Particularitati de Personalitate ale Comportamentului Infractional

CUPRINS

PARTEA I

1. INTRODUCERE

2. PERSONALITATEA ȘI ACTUL INFRACȚIONAL

2.1. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE

2.2. COMPONENTE ȘI TIPURI DE PERSONALITATE

3. ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTICULARITĂȚILE DE PERSONALITATE ALE COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL

3.1. PERSONALITATEA INFRACȚIONALĂ – TEORII

3.1.1. Teorii biologice

3.1.2. Teorii psihologice

3.1.3. Teorii sociale

3.1.4. Teoria genetică

3.1.5. Rolul factorilor demografici, socio-culturali și economici asupra dezvoltării personalității

3.1.6. Contextul socio-educațional și cultural actual în producerea comportamentului infracțional în România

3.2. COMPORTAMENTUL INFRACȚIONAL

4. CERCETARE PRIVIND PARTICULARITĂȚILE DE PERSONALITATE ALE COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL AL PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE ȘI A CELOR LIBERE. O ABORDARE COMPARATIVĂ

PARTEA A II-A

1. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

1.1. IPOTEZE

1.2. PARTICIPANȚI

1.3. INSTRUMENTE UTILIZATE

1.4. PROCEDURĂ ȘI METODE STATISTICE UTILIZATE

2. REZULTATELE CERCETĂRII

2.1. ANALIZA DATELOR ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

3. CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII

4. BIBLIOGRAFIE

5. ANEXE

Partea I

Introducere

Problema comportamentului infracțional a fost abordată de-a lungul timpului în literatura de specialitate din perspective psihologice, biologice, sociologice sau juridice. Reprezintă o problemă de actualitate și în continuă evoluție. Pentru a putea găsi soluții pentru reducerea acestui fenomen, cred că este necesară înțelegerea lui ca atare și a factorilor care influențează manifestarea acestuia, fie ei de natură biologică, psihologică sau socială. Din punctul de vedere al abordărilor, aceste teorii studiază comportamentul deviant al individului în raport cu personalitatea, cum este cazul psihologiei, în raport cu societatea și a grupurilor sociale, ca în cazul sociologiei, iar din punct de vedere juridic comportamentul deviant este raportat la un cadru instituțional și la modul în care acesta afectează normele reglementate de lege.

Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate pe problematica comportamentului deviant și a particularităților personalității acestora, precum și rezultatele unei cercetări personale, prin care mi-am propus investigarea diferențelor existente între persoanele private de libertate și cele libere cu privire la particularitățile de personalitate și a condițiilor de viață (mediul de proveniență, vârstă, status socioeconomic, etc.). Așa cum au arătat numeroși autori, comportamentul infracțional este asociat cu numeroase trăsături de personalitate precum impulsivitate crescută, labilitate emoțională, nivel ridicat al furiei și agresivității, existența unui stil de atașament nesecurizant. Aceste trăsături sunt uneori dublate și de condiții de viață precare, mediu social și cultural sărac. În urma trecerii în revistă a literaturii de specialitate, în cadrul cercetării de față am decis abordarea și măsurarea unor particularități de personalitate cu ajutorul cărora am realizat ulterior comparații între grupuri. Este vorba despre stilul de atașament, agresivitatea (fizică sau verbală), ostilitatea, furia, impulsivitatea (motrică, cognitivă și neplanificată), empatia, și căutarea de aventură.

Lucrarea este organizată în șase capitole, dintre care primele trei abordează o serie de probleme teoretice, legate de: perspectivele de abordare biologice, psihologice, sociale, genetice ale conceptului de personalitate deviantă, particularitățile dezvoltării comportamentului deviant, rolul factorilor demografici, socio-culturali și economici asupra dezvoltării personalității, contextul socio-educațional și cultural actual în producerea comportamentului infracțional în România, precum și caracteristici ale comportamentului infracțional, pornind de la aspecte generale la cele specifice, încercând să surprind principalii factori determinanți ai personalității care conduc la un comportament deviant prin prisma principalelor teorii.

Teoriile biologice mizează pe existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care își pun amprenta asupra individului, anumite anomalii sau disfuncții fiziologice constituind factori determinanți ai comportamentului deviant (Nistoreanu et al. 2000; Mitrofan et al., 1994). Este amintită teoria atavismului a lui Lombroso (1878) care face referire la malformațiile ce pot exista în dezvoltarea individului, teoria bio-tipologică a lui Kretschmer (1921) în cadrul căreia, după criteriul constituției corporale, sunt evidențiate patru tipuri de indivizi care ar putea genera o înclinație spre un anumit tip de infracțiune.

Teoriile psihologice se axează asupra particularităților psihologice care pot fi specifice comportamentului infracțional. În cadrul acestui subcapitol este menționată problema „personalității criminale” dar și a „paradoxului criminal” elaborate de Eysenck (1964). Cea de-a doua problematică se referă la alegerea infractorului de a comite un act delincvent cu toate că va fi pedepsit. Răspunsul problemei dat de Eysenck face referire la „Legea secvenței temporale” a lui Mawrer și la consecințele actului delincvent, mai exact la urmarea în timp: consecința pozitivă (cea care satisface trebuințele infractorului) este mai apropiată ca durată de timp decât cea negativă (pedeapsa penală). Este amintit și actul trecerii la act elaborat de Pinatel (1971) care este considerat ca fiind caracterul decisiv al comportamentului infracțional, precum și nucleul personalității criminale. Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților psihologice, s-a reușit stabilirea anumitor caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea precum: inadaptare socială, duplicitate comportamentului, imaturitate intelectuală, imaturitate afectivă, instabilitate emotiv-acțională, sensibilitate deosebită la stimuli, frustrare, complexul de inferioritate, egocentrismul, agresivitate, indiferență afectivă, impulsivitate, ostilitate, furie (Butoi, 2012).

Conflictul social este amintit în majoritatea teoriilor sociale. Acesta se referă la divergențele apărute între normele și valorile morale de conduită în cadrul grupurilor restrânse sau în societate, unde individul trebuie să se adapteze în funcție de caracteristicile grupurilor: etnia, vârsta, profesia, religia, nivelul social. Conflictul apare atunci când, deși individul adoptă o conduită raportată la sistemul de valori al fiecărui grup, această conduită nu este acceptată de către grupurile de care aparține. Este abordată și teoria anomiei, dereglarea normativă și morală care împiedică individul să dezvolte o conduită adecvată.

Teoria genetică mizează pe caracteristicile de comportament transmise ereditar, a zestrei genetice, cu precădere la structura celor 46 de cromozomi și la legătura directă între existența unor anomalii cromozomiale și comportamentul criminal. Existența unui cromozom X în plus față de cariotipul uman are ca rezultat retardul mintal, iar existența unui cromozom Y în plus are ca urmare unele abateri de la conformația biologică. Existența unui cromozom suplimentar nu determină un comportament deviant, însă rata prezenței acestor structuri cromozomiale în rândul infractorilor este mai mare decât în rândul populației generale.

Factorii economici, demografici și socio-culturali influențează personalitatea umană și fenomenul de criminalitate. Acești factori au efecte asupra personalității prin modificările frecvente în cadrul grupurilor și nu numai. De cele mai multe ori, infractorii provin din medii sărace, au puține aptitudini, o educație scăzută. Sunt amintite efectele urbanizării, a nivelului de școlarizare (cu cât este mai redus cu atât posibilitatea dezvoltării unui comportament deviant este mai accentuată), starea civilă și predispoziția asupra anumitor acte infracționale, precum și efectele statutului economic. Datorită departajării clare a claselor sociale, a promovării concurenței, a spiritului competitiv și a căutării de legături delincvente a organizațiilor criminale internaționale, în România postdecembristă comportamentele infracționale s-au dezvoltat simțitor.

În cea de-a doua parte a lucrării, am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia utilizată precum și rezultatele cercetării. În cadrul acestei cercetări au fost comparate anumite particularități de personalitate precum stilul de atașament, nivelul de impulsivitate, nivelul furiei, ostilității sau empatiei ale persoanelor private de libertate, evaluate pe un lot de 60 de subiecți care își execută pedeapsa în cadrul Penitenciarului Codlea, Brașov, cu cele ale altor 60 de persoane libere, majoritatea angajate într-o companie brașoveană.

Datele obținute au confirmat ipotezele cercetării conform cărora există niveluri semnificativ mai mari ale impulsivității și ostilității-agresivității ale persoanelor private de libertate în comparație cu cele libere, există o relație între un nivel al empatiei scăzut, respectiv existența preponderentă a stilului de atașament nesecurizant, în cazul deținuților comparativ cu persoanele neprivate de libertate. De asemenea condițiile de viață și caracteristicile socio-demografice ale persoanelor private de libertate precum nivelul de școlarizare scăzut, starea civilă ambiguă, locuirea în mediul urban sau o vârstă sub 40 de ani favorizează manifestarea comportamentului deviant. Deși nu au fost găsite diferențe semnificative în cazul nivelului de impulsivitate între cele două grupuri, totuși există o relație pozitivă între nivelurile ridicate ale impulsivității, respectiv agresivității fizice în cazul persoanelor private de libertate. Comparațiile realizate între persoanele private de libertate și cele libere, precum și între diferitele categorii de persoane private de libertate au relevat o serie de diferențe semnificative, care sunt prezentate pe larg în cadrul capitolului nr. 2 din partea a II-a a lucrării.

Personalitatea și actul infracțional

Trăsături de personalitate

Trăsăturile de personalitate evoluează și se dezvoltă pe întreg parcursul vieții individului, ele având o reacție largă și relativ permanentă în funcție de mediul social și cel fizic, dar și de interacțiunile dintre acestea. Aceste trăsături de personalitate interacționează între ele într-un mod unic formând personalitatea individului, evoluând pe tot parcursul vieții acestuia (Butoi, 2012; Mitrofan et al., 1994).

H. J. Eysenck (1970, cit. in Mitrofan et al. 1994) subliniază faptul ceea ce se manifestă la un individ într-un număr mare de situații reprezintă trăsătura. Există mai multe tipuri de trăsături, printre care: trăsături ale cunoașterii, ale afectivității temperamentale, trăsături dinamice, care se referă și se manifestă în funcție de modul de acțiune și de decizie.

Componente și tipuri de personalitate

Elementele constitutive ale personalității se află într-un sistem de interacțiune complex în care factorii biologici, psihologici și sociali își pun amprenta asupra structurii sistemului de personalitate (Mitrofan et al., 1994). Aceste elemente interacționează într-un sistem de relații multiple și complexe, analiza putându-se realiza la nivel de impulsuri, atitudini, conflicte (Butoi, 2012).

Componentele biopsihologice ale personalității cuprind zestrea ereditară dobândită la naștere de către individ. În manifestarea comportamentului, în special al celui deviant, aceste caracteristici, precum calități sau deficiențe ale organismului, caracteristici temperamentale și constelația aptitudinală, reprezintă forțe determinante în modul în care individul se manifestă. Astfel, insuficiențele majore ale organismului reprezentate prin deficiențe senzoriale, locomotorii sau slaba rezistență la greutăți fizice, influențează negativ formarea personalității (Mitrofan et al., 1994; Butoi, 2012). Sentimentul de inferioritate enunțat de Alfred Adler (cit. in Luca, 2004) poate reprezenta o cauză a comportamentului delincvent manifestat prin vitejie, văzută ca un reacție compensatorie, realizată prin voința de putere și agresivitatea asociată acesteia, fiind considerată ca una dintre caracteristicile generale ale infractorilor (Mitrofan et al., 1994). Temperamentul reprezintă totalitatea însușirilor și a caracteristicilor individului care conduc modul de manifestare al vieții psihice al acestuia. Aptitudinile au de asemenea un rol hotărâtor în dezvoltarea și manifestarea vieții psihice și se referă la existența unor îndemânări sau abilități ce pot fi generale sau specifice. Aceste aptitudini sunt înnăscute, însă fără ajutorul factorilor de mediu ele nu se pot dezvolta și nu își pot împlini adevăratul potențial. Componentele sociale fac referire la efectele factorilor socio-cultural asupra personalității individului. Aceste componente sunt internalizate și pe măsura achiziționării lor și a experienței se consolidează, devenind forțe motrice ale comportamentului uman (Butoi, 2012).

Tipurile de personalitate se formează pe o serie de caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici. După unii autori, personalitatea este organizată într-un sistem ierarhic cu 4 niveluri: nivelul reacțiilor specifice, nivelul reacțiilor de deprindere, nivelul reacțiilor de trăsătură și nivelul superior de reacție tipologică. Așadar, tipul este o noțiune supraordonată celei de trăsătură, fiind un stil superior de organizare a personalității. Cea mai cunoscută tipologie a personalității este și cea mai veche și anume tipologia lui Hipocrat. Acesta a realizat o clasificare a personalității în funcție de tipul de temperament, considerat ca fiind componenta de bază a personalității. Hipocrat a ales drept criteriu de clasificare predominanța uneia dintre „cele patru humori ale organismului” uman: sânge, bila neagră, bila galbenă și flegma, realizând o clasificare cu patru tipuri temperamentale fundamentale: sangvinicul, melancolicul, colericul și flegmaticul. O altă tipologie celebră este cea a lui C.G. Jung. Acesta s-a axat pe cele două orientări majore ale individului asupra lumii interioare sau asupra celei exterioare, rezultând două tipuri extreme: introvertul și extravertul dar și un tip intermediar, ambivertul, care deține caracteristici din ambele extreme (Butoi, 2012).

Aspecte generale privind particularitățile de personalitate ale comportamentului infracțional

Personalitatea infracțională – teorii

Noțiunea de delincvență exprimă încălcarea normelor juridice, respectiv a drepturilor, normelor și valorilor sociale care sunt protejate de sistemul de drept penal. Este o formă de devianță socială în sens negativ. Conținutul devianței este extrem de vast, comportamentul atipic având componente atât de natură psihologică, socială cât și genetică (Bulgaru, 2005).

Personalitatea infracțională a fost descrisă de-a lungul timpului din perspectiva mai multor teorii. Din prisma studiului psihologiei centrarea asupra fenomenului se realizează asupra individului, fiind urmărite conduitele de inadaptare sau devianță în raport cu personalitatea și constelația elementelor particulare și proprii fiecărui individ. Sociologia, pe de altă parte, interpretează comportamentul deviant pe baza unor grupuri sociale specifice devianței, iar studiile biologice se axează pe particularitățile fizice și biologice apărute frecvent la persoanele ce comit acte infracționale (Dragomirescu, 1976). Teoria genetică mizează pe caracteristicile de comportament transmise ereditar. Aceasta face referire la zestrea genetică, la structura celor 46 de cromozomi și la legătura directă între existența unor anomalii cromozomiale și comportamentul criminal (Tănăsescu et al., 2010). Este necesar de menționat faptul că aceste caracteristici ale personalității umane, fie ele de natură psihologică, sociologică, biologică sau genetică, interacționează și sunt dinamice, iar un aport semnificativ în dezvoltarea comportamentului deviant este adus de către factorii socio-demografici ai persoanei. Delictul, prin definiție, nu este un act social necesar, chiar dacă acesta se produce într-un mediu social, ci este un act antisocial care se poate manifesta uneori ca fiind irațional și absurd. Comportamentul infracțional al individului este o consecință a intervenției unor factori care îl determină pe acesta la comiterea unui act neacceptat social și anume: factorul biologic, factorul psihologic, factorul educațional, factorul social și factorul fortuit (Tănăsescu et al., 2010).

Teorii biologice

Studiile asupra factorilor biologici ce pot influența comportamentul infracțional fac referire la existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care își pun amprenta asupra individului în ceea ce privește comportamentul antisocial, trăsături care fac diferența între infractor și non-infractor (Nistoreanu et al., 2000). Acestea susțin deci, că anumite anomalii sau disfuncții fiziologice constituie factori determinanți ai comportamentului infracțional (Mitrofan et al., 1994).

Cesare Lombroso (1878, cit. in Tănăsescu et al., 2010) realizează numeroase studii asupra persoanei delincvente pe baza cărora identifică trăsături specifice la cea mai mare parte a delincvenților. Principala sa teorie este cea a atavismului potrivit căreia, caracteristicile omului primitiv pot să apară la anumite persoane sub forma unor „stigmate anatomice”: malformații ale scheletului și a cutiei craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anomalii ale urechilor, ochilor, nasului și membrelor, care pot da o predispoziție individului de a comite un act infracțional. În cadrul acestei teorii Lombroso menționează intervenția „germenilor nebuniei morale” care se manifestă la vârsta adultă prin mânie, răzbunare, gelozie, minciună, lipsa simțului moral, afecțiune slabă, vanitate, insensibilitate la pedepse și laude .

În cadrul teoriei bio-tipologice, Ernst Kretschmer (1921) a evidențiat o corelație între tipul biologic și activitatea criminală, care constă în diferențierea a patru tipuri de indivizi după criteriul constituției corporale care ar putea genera o înclinație spre un anumit tip de infracțiune. Astfel, el identifică tipul constituțional picnicmorf (picnic) care caracterizează indivizii scunzi, corpolenți, activi, cu o figură rotundă care au inclinație spre viclenie, răbdare, celibat, cu o orientare spre activități ordonate care își poate manifesta aceste caracteristici prin înșelăciuni și escrocherii. Kretschmer susține că această corelație reprezintă expresia atitudinilor fundamentale ale individului determinate de conștiință ca reprezentări ale unor neîmpliniri materiale. Tipul leptomorf (astenic) din punct de vedere biologic este reprezentat de indivizii înalți, slabi, cu o figură prelungă, păroși, care sunt de cele mai multe ori retrași, neglijenți, cu inițiative, permanent sub temerea îndoielii, caracteristici care se manifestă prin multiple încercări de a dobândi avantaje materiale fără nici un fel de reprimare. Tipul atletomorf (atletic) este uniform dezvoltat cu o dominație spre afectivitate, emotivitate, timiditate, fantezie și brutalitate. Acest tip este adeptul torturii, al crimei și al impresiilor superficiale în încercarea de a ajunge la simplitate și moderație și de a-și găsi locul în viața reală. În cele din urmă, tipul displastic este reprezentat de indivizii cu forme lungi, slabi, firavi, care prezintă malformații fizice dar și psihice. Acest tip este stăpânit de instincte primare, este hipersensibil și se supune simțurilor sale, neavând o viață rațională, ci doar una senzorială. Fiind inadaptați la realitate, displasticii acționează imatur, tensionați și iresponsabil și de cele mai multe ori aceștia comit delicte legate de viața sexuală prin fapte agresive (Tănăsescu et al., 2010).

Teorii psihologice

Teoriile psihologice urmăresc demonstrarea particularităților psihologice care pot fi specifice comportamentului deviant.

În concepția lui Carl Gustav Jung (cit. in Butoi et al., 2011) există două orientări majore ale atitudinii personalității umane față de lume și anume introversia, ce presupune orientarea individului către lumea interioară, cea subiectivă, și extraversia, cu orientarea individului către lumea exterioară, cea obiectivă, existând și tipul ambivert, cel intermediar, cu caracteristici din ambele dimensiuni.

Eysenck (cit. in Butoi, 2012) dorește să lămurească problema psihologică în ceea ce privește „paradoxul criminal” care constă în întrebarea „de ce infractorul sau recidivistul comite actele delincvente când știe că în cele din urmă va fi pedepsit?” Răspunsul dat de acesta este că în cazul unui act criminal consecința pozitivă este mai apropiată ca durată de timp decât consecința negativă, respectiv pedeapsa legală. Eysenck face referire la „Legea secvenței temporale” a lui Mawrer (cit. in Butoi et al., 2011) care presupune că un anumit act este determinat atât de consecințele lui, cât și de apariția în timp a acestora. Așadar, când o infracțiune are două consecințe, una pozitivă iar alta negativă, situația conflictuală se rezolvă în funcție de consecința cea mai apropiată ca apariție în timp. În cazul comiterii unei infracțiuni consecința pozitivă este cea mai apropiată, deoarece satisface trebuințele morale sau materiale ale infractorului imediat după comiterea actului, în timp ce sancțiunea legală este mai îndepărtată ca timp și este incertă, are caracter nesigur (Butoi et al., 2011). Tot Eysenck identifică o trăsătură între cele trei dimensiuni ale personalității (extraversie, nevrotism și psihoticism) cu „personalitatea criminală”. El susține că legătura dintre personalitate și comportamentul criminal este realizată de către procesul de socializare. În teoria acestuia, comportamentul criminal este văzut ca o dezvoltare imatură, egoism, axat mai degrabă pe obținerea de gratificații imediate. Cu ajutorul procesului de socializare se realizează condiționarea. Când indivizii la vârsta copilăriei adoptă comportamente imature ei sunt pedepsiți. În consecință, comportamentul antisocial este asociat cu anxietatea, astfel că persoana în cauză va evita repetarea comportamentelor antisociale. Când prin procesul de socializare nu se realizează condiționarea, posibilitatea de a se dezvolta un comportament deviant crește considerabil. Eysenck susținea că indivizii care obțin scoruri ridicate la Extraversie și Neuroticism sunt mai dificil de condiționat, fiind mai predispuși să se comporte într-o manieră antisocială când li se oferă oportunitatea. Totodată, aceste persoane dețin un set de caracteristici tipice comportamentului infracțional: căutarea de senzații, luarea de riscuri, acționarea sub impulsul momentului, lipsa de griji, agresivitatea, lipsa de control asupra propriilor acțiuni. Totuși, acesta nu elimină și importanța mediului în dezvoltarea acestui tip de comportament (Petcu, 2002).

Eysenck abordează și teoria pavloviană în explicarea comportamentului deviant. Astfel, omul este privit ca o ființă care învață, achiziționează noi deprinderi și cunoștințe, iar în funcție de situațiile în care se manifestă pot duce la modificarea atitudinilor și a comportamentului (Petcu, 2002).

Jean Pinatel (1971) consideră trecerea la act ca fiind caracterul decisiv al comportamentului infracțional. Acesta mizează pe un nucleu al personalității criminale cu o structură dinamică, rezultat al componentelor de personalitate printre care amintim: egocentrism, labilitate emoțională, agresivitate, indiferență afectivă, lipsa simțului moral, al remușcării și al rușinii, dar și lipsa părerilor de rău și a regretelor. De menționat este că nucleul personalității criminale format din caracteristicile menționate mai sus este un rezultat al interacțiunii, într-un mod particular, dintre acestea. Trecerea la act, caracteristica definitorie a infractorilor, presupune un prag delincvențial specific fiecărui infractor în parte, prin faptul că unii au nevoie de presiuni, evenimente grave pentru a provoca trecerea la act, iar altora le este suficientă o incitație, provocare, stimulare mult mai ușoară sau o situație care invită la infracțiune (Butoi et al., 2011).

Cercetarea complexă a fenomenului infracțional are ca scop explicarea comportamentului deviant pentru a fi posibilă prevenirea și combaterea comportamentelor antisociale, fiind cercetați atât factorii externi cât și cei interni acestuia.

Factorii externi acționează asupra individului prin filtrul particularităților sale individuale, înnăscute sau dobândite. Aceste interacțiuni determină o personalitate disfuncțională sau nu, un anumit mod de a acționa și de a rezolva situațiile conflictuale. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, anormală, ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial. (Butoi, 2012). Astfel, infractorul prezintă o insuficientă maturizare socială, deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește.

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților psihologice, s-a reușit stabilirea anumitor caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea (Butoi, 2012):

Inadaptarea socială. Infractorul este inadaptat din punct de vedere social, educația acestuia realizându-se incomplet în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. În majoritatea cazurilor infractorii provin din familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici, bolnavi psihic, psihopați etc.), cu un nivel socio-cultural scăzut, unde nu există condiții, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor.

Duplicitatea comportamentului. Infractorii calificați lucrează în taină, observă, plănuiesc și execută atent acțiunile criminale, feriți de ochii lumii, deoarece sunt conștienți de caracterul distructiv al actului infracțional din punct de vedere social. În urma acestui proces, infractorul își formează deprinderi care îl izolează de societate din ce în ce mai mult, dar și de aspectul normal al vieții, deprinderi care se opun valorilor larg acceptabile și dezirabile social.

Imaturitatea intelectuală. Infractorii au o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între acțiunea deviantă și beneficiile sau riscurile la care se supun în urma efectuării acesteia. Ei sunt limitați la prezent, acordând o importanță redusă viitorului, fiind incapabili, de cele mai multe ori, să prevadă pe termen lung consecințele acțiunilor lor antisociale. Luciditatea acestora este redusă în ceea ce privește consecințele acțiunilor lor pe termen lung, axarea realizându-se la prezent. Aceștia prezintă dezinteres pentru nevoile de autorealizare ce presupun efort. Există și infractori care au un nivel intelectual ridicat. Aceștia nu au valori morale sau etice și își folosesc capacitățile intelectuale pentru planificări minuțioase ale crimelor sau infracțiunilor complexe.

Imaturitatea afectivă. Imaturitatea afectivă se referă la decalajul dintre procesele cognitive și cele afective, fiind preferate cele din urmă, acționarea realizându-se după principiul plăcerii, și nu după cel al realității. Delincvenții sunt instabili emoțional, recurg la comportamente infantile manifestate prin accese de plâns, râs, pentru obținerea unor plăceri imediate, nu au o atitudine consecventă asupra realităților vieții și a problemelor reale, nu sunt realiști și nu au spirit critic și autocritic.

Instabilitatea emotiv-acțională. Infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional datorită experienței negative, a educației deficitare primite în familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite. Aceasta se manifestă prin reacții discontinue, treceri rapide de la o extremă la alta, inconstanță la reacții, fluctuația emotivității, dezechilibrul emoțional. Această trăsătură se caracterizează prin lipsa unei autonomii afective, autocontrol afectiv slab, dezvoltarea precară a emoțiilor și a sentimentelor superioare, în special a celor morale. Interacțiunea acestor caracteristici formează o personalitate dizarmonic structurată, cu o capacitate scăzută de evaluare și autoevaluare și lipsă de obiectivitate față de sine și față de ceilalți. Acțiunile infractorului sunt imprevizibile datorită faptului că nu își poate inhiba sau domina dorințele. Nefiind suficient maturizat afectiv, individul nu își poate controla instinctele și dorințele sau să evalueze consecințele din punctul de vedere a pericolului public și a sancțiunilor penale.

Sensibilitatea deosebită. Infractorii prezintă o sensibilitate la stimuli mai ridicată decât oamenii care nu comit infracțiuni. Pe aceștia îi caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții elaborat pe linie socială, prezent la oamenii care nu comit acte delincvente, ducând la o canalizare a trebuințelor și a intereselor personale într-o direcție antisocială, indiferent de consecințe.

Frustrarea. Reprezintă starea în urma unei deprivări de o satisfacție legitimă, fenomen de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, experiență afectivă a eșecului. Starea de frustrare se manifestă diferit la indivizi, dezvoltându-se din conflict, iar în cazul unui nivel ridicat se poate ajunge la un comportament deviant. La infractori starea de frustrare este rezultatul imposibilității de a pune în acord trebuințele interne cu exigențele mediului social și apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obținerii acestor drepturi se interpun unele obstacole.

Infractorii reacționează diferit la situațiile frustrante, de la abținere și amânare a satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința de a-și pierde pentru moment autocontrolul acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent cu urmări antisociale grave.

Complexul de inferioritate. Desemnează o totalitate de trăiri și de trăsături personale cu un conținut afectiv foarte intens favorizate de situații cu un caracter frustrant. La infractor complexul de inferioritate se datorează sentimentelor pe care acesta le resimte, și anume sentimentul de insuficiență și cel de incapacitate personală, incitând adesea la comportamente orientate antisocial.

Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși. Egocentricul devine invidios atunci când nu își realizează scopurile, având tendințe spre dominare și despotism, acționează doar în conformitate cu propriile dorințe, scopuri și interese, fiind incapabil să recunoască superioritate și succesele celorlalți. Acesta își maximizează calitățile și își minimalizează defectele, atacând puternic atunci când greșește sau când are parte de un insucces.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent și destructiv orientat atât spre ceilalți, persoane sau obiecte, cât și spre sine. Aceasta se referă la totalitatea acțiunilor voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, cu scopul de a produce prejudicii sau pagube. Agresivitatea se poate manifesta atât fizic, cât și verbal, iar în cazul unui individ agresiv acesta nu așteaptă ca situația conflictuală să apară, ci o provoacă el. La infractor agresivitatea este declanșată datorită lipsei sentimentului de culpabilitate și a tendinței de a considera actele lor drept legitime, cât și de situațiile frustrante. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în orientarea comportamentului agresiv spre propria persoană, iar heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții. Alte două forme ale agresivității, nuanțate de către J. Pinatel (1971) sunt: agresivitatea ocazională (spontană, violentă, mai des întâlnită în crime pasionale) și agresivitatea profesională (presupune un comportament violent, conștient, de lungă durată, remarcându-se ca o constantă a personalității infractorului).

Spectrul agresivității umane este larg, agresivitatea putând fi orientată către propria persoană, cât și spre ceilalți, atât în mod direct, cât și în mod indirect, prin refuzul contactului social, al acordării de ajutor sau sprijin. De cele mai multe ori, agresivitatea provoacă suferință și este distructivă (Eibl-Eibesfeldt, 2009).

Indiferența afectivă este strâns legată de egocentrism. Aceasta se caracterizează prin lipsa emoțiilor, a sentimentelor și a empatiei. Infractorul nu este capabil să înțeleagă nevoile și durerile celorlalți, resimțind satisfacție față de problemele altora, sentimentul de vinovăție, de culpabilizare fiind inexistent, ca și în cazul egocentricului.

Aceste componente ale personalității pot fi prezente și la celelalte persoane, însă fără să devină elemente dominante ale personalității, neavând consistența și frecvența întâlnită în cazul infractorilor. Din toate aceste caracteristici ale personalității, labilitatea emoțională și gradul agresivității influențează cel mai mult comportamentul infracțional (Butoi, 2012).

După J. Pinatel (1971), la majoritatea marilor delincvenți există un nucleu al personalității criminale cu următoarele elemente componente: egocentrism, labilitate, agresivitate și indiferență afectivă. Ponderea cu care acestea apar însă, fiind diferită de la un infractor la altul, în funcție și de infracțiunea comisă, nucleul fiind răspunzător de trecerea la actul criminal.

Teorii sociale

Actele deviante reprezintă o realitate comună a tuturor societăților, tendința indivizilor de a devia în plan comportamental fiind relativ generală și constantă. Ei vor comite frecvent acte infracționale dacă nu sunt formați și susținuți pentru a evita această tendință (Turliuc, 2007).

Teoriile sociale sunt foarte variate însă majoritatea se bazează pe conflictul cultural, adică pe divergențele apărute între normele și valorile morale de conduită. Individul acționează în funcție de normele interiorizate în urma experiențelor din cadrul unor anumite grupuri sociale. Acesta trebuie să se adapteze la grupurile din care face parte, în funcție de etnie, vârstă, profesie, religie, nivel social, conflictul apărând atunci când conduita individului nu este apreciată în aceeași manieră de toate grupurile de care aparține sau de care urmează să aparțină. Acest conflict este receptat la nivelul psihicului, iar conduita pe care individul o va adopta se va raporta la sistemul de valori al unui grup. Conflictul poate să apară între două atitudini în totalitate morale, însă bazate pe valori diferite, între legi arbitrare și concepții morale sănătoase sau între legile conforme cu valorile sociale dintr-o anumită societate și codurile morale particulare (dobândite din altă societate) (Cioclei, 1998). Aceste conflicte își au originea în unele norme de conduită și valori de factură antisocială, uneori distincte sau chiar opuse culturii sociale larg acceptate (Larii, 2010).

Mediul în care individul evoluează impune un cadru de constrângeri pentru deprinderile sale, cât și pentru modurile de acțiune. Dezvoltarea societății a condus implicit la sporirea oportunităților criminale. Comportamentul criminal se învață, individul nu se naște cu predispoziții care îl împing spre acte antisociale și nici nu este impregnat de mediul socio-cultural cu anumite obiceiuri. În cadrul vieții sociale indivizii se confruntă cu modele pozitive sau conformiste și negative sau non-conformiste de conduită pe care și le însușesc în cadrul procesului de învățare socială, comportamentul criminal dobândindu-se în cadrul procesului de relaționare cu ceilalți. Procesul învățării devianței nu este unul liniar, ci include mai multe trăsături și momente (Turliuc, 2007).

Teoria anomiei mizează pe dereglarea normativă, perturbarea conștiinței colective și a moralității care împiedică individul sa dezvolte o conduită adecvată. Anomia este definită ca o stare socială de slăbire sau absență a normelor care anulează coeziunea dintre membrii unei societăți și apare atunci când există un decalaj prea mare între scopurile și interesele culturale dezirabile, legitime și mijloacele folosite pentru atingerea acestor scopuri. Singura formă de adaptare este considerat conformismul, iar celelalte sunt considerate comportamente deviante, produsul anomiei, ca absență a normelor ce produce dezorganizarea socială (Turliuc, 2007).

Toate modurile de adaptare ale individului sunt determinate de presiunile exercitate de structura socială și nu de impulsurile indivizilor. Dar presiunea nu se distribuie uniform în toate straturile și categoriile sociale, astfel încât unele dintre acestea sunt mai vulnerabile decât altele. Devianța este explicată chiar prin intermediul conformării la presiunile în direcția alegerii unor moduri de acțiune deviante.

În cadrul teoriilor învățării sociale sunt analizate cauzele agresivității și ale delincvenței pornind de la greșelile efectuate în educația și socializarea morală din timpul copilăriei, tendința spre delincvență datorându-se eșecului asimilării și interiorizării normelor de conduită. Acest eșec este rezultatul educației greșite prin care se face abstracție de nevoile și interesele personale și al sistemului inadecvat de sancțiuni care împiedică dezvoltarea armonioasă. Folosirea sancțiunilor dese întărește motivația transgresării normelor sociale. Agresivitatea, așa cum a arătat și Bandura în faimosul experiment cu păpușa Bobo, este învățată prin observație, iar în dezvoltarea diferitelor forme de agresivitate intervin o serie de mecanisme ca imitația și modelarea (Leș, 2010).

Teoria genetică

În secolul XX au fost realizate numeroase studii privind evidențierea unei relații dintre anomaliile cromozomiale și comportamentul deviant. Caracteristicile de comportament sunt transmise ereditar alături de însușirile fizice și anumite însușiri psihice ale individului. În cadrul studiilor genetice ale comportamentului s-a observat o legătură între existența unor anomalii cromozomiale și comportamentul deviant. Astfel, existența unui cromozom X în plus față de cariotipul uman (Sindromul Klinfelter) are ca rezultat retardul mintal, abateri de la conformația biologică prin înălțime exagerată, masă corporală scăzută, tulburări comportamentale grave precum infracțiuni la viața sexuală, tulburări psihiatrice și tulburări psihice printre care pasivitate, timiditate, sensibilitate, depresivitate. Existența în plus a unui cromozom Y are ca rezultat apariția unor abateri de la conformația biologică oglindită prin înălțime exagerată, urechi mari, calviție, miopie, brațe lungi cu mâini mari, tulburări comportamentale precum agresivitate, irascibilitate, viclenie și tulburări psihiatrice. În cazul anomaliilor datorate existenței unui cromozom Y în plus față de cariotipul uman, agresiunile comise sunt mult mai grave (Tănăsescu et al., 2010). Existența unui cromozom suplimentar nu este un determinant sigur al comportamentului deviant, însă rata prezenței acestor structuri în rândul criminalilor este mai mare decât în rândul populației generale de aproximativ 60 de ori, fiind necesar de menționat faptul că din cauza acestor anomalii cromozomiale apare tendința unui QI sub medie (Mitrofan et al., 1994).

În concepția lui Wilson și Hernstein există trei categorii de factori care contribuie la actul infracțional și anume: mediul social și economic, relațiile familiale și calitățile biologice (sexul, inteligența scăzută, impulsivitatea, tipul corporal), punând accent pe cele din urmă ca având cea mai mare influență, fiind parțial ereditare. Cei doi cercetători își bazează teoria pe statisticile conform cărora bărbații produc de la 5 la 50 de ori mai multe acte infracționale decât femeile, iar în rândul infractorilor s-a demonstrat faptul că aceștia au un QI sub medie cu aproximativ 8 puncte mai scăzut față de populația generală. Aceștia afirmă faptul că QI-ul sub medie este cauza pentru care infractorii nu înțeleg îndeajuns regulile sociale și consecințele acțiunilor lor, fiind caracterizați prin impulsivitate, ignorând sancțiunile legale și repercusiunile posibile în urma actelor lor (Mitrofan et al., 1994).

Rolul factorilor demografici, socio-culturali și economici asupra dezvoltării personalității

Factorii de mediu pot crea circumstanțe care pot favoriza dezvoltarea unui comportament infracțional. Acești factori au o pondere diferită, însă acțiunea lor conjugată pot duce la un fenomen de infracționalitate.

Factorii economici determină o structură a societății și un anumit tip de comportament, infracțional sau nu. Industrializarea reprezintă un factor de progres socio-economic, ce oferă noi locuri de muncă și posibilitatea unui nivel de trai mai bun. Însă, s-a observat faptul că această industrializare poate duce și la creșterea criminalității prin mobilitatea populației rurale spre cea urbană, prin afectarea echilibrului ecologic al zonelor industrializate și prin posibilitatea apariției situației de șomaj. Creșterea masivă a populației în zonele urbane duce la înlocuirea mediului social specific al așezărilor rurale, unde individul era cunoscut și apreciat la valoarea sa, cu unul urban, impersonal, unde individul își pierde identitatea din cadrul social restrâns. Aceste modificări pot produce mutații grave în structura de personalitate a celui care a devenit un necunoscut în noua grupare socială. Totodată, industrializarea promovează specializarea, îngrădind spiritul creator, individul nemaiavând posibilitatea să se afirme pe plan creativ, lucru care produce efecte de înstrăinare. Datorită faptului că industria produce un dezechilibru ecologic, acesta are ca efect accentuarea stării de stress a muncitorilor. Șomajul influențează comportamentul uman prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, dar și prin instabilitatea emoțională pe care o provoacă. Când șomajul afectează bărbatul, în cazul familiei, autoritatea acestuia este considerabil diminuată, uneori producându-se stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, mai ales în cazul inversării rolurilor familiale. Anumite studii subliniază creșterea procesului de tâlhării, furturi, înșelăciuni în aceste perioade. Nivelul de trai este reprezentat de percepția individului asupra statutului său economic, a situației financiare din mediul său social în conformitate cu perioada în care trăiește. În funcție de nevoile și aspirațiile acestuia, el va fi considerat satisfăcător sau nesatisfăcător. În cazul în care nivelul de trai este considerat ca fiind nesatisfăcător, dorința de îmbogățire a individului îl va împinge pe acesta spre delincvență (Nistoreanu et al., 2000).

Factorii demografici influențează personalitatea umană și fenomenul de criminalitate prin exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor și mobilitatea geografică și socială a populației. Așa cum a fost menționat anterior, mobilizarea populației produce efecte prin schimbările la nivelul relațiilor umane în cadrul grupurilor prin structurarea și restructurarea acestora, dar mai ales în dezvoltarea personalității individului. Urbanizarea a produs schimbări majore în cadrul grupurilor restrânse, inclusiv în familie, înregistrându-se o creștere a ratei de divorțuri, a despărțirilor și abandonului de familie, a implicării în muncă a ambilor soți și a timpului de școlarizare prelungită, iar autoritatea părinților s-a diminuat considerabil. Datorită acestor transformări personalitatea a fost supusă la modificări, existând frecvent situații conflictuale, astfel fiind posibilă apariția inadaptaților, alienaților și a infractorilor (Nistoreanu et al., 2000).

Organizarea familiei, nivelul de instruire școlară, religia, starea civilă, profesia, etnia și modalitățile de petrecere a timpului sunt factori socio-culturali care influențează personalitatea și comportamentul individului. Familia este celula de bază a societății care are cel mai mare impact asupra dezvoltării personalității individului, fiind prima instanță de socializare a acestuia. În cadrul familiei, individul dobândește un anumit standard de valori și atitudini, fiind asigurată o siguranță a atingerii maturității intelectuale, sociale și culturale, dar și o identitate proprie în cadrul social restrâns, pentru a se putea efectua, ulterior, trecerea la un cadru social mai larg, la o socializare continuă, într-o nouă societate unde sunt impuse imperative noi pe baza celor deja dobândite în familie. Orice aspect negativ în cadrul organizării familiei produce perturbări în dezvoltarea personalității individului și în adaptarea sa la mediul social. Structura familiei este afectată de numărul membrilor, de atitudinea educativă adoptată de către părinți și de mobilitatea întregii familii. În cazul în care în timpul copilăriei apar schimbări frecvente a locului de reședință, întrețineri materiale sau igienice deficitare, divorțuri sau situații de părinți necăsătoriți sau privarea de cultură, se observă faptul că personalitatea indivizilor delincvenți este mai amorfă și există o deficiență de ambiție în fața exigențelor vieții. Se remarcă o atitudine de ostilitate și indiferență față de familie, respectiv societate datorită stress-ului dobândit din cadrul coeziunii reduse a familiei, climatului conjugal tensionat și lipsei de supraveghere din partea părinților. În ceea ce privește nivelul de instruire școlară, nu sunt identificate consecințe vizibile ale acestuia, mai puțin în alegerea unei forme specifice de infracțiune, cei care au un nivel de instruire mai ridicat alegând forme mai puțin primitive. Însă, rolul școlii și a nivelului de instruire nu trebuie neglijat, deoarece acesta este important în educarea și socializarea indivizilor, precum și pentru internalizarea normelor de conduită acceptabile din punct de vedere social, pentru o posibilă prevenție a comportamentului infracțional. Indivizii cu un nivel redus de cunoștințe, cu carențe intelectuale pronunțate, acestea dublate și de un anturaj necorespunzător, constituie o cauză principală a comportamentului infracțional. Importanța stării civile în comiterea unor infracțiuni este subliniată în apariția unor infracțiuni de ordin sexual în cazul femeilor și bărbaților necăsătoriți, iar în cazul celor căsătoriți apar mai frecvent infracțiuni săvârșite în mod violent datorate neînțelegerii dintre aceștia. Majoritatea infracțiunilor comise prin violență sunt comise de indivizi cu un statut ocupațional precar, cei mai mulți neavând nicio calificare (Nistoreanu et al., 2000).

Contextul socio-educațional și cultural actual în producerea comportamentului infracțional în România

În anul 2009, luna decembrie, după o prelucrare a statisticilor A.N.P., în sistemul penitenciar românesc se aflau închiși aproximativ 412 deținuți care au comis infracțiuni în cadrul familiei. Conform aceleași statistici, 9 deținuți au fost condamnați pentru tentativă de omor, 155 pentru omor, 2 pentru pruncucidere, 3 pentru vătămare corporală gravă, 11 pentru rele tratamente aplicate minorului, 191 pentru viol, 11 pentru raporturi sexuale cu o minoră, 8 pentru perversiune sexuală, 3 pentru corupție sexuală, 16 pentru incest, 37 pentru abandon familial, iar 6 persoane pentru alte fapte penale prevăzute de lege. În ceea ce privește apartenența de gen a deținuților, marea majoritate este reprezentată de către bărbați, în proporție de 82%. Specific pentru deținuții bărbați din sistemul penitenciar român reprezintă actele de abuz sexual, în timp ce pentru femei sunt caracteristice actele împotriva vieții, respectiv omorul. În funcție de vârstă, cea mai frecventă grupă de vârstă este cea de la 30 la 49 de ani, iar în funcție de mediul de proveniență se observă o ușoară diferențiere pentru deținuții care provin din mediul rural, pentru această categorie de infracțiune. În funcție de nivelul de școlarizare, cea mai mare pondere o dețin persoanele care au mai puțin de 12 clase. Conform lui Rădulescu (2010), în ceea ce privește starea civilă a persoanelor private de libertate, s-a observat că două treimi dintre persoanele condamnate sunt căsătorite sau sunt într-o relație de concubinaj.

Statisticile mai recente arată că în anul 2012 erau înregistrate 31.817 de persoane private de libertate în unitățile de detenție din România, număr în creștere față de anii precedenți a: 30.694 deținuți în anul 2011, în anul 2010 se înregistrau 28.244 de persoane private de libertate, în 2009 – 26.716 de deținuți, iar în anul 2008 numărul deținuților atingea o limită inferioară din ultimii ani, și anume 26.212 de deținuți b. Dintre aceștia, predominanți sunt aceia care au săvârșit infracțiuni contra patrimoniului (16.584), urmați de cei care au săvârșit infracțiuni contra persoanei (9611) a. În România, nivelul recidivismului este foarte ridicat, aproape 40% dintre deținuții aflați în penitenciare având cel puțin o condamnare anterioară (Dâmboeanu, 2008).

Aceste comportamente infracționale s-au dezvoltat simțitor în perioada de tranziție a țării noastre după căderea comunismului. Acest fapt se poate datora promovării concurenței și a spiritului competitiv, dar și din cauza căutării de legături delincvente a organizațiilor criminale internaționale. Restructurarea socială și dezvoltarea socială dezechilibrată au avut de asemenea o pondere importantă asupra fenomenului infracțional din România, clasele sociale fiind clar departajate, existând diferențe mari al nivelului de trai dintre acestea. Valorile socio-culturale oneste scăzute, apărute în noul sistem democratic și interesele grupurilor aflate în stare divergentă au dus și ele la creșterea criminalității (Nistoreanu & Păun, 2000). De asemenea, un alt factor important care își pune amprenta asupra stării de criminalitate din prezent poate fi reprezentat de criza economică, indivizii putând fi presați de satisfacerea imediată a anumitor trebuințe. Lipsurile și nevoile personale care nu pot fi satisfăcute, deoarece mediul nu permite acest lucru, pot conduce la dezvoltarea unui comportament deviant, individul putând acționa în mod impulsiv.

Comportamentul infracțional

Comportamentul reprezintă manifestarea tuturor reacțiilor unei persoane într-o anumită situație. Această manifestare este în concordanță cu stimulările din mediu și cu tensiunile interne, comportamentul fiind determinat de un număr ridicat de factori de mediu și psihici, care dezlănțuie numeroase procese neurofiziologice și psihice. Comportamentul uman este observabil și măsurabil prin acte, mișcări, gesturi, toate acestea realizându-se în funcție de particularitățile individului și de interacțiunea dintre acestea. Pe parcursul vieții comportamentul suferă un întreg proces de specializare în funcții de situații și caracteristici demografice ale persoanei (vârstă, sex, mediu, cultură, statut socio-economic și profesional). Acest proces de învățare se realizează pe durata întregii vieți. În cazul unui comportament normal, individul oferă răspunsuri adaptative și acceptabile social datorită integrității funcțiilor psihice, în timp ce în cazul unui individ cu un comportament deviant, răspunsurile acestuia nu sunt adaptabile și acceptabile din punct de vedere social, încălcând anumite legi și reglementări sociale și morale.1 Comportamentul infracțional reprezintă un comportament ce se abate de la normele și reglementările sociale și a celor juridice penale. Printre caracteristicile comportamentului delincvent se numără (Mariț, 2012): deține serie de consecințe negative, aduce atingere intereselor întregii societăți, face obiectul unor interdicții sau constrângeri formulate legile penale naționale sau internaționale de legea penală, se manifestă în direcție antisocială deliberată, are un scop distructiv.

     În teoria lui Eysenck (1964), comportamentul infracțional este rezultatul interacțiunii dintre o dezvoltare precară și procesul de socializare, fiind bazat pe egoism și așteptarea unor recompense imediate. Cu ajutorul procesului de socializare, în special în cadrul familiei, copilul învață cum să amâne gratificarea și să fie orientat social, prin pedepsirea comportamentelor imature. În consecință, el experimentează anxietatea pe care o asociază cu comportamentul antisocial, realizându-se o condiționare. În cazul infractorilor această condiționare nu este în totalitate realizată.2

Factorii de risc pentru un comportament infracțional sunt reprezentați de trăsăturile de personalitate, situația și istoria familială, interacțiunile cu mediul, situația socio-economică și culturală. De cele mai multe ori, infractorii provin din medii sărace, au puține aptitudini, o educație scăzută.

Personalitatea infracțională este consolidată pe parcursul vieții, proces la care contribuie numeroși factori: particularități biologice și morale, originea socială, mediul social, modul și nivelul de trai, nivelul de școlarizare, profesie, ocupație, abilități, etc. (Hener, 2010).

În urma caracteristicilor enunțate mai sus, a fost realizată o cercetare complexă a comportamentului infracțional, iar rezultatele au fost următoarele: în funcție de vârstă, s-a demonstrat faptul că cei mai mulți infractori au o vârstă cuprinsă între 26 și 40 de ani (51,98%), urmând cei cu o vârstă cuprinsă în intervalul 41-60 de ani (27,55%), cei cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani (18,22%) și în fine, cei cu vârste de peste 60 de ani (2,25%). În funcție de mediul de proveniență, mediul urban pare să fie mai propice dezvoltării unui comportament infracțional (59,47%), însă și mediul rural oferă condiții pentru dezvoltarea acestui tip de comportament (40,53%). În ceea ce privește ocupația părinților, a fost arătat faptul că de cele mai multe ori aceștia sunt muncitori agricoli (36,62%) sau muncitori necalificați (22,14%). Cu privire la situația personală a infractorilor s-a remarcat faptul că nivelul de școlarizare este foarte scăzut, marea majoritate având mai puțin de 7 clase (62,10%). În ceea ce privește starea civilă a condamnaților, cei mai mulți sunt căsătoriți cu copii minori (30,11%), necăsătoriți (26,25%) sau divorțați (25,90%), aceștia fiind condamnați de cele mai multe ori pentru prima oară la vârste cuprinse între 18 și 25 de ani (50,96%), comițând cel mai frecvent infracțiuni contra patrimoniului (78,08%) (Dragomirescu, 1976). Statisticile publicate de Administrația Națională a Penitenciarelor din România, arată că în anul 2012, în funcție de vârsta persoanelor private de libertate din sistemul penitenciar românesc se observă că cei mai mulți infractori au o vârstă cuprinsă în intervalul 22-40 de ani (67,97%), urmați de cei cu o vârstă de la 41 la 60 de ani, cu un procent de 23,70%.a

O cercetare realizată de criminologul Braithwaite (1989) arată că în delincvență sunt implicații următorii factori: indivizii de sex masculin, indivizii cu vârsta cuprinsă între 15 și 25 de ani, indivizii celibatari, indivizii care trăiesc în mediul urban, mai ales din marile orașe, indivizii care prezintă o mai mare mobilitate rezidențială sau care trăiesc în cartiere cu o mobilitate ridicată a populației (Turliuc, 2007).

Comportamentul infracțional este determinat de o serie de particularități de personalitate care interacționează într-un mod specific și diferit pentru fiecare individ în parte. Astfel, printre cele mai întâlnite particularități de personalitate specifice comportamentului infracțional se numără agresivitatea ridicată, lipsa empatiei, impulsivitatea, atașamentul, toate acestea fiind întărite de condiții socio-economice și culturale precare.

Studiile pe adopții au arătat că există o interacțiune puternică între ereditatea părinților adoptivi și a condițiilor de mediu oferite de către cei adoptivi. Condițiile de mediu nu sunt suficiente pentru a produce un comportament antisocial pe termen lung, însă dacă acestea sunt dublate și de predispoziții genetice, atunci riscul de a se dezvolta un comportament deviant crește simțitor (Zuckerman, 2005).

Personalitatea antisocială deține propriile mecanisme ale impulsivității, care alături de un nivel mare al agresivității și de lipsa empatiei, conduc la comportamente infracționale și antisociale (Zuckerman, 2005). Agresivitatea reprezintă o majoră diferență individuală a personalității, caracteristică prezentă la cele mai multe specii animale, inclusiv maimuțe și câini. Agresivitatea umană se clasifică în funcție de modul de manifestare și poate fi agresivitate comportamentală, fizică sau verbală. De asemenea, agresivitatea poate fi și emoțională, ca în furie sau atitudinală, ca și în cazul ostilității. Agresivitatea verbală este mai des întâlnită decât cea fizică (Zuckerman, 2005). Conform unui studiu realizat de Meyer și colaboratorii (2006), cauzele fiziologice ale agresivității și ale impulsivității sunt asociate creșterii sau descreșterii nivelului de activare al amigdalei. Astfel, activarea scăzută a amigdalei este asociată cu furia și perceperea fețelor furioase, stimularea amigdalei la animale poate induce comportamentul violent, iar extirparea amigdalei la oameni conduce la reducerea violenței la oameni.

Mulți indivizi sunt mânați de o tendință agresivă, atât fizică, cât și verbală, căutând activ oportunități de confruntări pentru a-și descărca tensiunea. De cele mai multe ori, această agresivitate este dublată și de mânie sau furie. Agresivitatea în comportamentul infracțional este complexă și include atât factori biologici cât și psihologici sau sociali. Studiile pe gemeni au arătat că mai mult de jumătate din varianța agresivității poate fi atribuită factorilor genetici (Eibl-Eibesfeldt, 2009). Ereditatea agresivității este mai nuanțată pentru gemenii mai maturi decât pentru cei mai tineri, în cazul cărora mediul reprezintă un factor important. De asemenea, ereditatea agresivității este mai ridicată în cazul bărbaților ca în cazul femeilor. Părinții cu un comportament agresiv tind sa aibă copii cu trăsături antisociale, inclusiv agresivitate iar un mediu necorespunzător întărește această relație (Zuckerman, 2005).

Furia/mânia pot însoți sau nu agresivitatea, însă starea emoțională și furia pot susține agresivitatea și manifestarea acesteia în situații provocatoare. Ostilitatea este o trăsătură mai persistentă, un mixt între atitudine și furie. Aceasta poate fi orientată către o țintă fixa, precisă, fie se poate generaliza asupra altora, sub forma de stereotipuri și prejudecăți (Zuckerman, 2005).

Impulsivitatea joacă un rol major în înțelegerea și diagnoza unor variate forme de psihopatologie și reprezintă cel mai comun criteriu de diagnostic în DSM-IV (Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale). Cu toate că importanța impulsivității în domeniul psihologiei a fost dintotdeauna una ridicată, au fost întâlnite dificultăți în definirea acesteia și în găsirea unei structuri (Baylé et al., 2000). Impulsivitatea a fost deseori definită ca un mod de a acționa fără analiză anterioară și fără a judeca în mod conștient consecințele ce pot apărea în urma comportamentului respectiv, precum ca și o predispoziție spre rapiditate, reacții neplanificate la stimuli interni sau externi fără a ține cont de consecințele negative (Moeller et al., 2001). Unii cercetători corelează impulsivitatea cu căutarea de senzații și folosesc termenul ca fiind sinonim, alții o definesc ca fiind o trăsătură de personalitate, mulți cercetători consideră impulsivitatea ca fiind un concept foarte strâns legat de funcționarea și execuția comportamentului având o bază neurofiziologică funcțională, iar alții susțin că impulsivitatea este același lucru cu controlul de sine (Zuckerman, 2005), iar alții o corelează cu numeroase comportamente precum luarea de riscuri sau lipsa planificării (Moeller et al., 2001). Primele studii asupra eredității impulsivității au fost realizate cu ajutorul subscalei Imp a scalei extraversiei a EPI, care au arătat o corelație puternică între acestea (.36) (Zuckerman, 2005).

În ciuda dificultăților apărute în încercările de definire a impulsivității, există un număr mare de studii care au încercat să explice cum impulsivitatea relaționează cu unele probleme de externalizare. Aceste probleme includ abuzul de substanțe, tulburări de personalitate, agresivitate, comportament deviant, comportament compulsiv, furie și psihopatie, impulsivitatea având un rol relevant în manifestarea acestora, fie în cadru individual, fie social (Baylé et al., 2000). Din punct de vedere social, impulsivitatea este privită ca un comportament învățat, preluat din mediul familial în care copiii învață să reacționeze pentru a obține ceea ce este dorit ca și gratificare. Privind din acest cadru, indivizii impulsivi nu dețin capacitatea de a cântări consecințele acțiunilor lor, atât pentru ei, cât și pentru cei din jurul lor (Moeller et al., 2001).

Dickman (1990) a diferențiat două tipuri diferite de impulsivitate: impulsivitatea disfuncțională, definită ca o tendință de a acționa cu o mai mică analiză asupra modului de a acționa în anumite situații care pot pune indivizii în dificultate, respectiv impulsivitatea funcțională, care reprezintă tendința de a acționa cu o mai mică analiza a faptelor atunci când situația este optimă (Evenden, 1999). Acesta a afirmai faptul că impulsivitatea disfuncțională este asociată cu tulburări, tendința de a ignora toate faptele în momentul luării unei decizii, acționarea fără a analiza în prealabil, precum și cu o tendință de angajare rapidă și periculoasă în eroare, respectiv activități din cauza unei inabilități de a utiliza o apropiere de circumstanțe lentă și mai metodică. În ceea ce privește impulsivitatea funcțională, aceasta este asociată cu entuziasm, spirit de aventură (Whiteside & Lynam, 2001).

Cea mai cuprinzătoare teorie a impulsivității a fost dezvoltată de Barratt și colaboratorii săi (1993) incluzând și abordând impulsivitatea din mai multe perspective: medicală, psihologică, comportamentală și socială, în urma căreia au fost identificați trei dimensiuni ale impulsivității. Prima dimensiune o reprezintă impulsivitatea cognitivă (abilitatea de concentrare asupra sarcinilor), a doua este reprezentată de impulsivitatea motrică (comportarea după inspirația, starea de moment), iar a treia este impulsivitatea neplanificată (complexitatea cognitivă și controlul de sine) (Whiteside & Lynam, 2001).

Există un număr mare de posibilități de măsurare a nivelului de impulsivitate, de la instrumente psihometrice până la teste neurofiziologice și cognitive, însă Scala de Impulsivitate Barrat (BIS) este cel mai folosit instrument (Ireland & Archer, 2008). Acest instrument de măsurare a impulsivității a fost folosit și în cercetarea de față, în versiunea franceză a acesteia (BIS-10).

Conceptul de atașament a fost introdus pentru prima oară în domeniul psihologiei de către psihologul John Bowlby (1980) care considera atașamentul ca fiind un proces înnăscut, o predispoziție de a participa în mod activ la interacțiunile sociale. Conform lui Bowlby, dezvoltarea sinelui, a personalității și a calității relațiilor interpersonale sunt influențate de relațiile de atașament din prima copilărie (îngrijire, experiențe de separare, pierdere și abandon). În urma acestor experiențe din copilărie și a stilului de atașament dezvoltat în această perioadă în urma internalizării acestora, copilul devenit adult poate dezvolta anumite tulburări mentale. Studiile lui, în mare parte, au fost realizate pe bebeluși aflați în cămine, separați de familie pentru o lungă perioadă de timp. Acești copii protestau vehement de cele mai multe ori, manifestându-se prin plânsete și aruncări cu obiecte, totul pentru a atrage atenția îngrijitorilor. De cele mai multe ori, protestele aveau succes, iar protectorii se întorceau la copil. În cazul în care protestele nu aveau efectul dorit, copiii intrau în cel de-al doilea stadiu, și anume de disperare, devenind tăcuți, iar dacă aceștia nu erau reuniți cu îngrijitorii după o lungă perioadă de timp, intrau în cel din urmă stadiu: detașarea. În acest ultim stadiu, copilul își reia în cele din urmă activitatea normală, căpătând de cele mai multe ori independență.

Pe baza acestor comportamente observate au fost delimitate trei stiluri de atașament, în funcție de natura relațiilor dintre îngrijitor și copil, și anume: atașament securizant, în care îngrijitorul este sensibil și răspunde nevoilor copilului, iar copilul are încredere ca va găsi ajutor în persoana acestuia, atașamentul evitant, în care acesta este distant și indisponibil, fiind predispus la dezvoltarea unei personalități narcisice și atașamentul anxios-ambivalent în care se manifestă o inconsistență a comportamentului îngrijitorului în relația cu copilul care trăiește în incertitudine. În cazul în care copiii manifestă o varianță dezorganizată a unuia dintre cele trei stiluri de atașament se dezvoltă un stil de atașament dezorganizat, de regulă anxios-ambivalent. Acesta se observă de cele mai multe ori în cazul copiilor abuzați fizic, sever neglijați de către părinți, acești copii având un risc crescut de a dezvolta tulburări de personalitate de tip borderline, fiind cel mai puternic predictor al psihopatologiei ulterioare. În urma acestor studii au fost formulate 3 postulate conform cărora copilul e născut cu predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijire, organizându-și comportamentul cu scopul de a menține această relație de atașament esențială pentru supraviețuire, chiar și în caz de pericol (Tatu, 2008).

Teoria atașamentului evidențiază importanța primelor relații umane, care reglează ulterior pe tot parcursul vieții stilurile de comunicare, de afectivitate, devenind tipare emoționale și de relaționare socială. S-a arătat faptul că acei copii care dezvoltă un atașament securizant au un nivel mai ridicat al stimei de sine, mai multă inițiativă, predominând emoțiile pozitive. Aceștia dovedesc ulterior competență socială, relațională, adaptabilitate și reziliență la stres. Cei cu un stil de atașament nesecurizant sunt mai predispuși să dezvolte tulburări emoționale sau de personalitate, relații disfuncționale, având performanțe sociale și relaționale mai scăzute. Stilurile de atașament nesecurizant se datorează eșuărilor de acordaj ale părinților, a comunicării empatice în relația sa cu copilul (Tatu, 2008). Copiii care dezvoltă un atașament de compromis prezintă un risc ridicat pentru manifestarea violenței, a stimei de sine scăzută și a lipsei controlului de sine, existând riscul apariției unui comportament deviant (Hoeve et al., 2012).

Empatia poate fi definită ca fiind un răspuns emoțional al compasiunii și îngrijorării cauzat de vederea unei alte persoane care se află în nevoie sau care suferă de anumite probleme, ca o capacitate de a te transpune în rolul celuilalt. Empatia facilitează comportamentul pro-social și orientarea către ceilalți din jur (Niezink et al., 2012). Aceasta presupune o serie de predispoziții care interacționează constant cu mediul, formându-se pe măsura dobândirii experienței (Gherghinescu, 2001). Empatia este un construct multidimensional și se manifestă pe plan conștient și inconștient, dar și afectiv și motivațional (Davis, 1983). Aceasta îndeplinește numeroase funcții necesare în procesul și relaționarea socială precum cea cognitivă, anticipativă, de comunicare, de contagiune afectivă (Gherghinescu, 2001). Un nivel scăzut al empatiei este adeseori asociat cu unele tulburări comportamentale și de personalitate. Deficitul de empatie în tulburarea de personalitate antisocială se presupune a se datora unei abilități reduse de a înțelege și de a simți starea emoțională a celuilalt, sau dimpotrivă, o înțeleg perfect și profită de această stare. Pentru cei mai mulți psihologi, empatia implică cel puțin 3 procese diferite: simțirea a ceea ce o altă persoană simte, cunoașterea a ceea ce o altă persoană simte și dovedirea unei intenții de a răspunde într-un mod ce implică compasiune pentru persoana aflată în dificultate. Aceasta este absolut necesară pentru o bună abilitate de interacțiune socială și de rezonare morală, referindu-se la emiterea unui răspuns emoțional care este produs de o stare emoțională a altui individ (Decety & Moriguchi, 2007).

Vârsta persoanei, istoricul infracționalității, problemele școlare, precum și un nivel scăzut al studiilor, tulburările de dezvoltare sau de personalitate, starea civilă au o putere relativ ridicată în prezicerea recidivei. Nivelul de furie reprezintă de asemenea un predictor al recidivei. Çorapçıoğlu și Erdoğan (2004, cit. in Popa, 2012) au realizat un studiu într-un penitenciar din Turcia pe 302 subiecți, cu o rată de recidivă de 37,4%. Deținuților le-a fost aplicat un inventar de furie pe lângă alte instrumente psihologice, de pe urma cărora s-au înregistrat scoruri mai mari ale furiei în cazul deținuților recidiviști. Pe lângă scorurile ridicate ale furiei, un alt predictor al recidivei nuanțat de pe urma cercetării este nivelul scăzut de studii. Abandonul școlar și slabele performanțe școlare sunt „favorabile” comiterii delictelor. Prin sistemul de învățământ sunt modificate principalele nuclee ale personalității care conduc la un comportament deviant (Popa, 2012).

Acest studiu dorește să exploreze natura și structura impulsivității, a agresivității și a stilului de atașament pe un eșantion de deținuți, pentru ca ulterior să se efectueze o comparație cu măsurătorile efectuate pe indivizii liberi.

Cercetare privind particularitățile de personalitate ale comportamentului infracțional al persoanelor private de libertate și a celor libere. O abordare comparativă

În lucrarea de față se dorește realizarea unei comparații a trăsăturilor de personalitate între persoanele private de libertate și cele libere. Această comparație se va realiza pe baza măsurătorii stilului de atașament, a impulsivității și agresivității. Se va încerca demonstrarea existenței de diferențe între cele două categorii de participanți și din prisma celorlalte caracteristici socio-demografice precum vârsta, nivelul de studii, starea civilă, mediul de proveniență. În urma studierii literaturii de specialitate a rezultat că baza comportamentului deviant este reprezentată de un nivel ridicat al agresivității și al impulsivității, un nivel scăzut al empatiei și existența unui stil de atașament nesecurizant, toate acestea fiind dublate de o situație socio-economică și culturală precară.

În continuare voi încerca evidențierea acestor caracteristici ale comportamentului deviant al persoanelor private de libertate din cadrul Penitenciarului Codlea care au participat la cercetare, realizând o comparație cu comportamentul persoanelor libere, majoritatea fiind angajate într-o întreprindere din orașul Brașov.

În urma acestor informații rezultă ipotezele cercetării care se axează pe identificarea unor niveluri semnificativ mai mari ale impulsivității și ostilității-agresivității ale persoanelor private de libertate în comparație cu cele libere, a unui nivel mai scăzut al empatiei, precum și preponderența unui stil de atașament nesecurizant. Totodată, se dorește demonstrarea influenței condițiilor de viață care pot conduce individul spre adoptarea unui comportament deviant, precum nivelul scăzut al veniturilor și al educației, situația civilă ambiguă, mediul de proveniență, vârsta.

Partea a II-a

Obiectivele și metodologia cercetării

Obiectivele cercetării de față sunt de a testa și de a confirma existența unei relații între trăsăturile de personalitate precum impulsivitate, agresivitate și stil de atașament și comportamentul deviant, precum și de a realiza o comparație între persoanele private de libertate și cele libere în ceea ce privește aceste trăsături de personalitate. Totodată se va aborda și impactul condițiilor de viață asupra dezvoltării unui comportament infracțional.

Ipoteze

Prin ipotezele lucrării de față se dorește identificarea unor niveluri crescute ale impulsivității, agresivității și ostilității, unui nivel mai scăzut al empatiei și frecvența mai ridicată a unui stil nesecurizant de atașament prezente la persoanele private de libertate în comparație cu cele libere. Se va aborda și impactul condițiilor de viață și a caracteristicilor socio-demografice în dezvoltarea unui comportament infracțional.

Ipotezele cercetării sunt următoarele:

Deținuții prezintă preponderent un stil de atașament nesecurizant.

Persoanele private de libertate au un statut socioeconomic scăzut.

Cele mai multe dintre persoanele private de libertate au mai puțin de 8 clase.

Persoanele care comit infracțiuni provin preponderent din mediul urban.

Cel mai frecvent persoanele comit infracțiuni înainte de vârsta de 40 de ani.

Cele mai multe din persoanele private de libertate sunt necăsătorite.

Persoanele private de libertate au un nivel mai scăzut al empatiei și un nivel mai ridicat al spiritului de aventură comparativ cu persoanele neprivate de libertate

Există o relație semnificativ pozitivă între nivelul de impulsivitate ridicat și nivelul ridicat de ostilitate prezentă la persoanele private de libertate comparativ cu cele libere.

Persoanele private de libertate prezintă un niveluri mai ridicate ale impulsivității cognitive, respectiv agresivității fizice comparativ cu persoanele neprivate de libertate.

Există o relație pozitivă între agresivitatea fizică și ostilitate în cazul deținuților recidiviști.

Există o relație pozitivă între agresivitatea fizică și furie la persoanele care au comis infracțiuni contra persoanei.

Deținuții recidiviști au un nivel mai ridicat al furiei.

Participanți

Eșantionul a fost format dintr-un număr de 120 de participanți, dintre care 60 de persoane private de libertate încarcerate în cadrul Penitenciarului Codlea și 60 de persoane libere, 53 de persoane angajate la o întreprindere din orașul Brașov și alte 7 persoane. În ceea ce privește genul, în eșantion au fost introduși doar subiecți de gen masculin, cu vârste cuprinse între 21-62 (media de vârstă fiind de 42 ani ). Participanții din mediul penitenciar au vârste cuprinse între 21 și 62 de ani (cu media de vârstă de 36 ani), iar cei liberi au vârste cuprinse între 21 și 58 de ani (cu media de 48 ani).

Instrumente utilizate

Instrumentele folosite în cadrul cercetării sunt următoarele: Chestionar de date factuale (pentru informații de natură socio-culturală), Chestionar AAS (Scala de atașament pentru adulți, Collins&Read, 1990), Autoevaluare BIS-10 (versiunea franceză a scalei de impulsivitate a lui E.S. Barratt), AQ (Chestionarul de Agresivitate), Chestionar de impulsivitate (S.B. Eysenck, P.R. Pearson, G. Easting, F.F. Allsopp – 1985).

Chestionarul de date factuale cuprinde întrebări referitoare la vârsta participanților, nivelul de studii al acestora dar și al părinților, profesia părinților, numărul copiilor din familie, ordinea la naștere, mediul de proveniență, starea civilă, perioada primei condamnări, delictul comis, perioada condamnării, pedeapsa primită, precum și informații legate de recidivă și numărul acestora, dacă este cazul.

AAS (Scala de atașament pentru adulți, Collins&Read, 1990) a fost folosit pentru a măsura atașamentul și pentru a diferenția subiecții în funcție de stilul de atașament. Chestionarul este alcătuit din 18 itemi, grupați în factori (Crowell & Treboux, 1995) în funcție de stilul de atașament, câte 6 itemi pentru fiecare stil: atașamentul securizant (itemii 3, 4, 7, 13, 14, 17), atașamentul evitant (1, 2, 5, 15, 16, 18), atașamentul anxios-ambivalent (6, 8, 9, 10, 11, 12).

Fiecare item se măsoară pe o scală Likert în 5 trepte (1 – dezacord puternic, 2 – dezacord parțial, 3 – așa și așa, 4 – acord parțial, 5 – acord puternic). Subiecții sunt rugați să evalueze cu ajutorul acestei scale în ce măsură afirmațiile prezentate caracterizează în general felul lor de a fi. În urma completării se obțin trei scoruri, câte unul pentru fiecare stil de atașament, calculând media aritmetică a scorurilor. Scorul cel mai mare redă stilul de atașament al subiectului, însă nu există tipuri pure, fiecare persoană având tipul ei specific de atașament.

Autoevaluarea BIS-10 (versiunea franceză a scalei de impulsivitate a lui E.S. Barratt) cuprinde 34 de itemi. Fiecare item este scorat pe o scală cu 4 trepte: rar, ocazional, adesea, aproape întotdeauna. Cu ajutorul acestor itemi sunt măsurate 3 dimensiuni ale impulsivității: impulsivitate motrică (11 itemi – 2, 5, 8, 11, 14, 17, 20, 23, 26, 29, 32), impulsivitate cognitivă (11 itemi – 3, 6, 9, 12, 15, 18, 21, 24, 27, 30, 33) și impulsivitatea neplanificată (12 itemi – 1, 4, 7, 10, 13, 16, 19, 22, 25, 28, 31, 34), itemii cu numărul 1, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 15, 19, 21, 33, 34 fiind scorați invers. Cu cât scorul este mai mare, cu atât mai mare este și nivelul impulsivității (Patton, Stanford & Barratt, 1995).

Primul factor, impulsivitatea motrică, este specifică celor ce acționează fără inhibiții și fără să analizeze situația anterior. Al doilea factor – impulsivitatea cognitivă – măsoară gradul în care indivizii se pot concentra pe o perioadă mai lungă de timp asupra unui stimul, precum și instabilitatea cognitivă. Al treilea factor, impulsivitatea neplanificată, identifică măsura în care indivizii sunt orientați mai mult spre prezent decât spre viitor (Vasconcelos, Malloy-Diniz, Correa, 2012). Coeficientul de consistență internă raportat de către Barratt se află între .89 și .92 (Colet & Morales Vives, 2005).

Scala de Impulsivitate Barratt (BIS) a fost inițial dezvoltată pentru a diferenția impulsivitatea de anxietate. Alte obiective ale scalei inițiale au fost de a descrie impulsivitatea la persoanele „normale”, de a explica rolul impulsivității în psihopatologie, să dezvolte un cadru de personalitate în care impulsivitate ca trăsătură de personalitate poate fi legată de alte trăsături de personalitate (Evenden, 1999). Este unul dintre cele mai folosite instrumente de măsurare a impulsivității la nivel mondial, fiind tradusă în majoritatea limbilor (Baylé et al., 2000).

AQ (Chestionarul de Agresivitate) are ca scop măsurarea a patru dimensiuni ale agresivității, și anume: agresivitatea fizică (PA: 1, 5, 9, 13, 17, 21, 24, 26, 28), agresivitatea verbală (VA: 2, 6, 10, 14, 18), furia/mânia (A: 3, 7, 11, 15, 19, 22, 29) și ostilitatea (H: 4, 8, 12, 16, 20, 23, 25, 27), itemii 24 și 29 fiind scorați invers. Scorurile subscalelor reprezintă suma scorurilor itemilor din subscală. Scorul total este suma tuturor scorurilor itemilor și variază între 29 și 145. Scorurile înalte reflectă un nivel mare al agresivității.

AQ reprezintă o prelucrare a Inventarului de ostilitate și a fost dezvoltat dintr-un lot de 52 de itemi cu ajutorul analizei factorului component principal și al factorului de întărire/confirmator. Instrumentul permite aprecierea și evaluarea atât a nivelului de agresivitate, folosind scorul total, cât și a modului în care se manifestă agresivitatea, cu ajutorul scorurilor subscalelor (Buss & Perry, 1992).

Consistența internă a AQ este foarte înaltă. Coeficientul alpha a avut valori de 85, 72, 83 și 77 pentru scalele PA, VA, A si H. Scorul total a avut o valoare alpha de 89. AQ este un instrument stabil cu o bună fidelitate test-retest, corelația fiind de 80, 76, 72 și 72 pentru scalele PA, VA, A și H, și 80 pentru scorul total (Buss & Perri, 1992).

Chestionarul de impulsivitate (S.B. Eysenck, P.R. Pearson, G. Easting, F.F. Allsopp – 1985).

În cadrul acestui chestionar, conceptul de impulsivitate este măsurat într-o modalitate duală cu ajutorul a 54 de itemi. Acesta conține trei scale: Impulsivitate, Spirit de aventură și Empatie. Cei 54 de itemi ai chestionarului sunt distribuiți în cele trei scale după cum urmează: scala Impulsivitate conține 19 itemi (itemii: 19, 44, 48 – pentru varianta de răspuns „Nu” și 7, 9, 11, 16, 22, 25, 26, 27, 31, 33, 35, 38, 42, 43, 49, 52 – pentru varianta de răspuns „Da”), scala Spirit de aventură conține 16 itemi (itemii: 2, 12, 28, 34, 47 – pentru varianta de răspuns „Nu” și 1, 4, 6, 14, 17, 20, 30, 36, 39, 41, 46 – pentru varianta de răspuns „Da”) și scala Empatie cu 19 itemi (itemii: 8, 13, 29, 32 – pentru alegerea variantei de răspuns „Nu” și 3, 5, 10, 15, 18, 21, 23, 24, 37, 40, 45, 50, 51, 53, 54) (Aluja & Blanch, 2007).

Impulsivitatea de măsoară printr-o serie de itemi asemănători cu psihoticismul, în timp ce măsurarea Spiritului de aventură se realizează cu ajutorul unor itemi mai centrați pe extraversie. În ceea ce privește itemii conținuți în scala Empatie, inițial aceștia au fost plănuiți să formeze un set de itemi-tampon, însă ulterior acești itemi s-au dovedit utili pentru măsurarea empatiei. Cu ajutorul acestor trei scale vor putea fi descriși indivizi impulsivi care demonstrează lipsa completă de previziune relativă la consecințele acțiunilor lor (în special cu ajutorul scalei Impulsivitate), dar și indivizi cu spirit de aventură care sunt caracterizate de un comportament cu preferință spre risc asumat, în cunoștință de cauză (Aluja & Blanch, 2007).

Impulsivitatea este privită ca o componentă anormală a comportamentului, manifestată prin preferința pentru risc. Scala de impulsivitate a fost creată special pentru detectarea comportamentelor aventuroase, caracterizate de lipsa grijilor pentru propria siguranță sau sănătate. Intervalul de scorare este cuprins între 0-19 pentru scorul brut și 35-78 pentru scorul total. Această scală identifică însă și persoane colerice și labile, lipsite în mare parte de autocontrol, care prezintă o probabilitate crescută de exprimare a violenței sau a agresivității fizice sau verbale atunci când se simt provocate. Scorurile mici la această scală detectează comportamente care evită riscul și aventura specifice persoanelor calculate, care analizează pericolul posibil și implicațiile survenite în urma acțiunii. Persoanele care obțin scoruri mici la această scală sunt deseori manierate, evită confruntările și au o capacitate ridicată de rezistență la provocări și frustrare. Pe de cealaltă parte, scorurile înalte la această scală detectează un spirit accentuat de aventura. Comportamentele specifice pentru scorul ridicat sunt reprezentate de agresivitate fizică și verbală, acționarea după impulsul de moment, uneori chiar dacă acestea contravin normelor sociale.

Cu ajutorul scalei „Spirit de aventură” sunt identificate persoanele extraverte, cu poftă de viață. Această tendință a individului măsurată cu ajutorul scalei are minime tendințe nevrotice, impulsive de lipsă de control, fiind tendință exclusiv extravertă, participativă. Scorurile mici la această scală conturează o persoană preocupată de propria siguranță, care evită situațiile riscante, neaventuroasă, ezitantă, excesiv de controlată. Scorurile mari prezintă indivizi aventuroși care resimt plăcere și satisfacție în momentul implicării într-o situație riscantă. Aceștia caută în mod activ aventură și adrenalină, însă nu sunt lipsiți de control, fiind caracterizați mai degrabă ca indivizi bravi, curajoși, aventuroși. Scorurile la această scală se încadrează în intervalul 0-16 pentru scorul brut și în intervalul 32-70 pentru scorul total.

Scala „Empatie” detectează comportamentele altruiste, caritabile, capacitatea de a rezona cu persoanele din jur și cu emoțiile acestora. Scorurile mici identifică persoane insensibile, lipsite de altruism, care nu doresc să investească timp și energie pentru a ajuta pe altcineva. Aceste persoane sunt ghidate de prejudecăți, anxioase și inhibate care pot părea distante, necooperante și netolerante. Scorurile mari la această scală identifică persoane emotive, care sunt tentate să evalueze situațiile din perspectivă afectivă. Scorurile pot fi cuprinse între 0-19 (scor brut) și între 14-71 (scor total).

Variabilele avute în vedere au fost: scorurile obținute la dimensiunile personalității măsurate cu ajutorul instrumentele amintite mai sus – stil de atașament, agresivitate fizică și verbală, ostilitate, furie, impulsivitate fizică, impulsivitate cognitivă, empatie, vârsta, mediul de proveniență al participanților (urban sau rural).

Toate cele 5 chestionare au fost aplicate tuturor subiecților (120 de participanți) în format hârtie, dar și în format electronic. Scopul utilizării tuturor chestionarelor este de a calcula corelația dintre scorurile obținute participanți la instrumentele folosite și de a realiza o comparație între persoanele private de libertate și cele libere.

Procedură și metode statistice utilizate

În cercetarea de față, au fost investigate două loturi de persoane adulte a câte 60 de persoane, fiecare dintre ele completând un set de chestionare format din: Chestionarul de date factuale (pentru informații de natură socio-culturală), Chestionarul AAS (Scala de atașament pentru adulți, Collins&Read, 1990), Autoevaluarea BIS-10 (versiunea franceză a scalei de impulsivitate a lui E.S. Barratt), AQ (Chestionarul de Agresivitate) și Chestionarul de impulsivitate (S.B. Eysenck, P.R. Pearson, G. Easting, F.F. Allsopp – 1985).

Primul lot a fost format din persoane private de liberate din cadrul Penitenciarului Codlea, iar al doilea lot a fost format din persoane neprivate de libertate, marea majoritate (53 de persoane) fiind angajate într-o companie cu profil de producție de aeronave din orașul Brașov, fiind solicitate alte 7 persoane pentru completarea instrumentelor utilizate. În total au fost investigate 120 de persoane de gen masculin, cu vârste cuprinse între 21 și 62 de ani, media de vârstă a participanților fiind de 42 de ani. Persoanele private de libertate au vârste cuprinse între 21 și 62 de ani (media de vârstă fiind de 36 de ani), iar cele libere au vârste cuprinse între 21 și 58 de ani (cu media de vârstă de 48 de ani).

În cazul persoanelor private de libertate, motivele condamnării lor și natura delictelor au fost diverse. Au fost întâlnite infracțiuni contra persoanei (23%), contra patrimoniului (62%), infracțiuni de natură sexuală (3%), infracțiuni privind traficul și consumul de droguri (5%), precum și infracțiuni privind codul rutier (7%). Dintre aceste 60 de persoane, un număr de 24 de persoane (41%) sunt recidiviste, numărul recidivelor întâlnite situându-se în intervalul 1-7 (24% dintre participanții privați de libertate au mai puțin de trei recidive, iar 17% au mai mult de 3 recidive). Chestionarele au fost aplicate colectiv în sălile de curs puse la dispoziție de conducerea Penitenciarului din Codlea. Aplicarea instrumentelor a fost realizată în două zile distincte, datorită timpului limitat pus la dispoziție și a activităților educative și de reintegrare socială desfășurate în cadrul penitenciarului, la care deținuții trebuiau să participe. În ceea ce privește dificultățile apărute datorită nivelului scăzut de educație, au existat situații în care era necesară oferirea de explicații suplimentare pentru înțelegerea corectă a itemilor, uneori chiar citirea acestora în cazul persoanelor care nu știau să citească. În timpul completării chestionarelor de către deținuți supravegherea a fost realizată de către autoarea cercetării și de către un student practicant de la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza din București, ocazional fiind susținuți și de către psihologul angajat la penitenciar.

În cazul persoanelor libere, chestionarele au fost aplicate individual în zile diferite, pe parcursul unei luni de zile. Am ales aplicarea chestionarelor în cadrul companiei de producție de avioane datorită numărului ridicat de angajați cu studii medii la care am avut acces cu ușurință. Am decis ulterior aplicare unor 7 seturi de chestionare unor alte persoane neprivate de libertate cu vârsta mai mică de 24 de ani, deoarece persoanele angajate la companie aveau o medie de vârstă mai ridicată decât a celor private de libertate.

Chestionarele au fost aplicate persoanelor participante la cercetare în format hârtie, excepție făcând cele 7 persoane introduse ulterior, care au completat instrumentele în format electronic. Participanților la cercetare li s-a comunicat natura și scopul cercetării, garantându-le, de asemenea, confidențialitatea datelor.

Analiza datelor s-a realizat cu ajutorul programului SPSS 17.0, utilizându-se numeroase metode statistice precum: Teste T pentru eșantioane independente (datorită abordării comparative a cercetării de față între persoanele private de libertate și cele libere), corelații, regresii liniare și grafice.

Rezultatele cercetării

Analiza datelor și interpretarea rezultatelor

Prima ipoteză a cercetării conform căreia deținuții prezintă preponderent un stil de atașament nesecurizant a fost confirmată. Din Figura 2.1 putem observa că un număr de 44 de persoane private de libertate (73,34%) au un stil de atașament nesecurizant: 25 dintre acestea (41,67%) având stilul de atașament dependent, iar 19 (31,67%) unul anxios.

Figura 2.1. Stiluri de atașament

În ceea ce privește distribuirea stilurilor de atașament în cazul deținuților în funcție de vârsta acestora, se observă faptul că stilurile de atașament nesecurizant se întâlnesc mai frecvent la persoanele sub vârsta de 40 de ani (Figura 2.2).

Figura 2.2. Stiluri de atașament în funcție de vârstă

Aceste persoane care au un tip de atașament nesecurizant sunt mai predispuse să dezvolte tulburări emoționale. Deținuții cu acest tip de atașament prezintă anumite caracteristici precum: nivel scăzut al stimei de sine, relații disfuncționale, performanțe sociale și relaționale scăzute, emoții negative, lipsa controlului de sine, comportamente violente. Persoanele cu un stil de atașament nesecurizant sunt dezorganizate, impredictibile, dezadaptate, caracteristici care favorizează dezvoltarea unui comportament deviant.

Conform literaturii de specialitate, persoanele private de libertate au un statut socioeconomic mai scăzut spre mediu. Această ipoteză este parțial confirmată, reprezentarea grafică demonstrând faptul că, într-adevăr aceste persoane au un statut socioeconomic scăzut spre mediu însă, această tendință este prezentă și la persoanele neprivate de libertate.

Figura 2.3. Statutul socioeconomic al participanților

În urma interpretării graficului se pare totuși că persoanele libere participante la cercetare provin mai des din medii cu un nivel sociocultural scăzut sau mediu comparativ cu persoanele private de liberate.

În funcție de categoria de vârstă, cele mai multe persoane care au un statut socioeconomic scăzut au peste 41 de ani, în timp ce persoanele sub 40 de ani au un statut socioeconomic mediu.

Figura 2.4. Status socioeconomic pe grupe de vârstă

În cazul în care nivelul socioeconomic al individului este scăzut se remarcă o atitudine de ostilitate și indiferență față de familie, respectiv societate datorită stress-ului dobândit din cadrul coeziunii reduse a familiei, climatului conjugal tensionat, acolo unde este cazul. Lipsurile pe care aceste persoane le resimt, atât din punct de vedere economic și financiar, cât și din punct de vedere social, sunt forțe propulsoare pentru comportamentul infracțional. Este posibil ca din cauza acestor neajunsuri unele persoane ajung să recurgă la un comportament deviant prin acțiuni neacceptate din punct de vedere social și moral, precum: furtul, tâlhăria, jaful, vânzarea de droguri, etc. Tensiunea creată între costul unui nivel de trai satisfăcător și imposibilitatea de a satisface această nevoie poate produce frustrare. Este posibil ca persoanele care comit infracțiuni contra patrimoniului să găsească în acest tip de infracțiune răspunsul problemelor lor în ceea ce privește această tensiune, obținând un câștig satisfăcător într-o perioadă scurtă de timp, însă suficient pentru satisfacerea nevoilor pe termen scurt. În acest caz, deținuții nu anticipează consecințele pe termen lung sau imediat următoare, tocmai din cauza statutului social scăzut, în cadrul căruia nu au avut suficient interes pentru învățarea și internalizarea normelor sociale și morale.

Totodată, putem aminti și de „Legea secvenței temporale” amintite în prima parte a lucrării, indivizii mulțumindu-se cu consecința pozitivă imediat următoare actelor lor care le satisface trebuințele și nevoile, ignorând consecința negativă, adică pedeapsa penală care are un caracter îndepărtat în timp dar și nesigur, atât timp cât trebuințele sunt satisfăcute. Această lege se poate aplica infracțiunilor contra patrimoniului dacă facem referire la statusul economic al participanților.

Nivelul de studii al persoanelor private de libertate este scăzut, majoritatea persoanelor private de libertate având mai puțin de 8 clase.

Figura 2.5. Nivel de studii

Așa cum se poate observa din grafic, în cazul deținuților există mai multe persoane care au mai puțin de 8 clase: 18 persoane (15%), față de doar 2 persoane (1,67%) cum este în cazul persoanelor libere.

În urma calculării testului T pentru eșantioane independente, valoarea pragului de semnificație pentru testul Levene este mai mică de .05 (semnificativă statistic) și astfel am urmărit a doua valoare a testului T pentru a demonstra existența unei diferențe între cele două grupuri în ceea ce privește nivelul de studii. Diferența de medii s-a dovedit a fi semnificativă statistic (m=-1.718), valoarea testului T fiind T = -4.409 la un prag de semnificație p =. 000 < .001.

Tabelul 2.1. Testul T pentru eșantioane independente

Nivelul de instruire poate fi un predictor al infracționalității deoarece, pe parcursul educațional indivizii internalizează norme morale și sociale, dobândesc abilități sociale și de conviețuire în grup, învață să amâne gratificarea și să fie orientat social. Dacă traseul educațional este întrerupt, atunci indivizii nu pot achiziționa deprinderi de autocontrol și de conviețuire socială. Totodată, coeficientul scăzut de inteligență crește riscul implicării în acte infracționale, deoarece limitează abilitatea unei persoane de a aprecia consecințele actelor sale. Performanța școlară și nivelul instruirii școlare sunt predictori importanți ai implicării ulterioare în acte infracționale. Indivizii cu performanță academică scăzută sunt mai predispuși să comită infracțiuni mai grave, precum și să persiste în comiterea de acte delincvente.

Comportamentul infracțional este rezultatul interacțiunii dintre o dezvoltare precară și procesul de socializare, iar sistemul de învățământ creează mediul necesar pentru o interacțiune sănătoasă care poate reduce riscul implicării indivizilor în acte infracționale pe parcursul vieții.

Din următorul grafic putem observa faptul că nivelul de studii influențează și nivelul recidivei. Astfel, persoanele care au mai mult de trei recidive au un nivel educațional scăzut, existând 4 persoane cu mai puțin de 8 clase, alte patru persoane care au absolvit școala profesională și două persoane absolvente de liceu. Din același grafic, putem observa că în cazul persoanelor care sunt la prima abatere sunt mai numeroase persoanele care au absolvit o școală profesională sau un liceu, sau chiar și o facultate. Există însă un număr destul de mare al persoanelor care au mai puțin de 8 clase (9 persoane).

Figura 2.6. Distribuția nivelului de studii în funcție de numărul recidivei

În ceea ce privește nivelul de studii al părinților, contrar așteptărilor, părinții persoanelor care comit infracțiuni au un nivel de studii mai ridicat, media fiind de 1.96 pentru tați față de 1.33 ca în cazul părinților de gen masculin ai persoanelor libere, respectiv media de studii pentru mame este de 1.95 în cazul persoanelor private de libertate și de 1.27 pentru persoanele libere.

Nivelul de studii al părinților poate influența și numărul recidivei. Din Graficul nr. 2.7 se poate observa faptul că deținuții care au părinți cu un nivel de studii mai ridicat nu au nici o recidivă până la prezenta condamnare. Pentru deținuții care au mai mult de trei recidive, există o ușoară tendință spre un nivel de studii mai ridicat în favoarea mamelor.

Figura 2.7. Nivelul de studii al părinților și numărul recidivei

Nivelul educațional scăzut favorizează dezvoltarea unui comportament impulsiv. Pentru a demonstra această relație am calculat corelația Pearson între nivelul de studii și scala de „Impulsivitate” (Tabelul 2.2 – r = -.384, la un prag de semnificație p <.01). Cu cât nivelul de studii este mai scăzut, cu atât nivelul impulsivității crește. Pe parcursul școlarizării, indivizii internalizează normele de conduită și de conviețuire socială, învățându-se autocontrolul. În acest caz, deținuții, deoarece am observat mai devreme că au un nivel de studii scăzut, nu au achiziționat aceste abilități și astfel prezintă dificultăți în autocontrol și în amânarea gratificării.

Tabelul 2.2. Coeficienți de corelație Pearson între impulsivitate și nivelul educațional al deținuților

Persoanele care comit infracțiuni provin preponderent din mediul urban. Această ipoteză a fost confirmată. Din Figura 2.8 rezultă faptul că, într-adevăr persoanele din mediul urban au tendința de a comite mai multe infracțiuni. Din eșantionul participant la cercetarea de față, 68,33% dintre persoanele private de libertate provin din mediul urban, în timp ce, doar 31,67% provin din mediul rural.

Tendința către infracționalitate a persoanelor private de libertate din mediul urban se poate datora urbanizării, a mediului impersonal în care trăiesc unde individul își pierde identitatea din cadrul social restrâns unde individul era cunoscut și apreciat la valoarea sa (ca în cazul celor din mediul rural).

Figura 2.8. Mediul de proveniență al participanților

Totodată, un alt factor care poate conduce la infracționalitate este dezechilibrul ecologic care are ca efect accentuarea stării de stress, mult mai accentuat în mediul urban, precum și nivelul de trai care este mult mai scump decât cel din mediul rural. Mediul urban oferă un număr mai mare de oportunități de infracțiune decât mediul rural: ținte comerciale, rezidențe atractive dar și mai multe alternative de a vinde lucrurile furate (în cazul jafurilor, furturilor).

Ipoteza conform căreia cel mai frecvent persoanele comit infracțiuni înainte de vârsta de 40 de ani a fost confirmată, 76,67% dintre persoanele condamnate care își ispășesc pedeapsa în cadrul Penitenciarului Codlea au o vârstă cuprinsă între 18 și 40 de ani, în timp ce 23,33% dintre aceste persoane au o vârstă mai mare de 40 de ani.

Figura 2.9. Numărul infracțiunilor în funcție de grupele de vârstă

Frecvența persoanelor cu o vârstă mai mică de 40 de ani care comit infracțiuni se poate datora instabilității identității de sine. Pe parcursul perioadei de adolescență și a maturității tinere, indivizii experimentează situații noi și își construiesc identitatea de sine, dar și grupul de prieteni. În funcție de grupul de prieteni ales, individul poate dezvolta un comportament normal, acceptat din punct de vedere social unde să experimenteze sentimente de apartenență și de securitate, sau dimpotrivă poate deprinde comportamente violente și delincvente. După vârsta de 40 de ani, cele mai multe persoane și-au identificat sensul vieții, fiind stabile. Aceste persoane, datorită experienței de viață se ghidează după anumite norme morale și sociale, reflectând o perioadă mai lungă de timp asupra consecințelor acțiunilor lor, fiind mai puțin impulsive.

Pentru a studia mai profund problematica vârstei în ceea ce privește comiterea de infracțiuni am decis și studierea impactului fratriei.

Conform graficului de mai jos, se pare că persoanele care comit infracțiuni sunt de cele mai multe ori primii născuți sau printre ultimii. Specific pentru ultimii născuți este spiritul revoluționar și impulsivitatea, poziția în cadrul constelației familiei facilitând dezvoltarea și manifestarea impulsivității sau a actelor delincvente. Cu toate acestea însă, predominanți în mediul penitenciar sunt cei născuții primii.

Figura 2.10. Poziția în fratrie

Frecvența persoanelor căsătorite în mediul penitenciar este foarte mică. Una dintre ipotezele cercetării de față presupunea faptul că cei mai mulți dintre deținuți sunt necăsătoriți.

Figura 2.11. Starea civilă a participanților

La marea majoritate a persoanelor private de libertate este prezentă tendința de a nu forma o familie, astfel 46,67% dintre aceste persoane sunt necăsătorite, în timp ce doar 13,33% sunt căsătorite. Proporția mare a acestor persoane necăsătorite care comit infracțiuni se poate datora faptului că acestea sunt răspunzătoare doar pentru propria persoană, nefiind nevoie să ia în calcul consecințele care pot apărea în urma acțiunilor lor și asupra altor persoane apropiate. De asemenea, incapacitatea lor de a forma o familie sau de a întreține o relație de lungă durată se poate datora instabilității lor emoționale, dizabilității lor empatice sau lipsei de responsabilitate. Din acest grafic se poate observa că sunt și persoane căsătorite, care au reușit să își întemeieze o familie, în proporție de 27%, dar și persoane divorțate care nu au reușit să întrețină un mediu propice dezvoltării unei familii (15,25%).

În funcție de grupa de vârstă a infractorilor se observă faptul că cei mai mulți deținuți necăsătoriți au o vârstă mai mică de 40 de ani (46,67%), fiind mai puțini cei care au trecut de vârsta de 41 de ani fără să întemeieze o familie (8,33%). Tot în cadrul grupei de vârstă de până la 40 de ani se află și cei mai mulți deținuți care și-au întemeiat o familie (21,67%), comparativ cu cei de peste 41 de ani (5%) care nu au reușit să facă acest lucru.

Frecvența ridicată a persoanelor necăsătorite în cadrul grupei de vârstă de până la 40 de ani se poate datora instabilității sau agresivității lor, poate chiar și a lipsei de interes pentru întemeierea unei familii, principala lor preocupare fiind legată de domeniul delincvenței.

Figura 2.12. Starea civilă a participanților în funcție de vârstă

Persoanele private de libertate au un nivel mai scăzut al empatiei și un nivel mai ridicat al spiritului de aventură comparativ cu persoanele neprivate de libertate. Din Figura 2.13 observăm faptul că media nivelului de empatie este mai mare la persoanele libere (m=11.98), comparativ cu cele private de libertate (m=10,27). Totodată, în cazul deținuților media scalei „Căutare de aventură” este mai ridicată față de cea a persoanelor neprivate de libertate (m=8,37 în cazul deținuților și m=7,15 pentru persoanele libere).

Figura 2.13. Nivelul empatiei și al căutării de aventură

Calculând testul T pentru eșantioane independente, valoarea pragului de semnificație pentru testul Levene era mai mică de .05 (semnificativă statistic) și astfel am urmărit a doua valoare a testului T pentru variabila Empatie. Diferența de medii s-a dovedit a fi semnificativă statistic (m=-1.717), valoarea testului T fiind T = -2.945 la un prag de semnificație p < .01.

Tabelul nr. 3. Testul T pentru eșantioane independente

În urma acestor rezultate, putem afirma faptul că persoanele private de libertate au nivel mai redus al empatiei, însă acest lucru nu este suficient pentru a produce acte infracționale. Empatia poate fi definită ca îngrijorare, compasiune pentru o persoană aflată în suferință. Lipsa de empatie se caracterizează prin lipsa remușcărilor și a sentimentului vinovăției în urma realizării unei acțiuni care aduce atingere unei alte persoane. Este posibil ca nivelul scăzut al empatiei, dublat de niveluri ridicate ale impulsivității și ale ostilității, dar și al spiritului de aventură să creeze predispoziția de a recurge la acte infracționale pentru anumite persoane, precum și ușurința de a comite acte delincvente asupra altei persoane. Deținuții cu un nivel scăzut al empatiei pot manifesta tulburări de personalitate sau disfuncționalități în procesul și relaționarea socială, favorizând comportamentul antisocial. Acest deficit de empatie presupune o abilitate redusă de a înțelege și de a simți starea emoțională a celuilalt,victima în cazul deținuților, sau dimpotrivă, poate fi o abilitate de a înțelege complet starea celui în cauză și de a profita de aceasta.

Pentru a testa ipoteza conform căreia există o relație pozitivă între nivelul ridicat al impulsivității, respectiv al ostilității existente la persoanele private de libertate am calculat corelația Pearson între scorurile totale obținute la scala „Impulsivitate” a Chestionarului de Impulsivitate IVE (S.B. Eysenck, P.R. Pearson, G. Easting, F.F. Allsopp – 1985) și scala „Ostilitate” a Chestionarului de Agresivitate (AQ).

Tabelul 2.4. Coeficienți de corelație Pearson între impulsivitate și ostilitate în funcție de grupul participanților

Ipoteza a fost confirmată, deoarece scorurile la scala de Impulsivitate corelează cu cele de la scala de Ostilitate. Cu toate acestea, putem observa că, atât pentru grupul persoanelor private de libertate, cât și pentru grupul persoanelor libere corelația este semnificativă statistic, însă la praguri diferite. Această corelație este mai puternică în cazul persoanelor private de libertate – .345, la un prag de semnificație de .01, în timp ce pentru persoanele libere corelația este de .292, la un prag de semnificație de .05. Așadar, așa cum am intuit, în urma analizării corelațiilor putem observa faptul că într-adevăr persoanele private de libertate au tendința de a fi mai impulsive și ostile, însă nu există o diferență foarte mare între aceste persoane și cele neprivate de libertate. Nivelul ridicat al impulsivității și al ostilității favorizează acționarea fără a lua în calcul anumite consecințe. Totuși, diferența redusă între cele două grupuri se poate datora nivelului de școlarizare și de socializare. Prin aceste procese indivizii învață autocontrolul, internalizează normele morale și sociale, învață să anticipeze consecințele faptelor lor, achiziționează deprinderi și abilități sociale. Pentru un comportament infracțional interacțiunea dintre un istoric educațional relativ scurt și niveluri ridicare ale impulsivității și ostilității poate reprezenta o cauză majoră în manifestarea acestuia.

Pentru a realiza o altă comparație între persoanele private de libertate și cele neprivate de libertate am dorit să evidențiez existența unei relații pozitive între nivelul ridicat al impulsivității cognitive și al agresivității fizice în cazul deținuților. Pentru acest lucru am calculat corelația Pearson între scala „Impulsivitate Cognitivă” (BIS-10) și scala „Agresivitate Fizică” (AQ – Chestionarul de Agresivitate). Conform tabelului nr. 6, în cazul deținuților corelația este semnificativă statistic (r=.263, la un prag de semnificație p <.05), în timp ce pentru persoanele libere această corelație nu este semnificativă statistic. Așadar, impulsivitatea cognitivă, adică măsura în care un individ se poate concentra asupra unei singure chestiuni sau instabilitatea cognitivă, autocontrolul, relaționează pozitiv cu agresivitatea fizică în ceea ce privește deținuții.

Tabelul 2.5. Coeficienți de corelație Pearson între impulsivitatea cognitivă și agresivitatea fizică în funcție de grupul participanților

Agresivitatea fizică poate fi întreținută de impulsivitatea cognitivă, lucru care duce la manifestarea imediată a acestui tip de agresivitate. Astfel, cei cu un scor ridicat la dimensiunea „Impulsivitate Cognitivă” vor manifesta mai des și mai pronunțat tipul de agresivitate fizică în acțiunile acestora. Agresivitatea fizică se poate manifesta în mod direct prin loviri și răniri, sau în mod indirect prin rănirea unui substitut al victimei, fiind cea mai gravă formă de manifestare a agresivității. Specific pentru impulsivitatea cognitivă este de a nu gândi în mod realist consecințele actelor imediat următoare și un autocontrol slab, astfel încât agresivitatea are un mediu propice pentru dezvoltare și manifestare în situațiile specifice.

Persoanele private de libertate participante la cercetare au un nivel ridicat al impulsivității cognitive și al agresivității fizice, deci și un autocontrol slab, această relație generând un comportament infracțional.

În cazul deținuților recidiviști (N=27), a fost calculată corelația dintre agresivitatea fizică și ostilitate. Ipoteza presupunea ca există o relație pozitivă. Într-adevăr, deținuții recidiviști au niveluri mai ridicate ale agresivității fizice și ostilității. Conform tabelului de mai jos, corelația Pearson (r=.578, la un prag de semnificație p<.001) este semnificativă statistic, acest lucru arătând faptul că interacțiunea dintre aceste două dimensiuni ale personalității (agresivitatea fizică și ostilitatea) pot conduce la persistență în comportamentul infracțional. Ostilitatea deținuților întreține și propulsează agresivitatea fizică și manifestarea acesteia, această situație fiind mai des întâlnită în cazul deținuților recidiviști.

Tabelul 2.6. Coeficienți de corelație Pearson între ostilitate și agresivitate fizică pentru deținuții recidiviști

Deținuții care au comis infracțiuni contra persoanei au niveluri ridicate ale agresivității fizice și furiei. Pentru a confirma această ipoteză a fost calculată corelația Pearson între scala de „Agresivitate Fizică”, respectiv „Furie” folosind răspunsurile celor 14 persoane încarcerate care au comis infracțiuni contra vieții și a persoanei.

Conform Tabelului 2.7, corelația dintre agresivitatea fizică și furie este puternic semnificativă (r=.556, la un prag de semnificație p<.01) în cazul deținuților ce au săvârșit infracțiuni contra persoanei. Furia și agresivitatea fizică sub forma loviturilor sau a altor acțiuni ce aduc atingere vieții sunt îndreptate asupra persoanelor și au ca și consecință omoruri sau vătămări corporale grave. Furia susține agresivitatea, cu precădere pe cea fizică, dar și manifestarea acesteia în situațiile provocatoare. Relația dintre aceste două componente este pozitivă, cu cât nivelul furiei este mai mare, cu atât și agresivitatea fizică se manifestă mai pronunțat. Persoanele private de libertate se pare că au niveluri mari ale furiei, iar acest lucru însoțit și de celelalte particularități de personalitate specifice demonstrate anterior facilitează manifestarea agresivității. Această relație între furie și agresivitate este mai puternică în cazul persoanelor private de libertate care au comis infracțiuni mai grave.

Tabelul 2.7. Coeficienți de corelație Pearson între agresivitatea fizică și furie pentru deținuții care au comis infracțiuni contra persoanei

Pentru a observa dacă există diferențe la nivelul furiei între deținuții recidiviști și cei aflați la prima condamnare am calculat și comparat media acestora. Persoanele care au fost condamnate pentru mai multe infracțiuni au un nivel mai ridicat al furiei, media pentru deținuții recidiviști fiind de m=16,89 iar pentru deținuții care se află la prima condamnare valoarea mediei este de m=15,50. Se pare că nivelul ridicat al furiei întreține comportamentul deviant, îndreptându-l spre comiterea unor alte acte infracționale.

Figura 2.14. Media furiei la deținuții recidiviști

Concluzii și implicații

Obiectivul principal al cercetării de față îl reprezintă confirmarea unor deosebiri între persoanele private de libertate și cele libere în funcție de anumite trăsături de personalitate sau caracteristici socioculturale și economice, dar și de a identifica diferențe între anumite tipuri de categorii de deținuți.

Toate cele patru chestionare au fost aplicate tuturor celor 120 de subiecți. Variabilele avute în vedere au fost: vârsta, nivelul de studii al participanților și al părinților acestora,mediul de proveniență, profesiile părinților, poziția în fratrie, starea civilă, delictele comise, perioada pedepselor primite, tipul de infracțiuni, situația de recidivă, precum și numărul acesteia.

Comportamentul reprezintă manifestarea reacțiilor unui individ într-o situație specifică, fiind determinat de un număr ridicat de factori de mediu și psihici, care dezlănțuie numeroase procese neurofiziologice și psihice. Pe parcursul vieții comportamentul suferă un întreg proces de specializare în funcții de situații și caracteristici demografice ale persoanei (vârstă, sex, mediu, cultură, statut socio-economic și profesional). În cazul unui comportament normal, individul oferă răspunsuri adaptative și acceptabile social datorită integrității funcțiilor psihice, în timp ce în cazul unui individ cu un comportament deviant, răspunsurile acestuia nu sunt adaptabile și acceptabile din punct de vedere social, încălcând anumite legi și reglementări sociale și morale.1 Comportamentul infracțional reprezintă un comportament ce se abate de la normele și reglementările sociale și a celor juridice penale..

Statisticile recente arată faptul că în anul 2012, în unitățile de detenție din România erau înregistrate 31.817 de persoane private de libertate b. Dintre acești deținuți, cei mai mulți au săvârșit infracțiuni contra patrimoniului, urmați de cei care au comis infracțiuni contra persoanei a. Ca și în cercetarea de față, literatura de specialitate menționează preferința cetățenilor români pentru infracțiuni contra patrimoniului, respectiv contra persoanei. Din cei 60 de deținuți ai Penitenciarului Codlea, un număr de 37 de persoane au săvârșit infracțiuni contra patrimoniului, iar 14 persoane și-au îndreptate agresivitatea și impulsivitatea asupra persoanei.

În urma unei cercetări realizate de Dragomirescu (1976) s-au demonstrat câteva caracteristici ale deținuților din România. Aceste caracteristici fac referire atât la comportamentul acestora și la trăsăturile de personalitate, cât și la factorii socio-culturali, economici și educaționali care sunt specifici persoanelor care comit infracțiuni. S-a decis compararea rezultatelor cercetării de față cu cea prezentată de Dragomirescu, datorită amplorii acesteia și a abordării numeroaselor caracteristici ale deținuților prezente și în lucrarea autoarei cercetării.

Un prim rezultat a fost cel legat de vârsta infractorilor. Dragomirescu (1976) a concluzionat faptul că cei mai mulți infractori au o vârstă cuprinsă între 26 și 40 de ani (51,98%), urmând cei cu o vârstă cuprinsă în intervalul 41-60 de ani (27,55%), cei cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani (18,22%) și în fine, cei cu vârste de peste 60 de ani (2,25%). La fel ca și Dragomirescu, statisticile publicate de Administrația Națională a Penitenciarelor din România arată faptul că în anul 2012 cei mai mulți infractori au o vârstă cuprinsă în intervalul 22-40 de ani (67,97%), urmați de cei cu o vârstă de la 41 la 60 de ani, cu un procent de 23,70%a. Rezultatele cercetării de față sunt în concordanță cu aceste statistici. Și în acest caz, persoanele mai tinere, cu vârsta între 21 și 40 de ani sunt mai numeroase în Penitenciarul Codlea (76,67%), iar cele cu vârsta de peste 40 de ani până la 62 sunt prezente într-o proporție de 23,33%. În plus, în cercetarea de față a fost studiată și influența poziției în constelația familială și frecvența acestor poziții. Conform rezultatelor cercetării, persoanele care comit infracțiuni sunt de cele mai multe ori primii născuți sau printre ultimii.

Atât Dragomirescu (1976), cât și Braithwaite (1989, cit. in Turliuc, 2007) au arătat că în funcție de mediul de proveniență mediul urban, mai ales marile orașe, pare să fie mai propice dezvoltării unui comportament infracțional (59,47%), însă și mediul rural oferă aceste condiții (40,53%). Rezultatele acestei cercetări arată faptul că, într-adevăr persoanele din mediul urban au tendința de a comite mai multe infracțiuni. Din eșantionul participant la cercetarea de față, 68,33% dintre persoanele private de libertate provin din mediul urban, în timp ce, doar 31,67% provin din mediul rural.

În sistemul penitenciar din România nivelul recidivismului este foarte ridicat. În lucrarea lui Dâmboeanu (2008), aceasta afirmă că persoanele care mai au cel puțin o condamnare anterioară acoperă un procent de 40% din totalul deținuților. Aceste rezultate sunt în concordanță cu rezultatele cercetării de față, unde această proporție este de 45%.

Educația părinților și ocupația acestora influențează comportamentul deviant și numărul recidivei al deținuților. În studiul lui Dragomirecu, ocupația părinților deținuților participanți la cercetare era cea de muncitor agricol în 36,62% din cazuri sau muncitor necalificat (22,14%). Persoanele private de libertate participante la această cercetare au un status socioeconomic scăzut, la fel ca și în cea realizată de Dragomirescu. În funcție de categoria de vârstă, cele mai multe persoane care au un statut socioeconomic scăzut au peste 41 de ani, în timp ce persoanele sub 40 de ani au un statut socioeconomic mediu. Însă, cu ocazia realizării unei comparații între cele două grupuri s-a observat faptul că și persoanele libere au un statut socioeconomic scăzut. Această asemănare între grupuri privind situația socială și mai ales economică se poate datora faptului că autoarea cercetării de față a dorit să existe cât mai multe similarități între cele două grupuri participante, astfel selectând din rândul persoanelor libere pe acelea care au cele mai multe caracteristici în comun cu cele private de libertate precum: vârsta, nivelul studiilor, mediul de proveniență, ocupațiile părinților, etc.

Cu privire la situația personală a infractorilor, în cercetarea realizată de Dragomirescu, s-a remarcat faptul că nivelul de studii este foarte scăzut, marea majoritate având mai puțin de 7 clase (62,10%). Printre persoanele chestionate în cercetarea de față 15% dintre deținuți au mai puțin de 8 clase, în timp ce în rândul persoanelor libere această proporție este de doar 1,67%. În urma calculării testului T pentru eșantioane independente, diferența de medii s-a dovedit a fi semnificativă statistic (m=-1.718), valoarea testului T fiind T = -4.409 la un prag de semnificație p =. 000 < .001.

Nivelul de școlarizare are impact și asupra recidivei, persoanele cu mai mult de trei recidive având un nivel educațional scăzut – patru persoane cu mai puțin de 8 clase, alte patru persoane care au absolvit școala profesională și două persoane absolvente de liceu. În cazul persoanelor care sunt la prima condamnare se observă un număr mai mare de persoane care au studii medii sau chiar superioare (școală profesională, liceu sau facultate).

Nivelul educațional scăzut favorizează manifestarea unui comportament impulsiv. În urma calculului corelației Pearson a fost demonstrată o relație negativă între nivelul de studii și impulsivitate. Astfel, cu cât nivelul de studii este mai scăzut, cu atât nivelul impulsivității crește( r = -.374, la un prag de semnificație p <.01).

Plaja persoanelor necăsătorite din mediul penitenciar este foarte întinsă. Se observă o tendință a acestor persoane de a comite mai des infracțiuni, din numărul total al deținuților Penitenciarului Codlea 46,67% nu formează o familie, în timp ce doar 13,33% sunt căsătorite. Din datele prezentate de Dragomirescu, situația stă puțin diferit, în sensul că cei mai mulți dintre deținuți sunt căsătoriți cu copii minori (30,11%), urmați de cei necăsătoriți (26,25%) sau de cei divorțați (25,90%). Rata persoanelor divorțate care își ispășesc pedeapsa la Penitenciarul Codlea este de 15,25%. Cei mai mulți deținuți necăsătoriți din cadrul aceluiași penitenciar au o vârstă cuprinsă între 21 și 40 de ani – 46,67%, fiind mai puțini cei care au trecut de vârsta de 41 de ani fără să întemeieze o familie – 8,33%. Tot în cadrul grupei de vârstă de până la 40 de ani se află și cei mai mulți deținuți care și-au întemeiat o familie (21,67%), comparativ cu cei de peste 41 de ani (5%). Braithwaite (1989) arată de asemenea că în fenomenul de delincvență sunt implicații mai des persoanele celibatare (Turliuc, 2007).

Teoria atașamentului nuanțează importanța primelor relații umane, care reglează ulterior pe tot parcursul vieții stilurile de comunicare, de afectivitate, devenind tipare emoționale și de relaționare socială. Persoanele adulte care au dezvoltat un tip de atașament securizant au un nivel mai ridicat al stimei de sine, au emoții predominant pozitive, dovedesc competență în relațiile sociale, se adaptează mai ușor, au o rezistență mai bună la stres. Pe de cealaltă parte, adulții cu un stil de atașament nesecurizant sunt mai predispuși spre dezvoltarea unor tulburări și comportamente deviante, au o stimă de sine scăzută, au mai des relații disfuncționale, iar performanțele sociale sunt mai scăzute. Aceste persoane dezvoltă un risc de a se manifesta într-o manieră violentă și de a avea un autocontrol mai slab. Stilul nesecurizant anxios-ambivalent are o mai mare pondere în rândul persoanelor cu comportamente deviante (Tatu, 2008; Hoeve et al., 2012). Printre deținuții participanți la cercetare, majoritatea au obținut scoruri ridicate pentru stilurile de atașament nesecurizante, 73,34% dintre aceștia având un stil de atașament dependent (41,67%) și anxios (31,67%). Cei cu tip de atașament anxios tind sa fie mai impulsivi (r=.331, p <.01). În funcție de vârsta persoanelor private de libertate, stilul de atașament nesecurizant se întâlnește mai frecvent în rândul persoanelor cu vârsta de până la 40 de ani.

Conform calculelor realizate, deținuții care au comis infracțiuni contra persoanei au niveluri ridicate ale agresivității fizice și furiei (r=.556, p < .01).Pe lângă persoanele care comit infracțiuni contra persoanei, nivelul ridicat al furiei este specific și recidiviștilor (m=16,89 față de m=15,50 pentru persoanele care au comis o singură infracțiune). Studiul realizat de Çorapçıoğlu și Erdoğan (2004, cit. in Popa, 2012) a evidențiat același lucru cu ajutorul a 302 subiecți, cu o rată de recidivă de 37,4%, care au obținut scoruri ridicate la furie.

Persoanele private de libertate participante la cercetare au demonstrat că există o corelație pozitivă între agresivitatea fizică și impulsivitatea cognitivă, respectiv ostilitate. Deținuții se diferențiază de persoanele libere prin niveluri crescute ale impulsivității cognitive și agresivității fizice. Se pare că această relație dintre aceste două componente poate facilita adoptarea unui comportament deviant (r=.263, la un prag de semnificație p <.05). În ceea ce privește relația dintre agresivitatea fizică și ostilitatea, aceasta a fost mai nuanțată în cazul deținuților recidiviști (r=.578, la un prag de semnificație p<.001). În urma acestui rezultat se poate afirma faptul că ostilitatea, trăsătură mai persistentă, un mixt între atitudine și furie, întreține agresivitatea fizică și implicit susține repetarea de comportamente deviante și antisociale. Agresivitatea în comportamentul infracțional este complexă și include atât factori de natură biologică, psihologică și socială. Studiile realizate pe gemeni au arătat că mai mult de jumătate din varianța agresivității poate fi atribuită factorilor genetici (Eibl-Eibesfeldt, 2009). Ereditatea agresivității este mai nuanțată pentru gemenii mai maturi decât pentru cei mai tineri, în cazul cărora mediul reprezintă un factor important. De asemenea, ereditatea agresivității este mai ridicată în cazul bărbaților ca în cazul femeilor. Părinții cu un comportament agresiv tind sa aibă copii cu trăsături antisociale, inclusiv agresivitate iar un mediu necorespunzător întărește această relație (Zuckerman, 2005).

În literatura de specialitate există un număr mare de studii care au încercat să explice cum impulsivitatea relaționează cu unele probleme de externalizare. Printre aceste probleme se numără abuzul de substanțe, tulburări de personalitate, agresivitate, comportament deviant, comportament compulsiv, furie și psihopatie, impulsivitatea având un rol relevant în manifestarea acestora, fie în cadru individual, fie social (Baylé et al., 2000). În cercetarea de față a fost găsită o corelație puternică între nivelul de impulsivitate și cel de ostilitate. Însă, această corelație a fost găsită atât pentru persoanele private de libertate, cât și pentru cele libere, în cazul deținuților corelația fiind mai puternică (r=.345, p < .01). Atât persoanele private de libertate, cât și cele libere tind să se manifeste într-o manieră mai impulsivă și ostilă, însă această tendință este mai puternică în rândul deținuților.

Nivelul scăzut al empatiei este asociat cu anumite tulburări de personalitate și de comportament, precum și cu un comportament antisocial. Acest lucru se datorează inabilității acestor persoane de a înțelege și de a simți starea emoțională a celuilalt, sau dimpotrivă, o înțeleg perfect și profită de această stare (Decety & Moriguchi, 2007). În cercetarea de față s-a demonstrat ca media empatiei la deținuți este mai scăzută comparativ cu persoanele neprivate de libertate. Persoanele libere au o medie a empatiei de m=11,98, în timp ce deținuții au obținut o medie de m=10,27. În urma calculării testului T pentru eșantioane independente, valoarea pragului de semnificație pentru testul Levene era mai mică de .05 (semnificativă statistic) iar diferența de medii s-a dovedit a fi semnificativă statistic (m=-1.717), valoarea testului T fiind T = -2.945 la un prag de semnificație p < .01.

Comportamentul infracțional este determinat de o serie de particularități de personalitate care interacționează într-un mod specific și diferit pentru fiecare individ în parte. Astfel, printre cele mai întâlnite particularități de personalitate specifice comportamentului infracțional se numără agresivitatea ridicată, un nivel scăzut al empatiei, impulsivitatea, stilul de atașament nesecurizant, ostilitatea, furia, impulsivitatea cognitivă, toate acestea fiind întărite de condiții socio-economice și culturale precare, precum și de un nivel de școlarizare mai scăzut. Toate aceste caracteristici influențează personalitatea infractorilor și în funcție de vârsta acestora, dar și de nivelul de proveniență. Diferențele modice găsite între nivelul de impulsivitate între cele două grupuri sunt importante, deoarece în acest fel este demonstrat impactul mediului sociocultural dar și economic asupra comportamentului.

Printre limitele cercetării de față se numără dificultățile întâmpinate în momentul aplicării instrumentelor persoanelor private de libertate. Acest lucru se datorează nivelului de studii scăzut al acestor subiecți, fiind întâmpinate dificultăți în înțelegerea itemilor chestionarelor. Totodată, răspunsurile persoanelor private de libertate ar fi putut fi influențate de prezența supraveghetorilor și de ajutorul acordat de aceștia, uneori fiind nevoiți să citească itemii în locul deținuților, apărând efectul de dezirabilitate socială.

Ca și orientări ulterioare în domeniul devianței, este de preferat să se realizeze o analiză mai amplă a mediului micro și macrosocial în care individul își formează personalitatea, pentru a dovedi importanța acestora pentru internalizarea normelor morale și de conduită socială.

Bibliografie

Aluja, A., & Blanch, A. (2007). Comparison of impulsiveness, venturesomeness and empathy (I7) structure in English and Spanish samples: Analysis of different structural equation models. Personality and Individual Differences (43), p. 2294-2305.

Baylé, F.J., Bourdel, M.C., Caci, H., Gorwood, P., Chignon, J.M., Adésm, J., & Lôo, H. (2000). Impulsivity among adult prisoners: A confirmatory factor analysis study of the Barratt Impulsivity Scale. The structure of impulsivity among prisoners.

Bulgaru, M., (2005). Factori de risc în apariția comportamentului delincvent. Asistența socială și justiția juvenilă: modalități de integrare și cooperare, p. 7-25, Chișinău

Butoi, B.T., Butoi, I.T., & Butoi, T.A. (2011). Masterat: Psihologie judiciară – Victimologie. București: Solaris Print.

Butoi, T. (2012). Psihologie Judiciară. București: Trei.

Buss, A.H., & Perry, M. (1992). The Agression Questionnaire. Journal of Personality and Social Psychology (63), p. 452-459.

Cioclei, V. (1998). Manual de criminologie. București: All Beck.

Colet, A.V., & Morales-Vives, F. (2005). How Impulsivity is Related to Intelligence and Academic Achievement. The Spanish Journal of Psychology, 8 (2), p. 199-204.

Crowell, J.A., & Treboux, D. (1995). A review of adult attachment measures: Implications for theory and research. Social Development (4), p. 294-327.

Davis, M.H. (1983). Measuring individual differences în empathy: Evidence for a multidimensional approach. Journal of personality and social psychology (44), p.113-126.

Dâmboeanu, C. (2008). Cercetarea fenomenului de recidivă din perspectiva „carierei infracționale”. Revista Română de Sociologie (nr. 5–6) , p. 395–404, București.

Decety, J., & Moriguchi, Y. (2007). The empathic brain and its dysfunction in psychiatric populations: implications for intervention across different clinical conditions. BioPsychoSocial Medicine.

Dragomirescu, V. (1976). Psihosociologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Eibl-Eibesfeldt, I. (2009). Agresivitatea umană. București: Trei.

Evenden, J.L. (1999). Varieties of impulsivity. Psychopharmacology (146), p. 348-361.

Gherghinescu, R. (2001). Anotimpurile empatiei. București: Atos.

Hener, D.T. (2010). Caracteristici ale persoanei private de libertate si mediul penitenciar. Probation Junior, 1 (3), p. 13-24

Hoeve, M., Stams, G.J.J.M., Van der Put, C.E., Dubas, J.S., Van der Laan, P.H, & Gerris, J.R.M. (2012). A meta-analysis of attachment to parents and delinquency. J Abnorm Child Psychol (40), p. 771-785.

Ireland, J.L., & Archer, J. (2008). Impulsivity among adult prisoners: A confirmatory factor analysis study of the Barrat Impulsivity Scale. Personality and Individual Differences (45), p. 286-292.

Larii, I. (2010). Formarea și evoluția criminologiei ca știință. Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, p. 50-54, Chișinău

Leș, A. (2010). Până la probațiune, la teoriile cauzale ale devianței. O perspectivă socio-psiho-religioasă. Revista de criminologie, criminalistică și penologie (1).

Luca, M.R. (2004). Curs de psihologia personalității. Partea I. Teoriile personalității. Sibiu: Psihomedia.

Mariț, A. (2012). Unele reflecții asupra criteriilor etiologice cu caracter psihologic ale comportamentului criminal. Tendințe contemporane în evoluția patrimoniului istoric și juridic al Republicii Moldova. Secția „Drept Național” (2). Chișinău: Institutul de Istorie, Stat și Drept al AȘM

Meyer-Lindenberg, A., Buckholtz, J.W., Kolachana, B., Hariri, A.R., Pezawas, L., Blasi, G., Wabnitz, A., Honea, R., Verchinski, B., Callicott, J.H., Egan, M., Venkata Mattay, V., & Weinberger, D.R. (2006). Neural mechanisms of genetic risk for impulsivity and violence in humans. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America 103 (16), p. 6269 – 6274.

Mitrofan, N., Zdrenghea, V., & Butoi, T. (1994). Psihologie judiciară. București: Casa de Editură și Presă „Șansa”.

Moeller, F.G., Barratt, E.S., Dougherty, D.M., Schmitz, J.M., & Swann, A.C. (2001). Psychiatric Aspects of Impulsivity. The American Journal of Psychiatry, 158 (11), p. 1783-1793.

Niezink, L.W., Siero, F.W., Dijkstra, P., Buunk, A.P., & Barelds, D.P.H. (2012). Empathic concern: Distinguishing between tenderness and sympathy.Motiv Emot (36), p. 544-549.

Nistoreanu, G., & Păun, C. (2000). Criminologie. București: Europa Nova.

Patton, J.H., Stanford, M.S., & Barratt, E.S. (1995). Factor structure of the Barratt impulsiveness scale. Journal of Clinical Psychology, 51 (6), p. 768-774.

Petcu, M. (2012). Caracteristicile personalității delincvente. Fiat Iustitia (2).

Popa, C. (2012). Problematica psihologică a recidivei – Coordonate majore de cercetare. Revista Psihologică, 58 (2), p. 160–170, București.

Rădulescu, S.M. (2010). Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială comise în familie de către deținuții închiși în penitenciarele din România. Revista de criminologie, criminalistică și penologie (1).

Tănăsescu, I., Tănăsescu, G., & Tănăsescu, C. (2010). Metacriminologie. București: C.H. Beck.

Tatu, C. (2008). Orientări majore în psihologie și științele educației. Sibiu: Psihomedia.

Turliuc, M.N. (2007). Psihopedagogia comportamentului deviant. Iași: Institutul European.

Vasconcelos, A.G., Malloy-Diniz, L., & Correa, H. (2012). Systematic review of psychometric proprieties of Barratt Impulsiveness Scale Version 11 (BIS-11). Clinical Neuropsychiatry 9 (2), p. 61-74.

Whiteside, S.P., & Lynam, D.R. (2001). The Five Factor Model and impulsivity: using a structural model of personality to understand impulsivity. Personality and Individual Differences (30), p. 669-689

Zuckerman, M. (2005). Psychobiology of Personality. New York: Cambridge University Press.

a Raportul de activitate al Administrației Naționale a Penitenciarelor pe anul 2011

b Raportul de activitate al Administrației Naționale a Penitenciarelor pe anul 2012

Webografie

1http://www.e-psiho.ro/articole/comportament-deviant – accesat la data de 12.01.2013

2http://psychlotron.org.uk/newResources/criminological/A2_AQB_crim_EysenckTheory.pdf – accesat la data de 12.01.2013

3 http://psychlotron.org.uk/resources/social/ANY_social_bioaggressioncases.pdf – accesat la data de 12.01.2013

4 http://www.jeffstanden.net/Explanations%20of%20criminal%20behaviour.pdf – accesat la data de 15.01.2013

Anexe

Anexa 1

Chestionar de date factuale

Nume:……………………………….…Prenume:………………………………………………

Data nașterii:……………………. Gen: Masculin Feminin

Nivel de studii: 8 clase; profesională; liceu; facultate

Studii tata: 8 clase; profesională; liceu; facultate

Studii mama: 8 clase; profesională; liceu; facultate

Profesie tata:…………………………..…. Profesie mama:…………………………………….

Câți copii sunteți în familie (inclusiv dumneavoastră):……………………………………….

Al câtelea născut sunteți:……………. Mediu de proveniență: Urban Rural

Stare civilă: necăsătorit; căsătorit; văduv; divorțat

Perioada primei condamnări:………………………………………………………………….

Delictul comis:…………………………………………………………………………………..

Pedeapsa primită:……………………………………………………………………………….

Recidivist: Da Nu A câta recidivă (dacă este cazul):……………………….

Data examinării:…………………

Vă mulțumesc pentru colaborare!

Anexa 2

A Q

Vă rugăm să evaluați cât de caracteristică este pentru dvs. fiecare dintre următoarele afirmații. Înregistrați răspunsurile dvs. în spațiul din stânga fiecărei afirmații/item folosind următoarea scală de evaluare:

1 = foarte necaracteristic pentru mine

2 = oarecum necaracteristic pentru mine

3 = puțin caracteristic

4 = oarecum caracteristic pentru mine

5 = foarte caracteristic pentru mine

_____ 1. Rareori nu-mi pot controla impulsul de a lovi pe cineva.

_____ 2. Le spun deschis prietenilor atunci când nu sunt de acord cu ei.

_____ 3. Mă aprind repede dar îmi trece la fel de repede.

_____ 4. Uneori gelozia nu-mi dă pace.

_____ 5. Dacă sunt provocat, s-ar putea să lovesc vreo persoană.

_____ 6. Adesea mă găsesc în situația de a mă contrazice cu lumea.

_____ 7. Când sunt frustrat, îmi manifest iritarea.

_____ 8. Mă pierd cu firea când mă simt amenințat.

_____ 9. Daca cineva mă lovește, îl lovesc și eu.

_____ 10. Dacă oamenii mă enervează, s-ar putea să le spun ceea ce cred despre ei.

_____ 11. Uneori mă simt ca un butoi cu pulbere gata să explodeze.

_____ 12. Răzbunarea o privesc ca pe un act de dreptate (echitate).

_____ 13. Sar la bătaie mai des decât majoritatea oamenilor.

_____ 14. Nu mă pot abține să nu intru în dispută atunci când oamenii mă contrazic.

_____ 15. Unii dintre prietenii mei cred că sunt iute la mânie.

_____ 16. Mă întreb de ce sunt câteodată atât de înverșunat.

_____ 17. Dacă trebuie să recurg la violență pentru a-mi apăra drepturile, o voi face.

_____ 18. Prietenii mei spun că sunt cam certăreț.

_____ 19. Câteodată îmi ies din sărite fără nici un motiv.

_____ 20. Știu că “prietenii” mă vorbesc pe la spate.

_____ 21. Sunt oameni care mă provoacă într-atât, încât ajungem la bătaie.

_____ 22. Am dificultăți în a-mi controla temperamentul.

_____ 23. Sunt suspicios în ceea ce privește străinii prea drăguți/prietenoși.

_____ 24. Nu găsesc nici un motiv pentru a lovi o persoană.

_____ 25. Câteodată am senzația că oamenii râd de mine pe la spate.

_____ 26. Am amenințat persoane cunoscute.

_____ 27. Atunci când oamenii sunt drăguți, mă întreb ce vor.

_____ 28. Am fost atât de furios, încât am spart lucruri.

_____ 29. Sunt o fire calmă/echilibrată.

Anexa 3

Chestionar AAS

Citiți cu atenție fiecare dintre afirmațiile de mai jos și marcați cu o bifă varianta de răspuns care corespunde cel mai bine felului dvs. de a fi.

Dezacord puternic

Dezacord parțial

Așa și așa

Acord parțial

Acord puternic

Anexa 4

Autoevaluare BIS-10

Instructaj: Oamenii acționează și reflectează diferit în fața variatelor situații de viață. Acest chestionar are drept scop evaluarea unora dintre modalitățile dvs. de a acționa și reflecta. Citiți fiecare enunț și bifați varianta potrivită. Nu zăboviți prea mult timp asupra fiecărui enunț. Răspundeți repede și onest.

Anexa 5

Chestionar de Impulsivitate

Instrucțiuni: Răspundeți la fiecare întrebare bifând răspunsul ales. Nu există răspunsuri bune sau rele și nici întrebări capcană. Răspundeți rapid și nu reflectați prea mult la sensul exact al întrebării. Străduiți-vă să răspundeți la toate întrebările!