Particularitati ALE Verificarii Psihopedagogice A Pregatirii Copilului Pentru Invatamintul Primar

Psihologie

Particularitati ALE Verificarii Psihopedagogice A Pregatirii Copilului Pentru Invatamintul Primar

Byadmin ianuarie 1, 2024

PARTICULARITĂȚI ALE VERIFICĂRII PSIHOPEDAGOGICE A PREGĂTIRII COPILULUI PENTRU ÎNVĂȚĂMÎNTUL PRIMAR

CUPRINS

INTRODUCERE

Prezentarea organizației/lor-gazdă. Stagiul de practică a fost realizat în cadrul Centru de dezvoltare a invăṭămîntului Gădiniṭa de copii № 136.

Grădinița este fondată în 1951 cu 4 grupe de instruire ca Grădinița № 18. Ỉn 1971 este reconsruită, se lărgeṣte formind 12 grupe, îṣi schimbă numele în Gr. №136. În 1986 iarăṣi se reconstruieṣte, se deschid 14 grupe de grădiniṭă care activează pînă în prezent. Deviza „TRĂIM, CONSTRUIM, EDUCĂM ṢI CREṢTEM FALNICI ṢI MĂREṬI CREATORI DE VEAC, DE EPOCA NOUĂ”. Instituția prestează servicii de îngrijire, creṣtere, intruire ṣi educare.

Grădinița dispune de următoarele resurse: Directorul instituției – Zlobina V.T. cu studii superioare, Grad Mg. – 1; Metodist – Trofăila V.A. Studii Superioare, Grad Didactic – 2; Cadre didactice Categoria 1 – 4 persoane; Cadre didactice Categoria 2 – 6 persoane; Studii superioẚre-16 persoane; Studii Medii speciale – 4 persoane; Studii Medii – 4 persoane.

Este o instituṭie bine amenajată. În colectiv predomină o atmosferă caldă, prietenoasă, copii sunt trataṭi cu dragoste ṣi caldură. Sunt formate toate condiṭiile pentru o dezvoltare sănătoasă ṣi fizic ṣi psihologic, pentru o educare cît mai eficientă.

Oportunitatea/motivația alegerii obiectului cercetării

Părinții și copiii trăiesc astăzi o viață mai intensă, în care rămâne puțin timp pentru comunicarea unul cu altul, pentru ocupații comune și obiceiuri, ritualuri în familie. Dacă în anii precedenți familile se ciocneau mai mult cu probleme de natură externă (probleme materiale, spațiu de trai, lipsa serviciului, etc.), astăzi sunt prezente mai mult probleme interne: relații interpersonale încordate, reacții acute, exagerate la greșelile și faptele membrilor familiei, lipsa de timp și a atenției față de copii,etc.

Una dintre direcțiile modernizării învățământului contemporan vizează flexibilitatea instrucției și educației pentru a asigura dezvoltarea capacităților și aptitudinilor fiecărui elev în raport cu propriile posibilități. În contextul educațional actual, „a ști” nu mai este un scop în sine, ci un factor intermediar care asigură premisele pentru „a ști să faci”, „a ști să fii” și „a ști să devii”.

Învățarea diferențiată și centrată pe elev presupune o bună cunoaștere a copilului la intrarea într-un nou ciclu de învățare, în vederea proiectării și desfășurării unui demers didactic flexibil, prin respectarea particularităților de vârstă și individuale și conceperea unor activități instructiv-educative mai variate, nuanțate în raport cu diferențele dintre ele. Existența claselor eterogene impuse cadrului didactic găsirea celor mai eficiente căi de asigurare a dezvoltării optime a fiecărei vârste, dar și a fiecărei individualități, generarea unui climat de încredere în posibilitățile individuale încât să se combată complexul de inferioritate pe care îl trăiesc mulți dintre cei care nu pot să atingă performanțele ridicate și de asemenea să se combată atitudinea de uniformizare a condițiilor de învățare și dezvoltare pentru copii capabili de performanță.

Cercetarea vizează studierea modului în care influențează cunoașterea personalității copiilor, alegerea metodelor de predare-învățare-evaluare.

Cu toate progresele făcute de știință, cunoașterea copilului nu a fost epuizată. Fiecare copil este unic în felul său, este o personalitate în devenire. Să-l cunoaștem îndeaproape, să-l călăuzim pe treptele evoluției, să-i modelăm personalitatea, reprezintă competențe prioritare.

În instituția preșcolară se formează personalitatea de sine sănătoasă a copilului. Aici copilul se cunoaște pe sine și devine cunoscut de adulți. Copilul trebuie cunoscut pentru a dirija cu cât mai multe șanse de succes dezvoltarea personalității lui și pregătirea lui pentru școală. Pe temelia la care contribuie adulții (părinți și cadre didactice) se va clădii viitoarea personalitate a omului de mâine.

Modul cum este pregătit copilul pentru învățămîntul primar este foarte important și-și pune amprenta în viitor. Comportarea preșcolarului este îngrădită de un mare număr de reguli și interdicții date de adulți, ceea ce duce la formarea celor mai de seamă deprinderi de comportare civilizată în societate. Cunoscând specificul copilăriei, nevoia de libertate și în același timp de ocrotire și securizare afectivă, nevoia copilului de modele și norme, întotdeauna copilul trebuie învățat să să se perceapă pe sine, să se cunoască și să știe să-și formeze o părere corectă despre el și sa-și dorească sa cunoască mai multe.

Astfel, am considerat tema aleasă pentu cercetare în cadrul tezei de licență ca fiind actuală și prezentînd importanță atît teoretică, cît și practică. Din actualitatea temei reiese problema generală a cercetării.

Problema cercetării practice.

Este formulată într-o frază‚ care reflectă corespondența dintre studiul efectuat și necesitatea soluționării unei situații specifice‚ prin investigarea unui anumit aspect și stabilire a unor soluții.

Obiectul cercetării practice: În calitate de obiect al cercetării am selectat studierea nivelului pregătirii copilului pentru învățămîntul primar.

Scopul cercetării practice: elucidarea anumitor particularități ale obiectului‚ elaborarea unui program de activitate sau cercetare‚ expunerea unor concluzii relevante studiului.

Obiectivele investigației:

– Cercetarea își propune să reflecte importanța cunoașterii copilului la intrarea în clasa I, în vederea proiectării și desfășurării unui demers didactic flexibil, centrat pe elev, prin respectarea particularităților individuale și de vârstă.

– Cercetarea își propune să arate eficiența realizării unui demers didactic diferențiat sub raportul conținutului, al formelor de organizare și a metodologiei didactice în valorificarea optimă a individualității, influențând pozitiv personalitatea în formarea elevilor.

Ipotezele cercetării:

Dacă vom cunoaște nivelul de dezvoltare al preșcolarului la sfârșitul grădiniței, atunci învățătorul va putea interveni optim în sensul formării personalității copiilor la standardele maxime permise de particularitățile lor individuale în vederea adaptării lor la școlaritate.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:

Metode teoretice: Analiza literaturii privind tema studiată, metoda ipotetico-deductivă pentru interpretarea rezultatelor obținute în urma cercetării.

Metodele empirice: experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode: conversația, observarea psihopedagogică, analiza produselor activității, teste și probe psihologice, probă de diagnosticare a maturității pentru școlarizare, fișe de lucru.

Descrierea probelor

Proba 1 – De de cunoaștere a capacității de analiză și sinteză (ANEXA 1)

La această probă sunt trei categorii, grupate corespunzător, în care este intercalat un element care nu se potrivește categoriei respective. Copii trebuie să îl identifice și să îl taie, încercuiască. Ex: măr, banană, cireșe, căpșuni.

Proba 2 – De de stabilire a capacitații de generalizare și integrare (ANEXA 2)

Se enumeră 5-6 elemente pe care ei trebuie să le grupeze într-o singură categorie. Categoriile din care fac parte elementele sunt distincte: flori, fructe, jucării, legume, mijloace de transport. Ex: minge, coardă, mașinuță, roboțel – jucării

Această probă s-a aplicat frontal la toată grupa de subiecți.

Proba 3 – De stabilire a capacității de a realiza relații (ANEXA 3)

Această probă s-a aplicat tot cu fișe individuale de lucru, pe care sunt animale domestice și sălbatice și adăpostul lor. Copii trebuie să traseze corespondența de la animal la adăpostul corespunzător lui. Ex: vulpea – pădure

Proba 4 – De stabilire a capacității de recunoaștere a meseriilor (ANEXA 4)

Fișele acestei probe conțin persoane reprezentând diferite meserii, iar în mijloc câte trei instrumente corespunzătoare meseriilor lor. Copiii trebuie să identifice instrumentele de lucru trasând linii de corespondență. Ex: medic – trusă medicală, termometru, seringă.

Proba 5 – Proba „omulețului” ca proba psihologică (ANEXA 5)

Copilului i se pune la dispoziție o coală de hârtie, și un creion negru. După o scurtă discuție i se cer să deseneze un copil, baiat sau fată, ce dorește el. Nu se intervine asupra desenului copilului. Proba se desfășoara cu fiecare copil în parte, notându-se tot ceea ce face.

Etapele activității de cercetare profesională: În vederea atingerii scopului propus odată cu stabilirea temei au fost parcurse următoarele etape (ne-am condus de planul investigației elaborat de Iadov [27, p. 35]): ЯДOB, B. и дp. Meтoдoлoгия и мeтoды coциoлoгичecкиx иccлeдoваний. Mocква: ГУГH, 2003. 248 c.

I etapă analiza teoretică a abordărilor cu referință la manifestări particularitățile de vîrstă la copiii din grupa pregătitoare;

II etapă include elaborarea ipotezelor și stabilirea instrumentelor de psihodiagnostic în scopul verificării ipotezelor înaintate;

III etapă selectarea eșantionului;

IV etapă include aplicarea instrumentelor de psihodiagnostic asupra eșantionului selectat în scopul confirmării/infirmării ipotezelor înaintate;

V etapă reprezintă analiza statistică a datelor obținute în urma aplicării instrumentelor de diagnostic;

VI etapă constă în înaintarea concluziilor și elaborarea recomandărilor.

Baza experimentală a cercetării practice:

Cercetarea s-a efectuat pe un eșantion de 30 copii, toți de ṭa de copii № 136, Chișinău. Lotul de copii pe care s-au aplicat probele este format din 30 copii, din care: Vârsta 5-6 ani – 14 copii; 6-7 ani – 16 copii. Sex: 18 băieți, 12 fete.

Figura 1. Descrierea eșantionului

Termeni-cheie: personalitate, educație timpurie, preșcolar.

CAPITOLUL II. FORMELE DE ACTIVITATE ALE PREȘCOLARULUI.

II.1. Jocul – element central al formării și dezvoltării personalității preșcolarului

Preșcolaritatea este vârsta jocului, având o dublă semnificație: pe de o parte, el este cadrul în care se manifestă, se exteriorizează întreaga viață psihică a copilului, în joc copilul experimentându-și cunoștințele, emoțiile, satisfăcându-și dorințele și eliberându-se, descărcându-se tensional, iar pe de altă parte jocul constituie principalul instrument de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului, nici una dintre funcțiile și însușirile lui psihice neputând fi concepute și imaginate în afara jocului.

”Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și acțiune a copilului, el deschide în fața copilului nu numai universul activității, ci și universul extrem de a pătrunde în intimitatea acestuia și dezvoltând dorința copilului de a se dezvolta ca adult; el dă posibilitatea preșcolarului de a-și apropria realitatea înconjurătoare, de a-și însuși funcția socială a obiectelor, de a se familiariza cu semnificația socioumană a activității adulților, de a cunoaște și stăpânii lumea ambientală. Jocul formează și restructurează întreaga viață psihică a copilului.”[16, p. ] Pantelimon Golu, Mielu Zlate, Emil Verza, Psihologia copilului, Manual pentru clasa a XI-a, Școli normale, p. 92

Copiii învață să înțeleagă și să aprecieze conduita celor din jurul lor, încep să cunoască în parte valoarea socială a acțiunilor umane și prezintă contagiuni importante în conduită (prinimitară activă și pasivă), însușindu-și numeroase modalități de a reacționa, proprii familiei sau colectivului de copii cu care vin în contact. Tot acum se constituie cerința activă de a fi de folos celor din jur (mai ales de a fi util adulților). Jocul este o activitate complexă, specifică copiilor, în toate timpurile copiii s-au jucat și se joacă.[17, p. ]

Cercetările arată că funcțiile memoriei (întipărirea, recunoașterea, reproducerea), ca și operațiile gândirii (comparația, generalizarea, clasificarea) se realizează mai ușor și mai bine în condițiile de joc decât în alte condiții. Astfel, dacă funcțiile memoriei de întipărire și reproducere roducere sunt incluse în activitatea de joc, copilul înțelege mai ușor necesitatea memorării prealabile în vederea reproducerii ulterioare. Pe această cale se face trecerea de la memoria involuntară spre memoria voluntară. La fel, preșcolarii efectuează operațiile de generalizare și clasificare cu mai multă ușurință, dacă semnificația acestor operații este motivată de cerințele jocului. În toate aceste cazuri se dovedește că realizarea sarcinilor intelectuale (de memorare, reproducere, comparare, generalizare, clasificare) este mai accesibilă în joc decât atunci când aceleași sarcini sunt prezentate copilului sub forma îndrumărilor verbale de către adult.[ internet]

Aceasta se explică prin faptul că nivelul de dezvoltare a vorbirii preșcolarului de vârstă mică și a celui de vârstă mijlocie nu face încă posibil autocontrolul, reglarea propriilor funcții psihice. Ori, jocul este tocmai forma de activitate practică prin care analiza și sinteza directă și mijlocită a realității se realizează mai ușor. Copilul percepe, memorează, gândește în timp ce acționează în joc. Aceasta este faza în care procesele de cunoaștere ale copilului se dezvoltă pe baza acțiunilor externe desfășurate sub forma specifică a jocului. Pentru perioada preșolară jocul este forma principală de activitate, se naște din necesitatea obiectivă a cunoașterii și din mai multe trebuințe, cum ar fi: trebuința de mișcare și de acțiune a copilului, trebuința de asimilare a realului la sine, de valorificare a propriei persoane, trebuința de a se identifica cu adultul și a se compara cu el. În lumea imaginară de joc, copilul se simte puternic, inteligent, adult, aici el este capabil de fapte eroice, de acțiuni spectaculoase, totul fiind permis în joc.[18, p.104]

Copiii se comportă în joc într-un mod determinant, așa cum dictează conținutul rolului asumat și al regulilor jocului. Ei manifestă tendința de a apropia cât mai mult jocul de realitate, de a proceda ca și adulții. Ceea ce caracterizează jocurile copiilor sunt acțiunile reale pe care ei le reproduc și care sunt luate din viața adulților.

Cu privire la joc, au fost formulate mai multe teorii, psihologii, indiferent de școala sau orientarea căreia îi aparțin, fiind aproape unanimi în a admite că jocul aduce contribuții importante la dezvoltarea copilului. Prezentate sistematic, aceștia au în vedere următoarele aspecte:

a) Jocul este un vehicul al asimilărilor cognitive. Prin intermediul activității ludice copiii fac descoperiri senzoriomotorii privind mărimile și formele, noțiunile de jos și sus, tare și moale. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează și măsoară. Exersându-și percepția, abilitatea de a reacționa și abilitatea gândirii, copilul acumulează experiență directă . Esențială pentru copil, în joc, este natura primară a experienței, nu doar pentru că îi furnizează impresii imediate, ci și pentru că îi oferă feedback-ul și îi determină progresul în învățarea independentă.

b) Jocul îi pregătește pe copii pentru viață, dar de o manieră specifică. Jucându-se, copiii se experimentează și se exersează pe ei înșiși ca agenți activi ai mediului și nu doar ca elemente reactive. În familie și la grădiniță copiii sunt frecvent chemați să acționeze în conformitate cu anumite seturi de modele. În lumea jocului ei pot fi cei care iau decizii.

c) Jocul oferă oportunitatea de a exersa roluri ale adulților. Copiii se pot juca “de-a școala”, “de-a profesorii”, “de-a magazinul”, interpretând roluri de profesori, medici, vânzătoare. Jocurile sunt mijloace afective prin care copiii învață să-și adapteze acțiunile la acelea ale unui partener.

d) Jocul este un exercițiu crucial pentru formarea și dezvoltarea responsabilității etice. În cadrul său, copilul practică nu doar comunicarea și solidaritatea socială, ci și configurează totodată propriile sale valori de judecată cu privire la ceea ce este bine și ce este rău într-un context social. El învață corecția socială și intervenția nu doar de la adulții care“supraveghează”, ci mai degrabă de la colegii de joc din aceeași grupă de vârstă.

e) În activitatea ludică este, de asemenea exersată judecata estetică a copilului. El învață să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anume forme, culori, materiale.

f) Jocul stimulează fantezia, “conștiința imaginativă” și un anume gen de percepție a ideilor. Copilul este stimulat, el are idei, face legături intuitive între lucruri. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale și în acest proces poate lua cunoștință de propriul său potențial inovativ și poate experimenta.

g) Prin intermediul jocului, alături de a-și apăra și de a-și afirma individualitatea, obligat de context să iasă din el însuși și să privească dintr-o altă perspectivă, copilul își construiește un sens propriu al identității, sens concretizat în imaginea de sine.

Jean Piaget concepe jocul ca pe un anumit tip de activitate înțeleasă ca “un exercițiu funcțional” cu funcția de “extindere a mediului”. Conform teoriei sale asupra evoluției inteligenței “jocul este adaptare, adică asimilare și demodare.” Piaget susține că copilăriei îi este proprie căutarea echilibrului prin adaptare, printr-o serie de exerciții sau conduite, o activitate continuu structurată.[19, p.50]

Jean Piaget clasifică jocurile în: jocul exercițiu, jocul simbolic, jocul cu reguli, jocul de construcție.

a. Jocul exercițiu.

Jocul exercițiu reprezintă forma primitivă a jocului, singura prezentă la nivel senzoriomotoriu și care se păstrează și în continuare prin includerea sa în formele imediat superioare. La originea sa senzoriomotorie, jocul nu este decât o asimilare a realului , atât în sensul biologic al asimilării funcționale care explică de ce jocurile – exercițiu dezvoltă efectiv organele și conduitele cât și în sensul psihologic al unei încorporări a lucrurilor în activitatea proprie. Jocul – exercițiu nu comportă nici un fel de simbolism și nici vreo tehnică specific ludică, el constând doar în “repetarea de plăcere a unei activități însușite pe alte căi, în scopul adaptării.”[19, p.51]

b) Jocul simbolic .

Prin jocul simbolic, activitatea ludică a copilului ajunge la apogeu între 5 și 6 ani. Obligat să se adapteze neîncetat lumii sociale a celor mari, ale cărei interese și reguli îi rămân exterioare, și unei lumi fizice pe care, deocamdată o înțelege greu, copilul nu reușește să-și satisfacă trebuințele afective proprii în cursul acestor adaptări care, pentru el rămân, cu atât mai nedeslușite, cu cât el este mai mic. Pentru echilibrul său intelectual și afectiv este necesar ca el să poată dispune de un sector de activitate a cărei motivație să nu fie adaptarea la real ci dimpotrivă asimilarea realului la ,,Eul” său fără constrângeri sau sancțiuni.

Piaget susține că “jocul simbolic este cel ce reprezintă nu numai asimilarea realului , ca jocul în general, ci asimilarea asigurată printr-un limbaj simbolic construit de Eu și modificabil, potrivit trebuințelor sale.” El leagă apariția jocului simbolic și evoluția acestuia de schemele de asimilare ale inteligenței. Copilul construiește simbolul după dorință, pentru a exprima tot ceea ce în experiența trăită nu poate fi formulat și asimilat numai prin mijloacele limbajului. [19,p. 52]

c) Jocul cu reguli.

Jocurile cu reguli sunt jocurile care se transmit în cadrul social de la copil la copil și a căror importanță crește odată cu vârsta. În cadrul acestor jocuri copiilor le place să fie împreună și adesea caută grupările de câte doi sau trei, dar nici în cadrul acestor grupuri mici nu încearcă să-și coordoneze eforturile, fiecare acționând pentru sine, cu sau fără asimilare reciprocă. Fiecare aplică reguli în felul său și toți copiii ies câștigători. Piaget numește acest fenomen “efectul egocentrismului inițial”. Acest tip de joc este după opinia lui Piaget, unul din punctele de pornire a procesului de socializare progresivă.

În jocul cu reguli, copilul trebuie să cucerească cele două proprietăți esențiale ale societății exterioare: înțelegerea reciprocă, bazată pe cuvânt și disciplina comună, bazată pe norme de reciprocitate.

d) Jocurile de construcție.

Jocurile de construcție se dezvoltă pe baza jocului simbolic, la început fiind integrate în simbolism ludic, pentru ca, mai târziu, să constituie adevărate adaptări sau rezolvări de probleme și creații inteligente. Jocul de construcție trece de la manipularea materialului de construcție cu eventuale încercări și reușite de suprapuneri, specifică la 3 ani, la realizarea unor construcții sofisticate din cuburi și lego. Deseori jocul de construcție precede sau se îngemănează cu jocul de creație. Prin el copiii își construiesc cadrul de joc necesar subiectului din jocul de creație: șantierul, tărâmul zmeilor, cabinetul doctorului, grădina zoologică,etc. Jocurile de construcție sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea deprinderilor manuale ale copiilor.

De cele mai multe ori jocurile sunt complexe și conțin elemente din toate categoriile. Importante sunt efectele psihologice produse de aceste tipuri de jocuri: lărgirea spectrului relațiilor interpersonale, disciplinarea conduitei, dezvoltarea unor capacități intelectuale (spiritul de observație, perspicacitatea), amplificarea proceselor de orientare în spațiu, antrenarea voinței, dezvoltarea și exersarea proceselor afective și a expresiilor emoționale. Apar astfel și alte tipuri de jocuri:

-Jocul de mișcare: Este strâns legat de specificul vârstei, o vârstă a dinamismului, a mișcării. La vârsta preșcolară mișcările încep să fie încadrate într-un anume context, care reflectă fragmente din viața reală, în special din viața “celor care nu cuvântă”.

-Jocurile hazlii: Sunt foarte apropiate uneori de cele de mișcare, nu se confundă însă cu acestea, întrucât există astfel de jocuri în care mișcarea lipsește cu desăvârșire. Ele se aseamănă și cu jocurile didactice prin faptul că pun în fața celor mici o problemă de rezolvat. Au și ele reguli iar funcția lor dominantă este cea recreativă. Sunt deosebit de valoroase din perspectiva valențelor formative în plan psihologic (dezvoltă atenția, perspicacitatea, spiritul de observație). Atmosfera de joc este creată prin cerința de a ghici ceva, de a rezolva o sarcină surpriză (Jocul “Ghicește și taci” care educă și stăpânirea de sine), sau competiția.

II.2. Învățarea. Asigurarea continuității între activitatea de joc și activitatea de învățare.

Legea dezvoltării copilului urmează calea de la joc la învățare și la muncă. Toate aceste forme de activitate coexistă în fiecare perioadă de vârstă, una dintre ele având ponderea cea mai mare. Trecerea de la o perioadă de dominație a unei activități la alta se produce în mod treptat, ca un proces ce se desfășoară în timp îndelungat. Această trecere nu presupune excluderea uneia și înlocuirea ei prin alta ci, deopotrivă, cele două forme de activitate – jocul și învățarea –, – jocul și munca – coexistă într-o armonioasă îmbinare ce înlesnește saltul de la o treaptă la alta, fără praguri și fără obstacole.

În funcție de particularitățile de vârstă ale preșcolarilor, însuși procesul de învățare prezintă anumite particularități. Aceste particularități sunt de fapt, un rezultat al legăturilor ce se stabilesc între joc și învățare pe parcursul perioadei preșcolare. Această corelație între cele două forme de activitate nu rămâne constantă. Pe măsură ce se trece de la o grupă preșcolară la alta activitățile obligatorii câștigă teren din ce în ce mai mult. Chiar și în jocurile copiilor, motivele învățării în școală încep să apară net exprimate (la preșcolarii mari). La această vârstă copiii manifestă un viu interes pentru o formă mai organizată de activitate, pentru învățătură, ceea ce dovedește că ei au atins, sub aspectul dezvoltării psihice, nivelul corespunzător spre a putea învăța într-un mod organizat.

Învățătura dominantă a vârstei școlare, este prezentă în diferite forme, ca izvorând din necesitatea de a satisface interesul, curiozitatea copilului prin cunoaștere. Pe de altă parte, odată cu intrarea copilului în școală, chiar și în condițiile învățării ca activitate ce va devenii dominantă, se menține și jocul ca activitate firească a celor două stadii, o adaptare treptată a copiilor la activitatea școlară.

Corelația dintre joc și învățare la diferite etape ale vârstei preșcolare este condiționată de nivelul general de dezvoltare psihică a copiilor. Dar pe măsura introducerii treptate a elementelor de învățare, se produc schimbări vizibile în activitatea psihică a copilului.

La vârsta preșcolară mică: asimilarea cunoștințelor și formarea deprinderilor în cadrul activităților obligatorii este indisolubil legată de joc. Copilul manifestă tendința de a transforma în joc activitățile programate de educatoare pentru a-i transmite cunoștințe și a-i forma deprinderi. De pildă, copilul mânuiește cu multă plăcere creionul pe hârtie, dar fără intenția de a desena. Pe el îl captivează însuși procesul operării cu creionul, faptul că trasând cu creionul pe hârtie, apar diferite linii întortocheate. La fel se întâmplă și cu celelalte activități. Pe el nu-l interesează încă obținerea unui anumit rezultat, de exemplu, prin așezarea cuburilor realizarea unei construcții, prin modelarea plastilinei confecționarea unei jucării. De asemenea asimilarea cunoștințelor și însușirea deprinderilor nu constituie pentru copil o problemă de rezolvat.

Cu toate acestea, prin îmbinarea elementelor de învățare cu cele de joc, copilul își însușește unele cunoștințe și face primii pași în direcția formării deprinderilor de muncă intelectuală. Această particularitate psihologică a învățării la vârsta preșcolară mică face necesară includerea “procedeelor de joc” în desfășurarea activităților obligatorii. Pe această cale se captează mai ușor atenția, se intensifică procesele de analiză și sinteză, se dirijează mișcările și acțiunile, se menține viu interesul copiilor pentru activitatea desfășurată. Jocul devine astfel un important mijloc pentru însușirea cunoștințelor și deprinderilor, dacă este îmbinat în mod rațional cu elementele de învățare.

Învățarea socială: oferă copiilor prilejul de a asimila o serie de experiențe socioumane, semnificații și valori sociale, stiluri comportamentale, roluri și comportamente interpersonale, modalități de acomodare, adaptare și armonizare interpersonală. Multe dintre jocurile copiilor presupun cooperarea lor. Pentru ca aceste jocuri să poată fi desfășurate este necesar ca preșcolarul să învețe a coopera cu alții, adică să stabilească ușor contactele interpersonale, să se acomodeze rapid la noile situații, să-ți coordoneze eforturile cu ale celorlalți, în vederea atingerii scopurilor fixate, să-și aducă aportul constructiv la desfășurarea activității, să-i respecte pe alții, să-și inhibe anumite comportamente agresive, să țină seama de părerea altora, să convingă, să-și susțină și să-și argumenteze părerile.

Dacă comportamentul observat este și întărit, atunci el va fi asimilat cu mai mare ușurință. Ca factori întăritori ai comportamentului pot fi folosiți aprobarea sau dezaprobarea grupului, recompense sau sancțiuni morale.[20, p.72]

Învățarea didactică: presupune organizarea activității copiilor, desfășurarea lor după programe obligatorii și riguroase. Caracterul spontan, neorganizat și nesistematizat al învățării sociale este înlocuit cu caracterul dirijat, organizat și sistematic al acestui nou tip de învățare. Deși transmiterea de cunoștințe, formarea deprinderilor, au loc prin intermediul jocului, chiar și acesta suferă transformări și restructurări convertindu-se în joc didactic, cu conținut și finalitate instructiv – educativă. Explicațiile educatoarei îl obligă pe copil să fie atent, să rețină și apoi să reactualizeze, să înțeleagă, fapt care impulsionează dezvoltarea capacităților sale raționale verbale.

Deoarece cauza conștiinței și a inteligenței sunt restrânse în perioada preșcolară, copilul învață mai ales din experiența trăită, din contactul direct cu obiectele și fenomenele. ”Activitățile din grădiniță sunt un antrenament al capacității de învățare. Numai prin cunoașterea psihologiei copilului și a personalității fiecărui copil în parte, educatorul poate să-i organizeze experiența de învățare în așa manieră încât să-i faciliteze accesul în cunoaștere și să-i amplifice capacitățile de asimilare de noi cunoștințe, de formare a unor deprinderi de muncă intelectuală esențiale în adaptarea la activitatea școlară.”[21, p.73]

Cercetările de psihologie a învățării, particularizate pentru vârsta preșcolară, subliniază caracterul concret – intuitiv al învățării, necesitatea de vehiculare a obiectelor, caracterul intuitiv al asimilării de informații și rolul activității practice și al jocului în dezvoltarea personalității preșcolarului. Rolul familiei, al educatoarei, al grupului de copii (prieteni și colegi de grădiniță) reprezintă factorii ce influențează major evoluția învățării.

De aici decurg următoarele cerințe ale stimulării interesului pentru învățare și pentru lărgirea orizontului de cunoaștere: deschiderea copilului pentru cunoașterea nemijlocită (concret – intuitivă) a realității cu care poate intra în contact direct, pe calea simțurilor și a acțiunii, a jocului și a manipulării de obiecte; lărgirea cunoașterii prin antrenarea capacităților de reflectare la nivelul percepțiilor și reprezentărilor (dezvoltarea spiritului de observație, a fineții analizatorilor); declanșarea curiozității epictemice, accesul pe activități la alegere care-i trezesc interesul; formarea deprinderilor de muncă intelectuală accesibile vârstei.

”Complexitatea învățării rezultă din cerințele multiple ridicate de viața școlară și integrarea școlară viitoare. Copilul este format și informat în domeniul intelectual, moral, fizic, estetic, fizic, aplicativ, sporind șansele unei adaptări rapide la activitatea școlară și la exigențele de mediu, integrarea socială și culturală. Preșcolarul mare știe că un elev merge la școală să învețe, are teme pentru acasă, primește calificative, scrie în caiet – deci se familiarizează cu specificul muncii școlare, se declară dornic să fie școlar și devine motivat pentru învățătură, chiar dacă regretă uneori că nu va mai avea destul timp pentru joacă.“[21, p.73]

Necesitatea cunoasterii psihopedagogice a copilului în vederea

pregatirii lui pentru scoala

Sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea au îmbogatit numarul celor care nu numai ca au sesizat necesitatea cunoasterii copilului si a luarii în considerare a particularitatilor de vârsta, dar au fundamentat tot mai profund stiintific aceasta cerinta cu caracter logic, a educatiei. Daca Aristotel a intuit principiul conformitatii cu natura atunci când a afirmat ca trebuie sa respectam "mersul firii", iar Comenius l-a gândit ca o conformitate cu legile naturii fizice, apoi Rousseau si Pestalozzi l-au conceput si dezvoltat ca principiu al conformitatii cu natura interioara a copilului, lasând preocuparea pentru studierea tot mai atenta a acestei "naturi inerioare".

Pe masura ce ne apropiem de perioada contemporana, dezvoltarea unor stiinte ca antropologia, anatomia si fiziologia omului, psihologia copilului, sociologia educatiei, s.a. au condus la o cunoastere tot mai profunda si mai precisa a fiintei umane, în special a copilului si implicit la ridicarea calitatii si eficientei educatiei.

Luarea în considerare a particularitatilor de vârsta si individuale are astazi bogate si solide temeiuri psihopedagogice, facând saltul la nivelul preocuparii pentru tratarea diferentiata a copiilor, pentru individualizarea activitatii instructiv- educative.

"Cunoasterea copilului este cheia de bolta a pedagogiei; problema cunoasterii copilului este o adevarata revolutie copernicioasa în pedagogie"[1] (Ed. Claparede); "Cunoasterea personalitatii copilului este tot atât de importanta ca si cunoasterea lumii în care si prin care învatamântul îsi atinge scopurile" (B. Suchodolski).

Pentru sustinerea cerintei psihopedagogice cu caracter logic, se pot aduce multiple si solide argumente, legate de scopul general al educatiei, de principiile educatiei permanente privind prospectarea personalitatii umane.

Cunoasterea personalitatii copilului nu reprezinta un scop în sine. Educatia si activitatea de studiere si cunoastere a copilului constituie un proces unitar, educatorul cunoaste copilul educându-l si-l educa mai bine cunoscându-l.

Necesitatile curente ale activitatii instructiv- educative impun cerinta de a cunoaste cât mai bine personalitatea pe care o prelucram, pentru a gasi mijloacele si strategiile cele mai eficiente.

Asadar, copilul trebuie cunoscut pentru a dirija, cu cât mai multe sanse de succes, dezvoltarea personalitatii lui. Modelarea fiintei umane în conformitate cu scopurile propuse nu se poate realiza decât pe baza cunoasterii echipamentului bio-psihic al copilului, prin stimularea potentelor sale interne si prin dirijarea dezvoltarii acestuia în ritmuri "proprii" ("educatia pe masura" si "scoala pe masura").

Întreaga activitate instructiv-educativa se bazeaza pe cunoasterea personalitatii copilului, "individualizarea ca principiu educativ" spune V. Pavelescu "implica cunoasterea structurii personalitatii celui ce urmeaza sa fie educat, întrucât, pentru a obtine rezultatele dorite, trebuie sa o folosim în raport cu fiecare copil în parte".

Didactica moderna se bazeaza pe racordarea actiunilor instructiv-educative la reusita si potentele copiilor, pe considerarea particularitatilor de vârsta si individuale ca indicator orientativ prioritar. Cunoasterea copilului trebuie considerata ca punct de plecare în orice actiune formativa, strategia individualizarii, educatia si învatamântul nu-si poate justifica menirea si nu-si poate dovedi eficienta decât pe baza unei bune cunoasteri a copiilor.

Datorita caracterului prospectiv al educatiei, studierea si cunoasterea personalitatii copilului are o nuanta sociala. Protectia personalitatii acestuia începe din frageda copilarie. Învatamantul prescolar deschide portile spre cultura si descifreaza directiile dezvoltarii copilului. Dar aceasta deschidere si proiectare pe care o face gradinita în calitate de continuatoare o operei formative a familiei, nu poate fi rezultatul unei simple inspiratii, ci ea presupune, cu precadere, studierea si cunoasterea personalitatii copiilor.

Gradinita, ca prima institutie de educatie organizata, ca prima veriga a sistemului de învatamânt, prin competenta educatoarelor, va trebui sa cunoasca modul cum functioneaza intelectul copiilor, sa sesizeze mugurii înclinatiilor lor, sa le descopere sensibilitatile, pentru a fi în masura sa faca predictii asupra fiecarui copil si sa-i deschida drumurile formative în directia înclinatiilor lui.

Preocuparea pentru studierea si cunoasterea personalitatii copilului se impune cu mai multa necesitate la începuturile operei de formare a acestuia. Învatatoarea preia copilul de la educatoare cu o anumita experienta dobândita de acesta (cunostinte, deprinderi, comportamente) si cu o "biografie" a personalitatii deja elaborata. Nu vorbim de nivelurile mai înalte unde se preda stafeta cu date îmbogatite, cu o conturare tot mai precisa a personalitatii copilului.

De aceea, dintre etapele dezvoltarii copilului, care constituie – asa cum arata psihologul francez M. Debesse[2] – "Capitole distincte ale aceleiasi istorii individuale", perioada vârstei prescolare se impune pentru întreaga dezvoltare interioara prin importanta si problematica ei.

În conturarea personalitatii copilului, vârsta prescolara se constituie ca perioada celei mai intensive, receptive modalitati si sensibilitati psihice, perioada progreselor, remarcabile în toate planurile si în special, în sfera sentimentelor.

În copilarie se formeaza toate conduitele adaptive de baza, se constituie structurile energetice mai importante (intelectuale, creative), inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, precum si caracteristicile comportamentelor de baza, reactiile afective si volitionale (Ursula schiopu)[3]. Gradinita este prima institusie în care copilul învata sa desfasoare o activitate ordonata, încadrata într-un regim de munca, într-o disciplina a vietii.

Aceasta conduce la achizitii si progrese în sfera cognitiva, afectiva si psihomotorie a prescolarului, precum si în domeniul sociabilitatii lui. Vârsta prescolara este considerata perioada imaginatiei, fanteziei, visarii si a jocului. Prin joc se îmbogateste sfera vietii psihice a copilului, se dezvolta curiozitatea, se deschide planul imaginatiei prin imitarea lucida a rolurilor socio-profesionale.

În societatea moderna, tot în copilarie, are loc procesul de "alfabetizare", înainte de intrarea copilului în scoala, prin care el se adapteaza conditiilor primare si fundamentale ale nivelului social în cultura.

Dezvoltarea pe acest plan se continua pâna în momentul în care posibilitatea de a scrie si citi, devenite active, încep sa serveasca trebuinte si interese psihice intelectuale dobândite si întretine astfel dinamismul si apetitul sau. Deci, cunoasterea copilului trebuie mentionata prin cunoasterea vietii lui, a faptelor, a comportamentului cu caracter permanent care releva trasaturile caracteristice ale personalitatii[4] (V. Pavelescu).

Practic, nu înregistram inteligenta sau sociabilitatea, ci faptele de conduita, comportamentul, aptitudinile copilului care dezvaluie un continut psihic interior.

[1] Ed. Claparede – Psihologia copilului si pedagosia experimentelor; E.D.P. Bucuresti, 1975

[2] M. Debesse – Psihologia copilului de la nastere la adolescenta; E.D.P. Bucuresti, 1870

[3] Ursula schiopu – Repere psihodiagnostice – Stadiile dezvoltarii psihice în psihologia educatiei si dezvoltarii, E.A. Bucuresti, 1983

[4] V. Pavelescu – Psihologia pedagogica – E.S.D.P. Bucuresti, 1962

1.5. Educația timpurie – în perspectiva noilor educații

1.5.1. Argumente în favoarea educației timpurii

Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viața copilului, întrucât este marcată de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la școală și în viață. Intervenția adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Educația timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naștere – pentru că din momentul când se naște copilul începe să se dezvolte și să învețe, și până la 6/7 ani – vârsta intrării la școală. Educația timpurie se realizează în atât în mediul familial, cât și în cadrul serviciilor specializate, precum creșa sau grădinița.

Cercetările din ultimii 30 de ani au evidențiat corelații semnificative între mediu și dezvoltarea intelectuală, între învățarea timpurie și învățarea care are loc în alte etape ale vieții. Astfel, copiii crescuți într-un mediu stimulativ au o dezvoltare intelectuală accelerată în comparație cu cei crescuți într-un mediu restrictiv. De la naștere și până când cresc, copiii sunt persoane care au o dezvoltare afectivă și o receptivitate specială față de diferitele categorii de stimuli, aspect ce poate fi influențat de informațiile care le primește copilul din mediu, precum și de calitatea procesării acestora. Se impune astfel organizarea de către practicieni a unor intervenții cu caracter formativ pentru a valorifica această receptivitate.

Educația timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece perioada cuprinsă între naștere și 6/7 ani este cea în care copiii au o dezvoltare rapidă. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat, mai târziu, compensarea acestor pierderi este dificilă și costisitoare. Investiția în copii la vârste cât mai fragede conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială a acestora și la realizarea susținută a drepturilor copiilor. Dacă la nivelul educației timpurii sunt depistate și remediate deficiențele de învățare și psiho-comportamentale ale copiilor, deci înainte de integrarea copilului în învățământul primar – beneficiile recunoscute se referă la: performanțele școlare superioare, diminuarea ratei eșecului școlar și a abandonului.

Calitatea educației, a îngrijirii și protecției copilului de la naștere până la 6/7 ani depinde de noi, toți cei care interacționăm cu copiii, zi de zi: părinți sau educatori, consilier școlar sau asistent medical – toți acționând coerent și având în atenție permanentă copilul și particularitățile lui.

Educația timpurie se constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă intervalul de la naștere la 6/7ani, interval în care au loc transformări profunde și achiziții fundamentale în dezvoltarea copilului.

Documentele Conferinței Mondiale de (1990), care a avut ca obiectiv Educația pentru toți, subliniază că învățarea începe de la naștere și se derulează pe tot parcursul vieții. De asemenea, conferința a adus în prim plan necesitatea corelării domeniilor sănătății, al nutriției și igienei, al protecției sociale cu sfera educației, o educație bazată pe conceptul de dezvoltare cognitivă și emoțională a copilului prin care se urmărește valorificarea la maximum și în context optim a potențialului acestuia. Educația timpurie devine astfel prima treaptă de pregătire pentru educația formală, pregătind intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu în jurul vârstei de 6/7 ani.

1.5.2. Note distinctive ale educației timpurii

• copilul este unic și abordarea lui trebuie să fie holistă (comprehensivă sub toate aspectele dezvoltării sale);

• vârstele mici recomandă o abordare integrată a serviciilor de educație timpurie (îngrijire, nutriție, educație);

• adultul/ educatorul, la nivelul relației didactice, apare ca un partener matur de joc, care cunoaște toate detaliile și regulile care trebuie respectate;

• activitățile desfășurate în cadrul procesului educațional sunt adevărate ocazii de învățare situațională;

• părintele este partenerul-cheie în educația copilului, iar relația familie – grădiniță – comunitate este hotărâtoare.

Focalizarea pe educația timpurie este firească, știut fiind faptul că dezvoltarea copiilor este rapidă în această etapă de vârstă, iar valorificarea potențialului pe care îl are copilul creează pentru acesta premisele performanțelor lui ulterioare.

Cercetările în domeniul educației timpurii preșcolare au evidențiat corelații puternice între frecventarea grădiniței și comportamente copiilor ca elevi. Mai concret, remarcăm:

• progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul din care provin;

• efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale și reducerea comportamentelor deviante precum și a eșecului școlar;

• descoperirea de către fiecare copil a propriei identități, a autonomiei și dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;

• dezvoltarea abilităților sociale prin interacțiunile generate de mediul de învățare;

• comportamente centrate pe sarcină;

• dezvoltare socio-emoțională;

• motivație și atitudini pozitive față de învățare.

Educația timpurie este baza educației și autoeducației continue ale viitorului cetǎțean, cǎruia ne pregǎtim sǎ-i asigurǎm compatibilitatea cu valorile europene. Ceea ce învațǎ copiii în primii ani reprezintǎ mai mult de jumǎtate decât vor învǎța în tot restul vieții. Așadar, educarea omului trebuie începutǎ din copilǎrie, componentele dezvoltǎrii sale fizice și psihice mergând în paralel cu componentele personalitǎții.

Promovarea în educația preșcolară a noilor educații (educația ecologică, educația rutieră, educația sanitară, educația pentru timpul liber, educația pentru democrație etc.) a presupus și îmbunătățirea practicilor educative prin introducerea unor noi modalități de realizare a obiectivelor propuse.

În grădiniță, demersurile educative se desfășoară utilizând cele mai eficiente strategii didactice care să contribuie efectiv la dezvoltarea personalității fiecărui copil, la educarea pentru o mai bună conviețuire în grupurile sociale, la deschiderea personalității umane către angajare, cooperare, comunicare, încredere și spirit novator. Forma de învățare a preșcolarului este imitația. Și cum societatea contemporană oferă tot mai frecvent exemple negative, este explicabil de ce munca educatoarelor devine tot mai grea. Educatoarea se află într-o permanentă căutare a celor mai eficiente căi și mijloace prin care să contracareze influențele negative oferite. La grădiniță, educatoarea creează în fața copilului o imagine pe care copilul s-o poată imita, iar atunci când greșește este corectat, fără cuvinte jignitoare, prin explicații, convorbiri, în vederea clarificării problemelor apărute și pentru a păstra o constanță în conduită.

Noile educații reflectă problematica lumii contemporane prin obiectivele propuse care dau și denumirea fiecărei structuri de conținut stiințific, realizată ca disciplină de studiu, concepută în plan disciplinar, dar mai ales interdisciplinar, pluridisciplinar și chiar transdisciplinar.

Educația ecologică sau educația relativă la mediu vizează formarea și cultivarea capacităților de rezolvare a problemelor declanșate odată cu aplicarea tehnologiilor industriale și postindustriale la scara socială, care au înregistrat numeroase efecte negative la nivelul naturii și al existenței umane.

Pentru școlarul mic este important:

să cunoască importanța calității mediului pentru viată;

să cunoască relațiile dintre om și mediu, interdependența dintre mediu și dezvoltarea societatii;

să-și formeze atitudinea de respect fată de mediu și să-și dezvolte comportamente responsabile.

O problemă acută a civilizației o constituie protecția mediului, a naturii. Dragostea copilului față de natură poate fi cultivată la orice vârstă.

Educația pentru schimbare și dezvoltare vizează formarea și cultivarea capacităților de adaptare rapidă si responsabilă a personalității umane la condițiile inovațiilor și ale reformelor sociale înregistrate în ultimele decenii ale sec. al XX-lea, în perspectiva sec. al XXI-lea.

Educația pentru tehnologie și progres vizează formarea și cultivarea aptitudinilor generale și speciale și a aptitudinilor afective, caracteriale și motivaționale, deschise în directia aplicarii sociale a cuceririlor științifice în condiții economice, politice și culturale specifice modelului societății postindustriale de tip informational.

Educația față de mass-media vizează formarea și cultivarea capacității de valorificare culturală a informației furnizate de radio, televiziune, presă, în condiții de diversificare și de individualizare care solocită o evaluare pedagogică responsabilă la scara valorilor sociale. Acest tip de educație își propune nu numai formarea unei atitudini adecvate și selective față de informația care îl asaltează pe om în societatea contemporană, ci și de cultivarea receptivității față de valorile culturale și de sensurile spirituale ale vietii.

Educația sanitară vizează formarea și cultivarea capacităților specifice de proiectare și de organizare rațională a vieții în condițiile rezolvarii unor probleme specifice:

educației pentru petrecerea timpului liber;

educației casnice moderne;

educației nutriționale;

educației sexuale.

Educația pentru timpul liber se dovedește a fi din ce în ce mai necesară și benefică și se dovedește o educație rentabilă sub raport economic, familial, sanitar și social, iar importanța ei sporește pe masură ce sporește timpul liber.

Educația nutrițională, care reprezintă în unele țări o disciplinî de învațământ sau o activitate extrașcolară, vizează cunoașterea alimentelor și substanțelor nutritive, producerea și/sau utilizarea acestora, conservarea alimentelor, alimentația copilului, alimentația ratională, etc.

O importanță deosebită în educația unui copil o prezintă discutarea regulilor de igienă ce trebuie urmate la școală și acasă pentru a preveni îmbolnăvirile. Pentru aceasta au fost incluse în planificarea semestrială ore de educație sanitară, ce au urmarit dobândirea de :

cunoștințe, deprinderi, atitudini și convingeri de igienă corporală;

cunoștințe, atitudini și deprinderi de combatere a stresului fizic și psihic;

cunoștințe și deprinderi de folosire rațională a factorilor naturali: apa, aer, soare;

cunoștințe elementare privind prevenirea și tratarea bolilor;

cunoștințe și deprinderi de călire a organismului, pentru creșterea rezistenței față de factorii nocivi, traumatizanți (tutun, alcool, droguri, poluare, etc.).

Trebuie discutat cu elevii faptul că asupra corpului omenesc se manifestă o serie de suferințe provocate pe de o parte de agresiunea unor elemente din mediul înconjurator (soare, apa, foc, curent electric, obiecte taioase, etc.), iar pe de altă parte fumatul, drogurile, alcoolul sunt vicii care pot distruge viața unui copil, tânăr sau bătrân.

Prin colaborarea permanentă cu medicul școlii sau asistentul medical se pot prezenta sub forma unor desene/planșe/filme documentare, modalități de acordare a primului ajutor în caz de: arsuri, intoxicații, insolație, leșin, înec, fracturi. Se fac precizări privind importanța unor tratamente adecvate ce se pot oferi în primele momente ale producerii unor accidente, pentru a se evita eventualele complicații.

Este important să li se precizeze elevilor și faptul că și curățenia corporală contribuie nu doar la prevenirea bolilor, dar are și o influență asupra bunei dispoziții, permițând și o mai bună integrare a copilului în mediul social.

Educația fizică – componentă a educației corporale.

Educația corporală (arta îngrijirii trupului) cuprinde mijloacele utilizate în mod conștient și rațional în scopul întreținerii sănătății, a prevenirii îmbolnăvirilor.

Educația corporală are două componente (laturi):

educația fizică – mijloc principal: exercițiul fizic;

educația igienică.

În cadrul educației fizice, pe langă obiectivele cu funcții sanotrofice – care vizează dezvoltarea corectă și armonioasă a corpului, urmărim și obiective cu funcții formative pe plan intelectual și moral volitiv, ce înseamnă:

dezvoltarea spiritului de observație, a imaginației, a creativității, gândirii tactice (jocuri sportive);

dezvoltarea spiritului de solidaritate și cooperare, a respectului față de partener, adversar sau public, sau a spiritului de fair-play, a atitudinii pozitive de conduită în colectiv;

dezvoltarea perseverenței, dârzeniei, curajului, stăpânirii de sine.

Tendința sau preocuparea de a asimila noile educații este în crestere, dar decalajul dintre recomandarile, studiile și rezoluțiile realizate la nivel international sau național și practica educațională rămâne încă mare.

Copiii sunt posesorii unui capital de franchețe și deschidere care se cere pus în valoare; ei sunt primii interesați în promovarea și instaurarea unei păci durabile bazate pe consens, pe respect reciproc și pe principii umaniste. Problema deschisă este cea a modalităților de solicitare și angajare a elevilor în toate etapele parcurse de inovațiile sau reformele aduse învățământului.

II. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A VERIFICĂRII PSIHOPEDAGOGICE A PREGĂTIRII COPILULUI PENTRU ÎNVĂȚĂMÎNTUL PRIMAR

Metode de cercetare

Metode teoretice: Analiza literaturii privind tema studiată, metoda ipotetico-deductivă pentru interpretarea rezultatelor obținute în urma cercetării.

Metodele empirice: experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode: conversația, observarea psihopedagogică, analiza produselor activității, teste și probe psihologice, probă de diagnosticare a maturității pentru școlarizare, fișe de lucru.

Descrierea probelor

Proba 1 – De cunoaștere a capacității de analiză și sinteză (ANEXA 1)