Particularități ale Organizării și Funcționării Instituțiilor Implicate în Procesul Decizional

Introducere

După Tratatul de Maastricht, UE dispune de cadrul instituțional unic ce asigură continuitatea și coerența acțiunilor. Cadrul instituțional, denumit în mod normal triunghi instituțional, se compune din Comisie, Parlament și Consiliu.

Uniunea dispune, drept urmare a faptului că Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, de un cadrul instituțional juridic ce are în seamă promovarea valorilor pe care se întemeiază construcția suprastatală, urmărirea scopurilor definite și susținerea intereselor legitime al sale, ale țărilor și ale cetățenilor europeni.

Comisia Europeană (“Comisia”) este o instituție independentă din punct de vedere politic, care reprezintă și apără interesele generale ale Uniunii Europene (UE). Dreptul său efectiv și exclusiv de inițiativă legislativă îi conferă caracterul de motor al integrării UE. Comisia pregătește și apoi implementează instrumentele legislative adoptate de Consiliul de Miniștri și de Parlamentul European cu privire la politicile Comunității Europene.

De asemenea, Comisia are competențe de implementare, management și control – în acest sens ea reprezentând „administrația publică” a Uniunii Europene. Aceasta este responsabilă pentru planificarea și implementarea politicilor comune, executarea bugetului și administrarea programelor Comunității Europene.

Comisia este numită de către Consiliul European pe o perioadă de cinci ani, hotărând cu majoritate calificată cu acordul statelor membre. Aceasta se supune unui vot de numire din partea Parlamentului European, în fața căruia răspunde. Comisarii sunt asistați de o administrație alcătuită din Direcții Generale și departamente specializate al căror personal își desfășoară activitatea mai ales la Bruxelles și la Luxembourg.

În calitate de așa-numit „gardian al tratatelor”, Comisia mai asigură și aplicarea corectă a legislației UE, inclusiv introducerea de acțiuni la Curtea Europeană de Justiție îndreptate împotriva statelor membre, atunci când este cazul. De asemenea, Comisia transmite frecvent observații privind aspecte de fond sau procedurale în cadrul acțiunilor pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Parlamentul European (în continuare “Parlamentul” sau „PE”) este adunarea reprezentanților cetățenilor UE. Începând cu anul 1979, Parlamentul este ales prin vot universal direct – numărul de reprezentanți fiind alocat statelor membre în funcție de populația acestora.

Parlamentul are o funcție cheie de putere legislativă – în majoritatea cazurilor, Parlamentul deține această putere legislativă alături de Consiliu, în special prin așa-numita procedură de „codecizie”. Parlamentul are competență bugetară precum și putere de control asupra instituțiilor UE, în special asupra Comisiei. De asemenea, Parlamentul are dreptul de a introduce acțiuni înaintea Curții Europene de Justiție.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene („Curtea de Justiție”) este instituția judiciară a Comunității Europene. Aceasta este alcătuită din trei instanțe, anume: Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice.

Principala sarcină a Curții de Justiție este de a examina legalitatea măsurilor Comunității Europene și de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a dreptului comunitar. Curtea de Justiție reprezintă instrumentul suprem de interpretare a dreptului comunitar, adică are ultimul cuvânt în interpretarea legislației UE.

Procedura hotărârilor preliminare se bazează pe cooperarea dintre Curtea Europeană de Justiție și instanțele naționale ale statelor membre. Orice instanță națională care trebuie să se pronunțe cu privire la un litigiu ce implică aplicarea legislației UE poate și uneori trebuie să transmită Curții de Justiție întrebări pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar Curtea trebuie în acest caz să ofere o interpretare sau o analiză privind legalitatea unei norme a legislației Comunității Europene. În secțiunea următoare se găsește o prezentare succintă a procedurii hotărârilor preliminare iar mai departe, pe parcursul manualului, oferim detalii suplimentare în această privință.

Articolul 234 al Tratatului CE oferă instanțelor naționale din statele membre posibilitatea de a trimite întrebări privind validilitatea și interpretarea legislației UE către Curtea de Justiție, în cadrul procedurii „hotărârilor preliminare”. În acest sens, legislația UE cuprinde tratatul CE, directivele, regulamentele, deciziile și alte măsuri de natură similară (aceasta este cunoscută sub denumirea de acquis comunitar).

O instanță națională are dreptul de a solicita Curții Europene de Justiție „pronunțarea unei hotărâri preliminare”, iar o instanță națională de ultim grad este obligată să solicite Curții Europene de Justiție „pronunțarea unei hotărâri preliminare” dacă în fața sa a fost invocată o chestiune de interpretare sau de validilitate, fie de către părți, fie chiar de către instanță, din oficiu.

Pentru a exercita „acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare”, instanța națională trebuie să analizeze dacă o decizie cu privire la interpretare sau la validlitate dată de către Curtea Europeană este necesară pentru a oferi instanței naționale posibilitatea de a se pronunța într-o anumită cauză.

Deși de obicei semnificația noțiunii de curte ori de instanță în contextul „acțiunii pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare” nu este controversată, în câteva cauze aceasta a făcut obiectul unor dispute asupra cărora chiar Curtea Europeană de Justiție a trebuit să se pronunțe . Astfel, Curtea Europeană de Justiție a elaborat o serie de principii ce trebuie aplicate atunci când se analizează dacă entitatea care efectuează o „trimitere preliminară” reprezintă o „instanță” în contextul acestei proceduri.

În momentul trimiterii către Curtea Europeană de Justiție a unei „cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare”, instanța națională va suspenda procedura națională până la „pronunțarea hotărârii preliminare” de către Curtea Europeană de Justiție.

În prezenta lucrare vom aborda problematica particularitățile ale organizării si funcționarii institutiilor implicate in procesul decizional, precum și cadrul instituțional comunitar punând accentul pe instituțiile amintite anterior.

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

Încă de la înființarea comunităților europene au fost prevăzute instituții ce să supravegheze respectarea deciziilor luate de către țările ce au decis să colaboreze în acest proces de integrare economică și socială din Europa.

Fiecare dintre cele trei tratate de instituire prevăd existența instituțiilor: O Înaltă Autoritate ce ulterior va fi denumită Comisia Europeană, O Adunare, ce mai târziu se va numi Parlamentul Europen, din prezent, și Un Consiliu, ce în prezent poartă denumirea de Consiliul Uniunii Europene.

Instituțiile comunitare au beneficiat încă de la începuturi de garanții ce să le asigure o funcționare bună și îndeplinirea atribuțiilor.

Prin Tratatul de Fuziune din anul 1965 s-au unificat instituțiile prevăzute pentru fiecare comunitate în parte.

Dinamica instituțională comunitară se susține pe trei vectori. Resursele individuale, ce au participat direct la crearea și la consolidarea instituțiilor autonome de decizie, au permis să se afirme supremația acestei noi ordini politico – juridice, raportată la statele membre, și au clarificat necesitatea relaționării între diferitele instituții înființate.

Instituțiile, ce pot fi descrise independent de persoanele ce le compun, printr-o sinteză analitică a drepturilor, rolurilor, prerogativelor, ce le sunt oferite, au impus specificitatea lor față de instituțiile interne.

În final, reprezentări ale acestui sistem, caracterizat de multe ori prin crescândă complexitate, justifică utilitatea și necesitatea de adaptare și de perfecționare continuă.

1.1 Cadrul instituțional

După Tratatul de Maastricht, UE dispune de cadrul instituțional unic ce asigură continuitatea și coerența acțiunilor. Cadrul instituțional, denumit în mod normal triunghi instituțional, se compune din Comisie, Parlament și Consiliu.

Uniunea dispune, drept urmare a faptului că Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, de un cadrul instituțional juridic ce are în seamă promovarea valorilor pe care se întemeiază construcția suprastatală, urmărirea scopurilor definite și susținerea intereselor legitime al sale, ale țărilor și ale cetățenilor europeni.

Potrivit Tratatului privind UE, instituțiile UE sunt:

Parlamentul European

Consiliul European .

Conform Tratatului privind UE:

Consiliul European oferă UE impulsurile utile dezvoltării acesteia și îi definește prioritățile și orientările politice generale. Consiliul European nu exerciță funcția legislativă.

Consiliul European este alcătuit din șefii de stat ori guvern ai statelor membre, dar și din președintele său și al Comisiei. Înaltul Reprezentant al UE pentru Afacerile externe și poltica de securitate ia parte la lucrările Consiliului European.

Consiliul European este întrunit de 2 ori pe semestru la convocare președintelului. Când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot să decidă să fie asitați fiecare de câte un ministru și, cu privire la președintele Comisiei de un membru al Comisiei, Atunci când se impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European

Consiliul European se pronunță prin înțelegere (consens), făcând excepția cazul când se dispune altfel prin tratate

Consiliul European își alege președintele cu majoritatea calificată, pentru un mandat de 2 ani și jumătate, având posibilitatea reînoirii acestuia o singură dată. În caz de împiedicare ori din culpă gravă, Consiliul European poate să pună capăt mandatului președintelui conform aceeiasi proceduri.

Președintele Consiliului European:

prezidează și impulsionează lucrările acestuia

asigură continuitate și pregătirea lucrărilor acestuia, cooperând cu președintele Comisiei și în baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale

acționează pentru ușurarea coeziunii și consensului în cadrul acestuia

prezintă Parlamentului Europena un raport la finele fiecărei reuniuni a Consiliului European.

Președintele asigură, la nivelul său, și în calitatea sa reprezentarea externă a UE în probleme ce se referă la politica externă și de securitate comună, fără să aducă atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al UE pentru afacerile externe și pentru politica de securitate.

Această insituție este o structură europeană neprevăzută în tratatele institutive. El a apărut pe cale neconvențională, prin întâlnirile dintre șefii de stat și de guvern din țările membre. Aceste întâlniri au avut un caracter incidental, până în anul 1974 fiind organizate numai 6 astfel de întâlniri. Acestea aveau un caracter preponderent politic, inițiativa întâlnirilor fiind la latitudinea șefilor de stat sau de guvern din țările membre.

Prima întâlnire a avut loc în februarie 1961. Următoarea întâlnire a avut loc în anul 1967, cu ocazia aniversării a 10 ani de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma.

În anul 1974, cu ocazia întâlnirii convocate de președintele francez Valery Giscard d’Estaing, a fost luată decizia ca reuniunea șefilor de stat și de guvern să poarte numele de Consiliu European.

În declarația finală de la întâlnirea șefilor de stat și de guvern se amintește instituționalizarea acestui consiliu, fără a se pune în discuție modificarea tratatelor.

Întrucât participanții consideră că era necesară creșterea coeziunii între conducătorii statelor și între activitățile de cooperare, acesta urma a se întâlni periodic, de cel puțin trei ori pe an, iar membrii Comisiei aveau calitatea de invitați.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a instituționalizat Consiliul European. Prevederile referitoare la acesta sunt următoarele:

Consiliul European este instituția care impulsionează dezvoltare UE și care definește orientările politice ale UE. Consiliul Europena reunește sefi de stat ori de guvern ai statelor membre, dar tiva întâlnirilor fiind la latitudinea șefilor de stat sau de guvern din țările membre.

Prima întâlnire a avut loc în februarie 1961. Următoarea întâlnire a avut loc în anul 1967, cu ocazia aniversării a 10 ani de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma.

În anul 1974, cu ocazia întâlnirii convocate de președintele francez Valery Giscard d’Estaing, a fost luată decizia ca reuniunea șefilor de stat și de guvern să poarte numele de Consiliu European.

În declarația finală de la întâlnirea șefilor de stat și de guvern se amintește instituționalizarea acestui consiliu, fără a se pune în discuție modificarea tratatelor.

Întrucât participanții consideră că era necesară creșterea coeziunii între conducătorii statelor și între activitățile de cooperare, acesta urma a se întâlni periodic, de cel puțin trei ori pe an, iar membrii Comisiei aveau calitatea de invitați.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a instituționalizat Consiliul European. Prevederile referitoare la acesta sunt următoarele:

Consiliul European este instituția care impulsionează dezvoltare UE și care definește orientările politice ale UE. Consiliul Europena reunește sefi de stat ori de guvern ai statelor membre, dar și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de către ministri ai afacerilor externe din statele membre și de către un membru al Comisiei. Consiliul European este întrunit măcar de 2 ori pe an, sub președinția șefului de stat ori guvern al statului membru ce deține președinția Consiliului European. Consiliul European prezintă Parlamentului European după fiecare reuniune un raport, dar și un raport scris la finele anului cu privire la progresele realizate de UE.

Din această mențiune rezultă, pe de o parte, componența limitată și explicită a

consiliului și, pe de altă parte, atribuțiile specifice.

Consiliul European are atribuția de a impulsiona dezvoltarea uniunii, de a stabili direcțiile politice ale acesteia, de a defini noi sectoare de activitate europeană și de a coordona politicile comunitare.

Tratatul privind Uniunea Europeană reglementează, la nivel instituțional și formal,

Consiliul European. Acesta, chiar dacă nu exercită prerogative legislative, oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării și îi stabilește domeniile de dezvoltare.

Din punct de vedere al organizării, Consiliul European este format din sefii de stat ori guvern ai statelor membre, dar și din președintele său și cel al Comisiei.

Înaltul Reprezentant al UE pentru afacerile externe și pentru politica de securtiate participă la lucrările Consiliului European, fără să aibă însă calitatea de membru al acestuia.

Consiliul European este întrunit de două ori pe semestru, la convocarea Președintelui. Membrii acestuia pot să decidă să fie asistați de către un ministru, respectiv de către un comisar european, cu privire la preveședintele Comisiei.

Consiliul Europena este condus de un președinte, ce se alege cu majoritatea calificată de membrii acestuia, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate, având posibilitatea reânoirii mandatului o singură dată.

Acesta nu are dreptul de a îndeplini un alt mandat, la nivelul instituțiilor sau al statelor membre.

Președintele îndeplinește atribuțiile următoare:

Impulsionează și prezidează lucrările Consiliului European

Asigură consituintatea și pregătirea lucrărilor Consiliului European, cooperând cu președintele Comisiei și în temeiul lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale

Acționează pentru ușurarea consensului și a coeziunii în cadrul Consiliului European

Prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Președintele asigură, la nivelul său și în calitatea sa, reprezentarea externă a UE în problemele privind politica externă și de securitate comună, fără să aducă atingere Înaltului Reprezentant al UE pentru afacerile externe și politica de securitate.

Din punct de vedere al mecanismelor decizionale, Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.

Între Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European sunt diferențe care depășesc sfera terminologică. Acestea se diferențiază în următoarele aspecte:

momentul diferit al apariției;

modalitatea de înființare legală;

componența celor două instituții;

atribuțiile specifice îndeplinite de instituții.

De remarcat este că cele două instituții nu se pot confunda cu Consiliul Europei, organizație internațională cu vocație regională, înființată în 1949. Consiliul Europei are ca rol cooperarea statelor membre în vederea promovării valorilor și idealurilor comune, dar și al protecției drepturilor omului.

Consiliul

Comisia

Curtea de Justiție a UE

Banca Centrală Europeană

Curtea de Conturi.

1.2 Funcțiile instituțiilor

La nivel general, se constată că instituțiile UE nu se conformează unei separații clasice a atribuțiilor între puterile legislativă, executivă și judecătorească.

Instituțiile unionale nu se suprapun instituțiilor interne ale statelor, pentru a da naștere unui paralelism instituțional, care să creeze confuzii între nivelele de competență și de putere.

În literatura de specialitate sunt identificate următoare funcții instituționale:

funcții combinate pe care le deține trei instituții: Consiliul Uniunii Europene, Comisia și Parlamentul European, – în exercitarea abilităților consultative, legislative și executive.

Structură policentrică oferită de sediile aflate în orașe distincte, câte două sau trei chiar și pentru aceeași instituție – mai ales cazul Parlamentului Europena care își desfășoară ședințele în trei sedii distincte, situate în Strasbourg, Bruxelles și Luxembourg.

Loialitatea divizată, oferită de reprezentarea pe care, în mod pragmatic, o are fiecare instituție în parte.

Separarea puterilor, regulă ce este aplicată instituțiilor, mai ales că acestea sunt independente, chiar dacă au atribuții și funcții comune.

1.3 Caracteristicile instituțiilor

Conform opiniilor exprimate de doctrină, instituțiile comunitare au următoarele caracteristici:

Fiecare instituție prezintă un fundament politic, juridic, sociologic diferit

Funcțiile instituțiilor UE nu se suprapun planșei statice statale, instituțiile interne ale statelor nu au o imagine în oglindă cu instituțiile UE

Instituțiile UE nu prezintă personalitate juridică, însă particip direct la adoptarea de decizii, în virtutea aspectului că toate fac parte din sistemul instiuțional comunitat ce prin Tratatul de la Lisabona a dobândit personalitate juridică

Obiectivul fiecărei instituții este distinct, în așa fel încât:

Parlamentul Europena apără interesele generale ale cetățenilor europeni, pe care îi și reprezintă de altfel

Comisia Europenaă supraveghează îndeplinirea obiectivelor misiunii

Consiliul constituie voința statelor ce compun UE, fiecare dintre acestea având responsabilitatea în fața cetățenilor proprii

Curtea de Conturi verifică, ordonarea, angajare, efectuarea de plăți, dar și legalitatea și echitabilitatea utilizării de resurse financiare și monetare ale UE, atât de către instiuții, dar și de statele membre ori persoanele juridice ce beneficiază de unele resurse ale UE.

1.4 Principiile funcționării instituțiilor

Activitatea instituțiilor UE sunt bazate pe principiile următoare:

Principiul autonomiilor de voință – instituțiile au dreptul să elaboreze proprii regulamente, reguli metodologice de funcționare și de organizare, chiar dacă instituțiile nu prezintă personalitate juridică ci autonomie de funcționare și de organizare.

Principiul atribuirii de competență care prevede că fiecare instituție a UE are abilități doar în domeniul ce i se acordă, fiindu-i interzis să își asume alte atribuții

Principiul echilibrului instituționa, prevede că separarea puterilor în cadrul UE, cooperarea și coodecizia între instituții în vederea realizării obiectivelor UE

Principiul semocrației reprezentative, fiecare cetățean al UE are dreptul de participarea la viața democratică a UE, în timp ce deciziile trebuiesc luate în mod transparent, la nivel apropiat oricărui cetățean.

Principiul subsidiarității, care conform Tratatului privind UE, prevede că în domeniile ce nu sunt în compentența sa exclusivă, UE intervine doar atunci și în măsura în care scopurile acțiunii preconizate nu pot să fie realizate într-un fel satisfăcător de statele memebre nici la nivel central, regional și local, dar datorită efectelor și dimensiunilor acțiunii preconizate se pot realiza mai bine la nivel de UE.

Principiul proproționalității, în baza căreia, acțiunea UE în formă și conținut nu depășește ceea ce este nevoie pentru a realiza scopurile tratatelor.

CAPITOLUL II. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

2.1 . Reglementarea din Tratatul privind Uniunea Europeană

Consiliul UE este reglementat astfel prin Tratatul privind UE:

Consiliul UE exercită alături de Parlamentul European, funcția legislativă și funcția bugetară; acesta exercită funcțiile de definire a politicilor și funcțiile de coordonare, conform condițiile prevăzute de tratate;

Consiliul UE este compus din câte un reprezentant de la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului pe care îl reprezintă și să își exercite dreptul de vot;

Consiliul UE hotărăște cu majoritatea calificată făcând excepția situația în care prin tratate se dispune altfel

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu minim 55% dintre membrii Consiliului UE, cuprizând minim 15 dintre aceștia și reprezentînd statele membre ce întrunesc minim 65% din populația UE;

Prevederile tranzitorii cu privire la definiția majorității calificate ce se aplică până la data de 31 octombrie 2014, precum și ce ce se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017 se prevăd prin Protocolul cu privire la dispiziții tranzitorii;

Consiliul UE este întrunit în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora este adoptată conform art. 236 din Tratatul privind funcționarea UE. Consiliul Afacerilor Generale asigură coerența lucrărilor distinctelor formațiuni ale Consiliului UE. Acesta pregătește întrunirile Consiliului European și urmărește îndeplinirea măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European cu Comisia.

Consiliul Afacerilor Externe efectuează acțiune externă a UE, confomr liniilor stategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii UE.

Un comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspund de pregătirea lucrărilor Consiliului UE.

Consiliul este întrunit în ședință publică atunci când se deliberează și este votat un proiect de act lefislativ. Cu acest scop, fiecare sesiune a Consiliului UE se divide în două părți, consacrate deliberărilor cu privire la actele legislative ale UE, respectiv activitățile fără caracter legislativ.

Președinția formațiunilor Consiliului UE, făcând excepție cele ale Afacerilor Externe se asigură de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului UE după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite conform art. 236 din Tratatul privind funcționarea UE.

2.2 Funcțiile Președinției Uniunii

Încă de la înființarea comunităților europene s-a prevăzut existența unui Consiliu. Indiferent de denumirile purtate de-a lungul timpului – Consiliu, Consiliu Special de Miniștri, Consiliul UE – , această instituție a beneficiat întotdeauna de un important cadru juridic, multe dintre atribuțiile comunităților europene sau UE fiind efercitate de acesta.

Componența Consiliului UE a fost distinctă de-a lungul timpului, numărul membrilor fiind diferit în funcție de numărul de state ce fac parte din UE. În prezent, Consiliul UE, este format din 27 membri, câte unul dintre fiecare stat membru al UE.

Consiliul UE este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, ce este împuternicit să angajeze guvernul respectivului stat.

Consecințele juridice ale acestui paragraf din tratat sunt privite în mod distinct de către specialiști și practicienii în drept european. Astfel că, unii autorii consideră că doar persoanele ce fac parte din guvern pot să facă parte din Consiliul UE, nici un alt funcționar, indiferent de nivelul acestuia, nu are dreptul de a lua parte la ședințele Consiliului UE.

Într-o altă opinie se remarcă că doar miniștri pot avea calitatea de reprezentanți, ci și alți demnitari de rang superior, precum secretarii de stat, înalții funcționari publici ori reprezentanții ai unor entități federale ori locale.

Literatura de specialitate europeană consideră că membrii Consiliului UE sunt oamenii politicii și nu funcționarii de stat, însă politicienii pot fi membri au unui guvern regional, acolo unde se impune.

Consiliul este condus de un președinte, ce este ales pentru un mandat de o perioadă de 6 luni. Președinția se exercită de fiecare stat , potrivit principiului de rotație. Potrivit deciziei Consiliului UE din data de 1 ianuarie 2007 de stabilire a ordinii exercitării președinței Consiliului UE, ordina s-a stabilit până în anul 2020, țara noastră urmând a-și exercita președinția Consiliului UE în perioada iuliue – decembrie 2019.

Președinția UE are funcțiile următoare:

Funcția administrativă, funcția de stabilire a ordinii de zi, a calendarului întrunirilor, de stabilire a timpilor de intervenție, de stabilire a ordini intervenților;

Funcția inițiatoare în domeniile abilitate ale acestuia

Funcție de coordonare a lucrărilor

Funcție de reprezentare a Consiliului UE în interiorul UE și în afara acesteia. Consiliul este întrunit la convocarea președintelui, la inițiativa acestuia, a unuia din membri săi ori ai Comisiei, de obicei lunar. Cele două trăsături caracteristice ale modalități de lucru a Consiliului UE sunt că acesta nu are o activitatea care are nevoie de o convocare permanentă și că nu este întrunit în aceeași competență.Ședințele se desfășoară în mod regulamentar în prezența majorității membrilor săi.

2.3 Formațiunile Consiliului

Consiliul se întrunește sub diverse formațiuni, în funcție de domeniul de decizie specific. Astfel, Consiliul se întrunește, în general, sub forma Consiliului pentru probleme generale (la care participă miniștrii de externe).

Tematica asupra căreia dezbate Consiliul în această formațiune este aceea a afacerilor federale, politica externă și de securitate comună, pregătirea Consiliului European și punerea în aplicare a deciziilor luate de acesta, adoptarea măsurilor specifice pentru politica de apărare, comerț și cooperare în comerțul exterior.

Consiliul Afacerilor Generale asigură coerența lucrărilor distinctelor formațiuni ale Consiliului UE, pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește îndeplinirea măsurilor adoptate colaborând cu președintețe Consiliului Europena și cu Comisia.

Consiliul Afacerilor Externe elaborează acțiunea externă a UE, conform liniilor stategice stabilite de Consiliul Europena, și asigură coerența acțiunii UE.

Consiliul UE poate fi întrunit și în formațiuni speciale, formate din miniștri de profil. Președinția formațiunilor Consiliului UE, făcând excepție ceea a Afacerilor Externe, se asigură de reprezentanți ai statelor membre în cadrul Consiliului UE, după un sistem de rotație egal, în urma unei decizii a Consiliului Europena, dată conform prevederilor art. 236 Tratatul privind funcționarea UE.

În acest moment funcționează următoarele formațiuni:

Afaceri Generale;

Afaceri Externe;

Afaceri Economice și Financiare (Ecofin);

Justiție și Afaceri Interne;

Forță de muncă, Politică Socială, Sănătate și Protecția Consumatorilor;

Competitivitate;

Transport, Telecomunicații și Energie;

Agricultură și Pescuit;

Mediu;

Educație, Tineret, Cultură și Sport.

Asumându-și un rol din ce în ce mai important la nivel european, președinția

Consiliului a devenit extrem de importantă. Odată cu creșterea sferelor de influență, a

crescut și necesitatea unei mai bune coordonări și corelări între diversele președinții

exercitate de statele membre.

Astfel, ca urmare a Deciziei 2006/683/CE, cu șapte luni înainte de a începe exercitarea mandatului de președinte al Consiliului, cel care urmează a relua mandatul se consultă cu cel care a deținut mandatul înaintea sa și cu cel care îi va succede, pentru a stabili agenda comună și prioritățile mandatului.

2.4 Reguli de procedură

Consiliul hotărăște cu majoritatea calificată, făcând excepția situația în care tratatele dispun altfel.

Tratatul de la Lisabona introduce o dispoziție tranzitorie în privința modului în care urmează a se calcula majoritatea calificată între momentul intrării în vigoare a tratatului și data de 1 noiembrie 2014.

Astfel, pentru deliberările Consiliului, care au nevoie de majoritatea calificată, voturile membrilor sunt ponderate astfel:

Franța, Germania, Italia și Marea Britanie, câte 29 voturi;

Polonia și Spania, câte 27 voturi;

România are 14 voturi;

Olanda are 13 voturi;

Belgia, Portugalia, Grecia, Ungaria și Cehia au câte 12 voturi;

Austria, Bulgaria și Suedia au câte 10 voturi;

Finlanda, Danemarca, Irlanda, Lituania și Slovacia au câte 7 voturi;

Luxemburg, Cipru, Estonia, Letonia și Slovenia au câte 4 voturi;

Malta beneficiază de 3 mandate.

Deliberările sunt finalizate în cazul în care au fost exprimate cel puțin 255 de voturi favorabile de majoritatea membrilor, pentru hotărârile exprimate în cazul în care propunerea a revenit Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt finalizate dacă

majoritatea de decizie a fost alcătuită din cel puțin 255 de voturi favorabile, acordate de cel puțin două treimi dintre membri.

Un membru al Consiliului UE poate să solicite verificarea dacă statele membre ce rerezintă majoritatea calificată constituie minim 62% din totalul populației UE.

În situația în care este constat că nu se îndeplinește această condiție, actul în cauză nu se adoptă.

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu minim 55% din membrii Consiliului UE, care constituie minim 15 state membre ale UE, fiind reprezentată de minim 65% din populația statelor membre UE.

Unanimitatea este solicitată pentru situații excepționale, când se adoptă măsuri care afectează în mod fundamental funcționarea uniunii: constatarea încălcării de către un stat a principiilor prevăzute în tratate, suspendarea dreptului de vot pentru un anumit stat, adoptarea pozițiilor comune în domeniul politicii externe și de securitate comune.

Consiliul hotărăște cu majoritatea simplă a membrilor ce îl compun în următoarele

cazuri:

Când adoptă statutul comitetelor prevăzute în tratate;

Când stabilește salariile și indemnizațiile reprezentanților Uniunii;

Când solicită Comisiei realizarea unor studii și cercetări sau când solicită anumite rapoarte;

Când stabilește organizarea secretariatului general;

Când decide în reguli de procedură;

Când adoptă propriul Regulament de procedură.

Consiliul este întrunit în ședință publică când se deliberează și se votează un proiect de act legislativ. Cu acest obiectiv, fiecare sesiune a Consiliului UE se divide în două părți, consacrate deliberărilor cu privire la actele legislative ale UE, respectiv activităților fără caracter legislativ.

Fiecare membru al Consiliului UE poate să primească dreptul de vot în numele și pentru un singur alt membru.

Pe lângă Consiliu funcționează Comitetul reprezentanților permanenți ai statelor membre (COREPER). Acesta este alcătuit din șefii birourilor de reprezentare permanente a statelor la Bruxelles.

Acest comitet pregătește ședințele Consiliului Uniunii Europene și menține legătura cu țările membre. De asemenea, are sarcina de a coordona activitatea grupurilor de experți constituite la nivelul Consiliului.

2.5 Organisme auxiliare

Alte organisme auxiliare ale Consiliului:

comitetul pentru agricultură;

comitetul politic;

comitetul economic și monetar;

grupurile de experți.

Consiliul este asistat și ajutat prin mijloace tehnice de un secretariat general, condus de un secretar general care are calitate de înalt funcționar al uniunii.

2.6 Atribuțiile Consiliului

Consiliul UE exercită, alături de Parlamentul European, funcția legislativă, și funcția bugetară.

Aceasta exercită și funcții de definire a politicilor și funcții de coordonare conform condițiile prevăzute prin tratate.

Consiliul reprezintă forul colegislativ principal al UE. Acesta asigură coordonarea politicilor statelor membre, asoptă decizii comunitare, deleagă abilități spre comisie.

Acesta adoptă prevederi legale obligatorii pentru statele membre și pentru cetățenii UE prin adoptare de decizii, regulamente și directive.

Competențele de legiferare ale Consiliului UE sunt axate și asupra domeniilor următoare:

Prevederea libertăților din Spațiul Schenghen

Stabilire de tarife vamale comune

Coeziune economică

Cooperare consilidată a statelor

Egalitate de șanse între bărbați și femei

Lupta anti – fraudă

Adoptarea bugetelor UE etc.

CAPITOLUL III. COMISIA EUROPEANĂ

3.1 Reglementarea din Tratatul privind Uniunea Europeană

Conform Tratatului privind UE:

Comisia promovează interesul general al UE și ia inițiativele corespunzătoare acestui scop.

Comisia asigură aplicarea tratatelor, dar și a măsurilor adoptate de instituții în baza acestora.

Comisia supraveghează aplicarea dreptului comunitar sub controlul CJUE.

Comisia execută bugetul și gestionează programele bugetare de la nivelul UE.

Comisia exercită funcțiile de coordonare, executare și administrare, conform cerințelor prevăzute prin tratate.

Făcând excepție politica externă și de securitate comună și alte cazuri prevăzute de tratate, Comisia asigură reprezentarea externă a UE.

Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și bi/multilunarp a UE, cu privire la încheierea unor accorduri inter – instituționale.

Actele legislative ale UE se pot adopta la propunerea Comisie, făcând excepție situația în care tratatele dispun altfel. Celelalte acte sunt adoptate la propunerea Comisiei, în cazul în catre prin tratate se prevede astfel.

Mandatul Comisiei este de 5 ani.

Comisia numită între data de intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31 octombrie 2014 este alcătuită din câte un resortisant al fiecărui stat memebru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, care este unul din vicepreședinți Comisiei.

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia se va compune dintrun număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al UE pentru afacerile externe și politică se securitate, corespunzător cu 2/3 din numărul statelor membre, atâta timp cât Consiliul European nu decide schimbarea acestui număr, hotărînd în unanimitate. Membrii Comisiei se aleg dintre resortisanții statelor membre conform cu un sistem de rotație strict egal între statele membre ce reflectă diversitatea demografică și geografică a statelor membre. Acest sistem este stabilit de către Consiliul European, ce va hotărâ în unanimitate conform TFUE.

Comisia în calitate de organ colegial, răspunde în fața Parlamentului Europena. Parlamentul European poate să adopte o moțiune de cenzură contra Comisiei, conform art. 244 din TFUE. În situația în care este adoptată o astfel de moțiune, membri Comisiei trebuie să își dea demisia în mod colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant trebuie deasmenea să demisioneze din funcțiile sale.

A doua instituție comunitară cu o importanță legislativă și executivă la nivelul UE s-a înființat încă de la apariția UE.

Până în momentul adoptării Tratatului de fuziune din anul 1965 fiecare dintre cele 3 comunități avea o proprie comisie, ca și element executiv al fiecăreia.

Comisia Europeană este alcătuită din 27 de membri, membrii acesteia poartă denumirea de ,,comisari europeni,,.

Aceștia trebuie să fie cetățeni ai statelor membre UE. Nu se admite ca mai mult de 2 dintre cetățenii unui stat să dețină în același timp calitatea de comisar european.

3.2 Președintele Comisiei Europene

Atribuțiile președintelui Comisiei sunt prevăzute în Regulamentul de procedură al Comisiei Europene.

Distinct de un sistem executiv tradițional, președintele Comisiei are prerogative sporite, menite să îi consolideze statutul de șef al Comisiei, care poate să intervină în mecanismele de procedură interne ale portofolilor, ce pot să stabilească politici și priorități ale instituției.

Potrivit Regulamentului de procedură, președintele Comisiei are atribuțiile următoare:

președintele definește orientările politice în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea și mandatul;

conduce activitățile Comisiei pentru a se asigura că acestea sunt duse cu bine la final

decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura eficacitatea, coerența li colegialitatea acțiuniilor acesteia

fără să aducă atingere art. 18 alin.(1) TfUE, președintele atribuie membrilor Comisiei domeniile de activitate specifice, pentru care primesc responsabilități cu privire la pregătirea activităților Comisiei și punere în aplicare a decizilor sale

poate să le ceară membrilor Comisiei să realizeze activități specifice pentru a asigura punerea în în aplicare a orientărilor politice pe care lea definit și a obiectivelor stabilite de Comisie

poate să schimbe oricând atribuțiile stabilite, iar membri Comisiei ăși exercită funcțiunile atribuite de președinte sub autoritatea lui

numește vicepreședinții, altii decât Înaltul Reprezentant al UE pentru afacerile exeterne și politica de securitate, dintre membrii Comisiei și stabilește ordinea precedenței în cadrul Comisiei

poate să constituie grupuri de membri ai Comisiei, pentru care numește președintele, stabilește mandatul și modul de funcționare, dar și componența și durata de desfășurare a acestuia

acesta reprezintă Comisia

desemnează membrii Comisiei ce au îndatorirea de a-l asista în îndeplinirea funcției de reprezentare în cadrul UE, în relația cu statele membre și în relațiile externe, fără să aducă atingere atibuțiiilor specifice ale Înaltului Reprezentant al UE.

fără să aducă atingeri art. 18 alin. (1) TfUE , un membru al Comisiei își prezintă demisia în situația în care președintele îi cere aceasta. Se instituie în acest fel o supremație funcțională a președintelui asupra membrilor Comisiei, fără să legifereze și motivele pentru care se pot cere o astfel de atitudine. Puterea absolută conferită președintelui de a avea dreptul să ceară demisia membrilor, fără o restricție a cazurilor și fără să se poată cenzura o decizie de acest tip, este echivalentă cu puterea destituirii din calitatea de comisar a unui membru. Formula impusă dorește întro anumită măsură să aibă în seamă faptul că Comisia, în integralitatea acesteia, este învestită prin votul Parlamentului European, ori o destituire a unei persoane numite de altă instituție ar fi putut să creeze o stare conflictuală între instituțiile UE.

3.3. Procedura desemnării candidatului pentru Comisar European

Primul – ministru din fiecare stat membru primește de la președintele Comsiei o solicitare pentru nominalizarea unui candidat pentru calitatea de comisar european.

Primul – ministru informează în scris, în deplină confidențialitate, pe președintele Comisiei în privința candidatului ori candidaților desemnați.

În urma discuțiilor purtate de persoana desemnată, cu președintele Comisiei, acesta din urmă nominalizează în mod public candidatul ales. Odată cu nominalizarea, se anunță și domeniul de care se va ocupa comisarul european desemnat.

Cutumele comunitare precizează că, înainte de nominalizarea de către președintele Comisiei, candidații propuși nu fac declarații de nici un tip cu privire la acest subiect.

După desemnare, președintele Comisiei, informează Parlamentul Europena în privința intenției desemnării noului comisar.

Candidatul este audiat de comisile Parlamentului Europena, urmând să primească sau nu validarea pentru noua sa funcție.

Numirea în funcția de Comisar este realizată de Consiliul UE.

3.4 Comisarul european

Comisarul european nu reprezintă statul al cărui cetățean este, și nici partidul din care face parte și deasemenea nu reprezintă niciun prezumtiv grup de interese.

Comisarului european îi este interzis ca pe perioada mandatului său să fie membru în guvernul național ori al parlamentului din statul al cărui cetățean este ori membru în orice altă instituție comunitară.

Pe durata mandatului, nu are dreptul să primească foloase materiale în mod direct ori indirect.

În exercitarea atribuțiilor sale, membrii Comisiei nu au dreptul să solicite ori să acepte instrucțiuni care provin de la guvernele statelor membre ori de la alte instituții.

Pe durata mandatului lor, comisari europeni se bucură de imunitate de jurisdicție pe întreg teritoriul UE.

Aceștia primesc o indemnizație fixă, având privilegii cu privire la taxele și impozitele datorate.

Mandatul acestora este de cinci ani. Calitatea de comisar europena poate să înceteze în cazurile următoare:

la terminarea mandatului

prin demisie

din oficiu drept urmare a moțiuni de cenzură a Parlamentului European

prin deces.

În caz de deces, demisie voluntară, demitere din oficiu, statele membre desemnează un alt reprezentat, pentru a candida la funcția de comisar european.

În situația demiterii din oficiu, modificarea apare ca și sancțiune și nu poate să fie propusă de statele membre, chiar dacă discutăm despre un cetățean al statului respective.

Această sancțiune poate să fie propusă și aprobată de Consiliul UE ori de Comsie întrunit în plenul său.

Un membru al Comisiei își prezintă demisia în cazul în care președintele îi cere acest lucru.

Membrii Comisiei au următoarele privilegii și imunități:

imunitatea de jurisdicție pentru actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin;

scutirea de impozite și alte drepturi bănești acordate;

3.5 Funcționarea Comisiei

Funcționarea Comisiei are la bază principiul colegialității și datorită acestui fapt poate să ia decizii doar în situația existenței cvorumului de ședință.

Membrilor Comisiei le este împărțită responsabilitatea pentru un portofoliu anume cu importanța generală și care nu corespunde în mod principal servicilor administrative.

Membrii Comisiei au responsabilitatea sectorială pentru pregătirea lucrărilor Comisiei, pentru aplicare deciziiloe ce se iau.

Comisia se convoacă de către Președinte și își desfășoară activitatea de obicei, odată pe săptămînă. Comisia adoptă programul de lucru anual, chiar și pe agendele trimestriale. Ordinea de zi a ședinței se propune de către Președinte, însă orice membru al Comisiei are dreptul să propună pentru sectorul său de activitate temele pe care acesta le consideră a fi prioritare.

Ședințele Comisiei sunt secrete, în timp ce dezbaterile sunt confidențiale. Pot par-ticipa, cu drept de vot, numai persoanele care îndeplinesc calitatea de membri ai Comisiei. Membrii Comisiei sunt obligați să fie prezenți la toate ședințele. În cazul în care un membru al Comisiei nu poate participa la ședință, acesta îl informează pe președinte, în timp util, cu privire la motivele absenței sale.

Președintele apreciază fiecare situație care ar putea conduce la nerespectarea acestor obligații. În absența unui comisar european, poate participa la dezbateri șeful său de cabinet, care, la cererea președintelui comisiei, poate expune poziția titularului. Pentru o corectă edificare, comisia poate decide să audieze orice persoană care poate furniza informații importante.

În plenul Comisiei se dezbat cele mai importante probleme, în timp ce subiectele care vizează un anumit domeniu de activitate pot fi soluționate de către comisarii interesați.

În îndeplinirea atribuțiilor specifice, Comisia adoptă decizii în conformitate cu o serie de proceduri decizionale, după cum urmează:

în ședințele Comisiei, prin procedura orală, pe baza propunerilor formulate de unul sau mai mulți membri ai Comisiei. Orice propunere formulată, precum și variantele modificate sau actualizate de inițiatori sau de președintele Comisiei, se supune la vot. Orice propunere se consideră adoptată dacă a fost votată de majoritatea numărului de membri care compun Comisia. Președintele are sarcina de a constata votul exprimat, rezultatul deliberărilor și de a consemna decizia în procesul-verbal întocmit la acea ședință.

prin procedura scrisă, în conformitate cu următoarele reguli, stipulate în articolul 12 din regulamentul de procedură:

După obținerea avizului juridic exprimat de Serviciul Juridic și după îndeplinirea procedurilor de avizare a actelor, membrii Comisiei își pot exprima prin procedură scrisă acordul asupra unui proiect prezentat de unul sau mai mulți membri inițiatori.

Avizul favorabil și/sau acordul pot fi înlocuite cu un acord între membrii Comisiei atunci când, la propunerea președintelui, colegiul decide în ședință lansarea unei proceduri scrise de finalizare. În acest scop, textul proiectului se comunică în scris tuturor membrilor Comisiei, în condițiile stabilite de către aceasta în conformitate cu normele de punere în aplicare, împreună cu termenul-limită până la care aceștia trebuie să comunice eventualele rezerve pe care le au sau modificări pe care doresc să le propună.

Orice membru al Comisiei poate solicita în cursul procedurii scrise ca proiectul să facă obiectul unei dezbateri. Membrul Comisiei adresează președintelui o cerere motivată în acest sens.

În cazul în care niciun membru al Comisiei nu a formulat sau nu a menținut o cerere de suspendare a unui proiect în termenul stabilit pentru procedura scrisă, acest proiect se consideră a fi adoptat de către Comisie.

prin procedura de abilitare, în conformitate cu următoarele reguli, stipulate în articolul 13 din Regulamentul de procedură:

Comisia poate, cu condiția respectării depline a principiului răspunderii colegiale, abilita pe unul sau mai mulți dintre membri săi să ia măsuri de gestionare sau de administrare în numele său, în limitele și în condițiile stabilite de aceasta.

Comisia poate, cu acordul președintelui, să însărcineze pe unul sau mai mulți membri să adopte textul definitiv al unui act/propunerii care urmează a fi înaintat celorlalte instituții, al cărui conținut s-a stabilit deja în cadrul deliberărilor.

Competențele astfel atribuite pot face obiectul unei subdelegări către directorii generali și șefii de serviciu, cu condiția ca decizia de abilitare să nu interzică acest lucru în mod expres.

Aceste dispoziții se aplică fără a aduce atingere normelor privind delegarea în domeniul financiar și competențelor acordate autorității învestite cu competența de desemnare și autorității abilitate să încheie contracte de muncă.

prin procedura de delegare, prin transmiterea de competență în adoptarea măsurilor de gestionare a treburilor administrative sau curente directorilor generali și șefilor de serviciu, în limitele și în condițiile stabilite de răspunderea colegială.

Autentificarea actelor adoptate de către Comisie este stipulată în art. 17 din Regulamentul de procedură, care dispune următoarele:

Actele adoptate în cadrul unei ședințe se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile în care sunt autentice, unei note de sinteză întocmite în cadrul ședinței Comisiei în cursul căreia acestea au fost adoptate. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile președintelui și secretarului general, aplicate pe ultima pagină a notei de sinteză.

Actele fără caracter legislativ ale Comisiei menționate la articolul 297 alineatul (2) din TFUE și adoptate prin procedura scrisă sunt autentificate prin semnăturile președintelui și secretarului general, aplicate pe ultima pagină a notei de sinteză menționate la alineatul precedent, cu excepția cazului în care aceste acte trebuie publicate și trebuie să intre în vigoare la o dată care nu poate aștepta următoarea ședință a Comisiei. În scopul autentificării, la nota de sinteză menționată la alineatul precedent se atașează, astfel încât să nu poată fi separată, o copie a notelor zilnice menționate la articolul 16 din prezentul regulament de procedură. Celelalte acte adoptate prin procedura scrisă și actele adoptate prin procedura de abilitare se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile autentice. Aceste acte sunt autentificate prin semnătura secretarului general, aplicată pe ultima pagină a notei zilnice.

Actele adoptate prin procedura de delegare sau prin subdelegare se atașează astfel încât să nu poată fi separate, cu ajutorul aplicației informatice create în acest scop, în limba sau limbile autentice. Aceste acte sunt autentificate printr-o declarație de autocertificare semnată de funcționarul delegat.

În sensul regulamentului de procedură, „act” înseamnă unul dintre actele menționate la articolul 288 din TFUE.

În sensul regulamentului de procedură, „limbi autentice” înseamnă toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, fără a aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 920/2005 al Consiliului, în cazul actelor de aplicare generală, și limba sau limbile destinatarilor, în cazul altor acte.

Limbile principale de lucru sunt: engleză, germană și franceză. Toate documentele oficiale ale Comisiei Europene se traduc în toate limbile oficiale.

3.6 Atribuțiile Comisiei Europene

Atribuțiile Comisiei Europene vizează, în primul rând, elaborarea și propunerea normelor de drept ale Uniunii Europene. Comisia își păstrează și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona monopolul inițiativei legislative.

Cu toate acestea, prin prezentarea programului legislativ anual, prin stabilirea priorităților pentru anul următor și prin posibilitatea conferită Parlamentului de a cere Comisiei să vină în fața sa cu un proiect de act legislativ într-un anumit domeniu, Comisia este determinată ca prioritățile să nu fie unilaterale, ci în consens cu Parlamentul și Consiliul. Totodată, Consiliul poate cere Comisiei să facă toate studiile necesare pentru realizarea obiectivelor comune și să i se propună măsuri corespunzătoare.

Elaborarea unei propuneri a comisiei are, în general, trei etape:

etapa de colectare a datelor, care este inițiată de un membru al comisiei, de o direcție generală sau ca urmare a unei solicitări/reclamații formulată de persoanele interesate;

etapa de consultare, internă, în care comisarii sau direcțiile generale pot îmbunătăți inițiativa, și externă, în care statele, companiile, cetățenii sau alte instituții ale Uniunii pot aduce amendamente preliminare;

elaborarea propunerii, ca formă finală a actului propus de Comisie.

Comisia elaborează și directive, recomandări și avize destinate statelor membre sau locuitorilor acestora. Comisia verifică și monitorizează modul în care țările membre respectă legislația unională și modul în care statele derulează programele cu finanțare europeană, din instrumente structurale nerambursabile.

Comisia poate propune măsuri de sancționare a statelor care încalcă reglementările dreptului Uniunii, având drept de a introduce acțiuni în fața Curții de Justiție pentru a se sancționa statele care încalcă normele interne ale Uniunii.

Conform art. 258 TFUE, dacă Comisia constată încălcarea de către un stat a uneia din obligațiile care îi revin ca urmare a aplicării unui tratat, demarează o procedură precontencioasă care constă în transmiterea unei scrisori de avertizare, în care expune ce încălcare s-a produs și acordă un termen de remediere sau de formulare a observațiilor. Ulterior, dacă răspunsul statului nu este mulțumitor, Comisia emite un aviz motivat în care sunt cuprinse motivele de drept și de fapt pentru care se consideră că a fost încălcat dreptul Uniunii, un rezumat al motivelor care au creat Comisiei convingerea că a fost încălcată norma de drept, măsurile care sunt considerate a fi necesare și termenul de remediere. Dacă statul nu pune în aplicare avizul motivat, Comisia demarează procedura contencioasă, prin introducerea unei acțiuni în fața Curții de Justiție.

În conformitate cu dispozițiile art. 260 alin (2) TFUE, Comisia poate cere Curții de Justiție sancționarea statului și cu o sumă forfetară sau cu penalități cu titlu cominatoriu.

Comisia are atribuția de a sancționa, în aplicarea normelor concurențiale, întreprinderile prin impunerea de sancțiuni pecuniare.

Comisia are prerogativa de a autoriza o derogare de la normele dreptului european, prin activarea de către unul sau mai multe state a unor clauze de salvgardare. Statele nu pot fi autorizate ca, în mod unilateral și fără o autorizare externă, să dispună măsuri de salvgardare, deoarece ar fi generate abuzuri și create excepții, care ar pune în discuție egalitatea dintre cetățeni și întreprinderi pe spațiul Uniunii.

Pentru a preveni încălcarea normelor dreptului uniunii, Comisia are dreptul de a cere statelor informații relevante. De altfel, art. 337 TFUE stipulează dreptul Comisiei ca, în îndeplinirea atribuțiilor conferite, să solicite și să primească toate informațiile necesare și să întreprindă verificările pe care le consideră utile. Comisia exercită o supraveghere extinsă și, anual, publică un raport privind aplicarea dreptului uniunii.

Comisia execută bugetul aprobat al Uniunii Europene și răspunde de corecta angajare și efectuare a plăților. Descărcarea de gestiune a Comisiei pentru bugetul anului anterior se face după ce Curtea de Conturi publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene raportul asupra gestiunii financiare a Uniunii

CAPITOLUL IV. PARLAMENTUL EUROPEAN

4.1 Reglementarea din Tratatul privind Uniunea Europeană

Conform Tratatului de funcționare a UE:

Parlamentul Eurpean exercită alături de Consiliu, funcția legislativă și funcția bugetară.

Exercită funcții de control politic și consultativ, conform prevederilor din tratate.

Parlamentul European reprezintă instituția care desemnează președintele Comisiei Europene.

Parlamentul European este alcătuit din reprezentații cetățenilor UE. Numărul acestora nu poate fi mai mare de 750, plus președintele. Reprezentare cetățenilor se asigură în mod proporțional în ordine descrescătoare, cu un prag de minimum 6 membri, pentru fiecare stat. Nici unui stat membru nu i se poate atribui mai multe de 96 locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia din urmă, o decizie prin care se stabilește componența Parlamentului European, respectând princiul colegialități.

Membrii Parlamentului European se aleg prin vot direct, universal, liber, pentru un mandat de 5 ani.

Parlamentul European își alege biroul și președintele dintre membri săi.

4.2 Evoluția istorică a Parlamentul European

Prototipul structurii instituționale a UE este deținut de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) care a luat ființă prin semnarea Tratatului de la Paris, 18 aprilie 1951. CECO a fost rezultatul inițiativei luate în mai 1950 de către Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, dată la care a propus administrarea în comun a resurselor de cărbune și oțel din Franța și Germania, dar și din alte țări vest-europene care și-au manifestat dorința de a fi membre ale acestei grupări.

Esența Tratatului de la Paris a fost combinația conceptului de pragmatism cu cel de idealism. Monnet considera că nu se poate construi o Europă dintr-o dată sau ca întreg, ci că va fi construită ca urmare a unor realizări concrete menite să creeze sentimentul de solidaritate. Într-adevăr, în opinia lui Monnet, instituțiile au fost cheia succesului integrării: numai instituțiile au devenit înțelepte și au acumulat experiență colectivă.

Prima hartă instituțională realizată de Monnet este în esență un model elitist, tehnocratic. Încă de la început, o formă distinctivă a reprezentării interesului a ajuns să fie evidentă în structura instituțională a Comunității Europene. Obiectivul a fost acela de a forma o combinare de tehnocrați benevoli și grupuri economice de interes, centrați pe a construi coaliții transnaționale în vederea susținerii politicilor europene1. Faptul că CECO a funcționat fără autoritate politică directă a condus la dezvoltarea acestor coaliții. Datorită viziunii tehnocratice, au existat multe opinii conform cărora nu există niciun fel de previziune privind adunarea parlamentară în planul lui Monnet. În cest sens a luat ființă Adunarea cu scopul de a estompa tendința tehnocratică a Autorității.

Există și alternativa conform căreia Monnet ar fi recunoscut nevoia unei Adunări Comune chiar înainte de a începe negocierile pentru CECO. Așa cum arată și Memoriile lui Monnet, intenția acestuia a fost de a asigura un fundament complex pentru Înalta Autoritate. Adunarea Comună trebuie să fi fost prima Adunare transnațională din Europa, fără puteri legislative și legitimitate democratică derivată din alegeri directe.

Rolul Adunării este menționat în articolul 20-25 al Tratatului de la Paris. Aceste articole se referă la structura Adunării, raportată la membri: oameni de stat, delegați de Parlament. Articolul 21(3) stipulează că: Adunarea va înainta propuneri supuse alegerilor prin sufragiu universal în deplină concordanță cu procedura uniformă din toate statele membre.

Totuși, Consiliul rămâne organul desemnat să facă previziuni în conformitate cu cerințele constituționale ale statelor membre care vizează implementarea alegerilor directe. Atribuțiile adunării, așa cum reies din prevederile tratatului, sunt strict consultative, iar din această cauză, negocierile privind Adunarea s-au centrat pe structura acesteia și mai puțin pe prerogativele sale. A fost acordată o mare importanță apărării intereselor naționale stipulate în tratativele de negociere, iar suveranitatea parlamentelor naționale a fost slab evidențiată.

Adunarea Comună nu a fost nici direct aleasă, nici capabilă să influențeze autorizarea legislației, aceste sarcini revenind Consiliului. Adoptarea actelor legislative trebuia să fie realizată de către miniștrii guvernelor naționale alese în cadrul adunării Consiliului.

Așadar, procesul de elaborare a deciziilor de către aceștia ar fi legitimat indirect guvernele naționale, iar legitimitatea instituțiilor înființate prin tratate deriva din surse tehnocratice. Legitimitatea tehnocratică trebuia să derive din abilitatea experților care operează în instituțiile supranaționale, Înalta Autoritate, cu scopul de a emite decizii efective menite să promoveze dezvoltarea economică, socială și politică a statelor membre.

Participarea democratică prin intermediul instituțiilor reprezentative alese a fost de mare importanță pentru viitor. În acest context, articolul 21 al Tratatului de la Paris, care a dat posibilitatea alegerilor directe, nu a fost a simplă întâmplare. Mai mult decât atât, articolul 25 a creat posibilitatea ca Adunarea să-și adopte propriile reguli de procedură. Acest control asupra procedurilor s-a dovedit vital pentru Adunare și mai târziu pentru Parlamentul European.

Faptul că PE a evoluat spre o structură cu mult mai practică se datorează nu numai membrilor și aspirațiilor acestora, ci și rivalității dintre organizațiile supranaționale și interguvernamentale care au fost instituționalizate odată cu formarea CE. Prima reuniune a Adunării a avut loc în 1952 la Strasbourg, iar toți cei 78 de membri au fost nominalizați de către parlamentele naționale.

Atât Tratatul de la Roma din 1957, cât și Tratatul de la Paris din 1951 au stat la baza constituirii Comunităților Europene. Aranjamentele instituționale ale CECO au fost consolidate și extinse prin tratatele din 1957.

Caracteristica fuziunii elementelor interguvernamentale și supranaționale ale CECO se reflectă în structura instituțională a CEE și a EURATOM.

Articolele Tratatului de la Roma privind Adunarea Parlamentară s-au bazat pe Articolele Tratatului de la Paris. Articolul 1371 coincide cu art. 20 din Tratatul privind instituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului din 1951 și conform acestora Adunarea include reprezentanți ai statelor membre ale Comunității și exercită activități de consiliere și monitorizare. Prin urmare, Tratatul de la Roma recunoaște importanța noilor competențe decizionale ale Adunării – importanță semnificativă pe termen lung.

Tratatul CEE a introdus un drept formal al implicării parlamentare în procesul legislativ al Comunităților. În 22 de articole ale Tratatului CEE și 11 articole ale Tratatului Euratom, se face mențiunea că Adunarea trebuie să fie consultată în toate propunerile făcute de Comisie, înainte de a fi consultat Consiliul.

Spre deosebire de Comitetul Social Economic, care are drepturi de consultare3, dar și termene impuse de Consiliu, Adunarea nu primește termene-limită. Din cauza faptului că Adunării i s-a garantat un rol tangențial în procesul legislativ, membrii săi au încercat să caute alternative sau moduri informale de influență.

Competențele decizionale ale Adunării asupra bugetului Comunităților sunt evidențiate în art. 203 al Tratatului CEE și art. 177 al Tratatului Euratom. Conform acestor prevederi, Adunarea a devenit factor codecizional al autorității bugetare a CEE. Art. 144 al Tratatului CEE și art. 144 al Euratom a confirmat dreptul garantat inițial prin Tratatul CECO Adunării de a cenzura și forța demisia membrilor Comisiei.

Tratatul CEE a susținut introducerea alegerilor directe pentru desemnarea membrilor adunării, căreia îi revenea și sarcina de a elabora un set de reglementări proprii pentru stabilirea regulilor și mecanismelor de alegere, care să fie urmate de toate statele membre. Conferindu-se acest drept Adunării, statele membre, semnatare ale tratatelor, au demarat un dinamic proces democratic în sprijinul aranjamentelor constituționale ale Comunității.

Atât timp cât nu sunt alegeri directe și nu există o uniformitate de procedură electorală, CE ar putea fi într-o deficiență în ceea ce privește condițiile de organizare și participare, ca și de reprezentativitate a mandatelor.

Impunerea procedurii alegerilor directe, urmând logica lui Monnet, a fost singura modalitate prin care poporul a devenit parte activă a tuturor deciziilor. În absența alegerilor directe sau în absența angajamentului popular în cadrul proiectului european, legitimitatea acestui proiect și construcția instituțională a Europei ar fi rămas o problemă marginală, deschisă discuțiilor politice.

Prima propunere de alegeri directe a fost înaintată de Adunare în anul 1961, urmată în anii 1963 și 1969 de alte propuneri, niciuna finalizată, fie din opoziția statelor, fie din inerția Consiliulu. Concomitent cu dezbaterile interne din Parlamentul European, în 1974 se instituie, în mod aproape formal, întâlnirea dintre președinții de stat și de guvern din statele membre, în Consiliul European. Această instituție, chiar dacă dobândește caracter de instituție oficială a Uniunii Europene abia prin Tratatul de la Maastricht, întărește latura executivă a Uniunii. Concomitent, Parlamentul European a decis să elaboreze noi propuneri și a decis numirea parlamentarului socialist olandez Schelto Paltjn ca raportor. Proiectul prevedea alegerea membrilor Parlamentului European pentru un mandat de cinci ani, în alegeri care urmau a se desfășura în același timp, iar numărul de 355 de eurodeputați ar fi trebuit să fie repartizat statelor, limitele fiind de șase pentru Luxemburg și 71 pentru Republica Federală Germană.

Propunerile Parlamentului au fost adoptate de Consiliu prin decizia 76/787/CEE, denumită și Act pentru alegerea reprezentanților Adunării prin vot universal direct. Prin acest act se stabilea că numărul parlamentarilor europeni este de 410, repartizat direct proporțional cu numărul cetățenilor fiecărui stat membru. Germania federală, Franța, Marea Britanie și Italia aveau câte 81 de parlamentari europeni, chiar dacă existau diferențe sensibile de număr de cetățeni. S-a decis că alegerile urmau a se desfășura pe o perioadă de patru zile, procedura fiind inițiată într-o zi de joi și finalizată în duminica aceleiași săptămâni. Vârsta minimă pentru a vota și pentru a fi votat era de 18 ani.

Primele alegeri directe, chiar dacă erau programate pentru 1978, au fost amânate până în 1979. Au trebuit să treacă douăzeci și doi de ani de la crearea comunităților până să se ajungă la alegerile directe din iunie 1979. Mulți reprezentanți ai guvernelor nu le-au privit cu ochi buni, acest lucru datorându-se în mare parte și faptului ca acestea făceau presiuni pentru reforma instituțională în favoarea PE și datorită unei lipse a încrederii în structuri legitimate prin votul popular5.

Pe parcursul a patru decenii, Parlamentul a trecut de la stadiul de adunare consultativă la cel de colegislator. Această evoluție nu poate fi tratată individual, întrucât factorii care au permis extinderea competențelor au fost extrem de variați.

De la extinderea Comunităților de la șase la douăzeci și șapte de membri, înființarea Uniunii Europene, finalizarea Războiului Rece și, implicit, ruperea graniței dintre regimul politic democratic și cel comunist, totalitar, necesitatea de a poziționa Uniunea ca actor important în relațiile internaționale, într-o lume tot mai globalizată, toți acești factori externi au influențat evoluția Parlamentului.

Parlamentul a dobândit, alături de Consiliu, competență bugetară după Tratatul semnat la Luxemburg, în aprilie 1970, privind modificarea anumitor prevederi bugetare stipulate în tratatele anterioare.

Adoptând sisteme proprii de finanțare, CE a cerut statelor membre să contribuie la resursele colective, permițând în același timp Consiliului și Parlamentului să determine limitele cheltuielilor în funcție de veniturile statelor membre. Schimbările aduse tratatului din 1970 au fost îmbunătățite printr-o revizuire a tratatului în 1975, prin care s-a convenit asupra unei proceduri de conciliere între instituții pe teme de adoptare de legislație europeană. Efectul combinat al acestor amendamente trebuia să asigure Parlamentului patru competențe decizionale majore:

Prima se referă la dreptul PE de a spori sau reduce cheltuielile Comunității fără aprobarea Consiliului;

A doua prevede redistribuirea între sectoarele bugetare;

A treia, respingerea bugetului anual sau a celor suplimentare;

A patra, privilegiul de a aproba sau nu modul în care Comisia a cheltuit banii votați prin buget.

Amendamentele aduse tratatelor în 1970 și 1975 nu numai că i-au dat Parlamentului capacitatea de a influența dezvoltarea politică a comunităților, dar au generat și noi posibilități privind conflictul instituțional în materie de legiferare. În mare partea era vorba de anticiparea și evitarea conflictelor bugetare, motiv pentru care a fost introdusă a procedură de conciliere – Declarația Consiliului, Comisiei și Parlamentului din 1975.

Conform acestei proceduri, Consiliul și PE, în situațiile de conflict, primeau asistență de la Comitetul de conciliere compus dintr-un număr egal de membri aleși din PE și Consiliu. La concluzionarea negocierilor, Consiliul reținea singurul drept de a adopta legea în chestiune. Așadar, Parlamentul nu avea capacitatea de a forța concesiunile în afara Consiliului, dar se bucura de privilegiul de a le cere miniștrilor din Consiliu să reconsidere propunerile disputate.

Procedura concilierii viza patru obiective:

primul se referă la necesitatea de a pune în funcțiune un mecanism care să asigure buna comunicare dintre Consiliu și Parlament;

al doilea obiectiv se referă la legătura directă dintre membrii Consiliului și membrii Parlamentului;

al treilea obiectiv se referă la faptul că Parlamentul a fost stimulat să extindă scopul procedurii dincolo de concilierea legată de problemele bugetare până la propuneri legislative importante;

al patrulea obiectiv a vizat faptul că prin conciliere s-a realizat un dinamism instituțional în cadrul structurii, care să vină în sprijinul convențiilor interinstituționale.

Alegerile directe aveau să aibă un impact pozitiv tridimensional. Primul se referă la atitudine, al doilea la schimbul structural al balanței parlamente naționale versus PE și al treilea la strategia tradițională a PE legată de competențele decizionale: indirecte, prin pași mici, și direct, prin promovarea revizuirii tratatelor institutive ale comunităților.

Un semn de schimbare de atitudine din partea instituțiilor Comunităților Europene față de Parlamentul European în mod direct s-a reflectat în jurisprudența Curții de Justiție (cazul Isoglucose, Curtea de Justiție,1980).

Curtea de Justiție a anulat o decizie a Consiliului deoarece acesta a adoptat-o înainte ca Parlamentul să își dea avizul. Curtea a susținut că Consiliul a încălcat cerința procedurală privind procedura de consultare stabilită prin art. 43 alin. 2 al Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene.

Semnificația procedurii de consultare din punctul de vedere al Curții a fost că Parlamentul are dreptul de a juca un rol real în procesul legislativ al Comunității și că o astfel de competență reprezintă un factor esențial în echilibrul instituțional susținut de tratat. Deși limitată, ea reflectă la nivel de comunitate principiul democratic fundamental conform căruia popoarele ar trebui să ia parte la exercitarea puterii prin intermediului structurii reprezentative.

Curtea a stabilit clar ca Parlamentul să aibă propria a sursă de legitimitate democratică. În cazul acesta, Consiliul nu ar mai putea să desconsidere opiniile membrilor Parlamentului fără a fi considerată a fi o violare a tratatului.

Parlamentul s-a dovedit eficient în securizarea acordurilor interinstituționale, facilitând implementarea unor noi scheme de lucru și a unor legături între instituții. În acest fel, acordul din 1988 privind situațiile bugetare s-a concretizat ca urmare a implementării Acordul Unic European, iar negocierile care au precedat tratatul de la Maastricht au dus în anii 1993-1994 la o serie de acorduri interinstituționale menite să asigure o bună colaborare între cele trei instituții ale Uniunii Europene. La rândul său, implementarea tratatului de la Amsterdam a adus în prim-plan acordul interinstituțional încheiat în 1999 pe probleme financiare și acordul-cadru privind relațiile dintre Parlamentul și Comisia Europeană din iulie 2000.

4.3 Parlamentarul european

În 1976 principiul alegerii reprezentanților în Adunare a fost limitat de reguli minimale:

votul este unic;

perioada de desfășurare a alegerilor este aceeași în toate statele;

au drept de vot persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani.

Statele au dreptul de a stabili reguli specifice de vot, tipul de vot, cu condiția respectării regulilor minimale și a actelor Parlamentului European prin care sufragiul universal direct să se desfășoare uniform în toate statele membre.

Orice persoană care este aleasă în cadrul scrutinului național pentru alegerea membrilor Parlamentului European devine membru al acestuia. Articolul 1(2) din Regulamentul Parlamentului European stabilește care va fi denumirea membrilor acestuia, în funcție de limba oficială a statului membru. Cetățenii români, membri ai acestuia, poartă denumirea de „deputați în Parlamentul European”.

Alegerile pentru Parlamentul European au suferit o evoluție firească, de la desemnarea reprezentanților de către parlamentele statelor naționale și până la alegerea prin scrutin general, făcută după reguli uniforme, respectate la nivelul tuturor statelor membre. Toate deciziile instituțiilor comunitare au fost adoptate ca urmare a analizării fiecărui tip de experiență națională în procesul de alegere a delegaților în Parlamentul European. Cele mai importante discuții au vizat patru componente:

Reprezentarea proporțională, ca sistem electoral adoptat în toate statele membre, pentru a preîntâmpina dezechilibrarea artificială a raportului de forțe politice din interiorul Parlamentului;

Organizarea alegerilor în circumscripții regionale sau o singură circumscripție națională;

Modul în care cetățenii pot alege un parlamentar care să îi reprezinte, prin încurajarea votului preferențial;

Stabilirea unui prag electoral minim, care să fie aplicat atât partidelor politice, cât și candidaților independenți.

Procesul de uniformizare a alegerilor a fost finalizat ca urmare a negocierilor dintre Parlamentul European și Consiliu, astfel încât, începând cu mandatul 2004-2009, alegerile urmau a se desfășura pe baza reprezentării proporționale, prin vot pe liste sau vot unic transferabil.

Ca urmare a acestei dispoziții legale, unele state au decis organizarea unei singure circumscripții la nivel național, în timp ce altele au stabilit organizarea alegerilor în circumscripții regionale. Legislațiile naționale au stabilit și posibilitatea instituirii unui prag electoral minim, sub care nu poate fi obținut un mandat de parlamentar, cum, de altfel, au stabilit și organizarea alegerilor pe bază de listă, cu ordine prestabilită de partidele participante la alegeri sau pe bază de listă cu vot preferențiaL.

4.4 Organizare și funcționare internă

Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele institutive și în Regulamentul Parlamentului European, adoptat cu majoritate de voturi de către acesta.

Conform dispozițiilor tratatelor, alegerea sediului Parlamentului European nu aparține acestuia, ci guvernelor statelor membre. Acestea au ajuns la un acord în anul 1992, iar înțelegerea, întemeiată pe dispozițiile articolului 216 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și pe articolul 189 din Tratatul EURATOM, a fost cuprinsă într-un Protocol privind stabilirea sediilor unor instituții, organisme și servicii ale Comu-nităților Europene, precum și a sediului Europol, anexat Tratatului de la Amsterdam, care prevede că: „Parlamentul European își are sediul la Strasbourg, unde se vor desfășura cele douăsprezece ședințe plenare lunare, inclusiv cele pentru stabilirea bugetului. Plenarele suplimentare se vor întruni la Bruxelles. Secretariatul general și departamentele sale rămân la Luxemburg”.

Existența a trei sedii pentru Parlamentul European generează costuri financiare și umane impresionante. Faptul că o instituție trebuie să aibă trei sedii, dintre care două să găzduiască întruniri plenare, duce la o birocrație care afectează bugetul Uniunii.

Rivalitățile istorice, dorința de a păstra vechile reglementări, orgoliul și interesul statelor membre pe teritoriul cărora se regăsesc sediile au făcut imposibil un acord pentru stabilirea unui sediu unic al Parlamentului European. Parlamentul are de suferit atât din punctul de vedere al eficienței, cât și din punctul de vedere al influenței și imaginii publice.

4.5 Organizarea internă a Parlamentului

Din punct de vedere al organizării interne, Parlamentul European cuprinde:

un Birou

Conferința președinților

Comisii permanente, temporare și ad-hoc

Grupuri politice parlamentare.

Președintele, 14 vicepreședinți și 6 chestori sunt aleși de către Parlament prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative și financiare legate de membri și de statutul acestora. Nominalizările pentru funcția de președinte se fac de grupurile politice parlamentare sau de un număr de minimum 40 de eurodeputați. Pentru alegerea președintelui este necesară obținerea majorității absolute a voturilor exprimate (art. 14 din Regulamentul Parlamentului European). În cazul în care după trei tururi de scrutin nu se îndeplinește această condiție, în al patrulea tur de scrutin vor participa doar primii doi clasați.

Președintele Parlamentului European coordonează ansamblul activităților Parlamentului, prezidează sesiunile plenare, reuniunile Biroului și ale Conferinței președinților grupurilor parlamentare și confirmă formal adoptarea bugetului. Totodată, reprezintă Parlamentul European în relațiile internaționale și în relația cu alte instituții comunitare. Întrucât mandatul președintelui este de doi ani și jumătate, cu posibilitatea de reînnoire, noi alegeri au loc la jumătatea mandatului.

Competențele Președintelui Parlamentului European, conform art. 20 din Regulamentul Parlamentului European, sunt:

Președintele coordonează toate activitățile Parlamentului și ale organelor acestuia în condițiile prevăzute de regulament. Președintele este mandatat să prezideze lucrările Parlamentului și să se asigure că acestea se desfășoară conform regulamentului. Preșe-dintele poate schimba ordinea de vot a documentelor.

Îndatoririle Președintelui sunt să deschidă, să suspende și să închidă ședințele, să hotărască dacă amendamentele aduse, întrebările adresate Consiliului și Comisiei sau rapoartele prezentate sunt conforme sau nu cu regulamentul. În timpul ședinței, Președintele trebuie să mențină ordinea în sala de plen, să se asigure că regulamentul este respectat, să supună la vot subiectele incluse pe ordinea de zi și să anunțe rezultatul votului, să informeze comisiile despre orice comunicare care face referire la activitatea acestora.

Președintele poate interveni într-o dezbatere numai pentru a rezuma discursul intervenientului sau pentru a face apel la restabilirea ordinii. Dacă vrea să participe la dezbatere, va trebui să părăsească prezidiul, unde nu va reveni înainte de încheierea dezbaterii.

Parlamentul va fi reprezentat în relațiile internaționale, la ceremonii și în ce privește aspecte administrative, legale sau financiare de către președinte, care poate delega aceste sarcini.

În practică, Președintele nu prezidează toate ședințele, ci numai ședința inaugurală a sesiunilor plenare, reuniunile formale (în timpul cărora șefi de stat sau lideri politici se adresează Parlamentului reunit în plen) și cele în care au loc dezbateri importante sau se supun la vot proiecte sensibile. În rest, vicepreședinții sunt delegați să prezideze reuniunile sau să asigure reprezentarea Parlamentului în vizitele în străinătate.

Rolul președintelui este mai vast decât indică în mod explicit Regulamentul, așa cum a fost citat mai sus. Președintele semnează adoptarea bugetului Uniunii Europene și este cosemnatar, împreună cu președintele Consiliului, la toate actele legislative adoptate în cadrul procedurii de codecizie4. Președintele Parlamentului prezidează Conferința Președinților, întâlnirile Biroului și conduce delegația Parlamentului European în Comitetul de Conciliere, deși această sarcină poate reveni deseori unuia dintre vicepreședinți.

Vicepreședinții, în număr de 14, sunt aleși ulterior alegerii președintelui. Ierarhia acestora se stabilește în funcție de numărul de voturi primit. Competențele lor sunt de:

a prezida ședințele în locul președintelui;

a reprezenta instituția în relațiile internaționale și vizitele oficiale;

a lua parte la ședințele biroului și de a îndeplini atribuțiile conferite.

Chestorii se ocupă de afacerile administrative direct legate de deputații europeni. Ei pot prezenta propuneri pentru modificarea regulamentului adoptat de Birou. Chestorii se întâlnesc, de obicei, o dată pe lună. Parlamentul European alege chestorii după alegerea Președintelui și a celor 14 vicepreședinți.

Conferința Președinților este alcătuită din președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice parlamentare.

Conferința este responsabilă pentru direcțiile politice generale, atât în latura internă de activitate, cât și în relațiile internaționale și externe ale Parlamentului.

Funcțiile Conferinței președinților:

Asumă obligațiile atribuite de drept de Regulament;

Statuează asupra organizării lucrărilor Parlamentului și asupra problemelor aferente programării legislative;

Este organul competent în problemele cu privire la relațiile cu alte organe și instituții ale Uniunii Europene, precum și cu parlamentele naționale. Biroul desemnează doi vicepreședinți cu privire la relațiile cu parlamentele naționale, raportând regulat activitățile lor în acest domeniu Conferinței președinților;

Este organul competent în problemele cu privire la relațiile cu statele terțe și cu instituțiile și organizațiile din afara Uniunii;

Face propuneri Biroului cu privire la problemele administrative și bugetare ale grupurilor politice.

Grupurile politice.Constituirea unui grup politic se realizează prin declarație, care se înaintează președintelui Parlamentului. Această declarație trebuie, în condițiile stipulate prin regulament, să cuprindă numele grupului, numărul membrilor și președintele grupului. Din punct de vedere istoric, acestea au fost prevăzute încă din 1953, iar primele grupuri politice au fost cel al socialiștilor, al creștin-democraților și al liberalilor.

Deputații din Parlamentul European se constituie în grupuri pe baza afinităților politice, și nu în funcție de naționalitate. Aceștia nu pot face parte din mai multe grupuri politice. Cei 785 de europarlamentari sunt repartizați în 7 grupuri politice care reprezintă ansamblul mișcărilor ideologice. Deputații care nu aparțin niciunuia dintre aceste grupuri se numesc „deputați neafiliați”. Fiecare grup politic își asigură organizarea internă, prin desemnarea unui președinte (sau a doi președinți, în cazul anumitor grupuri), a unui birou și a unui secretariat. De asemenea, grupurile își recrutează propriul personal, iar deputații au asistenți parlamentari.

Numai în cadrul acestor grupuri politice se constituie subgrupuri naționale. Principiul dominant este acela potrivit căruia ideologia transcende naționalitatea. El este concordant cu principiul care afirmă că în cadrul UE sunt încurajate toate formele de concurență, cu excepția concurenței naționale.

De aceea, în PE nu există și nu poate exista un „grup al europarlamentarilor români”, dar există, în cadrul principalelor grupuri politice, o delegație europarlamentară română.

Grupurile politice sunt cele care decid care sunt chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea, introduce amendamente la rapoartele care sunt votate.

Cu ocazia săptămânilor de grup care, în general, preced perioadele de sesiune, fiecare grup politic coordonează și formulează poziții pe care le va susține ulterior în fața Parlamentului, cu privire la fiecare dintre subiectele aflate pe ordinea de zi. Deciziile în cadrul grupului se iau în urma unor dezbateri și niciun membru nu poate fi obligat să voteze altfel decât dorește.

În Parlamentul European nu există majoritate și opoziție. De aceea, pentru promovarea unor acte normative sau poziții politice conforme ideologiei grupurilor politice se procedează la negocieri permanente menite a conduce la constituirea unor majorități ad-hoc. Asemenea negocieri se poartă de și între grupurile politice, pornindu-se de la pozițiile stabilite în cadrul fiecăruia. Ele conduc inevitabil la formule de compromis.

Coordonarea în cadrul grupului politic este impusă de nevoia asigurării coerenței în acțiunea sa politică și a utilizării maxime a forței sale de vot. În acest sens, înaintea sesiunilor (mini)plenare toți membrii fiecărei familii politice se reunesc pentru a stabili linia politică în cadrul dezbaterilor plenare și la vot. În cazul unor teme mai delicate sau mai controversate, discuțiile în plenul grupului sunt precedate de întâlnirea Biroului acestuia cu șefii delegațiilor naționale.

Grupurile politice au un rol important în organizarea și în procesul decizional al Parlamentului European, desemnând membrii unităților funcționale (Comisii, Delegații interparlamentare, Grupuri de lucru etc.) și stabilind componența diferitelor structuri ale Parlamentului, asigurând o reprezentare echilibrată sub aspect politic, ideologic, național, de gen etc. la nivelul acestora.

De asemenea, grupurile pot depune amendamente și rezoluții spre examinare în ședința plenară și pot solicita, prin intermediul președinților lor, suspendarea sau ridicarea unei ședințe sau votul prin apel nominal. Ele își stabilesc reprezentanții în negocieri și dezbateri.

Parlamentul, în vederea organizării și desfășurării activității sale, înființează comisii permanente.

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, parlamentarii se specializează pe anumite domenii. Aceștia sunt delegați de grupurile de care aparțin, în cele 20 de comisii permanente și cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate și care sunt reprezentative pentru tendințele politice ale Parlamentului.

O comisie permanentă este alcătuită din 28 până la 86 de deputați europeni și are un birou și un secretariat.

Fiecare comisie își alege un președinte și patru vicepreședinți pentru o perioadă de doi ani și jumătate.

Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles și, în concordanță cu politica de transparență susținută de Parlament, dezbaterile acestora sunt publice.

Pe lângă aceste comisii, Parlamentul mai poate înființa și comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum și comisii de anchetă care investighează cazurile de încălcare sau de aplicare defectuoasă a dreptului comunitar.

Comisiile parlamentare unite întrețin relațiile cu parlamentele statelor cu care Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemenea, delegațiile interparlamentare fac același lucru pentru parlamentele multor altor țări și pentru organizațiile internaționale.

Activitatea deputaților în cadrul comisiilor parlamentare constă în elaborarea, modificarea și adoptarea de propuneri legislative și rapoarte din proprie inițiativă. În plus, aceștia examinează propunerile Comisiei și ale Consiliului și, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul ședințelor plenare. Aceștia emit, de asemenea, avize pentru alte comisii.

De asemenea, Parlamentul poate înființa comisii temporare, pentru o perioadă de 12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenței lor printr-o decizie a Parlamentului.

Atribuțiile, competența și mandatul acestor comisii temporare vor fi stabilite la data deciziei de constituire, Parlamentul neavând posibilitatea să decidă ulterior restrângerea ori extinderea atribuțiilor acestora.

Cu titlu de exemplu, pot fi enumerate câteva comisii temporare care au fost constituite în următoarele domenii: Refacerea economică europeană (1983), Reușita Actului Unic european (1987), Ocuparea forței de muncă (1994-1995), Genetica umană (2001) etc.

În prezent, în cadrul Parlamentului funcționează 2 comisii speciale, respectiv Criza financiară, economică și socială – CRIS și Comisia privind provocările politice – SURE.

Funcționarea Parlamentului European. O legislatură se întinde pe o perioadă de 5 ani. Parlamentul se reunește într-o sesiune anuală de plin drept în a doua zi de marți din luna martie (cu excepția lunii august) și organizează, uneori, și sesiuni suplimentare mai scurte.

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în ședință plenară, timp de o săptămână pe lună, la Strasbourg. Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a ușura contactul cu Comisia și Consiliul European. Cea de a treia săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru ședința plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are și întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepție, în sesiuni extraordinare, la cererea majorității membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei și din inițiativa unei treimi din membrii săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Parlamentul European este singura instituție comunitară care se întâlnește și își ține dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezoluțiile Parlamentului se publică in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar General, numit de Birou, care își exercită funcțiile în deplină imparțialitate în toate consecințele.

4.6 Atribuțiile Parlamentului European

Parlamentul European are trei funcții esențiale:

alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuții legislative, adică adoptă legislația Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimității democratice a textelor adoptate;

împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanță, adoptă bugetul în întregime;

exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei și are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituțiilor.

Potrivit art. 35 din Regulamentul Parlamentului European, programarea legislativă a Uniunii Europene se face prin consensul Parlamentului, Comisiei și Consiliului. În același timp, Parlamentul și Consiliul cooperează la elaborarea programului legislativ și de lucru al Comisiei Europene.

În procesul de evoluție a sistemului comunitar, Parlamentul European dobândește competență legislativă și bugetară, fiindu-i sporite atribuțiile în materie codecizională.

Atribuțiile legislative ale Parlamentului European

Parlamentul European deține competențe normative, atribuții care se înfăptuiesc cu respectarea anumitor reguli.

În primul rând, Parlamentul nu are drept de inițiativă directă, însă poate solicita Comisiei introducerea unui proiect de act normativ în fața Consiliului, această prerogativă fiindu-i recunoscută Parlamentului prin Tratatul de la Maastricht. Comisia nu este obligată să se conformeze inițiativei Parlamentului, în practică fiind foarte rare cazurile în care Comisia a dat curs solicitării Parlamentului, adoptându-se astfel un act normativ.

Potrivit art. 223 alin. 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul participă la procesul de adoptare a actelor comunitare prin exercitarea atribuțiilor sale în cadrul procedurilor prevăzute de art. 251 și art. 252 și prin emiterea de avize conforme și formularea de avize consultative. Parlamentul acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terțe sau la încheierea unor tratate internaționale cu state terțe și organizații internaționale; acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte normative de către Consiliu, actul normativ fiind nul în cazul nerespectării acestei formalități, adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE și în mod exclusiv adoptă componenta bugetară ce privește cheltuielile neobligatorii.

Observăm, astfel, că Parlamentul European nu deține atributele legislative ale instituțiilor omoloage la nivel național. Potrivit art. 252 (2) din Tratatul CE, monopolul inițiativei legislative aparține Comisiei. Propunerea Comisiei este adoptată de Colegiul Comisarilor și este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Propunerea este transmisă în același timp Parlamentului European și Consiliului.

În examinarea unei propuneri legislative, Parlamentul are obligația de a verifica respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității. În conformitate cu dispozițiile Tratatului de la Lisabona și ale Protocolului nr. 6, Regulamentul Parlamentului precizează în art. 38 a că, în situația în care un parlament național transmite președintelui Parlamentului un aviz motivat, întemeiat pe articolul 3 din Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană și pe articolul 6 din Protocolul privind aplicarea principiilor proporționalității și subsidiarității, avizul se comunică comisiei parlamentare de specialitate pentru a formula un punct de vedere. Conform acelorași dispoziții, această comisie nu va putea să își acorde votul final înainte de a expira termenul de opt săptămâni în interiorul căruia statele își pot formula avizele motivate.

În conformitate cu art. 55 din Regulamentul Parlamentului European, Parlamentul examinează propunerea legislativă pe baza raportului elaborat de comisia competentă și votează mai întâi amendamentele la propunerea care servește drept bază pentru raportul comisiei competente, apoi propunerea, eventual modificată, apoi amendamentele la proiectul de rezoluție legislativă și, în final, întregul proiect de rezoluție legislativă care conține numai o declarație prin care se indică dacă Parlamentul aprobă propunerea Comisiei, o respinge sau propune amendamente, precum și cereri de deschidere a unei proceduri. Președintele transmite Consiliului și Comisiei, sub formă de aviz al Parlamentului, textul propunerii în versiunea adoptată de Parlament, însoțit de rezoluția aferentă.

Competența codecizională a Parlamentului reiese din art. 251 (5) din Tratatul CE care prevede posibilitatea adoptării în comun, de către Parlament și Consiliu, a actelor legislative. Parlamentul European (cu o majoritate a voturilor exprimate, nu poate fi înaintat niciun amendament) și Consiliul (cu majoritate calificată, cu unele excepții) trebuie să adopte actul legislativ în șase, maximum opt săptămâni, în conformitate cu textul comun.

Parlamentul European beneficiază de atribuții decizionale în materie legislativă numai în cazuri determinate care privesc organizarea internă și funcționarea proprie, aprobarea amendamentelor înaintate după obținerea avizului Curții de Justiție în cazul revizuirii Tratatului CECO și elaborarea de propuneri în ceea ce privește alegerile prin vot universal și direct potrivit unei proceduri uniforme.

Atribuția de control politic și de avocat al poporului

Parlamentul poate, conform art. 193 (1) CE, să constituie o comisie temporară de anchetă cu scopul de a cerceta afirmațiile de infracțiune sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar. De asemenea, atribuțiile de control conferă Parlamentului dreptul de a introduce moțiunea de cenzură împotriva Comisiei, după cum are posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiție în cazul în care consideră că anumite organe comunitare ori state membre au încălcat dreptul comunitar.

Membrii Parlamentului au dreptul de a adresa întrebări Comisiei, Consiliului și Băncii Centrale Europene.

De asemenea, Parlamentul European are dreptul de a primi petiții de la cetățenii Uniunii, dreptul de petiționare fiind recunoscut de art. 194 și 195 CE, potrivit cărora cetățenii Uniunii Europene își pot exercita dreptul la petiție și pot depune la Președintele Parlamentului European plângerile lor cu privire la probleme care se află în jurisdicția Uniunii Europene. Potrivit art. 191 (1) din Regulamentul Parlamentului European, „orice cetățean al Uniunii Europene, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul social într-un stat membru au dreptul de a înainta, cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau persoane, o petiție Parlamentului European, privind un subiect care face parte din domeniile de activitate ale Uniunii Europene și care îl sau o privește în mod direct.”

O importantă formă a controlului politic o reprezintă supravegherea activității Comisiei, exercitată de către Parlament. Astfel, Parlamentul dezbate programul de acțiune prezentat de Comisie după intrarea în funcție, având posibilitatea de a recurge la adoptarea unei moțiuni de învestitură. Potrivit art. 201, CE poate iniția o moțiune de cenzură având drept consecință revocarea Comisiei și, nu în ultimul rând, are posibilitatea conform art. 140 CEE să formuleze interpelări la adresa membrilor Comisiei.

Moțiunea de cenzură la adresa Comisiei se poate depune de către o zecime dintre membrii Parlamentului, aceasta trebuind să fie motivată. Moțiunea se transmite Comisiei, care are obligația să o dezbată în termen de cel puțin 24 de ore de la anunțarea membrilor Parlamentului. Votul se va desfășura în termen de cel puțin 48 ore de la începerea dezbaterilor, dezbaterile și votul având loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune ce urmează depunerii moțiunii. Adoptarea acesteia se face cu o majoritate de 2/3 din totalul voturilor exprimate, respectiv majoritatea membrilor Parlamentului.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse atribuțiile de control ale Parlamentului European prin dreptul de a numi un mediator. Astfel, conform art. 194 (1) din Regulamentul Parlamentului European, „la începutul fiecărei legislaturi, imediat după alegerea sa, sau în cazurile prevăzute la alineatul (8), Președintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului și stabilește termenul de prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.”

Principala atribuție a mediatorului este aceea de a primi plângerile cetățenilor Uniunii Europene privind cazurile de rea administrare în acțiunea instituțiilor sau a organelor comunitare și de a face anchete în cazurile pe care le consideră justificate, fie din oficiu, fie la sesizarea unui membru al Parlamentului European.

Potrivit art. 195 (2), (3) „ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, în conformitate cu articolul 3 alineatele (6) și (7) din decizia menționată anterior, iar comisia competentă poate întocmi un raport în legătură cu acestea.

La sfârșitul fiecărei sesiuni anuale, Ombudsmanul prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse, în conformitate cu articolul 3 alineatul (8) din decizia menționată anterior. Comisia competentă întocmește un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii. Ombudsmanul poate, de asemenea, să furnizeze informații comisiei competente, la cererea acesteia, sau să fie audiat de către aceasta, din proprie inițiativă.”

Mediatorul își exercită atribuțiile potrivit principiului independenței și la sfârșitul fiecărui an prezintă Parlamentului un raport cu rezultatele anchetelor desfășurate.

Atribuția bugetară a Parlamentului European

Inițial, conform art. 203 CEE, Parlamentul European nu avea decât o competență consultativă în materie bugetară. Ulterior, prin înlocuirea contribuțiilor financiare ale statelor membre cu resurse proprii ale Comunităților Europene, Parlamentul a impus o sporire a competenței bugetare, devenind codeținătoarea atribuțiilor în materie bugetară.

Astfel, potrivit art. 206.4 CEE, Parlamentul are competența de a descărca Comisia asupra executării bugetului. De asemenea, Parlamentul, prin comisia sa de control bugetar, are deplină competență asupra controlului executării bugetului.

Potrivit art. 72 (1) și (2) din Regulamentul PE, „Parlamentul procedează la controlul execuției bugetare în curs. El încredințează această sarcină comisiilor competente pentru buget și control bugetar, precum și altor comisii interesate. Parlamentul examinează în fiecare an, înainte de prima lectură a proiectului de buget referitor la exercițiul următor, problemele privind execuția bugetară în curs, dacă este necesar, pe baza unei propuneri de rezoluție prezentate de comisia competentă.”

Parlamentul a obținut dreptul de a crește sau de a micșora cheltuielile Uniunii, în anumite limite, fără aprobare din partea Consiliului. De asemenea, PE a obținut posibilitatea de a redistribui cheltuielile fără a fi necesar să crească sau să scadă sumele alocate altor sectoare bugetare. Parlamentului i s-a acordat dreptul să respingă întregul buget anual sau oricare alt buget suplimentar, având totodată dreptul exclusiv de a acorda descărcare de gestiune Uniunii în ceea ce privește angajarea, ordonanțare și plata cheltuielilor din buget.

În anul 1999 a fost semnat un acord care a codificat o serie de norme și proceduri într-un singur document. Aceste norme vizau clasificarea cheltuielilor, cooperarea interinstituțională, necesitatea unui temei juridic, cheltuielile privind Politica Externă și de Securitate Comună.

Toate aceste modificări au avut ca scop transformarea procedurii bugetare. Rolul Parlamentului a evoluat, acest lucru întărind nivelul codeciziei cu Consiliul, cele două instituții europene căutând neîncetat rezultate agreate de ambele părți. Efectul perspectivei financiare și al modificării normelor și procedurilor a fost acela al consolidării desfășurării activității financiare, dar și caracterul predictibil al procedurii bugetare.

Atribuții consultative și de relații externe

Funcția de consultare a Parlamentului nu este expres prevăzută în Tratate, precum celelalte funcții, ea reieșind din diverse dispoziții specifice ale normelor comunitare. Astfel, în numeroase situații, Consiliul are obligația de a consulta Parlamentul, acesta urmând a da un aviz conform sau doar consultativ.

Procedura avizării este folosită, printre alte domenii, și în:

încheierea unor tratate internaționale;

aderarea de noi state;

fondul de coeziune;

aderarea la convențiile internaționale cu implicații bugetare importante;

regulile electorale uniforme pentru alegerea membrilor Parlamentului European etc.

În ceea ce privește competența în materia relațiilor externe, este prevăzută obligativitatea informării Parlamentului asupra acordurilor internaționale și, astfel, Parlamentul procedează la dezbateri plenare înainte de începerea negocierilor. De asemenea, înainte de semnarea acordurilor, un reprezentant al Consiliului expune în fața Parlamentului rezultatele negocierilor.

Articolul 93 din Regulamentul Parlamentului European, prevăzând procedura de numire a Înaltului Reprezentant pentru politica externă și securitate comună, dispune „Înainte de numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, Președintele îl invită pe Președintele în exercițiu al Consiliului să facă o declarație în fața Parlamentului în conformitate cu articolul 21 din Tratatul UE. De asemenea, Președintele îl invită pe Președintele Comisiei să facă o declarație cu aceeași ocazie. La numirea noului Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, în conformitate cu articolul 207 alineatul (2) din Tratatul CE și înainte ca acesta să-și preia oficial funcțiile, Președintele îl invită pe Înaltul Reprezentant să facă o declarație în fața comisiei competente și să răspundă la întrebările acesteia. După declarația și răspunsurile prevăzute la alineatele (1) și (2) și la inițiativa comisiei competente sau în conformitate cu articolul 114, Parlamentul poate face o recomandare”.

Obligația de consultare și de informare a Parlamentului European în cadrul politicii externe și de securitate comună este prevăzută de art. 89 din Regulamentul Parlamentului European, potrivit căruia „În cazul în care Parlamentul este consultat în conformitate cu articolul 36 din Tratatul UE, chestiunea este trimisă comisiei competente, care poate prezenta recomandări în conformitate cu articolul 97 din prezentul regulament. Comisiile în cauză fac tot posibilul pentru ca Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, Consiliul și Comisia să le furnizeze periodic și în timp util informații cu privire la evoluția și punerea în aplicare a politicii externe și de securitate comună a Uniunii, cu privire la costul prevăzut, de fiecare dată când se adoptă, în domeniul acestei politici, o decizie cu implicații financiare, precum și cu privire la toate celelalte aspecte financiare privind derularea acțiunilor din domeniul acestei politici. În mod excepțional, la cererea Comisiei, a Consiliului sau a Înaltului Reprezentant, o comisie poate organiza dezbateri cu ușile închise. Anual, are loc o dezbatere cu privire la documentul consultativ adoptat de Consiliu, în care sunt prezentate principalele aspecte și orientările fundamentale ale politicii externe și de securitate comună, inclusiv implicațiile financiare ale acestora pentru bugetul Uniunii. Consiliul și/sau Înaltul Reprezentant, precum și Comisia sunt invitați la fiecare dezbatere în plen privind aspectele de politică externă, de securitate și de apărare.”

Alte competențe.

În afara competențelor amintite anterior, Parlamentul are competența de a dezbate rapoartele și dările de seamă ale altor instituții în mod public, respectiv dezbate raportul anual al Comisiei privind execuția bugetului, raportul BCE privind politica monetară, raportul Curții de Conturi, raportul Ombudsmanului, raportul Consiliului UE despre situația drepturilor omului și politica externă, precum și darea de seamă a președinției Consiliului Uniunii Europene, prin examinarea acestora Parlamentul exercitându-și de fapt atribuții de control indirecte.

Cumulul mandatului european cu cel național este admis de legislația comunitară, dar poate face obiectul unei incompatibilități stabilite prin dreptul național.

Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu:

calitatea de membru al guvernului unui stat;

membru al Comisiei Europene;

membru al Curții de Justiție sau grefier al acesteia;

membru al Curții de Conturi;

membru al Comitetului de direcție C.A. al BEI;

angajat al instituțiilor comunitare.

Membrul Parlamentului European beneficiază de imunitate pe toata durata sesiunilor Adunării.

CAPITOLUL V. PROCEDURA LEGISLATIVA LA NIVELUL UE

Parlamentul European, începând cu proiectul UE din februarie 1984, denumit Proiectul Spinelli, își revendică statutul de legislator îmărțit cu Consiliul de Miniștri.

La acel stadiu al construcției europene, echilibrul interinstituțional nu recunoștea PE decât o putere limitată de deliberare, care treptat a fost extinsă prin tratatul de la Maastricht, care iniția procedura de codecizie pentru difeirte domenii și a stabilit câmpul de aplicare a avizului conform.

Tratatul de la Amsterdam schimbă întrun sens favorabil pentru Parlamentul European procedura de codecizie, mărindu-i câmpul de aplicare.

Tratatul de la Nisa avantajează și mai mult ac eastă procedură. În alte materii Parlamentul European este implicat prin procedura cooperării introdusă de Actul Unic European.

În final, pentru alte materii Palamentrul European este doar consultat, Tratatul de la Maastricht recunoscându-i posibilitatea de a recomanda Comisiei să ia o inițiativă.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se conturează o exercitare bicefală a competențelor legislative prin intermediul Parlamentului și Consiliului. Actele normative europene se adoptă prin procedura consultării, procedura cooperării și procedura ordinară care ia locul codeciziei.

5.1 Procedura ordinară

Procedura legislativă ordinară (prevăzută de art. 294 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE) se aplică pentru majoritatea legislației UE, legislație adoptată în comun de Parlamentul European și, respectiv, Consiliul Uniunii Europene.

Procedura a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht (sub denumirea de codecizie) și a fost modificată prin Tratatul de la Amsterdam (în sensul simplificării – de ex. prin introducerea posibilității obținerii acordului după prima lectură – și al extinderii domeniului de aplicabilitate).

Odată cu Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare de la 1 decembrie 2009, a fost redenumită procedura legislativă ordinară, iar în prezent reprezintă principala procedură de luare a deciziilor la nivelul UE.

De obicei, Comisia (COM) este cea care prezintă o propunere de act legislativ. De asemenea, proiectul de act legislativ care face obiectul procedurii legislative ordinare poate veni la inițiativa unui sfert din Statele Membre (cel puțin un milion de cetățeni). Curtea de Justiție a UE poate solicita și ea adoptarea unui act legislativ, iar Banca Centrală Europeană poate propune o recomandare de act legislativ.

Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European (PE) și Consiliului Uniunii Europene și este pusă la dispoziția parlamentelor Statelor Membre. În termen de opt săptămâni, parlamentele naționale pot trimite președinților Parlamentului European, Consiliului și Comisiei un aviz motivat care menționează dacă un proiect de act legislativ respectă sau nu principiul subsidiarității.

1. Prima lectură a PE și, respectiv, a Consiliului (nu are limită de timp)

Circa 80 % din legislație se adopta în prima lectură a procedurii legislative ordinare.

Propunerea de act normativ este transmisă simultan Consiliului și PE, care o analizează în paralel.

În Consiliu se analizează propunerea de act normativ în cadrul grupurilor de lucru formate din experți guvernamentali din Statele Membre și prezidate de către delegația SM care deține Președinția UE. În PE este numit un raportor care pregătește un proiect de primă opinie. Proiectul este discutat și amendat în Comisia Parlamentară de resort și apoi dezbătut în plen, unde trebuie sa fie adoptat cu majoritate simplă (= 50%+1 din membrii PE prezenți).

După ce se adoptă Opinia PE (prima lectură a PE) aceasta este trimisă Consiliului, care, în cadrul primei lecturi:

o accepta → actul normativ este adoptat de Consiliu și trimis Președinților și Secretarilor generali ai Consiliului și PE și publicat în Jurnalul Oficial al UE. sau

o respinge → atunci Consiliul trebuie să adopte o Poziție Comună. Aceasta va reprezenta documentul pe care se va desfășura cea de-a doua lectură a PE.

Încă din această etapă, în scopul accelerării adoptării actului legislativ și evitării ajungerii la o a doua lectură, au loc mai multe reuniuni informale între PRES și raportorul PE pentru armonizarea pozițiilor și favorizarea ajungerii la un acord între Consiliu și PE (care se va formaliza prin acceptarea de către Consiliu a Opiniei PE, negociată/agreată în prealabil).

Exista posibilitatea ca prima lectură în cadrul Consiliului să fie terminată înainte de adoptarea Opiniei PE. În astfel de condiții, documentul Consiliului se numește „general approach”, titulatura utilizată pentru a permite ca, formal, Opinia PE să fie prima poziție adoptată.

Este etapa în care pozițiile naționale au șansele cele mai mari de a fi promovate (atât în cadrul Consiliului cât și la nivelul PE). Poziția naționala este însă condiționată de Opinia PE (dacă proiectul se adoptă în prima lectură).

Dacă nu este acceptată Opinia PE, poziția națională este înlocuită de Poziția Comună a

Consiliului, iar interesele specifice urmează a fi promovate doar în raport cu modificările (amendamentele) la Poziția Comună.

2. A doua lectură

a) A doua lectură a PE – (limita de timp 3 +1 luni) .A doua lectură în PE are loc daca s-a adoptat, de către Consiliu, Poziția Comună.

Termenul la care PE trebuie sa decidă asupra acesteia, în sesiune plenară este de 3 luni, de la primirea sa formală. Termenul poate fi extins cu o lună. Termenul este respectat dacă PE votează în plen asupra Poziției Comune.

În cazul în care PE nu ia o decizie în acest interval, Poziția Comună se consideră a fi aprobată de către PE (nota: se aplică, practic, „silent approval”). Dacă în sesiunea plenară:

PE aprobă Poziția Comună → actul normativ este adoptat în forma Poziției Comune și trimis SG și Președinților Consiliului și PE și publicat în Jurnalul Oficial al UE.

PE respinge Poziția Comună cu majoritatea absolută a membrilor PE(50%+1 din membri) → actul normativ a fost respins și procesul legislativ s-a încheiat. Dosarul poate fi reexaminat doar pe baza unei noi propuneri.

PE propune amendamente la Poziția Comună, votate de către majoritatea absolută a membrilor PE → rezultatul este prezentat Consiliului și COM. Comisia are obligația să elaboreze o opinie asupra amendamentelor.

b) A doua lectură a Consiliului – (în limita a 3 +1 luni) .Acest termen începe la data primirii oficiale, la Consiliu, a amendamentelor adoptate la a doua lectură a PE, privind Poziția Comună. Comisia transmite, de asemenea, Consiliului, opinia sa

privind amendamentele.

În cazul în care Consiliul:

accepta în întregime amendamentele PE→ actul normativ a fost adoptat în forma Poziției Comune amendate și trimis SG ale Consiliului și PE, precum și Președinților Consiliului și PE, urmând a publicat în Monitorul Oficial UE.

nu sunt acceptate în întregime → atunci se convoacă Comitetul de Conciliere în termen de 6 săptămâni.

Concilierea este o procedură constrângătoare,anevoioasă,astfel încât în general cele două instituții încearcă evitarea sa. În consecință, ca și în cazul primei lecturi, și în această etapă au loc mai multe reuniuni informale între PRES și raportorul PE (sau alți membri ai Comisiei de specialitate) pentru armonizarea pozițiilor și favorizarea ajungerii la un acord între Consiliu și PE (care se va formaliza ulterior prin acceptarea fie de către PE a Poziției Comune fie prin acceptarea de către Consiliu a tuturor amendamentelor PE). Aceste reuniuni se numesc ”trialoguri informale”, întrucât Comisia participă în mod obligatoriu.

3. Concilierea (în limita a 6 + 2 săptămâni)

Consiliul notifică formal PE că nu poate accepta toate amendamentele acestuia la Poziția Comună.

Președintele Consiliului convoacă împreună cu Președintele PE, Comitetul de Conciliere, care se întrunește în prima sa reuniune formală.

a) Pregătirea concilierii

Termenul de derulare al procedurii de conciliere este de 6 săptămâni de la data primei reuniuni a Comitetului de Conciliere, cu posibilitatea de a fi extins cu încă 2 săptămâni.

Întrucât nu există obligația suprapunerii celor două date (a notificării de către Consiliu și, respectiv, a întrunirii Comitetului de Conciliere), Concilierea propriu-zisă este precedată de o serie de contacte informale între cele 3 părți – PE, Consiliu și Comisie – cunoscute sub denumirea de trialoguri informale.

Trialogurile informale sunt conduse, din partea Consiliului, de Președintele COREPER 1, de regulă în baza unui mandat COREPER 1. Rezultatele acestor trialoguri sunt prezentate COREPER 1 pentru examinare. Pentru anumite chestiuni, trialogurile pot fi precedate sau urmate de întâlniri de specialitate între Secretariatele celor trei instituții, la care participă de regulă și Președinția grupului de lucru.

Trialogurile pot permite obținerea unui acord încă de la prima reuniune a Comitetului de Conciliere (unde se formalizează acordul convenit în prealabil).

b) Comitetul de Conciliere

Comitetul de Conciliere:

Consiliul este reprezentant, din partea Președinției, de ministrul care conduce lucrările formatului competent precum și, de regulă, de membrii COREPER 1 (au fost însă cazuri când anumite state au fost reprezentate și la nivel de secretar de stat, pentru a sublinia sensibilitatea chestiunii);

din partea PE participă un număr egal de membrii sau reprezentanți ca și din partea Consiliului Trei Vicepreședinți ai PE sunt membri permanenți al Comitetului de Conciliere și prezidează pe rând. Ceilalți membri ai PE sunt numiți de către grupurile politice din PE, însă marea majoritate aparțin Comisiei Parlamentare de resort.

Comisia este reprezentată, de obicei, de comisarul de resort. Comisia are rolul de a reconcilia pozițiile PE și ale Consiliului.

Comitetul de Conciliere este co-prezidat de către un vicepreședinte al PE și de ministrul SM care deține Președinția.

Pentru ajungerea la un acord este necesară:

Majoritatea calificată în cadrul delegației Consiliului (sau chiar unanimitatea acolo unde este prevăzută de TFUE) și â

Majoritatea simplă în cadrul delegației PE.

Cu puțin înaintea întrunirii Comitetului de Conciliere, cei doi co-președinți și comisarul responsabil se întâlnesc în cadrul unui trialog formal pentru o analiză de ansamblu asupra chestiunilor implicate în conciliere și stabilirea celei mai bune metode de abordare a lor în cadrul întrunirii. Acest trialog e precedat, de regulă, de o reuniune prealabilă a fiecărei delegații.

La dispoziția Comitetului de Conciliere se află:

Propunerea Comisiei;

Poziția Comună a Consiliului;

Amendamentele propuse de PE și opinia Comisiei;

un document de lucru comun elaborat de delegațiile Consiliului si PE care cuprinde două părți: ) elementele asupra cărora s-a ajuns deja la un compromis în cadrul reuniunilor/ trialogurilor informale și punctele nerezolvate încă cu pozițiile de negociere respective.

Comitetul de conciliere se întâlnește alternativ, la sediul Consiliului și al PE. Această regulă alternativă se aplică de la un dosar la altul, precum și în cadrul fiecărui dosar. Exista excepții de la aceasta regulă din motive organizatorice (disponibilitatea sălilor de întrunire și/sau a echipelor de interpreți).

Instituția care găzduiește prima întrunire a Comitetului de Conciliere este responsabilă de editarea textului comun și a scrisorii de trimitere, iar, după adoptarea definitivă a actului legislativ în chestiune de către PE și Consiliu, de semnarea actului legislativ de către Președinții PE și CE, precum și de publicarea acestuia în Jurnalul Oficial al UE.

Daca acest Comitet nu reușește să aprobe textul comun în termenul prevăzut, actul propus este considerat a fi fost neadoptat.

4. A treia lectură (termen limită: 6 + 2 săptămâni)

Daca Comitetul de Conciliere aprobă un text comun, ambele instituții au un termen limită de 6+2 săptămâni în care să adopte actul în discuție, în acord cu textul comun. Perioada de 6 săptămâni, care poate fi prelungită cu încă 2 săptămâni, începe la data aprobării textului comun, care nu corespunde în mod necesar cu data ultimei întruniri a Comitetului de Conciliere, ci cu data semnării de către cei 2 Președinți ai Comitetului, a scrisorii adresate Președinților PE și Consiliului, scrisoare care conține textul agreat în comun.

Dacă una dintre instituții nu adoptă actul propus în perioada prevăzută, acesta este considerat ca neadoptat.

5.2 Proceduri speciale

Procedura de consultare este una prin care Consiliul, înainte de a adopta o „lege„ europeană, solicită avizul Parlamentului European și, în majoritatea situațiilor, și pe cel al Comitetului Economic și Social. Ignorarea acestei proceduri de către Consiliu se sancționează de către CJUE, care consideră că acesta nu are obligație de a lua o decizie fără să epuizeze toate posibilitățile obținerii avizului favorabil al Parlamentului. Totuși avizul consultativ obligatoriu nu este impus Consiliului. Cutoate acestea, consultarea sistematică nu a fost permanent respectată: UNEORI Consiliul nu ezita să modifice baza juridică a unui act pentru a nu fi necesar avizul Parlamentului sau, cu același obiectiv, recurgea la formula deciziei reprezentanților statelor membre reuniți în Consiliu. Etapele procedurii de consultare sunt:

Comisia Europeană elaborează o propunere de directivă ori de regulament și se transmite Consiliului;

Consiliul o examinează și apoi o transmite Parlamentului European pentru ca acesta să își dea avizul

După avizul Parlamentului, Comisia poate, opțional, să propună amendamente la propunerea inițială

Propunerea de amendamente se examinează de Consiliu, care poate adopta textul inițial ori pe cel cu modificări.

Procedura de cooperare s-a instituit prin Actul Unic european, iar din acel moment nu a fost schimbată. Câmpul de aplicare a procedurii de cooperare s-a lărgit prin Tratatul de la Maastricht la noi domenii, în timp ce cele ce țin de piața internă au trecut la procedura de codecizie. Cooperarea se aplică în următoarele domenii:

Interzicerea discriminării naționale

Moduri de supraveghere multilaterală a politicii economice a statelor membre

Interzicerea colectivităților publice de a acesa privilegiat instituțiile financiare și interzicerea de garanții financiare între Comunități și statele membre, dar și între statele membre

Armonizarea monedelor statelor membre în cadrul monedei unice

Prescripții minimale pentru ameliorări în cadrul muncii

Decizii relative asupra Fondului Social European

Măsuri necesare în cooperarea pentru dezvoltare.

Această procedurăse constituie din etapele următoare:

Inițiativa aparține Comisiei

Prima citire reprezintă informarea Parlamentului European, a Comitetului Economic și Social ori a Comitetului Regiunilor, aceste instituții urmând să emită propriile opinii privitoare la proiectl de act normativ;

Emiterea unei poziții comune de către Consiliu reprezintă lecturarea poziției comune a Consiliului. În funcție de poziția Parlamentului, sunt posibile 3 variante:

Parlamentul poate să adopte poziția comună ori poate să pstreze tăcerea timp de trei luni, timp în care trebuie să își spună opinia privitor la poziția comună a Consiliului;

în situația în care Parlamentul va respinge proectul cu o majoritate absolută, Consiliul va putea să adopte actul normativ doar cu unanimitate de voturi

în situația schimbării proiectului cu majoritate absolută, o nouă fază de va declanșa.

Proiectul schimbat se va trimite Comisiei, unde modificările vor putea fi preluate ori respinse, declanșându-se ultima fază a procedurii.

Adoptarea actului normativ se realizează în unul din modurile următoare:

Consiliul va adopta actul cu modificările aduse de Parlament și aprobat de Comisie

Consiliul poate modifica ori paote să adopte cu unanimitate proiectul cu schimbările aduse de Parlament și preluat de Comisie

Consiliul va vota cu unanimitate protectul la care modificările aduse nu au fost preluate de Comisie.

CONCLUZII

Încă de la înființarea comunităților europene au fost prevăzute instituții ce să supravegheze respectarea deciziilor luate de către țările ce au decis să colaboreze în acest proces de integrare economică și socială din Europa.

Fiecare dintre cele trei tratate de instituire prevăd existența instituțiilor: O Înaltă Autoritate ce ulterior va fi denumită Comisia Europeană, O Adunare, ce mai târziu se va numi Parlamentul Europen, din prezent, și Un Consiliu, ce în prezent poartă denumirea de Consiliul Uniunii Europene.

Instituțiile comunitare au beneficiat încă de la începuturi de garanții ce să le asigure o funcționare bună și îndeplinirea atribuțiilor.

Prin Tratatul de Fuziune din anul 1965 s-au unificat instituțiile prevăzute pentru fiecare comunitate în parte.

Dinamica instituțională comunitară se susține pe trei vectori. Resursele individuale, ce au participat direct la crearea și la consolidarea instituțiilor autonome de decizie, au permis să se afirme supremația acestei noi ordini politico – juridice, raportată la statele membre, și au clarificat necesitatea relaționării între diferitele instituții înființate.

Instituțiile, ce pot fi descrise independent de persoanele ce le compun, printr-o sinteză analitică a drepturilor, rolurilor, prerogativelor, ce le sunt oferite, au impus specificitatea lor față de instituțiile interne.

În final, reprezentări ale acestui sistem, caracterizat de multe ori prin crescândă complexitate, justifică utilitatea și necesitatea de adaptare și de perfecționare continuă.

Consiliul UE este reglementat astfel prin Tratatul privind UE:

Consiliul UE exercită alături de Parlamentul European, funcția legislativă și funcția bugetară; acesta exercită funcțiile de definire a politicilor și funcțiile de coordonare, conform condițiile prevăzute de tratate;

Consiliul UE este compus din câte un reprezentant de la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului pe care îl reprezintă și să își exercite dreptul de vot;

Consiliul UE hotărăște cu majoritatea calificată făcând excepția situația în care prin tratate se dispune altfel

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu minim 55% dintre membrii Consiliului UE, cuprizând minim 15 dintre aceștia și reprezentînd statele membre ce întrunesc minim 65% din populația UE;

Prevederile tranzitorii cu privire la definiția majorității calificate ce se aplică până la data de 31 octombrie 2014, precum și ce ce se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017 se prevăd prin Protocolul cu privire la dispiziții tranzitorii;

Consiliul UE este întrunit în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora este adoptată conform art. 236 din Tratatul privind funcționarea UE. Consiliul Afacerilor Generale asigură coerența lucrărilor distinctelor formațiuni ale Consiliului UE. Acesta pregătește întrunirile Consiliului European și urmărește îndeplinirea măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European cu Comisia.

Consiliul Afacerilor Externe efectuează acțiune externă a UE, confomr liniilor stategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii UE.

Un comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspund de pregătirea lucrărilor Consiliului UE.

Consiliul este întrunit în ședință publică atunci când se deliberează și este votat un proiect de act lefislativ. Cu acest scop, fiecare sesiune a Consiliului UE se divide în două părți, consacrate deliberărilor cu privire la actele legislative ale UE, respectiv activitățile fără caracter legislativ.

Președinția formațiunilor Consiliului UE, făcând excepție cele ale Afacerilor Externe se asigură de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului UE după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite conform art. 236 din Tratatul privind funcționarea UE.

Conform Tratatului privind UE, Comisia Europeană:

Comisia promovează interesul general al UE și ia inițiativele corespunzătoare acestui scop.

Comisia asigură aplicarea tratatelor, dar și a măsurilor adoptate de instituții în baza acestora.

Comisia supraveghează aplicarea dreptului comunitar sub controlul CJUE.

Comisia execută bugetul și gestionează programele bugetare de la nivelul UE.

Comisia exercită funcțiile de coordonare, executare și administrare, conform cerințelor prevăzute prin tratate.

Făcând excepție politica externă și de securitate comună și alte cazuri prevăzute de tratate, Comisia asigură reprezentarea externă a UE.

Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și bi/multilunarp a UE, cu privire la încheierea unor accorduri inter – instituționale.

Actele legislative ale UE se pot adopta la propunerea Comisie, făcând excepție situația în care tratatele dispun altfel. Celelalte acte sunt adoptate la propunerea Comisiei, în cazul în catre prin tratate se prevede astfel.

Mandatul Comisiei este de 5 ani.

Comisia numită între data de intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31 octombrie 2014 este alcătuită din câte un resortisant al fiecărui stat memebru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, care este unul din vicepreședinți Comisiei.

Începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia se va compune dintrun număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al UE pentru afacerile externe și politică se securitate, corespunzător cu 2/3 din numărul statelor membre, atâta timp cât Consiliul European nu decide schimbarea acestui număr, hotărînd în unanimitate. Membrii Comisiei se aleg dintre resortisanții statelor membre conform cu un sistem de rotație strict egal între statele membre ce reflectă diversitatea demografică și geografică a statelor membre. Acest sistem este stabilit de către Consiliul European, ce va hotărâ în unanimitate conform TFUE.

Comisia în calitate de organ colegial, răspunde în fața Parlamentului Europena. Parlamentul European poate să adopte o moțiune de cenzură contra Comisiei, conform art. 244 din TFUE. În situația în care este adoptată o astfel de moțiune, membri Comisiei trebuie să își dea demisia în mod colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant trebuie deasmenea să demisioneze din funcțiile sale.

A doua instituție comunitară cu o importanță legislativă și executivă la nivelul UE s-a înființat încă de la apariția UE.

Până în momentul adoptării Tratatului de fuziune din anul 1965 fiecare dintre cele 3 comunități avea o proprie comisie, ca și element executiv al fiecăreia.

Comisia Europeană este alcătuită din 27 de membri, membrii acesteia poartă denumirea de ,,comisari europeni,,.

Aceștia trebuie să fie cetățeni ai statelor membre UE. Nu se admite ca mai mult de 2 dintre cetățenii unui stat să dețină în același timp calitatea de comisar european.

Conform Tratatului de funcționare a UE:

Parlamentul Eurpean exercită alături de Consiliu, funcția legislativă și funcția bugetară.

Exercită funcții de control politic și consultativ, conform prevederilor din tratate.

Parlamentul European reprezintă instituția care desemnează președintele Comisiei Europene.

Parlamentul European este alcătuit din reprezentații cetățenilor UE. Numărul acestora nu poate fi mai mare de 750, plus președintele. Reprezentare cetățenilor se asigură în mod proporțional în ordine descrescătoare, cu un prag de minimum 6 membri, pentru fiecare stat. Nici unui stat membru nu i se poate atribui mai multe de 96 locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia din urmă, o decizie prin care se stabilește componența Parlamentului European, respectând princiul colegialități.

Membrii Parlamentului European se aleg prin vot direct, universal, liber, pentru un mandat de 5 ani.

Parlamentul European își alege biroul și președintele dintre membri săi.

Parlamentul European, începând cu proiectul UE din februarie 1984, denumit Proiectul Spinelli, își revendică statutul de legislator îmărțit cu Consiliul de Miniștri.

La acel stadiu al construcției europene, echilibrul interinstituțional nu recunoștea PE decât o putere limitată de deliberare, care treptat a fost extinsă prin tratatul de la Maastricht, care iniția procedura de codecizie pentru difeirte domenii și a stabilit câmpul de aplicare a avizului conform.

Tratatul de la Amsterdam schimbă întrun sens favorabil pentru Parlamentul European procedura de codecizie, mărindu-i câmpul de aplicare.

Tratatul de la Nisa avantajează și mai mult ac eastă procedură. În alte materii Parlamentul European este implicat prin procedura cooperării introdusă de Actul Unic European.

În final, pentru alte materii Palamentrul European este doar consultat, Tratatul de la Maastricht recunoscându-i posibilitatea de a recomanda Comisiei să ia o inițiativă.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se conturează o exercitare bicefală a competențelor legislative prin intermediul Parlamentului și Consiliului. Actele normative europene se adoptă prin procedura consultării, procedura cooperării și procedura ordinară care ia locul codeciziei.

Procedura legislativă ordinară (prevăzută de art. 294 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE) se aplică pentru majoritatea legislației UE, legislație adoptată în comun de Parlamentul European și, respectiv, Consiliul Uniunii Europene.

Procedura a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht (sub denumirea de codecizie) și a fost modificată prin Tratatul de la Amsterdam (în sensul simplificării – de ex. prin introducerea posibilității obținerii acordului după prima lectură – și al extinderii domeniului de aplicabilitate).

Odată cu Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare de la 1 decembrie 2009, a fost redenumită procedura legislativă ordinară, iar în prezent reprezintă principala procedură de luare a deciziilor la nivelul UE.

De obicei, Comisia (COM) este cea care prezintă o propunere de act legislativ. De asemenea, proiectul de act legislativ care face obiectul procedurii legislative ordinare poate veni la inițiativa unui sfert din Statele Membre (cel puțin un milion de cetățeni). Curtea de Justiție a UE poate solicita și ea adoptarea unui act legislativ, iar Banca Centrală Europeană poate propune o recomandare de act legislativ.

Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European (PE) și Consiliului Uniunii Europene și este pusă la dispoziția parlamentelor Statelor Membre. În termen de opt săptămâni, parlamentele naționale pot trimite președinților Parlamentului European, Consiliului și Comisiei un aviz motivat care menționează dacă un proiect de act legislativ respectă sau nu principiul subsidiarității.

Procedura de consultare este una prin care Consiliul, înainte de a adopta o „lege„ europeană, solicită avizul Parlamentului European și, în majoritatea situațiilor, și pe cel al Comitetului Economic și Social. Ignorarea acestei proceduri de către Consiliu se sancționează de către CJUE, care consideră că acesta nu are obligație de a lua o decizie fără să epuizeze toate posibilitățile obținerii avizului favorabil al Parlamentului. Totuși avizul consultativ obligatoriu nu este impus Consiliului. Cutoate acestea, consultarea sistematică nu a fost permanent respectată: UNEORI Consiliul nu ezita să modifice baza juridică a unui act pentru a nu fi necesar avizul Parlamentului sau, cu același obiectiv, recurgea la formula deciziei reprezentanților statelor membre reuniți în Consiliu. Etapele procedurii de consultare sunt:

Comisia Europeană elaborează o propunere de directivă ori de regulament și se transmite Consiliului;

Consiliul o examinează și apoi o transmite Parlamentului European pentru ca acesta să își dea avizul

După avizul Parlamentului, Comisia poate, opțional, să propună amendamente la propunerea inițială

Propunerea de amendamente se examinează de Consiliu, care poate adopta textul inițial ori pe cel cu modificări.

Procedura de cooperare s-a instituit prin Actul Unic european, iar din acel moment nu a fost schimbată. Câmpul de aplicare a procedurii de cooperare s-a lărgit prin Tratatul de la Maastricht la noi domenii, în timp ce cele ce țin de piața internă au trecut la procedura de codecizie. Cooperarea se aplică în următoarele domenii:

Interzicerea discriminării naționale

Moduri de supraveghere multilaterală a politicii economice a statelor membre

Interzicerea colectivităților publice de a acesa privilegiat instituțiile financiare și interzicerea de garanții financiare între Comunități și statele membre, dar și între statele membre

Armonizarea monedelor statelor membre în cadrul monedei unice

Prescripții minimale pentru ameliorări în cadrul muncii

Decizii relative asupra Fondului Social European

Măsuri necesare în cooperarea pentru dezvoltare.

Această procedurăse constituie din etapele următoare:

Inițiativa aparține Comisiei

Prima citire reprezintă informarea Parlamentului European, a Comitetului Economic și Social ori a Comitetului Regiunilor, aceste instituții urmând să emită propriile opinii privitoare la proiectl de act normativ;

Emiterea unei poziții comune de către Consiliu reprezintă lecturarea poziției comune a Consiliului. În funcție de poziția Parlamentului, sunt posibile 3 variante:

Parlamentul poate să adopte poziția comună ori poate să pstreze tăcerea timp de trei luni, timp în care trebuie să își spună opinia privitor la poziția comună a Consiliului;

în situația în care Parlamentul va respinge proectul cu o majoritate absolută, Consiliul va putea să adopte actul normativ doar cu unanimitate de voturi

în situația schimbării proiectului cu majoritate absolută, o nouă fază de va declanșa.

Proiectul schimbat se va trimite Comisiei, unde modificările vor putea fi preluate ori respinse, declanșându-se ultima fază a procedurii.

Adoptarea actului normativ se realizează în unul din modurile următoare:

Consiliul va adopta actul cu modificările aduse de Parlament și aprobat de Comisie

Consiliul poate modifica ori paote să adopte cu unanimitate proiectul cu schimbările aduse de Parlament și preluat de Comisie

Consiliul va vota cu unanimitate protectul la care modificările aduse nu au fost preluate de Comisie.

BIBLIOGRAFIE

Andreșan Gheorghiu B., Tratatelele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2010

Craig P, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2010

Diaconu I., Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002

Dragoș D.C, Uniunea Europeană.Instituții, Mecanisme., Ed. ALL Beck , București, 2005

Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 63 – 123

Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Fuerea, A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, 2002

Ispas G.L, Uniunea Europeană. Evoluție.Mecanisme.Instituții, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Manin PH., L”union europeenne. , Paris, A.Pedone, 2005

Manolache O., Tratat de drept comunitar, Ediția 5, Ed. C.H.Beck, 2006

Sauron, J-L., Curs de instituții europene, Ed. Polirom, 2010

Selejan – Guțan Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2008

www. Consilium.europa.eu

www.eur-lex.europa.eu

www.infoeuropa.ro

BIBLIOGRAFIE

Andreșan Gheorghiu B., Tratatelele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2010

Craig P, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2010

Diaconu I., Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002

Dragoș D.C, Uniunea Europeană.Instituții, Mecanisme., Ed. ALL Beck , București, 2005

Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 63 – 123

Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Fuerea, A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, 2002

Ispas G.L, Uniunea Europeană. Evoluție.Mecanisme.Instituții, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Manin PH., L”union europeenne. , Paris, A.Pedone, 2005

Manolache O., Tratat de drept comunitar, Ediția 5, Ed. C.H.Beck, 2006

Sauron, J-L., Curs de instituții europene, Ed. Polirom, 2010

Selejan – Guțan Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2008

www. Consilium.europa.eu

www.eur-lex.europa.eu

www.infoeuropa.ro

=== Coperta ===

Particularități ale organizării și funcționării instituțiilor implicate în procesul decizional