleme de reconciliere cu insurgenții, a declarat că „țara trebuie să învețe să-i ierte pe talibani”.

La începutul lui februarie 2010, forțele coaliției și cele afgane, au demarat planificarea unei ofensive, cu numele de cod Operațiunea Moshtarak, având ca obiectiv un punct de rezistență al talibanilor, de lîngă satul Marja. Operațiunea a demarat pe 13 februarie și, conform oficialilor americani și afgani, a fost prima operațiune în care afganii au condus operațiunea. Ofensiva a implicat peste 15.000 de militari, americani, britanici și afgani, fiind cea mai mare operațiune comună de la invazia din 2001 care a dus la căderea regimului taliban. Operațiunile au avut loc într-o zonă cu suprafața mai mică de 260 kmp, cu o populație de peste 80.000 de locuitori.

În martie 2010, guvernul Karzai a ținut conferințe preliminare cu Hezb-i-Islami, care au prezentat un plan care prevedea retragerea tuturor trupelor străine până la sfârșitul lui 2010. Talibanii au declinat invitația de a participa, declarând că „Emiratele Islamice au o poziție clară. Am declarat de multe, multe ori. Nu vor avea loc tratative de pace atâta timp cât pe pământul Afganistanului sunt trupe străine, care ucid afgani nevinovați în fiecare zi”.

În iulie 2010, ziarul britanic The Guardian a declarat „campania de câștigare a inimilor și minților civililor afgani” de către trupele americane „mult mai dificilă decât se așteptau”. Un raport al armatei americane, citat de publicația menționată, spunea că „se pare că este la fel peste tot unde mergem. Nimeni nu vrea să aibă nimic de-a face cu noi”. Un raport despre o întâlnire cu reprezentanții unei școli, menționa faptul că elevii aruncau cu pietre în soldați, același lucru petrecându-se și în alte locații.

La 9 septembrie 2010, 12 soldați americani au fost trimiși în judecată pentru crime de război, presupunându-se că ucideau civili afgani la întâmplare și le luau degetele ca trofee, cinci dintre ei fiind acuzați de uciderea de plăcere a 3 bărbați afgani, alți 7 fiind acuzați de complicitate și de asalt asupra unui recrut care a raportat abuzurile și faptul că militarii americani fumau hașișul confiscat de la civili.

În septembrie 2010, generalul David Petaeus, comentând asupra progresului tratativelor de pace, a declarat că „perspectiva reconcilierii cu liderii talibanilor este, cu siguranță, foarte apropiată, existând contacte la nivel foarte înalt, care arată promițător”.

Suplimentarea trupelor americane a continuat, în anul 2010, cu 9.000 de militari dislocați până la sfârșitul lunii martie din cei 30.000 planificați până la sfârșitul anului 2010, și alți 18.000 până în iulie, având ca efort principal Divizia 101 Aeropurtată. Pentagonul a preconizat că numărul militarilor din Afganistan îl va depăși pe cel al militarilor din Irak, pentru prima dată după 2003.

Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite a dislocat, la cererea generalului Stanley McChrystal, comandantul forțelor NATO în Afganistan, echipe de agenți, inclusiv forțele de elită paramilitare, Divizia pentru Activități Speciale, care acționau împreună cu forțele speciale ale armatei americane. Combinația a fost una încununată de succes în Irak, fiind creditată cu succesul operațiunilor de acolo. C.I.A. și-a intensificat, de asemenea, folosirea atacurilor cu rachete Hellfire asupra bazelor Al-Qaeda din Pakistan. Numărul atacurilor din anul 2010, 115, reprezintă mai mult decât dublul celor care au avut loc în 2009.

Creșterea numărului de militari a marcat, de asemenea, creșterea numărului de operațiuni ale forțelor speciale americane. În septembrie 2010 au avut loc 700 atacuri aeriene, față de 257 pe parcursul întregului an 2009. din iulie 2010 până în octombrie 2010, 300 de comandanți talibani și peste 800 de soldați și-au pierdut viața. Sute de alți lideri insurgenți au fost uciși sau capturați până la finalul anului 2010. Generalul David Petraeus, a caracterizat foarte tranșant pierderile insurgenților în fața atacurilor forțelor speciale: „acum ne-am înfipt dinții în jugulara inamicului, și nu avem de gând să-i dăm drumul”.

Paralel, C.I.A. a creat ceea ce avea să fie numite Echipele de Urmărire Antiteroristă (Counter-terrorism Pursuit Teams – CTPT), la începutul conflictului. Aceste forțe au ajuns la peste 3.000 de oameni în 2010 și sunt considerate a fi una dintre cele mai bune forțe afgane. Conform cărții lui Woodward, „Obama’s war”, baza Lilley este una dintre centrele de operațiuni ale Diviziei pentru Activități Speciale ale C.I.A. Aceste unități nu numai că au fost foarte eficiente în lupta împotriva talibanilor și Al-Qaeda din Afganistan, dar și-au extins operațiunile și în Pakistan. Ei au fost, de asemenea, un important factor atât în operațiunile contrateroriste, cât și o opțiune importantă a administrației Obama ca forță contrainsurgentă.

Talibanii au anunțat o operațiune majoră pentru primăvara lui 2010, lansând atacuri împotriva ISAF și forțelor guvernului afgan. Printre acestea, un atac cu mașină-capcană împotriva unui convoi NATO în Kabul, în care au fost uciși 18 persoane, dintre care 6 militari ai NATO, și alte atacuri asupra bazelor NATO din Bagram și baza aeriană Kandahar. Per total, în 2010 au avut loc mai multe atacuri ale insurgenților decât în orice alt an de la începutul războiului, cu un maxim de 1.500 în septembrie. În cursul anului 2010, operațiunile insurgente s-au intensificat dramatic în două treimi din provinciile afgane.

La 25 iulie 2010, organizația Wikileaks a publicat 391.832 documente clasificate ale armatei S.U.A., cele mai multe fiind rapoarte asupra unor incidente militare și rapoarte de informații, care acoperă perioada ianuarie 2004 – decembrie 2009. Acestea dezvăluiau existența unui număr mult mai mare de victime din rândul civililor decât cele raportate oficial, în special în cazurile atacului aerian de și incidentul Nangar Khel. Documentele conțineau, de asemenea rapoarte referitoare la colaborarea dintre Pakistan și talibani. Conform ziarului german Der Spiegel, „documentele arată clar că agenția pakistaneză de informații (ISI) este cel mai important complice pe care talibanii îl au în afara Afganistanului. New York Times, a fost uimit de nivelul de colaborare între ISI și talibani, concluzionând că Pakistanul „permite reprezentanților serviciilor sale de spionaj să se întâlnească direct cu talibanii în cadrul unor ședințe de strategie pentru organizarea rețelelor de grupuri de militanți care să lupte împotriva soldaților americani în Afganistan și chiar să comploteze la asasinarea liderilor afgani”. The Guardin, nu crede că dovezile în acest sens sunt incontestabile.

Operațiunea Hamkari a armatei americane și afgane, concentrată în provincia Kandahar, a fost demarată imediat după luna sfântă a musulmanilor, Ramadan-ul, care s-a terminat pe 10 septembrie. Operațiunea, planificată inițial a fi demarată în iulie, nu a constat într-o singură operațiune propriu zisă, ci într-o serie de operațiuni în orașul Kandahar și suburbii, desfășurate de-lungul ultimei părți a verii și toamnei anului 2010. Operațiunile s-au desfășurat inclusiv în Malajat, Zhari, Asghandab și Cornul Panjwayi. Operațiunile executate în 2010 au pus mare presiune pe insurgență, crescând dramatic nivelul de securitate în câteva regiuni cheie, cum ar fi Panjwayi. Spre deosebire de operațiunile precedente, operațiunea Hamkari a avut loc cu folosirea intensivă a forțelor de securitate afgane, aflate sub comanda lui Spin Boldak, și a Poliției de Frontieră Afgane, sub comanda generalul Abdul Razziq.

Operațiunea Bawaar a fost versiunea canadiană din ofensivei Kandahar. A implicat ocuparea districtului Zangabad și reconstruirea proiectului Liniei Terestre de Comunicații spre Mushan, în zona cunoscută sub denumirea Cornul Panjwayi.

Tensiunile dintre Pakistan și Statele Unite s-au intensificat în septembrie, după uciderea și rănirea câtorva soldați ai corpului de grăniceri pakistanezi. Militarii au fost atacați de un avion al armatei americane care urmărea talibanii lângă frontiera afgano-pakistaneză, dar care, din motive necunoscute, a deschis focul asupra a două posturi de grăniceri separate. Ca represalii, Pakistanul a închis punctul de trecere a frontierei de pentru convoaiele de aprovizionare NATO pe perioadă nedeterminată. Acest incident a avut loc după publicarea unor filmări ale unor presupuși soldați pakistanezi în uniforme, care executau civili neînarmați. După inchiderea punctului de trecere a frontierei de talibanii au atacat convoaiele NATO, omorând mai mulți șoferi, și distrugând în jur de 100 de autocisterne.

La 1 mai 2011, președintele american, Barrack Obama, a anunțat poporul american și întreaga lume, că cel responsabil pentru moartea a mii de oameni, atât înainte cât și după 11 septembrie 2001, Osama bin Laden, a fost localizat și ucis într-o misiune a forțelor speciale americane, , în Pakistan. Câteva zile mai târziu, Al-Qaeda a confirmat moartea liderului său.

Bătălia de a urmat unui anunț al talibanilor, despre o ofensivă generală la nivel național. La 7 mai 2011 talibanii au lansat o campanie susținută de atacuri împotriva clădirilor guvernamentale din Kandahar, cu scopul de a prelua controlul orașului. Cel puțin opt locații au fost atacate simultan, reședința guvernatorului, primăria, sediul Directoratului Național de Securitate, trei secții de poliție și două licee. Bătălia a continuat și a doua zi, fiind declarat cel mai grav atac din provincia Kandahar de la căderea regimului și o rușine pentru guvernul afgan susținut de aliați.

3.2. Considerații privind operația de stabilizare a Afganistanului.

Planul de a transfera responsabilitatea securității afganilor în mâinile forțelor afgane a fost piesa de bază a politicii administrației Obama, care prevede creșterea efectivelor armatei afgane la 134.000 de militari până în octombrie 2010. Cifrele au fost atinse în mai 2010, și sunt în graficul ce prevede creșterea numărului la 171.000 de militari până în 2011. Creșterea efectivelor forțelor de securitate afgane va permite, în cele din urmă, retragerea trupelor americane începând cu iulie 2011. Transferul responsabilității va fi, însă, posibil numai dacă guvernul afgan și coaliția vor reuși recrutarea, antrenarea și menținerea militarilor în serviciu.

În prezent, Armata Națională Afgană are o capacitate extrem de redusă de luptă. Chiar și cele mai bine pregătite unități au mari lacune în ceea ce privește pregătirea, disciplina și gradul de completare. Într-o unitate din provincia Baghlan, soldații mai degrabă se ascund în tranșee decât să lupte. Unii sunt suspectați de colaborare cu talibanii, împotriva americanilor, în timp ce nouă din zece soldați sunt analfabeți.

Armata Afgană este, în prezent, paralizată de ineficiență și corupție. Eforturile guvernului american de pregătire a acesteia au fost drastic afectate de corupție, analfabestism în masă, dispariția materialelor și lipsa de disciplină. Instructorii americani, care au raportat dispariția vehiculelor, armamentului și echipamentelor militare, furtul combustibilului aprovizionat de S.U.A. sau au încercat să oprească furturile, au fost amenințați cu moartea. Soldații afgani găsesc adeseori dispozitive explozive improvizate și le taie firele, lăsându-le pe loc, în loc să le marcheze și să aștepte sosirea forțelor americane pentru distrugerea lor. Soldații americani susțin că asta permite insurgenților să se întoarcă și să le reconecteze, pur și simplu. Instructorii americani sunt deseori nevoiți să le confiște telefoanele mobile soldaților afgani, chiar înainte de operațiune, de teamă că aceștia ar compromite operațiunea. De asemenea, aceștia petrec foarte mult timp verificând statele de plată, înțesate cu „fantome”, plătite de comandanții afgani care încasează, tacit, salariile. Dezertarea sau demisiile sunt, de asemenea, probleme majore în armata afgană. Unul din patru soldați afgani au părăsit armata în perioada septembrie 2008-septembrie 2009.

Poliția Națională Afgană asigură sprijin pentru Armata Națională Afgană. Ofițerii de poliție afgani sunt, în marea lor majoritate, analfabeți, 17% dintre aceștia fiind depistați pozitivi la testele anti-drog, fiind, adeseori, acuzați de luare de mită. Tentativele de creare a unei poliții afgane credibile eșuează lamentabil, conform unor declarații ale unor oficiali NATO, deși sunt conștienți de importanța crucială a reușitei preluării de către afgani a securizării Afganistanului. Infiltrarea talibanilor în organizațiile de securitate este o sursă continuă de îngrijorare; incompetența este una chiar mai mare. Un sfert din ofițerii de poliție își dau demisia în fiecare an, îndepărtând și mai mult guvernul afgan de țelul său.

Sondajele de opinie recente efectuate în rândul afganilor au relevat un sprijin puternic din partea acestora pentru mișcarea talibană, în timp ce sprijinul pentru forțele coaliției scade abrupt, influențat, probabil, și de intenția Statelor Unite de a construi baze militare permanente în Afganistan, acesta având o istorie plină de exemple de rezistență în fața invadatorilor.

Intensificarea conflictului din Afganistan este susținută și de numărul de victime în rândul populației civile, care a crescut în 2008 la 2.118, față de 1.523 în 2007, conform unui raport al UNAMA, misiunea O.N.U. în Afganistan. Conform generalului David D. McKiernan, comandantul forțelor militare din Afganistan, 80% din victimele civile sunt datorate talibanilor. El a adăugat că însăși natura insurgenței, presupune amestecarea insurgenților cu populația. Contrazicând declarațiile oficialului american, UNAMA a atribuit numai 55% din victime forțelor anti-guvernamentale, 39% forțelor coaliției internaționale, restul, de 6% neputând fi atribuite unei părți, fiind datorate schimburilor de focuri sau munițiilor neexplodate. După înlocuirea bruscă a generalului McKiernan cu generalul Stanley A. McChrystal, la comanda trupelor americane din Afganistan, din mai 2008, una din primele măsuri dispuse de acesta a fost reducerea drastică a numărului de lovituri aeriene, responsabile de cea mai mare parte a victimelor, lucru cerut cu insistență de liderii afgani.

În 2009 talibanii au fost responsabili pentru 79% din numărul de victime din rândul civililor, conform rapoartelor UNAMA. Comisia Afgană Independentă pentru Drepturile Omului a catalogat terorismul talibanilor asupra populației afgane drept „crimă de război”. În total, 60% dintre afgani au fost afectați direct de lupte, în timp ce 96% au fost afectați, într-un fel sau altul.

Problema victimelor civile este recunoscută ca o problemă majoră la cele mai înalte nivele ale ISAF. Într-un raport din septembrie 2009, generalul Stanley McChrystal scria că „victimele civile și cele colaterale originează în exagerarea folosirii mijloacelor de foc și a exacerbării conceptului de protecția forței, ceea ce a afectat legitimitatea ISAF în ochii poporului afgan”.

În 2000, talibanii au interzis producția de opium, lucru care a dus la reducerea producției de opium cu 90%. După invazia din 2001, însă, producția de opium a crescut amețitor, Afganistanul reluându-și poziția de lider în producția mondială de opium, cu o cotă de 90% din producția mondială totală. Opiumul este procesat în heroină și vândut în Europa și Rusia. Opiumul afgan ucide anual 100.000 de oameni în toată lumea. Eforturile aliaților în combaterea producției și traficului de droguri nu au avut efectul scontat, datorită implicării unor înalți oficiali, inclusiv membri ai guvernului afgan, în comerțul cu droguri. O.N.U. estimează că 52% din produsul intern brut al Afganistanului este generat de traficul de droguri. Această creștere este pusă pe seama instabilității situației, deoarece producția fiind mai mică în regiunile stabile.

Populația Afganistanului a suferit violări flagrante ale drepturilor omului, în ultimii 20 de ani. Talibanii, care au condus Afganistanul timp de cinci ani, erau notorii pentru abuzurile împotriva femeilor. De asemenea, au comis adevărate masacre, comparate de Națiunile Unite cu epurările etnice ce au avut loc în Bosnia în anii ’90. Potrivit Națiunilor Unite, talibanii, în timp ce încercau să-și consolideze controlul în nordul și vestul Afganistanului, au comis, în mod sistematic, masacre împotriva civililor, oficialii organizației, amintind cel puțin 15 masacre sistematice între 1996 și 2001, toate firele ducând către Ministerul Afgan al Apărării sau Mullah Omar, majoritatea victimelor fiind șiiți sau etnici hazari. După cucerirea Mazar-I-Sharif în 1998, talibanii au executat 4.000 de civili, numărul celor torturați fiind mult mai mare. Documentul dezvăluie, de asemenea, sprijinul acordat de armata pakistaneză și cele arabe în executarea acestor asasinate, așa numita Brigadă lui bin Laden fiind direct responsabilă pentru aceste masacre. Raportul Națiunilor Unite citează martori oculari din mai multe sate care descriu luptători arabi înarmați cu cuțite lungi cu care tăiau gâturile victimelor și-i jupuiau.

Chiar și în prezent talibanii comit crime împotriva populației civile, având ca victime preferate profesorii, răpesc reprezentanții ONG-urilor și dau foc școlilor potrivit Amnesty International,

În timpul conflictului cu trupele NATO, talibanii au fost deseori acuzați că folosesc civilii ca scuturi umane, spre exemplu victimele atacului aerian al NATO în provincia Farah din mai 2009, când guvernul afgan pretinde că peste 150 civili au fost uciși. NATO a susținut că are probe că talibanii au forțat civilii afgani să intre în clădirile care presupuneau că urmează a fi atacate de avioanele aliate, talibanii urmărind crearea unei crize a „victimelor colaterale”.

Unii dintre liderii militari și politicienii afgani care au colaborat cu americanii în timpul campaniei din 2001 sunt responsabili pentru numeroase violări ale drepturilor omului, cele mai numeroase fiind răpirile, jafurile, și violurile.

Națiunea Afgană a reușit instaurarea unor instituții democratice și a înregistrat progrese în câteva zone cheie ale administrației, cum ar fi sănătate, economie, educație, transport, agricultură și construcții. NATO asistă, de asemenea, crearea forțelor armate și a poliției. Peste cinci milioane de afgani s-au întors în patria mamă, beneficiind de capitalul și cunoștințele acumulate în exil.

CAPITOLUL 4

PARTICULARITĂȚILE OPERAȚIEI DE STABILITATE DIN IRAK

La ora 05.34, ora Bagdadului, în data de 20 martie fost declanșată invazia militară a Irakului, condusă de generalului american Tommy Franks, sub denumirea de cod „Operațiunea Iraqi Liberation”, redenumită mai târziu „Operațiunea Iraqi Freedom”, pentru britanici denumirea de cod fiind „Operațiunea Telic” iar pentru australieni „Operațiunea Falconer”. Alte 40 de națiuni au participat la constituirea „coaliției conduse de Statele Unite împotriva Irakului” cu trupe, echipamente, servicii, forțe de securitate și forțe speciale, cu 248.000 de militari americani, 45.000 britanici, 2.000 australieni și 194 polonezi din forțele speciale GROM, trimiși în Kuweit. Forțele invadatoare au fost sprijinite de trupele milițiilor kurde, estimate la 70.000 de luptători.

Obiectivele declarate ale invaziei erau înlăturarea regimului lui Saddam Hussein, eliminarea armelor de distrugere în masă ce vor fi găsite, eliminarea militanților islamiști, obținerea informațiilor despre rețelele acestora, distribuirea ajutoarelor umanitare, protejarea infrastructurii petroliere irakiene, asistarea instaurării unui model de guvern reprezentativ pentru națiunile din Orientul Mijlociu.

Mai multe detalii despre operațiunile militare din războiul contra Irakului sunt prezentate în anexa nr. 2.

4.1. Stabilizarea Irakului.

La scurt timp după invazia Irakului de către forțele coaliției multinaționale, acestea au creat Autoritatea Provizorie a Coaliției (CPA), cu sediul în Zona Verde (Green Zone) din Bagdad, ca guvern interimar al Irakului, până la instaurarea unui guvern ales în mod democratic. În baza rezoluției 1483 din 22 mai consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și legilor războiului, CPA s-a autoinvestit cu prerogative executive, legislative și juridice asupra guvernului Irakian pentru perioada de la înființarea sa (21 Aprilie 2003) până la desființarea sa, 28 Iunie 2004.

CPA a fost coordonată de Jay Garner, fost ofițer american, până la 11 mai 2003, când președintele american l-a numit pe Paul Bremer, acesta rămânând la șefia organizației până la desființarea sa.

Un alt grup, creat de forța multinațională în Irak după invazie a fost Grupul de Supraveghere a Irakului, care a coordonat programele de căutare și găsire a armelor de distrugere în masă. În raportul Duelfer din 2004 al grupului, s-a subliniat că Irakul nu a avut un program viabil de producere a armelor de distrugere în masă.

După discursul președintelui american, forțele coaliției au înregistrat un număr din ce în ce mai mare de atacuri împotriva trupelor sale, în special în Triunghiul Sunnit. Inițial, insurgenții irakieni (adeseori descriși ca forțe anti-coaliție) se aprovizionau din numeroasele ascunzători lăsate în urmă de armata regulată irakiană și Garda Republicană și erau formate din Fedayeen și loialiști ai partidului Ba’ath, dar au fost urmați, în curând, de radicali religioși, și irakienii furioși din cauza ocupației. Cele trei provincii cu cel mai mare număr de atacuri au fost Bagdad, Al Anbar și Salah Ad Din, în care locuiește peste 35% din populație, dar care în decembrie 2006 era responsabilă pentru 735 de oameni din totalul pierderilor americane.

Insurgenții au folosit tactici de gherilă, printre care folosirea aruncătoarelor, rachetelor, atacurilor sinucigașe, lunetiștilor, dispozitivelor explozive improvizate, mașinilor capcană, armament ușor de infanterie, aruncătoare de grenade reactive, sabotarea infrastructurii petroliere, a infrastructurii de aprovizionare cu apă și electricitate.

Eforturile coaliției de stabilizare a Irakului au început imediat după căderea regimului lui Saddam Hussein. Coaliția multinațională, împreună cu Națiunile Unite, au început activitatea de creare a unui stat democratic, modern, capabil să se apere singur, atât împotriva inamicilor externi cât și a celor interni.

Între timp, forțele militare ale coaliției, au lansat o serie de operațiuni în zona peninsulei râului Tigru, și în Triunghiul Sunnit. Spre finalul anului 2003, frecvența și amploarea atacurilor insurgenților a început să crească, în special în luna sfântă a Ramadanului, de unde și denumirea de „Ofensiva Ramadan”.

Pentru contracararea acesteia, forțele coaliției au început să folosească aviația și artileria, pentru prima dată de la terminarea invaziei, prin lovirea presupuselor locații ale ambuscadelor și a pozițiilor aruncătoarelor. Au fost intensificate supravegherea drumurilor, patrularea și raidurile îndreptate împotriva presupușilor insurgenți. În plus, două sate, între care locul nașterii lui Saddam, al-Auja și orășelul Abu Hishma, au fost înconjurate cu sârmă ghimpată și monitorizate atent.

În vara anului 2003, forțele coaliției multinaționale s-au concentrat asupra capturării liderilor guvernului Saddam rămași în libertate. Pe 22 iulie 2003, un raid al Diviziei 101 Aeropurtate și soldaților Task Force 20 i-a ucis pe doi dintre fii lui Saddam Hussein (Uday și Qusay) și pe câțiva nepoți. În total peste 300 de lideri ai fostului guvern au fost uciși sau capturați, împreună cu mulți alți funcționari și militari de rang mai mic.

Saddam Hussein însuși a fost capturat la 13 decembrie 2003, la o fermă de lângă Tikrit, în cadrul operațiunii Red Dawn. Operațiunea a fost executată de Divizia 4 Infanterie și membrii Task Force 121. Informațiile despre locația lui Saddam a venit de la membrii familiei și de la fostele sale gărzi de corp. Odată cu capturarea lui a avut loc o scădere a numărului de atacuri ale insurgenților, unii concluzionând că forțele coaliției multinaționale câștigau în fața insurgenților. Guvernul provizoriu a început instruirea forțelor de securitate irakiene, Statele Unite promițând peste 20 de miliarde de dolari pentru reconstrucție, sub forma unor credite garantate de viitoarele venituri ale Irakului din exploatarea petrolului. Veniturile în petrol au fost folosite și pentru reconstrucția școlilor și lucrări la infrastructura de distribuție a energiei electrice și de rafinare a petrolului.

La scurt timp după capturarea lui Saddam Hussein, elementele din afara CPA au început să ceară insistent alegeri și să ceară formarea unui guvern interimar irakian. Una dintre cele mai proeminente figuri dintre aceștia a fost marele cleric șiit Ayatollah Ali al-Sistani. CPA s-a opus organizării alegerilor democratice la momentul respectiv, fapt ce a avut ca reacție creșterea activității insurgenților. Cele mai importante centre ale insurgenței au fost zona de lângă Fallujah, cartierele șiite sărace din Bagdad (Sadr City) și Basra, în sud.

Începutul anului fost marcat de o relativă scădere a violenței. Forțele insurgente s-au reorganizat, studiind tacticile forțelor multinaționale și planificând o nouă ofensivă. Violențele s-au intensificat în timpul primăverii, luptătorii străini din orientul mijlociu ca și cei ai rețelei Al-Qaeda din Irak, condusă de Abu Musab al-Zarqawi ajutând la extinderea insurgenței.

Pe măsură ce insurgența creștea, a avut loc o schimbare în alegerea țintelor, de la forțele coaliției către forțele de securitate irakiene, sute de civili și polițiști fiind uciși în următoarele câteva luni, într-o serie de atentate cu bombe. O insurgență sunnită organizată, cu rădăcini adânci și motivații atât naționaliste cât și islamiste devenea din ce în ce mai puternică pe tot teritoriul irakian. Organizația Mahdi Army, a șiiților, a început, de asemenea, atacurile împotriva țintelor coaliției. Partea sudică și centrală a Irakului a început să fie scena luptelor urbane de gherilă, în timp ce forțele multinaționale încercau să mențină controlul și se pregăteau pentru o contraofensivă.

Cele mai serioase lupte ale războiului de până acum au început la 31 martie 2004, când insurgenții irakieni din Fallujah au prins în ambuscadă un convoi al Blackwater USA, condus de patru contractori militari privați care asigurau escorta unui convoi al contractorului Eurest Support Services (ESS). Cei patru contractori înarmați, Scott Helveston, Jerko Zovko, Wesley Batalona și Michael Teague au fost uciși cu grenade și armament ușor de infanterie. Ulterior, cadavrele lor au fost târâte din vehiculele lor de către localnici, bătuți și incendiați, cadavrele lor carbonizate fiind spânzurate deasupra unui pod peste Eufrat. Fotografiile cu acest eveniment au fost publicate de agențiile de presă, provocând indignare și furie în Statele Unite, subliniind insuccesul primei „pacificări” a orașului, prima bătălie de , din aprilie 2004.

Ofensiva a fost reluată în noiembrie 2004, în cea mai sângeroasă bătălie de până acum, A Doua Bătălie de și a fost descrisă de armata americană drept „cea mai grea bătălie urbană (în care au fost implicați) de de , din Vietnam”. În timpul asaltului, forțele americani au folosit fosfor alb, ca armă incendiară, împotriva insurgenților, atrăgând numeroase controverse. Cele 46 de zile de bătălie s-au încheiat cu victoria coaliției, 95 de americani fiind uciși, alături de 1.350 insurgenți. Orașul Fallujah a fost devastat, dar numărul de victime din rândul civililor a fost relativ mic, datorită faptului că aceștia au părăsit orașul înainte de declanșarea luptelor.

Un alt eveniment major al anului a fost dezvăluirea abuzurilor împotriva prizonierilor de la închisoarea Abu Ghraib, în aprilie 2004. Primele știri despre aceste fapte, ca și primele fotografii cu soldații americani abuzând prizonierii irakieni au fost dezvăluite de emisiunea 60 minutes la 28 aprilie 2004 și un articol din The New Yorker al lui Seymour M. Hersh, publicat online la 30 aprilie. Corespondentul militar Thomas Ricks a afirmat că aceste dezvăluiri au dat o grea lovitură legitimității morale a ocupației în ochii multor oameni, în special irakieni, și constituie un punct de cotitură în evoluția războiului.

La 31 ianuarie irakienii au ales Guvernul de Tranziție Irakian, care avea ca primă sarcină redactarea unei constituții permanente. Deși unele violențe și un boicot major al comunității sunite a umbrit importanța evenimentului, majoritatea populației kurde și șiite eligibilă pentru vot a participat la scrutin. La 4 februarie, Paul Wolfowitz a anunțat că 15.000 de militari, a căror ședere în Irak fusese extinsă pentru a asigura securitatea alegerilor, vor fi trimiși acasă în luna următoare. Din februarie până în aprilie situația a fost relativ calmă, numărul de atacuri din partea insurgenților fiind, în medie, de 30 pe zi, față de o medie anterioară de 70.

Speranțele pentru un sfîrșit rapid al insurgenței și retragerea trupelor americane au fost năruite în mai, cea mai sângeroasă lună de la declanșarea invaziei. Atentatorii sinucigași, bănuiți a fi arabi irakieni suniți, sirieni și saudiți au făcut ravagii în întregul Irak. Țintele lor au fost, de cele mai multe ori, adunările șiiților, sau concentrări de șiiți. Ca urmare, peste 700 de civili irakieni au murit, alături de 79 de militari americani.

Vara anului adus luptele în apropierea Bagdadului și în Tal Afar, în nord-vestul Irakului, cu forțele americane încercând să securizeze granița cu Siria. În toamnă luptele au ajuns, astfel, în satele și orașele mici de pe valea Eufratului, între capitală și granița cu Siria.

La 15 octombrie a avut loc un referendum, care a ratificat noua constituție irakiană. Adunarea Națională Irakiană a fost aleasă în decembrie, cu participarea sunniților, șiiților și kurzilor.

Atacurile insurgenților s-au intensificat în 2005, peste 34.131 incidente fiind înregistrate, comparativ cu un total de 26.496 în anul anterior.

Începutul lui fost marcat de negocierile de formare a guvernului, creșterea violențelor religioase și atacuri continue la adresa forțelor coaliției. Violențele religioase au atins un nou nivel de intensitate după bombardarea moscheiei al-Askari, în orașul irakian Samara, la 22 februarie 2006. Moscheea, una dintre cele mai sfânte ale islamiștilor șiiți, se pare că a fost distrusă de o bombă a Al-Qaeda. Deși nimeni nu a fost rănit de explozie, moscheea a fost serios afectată, ceea ce a cauzat creșterea numărului de incidente de securitate în zilele următoare.

După acest incident, armata americană a estimat că rata omuciderilor în Bagdad s-a triplat, de la 11 morți pe zi la 33 pe zi. Națiunile Unite au descris situația ca fiind una similară unui război civil.

La 6 martie, cinci soldați americani din Regimentul 502 Infanterie au violat o fată de 14 ani și apoi au ucis-o, împreună cu tatăl, mama și sora ei de șase ani. Soldații au incendiat cadavrul fetei pentru a ascunde dovezile. Patru dintre soldați au fost condamnați pentru viol și crimă, al cincilea a fost condamnat pentru delicte minore, incidentul fiind cunoscut drept masacrul de

La 6 iunie 2006, Statele Unite l-au localizat pe Abu Musab al-Zarqawi, liderul Al-Qaeda în Irak, și l-au ucis în timp ce lua parte la o întâlnire într-o casă izolată la nord de Baqubah. Lovitura aeriană a fost executată de către două avioane F ale aviației americane, care au lansat două bombe de , una direcționată prin laser, tip GBU-12, și una direcționată prin GPS, tip GBU-38, asupra clădirii în care fusese localizat. Alte șase persoane, trei femei și trei bărbați au murit în atac, între care se aflau una dintre soțiile și un copil al lui al-Zarqawi.

Un nou guvern irakian a fost investit la 20 mai 2006, după aprobarea sa de către membrii Adunării Naționale Irakiene, ca rezultat al alegerilor generale din decembrie 2005. Acesta a urmat Guvernului de Tranziție Irakian, care a continuat să funcționeze, cu atribuțiuni limitate până la formarea guvernului permanent.

Grupul de Studiu Irakian (ISG), a fost coprezidat de către republicanul James Backer, fost secretar de stat, și democratul Lee Hamilton, fostul membru al camerei reprezentanților. Grupul, format din membri ai celor două principale partide americane, a dat publicității, la 6 decembrie 2006, un raport care concluziona că situația din Irak este gravă și se deteriorează, iar forțele americane sunt prinse într-o misiune care pare să nu aibă un sfârșit. Cele 79 de recomandări includeau creșterea măsurilor diplomatice cu Iranul și Siria și intensificarea eforturilor de instruire a trupelor irakiene. La 18 decembrie un alt raport, al Pentagonului, a concluzionat că atacurile insurgenților numărau, în medie, 960 pe săptămână, cel mai mare număr de la începutul raportărilor, în 2005.

Saddam Hussein a fost spânzurat la 30 decembrie 2006, după ce a fost judecat și găsit vinovat de crime împotriva umanității de către un tribunal irakian, în cadrul unui proces ce a durat un an.

La 10 ianuarie 2007, într-un discurs televizat către publicul american, președintele Bush a propus suplimentarea numărului de militari americani în Irak cu 21.500 militari, crearea unui program de integrare în muncă pentru irakieni, mai multe proiecte de reconstrucție și 1.2 miliarde de dolari pentru aceste programe. La 23 ianuarie 2007, în cadrul discursului State of the Union Adress (Discursul despre Starea Uniunii), Bush a anunțat dislocarea a încă 20.000 de militari și infanteriști marini în Irak.

La 10 februarie 2007, generalul David H. Petraeus a fost numit comandant al Forțelor Multinaționale din Irak (MNF-I), responsabil de toate forțele din țară, înlocuindu-l astfel pe generalul George Casey. În noul post, Petraeus a supravegheat toate forțele coaliției din Irak, și le-a angajat într-o nouă strategie trasată de administrația Bush.

La 10 mai 2007, 144 parlamentari irakieni au semnat o petiție, cerând Statelor Unite să traseze un calendar al retragerii trupelor. La 3 iunie, parlamentul irakian a votat, cu 85 voturi la 59, o cerere către guvernul irakian de consultare a parlamentului înainte de a cere consiliului de Securitate al Națiunilor Unite prelungirea mandatului Coaliției în Irak. În ciuda acestui fapt, mandatul a fost reînnoit la 18 decembrie 2007, fără aprobarea parlamentului irakian.

Presiunea asupra trupelor americane a continuat să crească, datorită retragerii forțelor coaliției. La începutul lui 2007 primul ministru britanic, Tony Blair, a anunțat că, în urma operațiunii Simbad, trupele britanice vor începe să se retragă din guvernoratul Basra, înmânând irakienilor sarcina asigurării securității. În iulie, primul ministru danez, Anders Fogh Rassmusen, a anunțat, de asemenea, retragerea a 441 militari danezi din Irak, lăsând numai nouă militari ce operau patru elicoptere de observare.

Într-un discurs în fața congresului american, în 10 septembrie 2007, generalul Petraeus a prevăzut retragerea a 30.000 de militari până în vara următoare, începând cu un contingent de infanteriști marini în septembrie. La 14 septembrie, președintele Bush a susținut o retragere „limitată” a trupelor din Irak, declarând că personalul va fi acasă de Crăciunul 2007, alte câteva mii fiind retrași până în iulie 2008. Retragerile anunțate vor duce numărul militarilor la nivelul de înainte de începerea insurgenței de la începutul lui 2007.

În 2007, Irakul era pe locul doi în topul celor mai slabe state din lume, situația sa îmbunătățindu-se constant, ajungând pe locul 5 în 2008, locul 6 în 2009 și locul 7 în 2010. În iunie 2008, oficialii Departamentului Apărării din Statele Unite au declarat că indicatorii sociali și economici au început să dea semne de îmbunătățire. Pe măsură ce opinia publică începea să încline către retragerea trupelor străine și forțele de securitate irakiene preluau răspunderea asigurării securității, membrii coaliției au început retragerea forțelor. La sfârșitul lui 2008, guvernele american și irakian au aprobat un Acord pentru Statutul Forțelor (SOFA), care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2012. Parlamentul irakian a ratificat și Acordul privind Cadrul Strategic cu S.U.A., cu scopul de a asigura cooperarea în domeniul dreptului constituțional, reducerea amenințărilor, educație, dezvoltarea în domeniul energiei și alte domenii.

Până în martie 2008, violența în Irak a scăzut cu până la 40-80%, conform unui raport al Pentagonului. Rapoarte independente au pus la îndoială credibilitatea datelor din acest raport. Un purtător de cuvânt al armatei irakiene a declarat că, de la începutul retragerii trupelor, numărul victimelor civile din Bagdad a scăzut de la 1.440 la numai 265, în ultimele patru săptămâni, deși New York Times a numărat 450 de morți în aceeași perioadă, conform rapoartelor zilnice ale Ministerului Irakian de Interne și oficialilor din spitale.

Privind retrospectiv, putem afirma că rapoartele zilnice citate de NYT au subestimat numărul de morți cu mai mult de 50%, când le comparăm cu rapoartele Națiunilor Unite, ale căror rapoarte se bazează pe rapoarte ale Ministerului Irakian al Sănătății și date furnizate de morgi.

La 14 august avut loc atacul cel mai sângeros din întregul război. Aproape 800 de civili au fost uciși de o serie de atacuri sinucigașe coordonate asupra unei așezări din nordul Irakului, Qahtaniya. Mai mult de 100 de case și magazine au fost distruse în explozii, oficialii americani aruncând responsabilitatea atacurilor spre Al-Qaeda. Sătenii atacați aparțineau minorității nemusulmane de etnie Yazidi, atacul fiind o răzbunare a morții unei fete de aceeași etnie, omorâtă cu pietre de membrii comunității pentru că se întâlnea cu un arab și se convertise la islamism. Omorârea fetei fusese înregistrată cu un telefon iar înregistrarea fusese postată pe internet.

La 30 septembrie 2007, Abdul Sattar Abu Risha, un important aliat al Statelor Unite, a fost ucis într-un atac cu bombă în orașul Ramadi. El condusese „trezirea Anbarului”, o allianță a triburilor sunite arabe care se opuseseră Al-Qaeda, care a și recunoscut responsabilitatea pentru atac. O declarație postată pe internet de către misterioasa organizație Statul Islamic al Irakului, l-a numit pe Abu Risha „unul dintre câinii lui Bush” și a descris uciderea sa drept o „operațiune eroică a cărei pregătire a durat mai mult de o lună”.

După mai 2007, numărul de victime americane a început să scadă, iar violența împotriva trupelor coaliției a scăzut la cel mai mic nivel de la invazia americană. Aceasta, alături de alte câteva aspecte pozitive, au fost atribuite retragerii trupelor, de către cei mai mulți analiști.

Cartiere întregi în Bagdad au fost „curățate” din punct de vedere etnic, de către milițiile șiite și sunite, violențele religioase apărând în fiecare oraș irakian în care există populații mixte. Reporterul Bob Woodward citează surse ale guvernului Statelor Unite, conform căruia retragerea americană nu a fost principalul motiv pentru care scăderea violențelor din perioada 2007-2008, ci aceasta se datorează noilor tehnici de căutare și eliminare a insurgenților adoptate de ofițerii armatei americane și de oficialii serviciilor de informații americane, care presupune, uneori, colaborarea strânsă cu foști insurgenți.

Administrația Bush și liderii coaliției au început să declare, în mod public, că Iranul aprovizionează cu arme insurgenții și milițiile irakiene, deși nu au reușit să aducă dovezi în acest sens. Președintele Bush a anunțat sancțiuni asupra organizațiilor iraniene. La 21 noiembrie 2007, generalul locotenent James Dubik, însărcinat cu instruirea forțelor de securitate irakiene, a lăudat Iranul pentru contribuția sa la reducerea violențelor în Irak, prin respectarea promisiunii de a opri afluxul de arme și explozivi către Irak, și oprirea instruirii extremiștilor din Irak.

La 17 septembrie 2007 guvernul irakian a anunțat revocarea licenței de operare a firmei private de securitate Blackwater USA, urmare a implicării firmei în uciderea a opt civili, inclusiv o femeie și un copil, într-un schimb de focuri ce a urmat atacării unei coloane a departamentului de stat american cu o mașină capcană.

De-a lungul anului 2008, oficialii americani și surse independente au confirmat îmbunătățirea nivelului de securitate. Conform Departamentului Apărării al Statelor Unite, în decembrie 2008 nivelul violenței la nivel național a scăzut cu 80% de la începutul retragerii trupelor, rata criminalității coborând la nivelul anterior războiului. Sursele au subliniat că nivelul victimelor americane pentru anul fost de 308 comparativ cu cei 904 din 2007. Aceeași tendință de scădere s-a înregistrat și în numărul victimelor civile irakiene, care erau de 490 în noiembrie 2008 față de 3.500 în ianuarie 2007. De asemenea numărul morților aparținând forțelor de securitate irakiene a scăzut sub 100 pe lună în a doua jumătate a lui 2008, comparativ cu 200-300 din vara lui 2007.

Între timp, eficiența trupelor armatei irakiene a crescut, odată cu lansarea ofensivei de primăvară împotriva milițiilor șiite, criticate anterior de primul ministru Nouri al-Maliki. Operațiunea a început în martie împotriva Mehdi Army în Basra, care a dus luptele în zonele șiite din diverse zone din țară, în special cartierul Sadr City din Bagdad. În octombrie, ofițerul britanic însărcinat cu securitatea în Basra a declarat că de la declanșarea operațiunii, situația în oraș a devenit liniștită, de vreme ce nivelul ratei criminalității este comparabilă cu cea din Manchester, în Anglia. Armata americană a declarat că a înregistrat o scădere cu un sfert a cantității de dispozitive explozive de fabricație iraniană găsite în Irak în 2008, acest lucru indicând, posibil, o schimbare în politica iraniană.

Progresul în zonele sunnite a continuat după ce membrii Mișcării pentru Trezire, deținuți de americani au fost transferați sub controlul irakian. În mai, armata irakiană, sprijinită de coaliție, a lansat o ofensivă în Mosul, ultimul oraș mare în care mai opera Al-Qaeda. În ciuda reținerii a mii de indivizi, ofensiva nu a adus, pe termen lung, îmbunătățiri majore a securității din Mosul. La finele anului 2008, orașul a rămas o zonă instabilă.

După tratative cu generalul de brigadă Qassem Suleimani, comandantul brigăzilor Qods din Corpul Gărzilor Revoluționare Iraniene și încetarea intervențiilor guvernului iranian, la 31 martie 2008, al-Sadr le-a ordonat susținătorilor săi să înceteze luptele. Milițiile sale și-au păstrat, totuși, armamentul.

Acordul privind Statutul Forțelor (SOFA) încheiat între guvernele Statelor Unite și cel Irakian a fost ratificat de guvernul Irakian la 4 decembrie 2008. Acesta prevedea retragerea forțelor americane din orașele irakiene până la 30 iunie 2009 iar retragerea completă a forțelor americane din Irak a fost prevăzută pentru 31 decembrie 2011. Acordul poate fi subiectul unor negocieri și prevede obligativitatea existenței unei acuzații penale pentru reținerea persoanelor peste 24 de ore și a deținerii unui mandat pentru intrarea în clădiri și case particulare. Contractorii americani care lucrează pentru forțele americane vor fi obligate la respectarea legilor penale irakiene, în timp ce contractorii care lucrează pentru departamentul de stat și alte agenții ale pot beneficia de imunitate.

Câteva grupuri de irakieni au protestat împotriva ratificării acordului, datorită faptului că acesta prelungește legitimitatea ocupației. Zeci de mii de irakieni au ars fotografii ale președintelui Bush într-o piață centrală a Bagdadului. Unii dintre irakieni și-au exprimat scepticismul referitor la faptul că trupele americane vor părăsi Irakul până la sfârșitul anului 2011. La 4 decembrie 2008 Consiliul Prezidențial Irakian a ratificat acordul. Un reprezentant al Marelui Ayatollah Ali Husseini al-Sistani și-a exprimat îngrijorarea cu această ocazie, subliniind că guvernul irakian nu are nici un control asupra intrărilor și ieșirilor forțelor de ocupație în și din Irak, nu are controlul mișcărilor, acesta acordând forțelor de ocupație imunitate în tribunalele irakiene. El a declarat, de asemenea, că guvernarea irakiană a Irakului nu este completă atâta timp cât sunt trupe străine staționate în Irak. Mii de irakieni s-au adunat în fiecare vineri, după rugăciune, și au scandat împotriva forțelor de ocupație americane și împotriva Israelului., protestând împotriva pactului încheiat între Bagdad și Washington.

La 1 ianuarie 2009, forțele americane au transferat controlul Zonei Verzi din Bagdad și palatului prezidențial al lui Saddam Hussein către guvernul Irakian, într-o ceremonie descrisă de primiul ministru irakian ca o restaurare a suveranității Irakului, el declarând că va susține declararea acestei zile drept „Ziua Suveranității Irakului”.

La 31 ianuarie 2009 în Irak au avut loc alegeri locale. Candidații și cei apropiați lor au fost amenințați cu asasinate, având loc mai multe acte violente în legătură cu alegerile. Participarea la vot a fost mult sub cea estimată, fiind cea mai slabă participare din istoria Irakului, dar ambasadorul Ryan Crocker a caracterizat drept „bun” nivelul de participare la vot.

În februarie 2009, noul președinte american, Barrack Obama, a anunțat un plan de retragere a trupelor americane, cu durata de 18 luni, care prevede rămânerea a 50.000 de militari americani pe teritoriul irakian, pentru consilierea și instruirea forțelor de securitate irakiene, pentru furnizarea de informații și supraveghere. Generalul Ray Odierno, comandantul forțelor americane din Irak, a declarat că, în opinia sa, trupele americane vor părăsi Irakul până la finalul anului 2011, cele britanice terminând operațiunile militare la 30 aprilie 2009. Într-un alt discurs, în Biroul Oval de , la 31 august 2010, președintele american, Barrack Obama a declarat că „operațiunile militare din Irak s-au încheiat. Operațiunea Iraqi Freeedom este terminată și poporul irakian este acum responsabil de securitatea propriei țări”. Începînd cu 1 septembrie 2010, denumirea operațiunii Iraqi Freedom s-a schimbat în Operațiunea New Dawn.

La 18 aprilie 2010, forțele de securitate americane și irakiene l-au ucis pe Abu Azzub al-Masri, liderul Al-Qaeda în Irak, într-o operațiune comună în Tikrit. Forțele coaliției bănuiau că acesta purta o vestă cu explozibil, și au înaintat cu precauție. După un îndelung schimb de focuri, trupele irakiene au luat cu asalt casa și au găsit două femei care erau încă în viață, dintre care una era soția lui al-Masri, și cadavrele a patru bărbați, identificați drept al-Masri, un asistent al acestuia și fiul său. O vestă cu explozibil a fost găsită în casă. Vicepreședintele american, Joe Biden, a declarat că moartea celor mai importanți doi militanți al-Qaeda din Irak este o lovitură devastatoare asupra acestei organizații și a altor organizații teroriste, iar operațiunea este dovada îmbunătățirii nivelului de pregătire al forțelor de securitate irakiene.

Ultima brigadă combatantă americană a părăsit Irakul în dimineața zilei de 19 august 2010. Convoaiele au părăsit teritoriul irakian timp de câteva zile, evenimentul fiind transmis în direct de televiziunile din toată lumea.

Atacuri coordonate au avut loc și în zonele șiite ale Bagdadului, la 2 noiembrie 2010, ucigând 113 și rănind 250 cu aproximativ 17 bombe.

4.2. Considerații privind operația de stabilitate și de sprijin din Irak

Guvernul irakian a înțeles, prin experiențe dureroase, că mișcarea de insurgență, cauza instabilității statului irakian, poate fi controlată și oprită numai prin existența unui aparat de securitate modern, bine dotat și instruit, sub controlul autorităților civile. În acest sens, componentele sistemului de securitate irakian, au inițiat o serie de programe de modernizare a sistemului de securitate, prin achiziția de echipamente moderne, care să permită eficientizarea luptei împotriva insurgenților și instruirea membrilor sistemului de securitate la standardele cele mai înalte.

În prezent, armata irakiană intenționează să devină o armată ultra-modernă, prin dezvoltarea unor programe de achiziție de echipamente militare moderne, din toate cele trei dimensiuni ale sistemului de apărare, respectiv terestru aerian și naval.

Programul de înzestrare a forțelor terestre include achiziționarea a 140 de tancuri M1 Abrams și alte 400 vehicule blindate, echipajele irakiene începând deja instruirea pe acestea. De asemenea, Pentagonul a notificat congresul că a aprobat vânzarea a 24 elicoptere de atac americane către Irak, evaluate la 2,4 miliarde de dolari. Compania americană Raytheon va livra echipamente de comandă, control, comunicații, computere informații supraveghere și recunoaștere (C4ISR) în valoare de 68 milioane de dolari.

Programul de înzestrare a forțelor aeriene include achiziționarea a 18 avioane F 16 în valoare de 4.2 miliarde de dolari, rachete aer-aer AIM-9, bombe direcționate prin laser și echipament de cercetare. Dacă livrările vor fi aprobate de congres, primul avion va fi livrat în 2013, primii piloți fiind antrenați de S.U.A. Alte 18 avioane F16 sunt subiectul negocierilor între irakieni și americani. De asemenea, Irakul a anunțat cumpărarea a șase avioane de transport C 130J în valoare de 1,5 miliarde de dolari.

Programul de înzestrare a forțelor navale include achiziționarea a 15 nave în valoare de 300 milioane de dolari. Marina irakiană a primit o navă de patrulare , principalul port irakian având ca principală misiune patrularea zonei pentru protejarea terminalelor petroliere de la al-Basra și Khor al-Amiya, prin care sunt livrați 1.7 milioane de barili de petrol pe zi. Alte două vase de sprijin, costând 70 de milioane de dolari fiecare, vor fi livrate în 2011.

Irakul a devenit unul din cei mai importanți cumpărători de armament american, armata irakiană schimbând automatele AK 47 cu mai modernele M16 și M4, printre alte echipamente. Numai în 2008, Irakul a cheltuit mai mult de 12.5 miliarde de dolari din totalul de 34 de miliarde de dolari încasați de producătorii de armament americani de la cumpărătorii străini, în afara avioanelor F16. Din 2005 până în 2008, Statele Unite au vândut Irakului armament în valoare totală de peste 20 de miliarde de dolari.

Costurile operațiunilor militare din Irak s-au ridicat la peste 9 miliarde de dolari pentru Marea Britanie, și peste 845 miliarde de dolari pentru Statele Unite, cu costuri totale asupra economiei americane de peste 3 trilioane de dolari.

Criticile asupra operațiunilor din Irak includ:

Legalitatea invaziei;

Pierderile umane;

Insuficiența planurilor post-invazie, mai ales numărul de militari necesari pentru stabilizare (un studiu RAND a estimat numărul de militari necesari la peste 500,000);

Costurile financiare (1.9 trillioane de dolari, conform unor estimări);

Afectarea alianțelor tradiționale ale S.U.A. și a influenței în regiune, în special cu Israelul și Arabia Saudită;

Punerea în pericol și purificarea etnică a minorităților etnice și religioase;

Întreruperea producției de petrol și alte probleme de ordin energetic, prețul petrolului crescând de patru ori din 2002;

După instalarea, la casa Albă, a președintelui Barrack Obama, în 2009, unele grupuri anti-război au încetat protestele, deși războiul continuă, unele dintre ele au decis încetarea protestelor, dorind să dea timp noului președinte pentru stabilirea politicilor administrației, alții s-au oprit, convinși că președintele Obama va opri războaiele.

Invazia Irakului a condus la ocuparea Irakului și, în cele din urmă, la capturarea lui Saddam Hussein, judecat ulterior de un tribunal irakian și executat de către noul guvern irakian. Violențele împotriva forțelor coaliției și între diferite grupuri religioase au dus la apariția unei mișcări de insurgență, violențe între grupurile de șiiți și suniți, și apariția unei noi facțiuni Al-Qaeda în Irak. În 2008, UNHCR, agenția pentru refugiați a Națiunilor Unite, a estimat numărul refugiaților la 4.7 milioane de oameni (aproximativ 16% din totalul populației) dintre care aproximativ 2 milioane al celor refugiați externi (un număr apropiat de estimările Agenției Centrale de Informații) și 2.7 milioane de refugiați interni. În 2007, Comisia Anticorupție Irakiană a raportat că 35% dintre cei 5 milioane de copii irakieni, erau orfani. Crucea Roșie a declarat, în martie 2008, că situația umanitară în Irak rămâne una dintre cele mai critice din lume, cu milioane de irakieni forțați să se bazeze pe surse de apă insuficiente sau de o calitate foarte slabă.

CONCLUZII

În mediul contemporan, complexitatea operațiilor de stabilitate și de sprijin presupune integrarea mai multor actori din diverse medii, respectiv politic, economic, militar, agenții internaționale, organizații guvernamentale și non-guvernamentale locale și internaționale, având ca obiectiv primordial sprijinul populației în desfășurarea operației.

Suntem de părere că reușita acestui tip de operații depinde de modalitatea de integrare a tuturor acestor actori, de integrarea planurilor de operații, de unicitatea obiectivelor. Acest lucru este evidențiat de aparenta decizie a Iranului de a opri susținerea insurgenților din Irak, ceea ce a dus la o relativ rapidă stabilizare a Irakului, spre deosebire de atitudinea Pakistanului, care nu numai că susține, prin diverse mijloace, insurgența talibanilor din Afganistan ci îi adăpostește, atunci când sunt pe punctul de a fi lichidați și le asigură o continuă bază de selecție pentru recrutarea de noi militanți.

Succesul operațiunilor de stabilizare din ultimele decenii a diverselor state (Bosnia, Balcani, Irak) și de a combate factorii care le-au generat (etnice, religioase, politice) demonstrează capacitatea comunității internaționale și a organizațiilor de securitate, respectiv NATO, ONU, OSCE, altor alianțe și coaliții, de a reacționa în fața unor amenințări de securitate, dar și vulnerabilitatea comunității internaționale în fața mijloacelor de manipulare a opiniei publice, a mass mediei moderne, care poate crea centre de opinie, poate crea amenințări acolo unde nu sunt și le poate ascunde pe cele existente.

Forțele armate participante la operații de stabilitate și sprijin, în special cele participante în cadrul coalițiilor multinaționale, trebuie să conștientizeze rolul covârșitor al acțiunilor fiecărui militar în parte în succesul operațiunii. Așa cum s-a demonstrat în ambele operațiuni analizate în această lucrare, acțiunile unui singur militar, sau a unui grup relativ mic de militari, pot duce la compromiterea succesului întregii operațiuni și la pierderea legitimității operațiunii în ochii poporului în favoarea căruia este executată.

Nu în ultimul rând, necesitatea adoptării unei reacțiuni corespunzătoare fiecărei acțiuni, este atributul comandanților de la toate eșaloanele. În plus, abilitățile personale ale comandanților sunt chiar mai importante în operațiile de stabilizare și reconstrucție decât în cele specifice luptei armate, cele primordiale fiind acelea de bun cunoscător al culturii locale, bun negociator și o capacitate bună de relaționare cu partenerii de coaliție, cu populația locală și liderii locali, care pot, însă, să nu reprezinte opinia majorității populației locale.

Atitudinea față de localnici, chiar în condițiile în care contingentul înregistrează pierderi materiale sau umane, trebuie menținută în limitele decenței, escaladarea conflictului prin adoptarea unor măsuri care să afecteze populația trebuind, cu orice preț, evitată.

Întrucât majoritatea operațiunilor de stabilitate din mediul contemporan au ca punct de plecare sau ca numitor comun existența unei mișcări de insurgență și a un stat eșuat, legile contrainsurgenței, enunțate de David Galula în lucrarea sa Counterinsurgency warfare, theory and practice, pot asigura militarilor informațiile de bază pentru abordarea acestui tip de operațiuni, astfel:

Prima lege este că populația este de importanță strategică. Asta înseamnă că sprijinul populației este obiectivul principal al unei operațiuni contrainsurgenți. Fără acesta este imposibil să învingi insurgența și să oprești recrutarea de noi membri.

A doua lege spune că sprijinul populației este, cel mai adesea, obținut printr-o minoritate activă. Această lege pleacă de la faptul că insurgenții reprezintă doar o infimă parte a populației, ce domină prin teroare marea majoritate a populației, care la rândul ei se împarte în neutri (indiferenți) și o minoritate activă, ce dorește oprirea insurgenței. Cei care sprijină voluntar contrainsurgența trebuie sprijiniți în efortul lor de a racola majoritatea relativ neutră și a neutraliza minoritatea ostilă.

A treia lege spune că odată obținut sprijinul populației este imperativ să ne amintim că sprijinul acesteia este condiționat. Ceea ce fac contrainsurgenții contează cu adevărat, sprijinul populației poate fi pierdut dacă acțiunile contrainsurgenților îi sunt defavorabile. De aici și necesitatea planificării și executării cu grijă a operațiunilor militare.

A patra și ultima lege a contrainsurgenței ia în considerare „intensitatea efortului și cantitatea de mijloace”. Datorită faptului că operațiunile contrainsurgenți necesită a mare concentrare de efort, resurse și personal, este puțin probabil ca acțiunile să poată fi duse peste tot, simultan. De aceea acțiunile trebuie duse pe zone iar resursele mutate după necesități.

Astfel, în conformitate cu legile contrainsurgenței, este important ca efortul pentru obținerea și menținerea sprijinului populației în zone distincte prin manipularea minorității active să fie continuu.

De asemenea, aceste legi ale contrainsurgenței trebuie cunoscute și aplicate de comandanții militari și liderii tuturor structurilor implicate în operația de stabilitate și de sprijin în mediul multinațional.

În Irak operațiunile s-au concentrat inițial pe lichidarea în bloc a insurgenților, ceea ce a presupus masări de trupe și, implicit, costuri ridicate (materiale și umane). După eșecul acestei operațiuni s-a trecut la lichidarea liderilor acestora, prin implicarea serviciilor de informații și a forțelor pentru operațiuni speciale.

Aceeași principii, ce au ajutat la definitivarea stabilizării Irakului, sunt aplicate în Afganistan în prezent. Ca misiunea ISAF să fie un succes rămâne în sarcina diplomaților că convingă statele din regiune să renunțe la sprijinirea talibanilor.

Având în vedere existența continuă a statelor eșuate și a celorlalte cauze generatoare de crize, este de presupus că misiunile de stabilitate și de sprijin, sau de stabilizare și reconstrucție, așa cum sunt ele denumite de NATO, vor continua să facă parte din misiunile armatelor moderne și să constituie principalul tip de operațiuni militare ce vor fi desfășurate în deceniile viitoare.

Pagină albă

BIBLIOGRAFIE

Anexa nr. 1.

RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN

După refuzul regimului taliban de a înceta adăpostirea Al-Qaeda, pe 7 octombrie 2001, guvernul american a declanșat operațiunile militare în Afganistan. Echipele Diviziei pentru Activități Speciale (SAD) din Agenția Centrală de Informații (CIA) a S.U.A. au fost primele forțe ale Statelor Unite care au intrat în Afganistan și au declanșat operațiunile militare. Ele au fost urmate imediat de forțele speciale ale Grupului 5 Forțe Speciale, și alte unități din Comandamentul Forțelor pentru Operații Speciale al Statelor Unite (USSOCOM). La 7 octombrie au fost înregistrate primele lovituri aeriene în capitala Kabul și aeroportul acesteia, Kandahar (sediul liderului taliban Mullah Omar) și orașul Jalalabad, imaginile fiind difuzate de către postul de televiziune CNN. Două ore mai târziu, președintele Bush a confirmat loviturile aeriene la televiziunile naționale, declarând că bazele talibane și taberele de instrucție ale teroriștilor vor fi vizate, dar aviația americană va parașuta și alimente, medicamente și alte materiale de strictă necesitate.

În preambul, postul arab de televiziune prin satelit, Al Jazeera, a primit, cu numai câteva ore înainte de atac, o casetă cu Osama bin Laden condamnând atacurile.

În prima fază a operațiunii Enduring Freedom, forțele terestre ale Frontului Unit Afgan în cooperare cu forțele speciale americane și britanice, beneficiind de un masiv sprijin aerian american, au reușit, în numai câteva săptămâni, izgonirea regimului taliban din Kabul și mare parte din Afganistan, majoritatea conducerii talibane refugiindu-se în Pakistan. Republica Islamică Afganistan a fost creată și a fost instaurat un guvern interimar sub conducerea lui Hamid Karzai.

Forțele aeriene ale Statelor Unite au bombardat taberele și sistemul de apărarea antiaeriană a talibanilor, reușind anihilarea acestuia din urmă fără a înregistra nici o pierdere. Inițial loviturile aeriene s-au concentrat în zona orașelor Kabul, Jalalabad și Kandahar. În doar câteva zile, cele mai multe baze de instrucție ale talibanilor au fost grav afectate iar sistemul de apărare antiaeriană a fost anihilat. Campania aeriană s-a concentrat pe sistemele de comandă, control și comunicații, care au afectat capacitatea forțelor talibane de a comunica. Totuși, linia de apărare talibanilor în fața Alianței Nordului a rezistat, ofensiva neînregistrând succese notabile. După două săptămâni de campanie, Alianța Nordului a solicitat concentrarea efortului pe linia frontului.

Următoarea fază a războiului a început cu loviturile de precizie executate de avioane FA 18 Hornet de pe portavioanele americane împotriva vehiculelor talibane, în timp ce celelalte mijloace aeriene au început bombardarea pozițiilor talibane cu bombe cu fragmentație. Pentru prima dată după mulți ani, comandanții Alianței Nordului au reușit succese notabile pe linia frontului.

La începutul lui noiembrie 2001 pozițiile înaintate ale talibanilor au fost devastate de forțele aeriene americane, coordonate de forțele speciale de la sol, înlesnind marșul forțelor Alianței Nordului spre Kabul. Securitatea orașelor afgane a fost preluată de luptătorii străini ai Al-Qaeda, demonstrând instabilitatea regimului taliban. Între timp, planificatorii Alianței Nordului, în colaborare cu echipele forțelor speciale americane și CIA, au decis ocuparea orașului Mazari Sharif, pentru a tăia liniile de aprovizionare ale talibanilor și a permite afluirea echipamentelor militare către nord și atacarea Kabulului.

Bătălia pentru Mazari Sharif a fost considerată importantă, deoarece orașul este un important nod de comunicații, cu două mari aeroporturi și o rută de aprovizionare majoră, ce duce în Uzbekistan. Ocuparea orașului a deschis calea ajutoarelor umanitare, pentru ameliorarea crizei alimentare în Afganistan, care amenința mai mult de șase milioane de afgani. La 9 noiembrie 2001 forțele Alianței Nordului au traversat podul Pul-i-Imam Bukhri, întâmpinând o rezistență slabă, și au ocupat principala bază militară și un aeroport. Forțele speciale americane, ofițeri CIA și echipe ale forțelor aeriene ale S.U.A., dispunând de sprijin aerian apropiat, au participat la ocuparea orașului Mazari Sharif. După o luptă sângeroasă de 90 de minute, forțele talibane, care ocupau orașul din 1998, s-au retras, declanșând o sărbătoare pe străzile orașului, ale cărui locuitori au afinități etnice și politice cu Alianța Nordului.

Talibanii petrecuseră trei ani luptând împotriva Alianței Nordului pentru Mazari Sharif, conștienți de importanța acestui oraș pentru stăpânirea întregului Afganistan. Căderea orașului a fost o lovitură majoră pentru talibani, dar și o mare surpriză pentru planificatorii militari americani, care estimaseră că orașul va rămâne în mâinile talibanilor până în a doua parte a anului următor și că progresul va fi foarte lent.

Datorită informațiilor că Mullah Dadulah se îndrepta spre Mazari Sharif cu aproximativ 8.000 de luptători talibani, pentru a recaptura orașul, Statele Unite au decis dislocarea, pe calea aerului, a 1.000 militari din Divizia 10 Munte, ceea ce a asigurat primul avanpost solid, de unde Kabulul și Kandaharul puteau fi atacate. Zborurile anterioare fuseseră executate de pe aeroporturi din Uzbekistan sau de pe portavioane din Marea Arabiei, acum însă americanii dețineau un aeroport în interiorul țării, ceea ce le permitea să zboare mai frecvent pentru transportul ajutoarelor umanitare și reaprovizionare. Aeroportul era însă înțesat de dispozitive capcană, plantate de talibani în timpul retragerii, iar pistele erau grav avariate de misiunile de interdicție aeriană. Pistele de decolare-aterizare au fost peticite de echipele forțelor aeriene americane și localnici, care au umplut manual craterele cu pământ și le-au asfaltat. Primul avion de transport a aterizat la zece zile de la ocuparea orașului, dar aeroportul a fost declarat complet operațional abia în decembrie.

În seara zilei de 12 Noiembrie 2001 forțele talibane au părăsit orașul Kabul, sub acoperirea întunericului, forțele Alianței Nordului sosind abia în după-amiaza zilei de 13 noiembrie. Un grup de aproximativ douăzeci de talibani, ascunși în parcul orașului, erau singurii apărători rămași, schimbul de focuri durând mai puțin de 15 minute. După neutralizarea acestui grup, orașul Kabul era în mâinile forțelor S.U.A./NATO și ale Alianței Nordice. Căderea Kabulului a marcat începutul căderii pozițiilor talibane. În 24 de ore toate pozițiile talibane de-a lungul graniței cu Iranul au căzut, inclusiv orașul Herat. Comandanții locali pashtuni au ocupat tot nord-vestul Afganistanului, inclusiv orașul cheie Jalalabad.

Primul succes notabil a fost înregistrat în perioada 14-16 noiembrie 2001, când forțele aeriene americane au executat un atac aerian asupra casei lui Mohamed Atef, numărul trei în organizația Al-Qaeda și au reușit eliminarea acestuia și a altor șapte militanți. A fost una dintre cele mai importante reușite ale campaniei inițiale a războiului.

Între timp, obiectivele Alianței Nordului și ale Statelor Unite au început să difere, Alianța Nordului solicitând mai mult sprijin aerian pentru invingerea definitivă a talibanilor și a câștiga controlul țării, în timp ce forțele americane continuau să se concentreze pe căutarea și găsirea lui Osama bin Laden.

În nordul țării, forțele talibane, constituite în special din voluntari pakistanezi, s-au retras în orașul nordic Kunduz, pentru o ultimă tentativă de apărare. La 16 noiembrie, ultimele reminiscențe ale rezistenței talibane au fost lichidate. Totuși, aproape 10.000 de luptători talibani, conduși de luptători străini, au refuzat să se predea și au continuat să lupte. Talibanii au fost forțați să se retragă în sud-estul Afganistanului, în jurul Kandaharului.

Până la 13 noiembrie, Al-Qaeda și forțele talibane, împreună, posibil, cu Osama bin Laden, s-au regrupat și și-au concentrat forțele în complexul de peșteri Tora Bora, pe frontiera cu Pakistanul, la 50 kilometri sud est de Jalalabad. Aproape 2.000 de luptători talibani s-au pregătit pentru confruntarea cu forțele coaliției Alianței Nordului/S.U.A./NATO. La 16 noiembrie forțele aeriene americane au început bombardarea complexului de peșteri și fortărețele din munți. Simultan, C.I.A. și Forțele Speciale americane recrutau/plăteau conducătorii locali pentru a se alătura atacului împotriva complexului Tora Bora.

Odată cu bombardarea complexului Tora Bora, a continuat și asaltul asupra orașului Kunduz. După nouă zile de lupte grele și bombardament aerian american, luptătorii talibani s-au predat forțelor Alianței Nordului, pe 25-26 noiembrie. La scurt timp după aceasta, aviația pakistaneză a sosit pentru evacuarea câtorva sute de militari din structurile de informații care erau dislocați în Afganistan dinaintea invaziei americane, pentru a ajuta talibanii în lupta contra Alianței Nordului. În timpul acestei operațiuni se presupune că rebelii au avut până la cinci mii de oameni, inclusiv talibani și trupe Al-Qaeda, aliați cu pakistanezii în Afganistan.

Pe 25 noiembrie, ziua în care talibanii din Kunduz s-au predat și erau duși către fortăreața Qala-i-Janghi, din apropierea Mazari-Sharif, câțiva talibani au atacat gărzile Alianței Nordului, luându-le armele și deschizând focul. Acest incident a declanșat o revoltă a peste 300 prizonieri, care au ocupat partea sudică a complexului, cândva o fortăreață medievală, în care erau depozitate armament individual. Un agent C.I.A., care interoga prizonierii, John Michael Spann, a fost ucis, fiind prima pierdere a americanilor în acest război. Revolta a fost înăbușită după șapte zile de luptă, interval în care Alianța Nordului a pierdut 50 de luptători, dar numai 86 talibani au supraviețuit. Această luptă a marcat sfârșitul luptelor din nordul Afganistanului.

Până la sfârșitul lunii noiembrie 2001, Kandaharul, locul de naștere al talibanilor, era ultimul bastion al rezistenței acestora. Aproape 3.000 de luptători tribali, conduși de Hamid Karzai, un loialist al fostului rege afgan, și Gul Agha Sherzai, guvernatorul Kandaharului înainte de asumarea puterii de către talibani, au atacat trupele talibane din est pentru a le tăia liniile de aprovizionare.

Între timp, forțe considerabile ale armatei S.U.A. au fost dislocate în Afganistan. Aproape 1.000 de infanteriști marini, aduși pe calea aerului, au înființat Camp Rhino, în deșertul din sudul Kandaharului, pe 25 noiembrie. Acesta a fost prima bază strategică în Afganistan și totodată piatra de temelie în înființarea altor baze de operațiuni. Prima luptă importantă în care au fost implicate trupele terestre americane a avut loc la o zi după ce Rhino a fost ocupată, când 15 vehicule blindate au atacat baza. Atacul a fost respins de către elicopterele de atac, care au distrus mare parte dintre vehicule. Între timp, loviturile aeriene împotriva pozițiilor talibane din oraș au continuat, unde Mullah Omar era blocat. Omar, liderul talibanilor, a rămas sfidător, deși forțele sale controlau numai 4 din cele 30 de provincii ale Afganistanului, cerând forțelor sale să lupte până la moarte.

Pe 6 decembrie, guvernul Statelor Unite a respins cererea de amnistie pentru Omar și liderii săi talibani. La scurt timp, pe 7 decembrie, Omar a scăpat, împreună cu câțiva susținători apropiați și s-a ascuns în munții din provincia Uruzgan. Ceilalți membri ai conducerii talibane au fugit în Pakistan, prin trecătorile Paktia și Paktika. La scurt timp, Kandaharul, ultimul oraș important controlat de talibani, a căzut, majoritatea luptătorilor talibani fiind capturați. Orașul de graniță Spin Boldak s-a predat în aceeași zi, marcând sfârșitul controlului taliban în Afganistan. Forțele tribale afgane, sub conducerea lui Gul Agha a capturat orașul Kandahar, în timp ce infanteria marină americană a preluat controlul aeroportului, unde și-au stabilit baza.

Luptătorii Al-Qaeda încă mai rezistau, însă, în complexul Tora Bora. Împinși constant de către milițiile tribale anti-talibane, sprijinite de Delta Force și forțele speciale britanice, și sub atacul năucitor ale aviației americane, luptătorii Al-Qaeda au acceptat un armistițiu, pentru a le da răgazul necesar depunerii armelor. Privind retrospectiv, mulți sunt de părere că aceasta a permis liderilor Al-Qaeda, inclusiv Osama bin Laden, să scape. În 12 Decembrie luptele au început din nou, probabil declanșată de ariergarda ce căuta să permită forțelor principale ale talibanilor să scape prin Munții Albi în zonele tribale din Pakistan. Forțele tribale afgane, susținute de forțele pentru operații speciale britanice și americane, au atacat pozițiile fortificate din peșteri și bunkerele împrăștiate în toată regiunea. Până la 17 decembrie, ultimul complex de peșteri a fost ocupat, iar rezistența, anihilată. Căutarea lui bin Laden a continuat și în ianuarie, dar nu au mai fost găsite indicii referitoare la locația acestuia sau celorlalți lideri Al-Qaeda. Părerea unanimă este că acesta a scăpat în regiunea tribală din sudul și estul Pakistanului. Aproximativ 200 de luptători talibani au fost uciși în timpul confruntărilor.

Misiunea ISAF (International Security Assistance Force), a fost creată de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, la sfârșitul lui decembrie 2001, pentre a asigura securitatea zonei Kabul, NATO preluînd controlul ISAF în 2003. ISAF are trupe din 42 de țări, țările membre NATO asigurând majoritatea trupelor.

După ce talibanii au părăsit Kabulul, în noiembrie 2001 și au pierdut Kandaharul, în decembrie 2001, s-a înțeles că liderii Al-Qaeda și talibanii au fugit în Pakistan.

Pentru a umple golul politic, Națiunile Unite au organizat Conferința de , în Germania. Întâlnirile între diverși lideri afgani au fost organizate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. Talibanii nu au fost invitați. Participanții erau membri a patru grupuri din opoziție, observatorii fiind din țările vecine și câteva țări importante, inclusiv Statele Unite.

Rezultatul acestor discuții s-a concretizat în acordul de , care a creat Autoritatea Interimară Afgană, care a servit ca garant a suveranității Afganistanului și a subliniat demararea procesului politic către o nouă constituție și alegerea unui nou guvern afgan.

Rezoluția 1378 din 14 Noiembrie Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, prevedea condamnarea talibanilor pentru folosirea Afganistanului ca bază de export a terorismului de către rețeaua Al-Qaeda și alte grupuri teroriste și asigurarea găzduirii lui Osama bin Laden, Al-Qaeda și asociaților lor, și, în acest context, sprijinea eforturile poporului afgan de înlocuire a regimului taliban.

Pentru a sprijini Autoritatea Interimară Afgană în asigurarea securității, Națiunile Unite a autorizat crearea unei forțe internaționale, International Security Assistance Force – ISAF, cu mandatul de a ajuta afganii să mențină securitatea în Kabul și zonele adiacente.

Sub conducerea generalului american David Howell Petraeus, ISAF are militari din 42 de țări, dintre care, aproximativ jumătate sunt americani. Înființată ca forță de stabilizare de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite la 20 decembrie 2001, mandatul ei a rămas neschimbat timp de cinci ani. La 11 august 2003, NATO a preluat comanda politică și coordonarea ISAF. La 31 iulie 2006 ISAF a preluat comanda în sudul țării și la 5 octombrie estului țării.

Înainte de invazia de către Statele Unite, existau temeri că invazia și disfuncționalitățile cauzate de aceasta va crea foamete și refugiați. Programul World Food Programme al Națiunilor Unite și-a suspendat temporar activitatea în Afganistan, la începutul bombardamentelor, dar și-a reluat activitatea imediat după căderea regimului taliban.

După luptele de , forțele americane și aliații lor afgani și-au consolidat pozițiile în toată țara. După Loya jirga sau marele consiliu al celor mai mari facțiuni afgane, lideri tribali și foști exilați, a fost instaurat un guvern interimar în Kabul, sub conducerea lui Hamid Karzai. Forțele americane și-au stabilit baza principală la baza aeriană Bagram, la nord de Kabul. Aeroportul din Kandahar a devenit, de asemenea o bază americană importantă. Au fost înființate câteva baze înaintate în provinciile estice, pentru a vâna rămășițele talibane și Al-Qaeda. Numărul de militari ai coaliției conduse de S.U.A. a ajuns la 10.000.

Anexa nr. 2

RĂZBOIUL DIN IRAK

Războiul din Irak, cunoscut ca și Al Doilea Război din Golf sau Operațiunea Iraqi Freedom a fost o campanie militară demarată la 20 martie 2003, odată cu invazia Irakului de către forțele multinaționale conduse de către Statele Unite, la ordinul președintelui american, George W. Bush, și a primului ministru britanic, Tony Blair.

Anterior invaziei, guvernele Statelor Unite și Marii Britanii au admis că posibilitatea ca Irakul să recurgă la folosirea armelor de distrugere în masă este o amenințare la adresa securității lor și a aliaților lor regionali. În anul 2002, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a emis Rezoluția 1141 care a cerut Irakului să coopereze cu inspectorii Națiunile Unite pentru verificarea existenței armelor de distrugere în masă și rachetelor de croazieră. Comisia Națiunilor Unite de Monitorizare, Verificare și Inspecție (UNMOVIC) a primit acceptul guvernului irakian de a inspecta locațiile presupuse a găzdui astfel de echipamente, dar nu au găsit probe concludente referitoare la posesia acestora de către Irak. Inspectorul șef, Hans Blix a raportat Consiliului de Securitate că deși cooperarea irakienilor este „activă”, ea nu este „necondiționată” și nici „imediată”.

După invazia Irakului de către coaliția multinațională, Grupul de Supraveghere a Irakului a concluzionat că Irakul a oprit programele de dezvoltare a armelor nucleare, chimice, biologice încă din 1991 și nu avea programe în derulare la data invaziei, dar că exista intenția de a reîncepe producția odată cu ridicarea sancțiunilor. Deși au fost găsite rămășițele degradate ale unor arme chimice abandonate înainte de 1991, nu erau armele care au fost principalul motiv al declanșării invaziei. Unii oficiali americani au acuzat, de asemenea, președintele irakian, Saddam Hussein, de găzduirea și sprijinirea Al-Qaeda, dar nu au fost niciodată găsite dovezi în sprijinul acestor acuzații. Alte justificări ale invaziei date de guvernele țărilor participante la invazie au inclus ajutorarea, de către guvernul Irakian a familiilor atacatorilor sinucigași palestinieni, abuzurile regimului irakian în domeniul drepturilor omului și încercarea de a instaura democrația în Irak.

Primele echipe ale Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite ale Americii au pătruns în Irak la 10 iulie 2002 și consta în membri ai Diviziei de Activități Speciale a C.I.A., urmate, mai târziu, de membri trupelor de elită ale armatei americane din Comandamentul Întrunit pentru Operații Speciale (JSOC). Împreună ei au pregătit invazia pentru forțele convenționale, eforturile lor concentrându-se pe convingerea câtorva comandanți de divizie irakieni să se predea, în loc să se opună invaziei, și să identifice, prin misiuni de cercetare extrem de periculoase, țintele cele mai importante dintre liderii irakieni.

Cel mai important, eforturile lor s-au concentrat pe organizarea forțelor kurde, Kurdish Peshmerga, pe frontul nordic al invaziei, pentru înfrângerea lui Ansar al-Islam în Kurdistanul Irakian înainte de invazie și înfrângerea armatei irakiene în nord. Bătălia împotriva Ansar al-Islam a dus la moartea unui număr substanțial de militanți și descoperirea unei facilități de producție a armelor chimice

Invazia a fost o operațiune rapidă și decisivă, care a întâmpinat rezistență puternică, la care forțele americane și britanice nu se așteptau. Regimul irakian se pregătise pentru ducerea simultană a unui război convențional și a unuia neconvențional, cedând teritoriul când întâlneau forțe convenționale puternice, în special de blindate, dar lansând atacuri la scară redusă în spate, folosind luptători în haine civile sau trupe paramilitare. Acest tip de operațiuni au avut succes la începutul operațiunilor, creând unele probleme pentru forțele invadatoare, în special cele americane.

Trupele coaliției au lansat operațiuni aeriene și amfibii în peninsula Al-Faw, pentru ocuparea câmpurilor petroliere și a porturilor importante, sprijinite de vasele de război a le Marinei Regale, Marinei Militare Poloneze și Marinei Regale Australiene. Forța 15 Expediționară a Corpului de Infanterie Marină americană, atașată Brigăzii 3 Comando și forțelor speciale poloneze GROM au atacat portul Umm Qasr, simultan cu ocuparea câmpurilor petroliere din sudul Irakului de către Brigada 16 Asalt Aerian britanică. Comandourile poloneze au ocupat platformele marine din apropierea portului, pentru prevenirea distrugerii acestora.

Blindatele grele ale Diviziei 3 Infanterie S.U.A., au înaintat spre vest apoi spre nord, prin deșertul vestic către Bagdad, simultan cu Forța 1 Expediționară a Infanteriei Marine care a atacat spre est, de-a lungul autostrăzii 1, prin centrul țării, iar Divizia 1 Blindată Britanică a înaintat spre nord prin mlaștinile din estul Irakului. Divizia 1 Infanterie Marină și-a croit drum, prin luptă, prin Nasiriyah, pentru ocuparea unei intersecții importante din apropierea aeroportului Talil. Divizia 3 Infanterie americană a învins forțele din tranșeele în și din apropierea aeroportului și a evitat orașul prin vest spre nordul Irakului.

Odată ocupate aeroporturile din Nasiriyah și Talil, Divizia 3 Infanterie sprijinită de Divizia 101 Aeropurtată, și-a continuat atacul spre nord, către Najaf și Karbala, dar o furtună puternică a oprit progresul forțelor coaliției, ocazie folosită pentru securizarea liniilor de aprovizionare. La reluarea ofensivei, au ocupat Karbala Gap, o cale de apropiere importantă către Bagdad, au ocupat podurile peste Eufrat, permițând forțelor americane să avanseze către Bagdad. La jumătatea Irakului, Divizia 1 Infanterie Marină și-a croit drum prin luptă către estul Bagdadului și s-a pregătit atacul asupra Bagdadului.

În nord, OIF- folosit cea mai mare grupare de forțe speciale de la operațiunea de eliminare a talibanilor, în Afganistan, din urmă cu un an. Armata Irakiană a fost rapid depășită, în fiecare confruntare cu forțele americane, deși forțele irakiene Fedayeen Saddam au rezistat, uneori până la epuizare, înainte de a se contopi cu populația civilă.

La 9 aprilie Bagdadul a căzut, punând capăt regimului de 24 de ani al președintelui Saddam Hussein. Forțele americane au ocupat ministerele partidului Ba’ath, demolând o statuie imensă din metal a lui Hussein, distrugând fotografii și filmări, evenimente simbolice, care mai târziu au devenit controversate. Nevăzute în fotografii sau filmări, au fost imnul închinat de mulțime clericului radical șiit, al-Sadr. Căderea bruscă a Bagdadului a fost însoțită de o revărsare masivă de recunoștință către invadatori, dar și de tulburări civile, inclusiv jefuirea clădirilor guvernamentale, și o creștere masivă a ratei criminalității.

Conform datelor Pentagonului, 230.000 de tone din cele 590.000 de tone de muniții ale armatei irakiene au fost furate, constituind o importantă sursă de muniții pentru insurgența irakiană. Faza invaziei s-a terminat odată cu ocuparea de către Task Force Tripoli a Infanteriei Marine a orașului natal al lui Hussein, Tikrit. La 15 aprilie coaliția a declarat terminarea invaziei.

La 1 mai 2003, președintele Bush a vizitat portavionul USS Abraham Lincoln, ancorat la numai opt mile de San Diego, California. Punctul culminant al vizitei a avut loc la apusul soarelui, cu binecunoscutul discurs „Misiune Îndeplinită” (Mission Accomplished). În discursul televizat, transmis de televiziunile naționale, ținut în fața marinarilor și aviatorilor pe puntea portavionului, Bush a declarat victoria împotriva forțelor convenționale irakiene. În ciuda acestei proclamații, Saddam Hussein a rămas în libertate, numeroase puncte de rezistență ale irakienilor fiind încă active.

În faza de invazie a războiului, între 19 martie și 30 aprilie, 9.200 combatanți irakieni au fost uciși, alături de 7.229 civili, în special datorită forțelor terestre și aeriene americane. Forțele coaliției au raportarea pierderea a 139 militari americani și 33 britanici.