Particularitati Anatomo Morfolofice ale Scheletului la Bizam

Introducere

Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică si ecologică. În funcție de valențele lor ecologice speciile își extind arealele, populează vastele întinderi oceanice si continentale, reușesc să populeze insulele cele mai îndepărtate, trec dintr-o regiune geografică în alta, pătrund în rețelele hidrografice ale uscatului, în izvoare, pânze freatice, peșteri etc..

Este necesar de remarcat rolul rozătoarelor în epidemiologia numeroaselor boli infecțioase ale omului. Bolile infecțioase, transmise de către animale, în special de către rozătoare au căpătat denumirea de zoonoze. La ele se referă ciuma, tularenia, febra exantematică (richetsioze), encefalitele virotice, ș.a

Bizamul provine din teritoriile mlăștinoase ale Americii de Nord, unde vânătorii de blănuri îl prind, folosindu-se atât de blana sa cât si de carnea sa, denumita generic "iepure de balta". Adaptat de minune mediului acvatic, bun înotător si scufundator, bizamul a fost colonizat în Europa în jurul anului 1905 pe una dintre moșiile adiacente Pragăi, de unde s-a eliberat in urma unor inundații. În România acesta apărut în jurul anilor '50, începând cu granița de vest, după care s-a extins de-a lungul Dunării. Bizamul s-a adaptat perfect Deltei Dunării, mai cu seamă datorită faptului că are puțini dușmani, vulpea și pisica sălbatica fiind mult mai rar tentate sa vâneze un animal care înoată.

Dacă din partea mamiferelor nu prea are de ce se teme, față de păsările răpitoare bizamul are cu atât mai puține motive să se teamă. Foarte rar, bizamul cade victimă fie unui somn sau unei știuci mari. Doar în timpul împerecherii bizamul se face văzut și în timpul zilei, când datorită unei perechi de glande cu miros penetrant, situate în apropierea organelor genitale, își delimitează teritoriile.

Vânătoarea bizamului se face cu șanse mai mari seara și în zorii zilei,prin pânda la marginea apei.Prezența lui se poate identifica și prin scoicile sparte cărora le-a consumat conținutul.Pânda în nopțile cu luna constituie,de asemenea,o metodă cu rezultate bune în recoltarea bizamului,precum și așezarea de capcane la intrările în galerii,cu condiția ca animalul să nu simtă miros străin prin preajmă.

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………..…pag.2

Capitolul 1- Considerații generale asupra bizamului…………………………………….pag.4

Încadrare taxonomică……………………………………….pag.4

Date morfo-fiziologice și ecologice……………………….pag.4

Biotopul bizamului………………………………………………………pag.5

Alimentația bizamului…………………………………………………..pag.6

Reproducerea bizamului……………………………………………….pag.6

Arealul bizamului…………………………………………………………pag.7

Importanța economică………………………………………………….pag.7

Capitolul 2- Scheletul axial…………………………………………………………………………pag.8

2.1 Scheletul la mamifere……………………………………………………..pag.8

2.2 Vertebrele cervicale la mamifere…………………………………….pag.12

2.3 Oasele membrului toracic………………………………………………pag.16

2.4 Oasele membrului pelvin………………………………………………..pag.20

Capitolul 3- Material și metodă de lucru………………………………………………………pag.25

3.1 Metode de cercetare………………………………………………………..pag.25

Capitolul 4-Cercetări proprii……………………………………………………………………….pag.26

4.1 Sistemul osos la bizam…………………………………………………….pag.26

4.2 Vertebrele cervicale la bizam…………………………………………..pag.37

4.3 Coastele la bizam……………………………………………………………pag.45

4.4 Sternul la bizam……………………………………………………………..pag.46

4.5 Spata la bizam………………………………………………………………..pag.48

4.6 Clavicula la bizam………………………………………………………….pag.50

4.7 Oasele membrului toracic la bizam…………………………………..pag.52

4.8 Oasele membrului pelvin………………………………………………..pag.56

CONCLUZIE…………………………………………………………………………………………….pag.64

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………pag.66

CAP I.

Considerații generale asupra bizamului (Ondatra zibethica)

1.1.Încadrare taxonomică

Istoria studiului asupra bizamului începe în jurul anului 1612, când, americanul John Smith îl descrie sub denumirea de mussacus. Denumirea provine de la termenul indigen muskuash și i-a fost cauzat, datorită mirosului de mosc pe care îl răspândește.

Marele sistematician Carl Linne îl cataloghează în anul 17658 în genul castorilor ca fiind drept Castor zibethicus.

Câțiva ani mai târziu, în anul 1795, Link îl identifică sub denumirea de Ondatra zybethica, denumire utilizată și astăzi.

În sistematica modernă este catalogat în:

– Încrengătura: Vertebrata

– Subâncrengătura: Agnatha

– Clasa: Mammalia

– Subclasa: Eutheria

– Ordinul: Rodenția

– Familia: Microtidae

– Genul: Ondatra

– Specia: Zibethica

Denumirea populară variază de la țară la țară fiind cunoscut ca: muskrat în Anglia, musque în Franța, bisamratte în Germania, iepure de mlaștină în canada și U.S.A. În țara noastră este denumit: gozac, vizon de apă, șobolan mare de apă sau șobolan mirositor.

1.2. Date morfo – fiziologice și ecologice

Bizamul se prezintă ca un rozător mic, cu corpul aplatizat dorso – ventral. Capul este scurt și lat, prevăzut cu urechi mici care au posibilitatea de închidere în timpul scufundării și înotului printr-o cută mobilă a pavilionului, la rândul lui foarte puțin vizibil din blană.

Gâtul este scurt făcând trecerea de la cap la trunchi pe neobservate.

Coada este lungă și aplatizată lateral, fapt care alături de aspectul solzos îi conferă funcția de cârmă și vâslă în timpul înotului, ea fiind acționată de puternice tendoane musculare

.

Membrele anterioare sunt prevăzute cu patru degete, adaptate pentru săpatul galeriilor și pentru prinderea și ținerea hranei. Membrele pelvine sunt mai lungi decât cele toracice, au cinci degete prevăzute cu membrană interdigitală care servește primordial pentru vâslit.

Bizamul adult are o lungime a corpului care oscilează în limite destul de largi, măsurând de la vârful botului până la vârful cozii între 50 – 60 cm. Din această lungime totală, corpul măsoară 30 – 35 cm iar coada 20 – 26 cm.

Greutatea corporală este cuprinsă în limitele de 1 kg până la 5 kg, existând exemplare care depășesc această limită.

Blana bizamului în general de culoare brună distingându-se două nuanțe: gri – brun, mai închis pe spinare și gri – roșcat, dintre care prima variantă este mai des întâlnită .

Ca specie aparținând ordinului Rodenția, bizamul prezintă caracterele acestuia: o singură pereche de incisivi superiori, proieminenți, de culoare portocalie, cu creștere continuă, glande salivare foarte dezvoltate, stomac monocavitar, cec voluminos, glande perianale foarte dezvoltate care emană un miros caracteristic, uter dublu, placentă discoidală, mamele pectorale și abdominale.

1. 3. Biotopul bizamului

Bizamul este prin excelență un animal amfibiu care trăiește în zone de apă dulce puțin adâncă, pe cursuri de ape line, în mlaștini, delte, cu vegetație acvatică abundentă, în care predomină papura și stuful. El preferă zonele climatice temperate cu ierni scurte și mai puțin aspre.

Adăpostul bizamului este constituit în malul apelor, în diguri, iar acolo unde malurile sunt la nivelul apelor el recurge la ridicarea unor locuințe cu aspect de mușunoaie mari așezate în zonele cu ape mai puțin adânci.

În afară de vizuini construite în mal și de mușuroaie, bizamii își alimentează platforme de hrănire, puțin deasupra apei precum și cărări de acces la ele prin stuf.

1. 4. Alimentația bizamului

În condiții naturale, bizamul se hrănește cu alimente de origine vegetală, fiind un animal vegetarian prin excelență. Furajele de bază pe care le consumă sunt plantele acvatice, rădăcinile și părțile verzi de trestie, papură, rogoz. În timpul iernii consumă iarbă uscată, muguri și lujeri, plante arboricole, acumulate ca rezerve în cotloanele vizuinii. Dacă arealul lui se interferează cu grădini de legume și culturi, consumă fructe, porumb, trifoi, lucernă.

Când furajele vegetale lipsesc, bizamul consumă: insecte, crustacee, scoici și foarte rar pești și broaște.

1. 5. Reproducția la bizam

Din punct de vedere reproductiv, bizamul este un animal poliestric, precoce și foarte prolific. Femelele ajung la maturitate sexuală în apropierea vârstei de 5 luni, putând procrea în toamna anului când s-au născut, masculii devin apți de reproducție abia în toamna anului următor.

Căldurile sunt manifestate în perioada aprilie – septembrie, masculii emană un puternic miros cu apel sexual în perioada de rut. Împerecherea are loc în apă, acxtul sexual fiind de scurtă durată și repetându-se de 2 – 3 la rând.

Durata gestației este scurtă, ca și la alte rozătoare, după diverși autori aceasta variind între 21 și 23 de zile (18), 26 zile , iar după alții ajungând până la 30 de zile . La o fătare se obțin în medie 6-8 pui. Aceștia se nasc glabri și orbi, hrănindu-se în primele 10-13 zile numai cu lapte matern. La 3 luni de viață ajung la jumătate din greutatea părinților și pot avea o viață independentă de aceștia.

6. Arealul bizamului

Originea bizamului se află în America de Nord, în partea de nord – est a Statelor Unite, partea de sud-este a canadei, regiunea marilor lacuri (Huron, Eric, Ontario). Aici el trăiește în echilibru biologic cu alte specii, cel mai de temut dușman al său fiind nurca din America de Nord.

În Europa bizamul a pătruns prin importul făcut din Canada în anul 1905 de către Collorado Mannsfeld, care a introdus în captivitate în satul Dobrici de lângă Praga, un număr de 5 exemplare. Scăpând din captivitate și beneficiind de însușirile biologice favorabile care îl caracterizează, acest rozător s-a extins cu repeziciune în toată Europa.

Principala tendință a fost către direcțiile sud, sud – est, și sud – vest, cuprinzând cu predilecție bazinul hidrografic al Dunării.

Răspândirea bizamului s-a produs și în mod dirijat prin colonizări și creștere în captivitate. În acest sens în România se citează existența crescătoriilor de bizam la Petrești și Freidorf – Timișoara încă din anii 1930- 1935. Semnalarea speciei în mediul natural la noi în țară s-a făcut în anul 1941, în apropiere de oradea, iar în anul 1954 în Delta Dunării .

.

1. 7. Importanța economică a bizamului

Valoarea economică a acestui rozător constă în primul rând în blana sa. Calitatea blănurilor se apreciază după scara valorică a lui Mohs. Astfel, dacă blana de Seal (o specie de focă) se cotează cu cifra 100, cea de bizam ajunge la indicele de apreciere 50, fiind în urma blănii de castor, care are indicele de 90 sau de vidră, cu indicele 71 .

Calitatea blănurilor depinde de vârsta animalului și de perioada de recoltare. Astfel, blănurile de iarnă și începutul primăverii sunt calitativ superioare celor recoltate vara și toamna. Blana se prelucrează în majoritatea cazurilor în valoarea ei naturală, se aplică și colorații de imitație de samur, jder, castor, focă .

Carnea de Ondatra este comestibilă, cu proprietăți gustative ce o apropie de cea de nutrie. Este o carne ușor digerabilă, putând fi consumată proaspătă, conservată și semiconservată. Moscul extras din glandele așezate sub piele între organele genitale și anus, este utilizat pentru prepewrarea produselor cosmetice cu proprietăți asemănătoare prețiosului “mosc de Tonkin”.

În ciuda acestor avantaje economice, luând în considerație pagubele produse de bizam fortificațiilor și sistemelor hidroameliorative, în majoritatea țărilor Europei de Vest s-au luat măsuri de scoatere de sub ocrotirea legii și chiar de combatere .

CAP II.

2.1 SCHELETUL AXIAL

Scheletul la mamifere este reprezentat printr-un exoschelet (schelet dermic), mai rar întâlnit, reprezentat de plăci osoase dermice, de formă regulată (Familia Dasypodidae ) și un endoschelet .

Endoscheletul se compune dintr-un schelet axial și un schelet apendicular.

Scheletul axial cuprinde: craniul, coloana vertebrală cu coastele și sternul.

Scheletul apendicular cuprinde scheletul înotătoarelor neperechi, înotătoarelor perechi, al membrelor cu centurile lor.

Scheletul axial primitiv al vertebratelor este reprezentat prin notocord.

Gîtul, trunchiul și coada se caracterizează printr-o formă alungită, prin simetria bilaterală și metameria elementelor constitutive. Metameria reprezintă un tip special de simetrie, ea apare începând de la nevertebrate (la Anelide și Artropode), unde metameria, și, respectiv segmentarea corpului reprezintă forme de adaptare la mișcare precum și alte funcțiuni vitale ca matabolismul și reproducerea (după V. Beklemisev).

E. A. Maier a propus teoria originii locomotorii a metameriei.Fiziologul elvețian L. Lang a arătat că factorul locomotor putea să joace un rol important în segmentarea corpului, deoarece de fiecare organ locomotor (parapodiu) este legat un anumit grup muscular și în afară de acestea iau naștere porțiuni mai mobile ale tegumentelor. Mișcările au devenit mai ordonate, la fel și musculatura fiind dispusă în două straturi principale, unul circular și unul longitudinal.

Având inițial un rol important în locomoția vertebratelor acvatice cât și a celor terestre la care aceste părți se sprijină pe sol, ele devin secundare odată cu ridicarea trunchiului de la sol, prin dezvoltarea membrelor și dispunerea acestora dedesubtul corpului, sub formă de coloane .

Menținerea formei alungite este condiționată de prezența unui schelet axial reprezentat, în formă primitivă la Amphioxus prin coarda dorsală sau notocord.

Notocordul este o baghetă elastică, alungită, nesegmentată, dispusă sagital pe toată lungimea corpului între măduva spinării care este situată dorsal și tubul digestiv, situat ventral. Este format din celule turgescente, originare din material condro-mezoblastic care îi conferă un anumit grad de rigiditate și la periferie dintr-un strat de celule epiteliale, mici, bogate în citoplasmă. Acest strat formează epiteliul cordal sau pătura epiteliomorfă. În jurul notocordului găsim o teacă conjunctivă, teaca fibroasă a notocordului, delimitată la exterior de o membrană elastică externă. Notocordul este prezent toată viața animalului la ciclostomi, dipnoi, condrostei .

La peștii cartilaginoși (selacieni) teaca fibroasă a notocordului se transformă în segmente cartilaginoase pe care se sprijină arcuri formate din lame tot cartilaginoase ce protejează dorsal măduva spinării (arc neural) și ventral aorta (arc hemal).

La peștii osoși (teleosteni) și la restul vertebratelor, notocordul este înlocuit prin piese osoase, de origine mezoblastică. Procesul de osificare cuprinde și arcurile, elementele osoase rezultate, vertebrele, sunt legate între ele prin discuri intervertebrale. În spațiile dintre segmentele musculaturii (miomere) se diferențiază piese osoase alungite, dependente de rahis care străbat pereții laterali ai trunchiului: coastele. În regiunea trunchiului, vertebrele au parapofize de care se prind coastele inferioare. În regiunea caudală există apofize hemale ce formează arcuri hemale.

La amfibieni coastele sunt foarte scurte, ventral apare o piesă osoasă impară, independentă de coaste, numită stern cu care se articulează centura scapulară.

Reptilele (ofidienii) au coastele foarte dezvoltate, în locomoție prin sprijinul pe extremitățile ventale libere.

La șopârle, aceste extremități se sudează pe linia mediană lungind sternul.Ia naștere astfel în partea anterioară a trunchiului cușca toracică care reprezintă baza osoasă a cavității ce adăpostește cordul și pulmonii.

2.2 Capul osos la carnivore.

La carnivore se reduce foarte mult splanchnocraniul, implicit și cavitățile nazale și bucală, dar se dezvoltă enorm neurocraniul care adăpostește un creier mai complex, mai specializat pentru noile strategii impuse de modul de procurare a hranei prin vânat. Acestui tip de alimentație îi este necesar un timp redus de prelucrare a hranei de la prehensiune până la deglutiție fiindu-i necesară numai secționarea bucăților de carne sau oase pentru deglutiție. Aceste noi cerințe duc la modificări importante ale oaselor capului,la câine fiind cele mai mari variații de formă și proporții dependente de rasă .

Fața dorsală prezintă fosele temporale mult bombate despărțite dorsal printr-o creastă sagitală externă (mai ales la rasele doligo și mezocefale) care pleacă de la protuberanța occipitală externă bifurcându-se rostral și continuându-se cu liniile temporale, care pot urmări până la baza procesului zigomatic al frontalului. Procesul zigomatic al frontalului este foarte scurt, reprezentând punctele cele mai îndepărtate ale regiunii frontale. Gaura supraorbitală lipsește, fosa frontală (nasion) se continuă și între oasele nazale care se termină rostral, concav.

Fața laterală poartă fosele temporale extrem de largi și lungi la rasele dolicocefale, fiind limitate lateral de o arcadă zigomatică dezvoltată și lungă, trasă mult lateral. Procesul frontal al zigomaticului este foarte redus,astfel încât orbita comunică larg cu fosa temporală. Pe craniul nemacerat ligamentul orbital completează orbita. În hiatul orbital se deschid aceleași orificii ca la cal. Gaura infraorbitală este plasată în dreptul carnasierei, procesul alveolar canin este proeminent, recurbat și prelung.

Fața ventrală se remarcă prin lățimea exagerată în dreptul arcadelor zigomatice. Bula timpanică este foarte dezvoltată, gaura occipitală largă, condilii sunt alungiți transversal iar procesele paracondiliene sunt foarte reduse.Regiunea guturală este lată și scurtă cu crestele pterigo-palatine lungi.Regiunea palatină apare în schimb foarte lată în treimea posterioară, procesele palatine ale arcadelor incisive sunt reduse și fantele palatine ovale.

Fața nucală, de forma unui triunghi isoscel cu vârful în sus, marcat de o foarte dezvoltată protuberanță externă care se continuă în jos și lateral cu crestelenucale proieminente.

Cavitatea cranienă este largă, crestele cerebro-cerebeloase se unesc dorsal într-o protuberanță occipitală internă proieminentă, perforată la bază de canalul transvers. Cele trei fose craniene sunt bine reprezentate, șeaua turcească este flancată de șanțurile cavernos și maxilar.

Cavitatea nazală se remarcă prin dezvoltarea deosebită a corneților nazali și în mod deosebit a celui ventral care prezintă numeroase ramificații secundare. Sinusurile sunt reduse fiind reprezentate numai sinusul frontal și maxilar .

Capul osos la pisică se caracterizează prin scurtimea lui, impresie accentuată mai ales de lățimea exagerată, determinată de deplasarea în sens lateral a arcadelor zigomatice.

Fața dorsală este scurtă și foarte convexă, protuberanța occipitală externă și crestele nucale sunt ștersa. Fosele temporale largi sunt separate de o creastă sagitală externă foarte tăioasă, iar lateral de o arcadă zigomatică mult îndepărtată. Orbita este largă și orientată anterior, arcada orbitală incompletă iar planșeul absent, face ca orbita să comunice larg cu fosa pterigo-palatină .

Regiunea nazală foarte scurtă se termină rostral printr-o incizură largă, oblică în sens lateral. Gaura infraorbitală este plasată sub orbită în dreptul celui de-al doilea premolar.

Fața ventrală are o lărgime și scurtime caracteristică. Gaura occipitală foarte largă, bulele timpanice sunt enorme și netede,gaura sfărâmată lipsește iar gaura nervului hipoglos se deschide la marginea posterioară a găurii jugulare. Regiunea palatină este scurtă și are forma unui triunghi echilateral iar cea guturală este largă .

2.3 Capul osos la nutrie

La nutrie capul osos este masiv cu axul longitudinal rectiliniu. Occipitalul prezintă procesele paracondiliene foarte dezvoltate aplatizate cranio-lateral. Temporalul participă împreună cu parietalul la delimitarea unei fose musculare adânci și largi. Cavitatea glenoidă a temporalului este mult alungită în sens cranio-caudal. Bula timpanică este foarte mare, cu fața ventrală ornată de procese musculare. Maxilarul prezintă o fosă infraorbitală largă circumscrisă de creste de inserție musculare pentru m. maseter. Incisivul este foarte dezvoltat și prevăzut cu o singură alveolă dentară. Mandibula se caracterizează prin lipsa procesului coronoid, dezvoltarea exagerată a procesului angular, prezența unui proces mental și a unei puternice creste maseterice. Condilul mandibular are formă elipsoidă cu diametrul mare orientat sagital .

Mandibula la mamifere

Mandibula ne dă informații esențiale cu privire la tipul de alimentație al unei specii. Lungimea, numărul și tipul de alveole dentare, tipul și forma dinților,aspectul condilului mandibular, înălțimea procesului coronoid e.t.c. sunt elemente hotărâtoare în includerea mandibulei și al individului într-un tip digestiv și în cadrul unei specii..

La ierbivore mandibula are corpul redus, cele două ramuri orizontale sunt lungi, prin alungirea spațiului interdentar (diastemă) se continuă cu ramurile verticale într-un unghi convex și tuberos. Porțiunea cea mai importantă, a mandibulei: porțiunea articulară, are un proces coronoid foarte dezvoltat, lățit și vertical. Condilul mandibular este rotunjit în ambele sensuri și așezat transversal, adaptat pentru modul particular de triturare a hranei și anume prin mișcări de lateralitate asemănătoare pietrelor de moară. Pentru ca secționarea substanței vegetale să se efectueze eficient, condilul mandibular este foarte mult înălțat față de tablele dentare iar dentiția este de tip special, selenodont, prevăzut cu creste care permit o adevărată “măcinare”.

Rozătoarele secționează substanța vegetală prin mișcări de propulsie și retropulsie care duc la alungirea exagerată a cavității bucale, la reducerea (la iepure) sau la lipsa procesului coronoid (la nutrie), la dezvoltarea exagerată a procesului angular pe care se inseră musculatura care mobilizează mandibula în sens caudal, prezența unui proces mental pe bordura inferioară și a unei puternice creste maseterice pe fața laterală, la dispunerea condilului longitudinal pe axa mandibulei ceea ce nu-i permite mișcări de lateralitate. Acestor particularități li se adaugă și prezența dentiției cu incisivi lungi și puternici ca niște dălți iar molarii prevăzuți cu creste transversale .

Specializarea carnivorelor la alimentația prin secționare și înghițire fără mestecare duce la scurtarea cavității bucale și a mandibulei, la dezvoltarea unor dinți puternici și foarte tăioși (caninii și carnasierele). Condilul mandibular este la nivelul tablelor dentare,are aspectul unui cap articular iar procesul angular și procesul coronoid sunt extrem de dezvoltate pentru eficientizarea musculaturii masticatorii, precum și cea care intervine în deschiderea largă a cavității bucale prin tracțiunile ei asupra unghiului mandibular.

Coloana vertebrală este formată din cinci regiuni bine delimitate, cu excepția cetaceelor și a sirenienilor, care, din cauza adaptării la mediul acvatic, au vertebrele aproape uniforme, nediferențiate în zone .

Coloana vertebrală (rahisul) reprezintă axul osos al corpului, fiind alcătuit din piese articulate între ele, numite vertebre (derivate de la cuvântul latinesc a se întoarce). Coloana vertebrală este sistematizată în cele cinci regiuni și anume: regiunea cervicală, regiunea toracală, regiunea lombară, regiunea sacrală, regiunea coccigienă sau codală.

Indiferent de regiunea din care fac parte, vertebrele se aseamănă din punct de vedere arhitectonic, fiind formate dintr-un corp și un arc. În funcție de solicitările mecanice executate asupra lor, vertebrele se deosebesc prin conformația exterioară unele de altele, motiv care a dus la sistematizarea lor, nefiind în rahis două vertebre identice.

În legătură cu felul de mișcare al animalelor, coloana vertebrală prezintă o caracteristică deosebită: astfel, la cele care se mișcă prin pași alternând la trap, apofiza spinoasă a vertebrelor este îndreptată spre partea posterioară (izoclinie), în timp ce la mamiferele care au mersul prin salturi, apofizele vertebrelor toracice sunt orientate către partea posterioară, iar cele din regiunea lombară sunt orientate către partea anterioară (anticlinie ) .

2.4 Vertebrele cervicale la mamifere

La toate mamiferele domestrice, indiferent de lungimea gâtului, numărul de vertebre cervicale este constant 7 vertebre .

Atlasul are rolul de a susține capul în poziție normală și prin conformația lui permite mișcări de flexie și extensie al capului iar axisul se combină într-un sistem articular care să permită mișcările de lateralitate ale capului și ușoara rotație a acestuia astfel încât cumulate, lărgesc mult aria vizuală și auditivă ale individului .

2.4.1 Vertebrele toracale la mamifere

Vertebrele toracale se deosebesc printr-un corp vertebral scurt și masiv, prin înălțimea proceselor spinoase, prin prezența foveilor costale săpate cranial și caudal corpului vertebrei, prin procesele transverse scurte prevăzute cu suprafețe articulare costo-transversare destinate articulării cu tuberculul fiecărei coaste. Procesele articulare nu apar distincte ci sunt săpate la baza proceselor spinoase iar incizurile vertebrale sunt adânci, uneori pot fi transformate în găuri sau, la porc, unde gaura vertebrală laterală se deschide pe mijlocul procesului transvers există un canal vertical, perpendicular pe lungimea lui prin care ies ramura dorsală și cea ventrală a fiecărui nerv rahidian .

Corpul vertebrelor este aproximativ cilindric, fața articulară cranială este mult mai aplatizată comparativ cu a celor din regiunea cervicală, fața articulară caudală este puțin concavă iar la animalele mici devin chiar amfiplatine. Pe circumferința extremității craniale și caudale sunt săpate suprafețe concave care împreună cu cele de la vertebra următoare ne indică locul unde se articulează capul coastei. Aceste suprafețe se reduc de la prima la ultima vertebră (care are fovee costală numai pe fața cranială) așa încât mobilitatea coastelor în timpul respirației crește în sens caudal, de la primele spre ultimele coaste. Ventral, corpul vertebrei are o creastă vertebrală ventrală evidentă și tăioasă la leporide datorită tracțiunilor mușchilor flexori ai coloanei în timpul alergării sau poate să lipsească la carnivore (Budras 1993).

Procesul spinos, excesiv de înalt comparativ cu celelalte vertebre, crește în lungime de la prima înspre a III-a și a IV-a vertebră toracală după care descrește și rămâne constant la ultimele. Sunt late la animalele mari, la cabaline procesele spinoase II-XI formează regiunea grebănului, pe secțiune sunt triunghiulare cu vârful cranial și baza caudal la carnivore au marginea anterioară concavă și cea caudală groasă și convexă, au vârful lățit la rumegătoare, butonat la cabaline și canide,ascuțit la feline și aciculat la leporide. Procesele spinoase formează, împreună cu corpul,un unghi de incidență care diferă de la specie la specie. La mamiferele care se caracterizează în mers prin alternarea membrelor la trap și galop, înclinarea proceselor spinoase este mai puțin evidentă. Oblicitatea înspre caudal a procesului spinos (izoclinia) descrește înspre ultima vertebră toracală, a cărui proces este aproape vertical (vertebră anticlinală) de unde celelalte procese spinoase vor fi aplecate cranial (anticlinie). La speciile a căror mers se caracterizează prin salturi (carnivore, rozătoare), izoclinia proceselor toracale extrem de pronunțată este opusă anticliniei proceselor spinoase lombare la fel de evidentă datorită musculaturii extensoare ce acționează asupra rahisului .

2.4.2 Coastele și sternul

Coastele sunt oase alungite,pare, situate între coloana vertebrală și stern.Coatele anterioare prin extremitatea distală se articulează direct la stern și se numesc sternale sau coaste adevărate. Celelalte coaste se articulează indirect la stern, extremitatea lor ventrală (cartilajul costal) se suprapune unul pe celălalt și formează hipocondrul, iar coastele se numesc asternale sau coaste false .

Coastele sunt implicate în actul respirator și din acest punct de vedere coastele asternale sunt mobile în sensul că lărgesc latero-lateral cavitatea toracică.Astfel,între primele și ultimele coaste se vor observa diferențe majore,aceste diferențe constituind criteriul de încadrare al coastei.

Primele coaste sunt aproximativ rectilinii, au suprafețele de articulare dintre cap și tuberculul coastei foarte apropiate pe când celelalte sunt îndepărtate,cu atât mai mult cu cât ne apropiem de ultima. Astfel, observăm că gâtul coastei se alungește și se curbează înspre ultima, astfel încât tuberculul costal este evident la coastele sternale, la cele asternale tinde să se contopească cu corpul, suprafețele articulare fiind în continuitate, facilitând mobilitatea ultimelor coaste .

La carnivore și rozătoare cartilajul costal aste lung, subțire și se osifică devreme. Are o accentuată curbură cranială de așa manieră încât genunchiul coastei nu se formează la nivelul articulației condro-costale ci este format de cartilajul costal. Cartilajele costale aproximativ cilindrice, ușor turtite și de lungimi variabile, se articulează sinartrodial cu coasta și ventral cu sternul la coastele sternale. Cartilajele coastelor asternale sunt mai lungi și conice spre extremitatea inferioară și formează un hipocondru larg .

Sternul este o piesă osteo-cartilaginoasă, situat pe linia mediană, opus coloanei vertebrale, format dintr-o serie de nuclei osoși dispuși metameric într-o masă de țesut fibro-cartilaginos, numiți sternebre. Este foarte variabil sub aspectul formei, are o extremitate cranială (prosten, apendice traheal), mezostern (corpul) și xifisternul (apendicele xifoidian) .

2.4.3 Vertebrele lombare

Acest segment al coloanei vertebrale este modificat în funcție de necesitățile mecanice ale acestei regiuni. Este mobilă comparativ cu regiunile învecinatefapt care a determinat creșterea în dimensiuni a proceselor mamilo-articulare iar pentru siguranța orcărei mișcări suprafețele de articulare ale acestor procese mamilo-articulare apar combinate: asemenea unor coarne de zimbru (la taurine) prezentând fațeta articulară cranială concavă în timp ce procesul articular caudal are aspect condiloid; sau coarne de taur (suine) cu o suprafață articulară caudală concav-convexă de sus în jos, la cabaline, carnivore și leporide suprafețele articulare sunt verticale și planiforme .

Vertebrele lombare se deosebesc în primul rând prin dezvoltarea și detașarea mult în sens lateral a proceselor transverse care tind să suplinească lipsa coastelor în această regiune, fapt pentru care au fost numite procese costiforme . Acest fapt se datorează importanței lor în protecția organelor din cavitatea abdominală în primul rând prin lungime și lățime,apoi prin faptul că oferă loc de inserție musculaturii care formează peretele abdominal musculo-aponevrotic. Forma și direcția de orientare variază fiind determinate de greutatea masei abdominale : sunt detașate în sens lateral la cabaline și rumegătoarele mari, rumegătoarele mici, carnivorele și leporidele care își procură hrana prin cățărare sau se deplasează prin salturi musculatura iliocostală și iliospinalul tracționează în sens cranio-ventral de procesele transverse iar musculatura ilio-psoatică în sens caudal acțiunea acestor grupe musculare antagoniste imprimă proceselor proceselor transverse un aspect bicuspid.

Corpul vertebrelor lombare este masiv, aplatizat și lung (la leporide este exagerat de lung datorită necesității de alungire a acestei regiuni) sau mai redus la cabaline unde regiunea lombară este scurtă fiind formată din 6 vertebre iar la caii arabi de 5 vertebre. Extremitățile articulare sunt de tip amfiplatin,iar între ultimele două procese transverse se pot găsi suprafețe articulare costotransversare .

2.4.4 Vertebrele sacrale la mamifere. Osul sacrum.

Vertebrele sacrale se sudează între ele și formează o piesă unică numită osul sacrum ca o consecință a solicitărilor mecanice la care este supusă această regiune. Vertebrele sacrale sunt sudate total sau parțial,atât prin corpul vertebral cât și prin procesele spinoase formând o creastă sacrată mediană la equine, taurine, incompletă la ovine, carnivore și leporide sau lipsește la suine; prin procesele mamilo-articulare formând o creastă sacrată intermediară și prin procesele transverse – creasta sacrată laterală mai redusă la taurine. Unirea proceselor vertebrei poate fi parțială delimitând spații interarcuale iar procesele spinoase pot să-și păstreze individualitatea la carnivore și leporide .

Unirea găurilor vertebrale duce la apariția unui canal sacral, spațiile interarcuale se unesc formînd orificiile supra și subsacrale.

Sacrumul se articulează anterior cu ultima vertebră lombară, atât prin corp cât și prin procesul transvers (articulație intertransversară la cabaline) al lui S1 dar și cu paleta iliacă prin intermediul lui facies auricularis. Coxalul împreună cu sacrumul formează cavitatea pelvină iar acesta prin fața ventrală constituie plafonul acestui spațiu. Prima vertebră sacrală are corpul mai voluminos, proiemină în cavitatea pelvină și poartă numele de promontoriu .

Vertebrele sacrale variază ca număr de la o specie la alta: 5 la ecvine și taurine, 4 la ovine, suine și leporide, 3 la carnivore.

Vertebrele caudale sau coccigiene la mamifere

Vertebrele coccigiene variază interspecific ca număr astfel la cal sunt între 17 și 20, la rumegătoare18-21, la porc 20-23, carnivore 22-24 la leporide variază între 14-16.

Corpul vertebrelor acestei regiuni este cilindric și se reduce în începând de la Cc4. Arcul neural dorsal este prezent la primele vertebre apoi devin procese arcuale și în cele din urmă dispar, astfel încât corpul vertebrei rămâne cu aspect falangien. La rumegătoare și carnivore se păstrează un rudiment de arc ventral, arcul hemal, care dispare și el în spre vârful cozii. Suprafețele articulare craniale și caudale se înscriu în tipul amficirțian .

2.5 OASELE MEMBRULUI TORACIC

Studiul comparativ al sistemului osos al membrelor la câine și nutrie cu mod de viață diferit, au în vedere evidențierea unor aspecte comune privind sprijinul digitigrad, precum și identificarea unor caractere morfologice diferite legate de habitat și modul de viață.

Sprijinul digitigrad specific carnivorelor și rozătoarelor, este caracterizat prin poziția aproximativ orizontală a degetelor și verticală a oaselor metapodiului. La aceste specii se remarcă reducerea degetului unu la membrul toracic și dispariția lui la membrul pelvin. De asemenea și la speciile cu sprijin digitigrad, ca și la cele cu sprijin plantigrad, fiecare deget are corespondent metapodial individualizat.

Condițiile de habitat, diferit, al celor două specii luate în studiu, au drept scop evidențierea unor aspecte morfo-funcționale ale sistemului osteo-ligamentar conform principiului morfologic fundamental formă-funcție cauză- efect. Astfel: câinele este un carnivor terestru cu o evoluție pe scara filogenetică mult superioară nutriei. El are membrele lungi cu osatura și musculatura puternică, ce îi permit mișcări repezi, agile. Nutria este un rozător, de vizuină, cu membrele scurte adaptate la deplasarea terestră și în mediul acvatic.

2.5.1 Oasele membrului toracic

Oasele membrului toracic sunt sistematizate în: centura membrului (spata, clavicula și coracoidul), stilopodiul (humerusul), zeugopodiul (radiusul și ulna) și autopodiul format din: bazipodiul (oasele carpiene), metapodiul (oasele metacarpiene) și acropodiul (falangele).

2.5.2 Centura membrului toracic

Centura membrului toracic suferă modificări însemnate la mamifere în funcție de specificul activității membrelor acestora. Astfel la mamiferele domestice coracoidul apare încorporat în tuberculul supraglenoid sub forma procesului coracoid. Odată cu limitarea mișcărilor membrelor, doar la flexie și extensie, clavicula dispare. Paralel cu aceste funcții posibilitatea efectuării și a altor mișcări, clavicula se găsește sub formă rudimentară, sau foarte dezvoltată la speciile care pot executa mișcări complexe a extremităților libere ale membrelor. La mamiferele acleidale centura membrului toracic este reprezentată doar de spată. Legătura între trunchi și membre le anterioare se realizează prin intermediul maselor musculare (sinsarcoză).

La câine spata este mult mai lungă decât lată, prezintă spina scapulară înaltă și rectilinie, lipsită de tuberozitate. Ea împarte fața laterală în cele două fose aproximativ egale. Spina se termină printr-un acromion ce coboară până la nivelul cavității glenoide. Acromionul apare flancat caudal de un început de paracromion. Marginea dorsală este acoperită de o buză epifizară. Marginea cranială este ondulată și delimitează un gât scurt și lat. Cavitatea glenoidă este eliptică iar tuberculul supraglenoidal coboară sub sprinceană.

La nutrie spata este mai scurtă și mai lată. Spina scapulară prezintă tuberozitatea evidentă, plasată la mijloc. Raportul foselor supra și infraspinoase sunt de 1 /2 . Acromionul este foarte dezvoltat, terminat cu un cârlig distal, unde se articulează cu clavicula. Caudal acromionul prezintă un paracromion tuberos mai dezvoltat decât la câine. Marginea cranială este convex-concavă, ușor torsionată iar marginea toracală este concavă și groasă. Marginea dorsală prezintă un redus cartilaj suprascapular. Cavitatea glenoidă, este susținută de un gât lung, are formă ovală cu axul mare dispus cranio-caudal. Tuberculul supraglenoidal este coborât sub sprinceana cavității și prezintă medial un proces coracoid evident.

Clavicula are formă cilindrică, alungită, aplatizată și ușor recurbată, prezintă medial o creastă tăioasă. Extremitatea scapulară se articulează semimobil cu acromionul, iar extremitatea sternală, mai voluminoasă, se articulează semimobil cu omosternul, iar prin intermediul său cu sternul.

2.5.3 Stilopodiul membrului toracic

La câine humerusul se dezvoltă dintr-un nucleu diafizar, doi nuclei pentru extremitatea proximală și patru nuclei pentru extremitatea distală (pentru trochlee, condil, epitrochlee și epicondil). Humerusul apare lung și recurbat în formă de ,,S” prelung. Capul articular este tras caudal și susținut de un gât evident. Tuberculii humerali sunt reprezentați prin vârfurile lor, iar tuberculul mare depășește puțin capul articular. Creasta deltoidiană este evidentă și lungă. Culisa bicipitală este largă și situată către medial. Șanțul humeral este larg dar bine delimitat de cele două crest. Condilul este înegust de formă triunghiulară și strâns atașat de buza laterală a trochleei humerale iar buza medială este oblică și tăioasă. Fosa olecraniană largă comunică cu fosa radială prin gaura supratrochleară.

La nutrie corpul osului este prismatic, triunghiular în ½ proximală, datorită dezvoltării exagerate a crestei deltoidiene. Șanțul de torsiune este adânc și larg, creasta extensorie evidentă, tuberculul marelui rotund evident, alungit dorso-ventral. Capul articular depășește în înălțime tuberculii mare și mic. Condilul articular se unește cu buza laterală a trochleei formând un capitulum humeri dezvoltat însă pentru poziția de flexie. Fosa olecraniană prezintă marele ax orientat transversal, deoarece epicondilul și epitrochleea sunt îndepărtate între ele. La nutrie lipsește gaura supratrochleară și epitrochleară.

La nutrie radiusul este puternic contorsionat și recurbat în ,,S”, pare frânt în două puncte, proximal și în 1/3 mijlocie. Treimea proximală apare bifaciată iar treimea mijlocie și distală sunt trifaciate. Arcada radio-ulnară ocupă toată lungimea radiusului. Extremitatea proximală a osului prezintă o cavitate glenoidă alungită media-lateral, cu aspect reniform, flancată ventro-caudal de circumferința ulnară a radiusului.

2.5.4 Zeugopodiul membrului toracic

Oasele zeugopodiului reprezintă baza anatomică a antebrațului. Poziția și dezvoltarea lor depinde de modul specific de utilizare a autopodiului toracic. La om în supinație cele două oase sunt paralele. În pronație cele două oase se încrucișează amploarea rotației atingând 1800. La pisică amploarea rotației atinge aproximativ 900, iar la câine posibilitățile sunt mai reduse.

La câine oasele antebrațului sunt independente, mobile între ele și încrucișate. Datorită articulării numai prin extremități, ele delimitează un spațiu interosos lung și îngust

Bazipodiul toracic

La câine bazipodiul este alcătuit din șapte oase dispuse astfel: 3 în rândul proximal și 4 în rândul distal. Redecerea numărului la rândul proximal se datorează unirii semilunarului cu scafoidul, rezultând astfel scafo-lunarul. Pisiformul este alungit cilindric și subțiat la mijloc. Prezintă două suprafețe articulare, concave, una pentru ulnă și una pentru piramidal. Piramidalul se caracterizează prin prezența unei prelungiri distale, prin intermediul căruia ajunge să se articuleze ce metacarpul V. Proximal se articulează cu ulna. Scafo-lunarul este cel mai voluminos os al carpului, se articulează proximal cu radiusul, printr-un condil dispus transversal, iar distal cu toate oasele din rândul distal.

Unciformul are forma unei piramide triunghiulare. Proximal se articulează cu scafo-lunarul și cu piramidalul. Distal prezintă două fațete concave pentru metacarpele IV și V. Capitatul proximal prezintă o fațetă convexă pentru scafo-lunar, iar distal se articulează cu metacarpul III. Trapezoidul este aplatizat proximo-distal, proximal se articulează cu scafo-lunarul iar distal cu metacarpul II. Trapezul este redus, aplatizat și recurbat, se articulează cu trapezoidul și cu metacarpele I și II.

La nutrie bazipodiul toracic este alcătuit din 9 oase: în rândul proximal (pisiformul, piramidalul, scafolunarul și facoidul), rândul distal (unciformul, capitatul, trapezoidul și trapezul), iar între cele două rânduri se interpune osul central.

2.5.6 Metapodiul toracic

Acest segment este alcătuit din cinci oase lungi, paralele, care în urma adaptărilor funcționale ale membrelor se pot reduce ca număr, o dată cu degetele cărora aparțin. Oasele metacarpiene se articulează proximal atât între ele cât și cu oasele rândului doi al carpului. Distal metacarpele se articulează cu falangele proximale.

2.5.7 Acropodiul toracic

Acropodiul are ca bază anatomică falangele, la care se atașează și oasele sesamoide, dispuse palmar. Fiecare deget este format din trei falange, numai degetul 1 are două falange.

La câine falangele sunt subțiri și lungi. Falanga I și II au aspect cilindric, iar tuberculii ligamentari sunt proeminenți. Falanga a III-a are aspect conic.

La nutrie falanga I-a și a II-a sunt asemănătoare carnivorelor iar falanga a III-a are aspect prismatic (trifaciată), caracteristic acestei specii.

2.6 Oasele membrului pelvin

Scheletului membrului pelvin, ca și cel al membrului toracic, este împărțit în: zonoschelet (ilium, ischium și pubis), stilopodiu (femurul), zeugopodiu (tibia și fibula) și autopodiu format din bazipodiu (oasele tarsiene), metapodiu (oasele metatarsiene) și acropodiu (falangele).

2.6.1 Zonoscheletul membrului pelvin

La vertebratele terestre, în modelul cartilaginos al viitoarei centuri pelvine apar trei nuclei de osificare, care vor constitui componentele omoloage ale centurii. Acestea se sudează între ele și formează o piesă osoasă unică numită coxal. Cu cât rolul membrelor pelvine în deplasare crește, cu atât legătura centurii cu coloana vertebrală se dezvoltă mai mult, în sensul participării mai multor vertebre, astfel limita extremă se întâlnește la păsări, la care se asociază toate vertebrele lombare și sacrale, realizând cu centura un complex rigid.

La fel ca și la centura membrului toracic se pot deosebi în fiecare jumătate a centurii pelvine câte trei piese osoase: ilium, ischium și pubisul. Cele trei piese osoase se sudează între ele la nivelul cavității cotiloide, formând astfel coxalul. Ambele coxale se unesc ventral la mamifere, în planul median al corpului, fie de-a lungul simfizei ischio-pubiene la animalele domestice, fie numai prin simfiza pubienă caracteristică primatelo. Cele două coxale se articulează dorsal cu coloana vertebrală, la nivelul sacrului, formând astfel un cerc complet închis. Prin poziția sa, centura pelvină participă și la formarea pereților latero-ventrali ai cavității pelvine. Unirea celor două coxale cu sacrumul, formează un complex osos denumit bazin sau pelvis. Legătura cu sacrumul se realizează prin intermediul porțiunilor iliace ale coxalelor. Acestea sunt oblice în sens ventro-caudal, formând cu coloana vertebrală un unghi, a cărei variabilitate este în funcție de specie, rasă și chiar individ.

2.6.2 Coxalul

Reprezintă jumătatea centurii pelvine, este un os lat, cu formă neregulată. El se compune din ilium, ischium și pubis, ce converg către cavitatea cotiloidă sau acetabulară, cavitate ce servește pentru articularea cu femurul. Limitele lor pot fi ușor recunoscute, datorită țesutului cartilaginos care le separă.

Iliumul formează porțiunea cranio-dorsală a coxalului. El prezintă un corp cu care participă la formarea cavității acetabulare și o paletăiliacă.

Corpul iliumului, la carnivore este aplatizat în sens transversal. Înaintea cavității cotiloide se găsește un tubercul de inserție musculară (m. rectis femoris). Marginea dorsală este concavă, descriind marea incizură ischiatică, iar fața medială este străbătută de linia arcuată.

Aripa sau paleta iliacă, se află în continuarea corpului, care se lățește treptat cranial. Fața laterală numită și fața gluteenă, la carnivore este parcursă de două linii gluteene. Fața medială este divizată într-o față ventro-medială netedă și o față dorso-medială rugoasă (facies auricularis). Marginea cranială este convexă la carnivore. Unghiul dorsal și ventral al iliumului la carnivore este divizat într-un unghi cranial și unul caudal.

Ischiumul formează porțiunea caudo-ventrală a coxalului. Corpul situat lateral, participă prin extremitatea proximală la formarea cavității cotiloide. Extremitatea caudală se lățește formând tabla ischiatică, ce formează alături de pubis planșeul cavității pelvine. Marginea medială formează împreună cu pubisul simfiza ischio-pubienă. Marginea cranială formesză cu marginea caudală a pubisului gaura obturată. Marginea laterală, situată pe corpul ischiumului este îngroșată, și delimitează mica incizură ischiatică, care caudal se continuă cu tuberozitatea ischiatică rotunjită la carnivore.

Pubisul situat în partea cranio-ventrală a coxalului, participă la formarea cavității cotiloide, precum și delimitarea intrării în cavitatea pelvină alături de ilium și sacru.

Cavitatea cotiloidă constituie centrul coxalului, la care participă cele trei oase ale centurii. Cavitatea este șlefuită de o suprafață articulară numită facies lunata, iar în fundul său se găsește o suprafață rugoasă pentru inserția ligamentului rotund.

2.6.3 Stilopodiul membrului pelvin

Stilopodiul membrului pelvin este reprezentat de femur. El prezintă o extremitate proximală ce se articulează cu coxalul un corp și o extremitate distală, care se articulează cu oasele gambei și patela. Datorită poziției excentrice a femurului față de bazin, greutatea trunchiului este preluată de capul femural, care o transmite mai departe diafizei prin intermediul gâtului femural.

La câine femurul are un aspect suplu, subțire și proporțional mai lung decât la alte specii. Capul este sferic cu o fosetă ligamentară, circulară și superficială. Gâtul este lung și bine evidențiat. Trocanterul mare are aspect triunghiular și nu ajunge la înălțimea capului articular. Trocanterul mic are aspect mamelonat. Creasta intertrocanterică este vizibilă numai în jumătatea ei laterală, unde delimitează o fosă intertrocanterică adâncă.

La nutrie, femurul apare ca un os rectiliniu, masiv, corpul său fiind scurt și lățit în sens transversal. Suprafața aspră este largă, delimitată de două buze evidente pe toată întinderea, aproximativ paralele, cea laterală mai tăioasă în treimea proximală, amintind de un al treilea trocanter.

Trocanterul mare, nedivizat, depășește înălțimea capului articular, fiind aplecat medial, pe fața laterală prezintă o tuberozitate evidentă.

Rotula este un os sesamoid ce apare în cadrul tendonului mușchiului cvadriceps femural. Ea apare ca un os scurt ce se articulează cu trochleea femurală.

La câine seamănă cu un ,,cățel de usturoi” , recurbată pe direcția axei longitudinale.

La nutrie se aseamănă cu cea de câine.

Oasele sesamoide femurale sunt prezente la carnivore și rozătoare și reprezintă nuclei de osificare în tendoanele de origine ai mușchilor gemeni ai gambei (mușchii gastrocnemieni lateral și medial).

2.6.4 Zeugopodiul membrului pelvin

Specializarea membrelor pelvine pentru a asigura propulsia trunchiului în locomoția pe sol, lasă amprentă și asupra oaselor ce alcătuiesc baza anatomică a gambei, tibia situată medial iar fibula lateral. Această specializare, unilaterală, se face în detrimentul unor posibilități multiple de mobilitate din cadrul autopodiului.

Dacă inițial tibia și fibula au fost reprezentate prin oase dezvoltate egal și articulate împreună cu condilii femurali, situație redată și de ontogenie, ulterior fibula regresează, articulându-se numai cu tibia. Astfel la suine, carnivore, om și nutrie fibula este reprezentată în întregime, articulându-se prin extremitățile ei cu extremitățile tibiei. Articularea relativ mobilă a celor două oase, reprezintă un vestigiu al mișcărilor de pronație și supinație.

Tibia este un os lung și reprezintă osul principal al gambei. Prezintă o extremitate proximală care se articulează cu condilii femurali, un corp și o extremitate distală ce se articulează cu oasele tarsiene.

Fibula reprezintă osul secundar al gambei și este situată lateral față de tibie, cu care se articulează prin extremitățile sale. Ea prezintă variații la animalele domestice, putânde-se prezenta complet dezvoltată fierudimentară.

La câine tibia este suplă și recurbată în ,,S” prelung. Spina tibială, joasă, are tuberculii intercondilieni reduși. Tuberozitatea tibiei, îngustă și proeminentă, este verticală și se continuă cu creasta tibială prezentă în ¼ proximală a tibiei. Fibula la câine este independentă și complet dezvoltată, realizează un spațiu interosos larg în ½ proximală, ca în jumătatea distală să vină în contact strâns cu tibia..

La nutrie tibia este sudată cu fibula la extremitatea proximală, pe când în treimea distală este alipită fibulei și articulată diartrodial. Spațiul interosos crural este prezent în cele 2/3 proximale, fiind larg.

2.6.5 Oasele autopodiului pelvin

Elementele constitutive ale autopodiului pelvin urmează îndeaproape planul structural descris la autopodiul toracic. Astfel și la membrul pelvin, variațiile caracteristice diferitelor specii sunt considerate ca derivând dintr-un arhetip pentadactil, putându-se diferenția tot trei porțiuni:

– tarsul care prezintă ca bază anatomică un număr variabil de oase scurte dispuse pe două rânduri.

– metatarsul, alcătuit din oase lungi dispuse paralel.

– degetele, a căror numerotare se face dinspre marginea tibială spre cea fibulară ( de la degetul I la V).

La animalele domestice, acest segment, ca de altfel tot membrul pelvin, are legături mai strânse cu locomoția decât membrul toracic, chiar dacă mai este adaptat și altor funcții.

Deși autopodiul pelvin nu poate efectua mișcări de pronație și supinație, animalele domestice prezintă o corespondență morfo-funcțională între acesta și autopodiul toracic. Astfel unui autopodiu toracic digitigrad îi corespunde un autopodiu pelvin digitigrad.

La carnivore și rozătoare se constată o reducere a degetelor la membrul pelvin, întrucât degetul I dispare.

2.6.6 Oasele tarsiene

Oasele tarsiene sunt dispuse ca și la segmentul omolog al membrului toracic, pe două rânduri, unul proximal și unul distal. Rândul proximal se articulează cu oasele gambei iar cel distal cu oasele metatarsiene

Rândul proximal se compune din: calcaneul dispus lateral și astragalul situat medial.

Rândul distal de oase tarsiene, cuprinde un număr de 5 piese la arhetipul pentadactil, numerotate de la I la V. Datorită fuzionării oaselor tarsiene IV și V întâlnim numai 4 oase. Tot în rândul distal se consideră și osul central întrucât la unele mamifere el se sudează la rândul distal.

La nutrie tarsul se compune din 8 oase: astragalul, calcaneul, scafoidul, cuneiformul accesoriu, cuneiformul medial, cuneiformul intermediar, cuneiformul lateral și cuboidul.

2.6.7 Oasele metatarsiene

Aceste oase sunt reprezentate la arhietipul pentadactil de către cinci oase lungi, dispuse paralel și continuate cu falangele aceluiaș număr de degete. Ca și la membrul toracic reducerea numărului de degete determină și reducerea razelor osoase metapodiale. Câinele prezintă doar un rudiment al metatarsului I, care poate fi urmat în mod inconstant de falange.

La nutrie regiunea metatarsică este formată din cinci oase metatarsiene, care vin în contact numai proximal. Metatarsele excentrice sunt mai scurte. Comparativ cu oasele metacarpiene metatarsienele sunt de aproape două ori mai lungi.

2.6.8 Oasele degetelor

Baza anatomică a degetelor o constituie falangele, în număr de trei numai degetul I are două. La câine degetul unu poate fi prezent inconstant, iar la rasele de talie mare poate fi dedublat, falangele sale ne articulându-se cu metatarsul I, ci sunt menținute printr-un cordon fibros. În general forma falangelor este identică cu a celor de la membrul toracic.

Cap. 3. MATERIAL ȘI METODĂ DE LUCRU

Cercetările privitoare la” Particularitățile anatomo-fiziologice la bizam”au fost efectuate în perioada 2007 – 2009 în laboratoarele de Anatomie ale Facultății de Medicină Veterinară Iași.

Materialul de studiu a constat în 6 bizami, masculi și femele, procurate prin împușcarea acestora din bazinele piscicole și lacurile din împrejurimile municipiului Iași.

3.1 Metodele de cercetare

Pentru obținerea rezultatelor cercetării au fost folosite metodele anatomice clasice.

Metodele anatomice clasice au constat în disecția, observația, efectuarea măsurătorilor, descrierea și imortalizarea prin fotografierea și executarea de planșe sugestive a rezultatelor cercetării. Toate aceste etape s-au desfășurat în incinta laboratoarelor de Anatomie.

Pentru obținerea și prepararea pieselor osoase ce compun scheletul axial s-a utilizat tehnica fierberii și a albirii ulterioare cu apă oxigenată, până la îndepărtarea structurilor adiacente osului. Același efect s-a obținut prin raclarea structurilor musculo-ligamentare de pe suprafața osoasă.

După finalizarea studiului pe oase s-au alcătuit schelete care probează și confirmă rezultatele cercetării. Articulațiile preparate au fost conservate prin tehnica uscării și a formolizării. Pentru evidențierea musculaturii s-au utilizat cadavre proaspete, congelate sau formolizate. S-a efectuat disecția regională și stratigrafică prin eliminarea țesutului conjunctiv intermuscular, separând porțiunile musculare ale musculaturii tangent. S-a urmărit așezarea mușchiului, prepararea originii și a inserției, raportul fiecărui mușchi față de cei învecinați, identificând mușchiul și, în funcție de aceste criterii s-a stabilit denumirea acestuia.

Piesele preparate au fost formolate sau congelate constituind material de studiu în cadrul Laboratorului de Anatomie veterinară Iași. Sistemul de susținere și mișcare la bizam s-a studiat în contextul topografic regional urmărind diferențele și asemănările cu omoloagele lor dev la restul rozătoarelor.

Tehnica fotografierii a fost necesară pentru exactitatea cu care conservă forma, culoarea și dimensiunile în parametrii cât mai fideli scopului cercetării. Pentru fotografiere am folosit aparatul digital Nikon Cool pix 5000. Planșele anatomice au fost realizate după piesele preparate prin fierbere sau disecate, urmărind structurile cu ajutorul lupei binoculare, fiind executate la scara de 1:1, 2:1 și 4:1.

Permanent s-a recurs la studiul diferențial și comparativ confruntând rezultatele cu cele provenite din literatura de specialitate.

Cap 4. CERCETĂRI PROPRII

4.1 SISTEMUL OSOS LA BIZAM

4.1.1 CAPUL OSOS LA BIZAM

Capul osos la bizam are un aspect caracteristic, pe acesta se pot observa neregularități mai estompate sau mai evidente destinate inserției musculaturii pro- și retractoare a mandibulei și a celor care acționează ca flexori și extensori ai capului (fig.1).

În vedere laterală craniul se înscrie într-un dreptunghi, fiind încadrat între protuberanța occipitală externă, vârfurile nazalelor, marginea de abraziune a incisivilor, iar ventral de marginea de abraziune a molarilor, bula timpanică și procesele paracondiliene (fig. 2).

În vedere dorsală se remarcă o dezvoltare deosebită a neurocraniului în sens lateral comparativ cu alte rozătoare, viscerocraniul îngust este mult alungit în sens rostral. Procesul zigomatic ale temporalului și procesul zigomatic al temporalului și zigomaticul circumscriu în sens lateral câte o fosă orbito-temporală largă, întinsă mai mult pe axul longitudinal al capului și mai puțin detașată în sens lateral, nedepășind semnificativ limita laterală a neurocraniului și foarte adâncă datorită diferenței între întinderea neurocraniului și îngustimea ventrală a proceselor molare ale maxilarelor.

În vedere dorsală se observă faptul că protuberanța occipitală externă este situată la limita dintre occipital și interparietal, fiind reprezentată doar de o linie musculară de la care pleacă câte o creastă occipito-temporală evidentă – creasta nucală. Parietalele și osul interparietal delimitează o arie patrulateră netedă, neacoperită de musculatură care reprezintă zona cutanată dorsală. În sens rostral pornește o impresionantă creastă sagitală externă care se termină divergent pe circumferința anterioară a orbitei. Nazalele sunt dezvoltate, se lățesc foarte mult în sens rostral unde devin aproape duble lărgind partea dorsală a cavității nazale deoarece spațiul ventral este îngustat de proeminarea proceselor alveolare ale incisivelor (fig.3).

În vedere ventrală se remarcă dezvoltarea bulelor timpanice de pe care se detașă un proces stiloid redus. Acestea, împreună cu porțiunea aborală a aripilor sfenoidului, delimitează locul de trecere a trompei faringo-timpanice spre urechea medie. Aripile sfenoidului sunt lungi formând un spațiu gutural îngust (fig.4).

Cavitatea bucală se alungește foarte mult în sens rostral prin întinderea spațiului diastemal care reprezintă jumătate din toată lungimea cavității bucale. Procesele alveolare ale maxilarului sunt puternice și susțin trei molari iar procesul alveolar al incisivelor este evident și deplasat caudal. Hiatusul orbital se continuă anterior cu o fosă infraorbitală enormă. În zona diastemală se observă o fantă palatină largă pe linia mediană a bolții palatine ,care pe craniu lasă o largă comunicare între cavitatea bucală și cavitățile nazale (fig5.)

Oasele capului

Occipitalul la bizam este format din cele două porțiuni: bazioccipitalul și porțiunea scvamoasă.

Bazioccipitalul și porțiunea nucală delimitează împreună o gaură occipitală largă, cu formă aproximativ circulară, întreruptă ventral și dorsal prin câte o incizură, cea dorsală se continuă până la protuberanța occipitală externă cu o dublă creastă osoasă. Gaura occipitală este flancată pe părțile laterale de doi condili bine detașați de occipital, deplasați printr-o punte osoasă scurtă înspre bazioccipital.

Condilii occipitalului apar aplatizați transversal creând astfel o față ventrală externă, articulară, și o față dorsală, concavă, endocranienă, prin aceasta deplasând caudal spațiul neural cranien.

Fața ventrală a condililor este convexă și alungită. Fiecare condil este format din două subunități condilare, datorită unei ștrangulări intermediare: una la bază, convexă în ambele sensuri (asemănător unui cap articular), cu convexitatea mai evidentă în plan sagital, alta situată latero-dorsal, cu convexitatea evidentă transversal, sub formă de condil. Astfel, mișcările de flexie și extensie sunt executate de către subunitățile articulare de la baza condililor occipitali care devin ca niște mici capuri articulare. Mișcările de lateralitate ample și extensia maximă sunt avantajate de forma suprafețelor articulare situate dorsal, condilii propriu-ziși.

Bazioccipitalul are aspect trapezoidal, este așezat cu baza mare aboral și baza mică rostral, aceasta fiind prevăzută cu suprafață articulară plan-neregulată (articulație de tip cartilaginos) pentru bazisfenoid (fig.2).

Fața exocranienă este completată cu un tubercul muscular evident care se continuă rostral printr-o spină până la tuberculii musculari ai bazisfenoidului.

Fața endocranienă este netedă și aplatizată, la baza condililor occipitalului găsindu-se câte două găuri care se deschid în fosa paracondilienă: una este situată anterior – gaura jugală, cealaltă fiind gaura n. hipoglos.

Procesele paracondiliene sunt orientate latero – ventral, asemănător unui cârlig, sunt scurte și nu depășesc condilii, înspre vârf fiind prevăzuți cu câte un tubercul muscular (fig.1).

Condilii și procesele paracondiliene delimitează o fosă paracondilienă largă.

Fața endocranienă este ornată de două creste osoase care împart suprafața în trei fose adînci: una centrală pentru vermis și două laterale pentru masele laterale ale cerebelului. Aceste fose cerebeloase sunt continuate și pe fața endocranienă a parietalelor și temporalelor astfel încât cortul cerebelos se detașă de pe aceste oase printr-o creastă transversă, occipitalul fiind lipsit de protuberanță occipitală internă.

Caudal, occipitalul se articulează cu atlasul, ventral cu sfenoidul, ventro-lateral cu temporalul iar rostral cu interparietalul.

Interparietalul este un os impar, contribuie la formarea bolții craniene. Are formă de fluture și se articulează lateral cu temporalul, aboral cu occipitalul, latero-rostral cu cele două oase parietale.

Fața endocranienă are amprenta vermisului iar rostral, la locul de articulare cu cele două parietale se găsește o creastă transversă.

Fața exocranienă este plană și continuă spre aboral planul cutanat al parietalelor, până la protuberanța nucală.

Parietalele, articulate împreună, formează zona parietală care are circumferința neregulată de aspect poliedric asemănător unei frunze.Osul parietal se articulează sutural cu: rostral cu osul frontal, lateral cu porțiunea scvamoasă a temporalului, aboral cu interparietalul și medial între ele pe linia de simetrie, lipsindu-le creasta sagitală externă (fig.2, fig.3)

Osul frontal, deși delimitează dorsal cavitățile nazale și aboral cavitatea cranienă, este un os relativ redus comparativ cu dezvoltarea pe care o are la alte specii și mai ales este foarte îngust.

Fața dorsală este convexă latero – lateral în 1/3 mijlocie și foarte îngustă în celelalte 2/3. De la locul de articulare cu parietalele se formează în sens anterior o evidentă și tăioasă creastă sagitală externă care se bifurcă în treimea anterioară a frontalului continuându-se pe marginea caudală a zigomaticului cu creasta orbitală (fig.3).

În treimea mijlocie a frontalului, lateral de creasta sagitală externă se observă 1-2 găuri vasculare. Frontalul la bizam este lipsit de proces orbital.

Ventral, împreună cu temporalul, sfenoidul și maxilarul delimitează hiatul orbital.

Rostral, împreună cu procesul zigomatic al maxilarului delimitează fosa orbitală.

Fața medială (internă) prezintă circumferința de articulare pentru etmoid și creasta sagitală internă care articulează lama perpendiculară a etmoidului, aceasta urcă foarte oblic până la jumătatea anterioară a frontalului.

În treimea anterioară frontalul se lățește în vederea articulării cu zigomaticul, osul incisiv și nazalele. Osul frontal este lipsit de sinus frontal.

Osul maxilar este masiv și foarte neregulat datorită proceselor care se detașă de pe acesta : procesul alveolar molar, procesul palatin.

Procesul alveolar este oblic caudo – ventral, cei trei molari au coroana cu lungime inegală, descrescătoare de la primul la ultimul molar, marginea de abraziune este ușor convexă pe axul sagital, ca o patină, și oblică latero-medial .

Procesul palatin este îngust, între procesul alveolar și procesul palatin este săpat un șanț adânc, canalul palatin, care leagă găurile palatine posterioară și anterioară și se continuă rostral cu șanțul palatin.

Gaura infraorbitală este transformată într-o fosă infraorbitală, adâncă, aceasta apare ca o prelungire în sens anterior a fosei orbito-temporale. Gaura infraorbitală este delimitată lateral de un puternic proces zigomatic ce apare ca o punte osoasă lată și foarte înaltă, prin care maxilarul se articulează cu frontalul și osul zigomatic. Pe acest proces se observă o creastă musculară laterală, creasta facială, și una medială ce continuă creasta fronto-orbitală.

Caudal maxilarului se formează hiatusul maxilar unde se deschid gaura palatină mare și gaura nazală aborală.

Osul incisiv este masiv, susține un proces alveolar incisiv simplu dar foarte dezvoltat, întins pe toată lungimea osului incisiv, până la marginea anterioară a maxilarului.

Împreună cu oasele nazale delimitează anterior cavitățile nazale care se îngustează ventral foarte mult datorită deplasării înspre interior a proceselor alveolare incisive însă se lărgește dorsal ducând la lățirea porțiunii anterioare a nazalelor. Nazalele sunt străbătute de o creastă nazo – turbinală iar incisivul continuă rostral creasta maxilo – turbinală.

Fața ventrală a incisivelor este convexă transversal și concavă sagital. Împreună cu procesele palatine ale maxilarelor și oasele palatine formează plafonul cavității bucale. Plafonul este perforat în porțiunea diastemală de o fisură palatină largă, delimitată în jumătatea anterioară de incisiv iar jumătatea posterioară de maxilar. Prin această fantă buco – nazală se observă marginea ventrală a vomerului, mult lățită (fig.4).

Caudal incisivilor superiori se găsesc mai multe găuri vasculare.

Osul temporal are o întindere foarte mare, pe toată partea laterală a craniului. Este format din porțiunea solzoasă și porțiunea pietroasă.

Porțiunea solzoasă (scvama temporalului) se articulează aboral cu occipitalul, latero-ventral cu porțiunea pietroasă, ventral cu sfenoidul, lateral cu zigomaticul, rostral cu frontalul, dorsal cu parietalul, interparietalul și frontalul. Aboral, la locul de articulare cu occipitalul se detașă o impresionantă creastă occipito-temporală care crește în înălțime și devine convexă spre anterior, terminându-se brusc la nivelul conductul auditiv extern.

Lateral se detașă procesul zigomatic care se articulează cu procesul temporal al zigomaticului cu care formează o arcadă zigomatică evidentă și foarte detașată de craniu, delimitând în sens lateral cavitatea orbito-temporală.

Ventral și la baza procesului zigomatic se găsește o suprafață articulară sinovială condilo-planiformă, de aspect concav, cu axul mare dispus longitudinal, destinat articulării cu condilul articular al mandibulei. Procesul retroarticular este absent, “condilul” articular este flancat caudal de un redus relief de inserție ligamentară dispus transversal pe procesul zigomatic.

De pe temporal se detașă procesul muscular care este evident, cu aspect triunghiular, scurt și terminat printr-o spină, este destinat inserției porțiunii anterioare a mușchiului temporal (fig.4).

Sfenoidul este un os redus ca dimensiuni și cu suprafața foarte neregulată fiind alcătuit ca și la celelalte mamifere din bazisfenoid și presfenoid.

Bazisfenoidul se articulează aboral cu bazioccipitalul, în sens rostral se detașă presfenoidul care prin intermediul aripilor se articulează cu palatinele, maxilarele, temporalele, frontalele și pe fața endocranienă cu etmoidul.

De la locul de articulare dintre bazisfenoid și bazioccipital pornesc aripile sfenoidului prin care se articulează cu oasele palatine. Alte perechi de aripi se detașă de la locul de articulare al sfenoidului cu baza porțiunii pietroase a temporalului ajungând până la procesul alveolar al maxilarului. Între cele două aripi se formează o fosă pterigoidă adâncă care comunică una cu cealaltă printr-o gaură transversă formată chiar la baza acestor aripi, la locul de desprindere de pe sfenoid.

Aboral, presfenoidul împreună cu scvama temporalului formează gaura jugală în care se deschid: gaura alară posterioară, gaura carotică internă, gaura alară anterioară.

Presfenoidul, împreună cu oasele: maxilar, frontal, temporal delimitează hiatusul orbital în care se deschid (din sens aboral spre rostral): gaura alară anterioară, gaura rotundă, fisura orbitală, gaura optică, gaura etmoidală (fig.5).

Etmoidul este orientat dorso-rostral, oblic, deplasat spre cavitatea nazală. Volutele etmoidale au aspect de conuri paralele înaintând până la jumătatea cavității nazale (fig.5)

Zigomaticul, așezat pe părțile laterale ale orbitelor, este o punte între oasele feței și cele ale neurocraniului. Participă la delimitarea laterală a orbitei împreună cu procesele zigomatice ale oaselor maxilar și temporal. Este aplatizat medio-lateral, extremitatea aborală se îngustează formând un proces temporal prin care se articulează cu osul temporal (fig.6 ) .

Oasele nazale la bizam au un aspect neted și sunt convexe cranial. Porțiunea anterioară a frontalelor se lățește cu aproximativ două ori comparativ cu porțiunea posterioară. Fața internă, nazală, este marcată de creasta nazo – turbinală pe care se inseră cornetul nazal dorsal (fig.7 ).

Mandibula

Mandibula la bizam se particularizează prin dispariția unghiului mandibular, astfel, între vârful incisivului mandibular și condilul articular se realizează un semicerc.

De asemenea, mandibula se remarcă printr-un condil mandibular foarte înalt, depășind cu mult suprafața de tocire a molarilor, este orientat medial, suprafața articulară are formă elipsoidală, cu diametrul mare orientat sagital și continuat ușor pe marginea caudală a condilului.

Procesul paracondilien nu depășește în înălțime condilul, are formă triunghiulară, este tras caudal și împreună cu acesta realizează o incizură corono-condilienă foarte largă. Pe partea medială, între procesul paracondilien și procesul alveolar molar se formează o largă și adâncă fosă pterigoidienă

Pe partea laterală a mandibulei se găsește o întinsă fosă maseterică terminată ventral cu o creastă evidentă.

Caudal mandibulei se desprinde un puternic proces angular detașat mult în sens caudal, ușor recurbat medial, cu tendința de a ajunge în înălțime condilul mandibular.

Caracteristic mandibulei de bizam este aspectul de “trident” realizat de procesul paracondilien, condil și procesul angular.

Procesul alveolar molar este compus din trei alveole, molarii au coroana inegală, descrește de la primul la ultimul molar, au aspectul unor creste transversale iar suprafața de tocire este lofodontă.

Porțiunea incisivă susține o singură alveolă dentară largă, oblică în sens rostral și foarte adâncă. De pe fața ventrală se desprinde un puternic proces muscular mandibular.

Suprafața de articulare dintre cele două mandibule este foarte întinsă, pe toată lungimea porțiunii incisive a mandibulei.

A

B

Oasele hioidului

Hioidul este un complex de oase și cartilaje articulate între ele destinate suspendării limbii, faringelui și laringelui.

A B

Bazihioidul este lățit. Tirohialele sunt lungi, au aspect stiloid iar entoglosul este scurt, cu aspect de tubercul.

Cheratohialele sunt scurte, aplatizate media-lateral, fața medială a acestora fiind concavă (fig.11 ).

Epihialele și stilohialele sunt de natură fibro – cartilaginoasă.

4.2 Vertebrele cervicale la bizam

Atlasul la bizam, prima vertebră cervicală, prezintă caractere comune rozăroarelor, dar și caractere specifice legate de rolul acestei piese osoase în realizarea miscărilor capului.

Atlasul la bizam are formă dreptunghiulară, un corp extrem de scurt iar pe fața ventrală prezintă un tumercul evident, cu orientare caudală.

Arcul dorsal este foarte dezvoltat și delimitează în interior spațiul medular cu aspect oval. Deschiderea anterioară este mai largă decât cea posterioară, diametrul transversal este mai mare decât cel sagital, acesta din urmă fiind de aceeași dimensiune cu restul canalului medular. Lamele arcului dorsal sunt de aproximativ trei ori mai dezvoltate decât corpul atlasului. Arcul dorsal se termină cu un evident tubercul dorsal flancat anterior de o fosă ligamentară adâncă (fig.12).

Aripile atlasului sunt scurte și desprinse oblic ventro-caudal în unghi ascuțit. Sunt perforate de numeroase găuri și canale sistematizate astfel:

gaura transversă, situată caudal, de o parte și de alta a suprafețelor articulare caudale, comunică cu canalul rahidian printr-o gaură vertebrală laterală posterioară, uneori transformată în incizură

gaura alară, situată pe fața dorsală a aripilor comunică cu canalul rahidien printr-o gaură vertebrală laterală anterioară și cu gaura transversă în fosa atloidienă.

Aripile atlasului sunt mai înguste decât arcul dorsal, între arc și aripă există câte o incizură evidentă, în unghi de 90 de grade. Marginile anterioară și posterioară a aripii atlasului sunt ornate cu câte un tubercul de inserție musculară.

Axisul

Suprafețele articulare destinate articulării cu occipitalul sunt reprezentate de câte două cavități glenoide largi destinate articulării cu condilii occipitalului (fig13.).

Suprafețele articulare caudale au forma a două triunghiuri, cu suprafețele planiforme, așezate oblic dorso-ventral și cranio-caudal, continuate peste tuberculul ventral al atlasului (fig.12 ).

Axisul la bizam este foarte dezvoltat. Axisul este prevăzut cu un corp vertebral lung care are anterior procesul odontoid conic, dirijat oblic cranio – dorsal și marcat la bază de incizuri pentru inserții ligamentare.

Procesul odontoid este flancat lateral de câte două suprafețe articulare plan-condilare, cu aspect oval, care își prelungesc suprafețele articulare pe sub procesul odontoid. Suprafețele articulare craniale se continuă caudal până la locul de desprindere a procesului transvers.

Procesul spinos este masiv, foarte înalt și orientat ușor caudal. Are aspect lamelar și este atât de lat cât lungimea corpului axisului. Marginile anterioară și posterioară ale acestuia sunt lamelare și tăioase (fig.14).

Procesele transverse sunt lungi, cu aspect stiloid și sunt perforate la bază de câte un canal transvers larg. Procesele articulare caudale au aspect concav și sunt orientate oblic cranio-ventral.

Între suprafața articulară caudală și procesele transverse se găsește o incizură adâncă, incizura vertebrală laterală. Pe fața vertebrală se observă două suprafețe triunghiulare destinate inserției ligamentului longitudinal dorsal.

Pe fața ventrală a corpului vertebral, atât axisul cât și celelalte vertebre cervicale, se observă o suprafață planiformă, cu aspect patrulater. Nu se remarcă prezența crestei vertebrale ventrale (fig.14)

Vertebrele cervicale III-VII

Din vedere laterală reprezentarea arcului neural se rezumă doar la acest tubercul dorsal și la faptul că susține și dezvoltă procesele articulare craniale și caudale.

Procesele articulare craniale sunt bine detașate și sunt prevăzute cu suprafețe articulare planiforme, foarte întinse, orientate ventral, săpate până sub arcul vertebrei unde se reduce la o punte osoasă, determinând apariția unor incizuri adânci.

Procesele articulare caudale au suprafețele articulare orientate dorsal, sunt la fel de dezvoltate ca cele anterioare, datorită scurtimii vertebrei apar una în continuarea celeilalte.

Procesele transverse au aspectul unor lame osoase, sunt unicuspide și se termină butonat. Se desprind în unghi drept și se orientează mult latero – caudal ajungând până la jumătatea vertebrei următoare. La baza procesului transvers este săpat același canal transvers larg. Anterior și posterior, la baza proceselor transverse, între acestea și procesele articulare se găsesc inciurile vertebrale laterale (fig.16 ).

Vertebra a șasea este diferită de celelalte prin faptul că procesul transvers este bicuspid, cuspidul lateral este asemănător proceselor transverseale vertebrelor anterioare iar cuspidul ventral, formează un jgheab vertebral ventral (fig.17).

Vertebra a șaptea are corpul redus, arcul dorsal este limitat doar la o lamă osoasă pe jumătate din lungimea vertebrei și este lipsit de tubercul dorsal.

Procesele transverse sunt lungi, aplatizate dorso-ventral, detașate lateral cu ușoară tendință de orientare cranială.

Procesele articulare craniale și caudale sunt asemănătoare însă depășesc ca întindere arcul dorsal.

Caracteristicile acestei vertebre sunt absența canalului transvers și apariția foveilor costale lateral suprafeței de articulare caudale cu prima vertebră toracală.

4.2.1 VERTEBRELE TORACALE

Vertebrele toracale sunt în număr de 13. Procesele spinoase sunt reduse în înălțime la primele două vertebre apoi cresc ușor și se orientează spre caudal iar spre ultima vertebră devin din nou rectilinii, vertebra a XIII-a fiind vertebra anticlinală.

Corpul vertebral al primelor vertebre este mai redus dar lățit, ultimele vertebre au corpul dezvoltat și cilindric. Suprafețele articulare craniale și caudale sunt de tip amfiplatin. Fața ventrală a corpurilor vertebrelor este plană la primele 4- 6 vertebre toracale și cilindrică la restul.

Arcul dorsal este lat, aplatizat dorso – ventral, canalul neural este alungit latero – lateral. De pe arc se detașă dorsal procesul spinos care apare sub formă de tubercul la primele două vertebre toracale, devine înalt și conic până la a noua vertebră ca la ultimele vertebre să ia aspect lamelar și nu depășește 0,5 cm, fiind de înălțimea proceselor spinoase ale vertebrelor lombare.

Procesele transverse sunt lungi, fiind prevăzute cu suprafață articulară pentru tuberculul coastei de formă ovală și foarte bine delimitate. Pe marginea liberă a procesului transvers se găsesc procesele mamilare atașate acestuia.

4.2.2 VERTEBRELE LOMBARE

Vertebrele lombare, în număr de 6, au corpul de două ori mai lung decât a celor toracale, procesul spinos este lat și de aceeași înălțime cu procesele spinoase toracale. Procesele transverse se dezvoltă progresiv înspre ultimele vertebre lombare unde au lungimea maximă și sunt orientate cranio-ventral. Primele procese transverse sunt bicuspide, cuspizii detașați caudal formează adevărate procesele accesorii care la aceste vertebre sunt mai dezvoltate decât procesele transverse. Procesele mamilo – articulare sunt bine detașate, ajung la aproximativ jumătate din înălțimea proceselor spinoase și susțin pe fața lor medială suprafețele articulare craniale (fig.18 ).

4.2.3 VERTEBRELE SACRALE

Bazinul osos la bizam este delimitat dorsal de sacrum și primele trei vertebre coccigiene, planșeul este reprezentat osos doar de simfiza pubienă care este foarte redusă, având lungimea maximă de 0,5 cm.

Vertebrele sacrale sunt în număr de 3 și prin sudare formează o piesă osoasă unică, cu formă dreptunghiulară, numită sacrum (fig.19).

Corpul vertebrelor este lung, dezvoltat, cu o creastă vertebrală ventrală tăioasă. Între corpurile vertebrelor sacrale, chiar dacă acestea sunt sudate se disting discurile intervertebrale (fig.18 ).

Vertebrele sacrale S- 1, S- 2 și S- 3 au formă de fluture datorită faptului că procesele transverse se desprind perpendicular de pe corpul vertebrelor, sunt foarte mult detașate în sens lateral și mai ales foarte late, cât lungimea corpului vertebrelor. Marginea liberă a acestora, anterior și posterior, este prevăzută cu suprafețe articulare intertransversare, între marginile caudală și cranială a două procese transverse se formează spații largi – găurile suprasacrale – mai evidente între S-1 – S –2 și S- 2 – S- 3. Marginea liberă a proceselor transverse se sudează formând creasta sacrată laterală care, datorită orientării proceselor transverse ale lui S-2 și S- 3 în sens dorso – caudal formează o creastă tăioasă, ascendentă caudal.

Aripile sacrumului au suprafața de articulare cu coxalele de formă ovală, alungită cranio-caudal, paralelă cu planul sagital, continuată și pe extremitatea proximală a procesului transvers al vertebrei S-2 (fig19).

Procesele spinoase sunt late, înalte de până la 0,75 cm, independente de la bază și formează o creastă sacrată mediană. Marginea liberă este tăioasă, lamelară, cu tendință de bicuspiditate. Marginile anterioară și posterioară a proceselor spinoase sunt tăioase și concave.

Procesele articulare ale vertebrei S –1 le depășesc în dezvoltare pe celelalte. Pe fața medială a acestora se șlefuiește câte o suprafață articulară concavă și ovală dorso – ventral extinsă până la baza procesului articular. Pe partea laterală a fiecărui proces articular se dezvoltă în sens lateral tuberculii mamilari care iau aspect de creastă dorso- ventrală la celelalte vertebre.

Următoarele vertebre au procesele transverse reduse progresiv și sunt prevăzute cu suprafețe articulare planiforme. Procesele mamilo- articulare sunt înalte, ajung la jumătatea înălțimii procesului spinos.

Între corp și arcul dorsal se formează incizuri largi care prin articularea a două vertebre delimitează găuri vertebrale laterale largi.

4.2.4 VERTEBRELE COCCIGIENE

Vertebrele coccigiene sunt în număr de 22. Primele se aseamănă foarte mult cu cele sacrale apoi începe să li se reducă corpul, prosesul spinos, arcul neural cu canalul vertebral, apoi procesul transvers, vertebrele în cele din urmă sunt reprezentate doar de corpul vertebral care se reduce progresiv până la ultima vertebră.

,

Primele vertebre coccigiene sunt la fel de dezvoltate ca vertebrele sacrale. Procesele spinoase sunt dezvoltate la primele trei vertebre coccigiene, apoi se reduc progresiv ca până la ultima vertebră să dispară.

La primele trei vertebre coccigiene procesele articulare (atât cele craniale cât și caudale) sunt foarte dezvoltate, vertebra a patra are dezvoltate numai procesele articulare craniale, începând cu a cincea vertebră procesele articulare rămân sub forma unor tuberculi care se reduc progresiv.

Fața ventrală a vertebrelor coccigiene este marcată de un șanț vascular care este vizibil până la a opta, a noua vertebră coccigienă. Șanțul este delimitat de câte două creste detașate dinspre marginea posterioară a corpului vertebrelor (fig.20 ).

4.3 COASTELE

Coastele sunt în număr de 13 perechi dintre care 7 perechi se articulează direct cu sternul fiind coastele sternale, 4 perechi formează hipocondrul fiind coastele asternale și alte două perechi sunt flotante găsindu-se în grosimea musculaturii abdominale.

Coastele sternale sunt foarte arcuite mai ales în treimea proximală.

Capul articular este format din cele două jumătăți articulare care lasă la mijloc un spațiu redus, renura capului coastei fiind înlocuită de un redus tubercul de inserție ligamentară. Cele două suprafețe articulare nu sunt egale decât la primele coaste, apoi suprafața articulară caudală se reduce ca dimensiuni, rămânând predominantă prima, cea cranială, cea care oferă posibilități mai largi de glisare, lărgind mai mult în sens lateral spațiul toracic.

Distanța între capul coastei și tuberculul costal nu se modifică semnificativ la coastele sternale, fiind mare, ajungând la aproape un sfert de centimetru și fixând proximal coasta.

Prima coastă este scurtă, masivă, foarte curbă și susține un cap articular puternic care se sprijină pe un gât lung iar tuberculul coastei este foarte detașat, are un aspect triunghiular fiind orientat înspre caudal.

Coastele cresc în lungime înspre caudal, în același timp apar și transformările coastelor în funcție de gradul acestora și anume: coastele își pierd convexitatea devenind aproape rectilinii (coastele flotante) iar tuberculul coastelor se apropie de capul coastei și se reduce în dimensiuni astfel încât, la coastele flotante se contopește cu acesta și dispare.

Forma unei coaste diferă atât în funcție de gradul ei cât și pe lungimea acesteia. Asfel, în treimea proximală coasta este aplatizată cranio-caudal fiind asemănătoare unei seceri, în treimea mijlocie se observă o rotire a corpului coastei devenind cilindrică iar în treimea distală coasta devine aplatizată latero- medial, extremitatea sternală a coastei devine tuberoasă în vederea lărgirii suprafeței de articulare cu cartilajul condro – costal. Aceste modificări sunt foarte evidente la coastele sternale și mai ales la cele asternale în schimb coastele flotante sunt cilindrice pe toată luingimea (fig.21).

4.4 STERNUL

Sternul este format din șapte sternebre la animalele tinere și din șase la adulte din cauza faptului că sternebrele cinci și șase se sudează între ele.

Prima sternebră (manubriul sternal) este aproximativ patrulateră, marginea anterioară este aplatizată și prezintă suprafețe articulare pentru fiecare claviculă. În spatele acestor suprafețe articulare se formează alte suprafețe destinate articulării cu primul cartilaj condro- costal.

Sternebrele 2-5 au formă aproximativ cilindrică, aplatizate pe fața dorsală. Sternebra 6 se continuă cu un apendice xifoid cartilaginos cu aspect de frunză.

Sternebrele sunt osificate, articularea dintre sternebre se face prin intermediul unor discuri intersternebrale, cartilajele condro – costale, și ele osificate, se articulează între două sternebre (fig. 22).

Cartilajele condro–costale se detașă mult în sens lateral. Datorită faptului că sunt osificate duc la creșterea rezistenței cavității toracale. Acest aspect este completat de arhitectonica fiecărui cartilaj. Astfel, un cartilaj condro-costal nu are aspect uniform pe toată lungimea: în treimea proximală a cartilajului este aplatizat medio–lateral (asemănător coastei), în treimea mijlocie, la nivelul unghiului cartilajului are aspect cilindric, iar în treimea distală este aplatizat invers, antero-posterior, pentru a consolida și a realiza o suprafață articulară cât mai întinsă cu sternul dar mai ales pentru creșterea rezistenței cartilajelor (fig.23).

4.5 SPATA LA BIZAM

Asemănător celorlaltor specii de mamifere, spata la bizam este un os lat, are o formă triunghiulară, prezintă două fețe, laterală și medială, fiind așezată pe partea laterală a toracelui.

Spata la bizam are o poziție oblică ventro-cranială, formând cu humerusul un unghi de flexie de aproximativ 70- 80 grade.

Marginea dorsală a spetei este rotunjită prin prelungirea unghiului cervical pe marginea dorsală a spetei. Astfel, datorită așezării spetei într-o poziție foarte oblică pe peretele toracal, (ocupă spațiul a 6 coaste) marginea dorsală este continuată cu cea cervicală, fiind acoperită cu un cartilaj suprascapular care pe unghiul cervical are aspect de buză epifizară, crescând în dimensiuni înspre unghiul toracal unde ajunge la aproximativ 0,3 cm.

Fosa supraspinoasă devine mai adâncă datorită ușoarei detașări în sens lateral a marginii cervicale a spetei, care, la nivelul gâtului spetei se înalță, transformând fosa într-un șanț (fig.24 ).

Marginea toracală este rectilinie, are un aspect cilindric, prin detașarea în sens lateral adâncește fosa infraspinoasă mai ales la nivelul gâtului spetei. Caudal, marginea toracală a spetei are un aspect aplatizat și rectiliniu, fiind marcată de numeroase linii rugoase de inserție musculară și de una dintre cele trei găuri de nutriție plasate înspre gâtul spetei (fig.24 ) .

Gâtul spetei este subțire dar puternic pentru a susține la nivelul extremității distale o suprafață articulară mult alungită.

De la nivelul gâtului se detașă ventro-cranial un puternic tubercul subglenoidal care depășește cu 0,3-0,5 cm limita inferioară a cavității glenoide a spetei, suprafața articulară prelungindu-se și pe acesta, mărind de două ori amplitudinea mișcării pe axul longitudinal al articulației. De pe tuberculul subglenoidal se desprinde în sens cranio-medial un puternic proces coracoid (fig.24)

Fața laterală a spetei este marcată de prezența spinei scapulare foarte înalte care împarte suprafața laterală a spetei în cele două fose: supraspinoasă și infaspinoasă într-un raport aproximativ egal. Spina scapulară începe lin, crește în înălțime progresiv, la acest nivel fiind perceptibilă o redusă tuberozitate a spinei scapulare. Spina scapulară ajunge la dezvoltarea maximă la nivelul gâtului spetei unde se termină cu un acromion lung ce depășește nivelul cavității glenoide, sprijinindu-se pe tuberculul mare al humerusului. Acromionul apare ca o lamă osoasă aplatizată latero-medial, foarte evident, vîrful acestuia are aspect triunghiular, fiind șlefuit antero – lateral de o suprafață plan-concav pentru articularea cu clavicula. Fața medială a spetei este marcată de o fosă subscapulară întinsă până la gâtul spetei, are aspect decliv înspre locul de detașare al spinei scapulare. Suprafețele de inserție ale mușchilor serați ventrali cervical și toracal au aspect liniar, înspre unghiurile cervical și toracal, fiind delimitate de restul suprafeței de câte o linie rugoasă evidentă. În treimea cranială a fosei subscapulare se formează o creastă redusă pentru inserția musculaturii subscapulare (fig.24).

4.6 CLAVICULA LA BIZAM (CLAVICULA)

Bizamul face parte din categoria animalelor cleidale.

Clavicula este un os cilindric, alungit, aplatizat cranio-caudal, ușor recurbat, ce prezintă medial o creastă pentru inserție musculară. În treimea laterală se observă doi tuberculi plasați unul dorsal iar altul ventral. Extremitatea scapulară se articulează semimobil cu acromionul, extremitatea sternală, mai voluminoasă, se articulează semimobil cu omosternul (o mică piesă osoasă) iar prin intermediul său cu o suprafață situată cranial pe manubriul sternal (fig.25).

4.7.1 STILOPODIUL TORACIC LA BIZAM

4.7.1.1 HUMERUSUL LA BIZAM

La bizam humerusul este rectiliniu, cu extremitățile articulare masive.

Extremitatea proximală a humerusului este formată din capul articular și cei doi tuberculi humerali: tuberculul mare și tuberculul mic.

Capul humeral este extrem de dezvoltat, are aspectul și întinderea unei calote hemisferice, suprafața articulară fiind convexă atât în sens cranio-caudal cât și latero-medial. Capul articular este mult deplasat caudal comparativ cu planul axial al humerusului, plan care trece pe la marginea cranială a acestuia (fig.26).

Tuberculul mare, plasat lateral capului femural este depărtat de tuberculul mic printr-o culisă bicipitală largă și superficială dar precis conturată. Tuberculul mare are formă triunghiulară, i se pot identifica vârful, situat cranial și convexitatea acestuia care ajunge în înălțime capul articular. Pe aproape toată fața laterală a convexității se întinde o suprafață largă de inserție a mușchiului infraspinos care are aspect circular (fig.26 ).

Tuberculul mic este ceva mai redus, nesegmentat, ușor deplasat caudal.

Diafiza humerală are aspect cilindric, dar, datorită detașării crestei deltoidiene și a crestei epicondilului lateral corpul humerusului devine prismatic: în jumătatea proximală fiind aplatizat latero – medial, în jumătatea distală cranio – lateral.

Creasta deltoidienă începe de la baza tuberculului mare, crește în înălțime până la jumătatea diafizei humerale unde se termină brusc cu tuberozitatea deltoidienă masivă. Ventral de aceasta se formează o linie (creastă) humerală până la tuberculul epitrohleei, separând planul cranio – lateral (șanțul de torsiune) de planul muscular caudal al diafizei.

Creasta deltoidienă împreună cu creasta epicondilului delimitează un șanț de torsiune brahială larg și adânc care înconjoară humerusul în unghi de 900.

Fața caudo-medială a corpului humeral este separată printr-o linie de inserție musculară în două planuri ce se intersectează la acest nivel în unghi drept: planul medial și planul caudal al humerusului (fig. ).

În treimea proximală a acestei linii musculare de inserție a m. coracobrahial se găsește tuberculul mușchiului marele rotund, evident, rugos, alungit dorso-ventral, apoi acesta se continuă distal până la tuberculul epitrohlear.

Extremitatea distală a humerusului este reprezentată prin suprafețele de articulare cu radiusul și ulna și prin procesele nearticulare (fig.26 ).

Humerusul se articulează cu radiusul prin intermediul unui condil ușor șlefuit la ambele capete, structurând „capitulum humeri”. Acesta este mărginit medial de buza trohleii humerale destinată articulării cu ulna (fig.26).

Datorită detașării în sens lateral și medial a epicondilului și epitrohleii fosele radială și olecranienă se lărgesc putând să comunice la unii indivizi printr-o gaură supratrohleară.

Epicondilul este detașat lateral se continuă până în treimea distală a corpului cu o creastă osoasă, creasta epicondilului, puternică și cu aspect lamelar (fig.26 ).

Epitrohleea are aproximativ aceeași dezvoltare, apare sub forma unui tubercul evident, puternic, fiind în continuitate cu corpul humeral printr-o creastă redusă ce prelungește linia musculară proximală. Axul longitudinal al suprafeței articulare a capului humeral este în plan longitudinal, pe când cel distal este în plan transversal, axele intersectându-se în unghi de 900.

4.7.2 ZEUGOPODIUL TORACIC LA BIZAM

4.7.2.1 RADIUSUL LA BIZAM (RADIUS)

Radiusul la bizam are o formă cilidrică iar la jumătatea acestuia prezintă o pronunțată recurbare în sens cranial. Treimea proximală este bifaciată, pe când treimea mijlocie și distală sunt trifaciate, fapt ce îl diferențiază de radiusul de la carnivore.

La extremitatea proximală prezintă o suprafață eliptică de articulare cu „capitulum humeri”. Cavitatea glenoidă este alungită medio-lateral, cu aspect reniform fiind flancată ventro-caudal de circumferința articulară destinată articulării mobile cu ulna (fig.27 ).

Pe fața cranială a corpului și extremității distale a radiusului la bizam sunt cele trei șanțuri tendinoase. Extremitatea distală prezintă o suprafață articulară largă, aproape sferică, pentru oasele carpiene.

La bizam, ulna este atașată radiusului pe toată lungimea lui, exceptând treimea proximală, unde formează cu aceasta două arcade: una proximală, mai mică și una distală, mai mare. Este un os lung la care este prezent canalul medular pe toată lungimea diafizei.

ULNA

Ulna este atașată radiusului pe toată lungimea lui, exceptând treimea proximală, unde formează cu aceasta două arcade: una proximală, mai mică și una distală, mai mare. Este un os lung la care este prezent canalul medular pe toată lungimea diafizei.

Olecranul reprezintă brațul forței musculaturii extensoare a cotului și reprezintă aproximativ 1 / 5 din lungimea ulnei. Asemănător celorlaltor rozătoare, olecranul are aspect patrulater cu evidentă orientare cranio-medială. Datorită acestei particularități, marginea caudală a olecranului apare ușor convexă, imprimând ulnei un aspect puternic recurbat în „ S”. Tuberozitatea olecranienă este masivă. De la marginea caudală se detașă înspre medial un puternic tubercul pentru inserție musculară, separat de vârful olecranului printr-o incizură transversală. De la nivelul acestei tuberozități se formează în sens distal, pe marginea caudală a olecranului, o creastă tăioasă pentru inserție musculară care coboară pe corpul ulnei imprimând treimii proximale și mijlocii ale ulnei un aspect prismatic.

Incizura semilunară reprezintă aproximativ un semicerc, este lățită proximal și distal, proximal are formă de „ V ”, fiind negativul trohleei humerale cu care se articulează, iar distal susține circumferința articulară a ulnei pentru radius. Ventral de aceasta se formează o creastă osoasă tăioasă care ajunge până la jumătatea ulnei care pe partea medială lasă loc de inserție ligamentului radio-ulnar, întrerupt de o largă arcadă radio-ulnară. La acest nivel se observă gaura de nutriție a ulnei.

Pe fața laterală a ulnei se observă o fosă de inserție musculară delimitată de creasta anterioară și de marginea caudală a ulnei care se detașă puternic în sens cranio-lateral până la jumătatea ulnei (fig.27 ).

Extremitatea distală a ulnei este masivă, terminându-se cu un proces stiloid. Suprafața articulară pentru piramidal apare sub formă de condil (fig.27 ).

4.7.3 BAZIPODIUL TORACIC

4.7.3.1 OASELE CARPIENE LA BIZAM

Bazipodiul toracic al bizamului este alcătuit din 9 oase :

în rândul proximal: pisiformul, piramidalul, scafolunarul și facoidul

rândul distal: unciformul, capitatul, trapezoidul și trapezul

între cele două rânduri de oase: osul central.

4.7.4 METAPODIUL TORACIC

4.7.4.1 OASELE METACARPIENE LA BIZAM

Bizamul prezintă 5 oase metacarpiene, cel aparținând degetului I este cel mai scurt, aproape rudimentar, urmat de metacarpele V, II, IV, III, în ordinea crescătoare a acestora.

Metacarpele sunt subțiri, turtite dorso-palmar, cu extremitățile lățite, masive, pe care suprafața articulară este mai redusă, dând extremităților distale aspect de trapez, cu baza mare dorsal. La speciile de referință metacarpele sunt cilindrice, cu extremitățile ușor dilatate. La bizam, metacarpele sunt curbate în plan longitudinal, în timp ce la celelalte specii ele sunt rectilinii (fig.28 ).

4.7.5 ACROPODIUL TORACIC

4.7.5.1 FALANGELE

La bizam, degetele V, IV, III și II sunt foarte bine dezvoltate, având fiecare câte trei falange, iar degetul I are o falangă proximală și una distală. Criteriul de diferențiere al acestor piese osoase îl constituie aspectul falangei a treia: la carnivore și leporide falanga este conică, la bizam ea este prismatică (trifaciată) și prezintă pe fața ventrală un tubercul flexor flancat axial și abaxial de câte o culisă adâncă (aceste culise lipsesc la câine, pisică și iepure).

4.8 OASELE MEMBRULUI PELVIN LA BIZAM

4.8.1 ZONOSCHLETUL MEMBRULUI PELVIN

4.8.1.1 COXALUL

La bizam, coxalul este rectiliniu, unghiul dintre porțiunea preacetabulară și cea postacetabulară fiind deschis la maxim (180 grade), iar raportul dintre cele două porțiuni este de 1,5/ 1.

4.8.1.2ILIUMUL

Paleta iliacă deține 2/3 din lungimea totală a iliului, unghiurile sunt dedublate, spinele depărtate, ceea ce îi conferă un aspect patrulater. Marginea dorsală este convexă, tăioasă, plasată în plan paramedian. Marginea ventrală este rectilinie și mai rotunjită decât precedenta.

Fața exopelvină a paletei iliace prezintă o creastă gluteană deosebit de proieminentă, tăioasă, care pornește de la tubercululfemural pentru m. dreptul femural și ajunge până la marginea cranială a paletei iliace, unde se termină printr-un veritabil tubercul. Creasta iliacă apare astfel tricuspidă comparativ cu leporidele la care este convexă. Creasta gluteenă împarte fața exopelvină în două fose, aproape egale ca suprafață, cea dorsală fiind mai mult excavată (fig.29 ).

Fața auriculară apare alungită cranio – caudal și cu aspect concav, fiind situată pe jumătatea cranială a paletei iliace (fig.29 ).

Corpul iliului are aspect prismatic triunghiular, aspect conferit de creasta gluteenă care îl parcurge. Marea incizură ischiatică este largă și superficială.

4.8.1.3 PUBISUL

Pubisul este foarte alungit și dispus oblic în plan paramedian. El apare aplatizat puternic dorso – ventral și prezintă linia pectinee transformată într-o creastă subțire și tăioasă.

Tuberculul micului psoas este situat în dreptul cavității cotiloide fiind deplasat mult caudal datorită lungimii gâtului iliumului.

Pubisul prezintă pe fața dorsală lîțită fiind singura structură ce formează planșeul cavității pelvine, având o lungime de 1-1,5 cm.

Fața ventrală, exopelvină este marcată de tuberculul ventral al pubisului apoi împreună cu simetricul formează o suprafață plană, cu aspect patrulater, fiind separată de restul pubisului printr-o linie musculară (fig.30).

4.8.1.4 Ischiul

Ischiul este un os lat cu aspect lamelar, fața exopelvină are aspect convex, fața endopelvină fiind concavă. Fețele endopelvine închid o cavitate pelvină cu aspect oval, diametrul transversal fiind de două ori mai mare decât diametrul dorso-ventral (fig.30).

Tuberozitatea ischiatică are forma unei creste arcuite și convexe, dispusă dorso – caudal. Marginea dorsală a acesteia este rectilinie fiind paralelă cu procesele transverse ale vertebrelor coccigiene 2 și 3. Marginea caudală delimitează arcada ischiatică care are o formă semicirculară. În totalitate marginea caudală a ischiului are forma literei "S” și se prezintă sub forma unei buze epifizare îngroșate, rugfoase mai ales în zona unde ischiul formează punctul cel mai caudal al conductului pelvin.

Simfiza coxală la bizam este formată doar de oasele pubiene, putându-se discuta la această specie de o simfiză pubienă, spre deosebire de marea majoritate a speciilor (fig.30 ).

Cavitatea cotiloidă prezintă incizura strâmtă și adâncă, deosebindu-se de carnivore la care este largă. În apropierea sprâncenei cavității cotiloide se găsește plasat dorso – cranial un tubercul evident (fig.30).

4.8.2 STILOPODIUL PELVIN LA BIZAM

4.8.2.1 FEMURUL

La bizam femurul apare în formă de „S” datorită orientării cranio-mediale a extremității proximale a acestuia și respectiv lcaudale a condililor femurali. Corpul femural apare rectiliniu, fiind scurt și lățit în sens transversal.

Capul femural este net detașat, este susținut de un gât scurt, ștrangulat, realizând împreună un aspect de ciupercă. Suprafața articulară a capului femural depășește aria unei hemisfere. Foseta ligamentară este plasată central având un aspect triunghiular (fig.31 ).

Trocanterul mare (I), nedivizat, ajunge la nivelul sau depășește cu foarte puțin înălțimea capului articular, fiind aplecat cranio-medial, pe fața laterală el prezintă o tuberozitate evidentă (fig.31).

Trocanterul mic (II) este bine detașat,are aspect patrulater sau apare sub forma unei creste scurte ce se termină brusc, deosebindu-se de cel de iepure care este sub forma unei creste tăioase și lungi.

Comparativ cu leporidele la care trocanterul al treilea se detașă în sens lateral în treimea proximală a femurului, la bizam acesta are formă triunghiulară, se desprinde asemenea unui drapel desfășurat de la limita ventrală a trocanterului al doilea până la mijlocul diafizei. Are aspect lamelar fiind, fiind orientat strict în sens lateral. Începe lin de sub tuberozitatea trocanterului mare, dezvoltarea maximă o are la limita dintre treimile proximală și mijlocie a corpului, apoi se termină lin la nivelul jumătății diafizei (fig.31).

Extremitatea distală a femurului este reprezentată prin suprafețele articulare reprezentate de trohlee și condilii femurali.

Trohleea femurală are buzele egale, orientate în plan sagital. Cursa produsă prin glisarea patelei este mai scurtă comparativ cu cea de la leporide terminându-se brusc la ambele capete (fig.31).

Deasupra trohleei se formează o fosă triunghiulară ce urcă pe treimea distală a femurului.

Patela (patella) se aseamănă cu cea de la carnivore, având un aspect de “sămânță de măr” (fig.32).

4.8.3 ZEUGOPODIUL PELVIN LA BIZAM

TIBIA ȘI FIBULA

TIBIA

Privită din sens lateral, marginea cranială a tibiei la bizam este convex-concavă din sens proximo-distal. Convexitatea se teduce treptat până la jumătatea tibiei, până la locul de sudare cu fibula.

Extremitatea proximală a tibiei este reprezentată prin suprafețe articulare cu aspect plan separate prin două spine tibiale reduse ca înălțime, separate printr-o suprafață întinsă destinată fosetelor de inserție ligamentară (fig.33 ).

Condilul medial al tibiei se continuă pe corp printr-o spină tibială medială foarte ascuțită, rectilinie și tăioasă ce se termină la limita dintre treimea proximală și medie a tibiei. Creasta tibială are o orientare caudală formând un șanț adânc împreună cu creasta condilului tibial lateral.

Această culisă este delimitată anterior, asemănător restului speciilor, de un proces stiloid puternic detașat lateral. Condilul lateral se prelungește ventro-caudal printr-o creastă osoasă ce susține suprafața articulară destinată fibulei.

Între tibie și fibulă se formează o largă arcadă interosoasă.

Cohleea tibială este ușor oblică, cu șanțurile șterse, este completată lateral de maleola externă a fibulei, la rândul său sudată în totalitate la extremitatea distală a tibiei.

FIBULA

La bizam fibula este așezată în poziție caudo – laterală față de tibie. Are aspect rectiliniu, extremitatea proximală este aplatizată în sens cranio – caudal și excavată în același sens. Ea se sudează la buza condilului lateral unde formează două procese fibulare deosebit de proieminente, delimitându-se astfel un adevărat canal pentru musculatura regională. Imediat după jumătatea distală fibula se sudează în totalitate la tibie, evidențiindu-se la extremitatea distală prin maleola fibulară care are aspect stiloid.(fig.33).

BAZIPODIUL PELVIN LA BIZAM

OASELE TARSIENE

Bizamul prezintă un număr de opt oase tarsiene: astragalul, calcaneul, scafoidul, cuneiformul accesoriu, cuneiformul medial, cuneiformul intermediar, cuneiformul lateral și cuboidul.

Astragalul (Talus) prezintă corpul prevăzut cu o trohlee ușor oblică dorso – ventral, media – lateral, cu buza medială mai tăioasă și mai înaltă. Pe fața plantară și distală a buzei laterale a trohleei se găsesc două suprafețe articulare cu ciocul calcaneului, cea de-a treia suprafață, destinată calcaneului, se află plasată pe gâtul astragalului, fiind alungită în sens proximo – distal (fig.34 )

Calcaneul (Calcaneus) prezintă tuberozitatea calcaneenă divizată de un șanț transversal. fața laterală este ornată cu o creastă dispusă dorso – ventral, ceea ce îi conferă un aspect trifaciat. Distal prezintă trei suprafețe articulare pentru astragal și una pentru cuboid (fig.34 ).

Scafoidul (Os tarsi centrale) este aplatizat proximo – distal în jumătatea dorsală prezentând un evident proces turtit lateral, prezintă suprafețe articulare pentru astragal, cele patru cuneiforme și pentru cuboid.

Cuneiformul accesoriu (Os tarsale accesorium) este aplatizat dorso – plantar, are formă de treflă și se articulează cu capul astragalului, cuneiformul medial și scafoidul.

Cuneiformul medial (Os tarsale I) are formă dreptunghiulară, cu marele ax dispus proximo – distal, se articulează cu osul cuneiform accesoriu, scafoidul, cuneiformul intermediar, cu procesul plantar al metatarsului II și cu extremitatea proximală a metatarsului întâi.

Cuneiformul intermediar (Os tarsale II) are aspect cubic, este cel mai redus dintre oasele tarsiene și este dispus între cuneiformul medial, scafoid, cuneiformul lateral și metatarsul II (fig 34).

Cuneiformul lateral (Os tarsale III) prezintă fața dorsală pătrată iar plantar un proces orientat caudo – ventral pe care se prelungește suprafața articulară pentru metatarsul III, se mai articulează cu osul cuneiform intermediar, scafoidul și cuboidul.

Cuboidul (Os cuboideum), cu formă neregulată, se articulează cu calcaneul, scafoidul, cuneiformul lateral și metatarsele IV și V (fig.34 ).

OASELE METATARSIENE

Această regiune este alcătuită din cinci oase metatarsiene cu formă cilindroidă care vcin în contact numai prin extremitățile lor proximale. Metatarsienele excentrice (I și V) sunt mai scurte.

Comparativ cu metacarpienele, oasele metatarsiene sunt aproape de două ori mai lungi. Extremitățile lor proximale oferă suprafețele articulare destinate oaselor tarsiene, extremitățile distale prezintă dorsal un cap articular, iar plantar doi condili separați de un relief median (fig.34 ).

Metatarsul I se articulează cu osul cuneiform medial printr-o suprafață articulară cu aspectul unei trohlei și cu metatarsul II printr-o suprafață diartodială planiformă.

Metatarsul II prezintă o suprafață planiformă pentru cuneiformul intermediar, două suprafețe planiforme pentru cuneiformul medial și metatarsul I, o suprafață concavă (dispusă lateral) pentru metatarsul III, un proces plantar, detașat, susținut de o gâtuitură și articulat cu cuneiformul medial.

Metatarsul III este cel mai gros și cel mai lung, proximal prezintă o suprafață articulară corespondentă cuneiformului lateral și două suprafețe destinate metatarselor IV și II. Metatarsele III și Iv sunt foarte apropiate între ele, consolidând regiunea autopodială.

Metatarsul IV apare frânt lateral la extremitatea lui proximală. Suprafața articulară destinată cuboidului este ușor convexă, se articulează cu metatarsul III prin două suprafețe despărțite printr-un relief rugos, iar cu metatarsul V printr-o suprafață planiformă.

Metatarsul V prezintă un proces dispus lateral, evident, bine detașat, cu aspect mamelonat (fig. ).

Pe fața plantară a extremităților distale, fiecare metatars este prevăzut cu câte doi sesamoizi, cu aspect mai rotunjit decât la carnivore (fig.34 ).

FALANGELE

Membrul pelvin la bizam prezintă, constant, un număr de cinci degete, lungimea falangelor fiind aproximativ de două ori mai mare decât la membrul toracic. Sesamoizii mici sunt prezenți la nivelul fiecărui deget. Degetele V, IV, III și II sunt foarte bine dezvoltate, având fiecare câte trei falange, iar degetul I are o falangă proximală și una distală (fig.34).

CONCLUZII

La bizam, molarii superiori realizează planșeul cavității orbitale iar plafonul acesteia prezintă fanta palatină lungă cât spațiul interdentar.

Bula timpanică este masivă, cranio-lateral acesteia detașându-se procesul stiloid lung

Fiecare condil al occipitalului are aspect de „pișcot de șampanie” prin faptul că este format din două subunități: una la bază, asemănătoare unui cap articular iar cealaltă cu aspect de condil clasic

Parietalele și interparietalul au fața exocranienă netedă și convexă la craniul tânăr, la adulte parietalul apare separat în dou planuri: unul cutanat, cu aspect patrulater, plasat dorsal și celălalt muscular, latero-ventral.

Maxilarul este masiv și neregulat iat osul incisiv are un proces alveolar extins pâna la baza proceselor alveolare molare ale maxilarului.

Codilul temporalului, de artculare cu condilul mandibular, are sprafața de articulare concavă.

Mandibula se caracterizează prin aspectul de „trident” realizat între procesul coronoid, procesul agular și condilul mandibular.

Vertebrele cervicale C-3 – C-7 realizează un complex rigid care permite mișcări limitate de flexie și extensie, mișcările de lateralitate sunt aproape imposibil de efectuat acestea fiind efectuate doar din complexul articular occipito-atlo-axoidian.

Vertebrele toracale la bizam se particularizează prin aplatizarea arcului dorsal, procesul spinos redus, procesele articulare arcuale detașate realizând spații interarcuale largi iar lamele proceselor transverse sunt separate prin incizuri adânci.

Coastele sunt puternic arcuate, cu jumătatea proximală aplatizată cranio-caudal, jumătatea distală aproximativ cilindrică, cartilajul condro-costal aplatizat latero-medial pentru ca la locul de articulare cu sternul să devină aplatizate cranio-caudal.

Sacrumul la bizam este compus din trei vertebre care se sudează între ele prin corpurile și discurile intervertebrale.

Pentru a mări amplitudinea mișcării la nivelul articulației scapulo-humerale, cavitatea glenoidă este ovală, cu diametrul mare dispus longitudinal, prelungită pe tuberculul supraglenoidal.

Humerusul se articulează cu radiusul prin intermediul unui „ capitulum humeri”, asemănător carnivorelor.

Tuberozitatea deltoidienă este masivă și apare detașată brusc de pe humerus.

La bizam, asemănător nutriei, coxalul este rectiliniu, iliumul prezentând o creastă gluteenă evidentă, ischiumul fiind foarte lățit, asemănotor unei vâsle, pubisul este orientat ventro – caudal și formează o simfiză pubienă deosebit de scurtă.

Femurul are un aspect aplatizat cranio – caudal, prezintă trocanterul al treilea deosebit de dezvoltat, condilii sunt inegal dezvoltați în favoarea celui lateral care apare mai lățit.

Tibia are aspect frânt de “ S ” și prezintă trei creste osoase deosebit de proieminente, subsecvente musculaturii regionale

Lungimea falangelor la membrul pelvin este aproximativ de două ori mai mare decât la membrul toracic. Acest lucru reprezintă o adaptare morfo – funcțională caracteristică mediului de viață acvatic care solicită puternice mișcări de vâslit din partea membrului posterior

BIBLIOGRAFIE

Barone, R., și colab. – Atlas d’anatomie du lapin. Ed. Masson et C-ie, Paris, 1973.

Bereș, I. – Răspândirea bizamului în Maramureș. Rev. Muzeelor, V, nr. I, 1968.

Budras, D.K. – Atlas der Anatomie des Hundes, Hannover, 1996.

Cheroiu, G., Ilie, E. – Vânat românesc. Ed. Snagov, București, p. 84-85, 1996.

Cotea, C. – Biologie celulară, embriologie generală, histologie generală. Ed. Tehnopress, Iași, 2001.

Cotea, C. – Histologie specială, Ed. Tehnopress, Iași, 2003.

Cotta, V. – Bizamul în Oltenia, Rev. Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, nr. 10, 1966.

Coțofan, V. – Anatomia, fiziologia și bolile animalelor domestice, Ed. Ceres, București, 1983.

Coțofan, V. – Anatomia și fiziologia animalelor domestice, Ed. Ceres, București, 1984.

Coțofan, V., Palicica, R., Valentina Hrițcu, Enciu, V. – Anatomia animalelor domestice, vol. I, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999.

Coțofan, V., Hrițcu Valentina, Cura P, Cozariuc I., Negrea A., Caractere morfologice diferențiale ale oaselor membrului pelvin la nutrie, comparativ cu unele mamifere domestice, – Lucr. Șt. I.A. Iași „Metode noi de sporire a producției la animale”, nr 24, II, 1982.

Coțofan, V., Cristea, C. – Aspecte comparative ale oaselor centurii stilopodiului și zeugopodiului pelvin la bizam, Ses. Șt. Med. Vet., Iași, 1996.

Coțofan, V., Spătaru, C., Spătaru Mihaela – Particularități morfofuncționale ale cavității toracice la nutrie, Lucr. Șt. La al VIII-lea Congres Național de Med. Vet., Băile Felix, 17-20 oct. 2000, p. 27.

Coțofan, V., Predoi, G. – Anatomia topografică a animalelor domestice, Ed. BIC ALL, București, 2003.

Feider, Z. Și colab. – Zoologia vertebratelor, Ed. Did. Și Ped., București, 1964.

Feider, Z. Și colab. – Zoologia vertebratelor, Ed. Did. Și Ped., București, 1976.

Grasse Pierre, P – Traite de zoologie, Tome XII, Vertebres, Generalites, Embriologie topografiquie, anatomie comparee, 1954.

Grasse Pierre, P. – Traite de zoologie, Tome XVI, fascicule VII. Paris, Masson, 1982.

Haimovici, S. – Anatomia comparată a vertebratelor, Univ. Al. I. Cuza Iași, 1982.

Necrasov Olga, Dornescu, G.T. – Anatomia comparată a vertebratelor, Vol. I, Ed. Did. Și Ped., București, 1968.

Necrasov Olga, Dornescu, G.T. – Anatomia comparată a vertebratelor, Vol. II, Ed. Did. Și Ped., București, 1971.

Predoi, G., Belu, C. – Anatomia clinică a animalelor domestice, Ed. BIC ALL, București, 2001.

Rizac V, Spătaru C, Spătaru Mihaela, Particularități funcționale ale articulației zono-stilopodiale ale membrului pelvin la bizam (Ondatra zibethica), Lucr. Șt. Vol. 48 (7), Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași 2000

Roșu, G.D., Colibaba, E. – Cartea vânătorului, Ed. Junimea Iași, 1977, p. 85-87.

Spătaru Mihaela, Spătaru C. – Sacrumul la bizam (Ondatra zibethica), Lucr. Șt. Seria Zoot. Vol. 45, Iași 2002, p. 710-712.

Spătaru Mihaela, Spătaru C. – Sistemul osteo-ligamentar și musculatura capului, gâtului și trunchiului la bizam , teză de doctorat, 2004

Spătaru Mihaela, Spătaru, C. – Particularități morfologice privind musculatura abdominală la bizam, Lucr. Șt. Med. Vet. Iași, vol. 46, 2003, p. 47-50.

Spătaru, C., Spătaru Mihaela – Manual practic de anatomie veterinară – Aparatul locomotor, Ed. Tehnopress, Iași, 2004.

Teodoreanu, M. – Contribuții la studiul ecologiei bizamului în Câmpia Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1971..

Teodoreanu, M. – Vârsta bizamului din România, Cluj-Napoca, 1973.

Tudor Despina, Constantinescu, Gh. – Nomina anatomica veterinaria, Ed. Vergiliu, București, 2002.