Particularitati Metodologice Privind Investigatia Crminalistica a Infractiunilor din Domeniul Treficului de Stupefiante

CUPRINS

CAPITOLUL I Considerații introductive

1.1. Sublinieri generale

Proprietățile unor plante au fost folosite din cele mai vechi timpuri în ceremonii religioase, cu ocazia unor ritualuri magice, în scop terapeutic, sau pur și simplu, pentru a introduce o stare de plăcere, datorită virtuților excitate pe care le au. Principiile active ale acestor plante se obțin astăzi nu numai prin prelucrarea tradițională a plantelor, ci și prin sinteza chimică, efectele lor fiind mult mai puternice decât ale plantelor din care au fost extrase sau pe baza cărora s-a realizat o anumită combinație chimică.

Evoluțiile sociale și economice ale epocilor au determinat reducerea timpului în care pot fi parcurse distanțele dintre Asia-Africa-Europa și cele două Americi, astfel încât, ceea ce denumim astăzi droguri, care aveau o utilizare locală, au început să fie bine cunoscute și “apreciate” în toate zonele planetei, mai ales în cele zise civilizate, traficul de droguri, ca și consumul, devenind astăzi un flagel al întregii lumi.

Astăzi nu mai poate fi ignorată trista realitate reprezentată de faptul că, în toată lumea se constată o perfecționare deosebită și o “profesionalizare” a mediilor criminale implicate în traficul de droguri, pe fondul unei pronunțate consolidări a structurilor de tip mafiot. Prin amploarea și dimensiunile lui, acest gen de trafic se manifestă ca un fenomen la scară planetară și, la ora actuală, îmbracă fără dubiu haina crimei organizate transnaționale.

Prin periculozitatea socială și implicarea mafiei în traficul de stupefiante, comunitatea internațională a fost obligată să găseasca soluții și strategii de luptă în vederea combaterii, sau cel putin a restrângerii traficului. Firește că fiecare stat, în special autoritățile publice competente, sunt tot mai preocupate de inițierea unor măsuri eficiente de descoperire, combatere și prevenire a traficului de substanțe toxice și stupefiante, a narcomaniei.

În ultimele decenii, organismele internaționale au elaborat o serie de convenții menite să restrângă acest flagel. Rezultatele obținute la nivel mondial nu sunt pe măsura așteptărilor. Dimpotrivă, fenomenul traficului illicit de stupefiante a proliferat, reprimarea lui ridicând serioase probleme poliției și altor organisme specializate chiar din țările care, înainte de 1990, nu se confruntau cu el din punct de vedere al consumului, ci doar al tranzitului.

Amplasarea geografică a României, la intersecția principalelor căi de comunicație care leagă Orientul de țările Europei Occidentale, combinată cu problemele din balcanică, au transformat-o într-o verigă importantă a traficului ilicit de droguri pe ruta balcanică Turcia-Bulgaria-România-Vestul Europei.

La aceasta se adaugă evoluțiile din statele aparținând fostei URSS care au generat, la rândul lor, avalanșa turiștilor care, din nevoia de a avea bani, sunt dispuși să facă orice. Țările asiatice desprinse din conglomeratul sovietic (Azerbaidjan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan) sunt mari cultivatoare de canabis, valorificat în Europa de Vest. Rutei balcanice i se asociază și ruta baltică a drogurilor chimice, care are ca destinație finală tot țările occidentale, prin tranzitarea României. Marile transporturi de amfetamine produse în laboratoarele clandestine din Letonia, Estonia și Lituania sunt traficate sub formă de acoperire prin România și Polonia, în Germania.

Intensitatea schimburilor comerciale, turistice, culturale, etc., numărul mare de cetățeni străini aflați, în scop de afaceri, care tranzitează țara și cei care se află în mod ilegal și nejustificat pe teritoriul românesc, constituie condiții favorizatoare ale traficului și consumului de stupefiante în România. Astfel, putem afirma, fără ezitare, că România este o țară de tranzit și depozitare, placă turnată și potențial consumatoare de droguri.

În ceea ce privește confiscările de droguri, începând cu anii 1990/1991, au fost din ce în ce mai mari, astfel încât să se ajungă la ordinea tonelor, la începutul secolului XXI. Aceeași afirmație este valabilă și pentru creșterea numărului de persoane condamnate pentru consumul și traficul de droguri.

1.2. Referințe istorice asupra originii consumului și traficului de substanțe sau produse stupefiante

Încă din antichitate oamenii au cunoscut acțiunea binefăcătoare sau toxică a anumitor plante sau a produșilor izolați din ele. Din acest motiv se poate afirma că abuzul întrebuințării stupefiantelor dăinuie de foarte multă vreme. Naturalismul grec Teofrast, elevul lui Aristotel, în secolul 3 î.ch. în scrierile sale, vorbește despre opiu, pe care îl denumea „meconium” denumire ce se mai păstrează și astăzi.

În cursul secolului al II-lea î.ch., medicul grec Heraclide din Tarent, recomanda administrarea de doze masive de opiu contra mușcăturilor de șerpi veninoși. Pedaniu Dioscoride din Anazarbe (secolul I e.n.) farmacolog erudit al antichitiții romane, făcea recomandări pentru prepararea siropului de mac denumit și „diacodion”. Homer în „Odiseea” a descris băutura magică contra tristeții pe care o denumea „leacul pentru a uita” punând la baza preparării ei opiul. Într-o legendă din antichitate se spune că frumoasa Elena punea opiu în vinul pe care îl dădea apărătorilor Troiei din dorința de a le împrăștia tristețea.

Chinezii, utilizau cânepa (Cannabis) ca anestezic în chirurgie cu peste 2000 de ani în urmă, în timp ce medicii arabi erau specializați în folosirea opiului în scopuri medicale. Obiceiul mestecării frunzei, arborelui de cocaină de către indienii din Peru, a fost semnalat încă de pe vremea cuceririi de către spanioli a acestei țări. Mestecarea frunzelor de coca este și astăzi un obicei aproape generalizat practicat de indienii care trăiesc în Peru în zona platourilor înalte.

Macul de opiu a fost apreciat în medicină datorită efectului său sedativ și somnifer fiind întrebuințat în același timp și în practicile magice. Medicul elvețian Paracelsus în secolul al XVI-lea, denumea opiul „piatra nemuririi” și îl recomanda pentru a fi folosit în practica medicală sub formă de tinctură de opiu simpla. Doctorul Sydenham von Helmont, supranumit și doctor Opiatus, scria în anul 1680: „printre remediile pe care a voit natura atotputernică să le dea omului pentru a-și alina suferințele nu există nici unul atât de universal și de eficient ca opiul.

Folosirea cânepei indiene în scopuri mistice este demonstrată de unele practici religioase rămase până în ziua de azi la unele popoare, precum și de relatări ca cele a lui Marco Polo, care afirmă că în secolul al XH-lea în Liban unele căpetenii își drogau bandele ca să poată teroriza populația băștinașă.

În anul 1803 a fost descoperită morfina substanță care este folosită în interes terapeutic și în zilele noastre, dar care și-a găsit întrebuințarea de către toxicomani în scopul drogării.

În anul 1874, a fost sintetizată pentru prima oară heroina, un stupefiant de cinci ori mai toxic decât morfina și care astăzi este unul dintre cele mai la „modă” droguri care se folosește de către toxicomani.

Cultura și întrebuințarea opiului a fost răspândită în Asia Mică și în regiunile învecinate iar mai apoi în China. Opiul considerat secole de-a rândul, de cei mai buni, medici chinezi ca un medicament salutar, a fost introdus în această țară, în cursul secolului al XlX-lea, în cantități uriașe. Consumul acestui stupefiant, luând proporții, autoritățile chineze au luat măsuri pentru a-1 combate, interzicând totodată importul opiului. Ca să înlăture piedicile puse de chinezi comerțului cu opiu, în anii 1840- 1842, Anglia și între anii 1856-1860, Anglia și Franța au purtat războaie împotriva Chinei (războaie ale opiului) care a fost silită prin forța armelor, să accepte importarea unor cantități imense de opiu.

Apariția fenomenului traficului ilicit cu stupefiante nu poate fi raportat la o anumită dată precisă în timp, dar se poate afirma că el a existat sub diferite forme încă din antichitate;

1.3. Evoluția istorică a reglementărilor juridice internaționale a substanțelor și produselor stupefiante și a controlului

1.3.1. Situația existentă în lume în privința consumului reglementări juridice internaționale

Este în afară de orice îndoială că, omul preistoric a cunoscut efectele deosebite ale drogurilor asupra organismului său, descoperindu-le accidental proprietățile, ca urmare a mestecării frunzelor și rădăcinilor unor plante sau arbuști pe care le culegea din arealul în care trăia. Prin repetiție, aceste noi trăiri s-au fixat în memoria colectivă, efectele curative, ori excitante ale diferitelor plante căpătând o aură magică, exploatată în timp de cei interesați de acest lucru” Acordând drogurilor esență divină omul credea că prin consumarea lor poate accede în lumea zeităților responsabile de viața și sănătatea sa.

Documente istorice atestă că, în secolul al XV-lea, în China se făcea deja un important trafic ilicit cu opiu, iar în secolul al XVI-lea, consumul abuziv de opiu de către o mare parte a populației, era foarte răspândit în China și Turcia.

Având în vedere numărul mare de consumatori de opiu ce existau în acea perioadă și pericolul pe care îl prezenta răspândirea rapidă a acestui viciu, autoritățile din Turcia au decis interzicerea consumului de opiu și hașiș. La rândul lor, autoritățile chineze amenințate cu același pericol, în a doua jumătate a secolului al XVTII-lea, au interzis vânzarea opiului și au închis fumoarele.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, anumite țări au întreprins o serie de măsuri în vederea controlului stupefiantelor. Astfel în anul 1845 în Franța s-a adoptat o lege care permitea controlul asupra unor stupefiante, iar în perioada 1895-1906, diverse state și teritorii ale S.U.A. âu adoptat regulamente speciale privitoare la controlul opiului și a altor stupefiante.

Anul 1906, a rămas un an de referință în istoria combaterii traficului și consumului abuziv de opiu. În acel an, China a interzis cultura macului de opiu pe teritoriul său și simultan a încheiat o înțelegere cu India pe termen de 10 ani, prin care această țară se obliga să-și reducă progresiv exportul de opiu către China. Aceste măsuri luate de China au fost apreciate ca reprezentând primul pas făcut de o țară în vederea eradicării folosirii opiului pentru fumat.Lupta împotriva opiului se declanșase.

1.3.2. Evoluția reglementărilor juridice internaționale în vederea combaterii traficului ilicit și consumului abuziv de stupefiante, până la izbucnirea primului război mondial

Observându-se consecințele, gravitatea și implicațiile pe care le ridica traficul de opiu și consumul abuziv al acestuia care era foarte răspândit în rândul populației chineze dar și a altor popoare, s-a simțit nevoia unei reacții din partea comunității internaționale.

Primul pas 1-a făcut S.U.A. în anul 1908, guvernul acestei țări a interzis fumarea opiului în Filipine și în general, folosirea opiului în alte scopuri decât cele medicale sau științifice. Încă de atunci, guvernul S.U.A. a avut pretenția ca o astfel de măsură să fie luată și în țările din Europa și Extremul Orient.

Astfel, la inițiativa președintelui S.U.A. Th. Rooswelt, în anul 1909 la Shanghai, în China a avut loc o conferință internațională dedicată analizării traficului și consumului abuziv de opiu și luarea unor măsuri pentru stoparea acestui fenomen. La această conferință au participat reprezentanții a 30 de state.

Conferința nu s-a încheiat cu semnarea linui tratat internațional, deoarece reprezentanții la conferință nu au avut împuterniciri din partea statelor lor, pentru semnarea unui astfel de document, însă au fost adoptate un număr de 9 rezoluții care au servit mai târziu ca bază de lucru pentru acordurile și convențiile ce s-au încheiat ulterior în această materie.

Pe lângă adoptarea celor 9 rezoluții, conferința din anul 1909 de la Shanghai, a avut meritul de a fi creat pentru prima oară o „Comisie Internațională a Opiului”.

În esență, rezoluțiile adoptate, solicitau insistent statelor să limiteze progresiv utilizarea opiului în alte scopuri decât cele medicale sau științifice, să împiedice expedierea opiului către alte țări, să interzică importul, astfel că, puțin câte puțin, să dispară întrebuințarea opiului pentru fumat și să se stabilească și un control internațional asupra fabricării, vânzării, distribuirii morfinei și a altor droguri vătămătoare.

După această primă manifestare internațională, datorită eforturilor depuse de către comunitatea internațională, în anul 1912, la Haga, a fost încheiată prima convenție internațională în materie de stupefiante și anume „Convenția Internațională a Opiului”.

Principalul merit al acestei convenții a fost acela de a fi instituit un control internațional asupra opiului și de a fi deschis calea unui drept internațional de control în această materie. Potrivit acestei convenții, fabricarea și comerțul cu opiu medicinal, cu morfină și cu alți alcaloizi ai opiului, cu cocaină precum și cu alte asemenea substanțe, nu erau permise decât în scopuri medicale sau științifice. în acest sens, pentru desfășurarea unor activități cu opiu, convenția stipula ca producția și distribuția opiului brut, să fie pusă sub control internațional.

În sfârșit, convenția mai prevede ca fabricarea și întrebuințarea opiului preparat să fie progresiv interzisă, iar statele să instaureze un control național asupra fabricării și distribuirii opiului și derivaților din opiu. Se poate afirma că, prin prevederile sale, „Convenția Internațională a Opiului” de la Haga din anul 1912, a creat sub o formă mai rudimentară, actualul regim internațional al stupefiantelor. Cum la acea dată, nu exista un organ internațional special care să vegheze la aplicarea prevederilor acestei convenții, părțile participante la încheierea convenției au convenit să schimbe prin intermediul guvernului Olandei, textele de lege pe care le vor elabora pentru controlul pe plan național al opiului, precum și statisticile pe care le cerea convenția și pe care statele urmau să le întocmească. Astfel, pentru prima dată, obligațiile pe care și le-au asumat statele participante la conferința de la Haga din anul 1912, de a colabora la o campanie internațională obligație morală, ele devenind obligații de drept internațional.

Cu toate bunele sale intenții, „ Convenția Internațională a Opiului” de la Haga din anul 1912, nu a intrat imediat în vigoare, deoarece, până la data de 31 decembrie a acelui an, nu toate părțile au ratificat-o, iar între timp izbucnise primul război mondial. Ea a intrat în vigoare, după încheierea tratatelor de pace de la Versailles din anii 1919-1920.

1.3.3. Continuarea reglementărilor juridice internaționale, în vederea combaterii traficului ilicit și consumului abuziv de stupefiante, după terminarea primului război mondial și izbucnirea celui de al doilea război mondial

După primul război mondial, sarcina de a veghea la executarea prevederilor Convenției de la Haga din anul 1912, care intrase în vigoare, a revenit Societății Națiunilor. Prin art 23 din Pactul Societății Națiunilor, aceasta își asuma dreptul de control asupra stupefiantelor, fiind însărcinată cu „controlul general al acordurilor relative la traficul de opiu și a altor droguri vătămătoare”. Pentru a se achita de această obligație, Societatea Națiunilor a creat în anul 1920, „Comisia consultativă a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare”. Această comisie a jucat un rol important în combaterea traficului ilicit și a consumului abuziv de stupefiante.

Ea, a reprezentat un organ administrativ internațional în materie de stupefiante, fiind însărcinată să țină Ia curent Societatea Națiunilor asupra problemelor pe care le ridicau pe plan internațional stupefiantele.

„Comisia consultativă a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare”, a fost aceea care a înțeles cel mai bine că în statele cele mai interesate, problema traficului ilicit și consumul abuziv de stupefiante reprezintă o gravă problemă socială. De aceea, Comisia consultativă a servit drept centru pentru schimbarea unor puncte de vedere asupra problemelor pe care le ridica controlul internațional al stupefiantelor și mai ales asupra traficului ilicit. Ea a contribuit în mare măsură, la remedierea unor lipsuri din reglementările naționale ale statelor, atrăgând totodată atenția guvernelor interesate asupra acestor lacune și a alertat opinia publică mondială împotriva traficului ilicit și consumului abuziv de stupefiante.

În egală măsură, „Comisia consultativă” s-a preocupat și de îmbunătățirea reglementărilor juridice internaționale în materia controlului internațional al stupefiantelor și al înregistrări în toate tranzacțiile referitoare la stupefiante și a impus statelor semnatare să furnizeze informații și statisticii detaliate în privința producției și a consumului de stupefiante. În acest scop, părțile contractante trebuiau să alcătuiască regulamente prin care să se asigure un control eficient al producției, distribuției și exportului de opiu brut și să limiteze numărul orașelor, porturilor sau a altor localități prin care să se permită importul sau exportul de opiu brut sau a frunzelor de coca.

Convenția stabilea denumirea drogurilor manufacturate ce erau supuse controlului interior și pentru care statele trebuiau să adopte legi și regulamente în vederea limitării fabricării, importului, exportului și întrebuințării lor. De asemenea, stipula dispoziții privind controlul producției, exportului, importului de droguri manufacturate și obligativitatea existenței unei autorizații pentru aceste operații, precum și o evidență strictă a producției. În materia comerțului internațional cu stupefiante, Convenția prevedea că pentru fiecare stupefiant ce se importă era necesară o autorizație deosebită care să prevadă cantitatea și adresa importatorului precum și numele și adresa exportatorului.

Misiunea de a supraveghea acest sistem de control și de a centraliza datele și informațiile statistice în domeniul stupefiantelor a revenit unui nou organism special creat prin convenția mai sus amintită și anume Comitetului central permanent al opiului. Astfel, comitetul central permanent al opiului, a devenit primul organ de control internațional al stupefiantelor primind în acest sens puteri depline. El a fost însărcinat să examineze statisticile pe care statele le trimiteau periodic cu privire la producția de materie primă din care se extrag stupefiantele naturale, precum și la fabricarea, importul, exportul, consumul, stocurile și cantitățile provenite din importurile sau exporturile ilegale de stupefiante.

Cu toate acestea, Convenția din anul 1925 a fost criticată pe considerentul că ea, nu a reprezentat un pas hotărât în abolirea utilizării opiului pentru fumat. Ea nu a atacat problema caracterului ilicit al întrebuințării opiului pentru fumat și a frunzelor de coca pentru mestecat, după cum nu a evidențiat necesitatea de a interzice folosirea cannabisului (hașiș, marihuana) în scopuri medicale.

Deși pe plan internațional, prin elaborarea unor convenții internaționale, s-au obținut unele succese în asigurarea unui control asupra stupefiantelor, totuși traficul ilicit și toxicomania au continuat să capete amploare la nivel planetar. Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că după anul 1920 supraproducția de stupefiante în lume a încurajat deturnarea către traficul ilicit.

În anul 1931, un număr de 57 de state au participat la Geneva la o conferință internațională consacrată stupefiantelor. La 13 iulie 1931, statele participante la conferință au adoptat „Convenția pentru limitarea fabricării și reglementarea distribuirii stupefiantelor”, convenție intrată în vigoare în anul 1933.

Superioară celorlalte convenții încheiate până la ea, Convenția din anul 1931 a instituit un fel de economie mondială planificată a stupefiantelor. Printre altele, ea prevedea ca fiecare parte contractantă să stabilească anual o evaluare (un necesar) a stupefiantelor manufacturate, necesare nevoilor proprii și destinate scopurilor medicale sau științifice. în calculul evaluărilor erau cuprinse și cantitățile maxime de fabricare și de import de stupefiante pentru fiecare țară și teritoriu.

Convenția din anul 1931 preocupată de îmbunătățirea controlului internațional, a mai creat un organism, anume Organul de control al stupefiantelor. Acest organ era însărcinat cu studiul evaluărilor pe care fiecare țară le trimitea și întocmea anual lista care cuprindea nevoile mondiale probabile de stupefiante. Tot acest organ studia și necesarul de stupefiante pentru țările care nu erau părți la Convenția din anul 1931 și nu erau angajate în acest sens.

Convenția din anul 1931, a creat o dispoziție legislativă internațională, potrivit căreia stupefiantele nou apărute și aparținând unei anumite grupe chimice (erau excluse stupefiantele sintetice căci pe atunci ele erau necunoscute) să fie puse sub control internațional, iar toate statele să fie obligate să se conformeze în acest sens.

În sfârșit, Convenția a sporit obligativitatea statelor cu privire la numărul de informații pe care acestea urmau să le furnizeze Societății Națiunilor, în rapoartele ce le înaintau cu privire la afacerile de trafic ilicit, precum și raportarea anuală a unor date privind consumul de stupefiante în fiecare țară și teritoriu.

Aceste două tipuri de rapoarte (cele privind evaluările și cele privind statisticile) precum și legile și regulamentele adoptate de către fiecare țară, constituie și în prezent baza de acțiune internațională, în domeniul controlului asupra stupefiantelor. Se poate concluziona că, atât Convenția din anul 1925 cât și cea din anul 1931 împreună cu cele două organisme create (Comitetul central permanent al opiului și Organul de control al stupefiantelor) au avut ca obiectiv principal, împiedicarea ca, fabricarea autorizată să constituie o sursă de furnizare a stupefiantelor pentru întrebuințări nemedicale și pentru trafic ilicit.

O acțiune concertată a mai multor state împotriva traficului ilicit și consumului abuziv de opiu a avut loc tot în anul 1931 când, Franța, India, Japonia, Portugalia, Anglia, Siamul și Țările de Jos au participat la o conferință internațională la Bankok. Principalul obiectiv al conferinței 1-a constituit studierea particularităților întrebuințării opiului pentru fumat. Conferința s-a încheiat cu semnarea unui „Acord” la 27.XI.1931.

Totuși, acordul care a încununat concluziile negocierilor de la Bankok, în realitate nu a reprezentat decât un progres infim pe calea suprimării folosirii opiului pentru fumat, fiind nevoie să se aștepte sfârșitul celui de al doilea război mondial pentru a se trece la o nouă etapă în această problemă.

Pe linia perfecționării legislației internaționale și a combaterii traficului ilicit cu stupefiante un rol deosebit 1-a jucat „Comisia consultativă a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare” creată de fosta Societate a Națiunilor. In dezbaterile sale asupra traficului ilicit, ea a constatat că mulți traficanți dintre cei mai periculoși, puteau să scape de urmărire judiciară prin refugierea lor pe teritoriul altor state, ca urmare a faptului că principiile din legislația penală națională variau de la o țară la alta, oferind o astfel de posibilitate, iar pe de altă parte, forțele de poliție din diverse țări, nu cooperau direct între ele în lupta împotriva traficanților. Tocmai datorită particularităților legislațiilor naționale în materie penală, existente atunci, a fost posibil ea organele de represiune ale diferitelor state, să aibă un rol de simplu spectator fără putere și posibilitate de intervenție, în timp ce, șefii bandelor de traficanți speculând aceste neajunsuri își dirijau operațiunile lor criminale, la adăpostul frontierelor altor state.

Pentru a se lichida aceste neajunsuri, în anul 1936 a fost convocată o nouă conferință la Geneva. Pe ordinea de zi a figurat aceeași problemă a stupefiantelor. La sfârșitul conferinței la 26 iunie 1936, a fost încheiată „Convenția pentru reprimarea traficului ilicit cu droguri vătămătoare”. Această convenție stipula admiterea principiului extrădării pentru persoanele care au săvârșit infracțiuni la regimul stupefiantelor și impunea totodată statelor obligația de a urmări judiciar infracțiunile la regimul stupefiantelor obligau să adopte măsuri legislative necesare pedepsirii severe mai ales cu închisoare a faptelor de: fabricare, extracție, preparare, deținere, oferire, punere în vânzare, distribuirea, cumpărarea, vânzarea, cedarea cu orice titlu, tranzitul, transportul, importul, exportul, toate acestea fără drept, precum și participarea la săvârșirea unor astfel de fapte, asocierea în vederea săvârșirii vreuneia din faptele menționate mai sus, sancționarea tentativei și a actelor pregătitoare.

Convenția din anul 1936 a instituit și un sistem de cooperare directă internațională înte polițiile diferitelor state, părțile contractante obligâhdu-se să înființeze fiecare în țara lor, un organ central de represiune, care să organizeze o campanie împotriva traficului ilicit și care să favorizeze în același timp cooperarea internațională pentru combaterea lui.

Convenția din anul 1936 a fost ultimul document internațional în materia stupefiantelor, încheiat sub egida Societății Națiunilor.

Pe perioada celui de al doilea război mondial controlul internațional al stupefiantelor a fost asigurat numai de Comitefiil central permanent al opiului și Organul de control al stupefiantelor, deoarece, „Comisia consultativă a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare”, după ultima sa reuniune în anul 1940, s-a auto desființat ea dispărând odată cu fosta Societate a Națiunilor.

1.3.4. Apariția Organizației Națiunilor Unite și continuarea reglementărilor juridice în materia stupefiantelor după cel de al doilea război mondial, până în anul 1961

Cu toate strădaniile depuse de comunitatea internațională pentru combaterea traficului ilicit și a consumului abuziv de stupefiante în lume, până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, în privința controlului internațional al stupefiantelor existau încă multe lacune.

Organizația Națiunilor Unite care a moștenit de la fosta Societate a Națiunilor și problema controlului internațional al stupefiantelor stabilit prin sistemul de convenții existent până atunci, a trebuit să depună serioase eforturi pentru crearea unui mecanism de control internațional mai eficient. Acest lucru se impunea pe motivul că, convențiile încheiate între anii 1912-1936 comportau încă o serie de neajunsuri care ar putea fi rezumate la următoarele aspecte:

ele nu permiteau un control complet asupra producției și comerțului interior al statelor, cu produse vegetale (opiu, frunze de coca, cannabis) care împreună cu capetele de mac constituiau materia primă pentru extracția tuturor stupefiantelor cunoscute până în anul 1939 și care sunt denumite cu un termen general „stupefiante naturale”;

ele limitau întrebuințarea stupefiantelor manufacturate numai în scopuri medicale și științifice, dar nu prevedeau interzicerea întrebuințării opiului, cannabisului și a frunzelor de coca în alte scopuri decât medicale, cum ar fi: folosirea opiului pentru mâncat și fumat, fumarea țigărilor cu marihuana sau mestecarea frunzelor de coca;

ele nu prevedeau în lista cu stupefiante, stupefiantele sintetice, o problemă nou apărută, a cărei rezolvare nu putea fi în nici un chip făcută în cadrul juridic existent înainte de cel de al doilea război mondial.

Pe de altă parte, mai multe state semnatare ale convențiilor, nu puteau să se achite de obligațiile lor internaționale deoarece fie că se găseau într-o situație particulară delicată în materie de stupefiante, fie că erau puse în imposibilitatea de a creea un sistem național de control eficient al acestora, deoarece, ele nu exercitau o autoritate reală asupra teritoriului național. Nu este mai puțin adevărat că, mecanismul controlului internațional al stupefiantelor creeat înaintea primului război mondial dar și între cele două războaie mondiale, devenise extrem de complicat, simțindu-se nevoia înlocuirii acestuia cu un altul mai suplu și mai eficient. Iată de ce, pentru O.N.U., imediat după înființare o mai bună reglementare juridică internațională a stupefiantelor și o consolidare a controlului internațional în această materie au devenit obiective prioritare.

După cel de al doilea război mondial, lupta comunității internaționale pentru combaterea traficului ilicit și a consumului abuziv de stupefiante a continuat, sub egida Organizației Națiunilor Unite.

Un prim pas a fost făcut de Consiliul Economic și Social de pe lângă O.N.U., care în prima sa reuniune din februarie 1946 a creat „Comisia Stupefiantelor” ca un organism tehnic, care a preluat funcțiile fostei „Comisii consultative a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare” care nu mai funcționa din anul 1940.

„Comisia Stupefiantelor” alături de „Comitetul Central Permanent al Opiului” au dus mai departe lupta împotriva traficului și consumului abuziv de stupefiante în lume și au contribuit decisiv, la realizarea obiectivelor Organizației Națiunilor Unite, privind consolidarea controlului internațional al stupefiantelor și perfecționarea reglementării juridice internaționale a acestor substanțe.

La 11 decembrie 1946 la New York a fost semnat un Protocol prin care au fost amendate Convențiile și Protocoalele asupra stupefiantelor încheiate pe plan internațional până la acea dată. Potrivit acestui Protocol, statele părți la el, luând în considerare acordurile, convențiile și protocoalele încheiate în materie de stupefiante, odată cu dizolvarea Societății Națiunilor, au considerat că este necesar să se ia măsuri în continuare pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor ce rezultau din instrumentele internaționale încheiate în această materie, fi în acest sens au hotărât, să transfere aceste sarcini Organizației Națiunilor Unite și Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.).

Față de obiectivele pe care le-a urmărit și situația creeată pe plan internațional ca urmare a cercetării științifice în domeniul farmacologiei, munca „Comisiei Stupefiantelor” a fost din ce în ce mai complexă. Un exemplu este concludent în acest sens. Astfel, dacă în anul 1946, anul înființării „Comisiei Stupefiantelor”, numărul de substanțe sau produse stupefiante pe care aceasta le avea sub control era în jur de 20, în anul 1966, numărul lor se ridicase deja la 90. Observând activitatea „Comisiei Stupefiantelor” încă de la înființarea ei, se poate constata o diferență fundamentală asupra modului în care aceasta a abordat problema stupefiantelor spre deosebire de vechea „Comisie consultativă a opiului și altor droguri vătămătoare” ce a funcționat pe lângă fosta Societate a Națiunilor.

Astfel că, în timp ce „Comisia consultativă a traficului de opiu și altor droguri vătămătoare” a avut ca misiune esențială să vegheze la anlirarpa convențiilor încheiate si a măsurilor de control luate, „Comisia Stupefiantelor”, pe lângă această sarcină a mai avut ca obiectiv și elaborarea unui plan general de acțiune pentru perfecționarea cadrului juridic internațional în materia stupefiantelor, dar și soluționarea unor probleme a căror rezolvare nu ținea numai de domeniul juridic. În acest sens, „Comisia Stupefiantelor” a fost însărcinată să examineze și chestiunile de ordin economic și social pe care le ridica consumul abuziv de droguri în lume.

La cea de a XVII-a sesiune a sa, „Comisia Stupefiantelor” a decis să examineze substanțele care prezentau proprietăți vătămătoare sănătății, analoage stupefiantelor și care nu erau puse încă sub control internațional, ele nea vând nici o reglementare.

„Comisia Stupefiantelor” a colaborat în problema stupefiantelor și cu alte organisme internaționale cum ar fi Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (F.A.O.), care își dădea avizul asupra culturilor ce urmau să înlocuiască plantațiile de mac de opiu, de cocaieri și de cannabis, cu Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.-INTERPOL) în descoperirea și prinderea unor periculoși traficanți internaționali. Ea a acționat în strânsă legătură cu Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) în special, în legătură cu mijloacele de punere sub control a unor stupefiante, O.M.S. fiind însărcinată să pregătească documentația și să trimită un reprezentat la reuniunile comisiei, etc.

Printre importantele chestiuni asupra cărora „Comisia Stupefiantelor” s-a pronunțat imediat după înființarea sa și pe care le-a ridicat în fața O.N.U. menționăm:

necesitatea abolirii opiului pentru fumat; Ca urmare a măsurilor propuse și a acțiunilor întreprinse pe plan internațional, această practică (fumarea opiului) a devenit ilicită începând cu anul 1959 în aproape toate țările lumii.

necesitatea punerii sub control internațional a stupefiantelor sintetice;Pe această linie, „Comisia Stupefiantelor” a atras atenția comunității mondiale de a se face o diferențiere fundamentală între stupefiantele sintetice și stupefiantele manufacturate naturale extrase din opiu, capete de mac, frunzele de coca și rășina de cannabis care sunt prin ele însele stupefiante și sunt supuse controlului internațional.

prevedea interzicerea consumului de opiu în scopuri nemedicale și înființa un sistem de evaluări anuale a cantităților necesare de opiu pentru fiecare țară. Totodată prin același Protocol, erau autorizate să producă pe teritoriul național opiu pentru export un număr de șapte țări.

Tot prin Protocolul din anul 1953 „Comitetul Central Permanent al Opiului” era împuternicit de a lua măsuri de supraveghere a țărilor care exportau opiu cât și a celor ce-1 importau, iar în cazul în care se constatau nereguli, putea să dispună instituirea unui embargou asupra exportului sau importului de opiu.

1.4. Principalele categorii de substanțe stupefiante și clasificarea acestora

1.4.1. Aspecte generale

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, drogul este substanța care, fiind absorbită de un organism viu, modifică acestuia una sau mai multe funcții. În sens farmacologic, drogul este o substanță utilizată în medicina, a cărei folosire abuzivă poate crea însă dependență fizica ori psihică, sau tulburări grave ale activității mentale, ale percepției și ale comportamentului. În acest sens, denumirea de drog se aplică numai substanțelor care pot fi desemnate și prin termenul general de stupefiante.

Legea nr. 142/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, definește drogurile ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, clasificând drogurile în două mari categorii:

Drogurile de mare risc ( heroina, mescalina, morfina, amfetamina, cocaina, codeina, marijuana, phencyclidia ș.a. );

Droguri de risc ( canabis, rezină de canabis, ulei de canabis, diazepam, meprobamate ș.a. )

În sensul dat de convențiile internaționale, prin drog se înțelege o substanță din cele supuse controlului prin Convenția Unică asupra stupefiantelor din 1961, precum și una din substanțele psihotrope al căror control este prevăzut de Convenția din 1971.

Potrivit clasificării făcute de Convenția ONU (1971), substanțele psihotrope se împart în trei grupe de droguri:

Stimulente ( amfetaminele și derivații lor )

Depresive ( barbiturice, alcool, tranchilizante )

Halucinogene ( LSD, MDMA – Ecstasy, mescaline, psilocybina, phencyclidine, marijuana )

Alți autori adaugă acestei clasificări o nouă categorie, anume aceea a narcoticelor, din care fac parte: morfina, heroina, codeina, metadona.

Substanțele psihotrope sunt substanțe de origine sintetică ori naturală (aproape în exclusivitate vegetală), capabile să influențeze activ psihicul și comportamentul uman. În sens restrâns, substanțele psihotrope sunt acele substanțe a căror acțiune farmacodinamică implică efecte pronunțate asupra proceselor mentale și emoționale.

În funcție de natura lor, drogurile, în general, pot fi clasificate astfel:

Analgezicele sunt destinate atenuării durerilor, mai mari sau mai mici, fără ca utilizatorul să-și piardă cunoștința. Sunt deprimante neselective ale sistemului neuro-cerebral (SNC).

Sedativele sunt deprimante neselective care, la doze terapeutice normale, produc diminuarea hiperexcitabilității psihomotorii și țin să reducă la normal tonusul funcțional al SNC. La doze mari, sedativele deprimă intens SNC.

Hipnoticele (somniferele) sunt substanțe deprimante ale SNC și provoacă somnul. Barbituricele, metaqualona și cloral hidratul sunt hipnotice. Numeroase droguri pot fi, concomitent, sedative și hipnotice.

Stimulentele activează SNC și măresc activitatea neuro-cerebrală. Anumite stimulente au o întrebuințare terapeutică legală cum sunt anorexigenele, indicate la scaderea greutății, tratarea depresiilor psihice, fiind psihostimulente. Amfetaminele și cocaina sunt principalele droguri de acest gen;

Halucinogenele acționează asupra SNC, provocând denaturarea percepțiilor și a senzorialității. Cunoscute sub numele de psihodelice, în rândul lor se înscriu, mai ales, dietilamida acidului lysergic (LSD), feniciclidina și psilocybina.

După modul în care acționează asupra organismului uman, stupefiantele se împart:

Psiholeptice (depresive) – barbituricele și tranchilizantele;

Psihoanalepticele (stimulente) – amfetamina, apiaceele, cocaina;

Psihodisleptice (halucinogene), care la rândul lor se împart în halucinogene propriu-zise și halucinogene depersonalizante.

1.4.2. Clasificarea generala a drogurilor

Raportat la tipul general de drog, acestea se pot clasifica în două mari categorii:

Substanțe psihotrope, care se pot subclasifica în funcție de substanțele din care derivă, de originea lor naturală, semisintetică sau sintetică. De asemenea, în funcție de riscurile pe care le pot prezenta efectele psiho-fizice ș.a.

Substanțele psihoactive, întâlnite cel mai frecvent la toxicomani (naturale, semisintetice, sintetice) pot fi clasificate la rândul lor în 9 categorii:

Alcoolul;

Opiacee: latex, morfină, heroină ș.a.;

Cocaina și derivatele sale;

Canabisul și marijuana;

Halucinogene;

Tranchilizante, sedative, hipnotice (barbiturice și benzadiazepine);

Solvenți organici;

Stimulente psihice (amfetaminele);

Droguri folosite ca medicamente.

1.4.3. Stupefiante naturale, semisintetice și sintetice

Termenul de stupefiante are un înțeles juridic și unul farmacologic. În sens juridic, un stupefiant este considerat drog atunci când potențele sale în materie de abuz și toxicomanie sunt relevante. El este utilizat în legislația națională și intenațională privind controlul drogurilor.

Stupefiante naturale: opiul extras direct din Papaver somniferum, morfina, codeine și tebaina, extrase din marijuana;

Stupefiante semisintetice: heroina (diamorfina), hidromorful (dihidromorfina), dilaudid, oxicodona (eucodal);

Stupefiante sintetice cu efecte puternice: metadona (Sintalgon); meperidina, petidina, demerolul (Mialgin);

Stupefiante sintetice cu efecte slabe: dextropropoxifena (Darvon), pentazocina (Fortral)

Vom prezenta în continuare categoriile principale de stupefiante întâlnite frecvent în traficul de droguri .

1.4.3.1.Opiul este latexul scurs și coagulat ca urmare a incizării capsulei macului de opiu -Papaver Somniferum- stupefiant prin el insuși, fiind totodată sursa celor mai multe narcotice analgezice (morfina, heroina, codeina). În contact cu aerul, opiul capătă culoarea moroniu spre brun.

După recoltare,opiul este adunat în bulgări sau sub formă de calupuri, iar după uscare devine sfărâmicios, cu interiorul moale. Are un gust amar și un miros asemănător amoniacului.

Cel mai adesea, opiul brut este ambalat în celofan, folii de plastic sau alte materiale care mențin umiditatea. Resturile de opiu fumat seamănă cu bucațile mici de cărbune de lemn sau semințe de struguri calcinate. Opiul poate fi întâlnit și sub alte forme, cum ar fi: opiul preparat, opiul medicinal și drosul (drojdia de opiu). Restul de opiu fumat este cunoscut și sub denumirea de opiu calcinat.

1.4.3.2. Morfina, principalul alcaloid al opiului, poate fi extrasă direct, deci fără trecere prin faza intermediară a producției de opiu. Se prezintă sub forma unei pulberi pufoase, având culoare variind între alb murdar sau galben și maroniu.

Este o substanță cu gust amar, solubilă la umiditate. Poate fi întâlnită și sub formă de tablete ori cuburi de diferite mărimi. Pentru folosirea în scop terapeutic, morfina este transformată în săruri- sub forma unor pulberi albe, cristaline, inodore, solubile în apă și se administrează fie sub formă de tablete, fie injectabil.

1.4.3.3. Heroina este cel mai puternic alcaloid al opiului. Se obține fie prin sinteză din morfina, fie direct din capsule de Papaver Soniferum. Se prezintă sub forma unei pulberi extrem de fine, cristaline, de culoare albă, cu un gust amar, solubilă în apă și alcool. În momentul de față heroina nu se mai produce licit în nici o țară din lume, datorită interdicției impuse de OMS de a fi folosită în scop terapeutic, însă continuă să fie fabricată în laboratoarele clandestine situate în Asia de sud-est (Triunghiul de Aur), Europa Occidentală (Franța, Italia) și Mexic dominând piața ilicită a drogurilor.

Pentru producerea heroinei se folosește anhidrida acetică sau clorura de acetil. Este un lichid incolor, cu miros înțepător, întrebuințat în industria coloranților, a medicamentelor și a acetatului de celuloza. De aici gustul amar și mirosul slab de oțet al heroinei.

Pe piața ilicită a stupefiantelor sunt în vânzare 4 sortimente de heroină denumite sau codificate cu numerele1, 2, 3, 4. Primele două nu mai au căutare.

Heroina nr. 3 – sub denumirile în care circulă – ca și heroina nr. 4, prezintă aceleași proprietăți fizice ca și heroina bază, cu precizarea că ultimul sortiment seamănă foarte mult cu talcul.

În ultimul timp heroina a apărut în traficul ilicit în deferite culori: brună, gălbuie, roz și chiar roșie. Dată fiind toxicitatea ei deosebită ca și interesul de inducere în eroare a organelor judiciare, toxicomanii și traficanții o amestecă cu lactoză, zahăr pudră, lapte praf sau alte ingrediente la prima vedere total inofensive.

1.4.3.4. Cannabisul

este planta din care se obține cel mai popular drog halucinogen, marijuana. Preparatul de marijuana este o mixtură rezultată ca urmare a macerării în proporții variate a frunzelor, somităților florale și fructifere ale plantelor femele și mascule de cannabis, care au fost uscate în prealabil. Secreția plantei femele de cannabis fecundate, o rășină lipicioasă, este cunoscută sub denumirea de hașiș, iar din vârful nefertilizat al florii se obține Sinsemilla. Substanța chimică obținută din cannabis, care determină efectul halucinogen, poartă denumirea de Tetrahidro Cannabinol și variază în diferitele părți ale plantei. În traficul ilicit marijuana se întâlnește sub formă de pulbere sau turte iar hașișul sub formă lichidă sau uleioasă cu aspect vâscos, de culoare verde închis.

1.4.3.5. Cocaina

Cocaina este un puternic drog stimulant al sistemului nervos central extras din frunze de Erythroxylon Coca prezentându-se sub forma unei substanțe de culoare albă, cristalină, solubilă în alcool, eter și cloroform. Atunci când se prezintă sub formă de pulbere poate fi consumată prin prizare nazală dar, de cele mai multe ori, se administrează prin injectii intravenoase. Poate fi recunoscută întrucât, aplicată pe limbă sau pe țesuturile mucoasei nazale, produce senzația de rece, iar datorită anesteziei locale, țesuturile respective se înnegresc.

O popularitate deosebită în rândul consumatorilor o are cocaina sub formă de “crack” (preparat sub forma de granule), care este suficient de volatilă pentru a fi fumată, de obicei în pipe de sticlă. Inhalați, vaporii de cocaină sunt absorbiți spre creier în mai puțin de 15 secunde.

1.4.3.6. Mescalina se obține prin extracție din cactusul – cultivat mai ales în Mexic – denumit “Peyotl”, mai exact din cele două discuri care cresc în vârful plantei (mescal butos – nasturi de mescalină), care după recoltare sunt tocate și uscate. Acest halucinogen se poate prezenta ca o pulbere albă, cristalină sau sub formă lichidă.

1.4.3.7. LSD – dietilamida acidului lesergic – este un drog din categoria halucinogenelor extrem de puternice, mai puțin de 25 micrograme fiind suficiente pentru a determina halucinații vizuale ce pot dura aproximativ 12 ore.

LSD-ul, în stare pură, se prezintă sub forma unui lichid incolor, inodor și insipid, dar prin traficul ilicit apare ca o pulbere de culoare alb-murdar, tablete sau capsule aperculate, de diferite mărimi și culori. LSD-ul se administrează pe cale bucală sau poate fi injectat. Cel mai adesea se folosește prin îmbinarea bucăților de zahăr în această soluție.

1.5. Referiri la reglementarea juridică

1.5.1. Aspecte generale

Până în iulie 2000, Codul Penal Român, prin art. 312, modificat de legea nr.140/1996, sancționa traficul de stupefiante. Articolul a fost abrogat de noua reglementare privind traficul și consumul ilicit de droguri, legea nr.143 din 26 iulie 2000. Amploarea pe care a luat-o în ultimul timp în țara noastră traficul și consumul de droguri, precum și necesitatea alinierii la legislația internațională în domeniu, impunea adoptarea în regim de urgență a unei legi specifice, complete și complexe, care să acopere varietatea activităților ilicite efectuate în legatură cu drogurile.

Noua reglementare sancționează, în articolul 2, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea și punerea în vanzare, vanzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept. Sancțiunea este închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

În art.3 este sancționată atât introducerea sau scoaterea din țară cât și importul sau exportul de droguri de risc, fără drept, cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Atât art.2 cât și art.3 conțin o formă agravantă, respectiv situația în care infracțiunile au ca obiect droguri de mare risc.

Acțiunile de cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, cumpărare sau deținere de droguri pentru consum propriu fără drept se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 5 ani (art.4).

Nu sunt omise din noua reglementare nici punerea la dispoziție a unui spațiu sau tolerarea în cadrul acestui loc a consumului de droguri (art.5), sau furnizarea, în vederea consumului, de inhalanti chimici toxici unui minor (art.8).

Prescrierea drogurilor de mare risc de către medic, fără a fi necesar din punct de vedere medical, ori eliberarea ori obținerea de droguri de mare risc pe baza unei rețete medicale prescrise sau pe baza unei rețete falsificate (art.6), ca și administrarea acestui tip de droguri în afara condițiilor legale (art.7), sau îndemnul la consumul ilicit de droguri (art.11), sunt sancționate de lege.

O noutate în domeniu o constituie sancționarea producerii, fabricării, importului, exportului, precum și oferirea, vânzarea, transportul, livrarea cu orice titlu, trimiterea, procurarea, cumpărarea sau deținerea de precursori, echipamente ori material în scopul utilizării lor la cultivare, producere sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc (art.9) ca și organizarea, conducerea sau finanțarea acestor fapte (art.10).

Cele mai severe sancțiuni prevazute pentru infracțiunile săvârșite de persoane ce fac parte dintr-o organizație sau asociație ori grup de cel puțin 3 persoane, cu structuri determinate și care sunt constituite în scopul comiterii acestor fapte și al obținerii de beneficii materiale sau alte foloase ilicite, ca și în cazul în care faptele acestora au avut ca urmare moartea victimei.

Din noua lege nu lipsesc circumstanțele agravante constituite pe lângă cele prevăzute de Codul Penal, precum și circumstanțele atenuante sau cauzele de impunitate.

Prin H.G. nr.534 din 1 iulie 1999 s-a reglementat înființarea Comitetului Interministrial de luptă împotriva drogurilor, având drept misiune facilitarea și eficientizarea comunicării și colaborării dintre M.I. și celelalte autorități ale Administrației publice central și locale, în cadrul acțiunilor întreprinse în lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri.

După cum se știe, România, în calitate de membră a Comunității Internaționale, s-a alăturat luptei contra traficul de droguri, aderând la convențiile privitoare la stupefiante.

Dintre aceste convenții menționăm urmatoarele: Convenția de la Geneva (19 februarie 1995) referitoare la combaterea opiului; Convenția de la Geneva din 1931 privitoare la limitarea fabricării și distribuirii stupefiantelor; Convenția Unică asupra stupefiantelor (semnată la New York la 30 martie 1961).

Totodată, România a încheiat o serie de acorduri interguvernamentale privind combaterea traficului ilicit de droguri.

Privitor la aceste condiții, este de remarcat faptul că noua Constituție a României, în art.11, statutează obligația statului român de a îndeplini întocmai și de bună credință obligațiile pe care ni le-am asumat prin tratatele internaționale, prin urmare și cele care vizează traficul de stupefiante. Așadar, există un cadru legislativ dincolo de reglementările legilor speciale care asigură instrumentele juridice necesare combaterii și sancționării acestui gen de fapte penale. Remarcăm, de asemenea, înăsprirea sancțiunilor penale aplicate pentru respectivele fapte, sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate dar mai ales sub aspectul sancționării severe față de traficul organizat.

1.5.2. Elementele generale care trebuie stabilite prin anchetarea infracțiunilor de trafic de stupefiante

Investigarea criminalistică, respectiv ancheta penală în faptele menționate trebuie, ca și în cazul celorlalte infracțiuni, să stabilească elementele constituitive ale infracțiunii interesând, în afara stabilirii obiectului și subiectului infracțiunii, determinarea modalităților de comitere a faptei și circumscrierea lor în modalități prevăzute de legea nr.143/2000, interesând:

Traficul propriu-zis: producerea, fabricarea, extragerea, prepararea, transformarea, procurarea, cumpărarea, deținerea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul drogurilor sau a precursorilor.

Înlesnirea traficului: cultivarea de plante ce conțin astfel de substanțe, experimentarea acestora.

Favorizarea traficului și consumului: introducerea sau scoaterea din țară, importul ori exportul de droguri sau precursori, prescrierea de rețete medicale fără acoperire, organizarea, conducerea sau finanțarea traficului, îndemnul la consum, punerea la dispoziție a unui spațiu sau tolerarea consumului ilicit în acest loc, administrarea de droguri în afara condițiilor legale, furnizarea în vederea consumului de inhalanți chimici unui minor.

Este evident că pentru conturarea tuturor elementelor care alcătuiesc latura obiectivă a infracțiunii este necesar să fie avute în vedere și interpretate toate împrejurările în care sunt comise aceste fapte.

CAPITOLUL II Moduri de sisteme de operare folosite de traficanții de droguri

2.1. Modalități de ascundere

2.1.1. Metode de asamblare sau disimulare în vederea traficării

În scopul traficării drogurilor se apelează la metode diversificate de ascundere și transportare a drogurilor, urmărindu-se firește, sustragerea de la depistarea de către autoritățile vamale sau juridiciare. Potrivit datelor oferite de OIPC-INTERPOL, dintre modalitățile de mascare sau ascundere și metodele propriu-zise de traficare ilicită a stupefiantelor, cele mai frecvente sunt următoarele:

Fabricarea pe cale industrială a mijloacelor de ascundere, prin folosirea mașinilor, cutiilor și etichetelor unor linii tehnologice de la fabricile de conserve, folosind în acest scop complicitatea unor persoane din astfel de intreprinderi. Operațiunea constă în înlocuirea produselor alimentare cu stupefiante.

Producerea pe cale artizinală a mijloacelor de ascundere, prin achiziționarea de mașini și material de bază cum sunt: capace, cutii goale, etichete (noi sau dezlipite de pe cutii pline) cu dimensiuni corespunzătoare. În aceste mijloace confecționate în mod artizanal se ascund drogurile ce urmează a fi transportate.

Înlocuirea produsului finit din cutiile de conserve, efectuate în mai multe modalități:

Deschiderea normală a cutiei, eticheta fiind dezlipită, cutia desfăcută, apoi golită de conținut, curățată și tăiată transversal pe dedesubtul sulului care marchează sertisajul fabricii. După introducerea drogului este relipită eticheta. La sfârșitul acestei operații înălțimea cutiei va fi mai mică cu câțiva milimetrii.

Deschiderea cutiei prin efectuarea unor orificii în pereții laterali ai acesteia după îndepărtarea etichetei. După golire se introduce drogul, decupajele sunt cositorite și bine adjustate, iar în final se lipește eticheta.

Taierea transversală a cutiei și confecționarea unui capac veritabil. După dezlipirea etichetei, cutia este tăiată transversal la aproximativ 13 mm de marginea superioară iar în interior se sudează o bandă metalică, astfel încât aceasta să depășească partea superioară cu aproximativ 1 mm. Drogul este introdus în partea inferioară a cutiei iar capacul este ambalat deasupra, la nivelul taieturii circulare și lipit cu ajutorul unei benzi adezive, după care se lipește eticheta. Se poate astfel trasporta orice fel de drog, în stare solidă sau lichidă, fără să degajeze miros.

Îmbibarea țesuturilor cu stupefiante pentru transportul cocainei. Metoda constă în dizolvarea acesteia în alcool pur. Se îmbibă apoi țesătura de bumbac – de regulă lenjerie, batiste – cu acest amestec care a fost în prealabil filtrat. După uscarea țesăturii, aceasta poate fi trasportată fără a atrage atenția. În circa 140 de batiste poate fi ascuns 1 kg de cocaină.

Folosirea sistemului poștal, în special prin ascunderea în scrisori sau obiectele de colete. De exemplu:

Ascunderea stupefiantelor în scrisori. Astfel în anul 1984 în Franța, vameșii, împreună cu Biroul Central de luptă împotriva stupefiantelor și cu Brigada de Stupefiante din Paris, au dezmembrat o filiera originală: serviciul poștal. Căutând heroină, vameșii au descoperit la domiciliul mai multor “dealers”, plicuri venite din Sri Lanka. Un vameș a avut ideea de a controla la intrarea în Franța scrisorile din aceasta țară. În câteva luni au fost interceptate 387 de scrisori – conținând fiecare heroină, dintre care mai mult de 100 erau destinate aceluiași “dealer”. În 6 luni vameșii au detectat 14 kg de cocaină sosită cu poșta în valoare de aproape 15 milioane de franci.

Ascunderea stupefiantelor în colete. Aceasta constă în ascunderea lor în diverse obiecte trimise prin colete poștale. Anchetatorii Brigăzii pentru stupefiante din Paris au descoperit un inspector de Fisc care a recunoscut ca a primit aproximativ 30 de colete din America Latină. Rețeaua de traficanți îl foloseau drept paravan.

Folosirea curierilor. Aceștia practică uneori sistemul înghițirii drogurilor, ei absorb mici casete de plastic, cât o măslină, ermetice și impermeabile, conținând fiecare câte un gram de cocaină. Recordul a fost atins de un columbian care a reușit să înghită 171 de “măsline”. De asemenea, pentru ascunderea drogurilor în cadrul micului trafic de stupefiante, sunt folosite toate cavitățile anatomice ale bărbaților și femeilor.

Drogurile sunt ascunse și în corsete, proteze, slipuri, sutiene, încălțăminte, spray-uri pentru berbierit, aparate de uscat părul, casete false, baterii de tranzistori truncate, cutii de conserve. De pildă, una din arestările cele mai spectaculoase a avut loc în iunie 1983, la Roissy: 3 false călugărițe sosite de la Rio, transportau, ascunse sub fuste, 29 kg de cocaină.

“Curierii” sau “cărăușii” sunt persoane dintre cele mai diverse și de diferite funcții și profesii, de la țărani până la diplomați, iar modurile de ascundere folosite sunt dintre cele mai ingenioase. De pildă, într-un caz menționat și în literatura de specialitate, în aprilie 1979, poliția thailandeză a arestat un grup de contrabandiști în sudul țării, care, pozând în oameni îndoliați, greu loviți de soartă, încercau să scoată din Thailanda cadavrul unui copil ce încă nu se răcise, în stomacul căruia fusese disimulată o mare cantitate de heroină.

2.1.2. Metode de mascare a mirosurilor specifice unor droguri

Pentru a preveni depistarea drogurilor datorită mirosului specific al unora dintre acestea de către câinii de urmărire specializați în asemenea operații, traficanții recurg și din acest punct de vedere la metode diverse.

Împachetarea în cartoane speciale sau în canistre de tablă, în special a marijuanei, în care s-au introdus pești uscați cu miros înțepător și bile contra moliilor.

Introducerea în colete alături de droguri a unor esențe de usturoi sau ceapă al caror miros derutează câinii de serviciu.

Ambalarea în containere închise ermetic, care nu permit nici o degajare de miros exceptând faptul în care aceste cutii au fost manipulate de persoane murdare pe mâini de drogul ambalat.

2.1.3. Metode de evitare sau anihilare a diferitelor dispozitive folosite pentru depistarea drogurilor

Pentru evitarea dispozitivelor de depistare a drogurilor se folosesc metode ingenioase, în funcție de complexitatea și modernitatea măsurilor de supraveghere de la punctele de trecere a frontierei. Astfel: la punctele de trecere a frontierei, mai ales la cele aglomerate, se folosesc, pentru depistarea stupefiantelor, și dispozitive cu raze X pentru controlul bagajelor călătorilor. Totuși, traficanții cu experiență sau cunoștințe în domeniu, învelesc drogul în staniol sau hârtie indigo, care opresc razele X.

Pentru transportul drogurilor sunt folosite și avioane, elicoptere și nave maritime. Pentru interceptarea acestora, autoritățile folosesc tehnici ultra sofisticate: aparatura de control, avioane AWACS (cu avertizare timpurie).

2.2. Modalități de ascundere în trafic a stupefiantelor

Pentru trecerea frontierelor, drogurile sunt, firește, bine ascunse, astfel încât să nu fie descoperite de vameși sau de către organele de poliție. Ascunderea stupefiantelor și locul de ascundere a lor reprezintă o problemă esențială, atât pentru contrabandiști cât și pentru autorități. Locurile și modalitățile de disimulare sunt diferite, ele depinzând de ingeniozitatea traficanților, aceștia dovedindu-se foarte inventivi.

Alegerea unui loc pentru ascunderea stupefiantelor depinde de o serie de factori cum ar fi: cantitatea de stupefiante ce urmează a fi traficată, mijlocul de transport folosit, exigența controalelor la care trebuie să se supună traficantul pe traseul parcurs.

2.2.1. Locurile de ascundere în mijloace de transport

În funcție de tipul de mijloc de transport, stupefiantele pot fi ascunse astfel: în mijloace de transport cum ar fi: autoturisme, autobuze și autocamioane; trenuri de călători și de marfă; avioane pentru transportul călătorilor sau a mărfurilor aparținând unor companii sau persoane particulare; vapoare,șalupe și alte mici ambarcațiuni.

Mijloacele de transport auto, în special autoturismul, constituie mijloacele cele mai frecvent folosite în contrabanda cu stupefiante, deoarece în ele se pot ascunde și transporta până la 100 kg de “marfă”, fără a atrage atenția autorităților. În locurile unde sunt materiale de acoperire (tapiserie, capacele roților etc.) sau care sunt ușor manevrabile, pot fi folosite pentru amenajarea ascunzătorilor necesare contrabandei. În raport cu construcția și tipul autovehiculelor, s-au descoperit ascunzători realizate inclusiv în plafon, tapiseria scaunelor, faruri, tablou de bord, torpedo, roata de rezervă, bacteria de lumină, amortizoare sau în alte locuri special amenajate. Locurile de ascundere enumerate sunt folosite și în cazul autobuzelor și autocamioanelor cu singura deosebire că, în cazul acestora, pot exista numeroase alte locuri, ținând cont de gabaritul pe care îl au.

Vagoanele de cale ferată reprezintă în contrabanda cu stupefiante, mijloace de transport des folosite de traficanți, datorită multiplelor posibilități de ascundere și controlul prin sondaj ce se face de către organele vamale la trecerea frontierei, datorită timpului limitat avut la dispoziție. De pildă, ascunderea se poate face în locurile cu destinație tehnică de la capatul vagoanelor, în toalete, în compartimente, pe culoare și chiar în instalațiile din exteriorul vagonului.

În avioane drogurile se pot transporta în bagajele pasagerilor și în numeroase alte locuri care ofera posibilități în acest sens, uneori cu complicitatea personalului din aeroporturi.

Pe vapoare, locurile cele mai propice pentru ascunderea stupefiantelor sunt: trompa de vânt, țevile, cisternele goale de carburanți, dulapurile și rafturile cu registrele de navigație, centurile de salvare, magaziile, frigoriferele, lăzile, părțile concave ale catargelor, elicea, colacii de franghii etc.

2.2.2. Locurile de ascundere în obiecte de îmbrăcăminte sau pe corp

Traficanții transportă personal drogurile disimulându-le în diferite obiecte pe care le au asupra lor, sau în îmbrăcăminte, ca în toate cavitățile anatomice ale femeilor și bărbaților.

Ele pot fi ascunse în gura, reverul hainei, epoleți (vata de la umăr), interiorul cravatei, buzunare, captușeală, catarama de la curea, șlițul și manșetele pantalonilor, vârfurile pantofilor, pălărie, șapcă și tocuri false.

Drogurile pot fi transportate în ascunzători realizate în corsete, sutiene, coafură (coafura sub formă de coc a permis chiar și transportarea unor arme), slipuri, proteze, suporturi special confecționate pentru ascunderea stupefiantelor pe corp, încălțăminte special confecționată. Plăcuțele de canabis sunt modelate sub formă de talpă interioară și acoperite cu branțul din piele al fabricii. Femeile pot simula graviditatea, ascunzând stupefiante în săculețele fixate pe abdomen.

În obiecte de uz caznic și personal. Potrivit bogatei practice existente în materie, cel mai adesea se constată: confecționarea unor valize cu fund dublu; folosirea ramelor de tablouri, bastoane de sprijin, umbrele; ascunderea drogurilor în stilouri, pixuri, tocuri de ochelari, genți, printre haine, în cărți, pudriere, mici carpete, lumânări de ceară sau parafină, covoare rulate, spray-uri, la rădăcina unei flori, în cutia unei benzi de casetofon, în saci pentru corturi etc.

2.3. Moduri de operare frecvente ale traficanților de droguri

Pentru efectuarea traficului de droguri în sensul său larg, se apelează la cele mai diverse moduri de fabricare, de transport și de consumare propriu-zisă a stupefiantelor.

2.3.1. Fabricarea drogurilor

O mare varietate de narcotice (codeină si methadonă), stimulente (amfetaminele) și depresive (diazepam), sunt fabricate legal în scopuri medicale. Aceste droguri însă pot fi subiect al abuzului și al traficului ilicit.

O altă categorie o reprezintă stupefiantele a căror materie primă este dată de culturile clandestine de mac opiaceu, canabis, plantă de coca, ciuperci halucinogene.

Culturile clandestine sporesc adesea în detrimentul culturilor alimentare. Acest gen de activitate ilegală îl face pe fermier complet dependent de banii proveniți de la traficanții de droguri, la bunul plac al acestora și în opoziție cu guvernul.

Ca și culturile, fabricarea stupefiantelor se face în mod clandestin, în laboratoare special amenajate în subsoluri, bucătării nefolosite sau depozite de unelte dar și în clădiri special construite în locuri izolate. Echipamentul tehnic este improvizat, foarte ieftin, fiind cumpărat din magazine, fără a trezi suspiciuni. Practica a dovedit că traficanții nu folosesc prea des aceasi încăpere pentru producerea de stupefiante, ci schimbă frecvent laboratorul, pentru a nu fi indentificați de poliție.

Existența unui laborator clandestin este trădată de mirosul de acetonă, amoniac sau alte substanțe chimice, care sunt indispensabile în procesul de fabricare a morfinei sau heroinei.

În afara marijuanei, celelalte droguri, atât cele produse prin sinteză cât și cele sintetice în totalitate, necesită pentru a fi fabricate, tehnologii și substanțe chimice, precursori.

Traficarea acestor chimicale face parte din activitatea traficului de droguri, fiind pedepsită ca atare de lege.

2.3.2. Transportul de droguri

Transportul drogurilor se face pe rute aeriene, rutiere și maritime. Mijloacele de transport, așa cum s-a văzut, sunt diferite, începând cu omul și terminând cu avionul și elicopterul.

Traficanții folosesc tot mai mult autovehiculele cu numere false de înmatriculare sau numere de tranzit de tip Z sau W pentru transportarea mărfurilor de contrabandă și implicit a drogurilor. Uneori contrabandiștii ascund drogurile în autovehicule aflate în traficul internațional, fără ca personalul de deservire să aibă cunoștință despre acest fapt.

Transporturile de droguri se efectuează, în general, cu autovehicule de tip TIR, traficanții profită de faptul că acestea, fiind încărcate de cele mai multe ori cu produse alimentare perisabile (carne, fructe, legume), nu pot fi oprite și controlate timp îndelungat.

În zona est-europeană, deci inclusiv România, drogurile sunt transportate în autoturisme particulare, aparent “inocente”, care nu apar pe listele organelor de politie, astfel încât dacă acestea au unele informații, urmăresc camionul, iar transportul de droguri este dus la destinație de autoturism. În alte împrejurări, mașina este abandonată de traficanți într-un oraș timp de câteva zile, după care marfa este preluată de alți infractori și predate la destinație (până acum, Vestul Europei).

Organele de poliție au totuși sub control traficul ilegal de stupefiante, iar pentru unele lovituri mai mari, drogul este lăsat intenționat să treacă, pentru a permite “livrarea controlată”. Se apreciază însă că, din întreaga cantitate ce se transportă ilicit, doar 10% este interceptată de organele de control.

2.3.3. Distribuirea drogurilor

Piața neagră sau piața secretă unde sunt desfăcute stupefiantele este diferită. În unele locuri această piață nu este chiar atât de secretă. De exemplu, în Asia de sud-est, opiul se vinde în mod deschis. În America de Sud, sacii cu frunză de coca sunt scoși în plină stradă. Unele persoane vând hașișul prin bodegi, iar altele, își expun marfa – marijuana sau hașiș – chiar pe caldarâmul străzii.

Ambalarea sau prezentarea spre desfacere a stupefiantelor este o chestiune importantă pentru traficanți. Producătorii de opiu îl ambalează în săculețe de panză și îi dau forma unei turte. Pe marfa ambalată (opiu sau morfină) se aplică și o marcă de recunoaștere. Această marfă poate consta într-un desen reprezentând un păun, fluturi, cărți de joc etc. Pe unele pachete se poate citi: “de la cea mai bună calitate” sau “opiul are un gust excelent”; “refuzați alte produse”, “opiul este cel mai bun”.

În ceea ce îi privește pe narcomani, pentru procurarea drogurilor, aceștia folosesc metode și mijloace diferite, de la cele pașnice, la cele extrem de violente. La început, cei care se dedau consumului de stupefiante au certitudine că vor putea oricând renunța la ele și deci ar putea încerca să facă uz de acestea pentru a le simți efectele “binefăcătoare”. Se înșală, deoarece stupefiantele pun stăpânire pe întregul sistem nervos central, pe care îl afectează, astfel că voința individului de a se abține de la consumul de stupefiante este anulată.

Nevoia sistemului nervos, a celulelor nervoase în speță, este de o intensitate deosebită: “este o sete mai mare decât aceea a unuia care ar merge câteva zile fără a avea apă prin pustiurile Saharei”. Atâta timp cât toxicomanii au la îndemână sau își pot procura cu regularitate stupefiantul, sunt de regulă, liniștiți și pașnici, gânditori la fericirea care și-au creat-o într-un mod artificial. Când nu mai au drogul dorit, sau ajung la un grad de intoxicație deosebit, pot devenii periculoși, manifestându-se ca niște elemente anti-sociale înrăite, în cele din urmă intrând în marea criminalitate.

CAPITOLUL III Elemente metodologice aplicate în investigarea traficului de stupefiante

3.1. Modalități de depistare a traficanților

Pentru depistarea traficanților și a drogurilor, organele de poliție specializate apelează la mijloace diverse care depind de complexitatea fenomenului, de modul de organizare și de specificul organelor cu atribuții în acest domeniu, de capacitatea și competent profesională a acestora și de experiența pe care o au în acest gen de activitate.

Depistarea traficanților presupune o activitate complexă, organizată minuțios și uneori de lungă durată, în care investigațiile și verificările au o mare importanță.

3.1.1. Metode tactice

În vederea descoperirii activităților infracționale, a identificării persoanelor implicate și a obținerii mijloacelor de probă, Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și a consumului ilicit de droguri, permite autorizarea de către procuror a folosirii investigatorilor acoperiți, procurarea de droguri, substanțe chimice, aleși precursori, în vederea desfășurării unor asemenea acțiuni, precum și folosirea și supravegherea sistemelor de telecomunicații sau informatice.

Pentru depistarea traficului de stupefiante se efectuează supravegheri și verificări de registre, corespondențe și evidențe financiar-contabile, inclusiv cele pe suport informatic, care ar putea avea legătură directă sau indirectă cu bunurile importate, exportate sau tranzitate pe teritoriul național. De asemenea, se efectuează supravegherea și verificarea operative a clădirilor, depozitelor, terenurilor, unde ar putea să se găsească stupefiante sau precursori (substanțe utilizate frecvent în fabricarea drogurilor), precum și prelevarea de probe în vederea identificării și expertizării bunurilor ce au făcut obiectul operațiunilor vamale.

Chiar simplele discuții cu cei care trec frontiera, purtate cu abilitate, pot oferi indicii asupra unui posibil trafic.

Pentru depistarea traficanților, se apelează și la ceea ce este denumit “urmărirea zborurilor sensibile”, adică a acelora despre care se dețin informații că sunt folosite pentru transportul unor produse și substanțe stupefiante, ascunse în diferite locuri de pe aeronave.

În această situație, controlul se va efectua atât asupra călătorilor, personalului navigant și a bagajelor acestora cât și asupra aeronavei, verificându-se cu atenție toate locurile posibile de ascundere a stupefiantelor, folosindu-se specialiști (mecanici) care cunosc caracteristicile tehnice de construcție ale aeronavei.

O metodă specifică folosită de poliție pentru depistarea traficanților o constituie “livrarea controlată”, când drogurile sunt lăsate intenționat să treacă prin filtrele organelor de control, pentru ca, prin urmărirea persoanelor care le transportă, să se ajungă în final la marii traficanți, sau la alte persoane implicate, la rețele și filiere organizate de aceștia, la mijloacele și metodele folosite etc.

3.1.2. Metode tehnico-științifice de depistare

Drogurile și implicit traficanții pot fi descoperiți cu ajutorul câinelui detector de droguri (special dresat pentru depistarea stupefiantelor). De exemplu, la aeroportul Orly din Paris, primul câine ciobanesc german dresat pentru a detecta cocaină, putea cerceta pasagerii și încărcătura unui avion în zece minute. Așezat în fața valizelor, el zgârie cu labele pe cele care conțin droguri.

Pentru depistarea stupefiantelor sunt folosite dispozitive cu raze, mai ales pentru controlul bagajelor și a locurilor greu accesibile, ca și aparatura de examinare neutronică.

Pentru interceptarea transporturilor clandestine, autoritățile folosesc tehnica ultrasofisticată, cum ar fi nave rapide, aparatură de control (radare), avioane AWACS (radar cu rază foarte mare de scanare) și sateliți. Aceștia mai sunt folosiți și pentru depistarea culturilor clandestine.

3.1.3. Identificarea toxicomanilor

Pentru identificarea toxicomanilor în mod operativ, până la efectuarea unei investigații medico-legale, trebuie știute următoarele:

când se aproprie momentul injectării sau ingerării, deci nevoia de drog, la toxicomani apar simptome ca lăcrimări, curgeri nazale, dureri, mâncărimi, căscături, stări de teamă, transpirații, frisoane, dilatarea pupilelor, irascibilitate, agitație, nervozitate.

toxicomanii aflați sub influența stupefiantelor sunt somnolenți, apatici, puțin comunicativi, privesc în gol și se izolează pentru a “gusta plăcerea” stupefiantului.

diversele obiecte aflate în preajma drogatului, asupra sa (pipe cu care s-a fumat, resturi de țigări, fiole goale etc.) sau mirosurile specifice, îl pot trada pe cel care s-a drogat.

urmele lăsate de instrumentele de administrare (înțepături, cruste, cicatrici) pe membrele superioare sau inferioare sunt indicii că este vorba de toxicomani, ceea ce presupune examinarea medicală.

De asemenea, identificarea toxicomanilor este posibilă și pe baza registrelor aflate la proprietarii de farmacii și angajații acestora; rețetele cu timbru sec onorate de policlinici, spitale și farmacii în care, pentru aceeași persoană, sunt trecute la interval de timp scurte, diagnostice diferite; carnetele de evidență a rețetelor cu timbru sec distribuite medicilor care pot duce la descoperirea unor fictivități și falsuri sau prescrieri de stupefiante fără a fi necesare.

Condicile de la camerele de gardă oferă indicii despre persoanele de serviciu în ale căror schimburi consumul a fost foarte mare, depistându-se “bolnavii” ce frecventează mai des aceste locuri pentru a li se administra stupefiante, iar evidențele de la unitățile de intervenție și salvare ajută la identificarea persoanelor care solicită mai des intervenția salvării, acuzând dureri acute, urmărind să li se administreze stupefiante.

3.2. Metodologia investigării propriu-zise a traficului de stupefiante

3.2.1. Modalități de documentare pentru începerea urmăririi penale

Activitatea de documentare presupune obținerea unor informații, date referitoare la fapta săvârșită și autorul ei pentru ca, pe baza acestora, organele competente să decidă dacă este sau nu cazul să dispună începerea urmăririi penale.

În funcție de locul și modul de operare, se poate recurge la urmatoarele mijloace de probă:

În cazul traficanților depistați la punctele de frontieră, la intrarea sau ieșirea din țară cu stupefiante asupra lor:

Procese verbale încheiate de vameși sau cadre ale poliției de frontieră în care trebuie să se precizeze cu exactitate persoanele asupra cărora s-au găsit substanțe stupefiante, locurile unde au fost ascunse acestea, sortimentele și cantitățile, forma de asamblare și prezentare, metodele de ascundere precum și orice alte amănunte referitoare la acestea.

Rapoartele de constatare tehnico-criminalistică sau buletinele de analiză din care să rezulte ca substanțele sau produsele în cauză sunt, ori conțin stupefiante.

Informațiile desprinse din declarațiile date de alte persoane audiate sau de complici ai acestora.

Fotografii judiciare operative efectuate cu ocazia controlului sau al percheziției corporale.

Obiecte sau înscrisuri găsite asupra persoanelor implicate în traficul de stupefiante, ori mijloacele de transport, care au legătură cu stupefiantul găsit, ce se ridică conform art.96-99 din Codul de Procedura Penală.

Așa cum dovedește practica, de multe ori, unele înscrisuri, cum ar fi notele de plata a cazării la hoteluri, chitanțele de achitare a convorbirilor telefonice, diferite adrese, fotografii, vizele de pe pașapoarte etc., pot contribui la dovedirea vinovăției suspecților.

În cazul traficanților depistați în interiorul țării noastre:

Procesele verbale de prindere în flagrant cu substanțe stupefiante asupra lor ori în momentul vânzării-cumpărării, care trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de art.91 din Codul de Procedura Penală.

Fotografii operative efectuate cu ocazia prinderii în flagrant, în care vor fi prezentate stupefiantele găsite, locurile de ascundere, mijloacele folosite, persoanele implicate, locurile în care s-au săvârșit faptele etc.

Datele furnizate de martorii oculari, la care se adaugă obiecte și înscrisuri pe care traficanții le au asupra lor.

În cazul persoanelor depistate că sustrag stupefiante din spitale: procesele verbale de prindere în flagrant

În asemenea cazuri, prinderea în flagrant trebuie realizată în momentul în care stupefiantele sunt sustrase sau predate unor solicitanți, pentru a se putea dovedi că substanțele în cauză au fost sustrase cu intenția de a fi folosite de către toxicomani și nu în scopuri umanitare.

Investigația în aceste cazuri face necesară ridicarea actelor și întocmirea de procese verbale, de constatare, din care să rezulte cine a ridicat și pe ce bază stupefiante în ziua respectivă sau în zilele anterioare pentru a se descoperi și alte persoane implicate în comiterea infracțiunii, faptul că din farmacia spitalului s-au eliberat fiole cu aceeași serie ca a celor consemnate în procesul verbal încheiat cu ocazia realizării flagrantului; faptul că în condicele de prescriere a unor asemenea substanțe există adăugări sau modificări.

În cazul prescrierii de droguri prin rețete cu timbru sec, fără ca acesta să fie necesar:

Rețetele cu timbru sec în baza cărora s-au eliberat stupefiante precum și caietele cu evidența rețetelor cu timbru sec aflate asupra medicilor, dacă în ele au fost trecute numele unor persoane iar în rețete ale altora;

Procesele verbale de constatare ce atesta că persoanele pentru care s-au prescris stupefiantele nu există în realitate sau copiile dupa actele de deces, atunci cand la data prescrierii rețetelor persoanele pe numele cărora s-au eliberat erau moarte.

Actele de expertiză medicală întocmite pentru persoanele cărora li s-au prescris stupefiante, deși în realitate nu sufereau de afecțiunile trecute pe rețete și nici nu necesitau un astfel de tratament.

Declarații ale unor persoane pentru care s-au prescris stupefiante, fără ca ele să cunoască acest fapt, din care să rezulte că nu au primit rețetele sau substanțele în cauză și că nici nu li s-au făcut asemenea injecții.

În cazul stupefiantelor abandonate sau ascunse.

Practica a demonstrate că sunt situații când produsele și substanțele stupefiante pot fi găsite abandonate. De exemplu: în raza unor puncte de frontieră, camere de hotel, sau ascunse în locurile de depozitare a bagajelor, toalete, săli de mese și alte locuri de acces public din mijloacele de transport.

Astfel de situații pot apărea când persoanele implicate în traficul de stupefiante s-au sesizat de intensificarea controlului vamal ori și-au dat seama că sunt urmărite.

În împrejurarea arătată, se impune o deosebită atenție, fiind necesară o cercetare amănunțită a locului în care substanțele au fost găsite, efectuarea de fotografii (schița, de detaliu) și audierea persoanelor prezente. Produsele și substanțele trebuie să fie ridicate cu grijă, ambalate în mod corespunzător și predate specialiștilor în vederea descoperirii amprentelor sau oricăror altor urme ce pot contribui în final la identificarea și prinderea deținuților.

3.2.2. Particularități ale cercetării la fața locului

Pentru descoperirea și ridicarea mijloacelor materiale de probă, un rol important îl are cercetarea la locul săvârșirii infracțiunii.

Prin specificul său, traficul de droguri este susceptibil să se comită în locuri diverse: punctele de trecere a frontierei și terenurile înconjuratoare, unde pot fi abandonate sau ascunse substanțele stupefiante; terenurile cultivate cu plante ce conțin substanțe stupefiante; fabricile și unitățile care produc medicamente pe bază de stupefiante; unitățile medico-farmaceutice cum sunt spitalele, policlinicile, dispensarele și farmaciile care dețin și prescriu medicamente pe baza de stupefiante; porturi, aeroporturi și gări; mijloace de transport, locurile de cazare etc.

În cercetarea la fața locului se vor folosi, pe langă trusa criminalistică și următoarele mijloace tehnico-criminalistice sau truse specializate:

Truse cu reactivi pentru testarea stupefiantelor;

Sonda de control (periscope) pentru verificarea locurilor greu accesibile din autovehicule;

Aparatura necesară radiografierii unor obiecte în care sunt ascunse stupefiante.

Trusele pentru testarea stupefiantelor care conțin tuburi cu reactivi ce permit identificarea unor substanțe stupefiante, printre care hașișul, marijuana, LSD, substanțe din grupa opiaceelor, amfetaminelor etc.

În faza statică cercetării la fața locului se va insista asupra următoarelor aspecte: luarea măsurilor de prevenire a intoxicaților cu stupefiante și salvarea a eventualelor victime; fotografierea sau filmarea stupefiantelor, a locurilor unde au fost ascunse; descoperirea obiectelor corp delict și a urmelor vizibile; efectuarea percheziției corporale asupra persoanelor implicate sau găsite la fața locului; darea spre preluare a urmei de miros câinelui de urmărire.

În faza dinamică a cercetării la fața locului, se vor intreprinde următoarele: examinarea amănunțită de către medic a persoanelor suspecte că sunt sub influența stupefiantelor, în vederea recoltării probelor de sânge și urină și a luării măsurilor medicale ce se impun, precum și examinarea îmbrăcăminții, a bagajelor și coletelor (pereții, capacele sau fundurile duble); examinarea conținutului real al unor cutii de conserve, alimente, sticle cu băuturi (alcoolice sau răcoritoare) etc.

Vor fi efectuate fotografii sau filmări de detalii, îndeosebi asupra urmelor de injecții, a resturilor pulberilor de stupefiante, a pachetelor de țigări, mucurilor de țigară, a rețetelor și documentelor ce intereseaza cauza; controlarea autovehiculelor pentru a se identifica locurile special amenajate în vederea ascunderii stupefiantelor, prin modificări aduse caroseriei, verificarea barelor de protecție, a pneurilor, roților de rezervă, a rezervoarelor de benzină, a sintemelor de ventilație și încălzire, a bateriei.

În cazul navelor și aeronavelor, vor trebui avute în vedere cabinele personalului navigant, obiectele pe care acesta le are asupra sa (îmbrăcăminte, țigări etc.), părțile comune ale navei (toalete, tubulatura de aerisire din băi), calele de depozitare a mărfurilor, sălile de mese, locurile destinate depozitării alimentelor, bunurile echipajului și bagajele pasagerilor.

La vagoanele de cale ferată se va verifica cu deosebită atenție exteriorul și interiorul acestora, locurile accesibile călătorilor, cum sunt cușetele de dormit sau cele de bagaje, toaletele, tablourile electrice, coșurile pentru resturile menajere, scrumierele, sistemele de încălzire, canapelele din compartimente.

O atenție deosebită se va acorda modului de ambalare și ridicare a corpurilor delicate. Având în vedere nenumăratele forme și varietăți de droguri, pentru împachetarea acestora nu se recomandă un anumit tip de ambalaj. Cerința generală este aceea de a prevenii pierderea sau contaminarea probei, fiind de preferat, de cele mai multe ori, să se păstreze ambalajul original. Probele suspecte a conține solvenți volatili vor fi împachetate în containere etanșeizate, pentru a preveni evaporarea solventului. Pachetele astfel sigilate vor fi apoi etichetate.

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului se va face prin process verbal la care se pot anexa fotografii, schițe, desene, ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile video-magnetice.

3.2.3. Realizarea flagrantului în cazul infracțiunilor la regimul produselor și substanțelor stupefiante

Constatarea infracțiunii flagrante prezintă importanța sub dublu aspect: pe de o parte, duce la împiedicarea consumării activității ilicite, iar pe de altă parte, prin descoperirea infracțiunilor comise, se realizează tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.

3.2.3.1. Pregătirea constatării infracțiunii flagrante

Printre activitățile pregătitoare sau preliminare constatării infracțiunii flagrante se înscriu:

Stabilirea oportunității și necesității constatării infracțiunii flagrante. În luarea hotărârii privind necesitatea constatării infracțiunii, organul de urmărire penală trebuie să procedeze la analiza temeinică a fiecărui caz în parte. Astfel, în unele situații, organele de urmărire pot proceda la o “supraveghere” a traficului de droguri (așa zisa “livrarea controlată”), care are ca scop depistarea și destrămarea rețelelor de traficanți, descoperirea mijloacelor și metodelor folosite, a măsurilor de operare etc. În aceste situații, se apreciază, de exemplu, că mai mare valoare are descoperirea unor rețele de traficanți decât prinderea unui singur traficant.

Obținerea de date referitoare la făptuitor și activitatea sa infracțională. Cunoscând unele date despre persoanele implicate în traficul de stupefiante și despre activitățile pe care acestea le desfășoară, organele de urmărire au posibilitatea să stabilească modalitățile concrete în care trebuie să se acționeze pentru constatarea infracțiunii flagrante.

Intereseaza naționalitatea, cetățenia, domiciliul sau reședința, persoanele din anturaj, antecedente penale, metode, mijloace și moduri de operare folosite, locurile din care procură stupefiante etc.

Pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice. În cazul infracțiunilor în discuție, echipa trebuie să fie dotată cu trusa pentru testarea stupefiantelor, cu dispozitive pentru relevări de aer din diverse locuri, cu aparate de fotografiat și video.

Stabilirea momentului și a modului de acțiune. În cazul infracțiunii de trafic de stupefiante, momentul acțiunii trebuie fixat în perioada producerii, deținerii sau altor operațiuni privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice, în timpul cultivării în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe sau în timpul experimentării produselor sau substanțelor toxice. Stabilirii modului de acțiune și a momentului intervenției trebuie să li se acorde o atenție deosebită.

Stabilirea martorilor asistenți. Aceștia trebuie aleși inainte de a se trece la surprinderea făptuitorului cu substanțe stupefiante asupra sa, pentru a li se asigura posibilitatea să observe atât activitățile desfașurate de către el, cât și modul de acțiune și constatările organului de cercetare penală. La alegerea martorilor asistenți trebuie să se țină seama de condițiile legale care trebuie să le indeplinească aceștia.

3.2.3.2. Realizarea efectivă a prinderii în flagrant

Aceasta presupune:

Identificarea martorilor oculari. Prin identificarea și ascultarea martorilor oculari se asigură posibilitatea obținerii și altor probe decât cele ce se constată nemijlocit, cu referire la activitățile desfașurate de către persoanele implicate în traficul de droguri, înaintea sosirii organelor de constatare, persoanele care le-au ajutat, locurile unde au fost ascunse ori aruncate produsele și substanțele toxice sau stupefiante, mijloacele folosite.

De foarte multe ori, în scopul realizării operative a activităților propuse, organele de urmărire penală trebuie să apeleze la concursul unor persoane de bună credință aflate la locul faptei.

Stabilirea activității ilicite desfășurate în momentul constatării. La infracțiunile pe care le analizăm, activitățile ilicite pot consta în producerea, deținerea sau orice operație privind circulația produselor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conțin astfel de substanțe, ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, dacă toate acestea se desfășoara fără drept.

Declinarea calității organului judiciar și luarea măsurilor pentru întreruperea activității ilicite. În momentul intervenției, organul de urmărire penală trebuie să-și prezinte calitatea și să indice unitatea din care face parte, arătând actul doveditor în acest sens, în mod deosebit în cazurile când cei ce acționează sunt îmbrăcați în ținută civilă. După prezentarea calității, organul de urmărire penală trebuie să ia toate măsurile necesare pentru încetarea activității ilicite, în acest scop apelând și la sprijinul persoanelor de bună-credință care se află la locul faptei.

Acordarea primului ajutor persoanelor intoxicate. Această activitate poate avea loc în cazul unor persoane aflate în stare gravă datorită supradozelor consumate, situație în care se impune internarea imediată. Atunci când există date și informații despre persoanele care consumă stupefiante, cu ocazia realizării flagrantului, este necesar ca din echipă să facă parte și un medic specialist. Înainte de a fi transportată la spital, în raport cu starea ei, persoana în cauză trebuie să fie identificată, făcându-se mențiune despre aceasta și despre măsurile luate, în procesul verbal.

Identificarea făptuitorului. Autorul faptei trebuie să fie identificat pe baza actelor de identitate care le are asupra sa, reținându-se numele, prenumele, numele și prenumele părinților, data și locul nașterii, seria, numărul și unitatea de poliție care a emis actul de identitate, domiciliul și reședința acestuia.

Efectuarea percheziției corporale. Percheziția corporală prezintă o mare importanță, se efectuează cu prioritate și este obligatorie în toate cazurile. În aceste cazuri trebuie evitate, pe cât posibil, locurile aglomerate. Percheziția se extinde și asupra bagajelor și autoturismului în care se găsește persoana respectivă. În aceste împrejurări, asupra făptuitorului pot fi găsite substanțe sau produse stupefiante sau toxice, țigări care conțin plante stupefiante, băuturi în care s-au introdus astfel de substanțe, alimente folosite ca ascunzători, dar și diferite înscrisuri ca: note de plată a cazării la hotel sau a diferitelor servicii prestate de acesta (telefon, televizor, spălat, călcat), hărți pe care sunt însemnate traseele de pe parcurs, agende cu nume de persoane, adrese, numere de telefon și altele. În cazul în care există indicii temeinice că o persoană transportă droguri ascunse în corpul său, organul de urmărire penală dispune efectuarea unor examene medicale – în cazul în care există consimțământul acestuia scris al persoanei, în caz contrar, se va solicita autorizarea procurorului, care va menționa și unitatea medicală ce va efectua investigațiile medicale.

Luarea măsurilor cu privire la faptuitor și la obiectele, valorile și înscrisurile descoperite. După efectuarea percheziției corporale, făptuitorului i se va asigura pază, aceasta având dublu rol: pe de o parte, pentru a nu-i da posibilitatea să dispară de la locul faptei, iar pe de altă parte, pentru a nu distruge eventualele mijloace materiale de probă.

Obiectele purtătoare de urme (seringi, fiole, țigări prelucrate), rămân asupra organelor de urmărire penală pentru a se dispune constatările tehnico-științifice, expertizele și analizele de laborator necesare identificării substanțelor stupefiante.

3.2.4. Efectuarea urmăririi penale propriu-zise

3.2.4.1. Anchetarea traficului de stupefiante

În anchetarea traficului de stupefiante, printre primele acte de urmărire penală efectuate, se află percheziția, alta decât cea realizată în cazul flagrantului.

În asemenea situații, percheziția trebuie efectuată cu operativitate, realizându-se elementul surpriză, fără a se neglija problemele de detaliu. Se recomandă ca înainte de declanșarea perchezițiilor să se analizeze temeinic scopul acestora și să se aprecieze dacă el nu poate fi realizat prin mijloace mai eficiente.

Momentul efectuării perchezițiilor trebuie ales cu multă grijă, acestea se efectuează, de regulă, atunci când cercetările ajung în stadiul în care există convingerea că se vor putea obține maximum de probe.

La efectuarea percheziției în mijloacele de transport se impune folosirea unor specialiști în vederea descoperirii ascunzătorilor amenajate meșteșugit, evitând riscul degradării lor datorită nerecunoașterii modului de demontare a unor ansamble. În aceste situații poate fi folosit cu success câinele dresat pentru depistarea stupefiantelor, ușurând descoperirea acestora.

În cazul perchezițiilor efectuate la domiciliile unor toxicomani aflați sub influența consumului de stupefiante, trebuie apelat la concursul medicilor pentru a acorda asistența de specialitate și, la nevoie, a dispune internarea. De un ajutor prețios în descoperirea obiectelor ascunse sunt mijloacele tehnice aflate în trusa criminalistică. De exemplu, cu ajutorul radiațiilor ultra-violete, se determină diferența de nuanță a culorilor, în timp ce cu ajutorul radiațiilor Roentgen se cercetează interiorul unor obiecte.

Substanțele sau produsele ridicate, ambalate în mod corespunzător și cu etichetă pe ambalaj, trebuie trimise cu operativitate la laboratoarele de specialitate pentru analize în vederea stabilirii dacă sunt sau conțin stupefiante. Analiza acestora este impusă de faptul că unele substanțe pot fi confundate cu medicamente de uz general ce au aceeași formă, mărime sau culoare iar unele dintre produsele farmaceutice, deși conțin același stupefiant, apar în comerț sub denumiri cu totul diferite, în funcție de firma și țara producătoare.

De asemenea, această activitate este necesară, ținând cont de transformarea sau deteriorarea unor substanțe în contact cu aerul.

O data cu substanțele stupefiante pot fi ridicate și alte corpuri delicate, cum sunt seringile și fiolele folosite, vasele suspecte că au conținut stupefiante, resturile de țigări, precum și înscrisurile care au legătură cu cauza cercetată.

Precizăm că ridicarea de obiecte și înscrisuri poate fi făcută ca activitate procedurală de sine stătătoare, în afara percheziției. Alături de procesul verbal, ca mijloace tehnice auxiliare de fixare a rezultatelor percheziției, se mai folosește fotografierea și înregistrarea pe banda video-magnetică.

3.2.4.2. Examinarea înscrisurilor

Cu ocazia efectuării percheziției, pot fi ridicate și anumite înscrisuri care au legătură cu fapta cercetată. O problemă care trebuie clarificată în acest caz este determinarea exactă a criteriilor după care se stabilește “legătura cu fapta”, astfel încât să nu fie întârziate cercetările, mai ales că, în această categorie mai pot fi incluse și alte obiecte, cum ar fi cele care pot oferii indicii cu privire la circumstanțele în care a fost pregătită și săvârșită infracțiunea și la persoanele care au participat sau cunosc ceva despre faptă. De exemplu, note de plată a cazării la hotel sau de achitare a convorbirilor telefonice, agende de telefon etc.

Înscrisurile găsite cu ocazia perchezițiilor corporale și domiciliare, cele ridicate la cercetarea la fața locului, din mijloacele de transport, colete etc., vor fi dispuse unor examinări criminalistice minuțioase, deoarece ele pot constitui mijloace materiale de probă în dovedirea vinovăției uneia sau a mai multor pesoane.

Examinarea înscrisurilor poate conduce la stabilirea legăturilor infracționale dintre diferite persoane sau pot contribui la identificarea locurilor de producere, depozitare și desfacere a stupefiantelor. Pot fi obținute date care să conducă la descoperirea unor filiere iar în final la dezmembrarea acestora.

3.2.4.5. Dispunerea de constatări tehnico-științifice și expertize

Constatările tehnico-științifice sau expertizele sunt absolut necesare în cauzele penale referitoare la traficul de stupefiante, ele constituind principalele modalități de dovedire a existenței stupefiantului.

Identificarea urmelor de substanțe stupefiante se bazează pe punerea în evidență a caracteristicilor calitative proprii fiecărui stupefiant, care se păstrează neschimbate indiferent de conjunctura existentă în momentul folosirii lor ca mijloc al comiterii infracțiunii. Unele substanțe stupefiante, după pătrunderea în organism, suferă o serie de transformări din care pot rezulta compuși netoxici.

În cazuri urgente, lucrătorii vamali sau organele de poliție care intră în posesia unor substanțe suspecte a fi stupefiante sau a conține asemenea substanțe, pot proceda la identificare utilizând trusa de reactivi.

Analizele de laborator trebuie să ajute și la descoperirea originii stupefiantelor, precizând dacă sunt sustrase dintr-o fabrică, provin din surse ilicite, au aceeași compoziție chimică, descoperire ce se realizează prin examinarea comparativă cu a eșantionului de probă cu substanțele incriminate.

În urma examinării substanțelor sau produselor de către specialiști, se pot formula următoarele concluzii:

Cert pozitivă – “substanța supusă examinării este marijuana”

Cert negativă – “substanța supusă examinării nu este stupefiant”

De probabilitate – “substanța supusă examinării este, probabil, opiu”

De imposibilitate – nu se poate stabili dacă substanța supusă examinării este stupefiant.

Pentru identificarea stupefiantelor și a altor substanțe toxice sunt folosite gazcromatografe portabile capabile să depisteze aceste substanțe chiar în atmosfera unei camere.

3.2.4.6. Metode de identificare a drogurilor

De obicei drogurile au în compoziție ingrediente de drog active de origine și identitate necunoscute, precum și aditivi cum ar fi zahărul sau chimina.

Testele de rutină folosite de specialiști în identificarea drogurilor sunt: testele de culoare, testele micro-cristaline, cromatografia, spectofotometria, spectrometria de masă.

Testele de culoare. Multe droguri au un colorit caracteristic atunci când intră în reacție cu un agent chimic specific. Aceste teste sunt indicatorii utili ai prezenței drogurilor, fiind de asemenea utilizate de investigatori în examinarea materialelor suspecte a conține droguri. În mod curent sunt utilizate 5 teste de culoare:

Marquis este reactivul în prezența căruia heroina și morfina, precum și majoritatea derivaților opiului, se colorează în purpuriu, iar în prezența amfetaminei și a metal-amfetaminei se colorează în orange-brun.

Dillie-koppanyi este un reactiv valoros în testarea barbituricelor, în prezența căruia acestea se colorează în albastru violet.

Duquenois-levine se folosește în testarea marijuanei, prezența drogului fiind evidențiată de o culoare purpurie.

Van Urk este acel reactiv ce capătă culoarea albastru-purpuriu în prezența LSD-ului.

Scott este testul de culoare utilizat pentru a pune în evidență cocaina.

Testele microcristaline reprezintă o tehnică mult mai specifică decât testele color, o picătura de reactiv adăugat unei cantități mici de drog determinând o precipitare cristalină. Forma și măsura cristalelor examinate la microscop, prezintă caracteristicile specifice fiecărui tip de drog.

Cromatografia pe strat subțire și cromatografia de gaz sunt 2 tehnici de separare ce pot fi folosite cu success în analiza drogurilor.

Spectrofotometria. Absorbția selectivă a luminii de către droguri în zonele UV și IR ale spectrului electromagnetic, definește spectrofotometria ca fiind o tehnică valoroasă în caracterizarea drogurilor. Spectrul UV nu este concludent pentru identificarea pozitivă a unui drog deoarece și alte materiale pot produce un spectru asemănător. Spectrul IR este unic pentru fiecare component a unei substanțe, reprezentând o amprentă a acestora.

Spectrometria de masă este considerată o tehnică valoroasă în analiza drogurilor, având în vedere ușurința cu care se poate separa drogul propriu-zis de restul substanțelor ce pot fi prezente în compoziția drogului amalgamat.

3.2.4.7. Ascultarea persoanelor implicate în traficul de droguri

În sensul legii penale, toxicomanii nu sunt considerați infractori dar trebuie ascultați pentru a se obține date cu privire la filierele de traficanți, surse de aprovizionare, locurile de comercializare, prețul de vânzare etc.

În interogarea traficanților sau consumatorilor de stupefiante trebuie să se stabilească legăturile dintre sursele de aprovizionare și destinația stupefiantelor, urmărindu-se evaluarea volumului traficului ilicit de pe raza unei regiuni sau zone geografice.

De îndată ce, într-un anumit loc, organele de poliție sau vamale au descoperit un nou gen de ascunzătoare, o nouă metodă de evitare a controlului, imediat traficanții iși schimbă metodele, tehnicile și chiar ruta de până atunci.

Ascultarea cetățenilor străini implicați în traficul de stupefiante pe teritoriul României trebuie să ducă la elucidarea următoarelor aspecte: stabilirea tuturor legăturilor, procedeele folosite și sarcinile fiecărei legături, sursele de aprovizionare și date despre persoanele cărora le trebuie predate stupefiantele.

De asemenea, trebuie identificate:

Locurile de fabricare și depozitare a stupefiantelor

Metodele, mijloacele și locurile de ascundere a stupefiantelor în vedera tranzitării lor

Modul în care au reușit să treacă neobservate prin mai multe puncte vamale, dacă au sau nu legături în rândul vameșilor și mijloacele folosite pentru coruperea acestora

Eventualele transporturi anterioare nedescoperite

Eventualele transporturi viitoare, date despre alți traficanți, metodele folosite pentru ascunderea stupefiantelor, mijloacele de transport ce vor fi utilizate și traseele pe care le vor parcurge.

3.3. Consumul de droguri în populația generală și în rândul tinerilor

În 2003 Punctul Focal Român privind Drogurile a aplicat la Banca Mondială pentru Programul Fondului Global. Fondurile obținute au facilitat implementarea, în anul 2004, a primului studiu în populația generală cu privire la droguri. Studiul a indicat o prevalență scăzută a consumului de droguri ilegale de-a lungul vieții. Numai 1,7% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 15-64 de ani au declarat că au consumat cannabis cel puțin odată în viață (nivelul consumului de cannabis de-a lungul vieții în populația generală în statele member UE și Norvegia se situează între aprox. 4% și 25%). În România, rata prevalenței consumului altor droguri ilicite (heroina, cocaina, amfetamine, ecstasy și LSD) de-a lungul vieții sub 1%.

În anii 1999-2003 au fost derulate studii naționale în scoli pe un eșantion reprezentativ de elevi cu vârste între 15-16 ani, în cadrul proiectului ESPAD. În general, datele indică o prevalență scăzută a consumului de droguri ilicite în România în comparație cu statele membre UE, dar există o tendință ascendentă pentru majoritatea drogurilor. Ambele studii au indicat canabisul ca fiind cel mai populat drog în randul elevilor și ca prevalență de-a lungul vieții a crescut de la 1% în anul 1999 la 3,4% în anul 2003 (nivelul consumului de canabis de-a lungul vieții în rândul elevilor între 15-19 ani în cele 19 state membre UE și Norvegia în anul 2003 se situează între 4% si 44%).

3.3.1. Consumul problematic de droguri

De la începutul anilor 90’, heroina a fost drogul ilicit care a generat cele mai multe probleme asociate consumului de droguri. Majoritatea consumatorilor de heroină consumă acest drog pe cale injectabilă, ceea ce duce la un nivel mai ridicat de probleme asociate consumului. Conform unei evaluări rapide desfășurate în anul 2002 în rândul consumatorilor de droguri injectabile (CDI), s-a estimat că în București există între 13,694 și 34,318 de consumatori de heroină injectabilă (24000 la 95% CDI).

Împreună cu UNAIDS, Agenția Națională Antidrog a realizat o estimare rapidă pe o perioadă de 6 luni, care a indicat între 15774 și 32124 de consumatori de droguri injectabile în București (24000 la 95% CDI), cifră aproximativ similară celei înregistrate cu un an în urmă. Sunt necesare alte estimări pentru a valida aceste cifre – se intenționează utilizarea unei metode diferite de estimare a numărului consumatorilor de heroină injectabilă din București: metoda multiplicărilor.

3.3.2. Bolile infecțioase ca urmare a consumului de droguri

Situația bolilor infecțioase ca urmare a consumului de droguri indică absența la nivel național a unor estimări credibile și valide cu privire la prevalența HIV, a hepatitei B și hepatitei C. Datele preliminare obținute pe baza unor teste realizate în rândul consumatorilor de droguri care au solicitat tratament în București sugerează o prevalență scazută a hepatitei B – aprox. 5-10%, o prevalență medie a hepatitei C – aprox. 45% și o prevalență foarte scăzută a HIV – sub 1%. De cele mai multe ori nu au fost realizate teste de confirmare, cu excepția cazurilor de infectare cu HIV.

3.3.3. Decese ca urmare a consumului de droguri

În România, colectarea de date cu privire la decesele ca urmare a consumului de droguri este în curs de dezvoltare. Datele disponibile nu sunt pe deplin credibile, de aceea se preconizează realizarea unui studio de cohortă în București în 2007.

Se urmărește realizarea unui cadru operațional pentru indicatorul decese ca urmare a consumului de droguri și îmbunătățirea capacității de raportare a experților naționali.

În prezent, numărul cazurilor anuale de deces ca urmare a consumului de droguri este foarte mic – 36 cazuri în 2006.

3.3.4. Piața drogurilor și infracțiunile la regimul drogurilor

În anul 2005, au fost constatate 2305 infracțiuni la Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Dintre aceste infracțiuni, 55,8% au fost cazuri de vânzare, distribuție, cumpărare, deținere de droguri, iar 41,5% au fost cazuri de cumpărare și deținere de droguri în scop personal.

Față de datele din anul 2004, numărul infracțiunilor la regimul drogurilor a crescut cu 6%. România este o țară de tranzit pentru heroina traficata în Asia de sud-est de-a lungul rutei Balcanice și pentru alte rute de trafic a drogurilor sintetice din vest, în special din Germania și Olanda.

Referitor la capturile de droguri din anul 2005, tendințele au variat, prezentând creșteri ale capturilor de heroină și cocaină (cantitățile de cocaină par a fi în continuă creștere din 2001 pana în prezent), variații în privința canabisului (planta/iarba/rezina) și ușoare creșteri ale capturior de droguri sintetice după o scădere majoră în ultimii ani.

Cea mai mare captură de heroină a fost înregistrată în anul 2005. Au fost capturate 285,07 kg din care 249,605 într-o singură acțiune a poliției. Cantitatea de cocaină capturată în 2005 a fost de 109,74 kg, cu 85,14 kg mai mult decât în 2004. Din cantitatea totală de cocaină capturată în 2005, 101,4 kg (92,42%) au fost capturate într-o singură acțiune.

În ceea ce privește drogurile sintetice, în anul 2005 au fost înregistrate capturi de amfetamină pulbere (5,957 kg) și tablete (3701), MDMA (Ecstasy) și derivați – 38,771 tablete și 0,137 kg de pulbere. Nu s-a descoperit metamfetamină în capturile analizate.

Față de anii trecuți, în anul 2005, prețul mediu la nivelul străzii la principalele categorii de droguri a înregistrat anumite creșteri, dar au existat și droguri pentru care prețul a rămas constant la nivel național de-a lungul anului. În general, prețurile de pe piața drogurilor din România au fost mai mari decât cele din UE, cu excepția cocainei.

3.4. Legi naționale cu privire la droguri

În România, sancțiunile pentru deținerea de droguri depinde de tipurile de drog – de risc sau de mare risc. Ultimele amendamente aduse legii la regimul drogurilor (legislația a fost revizuită în 2005 și se preconizează modificări în anul 2006) au fost introduse concepte separate pentru consumator și consumator dependent de droguri, potrivit conceptelor moderne de psihiatrie stabilite în DMS. Consumul de droguri nu este o infracțiune perse, în schimb deținerea de droguri ilicite este incriminată.

Legislația adoptată face distincția între deținerea de droguri în vederea traficării (până la 20 de ani de închisoare pentru droguri de mare risc și până la 15 ani de închisoare pentru droguri de risc) și deținere pentru uz personal (instant poate impune o pedeapsa între 6 luni – 2 ani de închisoare sau amendă cu obligația urmării unui tratament specializat)

Până în prezent (sfârșitul anului 2005) nu s-a stabilit o limită minimă deși au existat dezbateri cu privire la promovarea unei astfel de măsuri.

O nouă lege aprobată în anul 2004 stabilește ca bunurile confiscate ca urmare a infracțiunilor la regimul drogurilor să contribuie la finanțarea proiectelor de prevenire și de combatere a abuzului sau traficului de droguri.

O comparație a consumului de droguri din România și țările vecine

Ulterior evaluării primei Strategii Naționale Antidrog (2003-2004), Guvernul României a adoptat în luna februarie 2005 a doua Strategie Națională Antidrog (2005-2012) și un Plan de Acțiune în vederea implementării imediate a acesteia (2005-2008).

Strategia Națională Antidrog este cuprinzătoare și vizează dezvoltarea unui sistem integrat de instituții și servicii publice, care să asigure reducerea consumului de droguri, asistență medicală, psihologică și socială pentru consumatorii de droguri și să eficientizeze activitățile de prevenire și combatere a traficului și producției de droguri ilicite și precursori. Obiectivele pe termen scurt ale strategiei sunt: menținerea la un nivel scăzut a consumului de droguri în populația generală, reducerea numărului noilor consumatori de droguri și reducerea criminalității organizate la regimul drogurilor.

Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei Naționale Antidrog în perioada 2005-2008 este o listă detaliată cu activități planificate, cu menționarea termenelor limită și a instituțiilor responsabile cu implementarea acestora.

3.5. Mecanisme de coordonare în domeniul drogurilor

În decembrie 2002, Guvernul României a inființat Agenția Națională Antidrog (ANA), organ de specialitate cu personalitate juridical, subordonat Ministerului Administrației și Internelor. ANA are o serie de atribuții printre care stabilirea, conform SNA, a abordării generale și a coordonării unitare a luptei împotriva traficului și consumului ilicit de droguri realizate de autoritățile competente ale instituțiilor statului și organizații non-guvernamentale. Agenția urmează, de asemenea, să consolideze și să monitorizeze rezultatele cooperării între instituțiile competente românești și organizațiile internaționale implicate în lupta antidrog. Observatorul Român pentru Droguri și Toxicomanie este o directivă a Agenției Naționale Antidrog.

3.6. Cadrul juridic și instituțional de cooperare internațională

3.6.1. Instrumentele juridice internaționale de cooperare

La baza cooperării internaționale a stat permanent principiul respectării independenței și suveranității statelor și implicit a dreptului lor intern, statuat în normele juridice elaborate. Un element principal, care a stat la baza apariției și dezvoltării ulterioare a cooperării internaționale și fără de care aceasta nu se putea concepe, 1-a constituit încrederea reciprocă într-un cadru instituțional bine reglementat.

Organismele ONU cu atribuții în lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri, profund preocupate de amploarea și creșterea producției cererii și traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope care reprezintă o gravă amenințare pentru sănătatea și bunăstarea persoanelor și au efecte nefaste asupra principiilor economice, culturale și politice ale societății, profund preocupate, de asemenea, de efectele devastatoare în creștere ale traficului ilicit de substanțe psihotrope și stupefiante în diversele straturi ale societății, și mai ales, de faptul că, copiii sunt exploatați în numeroase regiuni ale lumii în calitate de consumatori pe piața drogurilor, cât și utilizați în scopul producerii, distribuirii și comerțului ilicit do stupefiante și substanțe psihotrope, au scos în evidență competența ONU cu privire În controlul stupefiantelor și substanțelor psihotrope și au susținut că este important să fie întărite și dezvoltate mijloacele juridice eficiente de cooperare internaționala în materie penală pentru a pune capăt activităților infracționale internaționale reprezentate de traficul ilicit.

De aceea, au fost încheiate numeroase convenții internaționale eficiente și operaționale, vizând în mod special lupta împotriva traficului ilicit de droguri.

În prezent, peste 95% din statele membre ale ONU sunt parte la convențiile internaționale referitoare la controlul drogurilor. Acestea conțin structura juridică, obligațiile, instrumentele și principiile de bază care le permit statelor să atingă obiectivele sistemului internațional de control al drogurilor: disponibilitatea universală de supraveghere a stupefiantelor și a substanțelor psihotrope în scopuri medicale și științifice, prevenirea traficului și consumului de droguri și a altor forme de criminalitate legate de droguri, punerea în practică de măsuri coercitive eficace atunci când activitatea de prevenire nu mai este suficientă. Astfel, convențiile constituie răspunsul proporționat și concertat al comunității internaționale în fața problemelor mondiale referitoare la traficul și consumul ilicit de droguri.

3.6.2. Organizațiile internaționale de cooperare privind combaterea traficului ilicit de droguri

3.6.2.1 Organizația Internațională de Poliție Criminală Interpol

Unul din cele mai vechi obiective ale OIPC-Interpol îl constituie implicarea în lupta împotriva traficului ilicit ele droguri. Aproximativ 55-60% din activitatea Organizației este dedicată culegerii de date și informații din lumea traficului ilicit de droguri din toate zonele lumii.

Rolul primordial al Interpol-ului în combaterea traficului ilicit de droguri îl constituie identificarea noilor orientări și organizații criminale care operează la nivel internațional și sprijinirea tuturor organismelor, interne și internaționale, angrenate în combaterea producerii ilegale, traficului și folosirii abuzive a cannabisului, heroinei, cocainei sau a drogurilor sintetice.

În esență, activitatea Interpol în combaterea producerii și traficului ilicit de droguri, așa cum se prevede și în statutul Organizației, se referă la:

colectarea și analizarea datelor obținute din partea țărilor membre ale Organizației în vederea întocmirii strategiilor în domeniul luptei antidrog și informarea operativii asupra dinamicii acesteia, la nivel regional și internațional;

ajutorul acordat în coordonarea investigațiilor antidrog la nivelul cooperării a cel puțin doua state,

organizarea întâlnirilor operaționale de lucru între două sau mai multe țări membre unde OIPC-Interpol a identificat aspecte comune în cazuri de investigații care privesc țarile respective;

organizarea de conferințe cu vocație regională sau globală pe tema luptei antidrog a căror idee centrală o constituie analiza cât mai profundă a fenomenului, schimbul de informații în domeniu, punerea în evidență a celor mai noi tehnici de investigație și dezvoltarea cooperării în interiorul comunităților cu atribuții în lupta antidrog.

3.6.2.2. Biroul ONU privind Drogurile și Criminalitatea

Biroul ONU privind Drogurile și Criminalitatea (UNODC) este liderul global și coordonatorul luptei împotriva drogurilor ilicite și a criminalității internaționale, înființat în anul 1997, UNODC are aproximativ 500 funcționari în toată lumea. Sediul organizației se află la Viena și are 21 birouri, precum și oficii de legătură la New York și Bruxelles.

UNODC se bazează pe contribuții voluntare, în principal din partea guvernelor, pentru 90% din bugetul său, UNODC este mandatat să asiste statele membre în lupta lor împotriva drogurilor ilicite, criminalității și terorismului. În Declarația Mileniului, statele membre își propun de asemenea să intensifice eforturile pentru lupta împotriva criminalității transnaționale sub toate dimensiunile sale, să-și dubleze eforturile pentru implementarea angajamentelor de a combate problema mondială a drogurilor și să ia măsuri concrete împotriva terorismului internațional.

3.6.3.3 Comisia pentru Stupefiante a ONU

La prima reuniune a Consiliului Economic și Social al ONU, ce a avut loc la data de 1.6 februarie 1946, a fost creată prin Rezoluția E/9/1, Comisia pentru Stupefiante, care a primit însărcinările pe care le-a avut fosta Comisie a traficului de opiu și a altor droguri vătămătoare. Comisia pentru Stupefiante constituie una dintre cele 6 comisii tehnice ale Consiliului Economic și Social al ONU și este compusă din 53 state membre alese de Consiliu. Componența sa trebuie să asigure o reprezentare geografică echitabilă și participarea statelor care se confruntă cu mari probleme privind producția ilicită și consumul abuziv de droguri.

Comisia se întrunește la Viena și determină politica ce trebuie adoptată pentru tot ceea ce privește acțiunea mondială în vederea asigurării unui control cât mai eficient al drogurilor.

3.6.3.4. Organul Internațional de Control al Stupefiantelor

Organul Internațional de Control al Stupefiantelor (OICS) a fost creat în anul 1961 prin Convenția unică asupra stupefiantelor și are atribuții de control internațional al drogurilor. Este alcătuit din 13 personalități independente alese datorită meritelor și competenței lor recunoscute, dintre care 10 candidați sunt propuși de către statele membre ale ONU și, totodată, parte la Convenția unică asupra stupefiantelor, iar ceilalți 3 candidați trebuie să aibă experiență medicală, de farmacologie sau de farmacie, fiind aleși de pe o listă de cel puțin cinci persoane desemnate de către Organizația Mondială a Sănătății. Membrii OICS sunt aleși pe o perioadă de 5 ani, putând fi realeși.

OICS are atribuții de control internațional al drogurilor, atribuții ce îi sunt conferite de convențiile internaționale. Este însărcinat să urmărească, în cooperare cu guvernele, situația comerțului ilicit cu stupefiante, acțiunile sale articulându-se în jurul a două idei de forță: limitarea culturilor, producției, fabricației și a utilizării drogurilor vizate de Convenția unică asupra stupefiantelor, la cantitățile necesare în scopuri medicale și științifice (printr-un control statistic); distrugerea culturilor, producției, fabricației și contracararea traficului și a utilizării ilicite de substanțe supuse controlului pentru ca dispozițiile Convenției unice asupra stupefiantelor să fie respectate.

3.6.3.5. Grupul Dublin

Grupul Dublin a fost înființat în anul 1990 cu ocazia unei reuniuni CELAD la Dublin, sub Președinția Irlandeză a UE. Acest organism reprezintă un grup de coordonare informala format din state care au politici asemănătoare și care se reunește periodic, urmărind trei obiective majore:

– analizarea și schimbul ele opinii în domeniul drogurilor la nivel internațional, în ceea ce privește producția, traficul și abuzul, în special în țările principal producătoare și de tranzit; adresarea de recomandări atât membrilor săi, cât și țărilor partenere asupra modului ele rezolvare a problemelor;

– coordonarea răspunsului față de problemele identificate, în special în ceea ce privește cooperarea dintre membrii săi și țările partenere. Membrii Grupului Dublin sunt Comisia Europeană și Statele Membre ale UE, SITA, Canada, Australia, Japonia și Norvegia. Biroul ONU privind Drogurile și Criminalitatea (UNODC) participă la lucrările Grupului, iar Secretariatul Grupului este asigurat de către Secretariatul Consiliului UE.

3.6.3.6. Centrul regional de informare și coordonare pentru Asia Centrală

În scopul promovării cooperării internaționale între serviciile de combatere a traficului ilicit de droguri. Azerbaidjan, Federația Rusă, Kazakhstan, Kîrgîsztan, Uzbekistan, Tadjikistan și Turkmenistan au semnat în anul 1996 un memorandum de acord ce prevede crearea unui centru regional de schimb de informații, intitulat Centrul regional de informare și coordonare pentru Asia Centrală. Acesta întreține relații de cooperare cu OIPC-Interpol, Europol și Centrul SECI, contribuind la îmbunătățirea schimbului de informații dintre serviciile de luptă antidrog ale statelor membre, în scopul creșterii capturilor de droguri și favorizării activității de destrămare a grupărilor infracționale. Centrul a devenit operațional la mijlocul anului 2007, având sediul la Alma-Ata, în Kazakhstan.

3.7. Cooperarea europeană privind combatarea traficului ilicit de droguri

3.7.1. Cadrul juridic european de combatere a traficului ilicit de droguri

La nivel internațional, necesitatea unui răspuns global, echilibrat și pluridisciplinar împotriva fenomenului drogurilor a fost recunoscut de foarte mult timp în cadrul ONU. La nivel european, programul de luptă împotriva drogurilor clin anul 1992 propunea deja Statelor Membre ale UE să compare eficacitatea mecanismelor lor de coordonare națională.

Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din 16-17 decembrie 2004, a fost adoptată Strategia Uniunii Europene pe droguri (2005-2012) aceasta fiind inclusă în Programul Haga și considerată un instrument cheie în lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri, de asigurare a unui nivel înalt de protecție a sănătății și a unui nivel ridicat de securitate pentru publicul larg.

Potrivit documentului european, politica judiciară și ele aplicare a legii în cadrul UE privind fenomenul traficului ilicit de droguri trebuie concentrată pe următoarele priorități și activități:

Întărirea cooperării UE în domeniul aplicării legii atât la nivelele strategice, cât și la cele de prevenire a criminalității cu scopul de a dezvolta activitățile operative în domeniul drogurilor și al deturnării precursorilor din circuitul legal de producție, al traficului de droguri peste frontierele interne ale UE, al rețelelor criminale angajate în aceste activități și al celorlalte infracțiuni grave legate de acestea, respectând, în același timp, principiul subsidiarității.

Intensificarea cooperării eficiente în aplicarea legii între Statele Membre ale UE prin utilizarea instrumentelor și cadrelor de lucru actuale.

Prevenirea și pedepsirea importurilor și exporturilor ilicite de droguri și substanțe psihotrope, inclusiv în teritoriile altor State Membre ale UE.

Lărgirea cooperării între Statele Membre ale UE care au interese comune și se confruntă cu aceleași probleme legate de droguri, în domeniul aplicării legii, al investigațiilor în cauze penale și al criminalistica, în cadrul de lucru al UE.

Intensificarea eforturilor de aplicare a legii direcționate către țările care mi sunt membre ale UE, în special către țările producătoare de droguri și regiunile aflate de-a lungul rutelor de trafic.

3.7.2. Proceduri de cooperare judiciară europeană în materie penală

3.7.2.1. Considerații generale privind cooperarea judiciară în materie penală

Cooperarea judiciară internațională a reprezentat o preocupare permanentă a statului român, primele forme realizându-se într-un cadru organizat în baza unor convenții bilaterale încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea. In contextul actual, aplicarea legilor nu se mai poate realiza la nivelul unui singur stat, evoluția criminalității transfrontaliere impunând statelor implementarea unei cooperării eficiente.

Pe plan intern, la data de 28 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, prin intermediul sau reglementându-sc unitar diferite forme de cooperare și asistență judiciară internaționala în materie penala

Legea nr. 302/2004 se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internațională în materie penală: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de montare, transferul de proceduri în materie penală, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie penală, transferarea persoanelor condamnate, comisiile rogatorii, asistența judiciară în materie penală și alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penala.

3.7.2.2 Mandatul european de arestare

Mandatul european de arestare înlocuiește instrumentele anterioare de cooperare judiciară internațională în materie penală între Statele Membre ale UE, în special cele prevăzute de Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990. Originalitatea și noutatea mandatului european de arestare constă în faptul că el este aplicabil pe întreg spațiul UE.

Traficul ilicit de droguri și substanțe psihotrope se regăsește printre infracțiunile care pot conduce la predarea unei persoane solicitate în baza mandatului european de arestare.

Decizia-Cadru a Consiliului UE nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 definește mandatul european de arestare ca fiind hotărârea judecătorească emisă de un Stat Membru al UE în vederea arestării și predăm de către un alt Stat Membru a persoanei solicitate, în vederea efectuării urmăririi penale sau executăm unei sentințe privative de libertate sau a unei dispoziții de detenție. Totodată se prevede faptul că mandatul european de arestare se execută în baza principiului recunoașterii și a încrederii reciproce.

3.7.2.3. Echipele comune de anchetă

În fața amenințărilor teroriste care constituie în prezent un risc major pentru societățile democratice, datorită creșterii puterii organizațiilor criminale transnaționale, specializate mai ales în traficul de droguri, ale căror activități de spălare a banilor se întind în sectoarele esențiale ale economiei, Consiliul UE a adoptat la data de 13 iunie 2002, Decizia-Cadru nr. 2002/465/JAI privind echipele comune de anchetă.

Aceste echipe de anchetă nu au vocația de a se transforma în structuri binaționale permanente. Ele vor fi create, de la caz la caz, în situații concrete, obiectivul fiind strângerea informațiilor și a mijloacelor de probă. Echipele comune de anchetă marchează un progres considerabil în raport cu asistența judiciară clasică folosită timp îndelungat între țări, deoarece nu este vorba doar de un sprijin solicitat punctual prin intermediul unei comisii rogatorii internaționale pentru a obține o informație în străinătate, ci reprezintă un veritabil instrument de cooperare între autoritățile judiciare ale țărilor care stabilesc de comun acord obiectivele ce urmează a fi atinse într-un dosar penal.

Oferind o foarte mare suplețe în utilizare, acest nou instrument va permite autorităților judiciare și serviciilor specializate să schimbe informații operaționale fără existența unui formalism particular, să desfășoare investigații comune pe tot parcursul anchetei și să coordoneze desfășurarea anchetei penale în cele două țări.

3.7.2.4. Comisiile rogatorii internaționale

Comisia rogatorie internațională în materie penală este acea formă de asistență judiciară constând în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Obiectul unei cereri de comisie rogatorie îl constituie, în principal, urm ătoarel e activității judiciare:

-localizarea și identificarea persoanelor și obiectelor; audierea inculpatului, audierea părții vătămate, a celorlalte părți, a martorilor și experților, precum și confruntarea; percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială; cercetarea la fața locului și reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală; transmiterea de informații necesare într-un anumit proces, interceptările și înregistrările audio și video, examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate și alte asemenea acte de procedură;

– transmiterea mijbacelor materiale de probă;

– comunicarea de documente sau dosare.

3.7.3. Instituțiile europene implicate în lupta antidrog

3.7.3.1. Necesitatea cooperării instituțiilor europene

Precum într-un joc de domino, necesitatea realizării cooperării internaționale a apărut odată cu intensificarea amenințărilor privind creșterea criminalității și a riscurilor, datorită creării pieței europene, care a presupus eliminarea controalelor de la frontierele interne.

Ca în toate celelalte domenii, constituirea în timp a UE a condus la nevoia creării unor instituții specializate pe diferitele problematici cu care această entitate a ajuns să se confrunte. In prezent, în domeniul drogurilor, UE include organisme cu rol de elaborare a politicilor la nivel european, organisme specializate în colectarea de date și realizarea unor studii pentru evaluarea dimensiunilor fenomenului și instituții cu activitate circumscrisa reducerii ofertei de droguri.

Principalele instituții europene implicate în lupta antidrog sunt Oficiul Kuropean de Poliție (Europol), Eurojust, Grupul Pompidou, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri (EMCDDA) și Grupul Orizontal de Lucru pe Droguri (HDG).

3.7.3.2. Oficiul European de Poliție

Oficiul European de Poliție (Europol) este organizația care se ocupă de aplicarea legii în cadrul UE și care operează cu informațiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăți eficacitatea și cooperarea autorităților competente din statele membre, în ceea ce privește prevenirea și combaterea formelor grave de crimă internațională organizată și de terorism. Europol are misiunea de a-și aduce o contribuție semnificativă la acțiunea UE de aplicare a legii împotriva crimei organizate și a terorismului, concentrându-și atenția asupra organizațiilor criminale.

În componența Europol există șapte Unități de Crimă Organizată sau SC (Serious Crime). În domeniul drogurilor, există SC 2: Droguri, ce conține o bază de date privind logo ecstasy, o bază de date privind logo cocaină și o bază de date privind depistarea laboratoarelor clandestine.

3.7.3.3. Eurojust

În vederea consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate organizată. Consiliul European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999 a decis crearea unei unități Eurojust formată din procurori, magistrați sau ofițeri de poliție cu competențe echivalente.

Obiective principale ale Eurojust sunt următoarele:

-stimularea coordonării între autoritățile competente ale Statelor membre în investigarea și punerea sub acuzare;

-îmbunătățirea coordonării între autoritățile competente din Statele membre, în special în facilitarea asistenței legale reciproce și implementarea cererilor de extrădare;

-sprijinirea autorităților competente din Statele membre pentru a eficienți za investigațiile și punerea sub acuzare.

3.7.3.4. Grupul Pompidou

Grupul de cooperare pentru combaterea consumului și a traficului ilicit de droguri (Grupul Pompidou) este o organizație interguvernamentală menită să realizeze cooperarea multidisciplinară, în domeniul prevenirii și combaterii consumului și traficului ilicit de droguri, prin adoptarea unei viziuni unitare asupra problematicii drogurilor, asigurând colaborarea cu toate sectoarele implicate în efortul de reducere a consumului și traficului ilicit de droguri: sănătate, asistență socială, educație, justiție, poliție și vamă.

3.7.3.5. Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri

Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri (EMCDDA) a fost instituit printr-un Regulament al Consiliului UE din anul 1993, cu scopul de a oferi informații obiective, fiabile și comparabile, care să ofere comunității și Statelor Membre o perspectivă de ansamblu asupra fenomenului drogurilor și toxicomaniilor și asupra consecințelor acestora.

Având sediul la Lisabona, EMCDDA, prin intermediul Observatorului European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT), este sursa principală pentru o informare cuprinzătoare cu privire la situația drogurilor și a dependenței de droguri în Europa.

3.7.3.6. Grupul Orizontal de Lucru pe Droguri

Coordonarea politicilor privind drogurile la nivelul UE se realizează prin intermediul Grupului Orizontal de Lucru pe Droguri (HDG). Atribuțiile HDG constau în elaborarea unei politici pe droguri clară și coerentă pentru a fi adoptată de Consiliul UE și în urmărirea implementării acelei politici din partea Consiliului. Deciziile Consiliului sunt pregătite în cadrul Grupului, care se întrunește lunar la Bruxelles și include reprezentanți la nivel de expert din Statele Membre.

3.7.3.7. Centrul maritim de operațiuni și analize-slupefiante

În dorința de a limita consumul de cocaina în Europa, aflat în continuă creștere, la data de 30 septembrie 2007, Regatul Unit al Marii Britanii, Portugalia, Irlanda, Franța, Italia, Spania și Olanda au inaugurat un nou centru care să se ocupe cu prevenirea și combaterea traficului de cocaină dinspre Atlantic înspre Europa.

Centrul maritim de operațiuni și analize-stupefiante (MAOC-N), cu sediul la Lisabona, a fost înființat pentru a intercepta transporturile ilicite de droguri din America Latină și Africa de Vest înspre Europa. Ideea înființării acestui Centru a aparținut pentru prima dată Guvernului Francez în anul 2005, dar la acel moment nu a avut suficientă susținere din partea celorlalte state.

3.7.4. Cooperarea în Spațiul Schengen

Potrivit dispozițiilor Convenției din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen, cooperarea polițienească cuprinde următoarele activități:

supravegherea transfrontalieră;

urmărirea transfrontalieră;

comunicarea in foi mații lor în cazuri particulare în scopul prevenirii pe viitor a infracțiunilor mai mult sau mai puțin grave împotriva ordinii și siguranței publice sau a amenințărilor la adresa acestora;

schimbul de informații în scopul efectuării eficiente a controalelor și supravegherii la frontierele externe;

numirea ofițerilor de legătură,

intensificarea cooperării polițienești în regiunile de frontieră prin încheierea de înțelegeri și acorduri bilaterale;

crearea și întreținerea unui sistem informatic comun, Sistemul Informatic Schengen.

În Capitolul 6 (art.70-76) al Convenției Schengen sunt enumerate prevederile legale pe care statele Schengen le-au adoptat în scopul creării unui cadru legislativ suplu privitor la comerțul și traficul de stupefiante. Trebuie menționat faptul că, ulterior, o parte din aceste prevederi au fost îmbunătățite prin intermediul unor decizii ale Comitetului Executiv Schengen.

3.7.5. Cooperarea regională în Sud-Estul Europei

Criminalitatea transfrontalieră în Sud-Estul Europei a evoluat semnificativ, reușind să depășească granițele naționale ale statelor din regiune, iar lupta împotriva acestui fenomen numai la nivel național își dovedește limitele, fapt pentru care cooperarea internațională la nivelul agențiilor de aplicare a legii devine un element esențial.

România a ratificat Acordul SECI prin Legea nr. 208/1999, iar Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.201/2000 a creat cadrul instituțional necesar în scopul funcționării Centrului Regional pentru Combaterea Criminalității Transfrontalicrc (SECI).

Centrul SECI reprezintă o instituție internațională de referință pentru sprijinul statelor din regiune în procesul lor de aderare și de integrare europeană în domeniul justiției și afacerilor interne. Astfel, lără a aduce atingere angajamentelor statoloi candidate la UE, Acordul SECI constituie un mod de activitate în comun pentru cooperarea inter-agenții (poliție-vamă), cu respectarea convențiilor și a acordurilor internaționale relevante;

CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ: CONSUMUL DE CANABIS

4.1. Canabis. Ofertă și disponibilitate. Producție și trafic

Canabisul este în continuare cel mai produs și comercializat drog ilegal pe bază de plante din lume.

Producția pe scară largă a rășinii de canabis se concentrează în câteva țări, în special în Maroc, dar și în Pakistan și Afganistan. La nivel global, producția totală de rășină de canabis se estimează la 7400 de tone pe an (CND, 2006). Majoritatea rășinii de canabis consumate în Uniunea Europeană este originară din Maroc; se introduce prin contrabandă în principal prin Peninsula Iberica, deși Țările de Jos constituie, se pare, un centru secundar de distribuție pentru transporturile destinate țărilor din Uniunea Europeană. În 2004, s-a realizat pentru a doua oara o anchetă privind cultivarea canabisului în Maroc, iar rezultatele au arătat o scădere de 10% față de 2003, datorată în principal intervenției guvernului. În 2004, suprafața totală a culturilor a fost de 120-500 hectare în regiunea Rif, ceea ce corespunde unui potențial de producție de 2760 tone de rășină de canabis (UNODC și Guvernul Marocului, 2005).

Alte țări care au fost, de asemenea, menționate în 2004 ca țări sursă pentru rășină de canabis capturată în Uniunea Europeană sunt: Albania, Portugalia, Senegal, Afganistan, Pakistan și țările din Asia Centrală (Rapoartele naționale Reitox, 2005; WCO, 2005; INCB, 2006).

În 2003, producția globală potențial de plante de canabis a fost estimată la peste 40000 tone (CND, 2005), cu țări sursă din întreaga lume. Conform rapoartelor, capturile de plante de canabis realizate în Uniunea Europeană în 2004 proveneau din diverse țări, în principal din Țările de Jos și Albania, dar și din Angola, Africa de Sud, Jamaica și Thailanda (Rapoartele naționale Reitox, 2005; WCO, 2005; INCB, 2006). În afară de aceasta, în majoritatea statelor member ale UE se cultivă și se produc local (în interior sau în aer liber) produse de canabis.

Capturi la nivel mondial, în 2004, s-au capturat în total 1471 tone de rășină de canabis și 6189 tone de plante de canabis. Majoritatea rășinii de canabis a fost capturată, în continuare, în Europa de Vest și Europa Centrală (74%), precum și în Asia de Sud-Vest și Orientul Mijlociu și Apropiat (19%), în timp ce capturile de plante de canabis rămân concentrate în America de Nord (54%) și Africa (31%) (UNODC, 2006).

În 2004, în Uniunea Europeană s-au realizat aproximativ 275000 de capture de rășină de canabis reprezentând 1087 tone. Majoritatea capturilor au continuat să fie reportate de Spania (reprezentând aproape jumatate din totalul capturilor și aproximativ trei sferturi din cantitatea totală capturată în UE), fiind urmată de Franța și Regatul Unit.

Deși numărul de capturi de rășină în întreaga Uniune Europeană a scăzut între 1999 și 2003, tendințele înregistrate în țările care au întocmit rapoarte indică o creștere la nivelul Uniunii Europene în 2004.

Cantitatea totală de rășină capturată în UE arată o creștere continuă în cursul perioadei 1999-2004, deși în 2004 majoritatea țărilor ((în afară de Spania) au raportat o scadere.

Uniunea Europeană capturează mai puține plante de canabis; în 2004, s-au realizat aproximativ 130000 de capturi reprezentând 71 de tone, iar majoritatea capturilor au avut loc în Regatul Unit. Numărul capturilor de plante de canabis în Uniunea Europeană a crescut constant din 1999, deși cantitățile capturate au scazut din 2001 în țările care au întocmit rapoarte. Acesta reprezintă un tablou preliminar deoarece datele din 2004 pentru Regatul Unit nu sunt încă disponibile.

În 2004, un număr estimat de 12800 de capturi în UE și țările candidate a dus la recuperarea a aproximativ 22 milioane de plante de canabis și 9,5 tone de plante de canabis, Turcia reprezentând țara cu cea mai mare cantitate capturată. Numărul de capturi de plante de canabis a crescut din 1999 și, pe baza datelor oferite de țările raportoare, a continuat să crească în 2004.

Prețul și concentrația în 2004, prețul mediu de vânzare cu amanuntul al rășinii de canabis în Uniunea Europeană varia de la 2,3 EUR/g în Portugalia la peste 12 EUR/g în Norvegia, în vreme ce prețul pentru plantele de canabis varia de la 2,7 EUR/g în Portugalia la 11,6 EUR/g în Malta, majoritatea țărilor raportând prețuri pentru produse din canabis între 5 și 10 EUR/g.

Prețurile medii ale rășinii de canabis, corectate în funcție de inflație, au scăzut în cursul perioadei 1999-2004 în toate țările raportoare, cu excepția Germaniei și Spaniei, unde prețurile au rămas stabile, și a Luxemburgului, unde s-a înregistrat o ușoară creștere. Prețurile medii ale plantelor de canabis, corectate în funcție de inflație, de un tip nespecificat sau importante, au scăzut și ele în cursul aceleași perioade, în majoritatea țărilor raportoare, dar au rămas stabile în Spania și Țările de Jos și au crescut în Germania, Letonia, Luxemburg și Portugalia. Doar două țări, Țările de Jos și Regatul Unit, au raportat prețul mediu al plantelor de canabis produse la nivel local și în ambele cazuri acesta a scăzut.

Tăria produselor din canabis este determinată de conținutul lor de tetrahidrocanabinol (THC), constituentul activ principal (EMCDDA, 2004). În 2004, rapoartele au arătat că rășina de canabis vândută cu amănuntul avea un conținut mediu de THC care varia de la sub 1% (Bulgaria) la 16,9% (Țările de Jos), în timp ce tăria plantelor de canabis varia de la 0,6% (Polonia) la 12,7% (Anglia și Țara Galilor). Pentru Țările de Jos, s-a raportat o tărie a plantelor de canabis produse la nivel local de 17,7%.

The European School Survey Project on Alcohol and Other Drugs (ESPAD – Proiectul European pentru anchete privind alcoolul și alte droguri în școli) este o sursă importantă de informații privind consumul de droguri și alcool în rândul elevilor din Europa și are valoare inestimabilă datorită faptului că înregistrează tendințele în timp. Anchetele ESPAD au fost realizate în 1995, 1999 și 2003. Urmatoarea ancheta va fi realizată în 2007.

ESPAD utilizează metode și instrumente standardizate asupra eșantioanelor reprezentative la nivel național de elevi în vârstă de 15-16 ani pentru a se asigura un set de rezultate comparabile. Cu fiecare anchetă, participarea la ESPAD a crescut, participând 26 țări europene și 1995, 30 în 1999 și 35 în 2003, inclusiv 22 membre UE și patru țări candidate (Bulgaria, Croația, România și Turcia). Întrebările din anchetă pun accent pe consumul de alcool și consumul drogurilor ilicite, inclusiv intervalele de timp standard și frecvența consumului.

Informații privind ESPAD și disponibilitatea rapoartelor pot fi găsite pe site-ul ESPAD (www.espad.org).

Canabisul este substanța ilegală cel mai frecvent folosită în Europa. Consumul acestuia a crescut în aproape toate țările din Uniunea Europeană în anii 1990, mai ales în rândul tinerilor, inclusive al elevilor.

Conform estimărilor, aproape 65 de milioane din populația adultă europeană, reprezentând 20% din grupa de vârstă 15-64 ani, au consumat cel puțin o dată această substanță, deși ar trebui amintit că majoritatea dintre aceștia nu o consumă în prezent. Cifrele la nivel național variază în mare măsură, de la 2% până la 31%, cele mai reduse fiind în Malta, Bulgaria și România, iar cele mai ridicate în Danemarca (31%), Spania (29%), Franța (26%) și Regatul Unit (30%). Dintre cele 25 de țări pentru care există informații, 13 au prezentat rate de prevalență pe parcursul vieții în intervalul 10-20%.

Consumul pentru anul trecut este net mai mic decât experimentarea pe parcursul vieții. Se estimează că aproximativ 22,5 milioane de adulți europeni au consumat canabis în ultimul an, aproape 7% din grupa de vârstă 15-64 de ani. Cifrele la nivel național se situează între 1% și 11%, cele mai mici fiind raportate de Grecia, Malta și Bulgaria, iar cele mai mari de Spania (11,3%), Franța (9,8%) și Regatul Unit (9,7%).

Estimările prevalenței consumului în ultima lună vor indica mai clar consumul regulat al drogului. Conform estimărilor, 12 milioane de adulți europeni au consumat drogul în ultimele 30 de zile, aproape 4% din populația adultă. Cifrele la nivelul țărilor variază între 0,5% și 7,5% cu diferențe în raport de 1 la 15. Cele mai mici cifre au fost raportate din Lituania, Malta, Suedia și Bulgaria, iar cele mai mari din Republica Cehă (4,8%), Spania (7,6%) și Regatul Unit (5,6%).

Consumul drogurilor ilegale, inclusive al canabisului, se concentrează, în principal, în rândul tinerilor. În 2004, între 3% și 44% dintre europenii din grupa de vârstă 15-34 de ani au declarat că au consumat canabis, 3-20% au consumat canabis în ultimul an, iar 1,5-13% au consumat drogul în ultima lună, cele mai mari cifre provenind din nou din Republica Cehă, Spania și Regatul Unit. Pentru această grupă de vârstă, mediile europene reprezintă 32% pentru consumul pe parcursul vieții, 14% pentru consumul din ultimul an (în comparație cu 2% pentru grupa de vârstă 35-64 de ani) și peste 7% pentru consumul din ultima lună (in comparație cu 1% pentru grupa de vârstă 35-64 de ani).

Consumul de canabis este și mai semnificativ în grupa de vârstă 15-24 de ani, prevalent consumului pe parcursul vieții situându-se între 3% și 44% (majoritatea țărilor raportând cifre în intervalul 20-40%), consumul în ultimul an variind de la 4% la 28% (în majoritatea țărilor 10-25%) (fig. 2), iar consumul în ultima lună de la 1% la 15% (în majoritatea țărilor 5-12%), bărbații înregistrând rate mai mari de consum decât femeile. În noile state membre, nivelurile consumului de canabis în rândul adulților tineri din grupa de vârstă 15-24 de ani se situează în același interval ca nivelurile din cele 15 state member ale UE, dar pentru persoanele din grupele de vârstă mai avansată ratele de consum scad simțitor.

Spre deosebire de aceasta, în studiul național din 2004 din Statele Unite privind consumul de droguri și sănătate, 40,2% dintre adulți (definite ca având cel puțin 12 ani) au declarat un consum pe parcursul vieții, în comparație cu o medie a UE de circa 20%. Această cifră este mai mare și decât cele din rațile europene cu ratele de consum cele mai ridicate pe parcursul vieții (Danemarca 31,3% și Regatul Unit 29,7%), deși diferențele dintre estimările privind consumul din ultimul an nu sunt așa de pronunțate: această cifră este de 10,6% în Statele Unite față de o medie europeană de 7% iar câteva țări europene au raportat cifre similar celor din Statele Unite.

Cinci state member ale UE (Belgia, Spania, Italia, Cipru și Regatul Unit) au raportat informații noi provenite din sondajele naționale efectuate în școli, iar Bulgaria a raportat date din sondaje efectuate în școli din două importante orașe. Per ansamblu, tabloul consumului de canabis în rândul elevilor din Europa rămâne neschimbat. Cea mai ridicată prevalență a consumului de canabis pe parcursul vieții în rândul elevilor de 15 și 16 ani este în Republica Cehă și Spania (44% respectiv 41%). Țările în care rata este mai mare de 25% sunt Germania, Italia, Țările de Jos, Slovenia și Slovacia (27-28%), precum și Belgia, Franța, Irlanda și Regatul Unit, unde prevalența pe parcursul vieții variază între 32-40%. Estimările cele mai reduse privind prevalența pe parcursul vieții (sub 10%) se evidențiază în Grecia, Cipru, Suedia, România, Turcia și Norvegia.

Estimările privind prevalențe la elevii de 15-16 ani nu ar trebui generalizate pentru elevii cu vârste mai mari, deoarece prevalența poate crește considerabil odată cu mici avansări în vârstă. În rândul persoanelor de 17 și 18 ani, estimările privind prevalența consumului pe parcursul vieții ajung la peste 50% în Republica Cehă, Spania și Franța. Iar în Suedia, unde prevalența este la un nivel scăzut, în comparație cu multe alte state membre, consumul estimat de canabis pe parcursul vieții în rândul elevilor de 17 și 18 ani, de 14%, reprezintă mai mult decât dublul consumului în rândul elevilor de 15-16 ani ( 6%).

4.2. Modele de consum al canabisului

Consumul de canabis tinde să fie ocazional sau să fie abandonat după o perioadă de timp de la inițiere. În medie, 33% din europenii care au încercat vreodată canabis l-au consumat și în ultimul an, pe când doar 16% au consumat canabis în ultimele 30 de zile. Aceste proporții, cunoscute ca “rate de continuare”, variază de la o țara la alta, între 20-45% pentru continuarea pe parcursul ultimului an și între 10-25% pentru continuarea pe parcursul ultimelor 30 de zile.

În ultimii ani a existat o preocupare crescută în legătură cu urmările potențiale pe care consumul de canabis le poate avea în domeniul social și al sănătății. Deși dovezile disponibile nu asigură o întelegere foarte exactă a acestor chestiuni, pot fi totuși trase anumite concluzii. De exemplu, corelarea consumului de canabis cu bolile mintale este evident, însă problema co-morbidității se împletește cu chestiuni privind cauza și efectul. Caracterul complex al acestei corelații este studiat și dezbătut într-o monigrafie viitoare a OEDT.

Deoarece consumul intensiv de canabis apare deseori în asociere cu problemele mintale care nu sunt specific consumului de droguri, apar implicații practice. Atunci când elaborează o schemă de tratament pentru consumatorii de canabis, clinicienilor le este greu să se decidă dacă să înceapă cu consumul de droguri sau cu problema legată de sanătatea mintală. Studiile privind efectele tratamentului pentru consumul problematic de droguri sunt înca limitate, iar puținele care există se referă numai la tratamente psihologice specifice. Celelalte tipuri de tratament fie nu au fost studiate deloc, fie au fost insuficient studiate, de aceea dovezile privind eficacitatea și eficiența lipsesc.

Deși consumul de canabis este concentrat în mare parte în rândul tinerilor, datele provenite din Spania și Regatul Unit sugerează că o continuare a consumului drogului respectiv este posibilă la vârste cuprinse între 30 și 50 de ani. Acest lucru ar putea reprezenta o importantă schimbare pe termen lung a modelelor de consum al canabisului ce merită să fie observată în continuare.

Consumul de canabis, ca cel al altor droguri ilegale, este semnificativ mai ridicat în rândul barbaților decât al femeilor. Diferența este mai pronunțată în cazul consumului în cursul ultimului an sau al ultimei luni decât în cazul consumului pe parcursul vieții, însă diferențele sunt mai mici în rândul tinerilor decât în rândul adulților cu vârste mai mari. Consumul de canabis este, de asemenea, mai răspândit în zonele urbane și în zonele cu o densitate ridicată a populației. S-a presupus că folosirea acestui drog se poate răspândi în orașe mai mici sau zone rurale, iar în Polonia a confirmat această tendință prin raportul său național din 2005.

Cu toate că preocuparea pentru formele consumului de canabis, regulat sau intensive, crește tot mai mult, există foarte puține informații la nivel european. O estimare brută facută în raportul anual din 2004 sugerează că 1% din europenii adulți, aproape 3 milioane de persoane, ar putea consuma canabis zilnic sau aproape zilnic. Câteva țări au raportat creșteri ale consumului regulat sau intensive de canabis, însă doar în Spania a raportat date similare privind consumul zilnic, cu o creștere între 1997-1999 (0,7-0,8% din populația adultă) și 2001 (1,5%), urmată de o stabilizare în 2003 (1,5%). Ar fi foarte util să existe informații din alte țări și pe anumite grupe de vârsta (de exemplu, 15-24 de ani). Studiul ESCAPAD din 2003 din Franța a arătat că 14% dintre persoanele cu vârste între 17 și 18 ani (9% din fete și 18% din băieți) ar putea fi considerate ca fiind expuse riscului consumului problematic, conform unei scări specifice (CAST). Alte țări lucrează, de asemenea, la elaborarea unor scări pentru evaluarea formelor intensive ale consumului de canabis (Germania, Țările de Jos, Polonia și Portugalia), iar OEDT promovează colaborarea în acest domeniu.

4.3. Tendințe în consumul de canabis în rândul adulților

Absența unor date temeinice ordonate într-o serie cronologică îngreunează decelarea tendințelor pe termen lung ale consumului de droguri în Europa. Cu toate acestea, un număr tot mai mare de țări au inițiat sondaje de la începutul anilor 1990 încoace, iar unele dintre acestea încep să furnizeze informații utile privind tendințele observate de-a lungul timpului.

Se consideră că, în general, consumul de canabis a început să se răspândească în câteva țări europene în anii 1960 și a câștigat popularitate în anii 1970 și 1980. Sondaje naționale recente arată o importantă experimentare a consumului pe parcursul vieții în rândul persoanelor cu vârste între 45 și 54 de ani din Danemarca, Germania, Spania, Franța, Țările de Jos, Suedia și Regatul Unit, sugerând astfel o inițiere semnificativă în consumul de canabis la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970. O analiză a inițierii în consumul de canabis a arătat o pronunțată extindere a acestuia în Spania în timpul anilor 1970, în Germania (Vest) în timpul anilor 1980 și în Grecia în anii 1990. Datele provenite din Suedia atestă un nivel destul de ridicat de expirimentare în anii 1970 în rândul militarilor în termen (15-20%).

Sondajele naționale sau locale realizate în gospodării , în rândul recruților și în școli, au arătat o creștere considerabilă a consumului de canabis în timpul anilor 1990 în aproape toate țările Uniunii Europene, mai ales în rândul tinerilor. Această creștere a continuat până recent în aproape toate țările, deși se observă o oarecare stabilizare sau chiar scădere în unele cazuri.

În Regatul Unit, consumul recent de canabis în rândul adulților tineri (cu vârste între 15 și 34 de ani) a înregistrat valoarea cea mai mare din Europa la începutul anilor 1990, dar a scăzut ușor din 1998 până în 2004/2005, în timp ce în Spania și Franța ratele de consum au atins recent (în 2002 sau 2003) valorile înregistrate în Regatul Unit (fig 3). Nivelurile similar de prevalent ridicate sunt, de asemenea, raportate în ceea ce privește Republica Cehă.

Nivelurile de consum sunt mai reduse în Danemarca, Germania, Estonia, Italia, Țările de Jos și Slovacia, însă toate aceste țări au raportat creșteri ale consumului pe parcursul ultimului an în rândul adulților tineri, la fel ca Ungaria, deși într-o măsură mai mică. Este de reținut ca datele provenite din Danemarca (2000) și Țările de Jos (2001) sunt în prezent relative vechi și astfel situația actuală nu este bine definită.

În Finlanda și Suedia, ratele de prevalență sunt relativ reduse, însă tendința observată este spre creștere; cu toate acestea, diferența observată în Suedia între 2000 (1.3%) și 2004 (5,3%) este dificil de interpretat din cauza schimbărilor metodologice.

În general, estimările privind prevalent pe parcursul ultimei luni au crescut, de asemenea, în ultimul deceniu, deși creșteri semnificative s-au înregistrat doar în Belgia și Spania. Regatul Unit a înregistrat recent o scădere a consumului pe parcursul ultimei luni, anterior prezentând cele mai ridicate niveluri din Europa de la începutul anilor 1990. În plus, Slovacia a raportat o scădere între 2002 și 2004. În Republica Cehă și Franța nu a fost posibilă o evaluare a tendinței.

În afară de acestea, sondajele efectuate în școli pot oferi informații utile cu privire la tendințele consumului de droguri în rândul celor mai tineri membrii ai populației, ceea ce poate ajuta la prezicerea viitoarelor tendințe în rândul adulților tineri. În majoritatea țărilor, din 1995, numărul elevilor care au încercat vreodată canabis a crescut în general. Cu toate acestea, variațiile geografice ale tendințelor sunt pronunțate. Tendințele privind prevalența consumului de canabis pe parcursul vieții în rândul elevilor cu vârste de 15-16 ani se pot clasifica în trei grupe geografice. În Irlanda și Regatul Unit, care au o lungă istorie a consumului de canabis, prevalența pe parcursul vieții este ridicată, dar a rămas stabilă în cursul ultimului deceniu (în jur de 37-39%). În statele membre din Europa de Est și Centrală, precum și Danemarca, Spania, Franța, Italia și Portugalia, prevalența consumului de canabis pe parcursul vieții în 2003 a fost considerabil mai mare decât în 1995. În a treia grupă de state membre (Finlanda și Suedia, în nord, Grecia, Cipru și Malta, în sud) plus Norvegia, estimările prevalenței pe parcursul vieții în rândul elevilor au rămas la niveluri relativ scazute (în jur de 10% sau mai mici).

4.4. Date privind cererile de tratament

Din totalul de aproximativ 380000 de cereri de tratament înregistrate în 2004 (potrivit datelor disponibile din 19 țări), canabisul a fost principalul motiv pentru trimiteri la tratament în circa 15% din cazuri, ceea ce îl face drogul cel mai raportat, dupa heroină.

Per ansamblu, canabisul este, de asemenea, al doilea drog ca număr de mențiuni în rapoartele privind persoanele supuse unui tratament, acestea reprezentând 27% din noii pacienți raportați în 2004, deși există variații semnificative între țări, canabisul fiind menționat doar în cazul a mai puțin de 5% din noii pacienți în Lituania, Malta și România, dar pentru peste 40% din noii pacienți în Danemarca, Germania, Ungaria și Finlanda. În cursul perioadei 1999-2004, proporția tuturor noilor pacienți care au solicitat tratament pentru consumul de canabis a crescut în majoritatea țărilor care au raportat date în acest sens.

În aproape toate țările pentru care există date disponibile, proporția pacienților noi înregistrați ca solicitând tratament pentru consumul de canabis este mai mare decât proporția tuturor pacienților; în câteva țări proporțiile sunt aproximativ egale. Cea mai mare de tratament pentru consumul de canabis se înregistrează în servicii de ambulatoriu.

Mai mulți factori se pot asocia creșterii cererii de tratament pentru consumul de canabis, fiind necesar să se facă cercetări amănunțite în acest sens. Creșterea cererii de tratament s-ar putea datora unei extinderi a consumului intensiv de canabis și problemelor ce apar ca urmare a acestui fapt în rândul populației, unei înțelegeri sporite a riscurilor asociate consumului de canabis, unei creșteri, evident importante în unele țări, a numărului de trimiteri la tratament din partea sistemului de urmărire penală și schimbărilor la nivelul sistemului de raportare și/sau gradului de cuprindere al acestuia.

Per ansamblu, consumatorii de canabis se pot împărți în trei grupe: cei care consumă canabis ocazional (34%), cei care îl consumă o dată sau de câteva ori pe săptămână (32%) și cei care îl consumă zilnic (34%). Există diferențe marcante între țări în ceea ce privește consumul de canabis în rândul noilor pacienți, raportându-se cea mai mare proporție a consumatorilor zilnici de canabis în Țările de Jos și Danemarca și cele mai însemnate proporții ale consumatorilor ocazionali sau ale celor care nu au folosit canabisul în luna precedentă tratamentului în Germania, Grecia și Ungaria. Această variație reflectă probabil diferențe în ceea ce privește trimiterile la tratament (de exemplu, mai multe trimiteri din partea sistemului de urmărire penală sau din partea serviciilor sociale).

Este important să se știe măsura în care consumatorii de canabis care beneficiază de tratament îndeplinesc criteriile de diagnostic pentru dependență sau pentru consumul periculos de droguri. În prezent, este necesar să se facă cercetări suplimentare în acest domeniu. Deoarece practicile de trimitere la tratament diferă de la o țară la alta, este necesar ca studiile să furnizeze date privind caracteristicile clinice distinctive ale persoanelor ce beneficiaza de tratament pentru consumul de canabis.

Unii consumatori solicita tratament pentru consumul de canabis combinat cu alte probleme legate de droguri sau alcool și, uneori, cererea de tratament se referă la probleme mai generale, precum tulburările de comportament ale tinerilor. Mai mult decât atât, unele studii recente evidențiază, de asemenea, o creștere a numărului adolescenților care solicită tratament pentru consumul de canabis și care manifestă probleme de sănătate mintală, iar acest lucru poate fi un important factor ce influențează cererea de tratament.

De asemenea, este important ca populația să înțeleagă mai bine nevoile consumatorilor de canabis. OEDT estimează un număr de 3 milioane de consumatori intensiv de canabis (definite drept consumatori zilnici sau aproape zilnici de canabis) în Uniunea Europeană. Deși numărul celor care solicită intervenții nu se cunoaște, numărul cererilor de tratament legate de canabis este mic față de această cifră.

Potrivit informațiilor disponibile, pacienții consumatori de canabis din centrele de tratament în ambulatoriu tind să fie relativ tineri; practic, toți pacienții noi care fac tratament pentru dependența de canabis au vârste sub 30 de ani. Este mult mai probabil ca adolescenții care beneficiază de tratament specializat pentru dependența de droguri să se înregistreze pentru prima dată cu problema canabisului decât pacienții din celelalte grupe de vârstă, canabisul făcând obiectul a 75% din cererile de tratament în rândul persoanelor cu vârste sub 15 ani și a 63% din cereri pentru cei cu vârste cuprinse între 15-19 ani.

Majoritatea pacienților declară că au consumat canabis pentru prima dată când făceau parte din grupe de vârstă mai mică, un procent de 36,8% consumând drogul pentru prima dată înainte de vârsta de 15 ani. Aproape nici o persoana care solicită tratament nu declară că a consumat canabis pentru prima dată dupa vârsta de 29 de ani.

Consumul de droguri organizat pe vârste

4.5. Prevenirea

Prin programe universal de prevenire, aplicate corespunzator, se poate întârzia sau reduce inițierea tinerilor în consumul unor substanțe, precum tutunul, alcoolul și canabisul. Importanța acestui fapt este susținută de dovezi că cei care încep să consume droguri la vârste timpurii (din preadolescență până la mijlocul adolescenței) prezintă un risc mult mai mare de dezvoltare a unor probleme legate de droguri, inclusiv dependența. Un alt aspect de luat în considerare în eforturile de prevenire sau de întârziere a inițierii în consumul de canabis este o vulnerabilitate mai mare a adolescenților la toxicitatea canabisului.

Profilurile consumatorilor tineri de canabis, cel puțin la începutul consumului, nu diferă de cele ale consumatorilor tineri de alcool sau tutun. Acest aspect susține ideea că programele de prevenire universal destinate tinerilor nu ar trebui să se axeze doar asupra canabisului, ci ar trebui să vizeze și prevenirea consumului de alcool și de tutun.

Genul este un aspect important în prevenirea consumului de canabis. Riscul ca băieții să treacă la un consum mai intensiv este mai ridicat, probabil pentru ca fetele sunt mai receptive la dezaprobarea părinților și sunt mai precaute în alegerea anturajului. Cu toate acestea, acest lucru se schimbă pe măsură ce rolurile tradiționale ale bărbaților și femeilor se schimbă în societățile moderne. În câteva țări europene, proiectele destinate prevenirii consumului de canabis și de alcool (Bagmaendene, în Danemarca; Beer-Group, în Germania; si Risflecting, în Austria) au în vedere tratarea lipsei abilităților de comunicare ale baieților. Se știe că unul dintre motivele care stau la baza consumului intensiv de alcool și canabis în rândul băieților este dificultatea acestora de a aborda fetele, în consecință, prin intermediul acestor proiecte ei învață cum să flirteze.

Prevenirea selectivă în școli vizeaza factorii de risc asociați consumului de droguri, precum abandonarea timpurie a școliii, comportamentul antisocial, performanțele școlare reduse, gradul scăzut de atașare față de alte persoane, frecvența redusă la școală și diminuarea capacității de învățare din cauza consumului de droguri.

Proiectul german “Drogat la școală” are în vedere instruirea profesorilor în depistarea și prevenirea din timp a consumului de canabis, precum și intervenția oportună în acest sens, vizând și stabilitatea unei legături între școli și serviciile de consiliere privind drogurile. Acest proiect, la fel ca cele de aceeași natură din Austria, este un proiect de instruire format din 10 module, având scopul de a conștientiza tot mai mult profesirii cu privire la consumul de canabis și de a identifica elevii aflați în pericol.

CONCLUZII

În concepția clasică, drog este substanța care, fiind absorbită de un organism viu, îi modifică una sau mai multe funcții (OMS – Organizația Mondială a Sănătății); în sens farmacologic, drogul este o substanță utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire abuzivă poate crea dependență fizică și psihică sau tulburări grave ale activității mintale, ale percepției și ale comportamentului.

Consumatorii de droguri sunt întâlniți în toate categoriile sociale. Consumă droguri și cei cu probleme familiale și cei fără astfel de probleme, și cei care au bani, și cei fără posibilități financiare, și cei cu studii, și cei fără.

Cauzele consumului de droguri sunt complexe. Nu țin nici de nivelul de educație, nici de situația materială, totuși, dintre cele mai întalnite cauze se pot distinge:

Curiozitatea, dorința de a încerca ceva nou

Plictiseala: trăim într-o societate care ne oferă multiple posibilități de petrecere a timpului dar pentru unii oameni, acestea nu sunt suficiente sau deloc atractive

Teribilismul: consumul de droguri poate fi considerat provocator tocmai pentru riscurile care implică

Presiunea grupului de prieteni, a “găștii”: din dorința de a fi acceptat într-un anumit cerc de oameni, cei mai slabi sunt atrași în capcana drogurilor și încep consumul acestora

Probleme (în familie, școală, prieteni): unii tineri sunt tentați de droguri pentru a scăpa/uita de problemele existente (divorțul părinților, abuzuri, rezultate școlare slabe, probleme în plan sentimental etc.). Ei au greșita impresie că drogurile le pot rezolva problemele.

Neintegrarea în colectivitate și societate: unii consideră consumul de droguri un răspuns la singurătate, la probleme privind integrarea în colectivitate. Nu realizează faptul că acest lucru îi îndepărtează de familie, adevărații prieteni, de colegi.

În majoritatea cazurilor, consumul de droguri pornește de la anturaj, iar alteori, de la așa-zișii prieteni, care le toarnă în băutură diferite substanțe ce intră în categoria drogurilor. Aproape toți au apreciat că educația din familie joacă un rol primordial în prevenirea consumului de stupefiante de către tineri, cei care ar trebui să participle mai mult la campanile de informare fiind părinții.

Deși nu există aspecte îngrijorătoare în ceea ce privește consumul de droguri de mare risc în România, munca de prevenire continuă să aibă un rol foarte important și va trebui susținută, dat fiind și faptul că traficanții găsesc întotdeauna noi metode de introducere și trafic ilicit de stupefiante și de atragere de noi consumatori care în timp, în cele mai multe cazuri, devin și ei traficanți.

Deși drogurile sunt un periculos flagel al societății, nu trebuie uitat faptul că sunt totodată folosite și la prelucrarea și sintetizarea unor medicamente sau produse farmaceutice.

Bibliografie

“Handbook of workplace drug testing” edited by Ray H. Liu, Bruce A. Goldberg, AACC Press, 1995;

“Les substances psyhotropes”, în raport mondial, Interpol, Lyon, Franța 1999.

“Multilingual dictionary of narcotic drugs and psychotropic substances under international control” United Nations, NY, 1983.

“Recommended methods for testing cannabis”; manual for use by national narcotics laboratories, divison of narcotics drugs, NY, United Nation, 1987.

“Regulamentul” din 20 decembrie 2000, de aplicare a dispozitiilor Legii nr.143/2000

“Terminologie sur les drogues” OIPC, INTERPOL, Paris, 1978;

“The diversion of drugs and chemicals”, A Descriptive Report Of The Programs And Activities Of The DEA’s Office of Diversion Control, US Department of Justice, May 1996

Alexandru Mircea, “Rolul Poliției în prevenirea și combaterea consumului și traficului ilicit de stupefiante”, Academia de Poliție A.I. Cuza, București, 1998.

Belis Vladimir, “Tratat de medicina legala”, Bucuresti, 1995, vol II.

Blanda Petru, George Țical, “Legislație antidrog internațională”, Editura Pildner&Pildner, Târgoviște, 2003.

Boroi Alexandru, Ion Rusu, “Cooperarea judiciară internațională în materie penală”, Editura C.H.Beck, București, 2008.

Corciu Eugen, Aurel Băloi, “Instituții de cooperare polițienească”, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006.

Dascălu Ioan (coordonalor), Cristian Eduard Ștefan, Cătălin Țone, Maria Surduleac, “Drogurile și crima organizată”, Editura Sitech, Craiova, 2009.

Dima Traian, “Traficul și consumul ilicit de droguri. Combaterea prin mijloace de drept penal”, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Drăgan Jenică, “Aproape totul despre droguri”, Editura Militară, Bucucurești, 1994.

Drăgan Jenică, Mircea Alexandru și colab. “Manualul polițistului antidrog” ed. MI 1993;

Drăghici Constantin, Cristian Eduard Ștefan , “Aspecte teoretice și practice referitoare la procedura, executării mandatului european de arestare”, în revista Dreptul nr.10/2007.

Estievenart Georges, “Policies and Strategies to combat drugs in Europe”, Martinus Nijhoff Publishers, 1995.

Goodman L. și A. Gilman, “Bazele farmacologice ale terapeuticii”, Editura Medicală, Ediția a II-a, București 1960.

Grigorescu Ion si altii, “Tratat practice de crimalistica” vol.III, lucrare editata de M. I., Bucuresti, 1980.

Hurubaie Ioan, Vasile Troneci “Romania în Interpol”, ed. MI 1994; Jenică Drăgan “Drogurile în viața românilor”.

Izsak Samuel, “Farmacia de-a lungul secolelor”, Editura științifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1979.

Neagu Ion, Traian Dima, V. Dobrinoiu, A. Fuerea, M. A. Hotca, N. Neagu, T. B. Mc Cann, “Prevenirea și combaterea traficului și consumului de droguri în România”, Editura Hamangiu, București, 2008.

Nicolăescu Victor, Sebastian Gordan, “Instrumente și direcții de acțiune la nivel european în prevenirea și combaterea fenomenului drogurilor”, Info-Drog, Buletin de informare și documentare nr.l(5)/2007, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2007.

Oprescu N., “Farmacodependenta”, articol în revista Practica Farmaceutică, vol. III, 1972.

Palmiotto Nichael, “Criminal investigations”, published by Nelson-Hall inc., Chicago 1994.

Pletea Constantin, Vasile Berchesan, “Tratat de metodica criminalistica” Ed. Carpati, Craiova, 1994.

Saferstein Richard, “Criminalstics: an introduction to forensic science”. Englwood Cliffs, NY, Prentice Hall, 1985.

Săndulescu N. P., “Puncte de vedere pe marginea aplicării O.U.G. nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale”, în Dreptul nr.2/2008.

Siegel J.A., “Forensic identification of controlled substances” in Forensic Science Handbook vol II, Ed. EngleWood Cliffs, NY, Prentice Hall, 1998.

South Nigel, “Drugs: Control, Crime and Crimilogical Studies”, in The Oxford Handbook of Criminology, Clarendon Press, Oxford, 1994.

Stan N. și D. Tefas, “Alcaloizii”, Editura Medicală, București, 1962.

Stancu Em., Constantin Aioanitoaiei si altii, “Tactica criminalistica”, serviciul editorial si cinematografic al Ministerului de Interne, 1992.

Stancu Emilian, Gabriela Matei, “ Producția, traficul și consumul de droguri; implicații asupra stabilității economice și politice a țărilor din Estul Europei”, in R.R.C., nr 5/2001.

Ștefan Cristian Eduard, “Echipele comune de anchetă, instrument eficient de luptă împotriva criminalității organizate și a terorismului”, în revista Dreptul nr.2/2009.

Ștefan Cristian Eduard, Ligia Teodora Pintlie, “Cooperarea internațională judiciară și polițienească”, Editura Sitech, Craiova, 2007.

Stoica Mihai-Gheorghe, Constantin Cristian Cătuți, “Cooperarea polițienească internațională în România”, Editura Paper Print Invest, București, 2006.

Suceava Ion, “Interpol la început de mileniu”, Editura Meronia, București, 2007.

Suciu C. “Criminalistica” Ed. Didacticasi Pedagogica, București.

Troneci Vasile, “Interpol, poliție fără frontiere”, Editura Tehnică, București, 2001.

Tuhasu C., “Moduri de operare inedited utilizate de traficantii de droguri” in buletinul informativ al Politiei Antidrog nr.1/1991, compania “Tipoart”, Bucuresti, 1991.

Țurca Stelian “Bomba drogurilor”, ed. Humanitas, Bucuresti, 1991.

Wesley James “Drug base: drug identification database”, edited by Forensic Laboratory, Rockester, NY, Wesmost Press, 1995.

www.interpol.int

www.europol.europa.eu