Particularitati, Evolutii Si Tendinte ale Turismului Montan In Europa

 Cap.1. Particularități, evoluții și tendințe ale turismului montan în europa

Muntele este un „simbol al spiritualității multor popoare”, tocmai de aceea în acest capitol voi trata conținutul și tendințele turismului montan la nivel mondial, creând corespondențe, legături și influențe între diferite țări.

Privit ca un fenomen social-economic creator de beneficii, turismul a fost definit în variante dintre cele mai felurite: „arta de a călători pentru propria plăcere” (M. Peyromarre Debord); „activitate din timpul liber care constă în a voiaja sau locui departe de locul de reședință, pentru distracție, odihnă, îmbogățirea experienței de culturi, datorită cunoașterii unor noi aspecte umane și a unor peisaje necunoscute” (Jan Medecin); „fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și de schimbare a mediului înconjurător, cultivare a sentimentului pentru frumusețile naturii ca rezultat al dezvoltării comerțului, industriei și a perfecționării mijloacelor de transport” (Guy Freuler). [1]

Turismul – caracterizat pe scurt – apare ca un fenomen economico-social specific civilizației moderne, puternic ancorat în viața societății și, ca atare, influențat de evoluția ei. Adresându-se unor segmente sociale lărgi și răspunzând pe deplin nevoilor acestora, turismul de detașează printr-un înalt dinamism, atât la nivel național, cât și internațional. De asemenea, prin caracterul său de masă și prin conținutul complex, turismul antrenează un vast potențial material și uman, cu implicații importante asupra evoluției economiei și societății, asupra relațiilor interumane naționale și internaționale.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul 'TURISM' provine din termenul englezesc 'TO TOUR' (a călători, a colindă), având deci semnificația de excursie. [2]

 Creat în Anglia în secolul al XVIII-lea, desemnând inițial acțiunea de a voiaja în Europa, acest galicism derivă la rândul său din cuvântul francez “TOUR' (călătorie, mișcare în aer liber, plimbare, drumeție) și a fost preluat treptat de majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima forme de călătorie care urmăresc cu preponderență un scop de agrement, de recreere. Termenul TOUR derivă din cuvântul grecescTOURNOS și respectiv din cel latin TURNUS, păstrând semnificația de circuit, în sensul de călătorie. Unii experți (belgianul Arthur Haulot, de exemplu) acceptă și ipoteza originii ebraice a cuvântului; În ebraică antică TUR corespundea noțiunii de călătorie, descoperire, recunoaștere, explorare. [3]

Odată cu dezvoltarea turismului din ultimele decenii și transformarea lui într-o mișcare de masă, muntele s-a impus mai mult în atenția investitorilor și promotorilor acestei forme de turism, tocmai datorită numeroaselor condiții pe care le oferă pentru desfășurarea unei activități economice cu rezultate benefice. Efectele dezvoltării turismului montan în plan ECONOMIC și social, deși uneori greu de cuantificat, sunt apreciate ca fiind foarte importante.

Desigur, au existat și efecte mai puțin dorite, în plan social mai ales, dar reacția autorităților sau a altor organisme a fost promptă și, odată conștientizate aceste efecte negative, au fost luate măsuri de prevenire sau combatere.

În cazul impactului ecologic al turismului montan se observă că și tendința clară promovarea unei dezvoltări durabile în zona montană și a intensificării măsurilor de protecție.

Tendințele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent au fost permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea ce a constituit esența evoluției continue și în ritmuri înalte a pieței turismului montan și în special a turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă. Diferitele strategii care au fost alese pentru dezvoltarea ofertei turismului montan s-au bazat pe o bună cunoaștere a cererii în evoluția sa, dar și pe condițiile specifice de ordin ECONOMIC, social și ecologic.

În acest sens, putem spune că cel mai mare impact asupra strategiilor de dezvoltare a ofertei 1-a avut conștientizarea, pe plan internațional, a problemelor legate de dezvoltarea durabilă a turismului, concept care presupune o corelare foarte atentă între dezvoltarea turistică prezentă și de perspective și habitatul natural și uman.

Turismul montan – conținut și tendințe la nivel mondial

Turismul montan pe plan mondial a cunoscut o evoluție în ritmuri înalte după cel de-al doilea război mondial, a evidențiat preocupările deosebit de intense ale unor țări de a dezvolta, cu prețul unor investiții imense, o bogată și diversificată ofertă în stațiunile montane, bazată în mare parte pe practicarea sporturilor de iarnă. Eforturile investiționale s-au îndreptat spre acele situri montane care îmbinau un cadru natural propice și o anume atractivitate pentru unele sisteme de valori foarte precise; cu alte cuvinte, stațiunile montane au fost amenajate în acele zone în care se îmbinau perfect condițiile naturale cu cele sociale și economice.

Țările dezvoltate ECONOMIC dețin și cele mai competitive stațiuni montane și beneficiază de un potențial turistic montan valoros: țările alpine europene (Franța, Elveția, Austria, Italia, Germania), S.U.A. și Canada, țările scandinave, Japonia. O serie de alte țări, cu un nivel economico-social mai scăzut au încercat și ele să pătrundă pe piața turismului montan internațional, dezvoltând o ofertă mai mult sau mai puțin competitivă: Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia, România, Bulgaria, Măroc, Liban, Argentina, Nepal și altele. Astfel că în prezent întâlnim o ofertă montană deosebit de bogată și diferențiată, care poate satisface cerințele unor numeroase segmente de turiști.

Potențialul turistic

Așa cum menționăm anterior, cea mai mare concentrare a amenajărilor se observă în următoarele areale sau regiuni: [4]

· Munții Alpi (Franța, Austria, Elveția, Italia, Germania, Slovenia);

· Munții Carpați (Cehia, Slovacia, Polonia, România);

· Munții Scandinaviei (Norvegia, Suedia, Finlanda);

· Munții Pirinei (Franța, Spania);

· Munții Balcani – Rodopi – Rila (Bulgaria);

· Munții Apalachi (estul S.U.A. și Canadei);

· Munții Stâncoși (vestul S.U.A.);

· Munții Anzi (America de Sud);

· Munții Himalaya (Nepal, China);

· Muntele Fiji (Japonia) etc.

Europa, prin relieful său montan, se înscrie cu cel mai variat și important potențial turistic, prezentând un interes deosebit atât prin valoarea peisagistică, cât și prin faptul că oferă largi posibilități de desfășurare a activităților turistice.

Regiunea montană a Alpilor a fost și este în continuare principală destinație montană a lumii. Dezvoltarea turismului în Alpi a avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial, folosindu-se ca suport câteva vechi comune “înfloritoare” (Chamonix, Megeve sau Aix-les-Bains în Franța, Davos și Cras-Montana în Elveția etc.), astăzi stațiuni montane cunoscute în întreaga lume și valorificând judicios valorosul lor capital natural (relief, climă, ape, vegetație s.a.)[5]

Munții Alpi se împart în Alpii Occidentali și Alpii Orientali. Împărțirea se face pe linia dintre Lacul Constantă și Lacul Como, de-a lungul Rinului. Alpii Occidentali se află în Italia, Franța și Elveția, iar cei Orientali în Austria, Germania, Italia, Liechtenstein, Slovenia și Elveția. Cel mai înalt vârf din Alpii Occidentali este Mont Blanc (4810 m). În Alpii Orientali, cel mai înalt vârf este Muntele Bernina (4052 m). În Alpi, există în TOTAL 128 de vârfuri cu înălțimi care depășesc 4000 m. [6]

Înălțimea mare a Munților Alpi face ca aceștia să beneficieze de zăpezi veșnice și numeroși ghețari, pe care se poate schia aproape tot timpul anului.

Munții Alpi, datorită structurii calcaroase, dețin și numeroase peșteri, care constituie și ele atracții turistice importante. Lângă Salzburg (Austria) se află cea care este socotită cea mai mare peșteră din Europa (Peștera Mamutului, 55km). [7]

Multitudinea văilor transversale sau longitudinale care străbat arcul alpin permit o bună accesibilitate. Acolo unde aceasta a fost însă mai dificilă a intervenit mâna omului, rezultând numeroase drumuri de acces (unele situate la mari altitudini) săpate în stâncă sau tuneluri, cel mai mare FUND cel care leagă Frântă de Italia, pe sub Mont Blanc.

Intervenția omului s-a făcut prezența și prin înființarea unor importante parcuri naționale, mai ales în Franța ('La Vanoise' – cel mai întins). Eforturile de protejare a naturii s-au materializat și prin alte tipuri de zone protejate, care constituie o bogăție turistică a Munților Alpi.

Lanțul Carpatic, deși nu atât de semeț ca cel alpin, deține și el un potențial natural valoros. Frumusețea peisajelor – mai domoale și mai umanizate -, bogăția fenomenelor carstice (peșteri, chei, defilee), a izvoarelor minerale și termale, rețeaua hidrografică densă, multitudinea pădurilor de foioase și conifere, ca și numeroasele rezervații naturale au permis valorificarea lor turistică mai ales în Munții Tatra și ramura răsăriteană (Carpații României). Resurse turistice asemănătoare se remarcă și în Munții Balcani (cu peste 2000 de peșteri) și Pirinei.

Zona montană a Europei, cu lanțurile sale cele mai valoroase din punct de vedere turistic, se remarcă, în comparație cu alte zone montane ale lumii, printr-o bogăție cultural-istorică imensă: vestigii arheologice, monumente istorice, de arhitectură și artă (palate, castele, muzee renumite etc.), patrimoniu etno-folcloric, care atestă continuitatea și evoluția civilizațiilor umane în aceste locuri. Poate doar Munții Anzi (Chile, Columbia) mai pot stârni un asemenea interes cultural-istoric.

În America de Nord, zona montană este reprezentată de două mari lanțuri: Munții Apalachi (în zona estică, cu altitudinea maximă de 2037 m în sud) și Munții Stâncoși (în zona vestică, cu maximum 6198 m, în Alaska). Muntele cel mai înalt al lanțului Munților Stâncoși este Mount McKinley din Alaska, cu 6.194 m urmat de Mount Logan din Canada cu 5.959 m și Mount Elbert cu 4401 m înălțime. [8] Sunt munți mai sălbatici, puțin populați, dar care adăpostesc o bogată flora și faună, numeroase cascade și canioane (Canionul Colorado – cea mai mare atracție turistică), precum și cele mai mari și mai renumite parcuri naționale din lume. De aceea, oferta acestei zone este axată mai mult pe aceste parcuri naționale – care atrag anual milioane de turiști – decât pe amenajarea de stațiuni turistice. Munții Sierra Madre (Mexic – altitudine max. 5747m) dețin și ei un potențial turistic bogat – multe canioane și cascade, izvoare termale, dar mai ales valoroase mărturii ale civilizațiilor aztece.

America de Sud este străbătută de semețul lanț al Munților Anzii Cordilieri (cu 7000 m în vf. Aconcagua), renumiți prin sălbăticia și inaccesibilitatea lor, prin prezența celui mai mare lac de altitudine (Titicaca – 3820 m, lac navigabil), a numeroase rezervații arheologice care protejează urmele civilizațiilor incașe (în Peru, Cetățile Cuzco – 3400 m altitudine și Machu-Pichu – 3600 m altitudine), precum și a exoticelor parcuri naționale. [9] Munții Anzi sunt cel mai lung lanț muntos din lume. Ei se întind de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud prin Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina și Chile. Muntele cel mai înalt din lanțul Anzilor Cordilieri este Aconcagua cu 6.962 m înălțime și este situat în Argentina. [10]

Asia se remarcă prin cel mai înalt lanț muntos al lumii – Munții Himalaya (cu vf. Everest -8848 m sau Chomolungma cum este denumit de băștinași și vf. K2 – 8610 m), un paradis al alpiniștilor și al celor pasionați de cultură și spiritualitatea budistă.

Relieful din Asia este foarte înalt cu înălțimea medie de 960 m. În centrul Asiei sunt lanțuri muntoase foarte înalte dintre care amintim munții Himalaya, munții Karakorum și munții Caucaz în vestul extrem al Asiei (în Turcia).

Lată așadar că, odată cu marea varietate a atracțiilor turistice ale zonei montane, se remarcă și o netă diferențiere a acestora pe regiuni ale lumii, datorită particularităților geomorfologice, condițiilor de climă, dar și evoluției civilizațiilor care au populat regiunile respective. Deși fiecare masiv își are frumusețea sa, percepută într-un anume fel de către oamenii locurilor, putem spune totuși ca Europa deține cel mai bogat potențial montan, cu largi și variate posibilități de valorificare turistică.

Tendința de actualitate a exploatării spațiului montan – oportunitate de dezvoltare în conformitate cu principiile turismului responsabil

Pe considerentul turismului responsabil, principalul argument pentru expunerile de mai jos va fi următorul: implementarea noțiunii de dezvoltare durabilă nu se poate realiza decât prin înțelegerea relației simbiotice dintre activitatea de turism și mediul natural. Astfel, cu cât peisajul de ansamblu se apropie de veleitățile primare, naturale, cu atât circulația turiștilor este mai potențată. Invers, cu cât mediul înconjurător este mai antropizat (în sensul: degradat!), cu atât mai diminuat este fluxul turistic.

Carpații Românești constituie cel mai sălbatic perimetru montan al Europei și cel mai mare masiv muntos, de pe continent, aflat în cadrul aceleiași frontiere. Acești munți ocupă o treime din totalul suprafeței României (cca 80.000 kmp).

Potențialul turistic al Carpaților Românești este dat de:
– O mare varietate a cadrului natural;
– O consistență zestre turistică antropică rezultată prin însumarea elementelor și vestigiilor arheologice, patrimoniului etnografic și cultural – istoric.
În această ordine de idei, interesul crescând al turiștilor străini pentru componentă montană românească este dat de diminuarea atracțiilor naturale și antropizarea accentuată a spațiului montan în țările alpine ale spațiului Uniunii Europene, respectiv valențele ridicate ale factorilor de mediu, nealterați, din munții României, fapt favorizant pentru deplasarea turistică – pe INCOMING – spre arealul carpatic național.

Acest cumul de factori favorizanți menționați anterior, în contextul pieței turistice libere, globale și al unui cadrul managerial și legislativ bine pus la punct poate duce la o dezvoltare socio-economica și de mediu mai mult decât armonioasă a spațiului montan național.
În condițiile economiei de piață, cererea pentru produse turistice montane oscilează în permanență, îndeosebi în sens ascendent, posibilitățile materiale, facilitățile de transport, nevoia de cunoaștere și de activități extraprofesionale, acționând ca o pârghie emulativă în favorizarea acestui proces. Asfel, apar noi trenduri de manifestare care dacă nu-și vor găsi într-o perioadă anume o ofertă echivalentă, vor da naștere unei “cereri fără piață” și vor dirija fluxurile turistice interne spre destinații de peste hotare. Pentru o țară cum este România, în care turismul montan la nivel de masă nu a experimentat multe decenii în evoluție, este obligatorie cunoașterea practicilor de “timp liber” și a categoriilor sociale cu un orizont deschis spre practicarea turismului montan, scopul fiind determinarea grupurilor – ținta de turiști români (dar și străini) care să accepte ofertele destinațiilor românești și formulele de vacanța de care vor putea beneficia la aceste destinații.

Dacă luăm în calcul strategia urmărită de palierul turistic montan românesc sunt de dorit următoarele direcții de acțiune:
– O tactică vizând redresarea (în scopul recuperării piețelor de profil pierdute);
– O direcție de dezvoltare, în scopul obținerii, pe parcurs, a unor performanțe net superioare în acest domeniu, comparativ cu perioada actuală.

Implementarea acestor strategii nu se poate realiza decât ca o țintă pe termen mediu și lung, undeva la orizontul anilor 2020-2025. Vorbim aici de data minimă la care baza tehnico-materială, corelată cu infrastructura de transport și “vizibilitatea” arealelor turistice, poate atinge un nivel mediu de satisfacție comparabil cu cel din Uniunea Europeană.

În ceea ce privește domeniul schiabil – ca și principala componentă a turismului montan în sezonul alb – deși suprafața eligibilă pentru practicarea sporturilor de iarnă a crescut simțitor în ultimii 10 ani, ea rămâne la o valoare de 300 de ori mai mică, în comparație cu Franța sau de 100 ori mai mică, în comparație cu Germania, iar o proporție în jur de 50% din acest domeniu amenajat se regăsește în Munții Bucegi, Postavaru și Clabucetele Predealului (deci un perimetru foarte restrâns). Adăugăm la aceste constatări faptul că majoritatea pârtiilor au lungimea sub 1 km, multe dintre ele aflându-se la altitudini joase (unde omătul nu rezistă mult timp), iar infrastructura care susține sporturile de iarna este depășită sau insuficient dezvoltată.
Sezonalitatea activităților turistice în stațiunile montane pe componenta „albă” este o altă problemă delicată din punct de vedere al:
– Întreținerii echipamentelor de profil în extrasezon;
– Canalizării resurselor financiare;
– Identificării și drămuirii factorului uman cu competențe în turism;
– Deformării condițiilor de muncă printr-o activitate la cote ridicate în timpul sezonului și lipsa aproape totală a „obiectului muncii” în restul anului;
– Dezechilibrelor sociale create de ocuparea locurilor de muncă în sezon de către un număr mare de ne-localnici.

Per ansamblu, alinierea turismului românesc pe componenta sporturilor de iarnă la standardele existente în țările cu tradiție în domeniu reprezintă o doleanță ce necesită o politică complexă și susținută printr-un program guvernamental de amploare. De asemenea, o ingerință mai mare a statului în organizarea activității operatorilor din turism este de dorit, în scopul corelării deciziilor luate la nivel macroeconomic cu cele la nivel microeconomic (unități de cazare și alimentație publică etc.). Vorbim aici de o mai mare coerentă în ceea ce privește: – politica turistică; – canalizarea corectă a fluxurilor de capital și investiții; – stimularea cererii; – conexiunile cu alte ramuri ale economiei naționale (transport, agricultură locală, silvicultură etc.). În contextul mai sus menționat, adoptarea de către stat al unui „Plan al Zăpezii” și crearea unui departament integrat, după modelul „Comisiei Interministeriale pentru Amenajarea Turistică a Muntelui (C.I.A.M.-1968)” din Franța sunt esențiale pentru susținerea dezvoltării turismului montan, îndeosebi pe componenta albă.

Organizarea domeniului schiabil ținând CONT de niște parametri moderni este primordială, având în vedere experiența globală și tendințele din această sferă, care încetățenesc ideea cum că practicarea sporturilor de iarna va rămâne și pe viitor principala activitate asociată turismului montan. În deplin respect pentru concepte precum „turism responsabil” sau „dezvoltare durabilă”, este de dorit realizarea unui studiu de specialitate finanțat de structurile Ministerului Turismului pentru identificarea și cartarea domeniului schiabil potențial al Carpaților Românești (ținându-se seama de orientarea versanților, altitudine, persistentă a zăpezii în funcție de particularitățile climatice, ariile protejate), acesta fiind ulterior inclus într-un proiect de lege de care să se țină cont în proiectarea pârtiilor de schi. Scopul urmărit este eliminarea investițiilor nerentabile din partea unor investitori și autorități locale, precum și a situațiilor jenante în care se amenajează pârtii la altitudini joase, sau în zone cu climat blând, expunere sudică, în care zăpada nu rezistă etc.;

În momentul de față, canalizarea spre multe din destinațiile spațiului montan românesc a unor fluxuri de turiști intermediați de tour-operatori consacrați la nivel european (Dertour, Thomas Cook-Neckermann, TUI etc.) nu ar face decât să creeze disconfort și un feedback negativ țării noastre per ansamblu, dacă ne gândim la gradul de satisfacție scăzut dat de nivelul lacunar al factorilor ce converg la crearea produsului turistic. Turismul românesc funcționează la un nivel de avarie, având în vedere gradul scăzut de contribuție a acestei activități economice la PIB-ul țării (cca 5%, în condițiile în care în Croația turismul contribuie în ultimii ani cu până la 25% din PIB, iar în Bulgaria cu până la 14% din PIB!).
Până la la alinierea practicii turismului montan la standardele medii ale Uniunii Europene, este de dorit identificarea și încurajarea acelor categorii de turiști care manifestă interes pentru activități desfășurate în Carpații Românești, indiferent de gradul de satisfacție oferit de baza tehnico-materială.

În ciuda creșterii numărului de sosiri al turiștilor străini în țara noastră, cea mai mare parte a circulației turistice montane se realizează în spațiul național. În contextul mobilității turiștilor români și a diversificării obiceiurilor acestora în ceea ce privește “bifarea” mai multor obiective și activități turistice într-o perioadă scurtă, se constată o fragmentare a timpului petrecut de vizitator într-un anumit areal turistic, ca și o împărțire a timpului alocat concediului, între perioada de vară și cea de iarnă. În această ordine de idei, turismul de scurtă durată (în weekend și în zone montane apropiate) capătă o amploare deosebită.

Este de dorit:
– Extinderea facilităților de acces înspre zonele montane tradițional de interes turistic (atât la nivelul infrastructurii, cât și a fluidizării condițiilor de trafic);
– Diversificarea ofertei turistice în arealele montane relativ apropiate de marile centre urbane tradițional emițătoare de turiști (București, Brașov, Sibiu, Cluj, Timișoara, Iași s.a.);
– Campanii de educare și canalizare a gustului pentru anumite tipuri de manifestări, pe măsură ce cresc posibilitățile financiare ale turiștilor.

Stratificarea pieței turistice, îndeosebi la nivelul practicanților de turism montan, duce la necesitatea unei viziuni diferențiate, având în vedere segmentarea cererii în funcție de preț și necesități de manifestare. În acest context, un mai mare interes pentru practică și necesitățile turismului de tip low-budget (backpacking, caravane etc.), de o amploare deosebită la nivel european și global, este de preferat și în arealul carpatic românesc.
Îndeosebi la nivelul drumeției montane (trekking), analiza și cuantificarea fluxurilor turistice din ce în ce mai consistente de la an la an poate aduce plusvaloare în întreaga economie montană. Extinderea rețelei de campinguri, sate de vacanță, refugii și cabane alpine pe care se sprijină drumeția ca și component de bază a turismului activ, de petrecere a timpului liber, necesită eforturi investiționale care pot fi foarte bine îndreptate spre fondurile de convergență, având în vedere accentul care se pune pe relația dintre turism și dezvoltarea durabilă în spațiul Uniunii Europene.

În practică turismului montan, independent de gradul de satisfacție oferit de baza materială și de infrastructură, s-a impus în ultimul timp și componenta “off-road-ului” (așa-numitul “endurism”), o adevărată constantă în ceea ce privește evoluția numărului de amatori care practică această formă de recreere (îndeosebi străini) cu mașini de teren, motociclete s.a. Paradoxal, slabă dezvoltare a infrastructurii de transport, cumulată cu factorii naturali nealterați creează un potențial extins de dezvoltare a endurismului, în contrast cu declinul acestei activități în Europa montană suprapopulată și supradezvoltată la nivelul căilor de transport.

Turismul de off-road reprezintă o sursă foarte bună de venit pentru micile comunități locale din zona montană unde se practică această activitate, acești amatori căutând facilități de cazare, alimentație și activități cultural-artistice specifice unei vacanțe active. Problema care se pune la nivelul acestui tip de activitate turistică este nivelul dezorganizat la care se practică, cu efecte greu de determinat asupra mediului și în deplin dezacord cu turismul responsabil ce se dorește a fi promovat. Este nevoie de o lege care să delimiteze trasee stricte de desfășurare, să limiteze accesul în parcurile naționale și rezervațiile naturale și să prevadă sancțiuni la nivelul celor existente în Uniunea Europeană pentru cei care se abat de la cadrul reglementat. Simptomatic pentru lipsa cadrului legal bine pus la punct de practicare a off-road-ului, merită amintite aici vorbele unui cetățean german, participant la un raliu în Munții Apuseni: „În Germania legea interzice așa ceva. Nu putem intra cu mașinile prin astfel de locuri frumoase. Pedepsele sunt foarte mari. Aici, în România, este minunat și nici nu e scump. Cu bani puțini totul se aranjează cu oficialii” (http://www.jurnalul.ro/editorial/4×4-54-529382.htm).
Impactul extinderii amenajărilor turistice și a practicilor turistice, asupra mediului montan, reprezintă o variabilă care de multe ori nu este luată în calcul așa cum trebuie, ducând la alterarea resurselor peisagistice pe care s-a clădit această “industrie fără fum” în spațiul carpatic. Eroziunea solului, defrișările masive în scopuri lucrative sau pentru extinderea amenajărilor turistice, drumeția, escalada sau schiul în zone protejate, acumularea de deșeuri, poluarea aerului printr-o circulație rutieră în creștere, lipsa mijloacelor de tratare a apelor menajere în zona cabanelor și a stațiunilor alpine, acestea sunt doar câteva din efectele negative pe care turismul prost gestionat le poate aduce spațiului montan.
Majoritatea acestor activități negative pentru mediu au fost și sunt experimentate și de țări cu vechime în turismul montan (S.U.A., Franța, Italia, Elveția etc.), concluzia readucându-ne spre argumentul de pornire al acestor expuneri, în speță natura cât mai virgină, neafectată de antropizare, favorizează deplasarea fluxurilor turistice, pe când degradarea factorilor de mediu prin turism de masă și alte activități economice necontrolate poate duce la un recul în circulația turistică respectivă.

Un tipar de succes și demn de urmat în ceea ce privește perpetuarea activității turistice în spiritul dezvoltării durabile îl reprezintă regiunea Tirolului din vestul Austriei, areal al cărei politică în ceea ce privește turismul a dus la creșterea numărului de vizitatori fără a se constata modificări masive la nivelul peisagistic de ansamblu. Se disting câteva linii de acțiune principale, ce pot fi incluse cu succes în politica românească privitoare la turismul montan și nu numai:
– Stațiunile montane să fie dezvoltate în cadrul localităților deja existente, diminuându-se apariția acestora în spații virgine;
– Extinderea rețelei de unități de primire turistică cu dimensiuni reduse, care să genereze un impact material important pentru locuitorii satului/comunei/regiunii și o satisfacție pe măsură în rândul turiștilor, prin condițiile găsite de aceștia din urmă, apropiate de specificul zonei;
– Susținerea și încurajarea activităților pastorale și a tradițiilor rurale/culturale, care aduc un plus de autenticitate și se mulează pe așteptările turiștilor;
– Încurajarea agriculturii locale, includerea acesteia într-o relație simbiotică, complementară, cu turismului din perimetrul respectiv;
– Reglementarea strictă prin lege a fenomenului „caselor de vacanță”, pentru a se evita riscul urbanizării stațiunilor;
– Conștientizarea importanței mediului natural nealterat pentru dezvoltarea activităților turistice, prin campanii susținute în rândul vizitatorilor și a populației locale.

Ar mai fi de adăugat aici, ca un „must-do” la nivel legislativ: – adoptarea unui plan integrat la nivel arhitectural și al artei decorative, care să țină CONT de imaginea tradițională a zonei sau a regiunii. În acest fel se elimină „kitsch-ul” care a căpătat o amploare formidabilă la nivelul construcțiilor și care nu corespunde cu așteptările în plan cultural și estetic ale vizitatorilor.

O particularitate independentă de activitatea turistică montană, dar care afectează indirect și acest domeniu, este dată de exploatarea intensivă a anumitor resurse, impactul fiind major asupra parametrilor de mediu. Vorbim în primul rând de microhidrocentralele private, lipsa unui control riguros asupra proceselor de sistematizare ducând la situația unor lucrări de mântuială, în deplin dezacord cu normele tocmite în documentația prealabilă, turistic vorbind fiind un dezastru prin peisajul alterat care se vădește în urma acestor activități.

Tot aici, incendiile așa-zis spontane care „bântuie” în ultimul timp culmile carpatine creează un disconfort de mediu, implicit turistic, mai mult decât frapant. Se cuvine un mic raționament și pe această temă, ghidat fiind de informațiile obținute de la mulți administratori de cabane turistice, asociații montane sau chiar Salvamont. Pe scurt: se pare că acei interesați de subvențiile acordate pentru pășunat prin intermediul APIA (Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură) depun solicitări cu multe zero-uri pentru a primi acești bani. Condiția este dată de întreținerea pajiștii la un nivel optim pentru pășunat. „Băieții deștepți” ai multor primarii din zonele montane, declarați în acte mari fermieri pentru a acesa fondurile (deși în realitate este posibil să nu dețină nici un cap de bovină/ovină!!!) premeditează incendiile din zonele de pajiște cu tendința de împădurire spontană, în ideea în care, la un simplu control de rutină, prezența vegetației arboricole poate duce la sistarea plăților din fonduri europene. Astfel, am ajuns să trăim un paradox pe multe meleaguri montane autohtone: în loc să ne bucurăm că natura se reface prin forțe proprii, căutăm să o distrugem și mai abitir!
Cu referire la problematica sensibilă a industriei lemnului și a defrișărilor ce au atins cote alarmante pe meleaguri românești, nu pot aduce decât un argument statistic mai mult decât alarmant pentru situația de facto: ca stat european ce include cea mai mare catenă muntoasă din interiorul aceleiași frontiere, ca suprafață montană ce atinge 31 % din totalul acestei țări, pădurile însumează un sfert din teritoriul național (conform unui studiu din anul 2012 al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice – ICAS), sub limita europeană de 30 % și sub limita ecologic necesară pentru sustenabilitatea factorilor de mediu!!!

O mică paranteză se cuvine a se face și cu privire la Culmea Pricopanului – supranumită Făgărașul Dobrogei – perimetru cu înălțimi medii de 300 de metri, deosebit de spectaculoase și al cărei limite de protecție a fost stabilită, legal, pe curba de nivel de 100 m. Prin demersuri tenebroase s-a reușit mutarea acestei limite pe curba de 200 m pentru a netezi accesul societăților comerciale cu monopol în exploatarea granitului, cât mai adânc în inima celor mai vechi munți atât din România cât și din Europa, înjumătățindu-se practic arealul de relief eludată de la practicile comerciale lucrative. Este un caz de suprafață protejată pe hârtie, dar intens agresată antropic la nivel concret, fapt pentru care se înscrie în categoria unităților montane cu o evoluție rapidă spre ceea ce numim dezastru ecologic.

Rezultă, așadar, ca responsabilitatea pentru turismul montan nu ține doar de actorii implicați în domeniu (operatori de profil și vizitatori), practic voința susținută politic, normele de echitate, lucrările efectuate conform studiilor de impact trebuind să primeze și în domeniile altor activități care au în prim-plan spațiul geografic în speță.

În zona montană, un rol deosebit în reglementarea relațiilor dintre conservarea factorilor de mediu și necesitățile de odihnă, recreere și culturalizare, îl au parcurile naționale.
Dacă la nivel teoretic legislația ce vizează cadrul de organizare și funcționare a parcurilor naționale și ariilor protejate este bine fundamentată, în practică aplicarea acesteia lasă de dorit, fiind nuanțată în funcție de nevoile anumitor grupuri de interese.

Se recomandă:
– Înființarea unei autorități centrale (în subordinea primului-ministru) care să administreze întreaga rețea de parcuri naționale, prin preluarea acestora de la Romsilva și/sau alte organisme de profil cu rol de așa-zisa gospodărire (nota bene: există argumente care converg spre concluzia că demersurile multor organizații silvice pentru a lua în gestiune ariilor protejate s-au făcut tocmai pentru ca aceste organisme ce au ca scop valorificarea resurselor pădurii să nu fie deranjate în exploatarea lor de către alte asociații care chiar au în centrul activității conservarea naturii și pot ajunge să controleze respectivele zone cu statut special);
– Compatibilizarea (armonizarea) pe căi legislative a intereselor operatorilor turistici care acționează în zona parcurilor naționale, în scopul creării unor produse turistice în concordanță cu dezideratele dezvoltării durabile;
– Un mai bun control al dispersiei fluxurilor turistice în aceste zone protejate, prin sporirea numărului de rangeri și printr-un sistem integrat de informare (panouri, indicatoare, hărți, broșuri) pentru a se evita supraaglomerările și o presiune antropică ridicată asupra mediului;
– Studii în vederea aprecierii circulației turistice adecvate, de la caz la caz, și definirea capacității de primire turistică, sustenabila din punct de vedere al condițiilor naturale.

În ultimii ani, iubitorii de natura practicanți ai turismului de relaxare și grupurile de turiști care caută aventură sunt segmentele de vizitatori cu cea mai rapidă creștere în ansamblul fluxurilor de profil, necesitând o atenție deosebită în cadrul strategiei montane pe această nișă, a parcurilor naționale.
Datorită faptului că aceste segmente de turiști tind să aibă o identitate de grup bine definită și sunt bine organizate, ele pot constitui un important aliat, dar și o resursă în progrămele de supraveghere ale ariilor protejate. Printr-un manageriat eficient la nivel centralizat se pot dirija în sens convergent interesele celor două segmente de turiști identificate anterior, cu cele ale conversaționiștilor, numitorul comun fiind pasiunea pentru munte.

Mai concret:
– Turiștii iubitori ai muntelui se pot transforma în mesageri și aliați în eforturile de conservare a naturii, fiind o resursă umană care, gestionată corect, poate substitui o bună parte din personalul necesar administrării unui parc național (rangeri, ghizi, salvamontiști etc.);
– Învățând aceste grupe de turiști să dezvolte un comportament responsabil în ceea ce privește protejarea resurselor de mediu, ele pot servi efectiv în managerierea unui parc național montan, prin autodeterminarea de care pot da dovadă, devenind un fel de asistenți ai parcului, autofinanțați;
– Aceleași grupe de vizitatori pot constitui un instrument efectiv de popularizare a atracțiilor montane în rândul altor categorii de turiști.

Consider ca aspect esențial al problematicii turismului montan necesitatea conștientizării de către vizitatori a normelor etice și standardelor de comportament ce trebuiesc urmate în momentul intrării în acest spațiu geografic. Printr-un efort susținut al factorilor de decizie implicați în problematica turismului montan (în colaborare cu ONG-urile de profil), se va urmări informarea turiștilor în ceea ce privește codurile de conduită, universal acceptate, cum ar fi „Declarația Kathmandu cu privire la Activitățile Montane” (1982) și „Declarația Tyrol” (2002), ambele documente fiind adoptate și publicate de organizații internaționale de profil, precum „Federația Internațională de Alpinism și Escalada”, „Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN)” s.a.

Pentru o informare optimă, turiștii trebuie să aibă acces la aceste informații înainte de a pleca de acasă, prin intermediul Internetului, a publicațiilor scrise (broșuri, articole de revistă, buletine informative, cărți și hărți montane), televiziunii sau radioului. Această introducere preliminară trebuie reiterată în cadrul punctelor de acces în zona montană. În ambele cazuri, informația transmisă trebuie să accentueze faptul că însușirea normelor respective de conduită are un efect benefic pentru bunăstarea personală, pentru conservarea peisajului în ansamblul său și pentru delectarea tuturor vizitatorilor cu un cumul de factori de mediu montan care pot rămâne nealterați atât în prezent cât și în VIITOR.
Inocularea – pe diferite canale – a acestor norme etice, poate avea un rol primordial pentru spațiul montan, ca și suport al desfășurării activității de turism. Astfel, printr-o politică de informare bine pusă la punct și un efort bugetar suportabil, se poate reduce semnificativ presiunea antropică asupra muntelui.

În ultimii 22 de ani, distrugerea economiei montane (îndeosebi a zootehniei) și lipsa unor politici din partea organismelor guvernamentale care să stopeze declinul ocupațiilor istorice ale locuitorilor din acest spațiu, a generat fenomenul exodului în masă al generațiilor tinere din așezările spațiului montan.

În era globalizării, în care economia de piață și consumatorismul au atins cote ridicate, tradiția rurală idilică, milenară, începe să pălească din cauza nevoilor de emancipare ale individului. Destrămarea multor mii de gospodării, rămânerea pe alocuri doar a unor nuclee de populație ajunsă la vârsta senectuții, toate acestea apar ca niște constante într-un tablou posomorât ce anunță declinul accentuat al spațiului rural carpatic – cu o vechime de mii de ani – în contextul goanei accelerate după înavuțire. Se află în această situație așezările rurale din Munții Apuseni, Obcinele Bucovinei, Munții Banatului, Mehedinți, Buzău, Vrancea… și exemplele pot continua.
Din sumedenia de factori care pot stabiliza și perpetua această civilizație milenară, turismul își are rolul său bine definit. Îndeosebi turismul rural poate căpăta o extindere deosebită, în strânsă concordanță cu expansiunea fenomenului urban și a nevoii populației de întoarcere spre origini.
Prin încurajarea practicării acestui tip de turism și extinderea unităților de cazare aparținătoare localnicilor, se poate da un nou impuls spațiului rural din zona de munte, creându-se:
– O bază economică stabilă pentru așezările rurale;
– Un nivel optim de conservare a calităților naturale și umane ale spațiului montan;
– Un mod de educație și de creștere a calității vieții pentru cei care practică această activitate;
– Dezvoltarea unor noi preocupări care să devină în timp profesii;
– Perpetuarea unor meșteșuguri și obiceiuri aflate în pragul extincției.

Turismul rural este o activitate economică ce poate „exploda” în VIITOR, având în vedere potențialul existent de civilizație și obiceiuri populare arhaice, dublate de un cadru natural cu veleități deosebite și o imagine romantică, de puritate, conservată de-a lungul timpului. Totodată, calitatea de stat membru al Uniunii Europene face din România o țară ușor de vizitat, numărul străinilor care ne descoperă crescând de la an la an. Esențial pentru bună funcționare a acestui concept ar fi o serie de măsuri de încurajare stipulate prin lege:
– Amenajări turistice care să aparțină în exclusivitate comunității rurale, singura în măsură să păstreze nealterat farmecul țărănesc;
– Ridicarea standardelor multor pensiuni private în scopul clasificării acestora și includerii într-un circuit turistic recunoscut;
– Extinderea canalizărilor și a sistemelor de alimentare cu apă potabilă, ca și condiție sine qua non pentru un turism civilizat;
– Înlesniri acordate din partea statului (CREDITE pe termen lung cu dobânda fixă, scutire de impozit pe activitatea desfășurată, sprijin logistic, formare de personal);
– Încurajarea atelierelor de manufactură locale pentru crearea unui sistem vandabil de produse artizanale cu specific;
– Consultanta specializată pentru accesarea fondurilor europene;
– Încurajarea permanentă a afacerilor „mici și mijlocii” cu capital familial;
– Sistem de promovare turistică mai agresiv în țară și străinătate;
– Formarea unor ghizi specializați (pe componenta: vânătoare, turism itinerant, schi, interpreți, drumeție etc.) folosindu-se membrii ai comunităților locale;
– Înțelegerea nivelului așteptărilor străinilor, prin obținerea de consultanță din rândul țărilor cu tradiție în domeniu (Austria, Germania, Franța, Irlanda);
– Extinderea facilităților de folosire a sistemelor de plată electronice;
– Extinderea facilităților de tip rent-a-car în special pentru turiștii străini amatori ai acestei activități turistice.

Existența „Asociației Naționale pentru Turism Rural, Ecologic și Cultural” (ANTREC) și conectarea acesteia la rețeaua EUROGITES („Federația Europeană de Turism Rural”) a deschis calea conlucrării cu alte organisme din turismul rural european. Pe lângă această, în ultimii ani a apărut și „Asociația Cele Mai Frumoase Sate din România”, deosebit de dinamică în a aduce în atenția turiștilor civilizația rurală autohtonă. Rămân însă o serie de măsuri – enunțate mai sus – care nu pot fi perpetuate decât printr-o susținută voință politică. Adăugăm la cele stipulate anterior o serie de factori perturbatori care frânează expansiunea turismului rural:
– Degradarea mediului prin poluare și exploatare intensivă a resurselor de sol și subsol;
– Infrastructura săracă (drumuri, transporturi etc.);
– Servicii medicale și de urgență lacunare;
– Imagine deseori nefavorabilă în anumite țări emițătoare de turiști;
– Prețuri piperate pentru servicii care nu se ridică așteptărilor;
– Lipsa unui sistem integrat de colectare și procesare a produselor agro-zootehnice locale.

Așadar, un cumul de factori pozitivi și negativi acționează în zona turismului montan românesc, cea de-a doua categorie constituind o provocare, în contextul responsabilității ce o clamam pentru „industria fără fum” practicată în respectivul spațiu geografic.