Particularitati ale Sistemelor de Partide In Viziunea Lui Maurice Duverger Respectiv Arend Lijphart

=== 1289bd8a1e4996e7383dffa1366aad77cc0551d9_132430_1 ===

UNIVERSITATEA ………………..

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

SPECIALIZAREA: …………..

MASTERAT AN II

REFERAT LA DISCIPLINA………………….

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

Masterand :

……….., 2018

PAGINA DE GARDĂ

UNIVERSITATEA ………………..

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

SPECIALIZAREA: …………..

MASTERAT AN II

´´ Particularități ale sistemelor de partide în viziunea lui Maurice Duverger respectiv Arend Lijphart´´

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

Masterand:

………….., 2018

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………5

CAPITOLUL I. Sisteme de partide…………………………………………………………6

CAPITOLUL II. Raportul executiv-legislativ. Modele ale dominantei si ale echilibrului puterii……………………………………………………………………………………….…8

CAPITOLUL III. Sisteme electorale. Modelul majoritar si pluralist…………………….9

CAPITOLUL IV.Corelarea conceptelor: teoria democratică, analiza instituțională și politică în perspectiva comparatistă a lui Arend Lijphart…………………………….…10

Concluzii………………………………………………………………………………………11

Bibliografie………………………………………………………………………..…………..12

Particularități ale sistemelor de partide în viziunea lui Maurice Duverger respectiv Arend Lijphart

INTRODUCERE

Perspectiva dominantă asupra politicii europene a fost aceea a divergenței. Acest lucru este valabil nu numai în ceea ce privește întreaga Europă, unde confruntarea dintre instituțiile occidentale și cele din est a politicii și a economiei a făcut acest lucru perfect natural . Tipurile de politici pe care așa-zisele democrații ale popoarelor le-au adunat trebuie să fie, firește, diferite de politica unui regim bazat pe democrația parlamentară și economia de piață. Nu există nici o problemă cu divergențele până la prăbușirea bruscă a comunismului. Din leninism, Europa de Est a moștenit instituțiile dictaturii proletariatului, implicând guvernarea avangardei revoluționare și principiul centralismului democratic. Stalinismul a adăugat acestei structuri instituționale principiile economiei de comandă. Țările din Europa de Est s-au îndepărtat de aceste instituții, cu siguranță în legătură cu hegemonia Partidului Comunist și cu altele mai mult decât altele în ceea ce privește economia de comandă. Dincolo de sfera comunistă, doi teoreticieni ai secolului XX au revoluționat conceptul de democrație. Obiectivul acestui referat este de a analiza particularitățile asupa sistemelor de partide politice și raporturilor democratice între puterile legislativă și executivă în sistemul democratic în accepțiunea lui Maurice Duverger respectiv Arend Lijphart.

CAPITOLUL I. Sisteme de partide

Legea lui Duverger, rămâne declarația canonică privind importanța sistemelor electorale. Este, de asemenea, o lege care pare a fi mai notabilă pentru excepțiile sale decât pentru aplicarea ei. În unele surse, validitatea legii poate fi supraevaluată. Într-adevăr, se pare că există doar un singur exemplu de echilibru Duvergian într-adevăr cu două partide – cel al SUA. Celelalte democrații majore, de pildă, Marea Britanie, Canada și India – au toate trei sau patru părți care pun în discuție echilibrul preconizat, al celor două părți. Persistența acestor partide – liberal-democrații britanici, PND canadian și Partidul Comunist din India – nu pot fi considerate ca fiind temporare, deoarece toate au durat timp de zeci de ani și, prin urmare, au dăinuit în mai multe cicluri electorale (Duverger, 1987). De altfel, Duverger însuși a văzut principiul dual al partidelor ca presupunând excepții și a elaborat o versiune ceva mai moderată a legii. Logica legii lui Duverger este o forță convingătoare, iar echilibrul rezultat al celor două partide se bazează pe o serie de ipoteze. Aceste ipoteze, dacă ar fi încălcate, ar trebui să ne determine să ne așteptăm la o echilibrare non-duvergiană sau, mai simplu, ar trebui să vedem mai mult de două părți. Întreprinderea căutării acestor echilibre neașteptate este mai mult decât un demers care constată pur și simplu că unele excepții de la lege sau anumite condiții în care nu funcționează în unele condiții locale sau excepții (Sartori, 1987). Deoarece Legea lui Duverger reprezintă un bloc fundamental de construcție a intelectului în înțelegerea alegerilor, el vorbește despre felul în care înțelegem sistemele electorale și cum își ating obiectivele. Astfel, Duverger arată că, realizând că părțile terțe sau minore au puține șanse de succes, suporterii partidelor, atât elitele, cât și alegătorii, care altfel ar sprijini partidele minore se vor deplasa la cele mai viabile și mai reușite partide mai mari. Potențialii noii intrați vor fi descurajați de la intrarea efectivă în cursă, în timp ce ambitioșii își vor opri perspectivele de carieră în paralel cu o șansă mai sigură de putere. Du Verger nu a fost primul care a renunțat la relaționarea dintre sistemul electoral și numărul de partide într-un sistem politic, Riker a pus la îndoială că Duverger era inițiatorul legii: "Este obișnuit", scrie Riker, "să cheme legea lui Duverger, nu pentru că avea de-a face cu dezvoltarea lui ci mai degrabă pentru că a fost primul care îndrăznea să pretindă că era o lege "(Riker 1984). Arend Lijphart s-a concentrat în vederea expunerii problematicii sistemelor de partide în special pe cazul Danemarcei, din 1930 până în anii 90 și țărilor nordice împreună cu comparații asupra marilor puteri, precum SUA. El a expus influența fenomenelor sociale și politice pentru sistemul electoral(Lijphart & Grofman, 2007). Lijphart a pornit , de asemenea, de la exemplul particular al Franței și s-a extins ulterior la alte sisteme.

Figura nr.1. India, excepție de la Legea lui Duverger

Sursa: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/145/art05-prundeanu.html

CAPITOLUL II. Raportul executiv-legislativ. Modele ale dominantei si ale echilibrului puterii

O alternativă la sistemul Montesquieu, cu împărțirea a trei competențe de stat (Montesquieu, 1949), se regăsește în activitatea lui Arend Lijphart, care, de la sfârșitul anilor 1960, a jucat un rol major în direcția cercetării comparative asupra instituțiilor politice. Întrucât schema lui Montesquieu este aplicabilă tuturor statelor din lume, abordarea lui Lijphart se concentrează numai asupra țărilor cu regim democratic. Ideea de bază în sistemul Lijphart este că regimurile democratice pot fi structurate din punct de vedere instituțional în moduri foarte diferite și că aceasta înseamnă o diferență pentru rezultatele politicii.

În cazul în care executivul iese din coaliție, regimul preia o trăsătură cheie a parlamentarismului. Cu toate acestea, dacă adunarea nu poate să treacă printr-o rezoluție de încredere și să înlocuiască executivul înainte de încheierea mandatului constituțional (altul decât printr-o procedură extraordinară, cum ar fi impunerea), regimul nu este parlamentar. În acest regim hibrid, originea puterii executive nu este separat de puterea legislativă, dar supraviețuirea celor două ramuri rămâne independentă. Cea mai veche situație actuală a acestui tip de regim hibrid este sistemul elvețian. În Elveția, un colegiu executiv este ales pentru un mandat fix de către adunarea bicameral aleasă. Experiența elvețiană sugerează care ar putea fi o lecție mai generală a acestui tip de regim: Spre deosebire de adunările multor regimuri parlamentare, adunarea elvețiană rămâne o sursă importantă de legislație. Lijphart (1984) afirmă că, măsurată prin măsura în care adunarea face atât legi generale, cât și norme mai specifice (reglementări), adunarea elvețiană este a doua legislatură cea mai puternică din eșantionul de douăzeci și două de democrații. Lijphart atribuie puterea adunării elvețiene ca legislativ pentru a fi "al doilea caz clar al separării puterilor" (Lijphart 1984), în plus față de Statele Unite, pe care Lijphart le-a spus că a avut cea mai activă legislatură (Lijphart, 2006). Arend Lijphart a observat această problemă în studiul său asupra alegerilor din șase țări în perioada 1945-1980 care utilizează sistemul raional unic; patruzeci și cinci la sută din alegeri au condus la formarea unor legislaturi în care partidul care a câștigat majoritatea în legislatură a fost votat de o minoritate a alegătorilor (Lijphart, 2012).

Prima dată introdusă în știința politică de către Maurice Duvergcr (1980) și deseori asociată cu a cincea republică franceză, conceptul de "regim semi-prezidențial" a primit atenție științifică ca exemple ale acestui sistem politic au crescut. Țările din Africa și cele din Europa de Est trecând la democrație după căderea comunismului. Tipul de regim hibrid combină un executiv și un legiuitor care, independent față de elementele electorale ale sistemului prezidențial – cu subordonarea ierarhică a executivului – legiuitorului – găsit în guvernele parlamentare – produce o varietate complicată de dinamică excluiv-legislaliv (Weaver & Rockman, 1993).

CAPITOLUL III. Sisteme electorale. Modelul majoritar si pluralist.

Legătura majoră între cleavajele structurale sociale și instituțiile reprezentative la nivelul macro-sistemelor democratice sunt asigurate de sistemul electoral. Într-o anumită măsură, sistemele electorale, cum ar fi cele majoritare sau pluraliste, exercită o anumită influență proprie. Acest lucru poate funcționa în direcții diferite. De exemplu, majoritatea sistemelor de circumscripție cu un singur membru pot conduce la sisteme cu două partide în societăți orizontale relativ omogene, dar vertical stratificate și, în consecință, la majoritatea instituțiilor reprezentative (https://issuu.com/sferapoliticii/docs/sfera_145). În schimb, sistemele de majoritate simplă din societăți care au o înaltă orizontalitate fragmentată tind să reproducă acest model în sistemul de partid și în parlament. În schimb, sistemele proporționale puternice pot conduce la sisteme de partid și parlamente foarte fragmentate în societățile stratificate economic, dar au tendința să creeze mai multe partide în țări în care există diviziuni puternice influențe etnice sau regionale (a se vedea, de exemplu, Grofman și Lijphart 1986). Prin urmare, alegerea unui sistem electoral reprezintă o importanță parială a ingineriei constituționale și a elaborării noilor democrații (Sartori 1987). Totuși, ea implică o inradacinare între exigențele unei reprezentări politice mai "corecte" și a stabilității și eficienței democratice. Puterea variabilei constă în influența sistemelor electorale asupra numărului de partide politice efective (Duverger, 1987), puterea executivului (Lijphart, 2012) și structurarea cabinetelor guvernamentale .

CAPITOLUL IV.Corelarea conceptelor: teoria democratică, analiza instituțională și politica în perspectiva comparatistă a lui A Lijphart

Maurice Duverger a propus pentru prima dată o teorie despre importanța instituțiilor alternative în democrații. Duverger a sugerat în jurul anului 1950 că instituțiile electorale joacă un rol-cheie în modelarea naturii politicii într-o democrație. Sistemul electoral are un impact major asupra sistemului de partide, care, la rândul său, are un efect clar asupra naturii guvernării democratice. Într-o oarecare măsură, teoria democrației lui Lijphart poate fi văzută ca o critică a lui Duverger, Lijphart propune două tipuri ideale de democrație.

Lijphart este un reprezentant al abordării consensuale asupra democrației . Astfel, el a propus acest obiectiv pentru statele în care democrația majoritară tradițională s-ar putea să nu funcționeze din cauza clivajelor profunde etnice, lingvistice sau religioase, dar, specifică că această soluție ca tip ideal de guvernare pentru orice stat, nu doar pentru state profund divizate.( http://wikisum.com/w/Lijphart:_Patterns_of_democracy).

Atenția acordată democrațiilor lui Lijphart (1984), subliniind două tipare ideale de instituții politice, democrația Westminster și democrația Conensens, reflectă puterea analizei instituționale în interpretarea instituțiilor concrete ale țării, care rezultă din combinarea a câtorva generale caracteristici. În Lijphart ne confruntăm în mod dramatic cu problema compoziției, deoarece cele două concepte ale democrației Westminster și ale democrației consensuale constau în șapte sau opt instituții care nu au nevoie de o logică colectivă. În principiu, distincția dintre aceste două tipuri de regim democratic se concentrează asupra instituțiilor guvernamentale, în special asupra diferenței dintre un cabinet minim de câștig și cel minim, pe de o parte, și o mare coaliție sau un cabinet supradimensionat, pe de altă parte.

CONCLUZII

Ca atare, sistemul electoral se dovedește instrumental în crearea unui mediu de coordonare și cooperare, prin intermediul unui sistem al mai multor partide politice, al asociațiilor de vârf și al guvernelor de coaliție sau al unui mediu concurențial condus de regulile electorale, sistemul de partid, asociațiile de interese pluraliste și guvernarea majoritară. În ultimii ani, importanța acestui domeniu intermediar între nivelul "micro" (individual) și "macro" (statul) pentru procesele de democratizare în curs de desfășurare a fost subliniată și de propunerea de modificare a influenței societății civile.

În ceea ce privește constituirea și găsirea celor mai bune soluții pentru un regim democratic în era globalizării , viziunile lui Maurice Duverger respectiv Arend Lijphart joacă un rol esențial prin considerațiile asupra sistemului partidelor politice( Lijphart, 2012).

BIBLIOGRAFIE

Duverger, M. (1987). The Study of Politics (pp. 98-153). Dordrecht: Springer Netherlands.

Duverger, M. "Provocările regimului democratic" -, disponibil la https://issuu.com/sferapoliticii/docs/sfera_145, în revista Sfera Politicii, nr.3, martie 2010.

Lijphart, A., & Grofman, B. (2007). The Evolution of Electoral and Party Systems in the Nordic Countries. New York: Algora Pub.

Lijphart, A. (2006). Electoral systems and party systems. Oxford: Oxford Univ. Press.

Lijphart, A. (2012). Patterns of Democracy. London: Yale University Press,.

Montesquieu, C. (1949). The spirit of the laws. New York: Hafner Press.

Prundeanu A.M, disponibil la .: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/145/art05-prundeanu.html

Riker, W. (1984). The theory of political coalitions (p. 754). Westport (Conn.): Greenwood Press.

Sartori, G. (1987). The theory of democracy revisited (p. 154). Chatham, N.J.: Chatham House Publishers.

Duverger, M. (1987). The Study of Politics (pp. 98-153). Dordrecht: Springer Netherlands.

http://wikisum.com/w/Lijphart:_Patterns_of_democracy