Particularitati ale Cresterii Economice In S.u.a

INTRODUCERE

Termenul de economie provine din grecescul „oikonomia”, care înseamnă în termeni moderni „managementul gospodăriei”. Unul dintre primele tratate de economie a fost „Oeconomicus” a lui Xenofon, scris în secolul 4 îdC, în care autorul face o expunere a unor aptitudini necesare pentru bunul management al casei, cum ar fi mobilarea, pregătirea servitorilor și procurarea hranei. Conform acestei lucrări, o gospodărie bine condusă creștea ca valoare prin contribuția membrilor familiei.

Înțelesul creșterii economice a evoluat de la forma „celulară” prezentată de Xenofon, în care creșterea era văzută ca o sporire a resurselor obținute din exteriorul gospodăriei, din agricultură, comerț sau războaie, la forme de organizare mai complexe, triburi sau state în care bunurile dorite sunt obținute tot din exterior, dar mijloacele de procurare a acestora se produceau în interiorul sistemului (metale prețioase, bani sau produse agricole).

Creșterea economică înseamnă o sporire a venitului și producției la nivel național sau pe locuitor. Dacă într-o țară se înregistrează creșteri ale producției de mărfuri și prestării de servicii, înseamnă că acea țară înregistrează creștere economică.

În mod convențional, este măsurată prin rata de creștere a produsului intern brut (PIB).

Economistul american de origine rusă, Simon Kuznets, autorul conceptului de produs intern brut, considera creșterea economică drept o sporire a capacității unei țări de a furniza într-o măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate bazată pe tehnologii de vârf și pe adaptări instituționale și ideologice.

“Creșterea economică poate fi definită ca o majorare a capacității de producție a unei țări, identificată prin creșterea susținută a venitului național real în decursul mai multor ani” sau “creșterea economică reprezintă expansiunea producției sau a PIB potențial al unei țări”.

Creșterea economică are loc atunci când societatea acumulează noi resurse sau când învață să producă mai mult cu resursele existente.

În primul raport către Clubul de la Roma a fost menționat pentru întâia oară dată conceptul de creștere economică zero, adică situația în care rezultatele economice absolute și populația totală sporesc în același ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.

Creșterea economică negativă evidențiază acea situație în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendință de scădere, menținându-se sub control o serie de corelații fundamentale de echilibru, ceea ce corespunde unor compromisuri rezonabile pe planul eficienței economice și al bunăstării generale.

Se știe că PIB-ul unei țări nu poate crește la nesfărșit. Având în vedere situația în care se află planeta în prezent, schimbările climatice și manifestrile extreme legate de acestea, statele lumii ar trebui să se gândească la limitarea producției de mărfuri și servicii și armonizarea acesteia la necesarul fiecărei țări.

Scopul urmărit este acela de a identifica necesarul de mărfuri și servicii de care o națiune are nevoie și de a limita outputurile la acel nivel, accentul urmând a fi pus pe reducerea cantității de muncă prestată și a timpului necesar pentru producerea lor. În acest fel se vor înregistra îmbunatățiri ale calității vieții, atât din punct de vedere al mediului cât și în plan individual.

În ultimii ani, unii economiștii au contestat, pe bună dreptate, accentul pus pe creșterea dimensiunii materiale a vieții, considerând că o astfel de creștere nu generează și o îmbunătățire a nivelului de trai.

Creșterea economică având PIB-ul ca esență vitală este considerată principala cauză a situției în care se află economia mondială în prezent.

Joseph Stiglitz spunea: ”Am văzut PIB-ul ca o expresie a cât de bine o ducem, dar asta nu ne spune și cât de durabil este. Sistemul de măsurare a producției este grosolan deformat de sistemul nostru de contabilizare. Ce a început ca o unitate de măsură a pieței a devenit din ce în ce mai mult o unitate de măsură a performanței sociale și asta e greșit”.

”În toate societățile, mai mulți bani pentru un individ înseamnă, de obicei mai multă fericire. Cu toate acestea, creșterea veniturilor pentru toți nu înseamnă și creșterea gradului de fericire pentru toți”.

Nefericirea, în contextul unor venituri ridicate este determinată de sentimentele schimbătoare ale oamenilor: invidie, neîncredere, indignare, tentațiile și iluziile noastre.

Lăcomia și dorința de putere sunt forțele care guvernează lumea contemporană și care constituie principala piedică în evoluția umanității pe calea bunăstării.

Resorturile care acționează sistemul capitalist de astăzi forțează indivizii să încerce pe orice cale, la limita legii sau ilegală, de a se desprinde de pătura marginalizată a muncitorimii sărace și a fermierilor de supraviețuire pentru a acumula cât mai multe bunuri materiale, nu pentru că mai mult înseamnă mai bine, ci pentru a-și cultiva mândria și orgoliul.

Astfel, ”spiritele animale” care au pus stăpânire pe oameni generează și perpetuează la nivel global o atmosferă care încurajează risipa, lacomia, dăunătoare mediului înconjurător și psihicului uman.

În „Teoria clasei de lux”, Thorstein Veblen subliniază faptul că acumularea de bogăție și constituirea clasei „scutite de productivitate” are efect de inhibare a schimbării și inovării la nivel social.

„instituția unei clase de lux determină clasele inferioare să fie conservatoare prin aceea că le retrage pe cât îi stă în putință din mijloacele de subzistență, reducându-le astfel consumul și, în consecință, energia disponibilă până la punctul în care le face incapabile de efortul necesar pentru deprinderea și adoptarea noilor moduri de gândire”.

Această atitudine pleacă din dorința de a conserva privilegiile obținute la un moment dat, orice schimbare fiind văzută ca o abatere de la ordinea confortabilă.

Principalul motiv care stă la baza proprietății și acumulării de avere este rivalitatea.

Instituția proprietății are drept fundament invidia asociată avuției și nu satisfacerea nevoilor de subzistență. Proprietatea, subliniază Thorstein Veblen, “a început prin a fi prada păstrată drept trofeu în urma jafului victorios.” Principiul prădălniciei, guvernează lumea afacerilor.

De-a lungul istoriei clasa de lux, exponenta a prădălniciei și clasa întreprinzătorilor s-au aflat într-un conflict inegal, prima categorie fiind mai adaptată pentru supraviețuire decât cealaltă.

Vorbind despre lux, Mihai Eminescu spunea: „Necesitățile economice – de lux – se nasc prin dezechilibrul închipuirilor (Vorstellungen) noastre abituale”.

Pentru a dovedi că istoria se repetă, iata ce spunea Adam Smith în secolul al 18-lea: ”Violența și nedreptatea celor care guvernează omenirea e un păcat de dată veche, pentru care mă tem că natura treburilor omenești cu greu va găsi vreun leac. Însă rapacitatea josnică, spiritul monopolist al comercianților și manufacturierilor, care nici nu sunt nici nu trebuie să fie conducători ai omenirii, deși nu poate fi remediată, poate fi în schimb lesne împiedicată de a tulbura liniștea celorlalți oameni din afara categoriei lor”.

Vorbind despre acelasi aspect, Mihai Eminescu spunea:” orice om datorește societății care-l susține un echivalent în muncă; dar nu orice vită încălțată are dreptul de a determina valoarea acelui echivalent. Cele câteva sonate ale lui Beethoven nu dau ele mai mult decât toate operele lui Offenbach la un loc? Cărbune și unul și altul: Dar unul multiplicat în timpul de formațiune și cu energia pasiunii – diamant; celălalt, cărbune de mesteacăn.”

Dacă înlocuim spiritul monopolist al comercianților și manufacturierilor din citatul lui Smith cu companiile multinaționale, textul ar putea suna ca un articol din „The Economist”.

Ca să închidem „cercul” pornit de la Xenofon, se pare că în 2011este nevoie de o nouă definire a economiei ca știință socială care are ca obiect alocarea de suficiente resurse în vederea prosperității emoționale și mentale a populației.

”Raportul asupra dezvoltării umane elaborat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în anul 1996 definește cinci tipuri negative de creștere economică:

creștere economică fără crearea de noi locuri de muncă;

creștere economică simultană cu accentuarea inegalităților sociale și de venit;

creștere economică neînsoțită de o dezvoltare a climatului și instituțiilor democrației;

creștere economică însoțită de pierderea identității culturale;

creștere economică realizată în condițiile diminuării resurselor necesare satisfacerii trebuințelor generațiilor viitoare.

Aceste situații evidențiază faptul că sporirea volumului producției pe locuitor nu se reflectă de la sine în creșterea nivelului de trai al populației.

Atunci când ritmul creșterii populației devansează evoluția producției, nu are loc nici măcar creșterea veniturilor pe locuitor, situație numită “creștere regresivă” sau “creștere negativă”.

Dacă, dimpotrivă, creșterea producției devansează creșterea demografică, avem de-a face cu o “creștere progresivă”.

În unele cazuri însă, nici creșterea progresivă nu duce la sporirea avuției naționale și a venitului real pe locuitor. Este vorba despre “creșterea pauperizantă”, care reflectă “situația în care degradarea termenilor de schimb (nivelul prețurilor produselor exportate este inferior nivelului prețurilor produselor importate) obligă țările respective să producă și să exporte mai mult fără a putea crește importurile în aceeași măsură”.

Capitolul 1

UN CADRU TEORETIC AL CREȘTERII ECONOMICE

Factorii determinanți ai creșterii economice

Factorii determinanți ai creșterii și dezvoltării economice așa cum au fost evidențiați și analizați în literatura de specialitate sunt:

capitalul uman (oferta de forță de muncă, educația, disciplina, motivația, leadershipul, spiritul întreprinzător);

resursele naturale (pământul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului);

capitalul fizic (utilaje, energia electrică, fabrici, infrastructură);

progresul tehnic și tehnologic alături de inovație (cercetarea științifică, dezvoltarea clusterelor, tehnologia informației, accesul la Internet, diseminarea informației, reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele aflate în dezvoltare)

factori interni (politicile guvernamentale – favorizarea afacerilor, reglementare, impozite și taxe, subvenții pentru dezvoltarea industriei și agriculturii)

externi (geopolitica, globalizarea economică – investițiile străine directe, legăturile comerciale, diseminarea cunoașterii, fluxurile financiare dinte state – prezența companiilor transnaționale.

Economiștii dezvoltării ne amintesc despre distincția care trebuie făcută între creștere și dezvoltare.

Creșterea reprezintă o expansiune cantitativă a variabilelor economice, în timp ce dezvoltarea reprezintă un proces polivalent care nu implică doar creștere cantitativă, ci și dimensiunea reprezentată de instituții, organizații, cultura generală, ca stimuli al vieții economice. Creșterea poate fi privită ca expresia cantitativă a dezvoltării.

Dezvoltarea economică a unei țări reflectă transformările cantitative și calitative ce survin în structurile economico-sociale și științifico-tehnice, în mecanismele economice, precum și în modul de gândire și comportamentul economic al oamenilor.

În cartea, “Dezvoltarea ca libertate”, Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie evidenția faptul că: ”dezvoltarea poate fi privită ca un proces de extindere a libertăților reale de care se bucură oamenii. Concentrarea asupra libertăților oamenilor contrastează cu viziunile mai limitate despre dezvoltare, cum ar fi identificarea dezvoltării cu creșterea produsului național brut, cu creșterea veniturilor personale sau cu modernizarea socială. Libertățile depind și de alți factori, cum ar fi aranjamentele sociale și economice (de exemplu, facilitățile pentru educație și asistență socială), precum și drepturile politice și civile (de exemplu, libertatea de a participa la discuții și dezbateri publice)”.

Referindu-se la libertate, în context economic, marele nostru poet național Mihai Eminescu spunea: “Ce este libertatea? E facultatea de a traduce neîmpiedicat munca sa musculară în muncă intelectuală sau în muncă de mediațiune.

moștenire: părintele are libertatea de-a traduce munca sa fizică, înmagazinată în bani, în munca intelectuală a fiului său.”

1.2 Originea și evoluția conceptului de creștere economică

1.2.1. Antichitatea

Creșterea economică în antichitate era strâns legată de suprafața de teren cultivabilă, eventualele resurse naturale și numărul de muncitori disponibili într-o anumită entitate statală. Nu se punea mare accent pe creșterea productivității pe muncitor.

Așadar, mărimea teritoriului și factorul demografic jucau un rol deosebit de important în ecuația creșterii/dezvoltării în acel moment al evoluției societății umane.

Sistemul economic ce caracteriza Imperiul Roman era bazat pe munca sclavilor și avea drept scop prosperitatea armatei. Prin forța armelor se asigura expansiunea teritorială și forța de muncă necesară păstrării sau sporiri nivelului de trai al plebei și păstrarea privilegiilor politice și economice ale patricienilor.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea societății antice l-a avut urbanizarea. Orașele, prin oferta de forță de muncă ieftină, concentrarea comerțului și meșteșugurilor, prin centralizarea instituțiilor administrative, au constituit ”oaze” de creștere economică și pe calea comerțului imperial au diseminat cunoasterea la nivelul tuturor unităților tertoriale.

Declinul Imperiului Roman ca civilizație emblematică a antichității a început în momentul în care s-a terminat expansiunea teritorială.

Același scenariu s-a repetat și în timpul Evului Mediu.

Evoluția economică înregistrată în cele două epoci incipiente ale civilizației umane se conformează teoriei enunțate de Thomas Malthus despre care o să vorbim pe larg în acest capitol.

Feudalismul în economie a luat sfârșit odată cu apariția economiilor bazate pe monedă. Una dintre cauze fiind aceea că muncitorii plătiți erau mai eficienți decât cei legați de glie.

1.2.2 Mercantilismul

A apărut ca o reacție la problemele economice din perioada feudală, când statele nu aveau forța negesară de a gestiona economia națională pe anamblu și fiecare subunitate administrativă percepea propriile impozite și taxe pe mărfurile aflate în tranzit.

Mercantilismul este o teorie economică îmbrățișată de majoritatea puterilor europene pentru aproximativ 300 de ani (1500-1800).

În acea perioadă se susținea că o țară trebuie să exporte mai mult decât importă pentru a acumula metale prețioase și a se evidenția prin bogăție și putere.

Exportul de produse finite era favorizat față de agricultură spre exemplu.

Termenul de mercantilism are originea în cuvintele din limba italiană, ”mercante” înseamnând negustor, iar ”mercato”, piață.

În perioada sa de expansiune s-au ridicat marile puteri navale: Olanda, Franța, Spania, și Portugalia, s-au descoperit și colonizat noi teritorii și s-au purtat nenumărate războaie care au avut nevoie de finanțare pentru flote și armate.

Conceptul mercantilist s-a dezvoltat din acestă nevoie.

Conform acestei teorii bogăția era finită și, pe cale de consecință, o națiune nu se poate îmbogăți decât pe seama alteia sau altora.

Noile descoperiri geografice au determinat expansiunea piețelor și acentuarea comerțului către și dinspre Lumea Nouă și Indiile răsăritene. Producția a crescut în țările europene dezvoltate și odată cu ea au crescut și veniturile reale ale locuitorilor. Mărfurile europene erau noi pentru partenerii comerciali din Răsărit sau Apus și invers.

În cea mai mare parte a perioadei mercantiliste, prin creștere economică se înțelegea creșterea cantității totale de monedă de aur sau argint, sub controlul statului. Teoria mercantilistă se baza pe politica de dezvoltare a comerțului cu anumite state, cucerirea de noi colonii, exploatarea și industrializarea materiilor prime ale acestora, și comercializarea produselor finite.

”Principalele trăsături ale mercantilismului sunt bine cunoscute:

– lingouri de aur și comori de orice tip ca esență a bogăției;

– reglarea comerțului exterior pentru a produce o scurgere spre interior de aur și argint;

– promovarea industriei prin stimularea importului de materii prime ieftine;

– taxe vamale protecționiste asupra bunurilor industriale din import;

– încurajarea exporturilor, în special de produse finite;

– o dezvoltare a creșterii populației, menținând un nivel scăzut al salariilor.”

În acea perioadă, politica de creștere a bogăției naționale se baza pe constituirea de monopoluri, care încurajau entitatea economică să exploateze o anumită piață sau resursă, cu încrederea că după înlăturarea competitorilor internaționali profiturile obținute vor crește substanțial. Companiile olandeze și britanice ale Indiilor Orientale sunt cele mai bune exemple ale monopolurilor susținute de stat.

Principalii beneficiari ai mercantilismului au fost companiile comerciale și statele care le-au susținut și încurajat acțiunile.

”Adam Smith a dat primul și cel mai simplu raspuns: mercantilismul nu este decât un păienjeniș de observații vârâte pe gât unui parlament venal de către ”comercianții și industriașii noștri”, bazat pe zicala populară că ”bogăția constă în bani”. Ca și individul, o țară trebuie să cheltuiască mai puțin decât încasează ca venit, dacă avuția sa este în creștere.

Ca formă tangibilă trebuie să ia acest surplus peste nivelul consumului? Autorii mercantilisti au identificat-o cu achiziția de valută forte sau ”trezorerie”. Banii au fost eglați în mod fals cu capitalul, iar balanța favorabilăa comerțului cu balanța anuală a venitului național peste nivelul consumului. Aceasta este esența criticilor lui Adam Smith asupra mercantilismului.”

In extenso, Adam Smith, părintele liberalismului economic, face câteva critici importante la adresa teoriei mercantiliste:

moneda reprezintă tot o marfă a cărei valoare oscilează în funcție de cerere și ofertă;

în relațiile comerciale bine documentate și liber consimțite câștigă toate părțile implicate;

de prosperitatea economică a unei țări trebuie să beneficieze toată societatea, nu doar comercianții și finanțatorii acestora;

în sistemul mercantilist interesele consumatorului sunt întotdeauna sacrificate în fața celor ale producătorului.

1.2.3 Precursorii secolului al 18-lea

1.2.3.1 Richard Cantillon

Richard Cantillon este considerat ca fiind primul teoretician al economiei. Lucrarea sa ”Eseul aspura naturii comerțului” scrisă în 1720, poate reprezenta unul dintre cei mai importanți pași din domeniul științelor sociale. La începutul capitolului I, Richard Cantillon prezintă relația dintre bogăție, considerată ca: ”nimic altceva decât întreținerea, confortul și prisosul vieții” și sursa acesteia munca și pâmîntul în egală măsură.

”Primul teoretician al economiei” susținea că: ”puterea și avuția statului constă în abundența banilor care circulă , – celelalte lucruri fiind constante și că ”fiecare țară care are mai mulți bani în circulație decît vecinii ei are un avantaj aupra acestora atâta timp cât menține această abundență de bani”.

Richard Cantillon a făcut o radiografie a societății umane încă din faza primitivă, nomadă și a concluzionat că, în toate formele de existență și organizare a societății umane, pâmântul s-a aflat în proprietatea unui număr redus de oameni. De asemenea a evidențiat că, natura producției naționale era influențată de modul în care marii latifundiari consumau producția rămasă după plata fermierilor și muncitorilor.

1.2.3.2 Fiziocrații

La curtea regelui Franței, Ludovic al XV-lea, un grup de intelectuali conduși de Francois Quesnay, numindu-se ei înșiși fiziocrați (în limba greacă phýsis înseamnă natură, iar kràtos, putere) au început să aplice legea naturală și drepturile omului asupra teoriei mercantiliste.

Ei au descoperit că obstacolele din calea bunăstării oamenilor nu erau de origine naturală, ci create de om.

Fiziocrații susțineau că statul nu trebuie să subvenționeze comerțul sau industria și că nu trebuie instituite taxe pe comerț.

În concepția lor, doar capacitatea de producție putea favoriza creșterea economică, expansiunea acesteia realizându-se prin acumularea de capital. Fiziocrații subliniau importanța agriculturii și vedeau industria urbană ca fiind „sterilă”. Știința economică fiind o știință a naturii, are ca expresie economică pământul ca producător de bogăție.

În concepția fiziocraților produsul net reprezintă diferența dintre bogăția creată în urma desfășurării de activități economice și consumul de bogăție alocat pentru aceste activități. Doar surplusul, ”produsul net”, poate constitui o creștere reală a bogăției.

Pentru a asigura bunăstarea oamenilor, societatea evoluează conform unui plan natural (ordine naturală) guvernat de divinitate, iar indivizii trebuie să respecte regulile acestui plan.

1.2.4. Teoriile clasice de creștere

Concepția modernă asupra creșterii economice a pornit de la criticarea mercantilismului, în mod deosebit de către fiziocrați și îi are ca reprezentanți de seamă pe gânditorii scoțieni David Hume și Adam Smith, care au pus bazele economiei politice moderne.

1.2.4.1 David Hume

David Hume împărtășea ideea că dezvoltarea comerțului internațional are drept consecințe diversitatea și sporirea avuției tuturor țărilor. De asemenea, Hume a susținut că libertatea economică este fundamentul libertății politice.

1.2.4.2 Adam Smith

Adam Smith a identificat ca surse ala creșterii economice acumularea de capital, diviziunea muncii și progresul tehnologic.

„Cea mai mare perfecționare a forțelor productive ale muncii și în mare parte priceperea, îndemânarea și chibzuința cu care se conduce sau se execută munca pretutindeni par a fi efectele diviziunii muncii.”

Alan Greenspan sublinia: ”Adam Smith a încercat să răspundă la ceea ce reprezintă, probabil, cea mai importantă întrebare macroeconomică: Ce anume face ca o economie să crească? În Avuția națiunilor el a identificat în mod corect acumularea de capital, comerțul liber, un rol corespunzător – dar circumscris – pentru stat și domnia legii drept factori fundamentali ai prosperității naționale”.

Pentru a fundamenta rolul diviziunii muncii în creșterea economică, Adam Smith dă ”celebrul” exemplu al manufacturării acelor cu gămălie. Spune el:

”Un lucrător neinstruit în această ocupație (din care diviziunea muncii a făcut o îndeletnicire distinctă) și necunoscând folosirea mașinilor întrebuințate (mașini a căror invenție a fost probabil prilejuită de aceeași diviziune a muncii) ar putea face, cu toată hărnicia lui, abia un ac pe zi”.

Urmare diviziunii muncii, ”un om desfășoară sârma, altul o îndreaptă, un al treilea o taie, un al patrulea o ascute, un al cincilea o strivește la capăt pentru a-i aplica gămălia…În concluzie, ”am văzut că o astfel de manufactură în care erau folosiți numai zece oameni și unde, în consecință, câțiva dintre ei executau două sau trei operațiuni distincte… , doar mediocru înzestrați cu mașinile necesare, ei reușeau, cu oarecari eforturi… să facă împreuna mai bine de patruzeci și opt de mii de ace într-o singură zi.”

Conform teoriei lui Adam Smith, potențialul de creștere economică poate fi atins doar în condițiile unei guvernări bune. În această guvernare statul menține ordinea, protejează proprietatea și contractele și nu pune bariere în extinderea comerțului.

Adam Smith a subliniat, de asemenea, importanța capitalurilor străine pentru valorificarea resurselor interne neexploatabile.

”Dacă societatea nu a dobândit încă suficient capital pentru a cultiva toate terenurile și pentru a prelucra cât mai complet posibil producția sa brută, este pentru ea chiar un avantaj considerabil, ca acest prisos de producție să fie exportat de un capital străin. … avuția vechiului Egipt, acea a Chinei și a Industanului ajung pentru a demonstra că o națiune poate ajunge la un foarte înalt grad de belșug, deși cea mai mare parte din exportul propriu este făcut de către străini.

Referindu-se la marele economist, Thomas Malthus spunea:” Dr. Adam Smith a observat just că națiunile ca și indivizii cresc în băgăție prin parcimonie și lipsa abundenței și, pe cale de consecință, cei ce economisesc sunt prieteni, iar cheltuitori sunt inamicii statului”.

În 1776, creatorul economiei politice moderne a creionat cu precizie vectorii unei creșteri economice sănătoase, bazate pe specializarea lucrătorilor ”creșterea îndemânării fiecărui lucrător în parte”, acumularea capitalului uman și folosirea noilor mașini, componente ale progresului tehnologic, concepte care stau la baza multor teorii recente privind creșterea și dezvoltarea economică.

La evoluția teoriei economice clasice au contribuit ulterior Thomas Malthus, David Ricardo și John Stuart Mill. Toți trei au îmbrățișat valorile susținute de Smith: proprietatea privată, concurența și economia de piață, liberă de influența statului.

1.2.4.3 Thomas Malthus

Thomas Malthus susținea că producția de alimente crește în progresie aritmetică, în timp ce populația crește în progresie geometrică. Consecința acestei evoluții este generalizarea foametei.

Thomas R. Malthus, care era și pastor anglican, considera că mizeria, adică foamea, bolile și razboaiele, viciul, adică eliberarea pasiunilor umane prin intermediul practicilor sexuale care nu conduc la procreere și autorestricția morală, adică abstinenta sexuală sunt singurele soluții ale acestei probleme. El a observat că odată cu creșterea populației crește și oferta de forță de muncă, dar în condițiile unui teren agricol limitat, această suplimentare nu duce la creșterea continuă a productivității, ci la scăderea producției per capita.

”Dr. Adam Smith definește avuția unei națiuni ca producția anuală a pământului și munca. Această definiție include, evident, produsele manufacturate și producția agricolă. Acum să presupunem că o națiune, de-a lungul câtorva ani, adaugă ce a economisit din veniturile anuale doar la capitalul destinat producției manufacturiere și nu la capitalul alocat pentru agricultură. Este evident că acea țară va crește în bogăție conform definiției lui Adam Smith, fără a avea puterea de a suporta un număr mai mare de muncitori și prin urmare, fără o creștere reală a fondurilor necesare pentru întreținerea forței de muncă”.

Malthus, ca și gânditorii amintiți anterior și-a pus exact aceeași întrebare : Are creșterea în acest fel a avuției unei națiuni efect asupra bunăstării lucrătorilor? Conform acestui sistem de gândire, spune Malthus, o mare parte a populației va fi angajată în industria manufacturieră și mai puțini în agricultură.

Acest reorientare profesională era considerată de majoritate ca având un efect negativ asupra sănătății, un element esențial al fericirii. Muncitorii erau aglomerați în cartiere insalubre. Reconversia profesională genera stres din cauza incertitudinii ce guvernează munca în cadrul unei manufacturi, (lipsa stabilității) urmare a naturii capricioase a omului, accidentelelor de muncă etc.

În concluzie, Malthus a subliniat că sporirea avuției unei națiuni nu se reflectă neaparat în bunăstarea muncitorilor.

Esența gândirii economice a lui Malthus poate fi regăsită în următoarele cuvinte: ”Fără îndoială cea mai demobilizatoare reflecție este că obstacolul în calea oricărei evoluții extraordinare a societății are o natură pe care umanitatea nu o poate înfrânge. Tendința perpetuă a rasei umane de a se întinde mai mult îi permite plapuma subzistenței este una din legile generale ale naturii însuflețite despre care nu avem niciun motiv să credem că se va schimba”.

1.2.4.3. David Ricardo

Ca și Thomas Malthus, David Ricardo a fost o personalitate de excepție, ei făcând parte din aripa pesimistă a școlii clasice.

Conform gândirii lui Ricardo, creșterea economică se diminuează și se va opri din cauza faptului că pământul este limitat și, prin urmare, productivitatea sa marginală va înregistra un declin.

Identificăm aici originea afirmației lui John Stuart Mill conform căreia stagnarea economiei va decurge din epuizarea procesului capitalist de producție.

În capitolul dedicat mașinilor din celebrele ”Principii”, David Ricardo spunea:

” În acest capitol voi face o analiză a influenței mașinăriilor asupra intereselor diferitelor clase sociale, un subiect de mare importanță care nu a fost investigat încă într-o manieră care să ducă la rezultate satisfăcătoare… De când mi-am îndreptat atenția către chestiunile legate de economia politică, am fost de părere că o asemenea aplicare a mașinilor în fiecare ramură de producție, cu efectul asupra economisirii muncii fizice, este un bun general, fiind însoțită doar de unele inconveniențe legate de retragerea capitalului și a muncii dintr-un anumit domeniu de producție în altul.”

El subliniază ideea că cel care a inventat mașina respectivă sau cel care o folosește cu succes are un avantaj asupra celorlalți, făcând profituri mari pentru o perioadă de timp. Pe măsură ce folosirea acelei mașini se generalizează, prețul mărfurilor astfel produse se vor micșora aproape de costul de producție, ca urmare a efectelor concurenței.

El extinde raționamentul la nivel comerțului internațional și afirmă că: ” dacă refuzi să utilizezi mașinile, în timp ce alte țări le încurajează, vei fi obligat să îți exporți banii în schimbul bunurilor străine până când scufunzi prețul natural al bunurilor tale la nivelul prețurilor din celelalte țări. În urma schimbului cu aceste țări tu poti să dai o marfă care te costă două zile de muncă pentru o marfă care costă o zi de muncă în străinătate și acest schimb dezavantajos este consecința propriilor tale alegeri, deoarece marfa care te costă două zile de muncă te-ar fi costat o zi dacă ai fi ales să folosești mașinile ca partenerii tăi comerciali.”

Conform gândirii lui două țări pot să aibă relații comerciale bilaterale profitabile chiar în situația în care una dintre ele înregistrează productivități superioare la toate produsele făcând obiectul schimbului sau în general. În acest caz, țara inferioară din punctul de vedere al productivității va trebui să se specializeze în producția bunului la care are productivitatea cea mai mare sau mai bine zis are ineficiența cea mai mică.

Astfel a luat naștere teoria avantajului comparativ, care constituie baza argumentației în favoarea libertății comerțului ca element esențial al creșterii economice.

”Doctrina lui Ricardo este incompletă: ea ne arată că națiunile pot câștiga pe seama comerțului internațional, dar evită să ne spună cum se realizează câștigul între țările care fac schimbul de mărfuri”

1.2.4.3 John Stuart Mill

În cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea cartea ”Principiile economiei politice” a lui John Stuart Mill a fost cartea de căpătâi a economiștilor, fiind studiată atât în universitățile din imperiul britanic cât și în Statele Unite ale Americii.

Pentru autor era evident faptul că economia politică are două mari departamente: producerea bogăției și distribuirea acesteia.

Referindu-se la bogăție John Stuart Mill preciza:

” Banii, fiind un instrument cu dublă importanță, publică și privată sunt considerați pe drept cuvânt ca reprezentând bogăție; dar orice lucru ce servește unui anumite nevoi umane și pe care natura nu îl oferă gratis constituie bogăție de asemenea. Să fii bogat înseamnă să ai un stoc de bunuri folositoare sau mijloacele necesare dobândirii acestora.

Creșterea economică în concepția lui J. S. Mill poate fi doar temporară într-o lume cu resurse limitate în care creșterea populației pune presiune pe terenul agricol și rezervele de hrană.

John Stuart Mill a subliniat că economia staționară este un prilej pentru realizarea unor transformări de scară a valorilor societății. Pledoaria lui pentru starea staționară a economiei are la bază efectul distrugător al naturii umane asupra mediului înconjurător accentuat de dorința de a acumula cât mai multă bogăție.

Mill spune:” Doar în țările rămase în urmă creșterea producției reprezintă un obiectiv important; în cele mai avansate din punct de vedere economic obiectivul este o mai bună distribuție…”

În secolul al 19-lea Stuart Mill a analizat originea și cauzele dezastrelor financiare. El a analizat crizele din 1837 și 1873 pe care le-a considerat cele mai serioase în privința efectelor și a subliniat lipsa de preocupare a economiștilor privind extragerea tuturor învățămintelor legate de acestea.

Spune el: ”Criza din 1873 a fost cauzată de construcția excesivă de căi ferate. A fost dovedit, referitor la băncile din New York în 1873, faptul că, capitalul necesar activităților legitime a fost împrumutat pentru investiții feroviare, multe în zone în care nu era nevoie de ele. Sub efectul schimbărilor în domeniul comunicațiiilor, aburul, dar mai ales telegraful electric, creditul modern este foarte diferit de ceea ce era acum 50 de ani. Acum un șoc al bursei de la Viena se simte la fel la Paris, Londra sau New York. O criză comercială dintr-un centru financiar este simțită în orice punct de pe glob care are legături de afaceri cu el.

În plus, așa cum spune Cherbuliez: ”O țară este mai vulnerabilă la criză cu cât este mai avansată în dezvoltarea sa economică. Sunt anumite maladii care atacă numai persoanele mature care au atins un anumit nivel de vigoare și maturitate.

Aș spune eu, ca să ai un accident de vânătoare, trebuie sa fii vânător, să atingi nivelul financiar necesar să poți, în primul rând, să participi la o vânătoare.

Iata, așadar, cum un text scris acum două secole prezintă elemente identificabile în situația economică actuală. Putem face o analogie între bula cailor ferate și cea imobiliară din 2008.

Mill atrage atenția asupra celui de-al doilea pericol asupra libertății individuale și anume, tirania majorității. Într-o democrație reprezentativă, daca un grup poate să controleze majoritatea, să o determine să aleagă candidații ”impusi”, atunci poate controla pe toată lumea, pentru că acei candidați, odata aleși ”democratic”, vor promova toate legile necesare pentru a impune această tiranie. Așa cum s-a întamplat în cazul majorității liderilor puternici sau așa cum se întamplă azi în multe state așa zise ”democratice”.

”Lupta dintre Libertate și Autoritate este cea mai evidentă trăsătură a multor etape din istoria cunoscută, în mod deosebit în Grecia, Roma și Anglia. Dar în vremurile de demult, această competiție se desfășura între indivizi sau clasele lor sociale și stat. Prin libertate se înțelegea protecția împotriva tiraniei liderilor politici. Conducătorii erau percepuți (cu excepția unor conduceri populare în Grecia antică) într-o necesară poziție antagonică față de populația din subordine: Conducerea politică, era alcătuită dintr-un lider sau o anumită castă sau trib care își derivau puterea pe linie succesorală sau prin câștigarea acesteia. Puterea lor era văzută drept necesară, dar, de asemenea, foarte periculoasă, ca o armă pe care o puteau folosi împotriva supușilor la fel de bine ca împotriva dușmanilor externi.”

Pentru John Stuart Mill, bogăția reprezintă toate lucrurile care posedă valoare de schimb. Obiectele care reprezintă bogăția nu sunt neaparat bunuri care prin natura lor sunt utile sau agreabile pentru posesorul lor, atâta timp cât el crede că acestea pot fi schimbate pe alte bunuri care îi sunt folositoare sau îi provoacă plăcere, deci pentru el, acele bunuri inutile constituie avere. ”Bogăția, așadar, poate fi definită ca totalitatea lucrurilor folositoare sau agreabile care posedă valoare de schimb; sau în alte cuvinte, toate lucrurile utile și agreabile cu excepția celor care pot fi obținute în cantitatea dorită fără muncă sau sacrificiu.

1.2.5. Marxismul

Karl Marx a crezut că sistemul capitalist e o structură aflată în evoluție care în final va intra în colaps. Opera lui Marx a fost revoluționară prin faptul că a pus accentul pe forța economiei de a influența societatea.

În Manifestul comunist, Marx și Engels au descris capitalismul ca pe: ”o societate care creează mijloace de producție și de schimb gigantice, asemenea unui vrăjitor care nu mai este în stare să controleze puterile unei lumi corupte adusă la viață de propriile vrăji.”

Elementul central al analizei lui Marx îl constituie înțelegerea vectorilor ce generează criza capitalismului și nevoia schimbării sale ca sistem pe cale revoluționară. Pentru Marx inegalitățile și sărăcia nu constituie elemente declanșatoare ale acestei revoluții, ele fiind prezente în viața clasei muncitoare de secole. Principalii stimuli sunt lipsa de securitate, de stabilitate și colapsul economic adus ce crizele care lovesc periodic sistemul capitalist, datorită incapacității ”vrăjitorului de a-și controla monștrii”.

Marx a introdus termenul de ”plusvaloare” care reprezintă diferența dintre valoarea creată de muncitor în timpul muncii prestate și salariul primit de acesta și reflectă nivelul exploatării capitaliste. A subliniat faptul că datorită mecanizării, crește șomajul și pe acest fond capitaliștii nu mai câștigă suficientă plusvaloare pentru a asigura capitalul necesar producției. El a mai afirmat că ratele profitului, investițiilor și creșterii economice sunt fluctuante în decursul timpului.

Deși la început, economiile marxiste au înregistrat creșteri economice substanțiale, în timp, din cauza lipsei stimulentelor pentru creșterea productivității și a lipsei unui plan coerent de inovare, de dezvoltare a unor noi procese tehnologice, produse și servicii, sistemul economiei centralizate de tip comunist a intrat la rândul său în colaps.

1.2.6 Școala Neoclasică

Economiștii neoclasici au studiat funcționarea pieței și rolul acesteia în alocarea resurselor. Nevoia a apărut ca urmare a modificărilor structurale din economie de după perioada clasică și anume:

concentrarea manufacturilor cu capacitate de producție ridicată;

apariția sindicatelor și ingerința lor în stabilirea salariilor;

creșterea interesului pentru temele economice și credința economiștilor neoclasici că unele imperfecțiuni ale pieței se pot corecta prin politici economice.

”Teoria neoclasică a creșterii economice se rezumă la identificarea condițiilor absolute necesare performanțelor economice cum ar fi acumularea de capital și progresul tehnic. Pentru a explica “de ce ” oamenii economisesc, investesc, învață și caută cunoștințe care să le folosească, trebuie însă să acordăm atenție diferitelor sisteme instituționale și de valori care se găsesc la baza succeselor sau eșecurilor”.

Printre reprezentanții de seamă ai școlii neoclasice îi vom aminti pe Alfred Marshall, Alois Schumpeter, Simon Kuznets și Robert Solow.

1.2.6.1. Alfred Marshall

În lucrarea sa ”Principiile economiei politice”, Alfred Marshall, introduce pentru prima dată termenul de ”economics”.

Citez: ” studiul economiei politice sau ”economics” reprezintă studiul rasei umane în relațiile cotidiene de afaceri; examinează acea parte a acțiunii individuale sau sociale care este mai aproape conectată de obținerea și folosirea elementelor necesare bunăstării” .

În opinia lui Alfred Marshall, creșterea economică are grijă de ea însăși, în condițiile în care statul asigură cadrul necesar creșterii, prinr-o intervenție minimă și creează amestecul optim de factori sociali, politici și de concurența liberă.

Alfred Marshall a subliniat faptul că este nevoie de progresul umanității pentru creșterea organică. Creșterea nivelului de trai crește eficiența economică, fiind strâns legată de progresul umanității. Economistul a observat că o creștere economică ridicată nu înseamnă neaparat și o creștere a nivelului de trai. În acest sens ne oferă exemplul Marii Britanii, care a înregistrat creștere economică încă de la începutul epocii industriale și totuși nu a rezolvat problema sarăciei.

Alfred Marshall a enunțat trei căi de îmbunătățire a nivelului de trai:

educația;

creșterea salariilor;

reducerea programului de lucru pentru muncitori.

Problemele enunțate țin cu precădere de clasa muncitoare care nu le poate rezolva fără ajutorul angajatorilor. Este nevoie de ”cavalerism economic” subliniază Alfred Marshall.

”În multe alte feluri răul poate fi înlăturat prin înțelegerea mai largă a posibilităților sociale ale cavalerismului economic. Un devotament pentru binele public din partea celor bogați poate face multe, pe măsură ce iluminarea se răspândește, pentru a ajuta colectorii de taxe în orientarea resurselor celor bogați în serviciul celor săraci și poate elimina sărăcia de pe pământ.”

Cavalerismul economic este, așadar, o generalizare a altruismului în afaceri, în conformitate cu spiritul moralei sociale.

Alfred Marshall a presupus că progresul economic va fi atins de oameni de afaceri care și-au însușit cavalerismul economic, deoarece mediul de lucru creat de un asemenea întreprinzător are efecte benefice asupra muncii, iar îmbunătățirea condițiilor de lucru duce la creșterea nivelului de trai.

În ”Teoria Sentimentelor Morale”, Adam Smith a investigat, de asemenea, rolul puternic al valorilor umane non-profit, al ”cavalerismului în afaceri” subliniind că umanismul, justiția și spiritul public, sunt calitățile cele mai folositoare.

”Când într-o țară, oamenii de afaceri se bucură de o bună reputație, pot, în parte prin avantajul de a-și sconta cambiile și în parte prin acela al conturilor curente, să se dispenseze de obligația de a ține la ei o parte din capital fără întrebuințare și în numerar, pentru a face față cererilor întâmplătoare”.

1.2.6.2. Joseph Alois Schumpeter

Joseph Alois Schumpeter a susținut că principala coordonată a capitalismului o constituie inovația prin procesul de distrugere creatoare.

Schumpeter împărtășea ideea că noile procese sau produse rezultate din competiția generată de inovație sunt mai importante, în întelegerea capitalismului, decât modelul static, al competiției prin prețuri, care pune accentul pe piețele deconcentrate ca mijloace de micșorare a prețurilor, bunurile și tehnologiile fiind considerate constante.

În concepția sa de dezvoltare economică, procesul de economisire forțată, prin sistemul de credit, joacă un rol central.

Esența dezvoltării o constituie ruptura de tiparele ciclurilor economice normale prin ”agentul de schimbare” întruchipat de întreprinzător. Acesta, ajutat de capital și sistemul de creditare este capabil ca, la anumite intervale de timp, să preia controlul asupra factorilor de producție și să îi canalizeze sau să îi combine în așa fel încât să genereze inovație.

Schumpeter face distincție între managementul curent, de rutină și inovație. Întreprinzătorul lui Schumpeter își pierde aptitudinea de a inova dacă se angajează în activități de rutină.

Economistul susținea că firmele tinere, start-up, prosperă și cresc dimensiunile economiei prin preluarea, în parte, a piețelor create de concurență și că inovația, ca factor al creșterii economice, ar trebui trecută pe ”to do list” la marile companii.

1.2.6.4. Simon Kuznets

În concepția lui Simon Kuznets, ”Creșterea economică a unei țări poate fi definită ca o creștere pe termen lung a capacității de a livra populației bunuri economice cât mai diversificate, această capacitate crescândă având la bază o tehnologie avansată și adaptări instituționale și ideologice adecvate. Toate cele trei componente ale definiției sunt importante”.

Simon Kuznets a folosit termenul de creștere economică modernă, pentru a descrie economia în care la producția de bunuri și servicii se aplică în mod universal tehnologia bazată pe știință. Utilizarea eficientă a tehnologiilor depinde de ajustările instituționale și ideologice care influențează folosirea corespunzătoare a inovației generate de avansul cunoașterii umane.

Ca și J. A. Schumpeter, Simon Kuznets s-a concentrat pe inovație ca principală cauză a creșterii economice, dar cadrul său conceptual diferă substanțial de cel al economistului austriac.

El a conceput curba U răsturnat sau ipoteza Kuznets a cărei fundamentare este următoarea:

În momentul trecerii de la societățile subdezvoltate la capitalism se înregistrează o creștere a polarizării sociale context în care vechea clasa de mijloc și pătura săracă o duc mai rău.

După atingerea apogeului polarizarea scade, pe măsură ce se consolidează noua clasă de mijloc. Această evoluție a polarizarii sociale este cunoscuta drept curba Kuznets, având forma unui U răsturnat.

Pentru a exemplifica, putem să oferim exemplul următor: sectorul agricol se diminuează pe măsura ce se dezvoltă industria, datorită profiturilor mai mari înregistrate de cel din urmă. Prin urmare, diferența procentuală dintre câștigurile obținute de lucrătorii din ambele domenii se va mări. Pe măsură ce lucrătorii din agricultură se reorientează profesional către industrie și servicii, decalajul, polaritatea, se micșorează. Prin urmare, pe măsură ce economia se dezvoltă crește venitul real pe locuitor.

Kuznets a identificat principalii factori care capacitează creșterea economică:

creșterea accelerată a productivității;

urbanizarea;

progresul tehnologic;

creșterea populației și a PIB-ului pe locuitor;

creșterea economică la nivel global.

 1.2.6.4. Robert Solow

Noțiunea de creștere privită ca extindere a mijloacelor de producție a fost denumită modelul neoclasic de creștere (Modelul Solow-Swan).

Acesta evidențiază relațiile dintre timpul de lucru, bunurile de capital, producție și investiții. În acest model, rolul progresului tehnologic este esențial, chiar mai important decât acumularea de capital.

Modelul neoclasic al lui Robert Solow reprezintă reperul fundamental în analiza procesului de creștere economică.

Prin acest model, neoclasicii ne arată modul în care creșterea ratei economisirii, creșterea populației și progresul tehnologic influențează nivelul producției și creșterea economică de-a lungul unei anumite perioade. În studiul său, Robert Solow pleacă de la următoarele ipoteze:

economia este perfect concurențială;

mobilitatea factorilor de producție este perfectă;

deplina ocuparea în ceea ce privește utilizarea resurselor;

capitalul este supus randamentelor descrescătoare;

randamentele de scară sunt constante.

Modelul lui Solow pleacă de la funcția de producție macroeconomică

(1)

care exprimă producția (Y) în funcție de capitalul (K) și munca (L).

Se presupune că funcția de producție reflectă randamente de scară constante la dublarea (K) și (L) se dublează și (Y) și fiecare factor de producție are productivitate marginală descrescătoare.

În aceste condiții producția și implicit venitul orar (Y/L) depind de raportul (K/L),

Deci (2)

Conform modelului, forța de muncă depinde de factorii non-economici (evoluția demografică, migrația forței de muncă etc), iar acumularea capitalului de rata profitului.

Odată cu creșterea raportului (K/L) se produce și un proces de înnoire tehnologică

Funcția de producție macroeconomică devine astfel:

(3)

unde (A) reprezintă productivitatea globală a factorilor, care include progresul tehnologic, a treia sursă de creștere.

Ecuația fundamentală de dinamică a modelului Solow-Swan

Să analizăm, în continuare, comportamentul dinamic al economiei în condițiile de mai sus.

Schimbarea în stocul de capital K de-a lungul timpului este dată de relația:

(4)

Ecuația (4) determină dinamica lui (K) pentru o tehnologie și un nivel al forței de muncă date.

Mai întâi, vom neglija progresul tehnic, după aceea vom relaxa această restricție.

Dacă împărțim ambii membri ai ecuației cu (L), atunci:

(5)

Partea dreaptă conține doar variabile per capita în timp ce în partea stângă

avem variabile nominale. Dar poate fi scris ca funcție de (k) utilizând relația:

(6)

relația (5) obținem:

(7)

care reprezintă ecuația de dinamică fundamentală a modelului ”Solow-Swan”. Este o ecuație diferențială neliniară în variabila k.

Termenul (η + δ) din partea dreaptă a ecuației (7) reprezintă rata de depreciere efectivă a raportului capital/muncă . Dacă rata economisirii (s) ar fi zero, atunci (k) s-ar micșora treptat datorită, pe de o parte, deprecierii lui (k) cu o rată (δ) și, pe de altă parte, datorită creșterii lui (L) cu o rată (η).

ḱ

Graficul 1.1. Componentele ecuației de dinamică a lui (k)

Sursa: http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap7, vizitat la 10.09.2010.

Curba superioară este funcția de producție f(k). Termenul s⋅f(k) ce apare în expresia (7) are aceeași formă ca f(k) cu excepția înmulțirii cu un număr pozitiv subunitar (s).

Ambele curbe pornesc din origine, deoarece f(0) = 0 și sunt crescătoare, deoarece f'(k) > 0 și concave, deoarece f''(k)>0. Condițiile lui Inada implică faptul că s⋅f(k) este verticală la k = 0 și devine orizontală când k tinde către infinit. Celălalt termen (η+δ)k apare în figură ca linie dreaptă trecând prin origine și având panta pozitivă egală cu (η+δ).

Considerând o economie în care stocul de capital inițial este k(0), se observă că investiția brută per capita este egală cu distanța de la k(0) la curba s·f(k). Consumul per capita este egal, atunci, cu diferența pe verticală dintre curba f(k) și curba s·f(k) în k(0).

Rezultatele obținute de Solow în aplicarea acestui model pot fi sintetizate astfel:

Prin acumularea de capital crește raportul și pe această bază crește productivitatea muncii.

Dacă celelalte condiții (tehnologice, calitatea factorului uman, resurse naturale etc.) rămân constante, atunci creșterea productivității muncii se face pe seama creșterii capitalului. (K) crește până la un punct, dincolo de care productivitatea rămâne constantă, iar salariile reale stagnează.

Odată cu creșterea raportului are loc și un proces de înnoire tehnologică, care va ridica productivitatea muncii, asigurând baza pentru creșterea salariilor și a bunăstării.

Modelul lui Solow arată că nivelul economisirii este important pentru bunăstarea unei națiuni.

După cum relevă David Romer, modelul Solow reprezintă baza pentru toate dezvoltările moderne din teoria creșterii economice.

După efervescența anilor 1930 și 1960, domeniul creșterii economice a înregistrat o perioadă de inactivitate. Robert Solow, unul dintre economiștii cu contribuție semnificativă la creșterea economică scria la sfârșitul anilor `70:

”cred că există semne sigure că despre creșterea economică s-a cam zis totul ”played out”, cel puțin în accepțiunea sa familiară…Oricine lucrează în prezent în domeniul teoriei economice simte în propriile oase că teoriile de creștere sunt acum un lac fără pește pentru teoreticienii pescari”. Din fericire, în același articol el adaugă:” Nu am vrut sa afirm cu tărie că acestă stare de lucruri va dura…știut fiind că o idee bună poate schimba orice subiect de discutie.”

1.2.7 John Maynard Keynes

În lucrarea ”Essays in Persuasion”, J. M. Keynes subliniază faptul că din timpuri străvechi pînă la începutul secolului al 18-lea nu s-au petrecut schimbări remarcabile în nivelul de trai al omului simplu, locuind în centrele civilizate ale lumii.

Keynes identifică doi factori esențiali care au determinat această stagnare, și anume:

Absența unor îmbunătățiri tehnologice;

Eșecul acumulării capitalului.

Spunea Keynes:

”în același timp, progresul tehnic în manufacturi și transporturi a crescut cu o rată mai mare în ultimii 10 ani decât în întreaga istorie de dinainte. În SUA producția fabricilor per capita a fost cu 40% mai mare în 1925 decât în 1919… Există dovezi că schimbările tehnologice revoluționare care, până acum au afectat în principal industria, vor ataca în curând și agricultura. Am putea să fim în pragul unei îmbunătățirii a eficienței producției de alimente la fel de mare ca cele înregistrate în minerit, manufacturi și transporturi. În următori câțiva ani – ai vieții noastre vreau să zic – vom putea să desfășurăm toate operațiile din agricultură, minerit și manufacturi cu un sfert din efortul uman cu care ne-am obișnuit.” Trebuie reținut ca respectivul studiu a fost realizat în anul 1930.

Keynes continuă: ”Dar, fiți atenți! Încă nu e vremea pentru toate astea. Pentru cel puțin încă 100 de ani trebuie să ne spunem nouă și celorlalți că frumosul e urât și urâtul e frumos; ca urâtul e folositor și frumosul nu. Avariția și camăta și prevederea trebuie să fie zeii noștrii încă pentru o vreme. Pentru că doar ei ne pot scoate din tunelul nevoilor economice la lumină.”

Din perspectiva keynesiană, ratele de creștere economică variază în funcție de cererea agregată, la care firmele reacționează producând mai multe sau mai puține bunuri și servicii pentru piața de consum.

În modelul său, John Maynard Keynes susține că, creșterea economică se ajustează singură, evoluând ciclic de la bază la vârf.

La începutul redresării, firmele cresc producția de bunuri și servicii, angajează mai mulți lucrători la salarii din ce în ce mai mari.

Indivizii cumpără din ce în ce mai multe bunuri și servicii, alimentând în continuare creșterea, până când economia ajunge la capacitate maximă.

În acest moment, trebuie crescute investițiile astfel încât capacitatea productivă a economiei să crească pentru a se reduce presiunea asupra prețurilor. Acest proces nu se poate realiza atât de rapid încât să se evite complet inflația.

De regulă, prețurile încep să crească și prin urmare cererea va scădea și ea.

În acest moment companiile încep să scadă producția și să concedieze muncitorii. Începe recesiunea. Creșterea economică poate chiar să devină negativă (indicând că economia se contractă) înainte ca prețurile să scadă ca reacție.

Scufundarea în inflație constituie stimulentul pentru redresare; indivizii încep să își permită să cheltuiască din nou și creșterea economică își reia trendul ascendent.

Ecuația fundamentală în teoria echilibrului la Keynes este (S = I), adică economiile sunt egale cu investițiile.

Transformarea economiilor în investiții este cheia echilibrului, deoarece cererea de bunuri are două componente:

– cererea de bunuri pentru consum;

– cererea de bunuri pentru investiții.

J. M. Keynes a susținut că, singură, piața nu poate să asigure acest echilibru și vectorul chemat să asigure această nevoie este statul.

Teoria sa a combătut astfel principiile afirmate de Adam Smith și urmașii săi liberali.

Marele economist credea că fluctuațiile mari ale economiei din marja celui de-al Doilea Război Mondial nu trebuiau să fie atât de extreme. Statul trebuia să intervină pentru a tempera aceste derapaje prin gestionarea cererii agregate (manipularea ratei dobânzii, nivelului cheltuielilor publice și impozitelor).

– Pe panta descrescătoare, statul trebuie să crească rata dobânzii, să pompeze bani în economie prin creșterea cheltuielilor publice și să reducă taxele pentru a crește cererea agregată și prin urmare creșterea economică.

– În perioada de boom economic, trebuie aplicată tactica inversă pentru a reduce încălzirea economiei.

1.2.8. Ludwig von Mises

În concepția lui Ludwig von Mises, creșterea productivității muncii se realizează prin specializare și comerț. Munca constituie acel efort uman care include ceea ce economiștii moderni numesc ”capital uman”.

Având în vedere faptul ca activitățile comerciale presupun interacțiune, oamenii intră în relații contractuale care au la bază recunoașterea reciprocă a potențialelor câștiguri din comerțul interpersonal.

În urma acestor activități se acumulează bogăție care favorizează creșterea nivelului de economisire. … media actuală a nivelului de trai (un nivel înalt, într-adevăr în comparație cu condițiile precapitaliste sau sovietice) a fost efectul acumulării de capital prin economisire și investirea înțeleaptă a întreprinzătorilor cu viziune. Niciun progres tehnic nu ar fi fost posibil dacă bunurile adiționale de capital necesare pentru punerea în practică a noilor invenții nu ar fi fost disponibile anterior ca urmare a sumelor economisite.”

Economiile disponibile creează oportunități pentru promovarea întreprinzătorilor. În timpul activităților productive și de prestări servicii se descoperă și se implementează noi metode tehnici și produse, se dezvoltă știința naturală.

Creșterea productivității muncii, avansul tehnologic și cadrul natural favorabil pot favoriza, de asemenea, creșterea nivelului de economisire. De asemenea, trebuie create instituții care să sprijine politica de laissez-faire.

”Faptul că nivelul de trai al muncitorului american este incomparabil mai satisfăcător decât cel al unui muncitor indian, că în SUA programul de lucru este mai scurt și copiii merg a școală, nu la fabrică, nu este meritul guvernului sau legilor statului. Este rezultatul faptului că raportul capital investit per capita este mult mai mare decât în India și, prin urmare, productivitatea marginală a muncii este mult mai mare. Aceasta nu este rezultatul ”politicilor sociale”; este rezultatul metodelor laissaiz faire-ului din trecut care s-a abținut de la sabotarea evoluției capitalismului.”

Pentru a conserva cadrul propice îmbunătățirii nivelului de trai, oamenii trebuie să evite intervențiile statului care, prin intervențiile sale, are efectul contrar:

restricții în producția și comercializarea bunurilor și resurselor;

manipularea masei monetare și a creditului;

creșterea datoriei publice.

Ludwig von Mises subliniază că stoparea acesor intervenții depinde de nivelul de cunoaștere a realităților economice la nivelul populației. Economiei ca știință are rolul de a educa populația în acest sens. El subliniază că neîndeplinirea acestei sarcini poate să transforme trendul nivelului de trai din ascendent în descendent.

1.2.9. Paul Anthony Samuelson

”Sinteza neoclasică a lui Paul Anthony Samuelson este cea mai mare contribuție în domeniul macroeconomic” spunea James Tobin, unul dintre economiștii pe care Samuelson i-a admirat.

În esență, sinteza spune că prin politici monetare și fiscale bine coordonate, economia poate fi ținută la niveluri la care șomajul este aproape inexistent și s-ar comporta conform modelelor de creștere pe termen lung. De asemenea, reflectă modul în care se îmbină economia de piață cu sectorului public, cum pot fi și cum sunt folosite politicile economice și sociale pentru gestionarea optimă a acestui raport.

Sinteza neoclasică susține că politicile monetare și fiscale au o contribuție esențială la dezvoltarea socială și creșterea economică, prin susținerea stabilității prețurilor, utilizarea și creșterea la maxim a capacităților de producție. P. A. Samuelson susținea că un efect “favorabil” al impozitării progresive era acela că: “în măsura în care dolarii erau luați de la oameni bogați, cu un stil de viață modest, mai curând decât de la oameni săraci și cheltuitori, impozitarea progresivă tindea să mențină puterea de cumpărare și nivelul angajării la un nivel ridicat – poate chiar prea ridicat atunci cînd inflația devine amenințătoare”.

Referitor la multiplicatorului cheltuielilor publice, Samuelson susține că: “dolarii proveniți dintr-o reducere a impozitelor sunt o armă aproape la fel de puternică împotriva șomajului în masă, precum sunt și dolarii proveniți dintr-o creștere a cheltuielilor guvernamentale”, deoarece doar o parte din suma provenită dintr-o reducere a impozitului va fi cheltuită, restul va fi economisită de către cetățeni, pe când toate încasările guvernamentale vor fi cheltuite. Determinantul creșterii economice, este așadar consumul și nu economisirea.

Samuelson își exprima temerea că o mărire a înclinației spre economisire ar putea cauza scurgerea banilor în afara sistemului, devenind, astfel, “un viciu social”.

Samuelson susține economisirea doar când economia se află într-o situație de ocupare deplină a forței de muncă.

“Dar ocuparea deplină a forței de muncă și condițiile inflaționiste care o favorizează au avut loc doar ocazional în istoria recentă. … În cea mai mare parte a timpului există o anumită irosire a resurselor, un anumit șomaj, o anumită insuficiență a cererii, investițiilor și a puterii de cumpărare”, susținea el.

Băncile centrale au la dispoziție politici monetare (operațiuni pe piața publică, manevrarea ratei scontului sau a ratei dobânzii, rezervele bancare obligatorii etc) pentru a influența volumul ocupării forței de lucru și a venitului național.

1.2.10 Michael Porter

În ”Teoria avantajului competitiv”, Michael Porter pleacă de la analiza succesului exporturilor într-un eșantion reprezentativ de state și constată că anumite țări au mai mult succes în exporturi decât altele.

El a evidențiat faptul că există țări care, deși au resurse naturale care le-ar pune în avantaj pe piața mondială, nu reușesc să le valorifice din punct de vedere economic și state care nu au resurse, dar performează foarte bine pe plan mondial.

Pentru Porter, contează mai puțin dotarea cu resurse naturale sau factori de producție.

Ceea ce contează cu adevărat în obținerea avantajului competitiv sunt eforturile de investiții și formare a capitalului, sub aspect calitativ și nu cantitativ.

Porter sugerează că această anomalie este determinată de politicile economice aplicate de state, de modul în care acestea stimulează creșterea productivității și a competitivității.

Cel mai bun exemplu în acest caz îl constituie evoluția tigrilor asiatici.

Referindu-se la rezultatele remarcabile ale Japoniei, obținute în perioada postbelică, Salrero Okito, unul din făuritorii miracolului japonez, aprecia că unul din motivele dezvoltării rapide a țării sale a fost „abundența unei forțe de muncă ieftine, de buna calitate și educația, capabilă să facă față tehnologiilor sofisticate”.

Teoria aglomerărilor industriale competitive bazată pe conceptul de ”cluster”, a devenit foarte vizibilă după apariția operei lui Porter.

Aceasta se sprijină pe ideea că nivelul competitivității în plan regional derivă din prezența și dinamica activităților concentrate geografic, între care există o puternică concurență. Aceste concentrări economice beneficiază de condiții favorabile din perspectiva factorilor de producție, de o cerere puternică și de sectoare puternice și competitive pe plan orizontal.

”Clusterele sunt concentrări geografice de instituții și companii interconectate, dintr-un anumit domeniu. Clusterele cuprind un grup de industrii înrudite și alte entități importante din punct de vedere al concurenței.

Acestea includ, spre exemplu, furnizori de input-uri specializate, cum ar fi componente, mașini și servicii, sau furnizori de infrastructură specializată.

De multe ori, clusterele se extind în aval către diverse canale de distribuție și clienți și lateral către producători de mărfuri complementare și către industrii înrudite prin calificări, tehnologii sau input-uri comune.

În sfârșit, unele clustere includ instituții guvernamentale și de alte tipuri – precum universități, agenții de standardizare, ”think tank-uri”, furnizori de instruire profesională și patronate – ce asigură instruire specializată, educație, informație, cercetare și suport tehnic.”

Alfred Marshall este cel care a făcut prima descriere clară a clusterelor industriale în anul 1920. El a identificat trei motive pentru care grupurile de firme localizate una în proximitatea alteia sunt mai productive:

– mâna de lucru în economia de piață;

– specializarea furnizorului;

– diseminarea cunoașterii.

1.2.11 O nouă abordare

Joseph Stiglitz și Amartya Sen susțin adoptarea unui nou set de instrumente care să acorde o mai mare importanță bunăstării umane decât creșterii economice.

Ei recunosc faptul că o mare parte din dezastrul economic actual se datorează ipotezei greșite conform căreia factori de decizie trebuie să se concentreze pe întreținerea creșterii economice, ca factor care generează prosperitatea tuturor.

Stiglitz spune ”Ce măsori afectează ce faci. Dacă nu măsori ce trebuie, nu faci ce trebuie”. Lumea a fost un timp îndelungat fixată pe ideea nesănătoasă de ”umflarea” PIB-ului ca etalon al bunăstării.

Chiar autorul notiunii de produs intern brut, economistul american de origine rusă Simon Kuznets, recunostea în 1934 că: “bunastarea unei națiuni nu poate fi decât cu dificultate măsurată doar prin marimea venitului național”.

În anii ’80, s-a discutat despre ”calitatea vieții” concept care avea ca scop depășirea ideii că progresul este determinat de creșterea producției materiale, deci a produsului intern brut.

”Calitatea vieții” lua în calcul și factori calitativi cum ar fi educația, cultura, timpul liber, speranța de viață etc.

Datele statistice care se iau în calculul PIB-ului nu includ de pildă munca la negru, munca neplătită din gospodărie (prepararea hranei, curațirea locuinței, spălarea și călcarea rufelor etc.), munca în funcții onorifice. Având obsesia de a face PIB-ul mare, multe țări, inclusiv SUA, au eșuat să ia în considerare efectele asupra șomajului, sănătății publice sau degradării mediului.

Produsului intern brut i se va prefera produsul național net (PNN), care ia în considerare efectele deprecierii capitalului, în toate dimensiunile sale: naturale, umane etc.

Pe scurt, punând capăt aberațiilor PIB-ului: de exemplu, care crește în caz de catastrofe naturale, datorită costurilor de reconstrucție, dar costul dezastrului nu este contabilizat.

Adepții creșterii PIB-ului au permis băncilor să împrumute sume imense de bani, ipotecând viitorul pentru finanțarea prezentului și au pus astfel bazele celei mai mari crize din 1930 până în prezent.

Se dă exemplul creșterii traficului, care constituie un factor pozitiv în creșterea economică, deoarece necesită creșterea producției de autoturisme și combustibili, dar nu contabilizează numărul de ore pierdute în trafic, care ar putea fi folosite pentru muncă sau relaxare și efectul poluării generate de gazul de eșapament asupra mediului înconjurător.

Consumul pe credit s-a transpus în creștere rapidă, un rezultat, în esență bun, dar fără să țină seama de efectele perturbatoare care vor urma.

Politica orientată spre creștere i-a făcut pe oameni să se împrumute ca și când nu ar trebui să plătească înapoi și industriei să producă mai mult, ca și când efectul poluării ar fi zero.

Stiglitz spune: ”Am văzut PIB-ul ca o expresie a cât de bine o ducem, dar acesta nu ne spune și cât de durabil este. Sistemul de măsurare a producției este grosolan deformat de sistemul nostru de contabilizare. Ce a început ca o unitate de măsură a pieței a devenit din ce în ce mai mult o unitate de măsură a performanței sociale și asta e greșit”.

Accentul trebuie pus pe cuantificarea veniturilor și consumului la nivel individual, împreună cu accesul la sistemul de sănătate și educație, nu pe cantitatea de bunuri și servicii pe care o economie le poate produce.

Din 2000 până în 2008, în Statele Unite, PIB-ul pe cap de locuitor a sporit în medie cu 9%. Un studiu a arătat însa recent că în aceasta perioadă, pentru 50% din populația americană veniturile au scazut cu 4%. Deci a avut loc o creștere economică însoțită de o regresie sociala.

Acest fapt a determinat ca înca din deceniul cinci al secolului trecut să se caute alți indicatori pentru exprimarea bunăstării. Printre aceștia sunt de menționat :

indicele Gini, prin care se măsoara cât de egală sau inegală este distribuția avuției în interiorul unei țări ;

indicele dezvoltării umane (HDI), alcătuit din PIB pe locuitor măsurat în valori PPP (Purchasing Power Parity), cu includerea nivelului de viață și de educație;

indicatorii ISEW (Index of Sustainable Economic Welfare) și GPI (Genuine Progress Indicator), care măsoară performanța economică cu luarea în considerație a gradului de menținere a nivelului creșterii.

Indicele Dezvoltarii Umane, calculat și publicat în fiecare an începând cu 1990, de către Organizatia Natiunilor Unite, este unul dintre puținele exemple de succes. Iată că, după douăzeci de ani, acest indicator este încă puțin cunoscut publicului larg și rareori utilizat în orientarea politicilor economice și sociale.

Avantajele pentru care PIB este folosit în detrimentul altor indicatori sunt, în principal, de natură tehnică. PIB-ul oferă o măsură simplă și obiectivă a nivelului producției de mărfuri și servicii produse într-o economie – este calculat prin înmulțirea cantităților de mărfuri și servicii cu prețurile acestora.

În raportul Stiglitz se face propunerea de includere a dezvoltării durabile în calculul indicelui progresului economic și social, adică măsurarea sustenabilității, a tot ce lăsăm moștenire generațiilor viitoare.

”O societate modernă, democratică tinde să ofere membrilor săi posibilitatea de a-și alege liber stilul de viață, combinația optimă de bunuri, servicii, activități creative, recreative sau contemplative pe care o doresc, iar această abundență a opțiunilor se întâlnește, nu întamplator, în țările cu un PIB pe locuitor înalt. Faptul că, creșterea PIB constituie încă preocuparea majoră a guvernelor din toata lumea nu este o eroare – ea reflectă aspirația majorității cetățenilor din lumea întreagă. Ca aceștia vor descoperi sau nu, la capătul efortului lor de creștere economică. ”Fericirea” este însă o altă discuție.

Răspunsul pare să fie mai degrabă negativ. Într-adevăr, s-a remarcat de ceva vreme că, dincolo de un anumit punct în care necesitățile de bază ale vieții sunt satisfăcute, relația dintre creșterea veniturilor și gradul de satisfacție a indivizilor slăbește. Așa se face că, în mod surprinzător, în diverse sondaje locuitorii unor țări din Africa se declară mai fericiți decât cetățenii unor țări bogate.

Cele mai înalte rate ale sinuciderilor (o bună aproximare a nefericirii) se întâlnesc în țările cele mai dezvoltate, Japonia, Finlanda, Danemarca sau Franța – țări cu un nivel ridicat al veniturilor și cu sisteme de protecție socială bine puse la punct. Presiunea creată de competiția intensă și anxietatea dată de teama de a pierde tot ce ai realizat fac adesea din indivizi victimele propriului succes. Bine ați venit în cursa dezvoltării economice!”

Problema este esențială, deoarece cuprinde capitalul fizic, capitalul uman, mediul și capitalul natural. Fără un asemenea indicator de sustenabilitate, am putea fi confruntați cu catastrofe pe care nu le întrezărim în acest moment.

Criza actuală este și rezultatul lipsei creșterii durabile ce a precedat-o. Indicii pe care îi aveam erau neconcludenți, căci măsurarea bogației societații fusese încredințată piețelor financiare.

Cei doi laureați ai premiului Nobel subliniază rolul pe care capitalul uman îl joacă în rândul determinanților creșterii economice, sărăciei și inechității sociale, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut.

Ei subliniază importanța educației (atât cea formală, acumulată în instituții de învățămant, cât și cea familială și cea dobândită la locul de muncă „learn as you go” ca element critic în acumularea capitalului uman.

Sănătatea este, de asemenea, văzută ca o parte a capitalului uman. Beneficiile capitalului uman sunt foarte largi, atât la nivel economic cât și la nivel social, având efect atât asupra persoanei care îl acumulează cât și asupra comunității din care aceasta face parte.

La nivel agregat, investițiile în capitalul uman sunt foarte importante pentru creșterea economică, datorită faptului că avansul tehnologic și muncitorii talentați și foarte calificați stau a baza creșterii economice actuale.

Investițiile în capitalul uman au efecte sociale benefice în planul creșterii speranței de viață pentru persoanele educate, scăderea natalității în țările în dezvoltare și o mai mare participare la viața civică și socială.

”Datorită gamei largi de dividende și conexiunilor cu o varietate de alte domenii, (sănătatea, munca plătită și îngrijirea) conceptul de capital uman intră în dezbaterea contemporană într-o varietate de forme: ca vector al creșterii economice și al inovației; ca investiție pentru asigurarea unui loc de muncă mai bun, venituri mai mari și reducerea sărăciei; ca un activ care trebuie conservat și dezvoltat – la paritate cu capitalul natural și alte feluri de resurse – pentru asigurarea dezvoltării durabile.”

Structura sistemulul de justiție și a legilor afectează, de asemenea, creșterea economică prin afectarea climatului de investiții și are impact asupra funcționării pieței, crearea de locuri de muncă și bunăstarea materială. Este importantă existența unor instituții de aplicare a legii solide (justiție, poliție, administrație) neafectate de corupție, ingerința politicului în activitatea curentă. Performanța statului și ritmul creșterii economice pot să depindă de calitatea conexiunilor sociale în cadrul jurisdicției.

Economia dezvoltării, care trebuie să capete amploare conform Raportului, este o ramură a economiei care se ocupa, până în prezent cu studierea proceselor de dezvoltare a țărilor în dezvoltare, cu venituri reduse. Principala atenție a dezvoltării nu o constituie doar metodele de promovare a creșterii economice și a schimbărilor structurale, dar și creșterea calității vieții (sănătate, educație, timp liber).

Factori care sunt luați în considerare în prezent în studiile privind creșterea economică sunt: progresul tehnologic, cercetarea-dezvoltarea, tehnologia informațiilor și comunicarea, inovațiile, biotehnologiile, cunoașterea, investițiile locale și străine, educația, nivelul de economisire, leadershipul, gradul de interacțiune socială, religia, managementul circuitului productiv, comerțul exterior, politica externă, apartenența la anumite forme de organizare internaționale, dependența de organismele financiare internaționale, timpul.

Așa cum precizează și Alvin Toffler:

„timpul însuși a devenit un factor de producție tot mai critic. Ca rezultat, cunoașterea e folosită pentru a comprima intervalele de timp.” În viitor va crește foarte mult importanța productivității cunoștințelor.

Alvin Toffler propune o nouă împărțire a lumii între ”rapid și lent”, în funcție de posibilitățile de a-și apropia și folosi tehnologiile avansate.

În economiile rapide – spune el – tehnologia avansată accelerează producția. Dar acesta e cel mai nesemnificativ aspect. Pasul lor e determinat de viteza tranzacțiilor, de timpul necesar pentru a lua decizii (mai ales în privința investițiilor), de viteza cu care sunt create noile idei în laboratoare, de ritmul aplicării lor pe piață și, mai presus de orice, de repeziciunea cu care pulsează prin sistemul economic datele, informațiile și cunoștințele. Economiile rapide generează avuție – și putere – mai repede decât cele lente.

Revenind însă la locul și rolul unor factori de producție, azi asistăm la diminuarea rolului celor ”clasici” și creșterea rolului altora, respectiv informația, cunoașterea, știința pentru știință, ce vor defini chiar noul mod de creare a avuției, noul tip de civilizație.

Drucker, susține că ”Astăzi, știința este singura resursă importantă. Factorii de producție tradiționali – pământul (adică resursele naturale), forța de muncă și capitalul – nu au dispărut, dar au devenit factori secundari. Ei pot fi obținuți și anulați ușor, dacă există știință sau cunoștințele necesare.”

Alvin Toffler, analizând schimbările majore în perspectiva imediată, arată că ele vor fi înfăptuite de oameni, dar ”instrumentele schimbării, însă, vor fi forța, avuția și cunoașterea și elementele în care se convertesc.”

1.3 Concluzii

În acest capitol am identificat principalii vectori ai creșterii economice pe care i-am observat în evoluție prin analiza operei unor gânditori marcanți ai economiei. Printre aceștia amintim: capitalul uman (oferta de forță de muncă, educația, disciplina, motivația, leadershipul, spiritul întreprinzător); resursele naturale (pământul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului); capitalul fizic (utilaje, energia electrică, fabrici, infrastructură); progresul tehnic și tehnologic alături de inovație (cercetarea științifică, dezvoltarea clusterelor, tehnologia informației, accesul la Internet, diseminarea informației, reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele aflate în dezvoltare); factori interni (politicile guvernamentale – favorizarea afacerilor, reglementare, impozite și taxe, subvenții pentru dezvoltarea industriei și agriculturii); externi (geopolitica, globalizarea economică – investițiile străine directe, legăturile comerciale, diseminarea cunoașterii, fluxurile financiare dinte state – prezența companiilor transnaționale.

De asemenea, am identificat de-a lungul istoriei gândirii economice, acele elemente care s-au constituit în paradigme ale momentului și care au avansat cunoașterea economică și aplicarea acesteia pentru realizarea creșterii economice și atingerea unui nivel de trai mai bun pentru locuitorii planetei.

Am relevat în opera câtorva titani ai economiei mondiale anumite trăsături comune referitoare la modul în care relațiile interumane din domeniul economic nu au reușit, până în prezent, să găsească acea cale sustenabilă de creștere economică și de repartizare avantajoasă a rezultatelor acesteia.

Începând cu Adam Smith și încheind cu Joseph Stiglitz și Amartya Sen, am radiografiat sistemul capitalist pentru a identifica elementele care periodic pun economia în stare de criză, atât la nivel local, cât și la nivel global. Atât Adam Smith, cât și predecesorii săi au găsit un numitor comun, și anume ”omul și acțiunile sale” mândria și nepăsarea lui pentru binele social.

Voi repeta pe scurt două citate semnificative în acest sens.

Adam Smith vorbea despre „rapacitatea josnică, spiritul monopolist al comercianților și manufacturierilor, care nici nu sunt nici nu trebuie să fie conducători ai omenirii, deși nu poate fi remediată, poate fi în schimb lesne împiedicată de a tulbura liniștea celorlalți oameni din afara categoriei lor”.

Dar cum spunea John Maynard Keynes: „avariția și camăta și prevederea trebuie să fie zeii noștrii încă pentru o vreme. Pentru că doar ei ne pot scoate din tunelul nevoilor economice la lumină”, deoarece omenirea nu este încă pregătită pentru primii ”1000 de ani de bunăstare economică globală.”

Capitolul 2

CAPITALUL UMAN ÎN ECUAȚIA CREȘTERII ECONOMICE

2.1. Definirea conceptului de capital uman

Conform teoriei economice, pentru a produce bunuri și servicii este necesară utilizarea următorilor factori de producție: pământul, munca și capitalul.

Capitalul reprezintă ansamblul resurselor necesare pentru a fabrica bunuri și a presta servicii.

Banii sunt considerați ca fiind o componenta a capitalului numai în contextul utilizarii lor pentru a produce bunuri și servicii și sunt numiți capital financiar.

Prin muncă se întelege activitatea umană, fizică sau intelectuală.

Continuând logica de mai sus, capitalul uman este alcătuit din totalitatea oamenilor angrenați într-o activitate care generează bunuri sau servicii de natură economică, direct sau indirect.

Capitalul uman s-a dezvoltat ca și concept în economie, unde este privit în special ca „estimare a abilității unei persoane de a produce venituri prin muncă”.

De-a lungul timpului termenii care descriu membrii unei organizații cu caracter economic s-au schimbat.

Înainte de 1989 se vorbea de ”personal”, după au apărut resursele umane cu departamentele aferente.

În prezent se folosește din ce în ce mai mult și termenul de capital uman.

Capitalul uman constituie un dat al fiecărui individ, dar și o investiție făcută în și de oameni, cu scopul de a crește capacitatea acestora de a produce bunuri și servicii cu valoare economică.

Capitalul uman reprezintă ansamblul cunoștințelor, experiențelor, competențelor care confera abilitatea de a desfășura o activitate care generează valoare economică; cu alte cuvinte leadershipul, capacitatea de a gestiona activități economice, sănatatea, forța fizică, educația, pregătirea, atitudinea fată de muncă și colectiv, aptitudinile/talentele, originalitatea, inventivitatea, pe care oamenii la folosesc în muncă.

Dintre eforturile făcute, “educația și pregătirea profesională sunt cele mai importante investiții în capitalul uman”.

Pentru investiția în capitalul uman se acordă cu greu împrumuturi. Garanția unor venituri viitoare, în condițiile în care capitalul uman nu se poate constitui drept garanție, nu reprezintă un atu. Aceste dificultăți sunt deosebit de severe pentru familiile cele mai sărace.

2.2. Elementele componente ale capitalului uman

Elementele componente ale capitalului uman pot fi impărțite în:

”capital educațional (abilități dobândite de indivizi în procesul de instruire școlară, dar și în afara acestuia)

Capitalul educațional se prezintă în două forme distincte: pe de o parte sunt abilitățile dobândite în urma participării la sistemele educaționale formale, cunoștințe atestate prin diplome; pe de altă parte sunt orice alte cunoștințe și abilități dobândite în cursul vieții, prin eforturi proprii sau prin contacte cu experți în diverse domenii finalizate cu câștiguri de cunoaștere în urma asimilării informațiilor primite prin interacțiunea cu aceștia.

capital biologic (abilități fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate).

Starea de sănătate ridică și ea probleme de definire și măsurare. Nici economia, nici sociologia nu au produs măsuri directe ale stării de sănătate, ci fie aprecieri subiective ale indivizilor, fie măsuri monetare ale cheltuielilor pentru îngrijirea medicală.

Capitalul biologic depinde în mare măsură de cel educațional, studiile relevând faptul că indivizii cei mai educați optează pentru servicii medicale de calitate sporită, selectând alternativele cele mai adecvate pentru menținerea sănătății în parametrii optimi”.

Calitățile umane, ca și componente ale capitalului uman pot fi clasificate astfel:

Atributele fizice ale individului ”tangibile”:

-înălțimea;

-forța fizică;

-rezistența;

-vederea;

-auzul;

-starea de sănătate înpreună cu longevitatea.

Atributele ”intangibile” se pot împărți în trei mari grupe.

Aptitudini psihomotorii;

Calități cognitive;

Calități procedurale:

-creativitate și inventivitate,

-capacitatea de a rezolva probleme ce țin de rutina zilnică de muncă;

– capacitatea de a gestiona sarcini cu grad de dificultate sporit și leadershipul;

-flexibilitatea (capacitatea de a gestiona mai multe probleme în același timp);

-calități sociale (un set de calități personale printre care trebuie menționate loialitatea, obediența, lucrul în echipă, nivelul de încredere pe care îl inspiră celorlalți).

2.3 Capitalul uman în concepția unor mari teoreticieni

Investiția în capitalul uman are un scop pur economic. Indivizii speră ca la sfârșitul drumului să își îmbunătățească veniturile și statusul social; companiile speră că productivitatea angajaților va crește.

Ca orice investiție, investiția în capitalul uman este supusă riscului. O serie de studii de specialitate se axează pe studierea oportunității acestei investiții și a gradului în care resursele alocate pentru creșterea capitalului uman se justifică în timp, adică măsura în care avantajele sunt mai mari decât resursele alocate cu un procent satisfăcător.

George Psacharopoulos spune că, investițiile în capitalul uman sunt ca oricare alte investiții.

Milton Friedman, sesizează faptul că investițiile în capital uman, similar cheltuielilor realizate cu ameliorarea randamentului capitalului fizic, determină o creștere a productivității muncii. De asemenea, premiatul Nobel din 1976, susține că ratele ridicate ale profitului obținute în educație scot la iveală subinvestiția din acest domeniu.

Joseph Stiglitz apreciază că: ”investițiile în capitalul uman și educație sunt necesare pentru a menține motorul de creștere economică în funcțiune. Îmbătrânim cu fiecare an și indiferent de invențiile și inovațiile care apar, procesul îmbătrânirii nu poate fi oprit. Prin urmare, dacă nu reînnoim capitalul uman, acesta se depreciază ca și capitalul fizic. În economie trebuie să alergi ca să te menții pe poziție, pentru că lumea este într-o permanentă schimbare.”

”Există astfel o analogie directă între investiția în capitalul uman și investiția în capitalul fizic, deși există și deosebiri. În primul rând, capitalul uman nu poate fi considerat o garanție deoarece nu poate fi vândut. În plus, posesorul unui asemenea capital nu poate să-și disperseze sau să-și diversifice riscul în felul în care se poate cu capitalul fizic. Dincolo de acești factori, paralela între capitalul uman și cel fizic este foarte potrivită; de exemplu, capitalul uman, ca și cel fizic, poate suferi o depreciere.”

Rolul capitalului uman în consolidarea creșterii economice este bine evidențiat în literatura de specialitate. Paul Romer și Robert Lucas au identificat capitalul uman ca un determinant cheie al creșterii și combaterii sărăciei. Robert Barro și Xavier Sala-i-Martin argumentează că efectul pozitiv al capitalului uman asupra creșterii economice ar putea denota un dezechilibru în stocurile relative de capital uman și fizic. Un asemenea dezechilibru a caracterizat câteva state membre ale OCDE în anii `50 și `60, state în care Al Doilea Razboi Mondial a distrus în primul rând capitalul fizic. Pe măsură ce ne îndepărtăm ca timp de tranziția de după război, rolul investițiilor în capitalului uman asupra creșterii trebuie modelat diferențiat. Serge Coulombe și alții au descoperit că o țară cu un procent de alfabetizare cu 1% mai mare decât media înregistrează o creștere a PIB de 1,5%.

Teoria capitalului uman se concentrează pe educație și sănătate ca intrări aferente procesului de producție. Această abordare contrastează cu conceptual de dezvoltare umană care vede educația și sănătatea ca rezultate care, împreună cu producția economică, dau măsura bunăstării umane.

Pentru a înțelege rolul capitalului uman ca input al dezvoltării este necesar să vedem legăturile dintre capitalul uman și alte forme de capital.

Capitalul uman și alte forme de capital sunt de cele mai multe ori complementare. Problema esențială care trebuie rezolvată este realizarea simbiozei perfecte între om și mașină, respectiv între capitalul uman și capitalul fizic, cu efect direct și imediat asupra creșterii productivității muncii.

Nu se pune problema investirii cu precădere în oameni sau în mașini. Ambele investiții sunt importante. Arta este de a identifica proporțiile în care trebuie investit în capitalul fizic și forță de muncă foarte calificată.

Unele elementele constitutive ale capitalului uman, menționate anterior, pot fi transferate, prin diseminarea cunoașterii, dar nu pot fi pierdute de cel care le deține, spre deosebire de capitalul fizic. O lumânare nu își pierde flacăra dacă aprinde alte lumânări.

Într-un studiu de referință, Paul Romer a atras atenția la sfârșitul anilor 80 asupra modelului diseminării cunoașterii, în care o creștere a stocului de cunoștințe determină creșterea ratei PIB. Nu există însă rezultate empirice care să fundamenteze această teorie.

În 1998, Robert Lucas a modelat legătura dintre capitalul uman și activitatea economică prin separarea economiei în două sectoare, sectorul educațional care produce capital uman nou prin intermediul capitalului uman existent (profesorii) și sectorul produselor sau serviciilor finite, care folosește atât capital uman cât și capital fizic ca intrări.

În acest model, o creștere a capitalului uman determină o creștere a venitului național, în vreme ce niveluri înalte ale capitalului uman generează niveluri înalte ale veniturilor.

Politicile economice care stimulează ratele de creștere ale capitalului uman vor duce la rate mai crescute de creștere a PIB. Tot Robert Lucas afirmă că există două forme de manifestare ale capitalului uman, una internă și alta externă.

Capitalul uman care ajută la îmbunătățirea calităților și productivității unui individ reprezintă forma de manifestare internă.

Prin forma de manifestare externă, Lucas înțelege capitalul uman al unui grup sau individ care are efect asupra calităților și productivității altor persoane sau grupuri.

O altă interpretare ar fi aceea că niveluri ridicate ale capitalului uman generează o creștere a productivității și în rândul celor cu resurse de capital uman deficitare. Indivizii cu capital uman vor migra din zone cu mai puțin capital uman către zone unde există capital uman dezvoltat. Asta înseamnă că nivelul inițial al capitalului uman pregătește calea procesului de creștere viitor.

În concepția lui Robert Barro, pentru un anumit nivel al PIB per capita, un stoc inițial ridicat de capital uman semnifică un raport mai mare între capitalul uman și cel fizic. Acest raport tinde să genereze creștere economică prin cel puțin două canale. Primul, mai mult capitalul uman facilitează absorbția de know-how și tehnologii din țările avansate. Acest canal este important, în mod special, pentru educația din ciclul secundar și ciclurile superioare. Al doilea canal: capitalul uman este mai greu ajustabil decât capitalul fizic. Prin urmare, o țară care are un raport ridicat, inițial, al capitalului uman față de capitalul fizic, ca de exemplu după un război în urma căruia capitlul fizic este distrus, tinde să crească rapid prin ajustarea și creșterea stocului de capital fizic.

Gary Stanley Becker subliniază faptul că ”Educația și trainingul sunt foarte importante în gestionarea schimbărilor tehnologice și creșterea productivității în sectoarele manufacturier și servicii.”

Mare parte a creșterii economice din țările în dezvoltare se datorează acumulării capitalului uman.

Statul joacă un rol foarte important în furnizarea învățământului public și serviciilor de sănătate făcând atât educația cât și sistemul de sănătate mult mai accesibile pentru categoriile nefavorizate; piața singură nu poate să furnizeze suficient capital uman.

Gary Stanley Becker subliniază faptul că evoluția economică spectaculoasă a tigrilor asiatici, în condițiile în care nu dețin resurse naturale, ilustrază importanța capitalului uman în creșterea economică. Economiile din estul Asiei au pus accentul pe rolul statului în asigurarea educației generalizate, parte importantă a transformării lor din țări agrare în țări cu dezvoltare industrială rapidă. Începând din anul 1960, cu sprijinul guvernelor, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong și Singapore au început să atragă investiții străine directe care au generat un nivel ridicat de acumulare a capitalului. Creștera raportului capital/muncă a dus la creșterea producției, cu precădere pentru exportul în țările dezvoltate. Balanța de plăți excedentară rezultată a favorizat reinvestirea fondurilor disponibile în infrastructură și capital uman. Dividendele investiției în capital uman se plătesc astăzi. ”Tigrii asiatici” produc în prezent și exportă produse de înaltă tehnologie (televizoare led, telefoane inteligente, autoturisme, laptopuri etc).

Fiind piloni de bază în formarea capitalului uman, educația și sănătatea sunt interconectate în contribuția lor asupra creșterii economice. Un grad înalt de educare determină conștientizarea publicului în ceea ce privește săntatea și folosirea serviciilor medicale în scopuri preventive. În același timp un nivel al sănătății valorifică mai bine aplicarea cunoașterii, pe care indivizii o acumulează în procesul educațional.

Analizând un eșantion de țări aflate în dezvoltare, Emanuele Baldacci și Sanjeev Gupta au identificat cheltuielile sociale ca fiind un factor determinant al rezultatelor obținute în sănătate și educație. Ei au arătat că efectele cheltuielilor pentru educației sunt mai puternice asupra indicatorilor sociali decât cheltuielile pentru sănătate.

Un aspect deosebit de important, când discutăm despre capitalul uman, îl reprezintă alocarea judicioasă a acestuia. În societatea contemporană asistăm la o formă generalizată de reconversie profesională în rândul tinerilor. Avem absolvenți de medicină, ingineri etc, care lucrează în bănci, profesori care sunt agenți de vânzări la diferite firme și exemplele pot continua.

Asupra efectelor negative ale acestui fenomen s-a exprimat laureatul premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz:

”S-a făcut o alocare greșită a capitalului uman și așa insuficient, o parte din cei mai talentați tineri americani îndreptându-se către sectoare economice unde banii se câștigau ușor, minți strălucite care în alte vremuri ar fi făcut descoperiri reale și ar fi adus valoare cunoașterii, îmbunătățind nivelul de dezvoltare a societății. În epoca modernă, dominată de sectorul financiar, din păcate, o mare parte a celor mai talentați tineri au ales acest sector, ademeniți de pachetele salariale stimulative. Costul social al acestei proaste gestionări a capitalui uman sunt incalculabile.”

Gregory Mankiw, David Romer și David Weil modelează capitalul uman prin stocul de capital fizic și rata de investire în capital. Ei au arătat că eliminarea capitalului uman din modelul de creștere economică afectează investițiile în capital fizic și creșterea populației. Așadar, capitalul uman este miezul creșterii economice.

2.3. Leadership

„Management is doing things right; leadership is doing the right things.”

„Managementul înseamnă să faci cum trebuie; leadershipul înseamnă să faci ce trebuie” .

Peter F. Drucker

Printre elementele componente ale capitalului uman, de mare importanță este leadershipul.

De-a lungul istoriei s-au remarcat conducatori care au schimbat destinele unei țări sau chiar destinele planetei.

În economie, leadershipul poate și face diferența pe piețele din ce în ce mai sofisticate.

Leadershipul de calitate al părinților conferă copiilor mediul necesar în care să se dezvolte sănătoși și puternici, creând baza unei vieți adulte productive și de succes.

Fără leadership organizațiile se mișcă încet, stagnează sau își pierd direcția de acțiune și dezvoltare.

Leadershipul este foarte important în implementarea cu succes a deciziilor.

Cel mai bine conștientizăm importanța leadershipului când mergem să ne votăm liderii politici.

Istoricul britanic John Keegan scria că istoria secolului XX poate fi găsită în biografiile câtorva lideri marcanți: Lenin, Stalin, Hitler, Mao și Churchill.

Doi economiști americani, Ben Jones și Ben Olken au analizat cum rata creșterii economice s-a schimbat ca urmare a decesului neașteptat al unui șef de stat din cauze naturale sau ca urmare a unui accident. Ei au decoperit că șefii statelor conteză în materie de creștere economică. Înlocuirea unui lider slab cu unul bun cauzează, în opinia lor, o creștere economică de 1,5%.

Calitățile unui lider, au mai arătat ei, sunt mai importante pentru creșterea economică în sistemele dictatoriale sau în care puterea este mai centralizată decât în statele democratice.

Sub conducerea lui Mao Tse-Tung, China a crescut în medie cu 1,7 procente pe an. După moartea lui, creștere economică a fost în medie de 5,9%.

Experți ai băncii mondiale au studiat legătura dintre leadership și creștere economică în țările aflate în dezvoltare. Au fost luate în calcul stabilitatea politică, eficiența guvernului, sistemul legislativ, corupția, statul de drept etc. Ei au descoperit o legătură strânsă între calitatea guvernării și nivelul creșterii în țările analizate. Leadershipul politic se știe că influențează puternic acești indicatori ai guvernării.

2.5 Educația

În Avuția Națiunilor, Adam Smith facea următoarea comparație:

”Diferența dintre cele mai deosebite individualități, de exemplu dintre un filozof și un simplu hamal, se pare că nu provine atât de mult de la natură, cât din deprindere, moravuri și educație. …cei cu însușiri din cele mai deosebite sunt de folos unul altuia … oricine poate cumpăra după trebuință orice parte din produsul priceperii celorlalți”.

Așadar, Smith a sesizat că educația, mai mult decât factorii de mediu, este mai importantă pentru succesul economic al indivizilor decât capacitățile moștnite genetic.

Prin urmare, capacitatea unei țări de a-și educa cetățenii pentru specializările necesare în contextul actual este determinantă pentru viitorul economic al acesteia.

În acest sens, instituțiile de învățământ joacă un rol fundamental prin stabilirea unor programe de învățământ care să vină în întâmpinarea nevoilor reale ale pieței.

Contribuțiile educației și formării la creșterea și dezvoltarea economică au fost intens studiate. Datele și studiile disponibile indică faptul ca educația și formarea sunt principalii factori care contribuie la dezvoltarea economică și la progres. Investițiile în educație și formare generează cele mai importante câstiguri și orice creștere a nivelului de educație a forței de muncă constituie un factor important de creștere economică.

În ”The Good Society – The Humane agenda”, John Kenneth Galbraith spunea: „Educația servește scopurilor economice fără îndoiala. Acest fapt este de mult timp recunoscut.

În ultimul secol în SUA educația și transporturile, împreună cu o bună guvernare erau primele și cel mai adesea singurele subiecte menționate când se vorbea de determinanții progresului economic. … Economia modernă necesită forță de muncă bine pregătită și adaptabilă. … În țările avansate industrial, educația joacă un rol economic principal. Educația pregătește și inspiră inventatorii, care răspund intereselor și diversității unei populații educate.

Educația face ca educația în sine să fie esențială pentru economie. Doar prin educație apar îmbunătățiri; fără… nimic și consecințele sunt criminalitatea și violența. Educația oferă posibilitatea oamenilor de a se guverna în mod inteligent și de a se bucura de viață la maxim. Educația nu numai că face democreția posibilă, o face esențială. Analfabeții, femei și bărbați….pot fi ușor ținuți sub control.”

Educația, pregatirea continuă și sănătatea sunt cele mai importante investiții în capitalul uman.

Numeroase studii au arătat că educația liceală și universitară în SUA ridică nivelul veniturilor unei persoane, chiar și după deducerea tuturor cheltuielilor directe și indirecte aferente acesteia.

La această concluzie s-a ajuns fără a lua în calcul că persoanele cu salarii mai mari au și un nivel de inteligență mai ridicat, părinți mai bine educați și, eventual, părinți mai bogați. Dovezi similare acoperind mulți ani de analiză sunt acum disponibile pentru sute de țări, cu culturi și sisteme economice diferite.

Veniturile persoanelor cu educație superioară sunt aproape întotdeauna peste medie, deși câștigurile sunt în general mai mari în țările mai puțin dezvoltate.

Analizând datele existente la nivelul mai multor țări putem spune că indivizii mai educați câștigă mai mult decât cei mai puțin educați. Așadar, capitalul uman și veniturile sunt puternic corelate.

Această afirmație este valabilă atât la nivel individual cât și la nivelul economiilor.

Un capital uman acumulat în urma unui proces educațional de durată și calitativ superior permite unui individ să îndeplinească sarcini cu un nivel de complexitate sporit mai repede și mai eficient. Acest individ poate aplica idei noi și valoroase și poate gasi modalitați de îmbunătățire a calității producției sau serviciilor.

Pe scurt, capitalul uman valoros determină creșterea productivității muncii. Similar creșterii capitalului fizic (mașini, utilaje) creșterea capitalului uman (cunoașterii) generează o creștere a productivității.

Tabelul 2.1. Venitul mediu anual în funcție de educație

între anii 2000-2006

Sursa: U.S. Dept. of Commerce, Bureau of the Census, Current Population Reports, Series P-60, “Money Income of Households, Families, and Persons in the United States,” “Income, Poverty, and Valuation of Noncash Benefits,” various years; and Series P-60, “Money Income in the United States,” various years. From Digest of Education Statistics 2005.

Veniturile suplimentare obținute în urma extinderii cu un an a studiilor în SUA variază între 5-15%. Rata de creștere a veniturilor este chiar mai mare în țările în dezvoltare (24%) pentru absolvenții învățământului primar în țările sub-sahariene și (23%) pentru același ciclu în țările cu venituri scăzute).

Într-un studiu referitor la SUA, Edward Denison arată că, în intervalul 1929-1982, creșterea participării la sistemul de educație a muncitorului mediu este responsabilă pentru creșterea venitului per capita cu aproximativ 25 de procente. În articolul în care este citat studiul lui Edward Denison, Gary Stanley Backer sugerează că restul de 75 de procente ar putea avea legătură cu îmbunătățirea stării de sănătate, stagiile de pregătire, calificare la locul de muncă sau alte forme de investire în capitalului uman.

Edward Denison a încearcat să măsoare efectele capitalului uman asupra creșterii economice, analizând o perioadă cuprinsă între anii 1929 – 1957 și considerând că rata creșterii pe an este x procente pentru pământ, y procente pentru schimbările calitative în munca și z procente pentru variația capitalului. El a constatat că înmulțind cei trei factori tradiționali de producție cu procentele de creștere corespunzătoare a obținut o creștere medie anuală a venitului național de 2,93 procente, comparativ cu creșterea totală a cheltuielilor pentru pamânt, muncă și capital de 2 procente. Așadar, există o creștere de 0,93 procente a venitului național anual care nu putea fi justificată de creșterea înregistrată de factorii tradiționali de producție. Ulterior, a extins analiza pâna în anul 1969, folosind ca instrument de măsură a contribuției factorului necunoscut abordarea reziduală. El demonstrează că educația și formarea profesională determină creșterea venitului național, calculând inclusiv procentul ce poate fi atribuit educației.

George Psacharopoulos vede ciclul primar ca fiind cea mai profitabilă învestiție în educație, urmat de ciclul secundar. Declinul în profitabilitate între treptele de pregătire este rezultatul interacțiunii dinte ciclul educațional primar mult mai ieftin comparativ cu celelalte și de diferențele substanțiale de productivitate între absolvenții ciclului de învățământ primar și cei analfabeți.

George Payne spunea că educația este un proces continuu care începe odată cu nașterea și continuă pe durata întregii vieți a unei persoane. Educația în sine nu poate fi privită ca și creștere. Educația se poate acumula deliberat sau prin intermediul contactelor informale cu diferite orgnizații comerciale sau industriale, chiar cluburi, cu care o persoană poate să interacționeze. Religia, societatea cu regulile ei, valorile familiale au, de asemenea, rolul lor în modelarea comportamentului individual.

James Coleman oferă două exemple pentru a arăta importanța familiei în generarea capitalului uman:

Exemplul 1

John Stuart Mill, a învățat latina și greaca de la tatăl său, James Mill înainte de a merge la școală și ulterior purta discuții critice cu tatăl său și cu Jeremy Bentham despre manuscrisele tatălui său. John Stuart Mill nu avea, probabil, calități genetice remarcabile și lecțiile tatălui său nu erau mai vaste decât ale altor câțiva contemporani.Timpul și efortul cheltuite de tată cu fiul său pe probleme intelectuale au făcut diferența.

Exemplul 2:

Într-una din școlile districtuale din SUA, în care famillile cumpărau manualele elevilor, autoritățile școlare au fost surprinse să descopere că un număr de familii imigrante asiatice au cumpărat două exemplare din aceleași cărți. Investigațiile au arătat că a doua copie era folosită de mamă pentru studiu, astfel încât să își poată ajuta copii la lecții și să aibă rezultate mai bune la scoală.

În cauzul famililor de imigranți în care părinții nu sunt înzestrați cu capital uman corespunzător, procesul de acumulare se realizează simultan atât pentru copiii care studiază cât și pentru părinții neinstruiți. Vă amintiți, probabil, filmul Spanglish în care fiica unei imigrante mexicane o învață pe mama ei să vorbească engleză.

În studiile empirice, doar educația formală (din instituțiile educaționale: școli, licee, universități etc) este considerată ca fiind factorul ”educație” din cadrul capitalului social.

Robert Lucas a introdus capitalul uman într-un model economic pentru a vedea efectul asupra creșterii economice. Modelul său subliniază acumularea de capital uman prin educație instituțională și de asemenea, acumularea capitalului uman prin calificarea la locul de muncă ”learning by doing”. Capitalul uman, afirmă el, nu îl ajută doar pe deținător, ci, prin efectul de diseminare, afectează pozitiv și persoanele din jurul acestuia. Capitalul uman, așadar, promovează acumularea de capital uman.

În modelul său teoretic și empiric Paul Romer subliniază că aptitudinile unei persoane sunt de trei feluri:

-calități fizice (coordonare ochi-mână, forța fizică)

-aptitudini acumulate în ciclurile de educație primar și secundar;

-talente științifice sau altele de această natură, acumulate în educația postliceală, universitară și postuniversitară.

Creșterea continuă a veniturilor per capita în multe țări în secolele al 19-lea și al 20-lea se datorează în parte dezvoltării cunoașterii științifice și tehnologice care a condus la creșterea productivității muncii și a altor componente ale producției. Creșterea dependenței industriei de cunoașterea din ce în ce mai sofisticată a determinat creșterea valorii educației, școlilor tehnice, trainingurilor la locul de muncă și altor componente ale capitalului uman.

Noile tehnologii nu au valoare foarte mare în țările cu oameni fără aptitudini și cunoștințe în stare să le folosească.

Creșterea economică depinde de sinergiile care se creează între noile cunoștințe și capitalul uman, deoarece creșterile în educație și pregătire au însoțit întotdeauna dezvoltarea cunoașterii și tehnologiilor în toate țările care au înregistrat creștere economică semnificativă.

Numărul copiilor cuprinși în sistemul de învățământ a crescut semnificativ în ultima perioadă, de la 599 milioane în 1990, la 681 milioane în 1998. Din 1990, numărul elevilor a crescut cu 10 milioane în fiecare an, aproximativ dublu cifrei înregistrate în intervalul 1980-1990. Asia de Est, Pacificul, America Latină și Caraibele sunt aproape de a atinge educația primară universală.

Numărul de adulți analfabeți s-a dublat din 1970 până în 1998, de la 1,5 miliarde la 3,3 miliarde. În prezent 85% din femeile și bărbații lumii știu să scrie și să citească. Nivelul de alfabetizare al tinerilor între 15-24 de ani, la nivel global este de 87%.

În ciuda progreselor înregistrate, cel puțin 875 milioane de adulți sunt analfabeți, dintre care 63,8% sunt femei.

China are de două ori mai mulți absolvenți de studii superioare decât Statele Unite.

În 2005, cele 19 state WEI au avut mai mulți absolvenți de studii superioare decât cele 30 de țări membre ale OCDE împreună.

Costul educației superioare în țările WEI a fost mai ridicat raportat la PIB (53%) față de (40 %) din PIB, media OCDE.

Elevii din țările WEI studiază aproximativ 14 ani în sistemul educațional, cu aproximativ 4 ani mai puțin decât media din țările OCDE.

Diferența se datorează participării scăzute la ciclurile educaționale secundare și terțiare.

Într-o țară WEI, doar unul din cinci elevi din ciclul secundar este înscris în programele educaționale tehnice sau vocaționale, aproximativ jumătate din situația multor țări din OCDE.

Numărul de elevi într-o clasă variază considerabil chiar în cadrul WEI: 42 de elevi în Egipt și 16 în Federația Rusă.

Este evident că țările care au înregistrat o creștere sustenabilă a veniturilor au înregistrat o dezvoltare a sistemului educațional și de pregătire a forței de muncă.

Tabel 2.2. Cheltuielile cu educația la nivel mondial

în întervalul 2000-2002

Sursa în situl: http://www.nationmaster.com/graph/edu_edu_spe-education-spending-of-gdp, vizitat la 10.08.2009.

După cum se poate observa în tabelul de mai sus, în România, cheltuielile cu învațământul reprezintă 3,5% din produsul intern brut (PIB/capita, 10.700 USD).

În țările dezvoltate membre ale Organizatiei pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), cheltuielile cu educația în PIB sunt între 4,6% în Germania (PIB/capita 34.200 USD) și 7,6% în Norvegia (PIB/capita 54.900 USD) și 7,7% în Suedia (PIB/capita 37.300 USD).

Cuba are o cotă foarte mare a cheltuielilor pentru educație în PIB, 18,7%, ocupând prima poziție în topul țărilor care investesc în educație, la un PIB/capita de 8.500 USD, la acest capitol (PIB/capita) ocupând poziția 105 în topul mondial.

Germania, cu investiții în educație de 4,6% de aproximativ 4 ori mai mici decât Cuba a înregistrat un PIB/capita de 34.200 USD, respectiv de patru ori mai mult decât Cuba.

Sursa datelorîn situl: http://www.indexmundi.com/g/r.aspx?c=mr&v=67,(2009), vizitat la 15.05.2010.

„Există o relație directă între nivelul de dezvoltare economică și nivelul de calificare a forței de muncă: nu pot fi create locuri de muncă înalt calificate pentru o forță de muncă cel mult mediu calificată, după cum o pondere redusă a celor înalt calificați nu poate asigura o creștere economică substanțială și constantă.

România este a doua țară din Europa Centrală și de Est ca potențial de forță de muncă.

De asemenea, datele din ultimul raport MEC pe 2005 arată faptul că România se situează la niveluri comparabile cu media statelor membre UE în ceea ce privește ponderea studenților înscriși la matematică, știinte și tehnologie – 26,0% și înaintea unor țări precum Ungaria (18,0%), Polonia (20,7%), Slovenia (21,3%).

Existenta unor diferențe considerabile în privința condițiilor de muncă și a salarizării dintre țara noastră și țările cu economie dezvoltată din Vest, mai ales pentru domenii în care este utilizată tehnologia înalta, performanța, favorizeaza migrația.”

În Pactul Național pentru Educație sunt prevăzute urmatoarele priorități de îndeplinit până în anul 2013:

România își dezvoltă un sistem educațional bazat pe valori, competență și responsabilitate. Valorile cultivate prin modelul educațional dezvoltat în acest interval sunt: încrederea; onestitatea; performanța; inteligența socială; curajul acțiunii civice; creativitatea; implicarea personală; transferabilitatea competențelor; forța echipei; respectul și valorizarea diferenței umane; umanismul; solidaritatea.

Modernizarea educației în perioada 2008-2013, astfel încât în 2014, atunci când un nou buget al Uniunii europene va intra în vigoare, școala românească să fie perfect sincronizată cu realitățile școlilor europene. … printr-o revizuire curriculară substanțială, care să fie orientată de competențele-cheie ce trebuie dobândite în școală.

Graficul 2.1. Evoluția cheltuielilor publice pentru educație

în perioada 2000-2009

Sursa în situl:http://www.zf.ro/infografice/evolutia-cheltuielilor-publice-pentru-educatie-in-perioada-2000-2009-6132128/poze/?p=1, vizitat la 13.06.2011

Asigurarea în perioda 2008-2013 a unui minim de 6% din PIB pentru educație, pentru a o așeza pe o temelie solidă, pe durată medie și lungă. Transformarea educației timpurii într-un bun public, garantarea unei educații școlare obligatorii de 10 ani și a unui acces neingrădit la educație gratuită de 13 ani. Doar în acest fel, România se poate racorda la societatea cunoașterii, pregătind generațiile succesive din școli și licee pentru a beneficia din plin de reforma de la Bologna adoptată deja în universitățile de la noi.

În perioada trecută, în România oamenii aveau, de regulă, aceeași carieră, loc de muncă, pe toată durata perioadei active. După Revoluție mobilitatea profesională s-a accentuat ca urmare a modificării priorităților generată de economia de piață.

Datorită schimbărilor de pe piața forței de muncă, numărul de persoane care nu găsesc un loc de muncă în ocupatia inițială este în creștere, la fel și numărul de persoane care se confruntă cu provocarea de a gestiona cu succes schimbările profesionale.

În vederea soluționării acestei probleme fundamentale a zilelor noastre, statul, împreună cu angajatorii trebuie stabilească în mod foarte clar liniile de educație și pregătire pe care instituțiile de învățământ și formare profesională trebuie să le urmeze pentru a asigura necesarul de forță de muncă solicitat de piața actuală.

Timpul liber petrecut pentru creșterea capitalului uman nu este cuantificat. Pentru atingerea necesarului de pregătire în vederea reorientării profesionale studiul în timpul liber poate fi o alternativă vibilă.

Spencer Miller a observat că educația în timpul liber contribuie la creșterea capitalului uman, într-o lume aflată în continuă schimbare.

Un indicator al eficienței cheltuielilor de educație este indicele dezvoltarii umane, calculat de United Nations Development Programme, pe baza a trei componente: durata medie a vieții, gradul de alfabetizare a populației cu vârsta de peste 15 ani și produsul national brut per capita. În funcție de acest indicator, calculat pe baza datelor din 2009, România se află pe locul 63 din 182 de țări analizate, pe locul întâi situându-se Norvegia. Pe ultimul loc se află Nigerul.

Tabelul 2.3. Raportul de dezvoltare umană în 2009

Sursa în situl: http://hdr.undp.org/en/statistics/, vizitat la 12.04.2009.

2.6. Sănătatea

„Leave all the afternoon for exercise and recreation, which are as necessary as reading. I will rather say more necessary because health is worth more than learning.”

„Păstrează amiaza pentru exerciții și recreere, la fel de necesare ca și lectura. Aș spune mai necesare, deoarece costă mai mult decât educația.”

Thomas Jefferson 

Există o relație directă între starea de sănătate și capacitatea de muncă a unui individ.

Angajatul sănătos se adaptează condițiilor de lucru și este capabil să genereze o productivitate optimă. De aceea, prevenirea îmbolnăvirilor, înclusiv a celor profesionale și promovarea sănătății indivizilor trebuie să reprezinte un scop principal al oricărei societăți, ceea ce, în final, se traduce și în creșteri de productivitate și beneficii economice.

Locul de muncă este unul din cele mai populare locații pentru implementarea de programe de promovare a sănătății.

Un studiu efectuat în anul 1999 în Statele Unite a arătat că 90% din locurile de muncă cu peste 50 de angajati derulau diferite programe de promovare a sănătății, ca parte integrantă a sănătății ocupaționale.

Programele de promovare a sănătății au efect asupra scaderii absenteismului, creșterii productivitatii, creșterii moralului angajatilor, atragerii și menținerii personalului, îmbunătățirii imaginii organizației.

Indicatorii care se referă la diferitele handicapuri ale forței de muncă în diferite meserii, precum și timpul petrecut pentru recuperarea din diferite boli, reprezintă o sursă relevană de evaluare a scăderii productivității.

În literatura de specialitate nu există suficiente studii empirice despre efectele nivelului sănătății asupra creșterii economice.

Robert Barro a fost printre primii care au studiat relația dintre creșterea economică și sănătate. El subliniază că o stare de sănătate bună reduce deprecierea capitalului uman și prin urmare, are efect asupra creșterii economice. Kwabena Gyimah-Brempong și Mark Wilson au descoperit că există o legătură puternică între investițiile în sănătate și creșterea economică în țările din sudul Saharei și OCDE.

O sănătate bună este o componentă esențială a bunăstării. Este evident că o sănătate bună crește nivelul capitalului uman și prin urmare productivitatea economică a indivizilor și nivelul de creștere economic a unei țări. O stare de sănătate bună crește productivitatea prin reducerea incapacității de muncă, a numărului de zile pierdute datorate concediilor medicale. Resursele care ar fi folosite pentru tratamente sau măsuri preventive se pot utiliza, în condițiile unei sănătăți bune, la reducerea sărăciei în cadrul comunităților locale sau în alte scopuri economice sau sociale.

Analizând indicatorii micro-economici, John Strauss și Duncan Thomas argumentează că nivelul de sănătate explică variațiile în nivelul salariilor la fel ca și educația.

David Bloom și David Canning, precum și Kwabena Gyimah-Brempong și Mark Wilson arată, de asemenea, că indicatorii sănătății au o influență pozitivă asupra creșterii agregate. Ei au descoperit că între 22% – 30% din creștere poate fi atribuită contribuției capitalului de sănătate. De asemenea, ei au evidențiat că o îmbunătățire a condițiilor în domeniul sănătății care ar genera creșterea cu un an a speranței de viață este asociată cu o creștere a PIB de 4% pe an.

Sanjeev Gupta a descoperit o relație pozitivă între creșterea cheltuielilor de sănătate și îmbunătățirea stării de sănătate a claselor cele mai nefavorizate.

”Starea de sănătatea a unei națiuni corelează cu multiple dimensiuni ale calității vieții: venit, loc de muncă, locuire și utilități, echitate și calitate a serviciilor de sănătate și educație și nu numai.

Conform definițiilor Organizației Mondiale a Sănătății, adoptate în ultimii 30 de ani, sănătatea unui om nu ar trebui să se rezume doar la o lipsă a bolii, ci la o stare de prosperitate atât fizică, cât și mentală și socială.

Prin această definire modernă, sănătatea individului este strâns legată de conceptul de calitate a vieții, mai mult ca niciodată.

Pornind de la această viziune, în țările dezvoltate oferta de servicii de sănătate este combinată cu succes, în prezent, cu servicii de consiliere psihologică sau de asistare socială, cu servicii la domiciliul pacientului sau servicii eficiente medico-sociale, pentru persoane cu dizabilități sau persoane cu alte tipuri de probleme medicale și sociale, în același timp.

Politicile sociale în domeniul sanitar se combină, eficient, cu alte tipuri de politică socială, pentru o investire cât mai adecvată în recuperarea capitalului uman al respectivei comunități”.

Gregory Mankiw, David Romer și David Weil au subliniat importanța introducerii stării de sănătate și a nutriției împreună cu educația în capitalul uman. Maximizarea celor două roluri ale capitalului uman este posibilă prin asigurarea sănatății și educației populației. Cheltuielile alocate sănatății și educației reprezintă investiții în capitalul uman, care asigură acumularea și evitarea deprecierii acestuia.

Veniturile influențează pozitiv sănătatea. Capacitatea de a genera venituri ridicate facilitează o creștere a consumului de servicii medicale și medicamente și îmbunătățește regimul alimentar, stilul de viață, educația etc.

Literatura în domeniul economiei sănătății și creșterii economice arată importanța îmbunătățirii sănătății populației în reducerea sărăciei și inegalității în țările mai puțin dezvoltate. Din păcate, deși la nivel global se înregistrează evoluții semnificative în ceea ce privește îmbunătățirea tehnologiilor și practicilor medicale, diferența în ceea ce privește speranța de viață dintre țările bogate și cele sărace se mărește continuu.

Speranța de viață în Japonia este de 82 de ani, pe când în Sierra Leone este de doar 34 de ani.

Tabelul 2. 4. Speranța de viață într-o selecție

reprezentativă de state

Sursa: CIA World Factbook 2010/ https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/

„Life expectancy would grow by leaps and bounds if green vegetables smelled as good as bacon.”

„Speranța de viață ar crește spectaculos dacă legumele ar mirosi ca șunca.” 

Doug Larson

Speranța de viață într-o țară este un indicator al sănătății populației, dar nu reflectă cu acuratețe productivitatea forței de muncă.

Exemplu: Din cauza nutriției deficitare din copilărie abilitatea indivizilor de a presta activități productive se diminuează de la vârste fragede, dar, datorită accesului facil la asistență medicală, speranța de viață a acestora este ridicată. Astfel scăderea productivității va fi subestimată dacă speranța de viață este folosită ca indicator unic al sănătății.

Mushkin observă că o creștere a speranței de viață, prin îmbunătățirea stării de sănătate, reduce rata de depreciere a investiției în educație și crește veniturile aferente acesteia. De asemenea, precizează că programele de sănătate cresc volumul forței de muncă atât cantitativ (număr de indivizi apți de muncă) cât și calitativ (calitatea producției generată de aceștia).

Creșterea numerică a forței de muncă datorată reducerii mortalității este o reflecție a îmbunătățirii stării de sănătate. Ea face o comparație interesantă între speranța de viață în SUA, Asia și Africa. Pentru a sublinia rolul speranței de viață:

”Numărul de muncitori reîntorși în producție ca urmare a programelor de sănătate este mare, în special în țările non-industriale.

Speranța de viață medie la naștere unele țări din Asia și Africa – în care trăiesc aproximativ două treimi din populația planetei – a fost până recent de 30 de ani. Această situație contrastează cu speranța de viață de aproximativ 70 de ani din SUA” .

Burton Weisbrod postulează că valoarea capitalului uman atinge punctual maxim la vârsta de 25 de ani și continuă să fie productivă până la 68 de ani. El subliniază că prelungirea duratei de viață are efecte asupra creșterii activității productive pe parcursul acestor ani, El insistă asupra faptului că programele de prevenire sau amânare a morții sunt de importanță crucială.

Speranța de viață este corelată pozitiv și semnificativ de creștere în țările aflate în dezvoltare. Țările OCDE au atins deja un nivel ridicat al speranței de viață.

Pentru țările mai puțin dezvoltate investițiile în sănătate reprezintă calea de a scăpa din capcana sărăciei. Sistemul de sănătate publică și programele epidemiologice ajută la crearea de forme noi exprimare a capitalului uman cum ar fi educația sau creșterea ratei de fertilitate a familiilor.

Într-adevăr în prezent este bine documentat efectul creșterii speranței de viață asupra asupra deciziei părinților de a învesti în educația copiilor lor, ca urmare a reducerii pierderilor datorate mortalității infantile. Prin urmare, femeile vor reduce rata nașterilor de vreme ce nu mai este nevoie de înlocuirea forței de muncă necesară în familie.

Graficul 2.2 privind cheltuielile

cu sănătatea în 2009

Tabel 2.5

Centralizator privind cheltuielile

cu sănătatea în 2009

Sursa: WHO 2009 în situl : http://www.who.int/whr/en/index.html Organizatia Mondială a Sănătății, vizitat la 10.08.2010. Prelucrare proprie.

În România, în 2008, cheltuielile pentru sănătate au fost de 473 de dolari/per capita, mai mici decât în oricare alt stat membru UE. La acest capitol, țara noastră se situează pe ultimul loc din Uniunea Europeană.

România alocă pentru sănătate circa 3% din PIB, mai puțin decât toate țările membre UE, media vest-europeană fiind de 7,4%.

În țările OCDE cheltuielile cu sănătatea variază între 7,5% din produsul intern brut în Finlanda și 11% în Franța sau Elveția.

Conform tabelului, în 2007, Germania a cheltuit 4.209 USD și Norvegia 7.354 USD în vreme ce țara noastră a alocat 369 USD de aproximativ 20 de ori mai puțin decât țara nordică și 12 ori față de Germania. Diferența se va menține și în perioada următoare, efectele urmând a fi resimțite pe termen lung.

2.6.1. Cazul României

”România trebuie să mărească eficiența cheltuielilor sale pentru serviciile de asistență medicală și cea mai importantă problemă în acest sens în sectorul de sănătate o constituie predilecția către sectorul spitalicesc.

Aproximativ 53% din bugetul pentru sănătate al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate se cheltuiește pentru îngrijirile acordate prin spitalizare, față de 40%, cât reprezintă media în OCDE.

În România, numărul intervențiilor chirurgicale asupra persoanelor spitalizate se ridică la peste 16.000 la 100.000 locuitori anual, fiind cel mai mare din regiunea ECA, de aproape trei ori mai mare decât media UE și printre cele mai ridicate din întreaga Europă”

Produsul Intern Brut – date ajustate sezonier – estimat pentru trimestrul I 2010 a fost de 124.541,5 milioane lei prețuri curente, în scădere – în termeni reali – cu 0,3% față de trimestrul IV 2009.

Graficul 2.3

Sursa: Institutul Național de Statistică, Comunicat De Presa Nr.114 /2010, în situl: http://www.insse.ro/cms/files%5Cstatistici%5Ccomunicate%5Cpib%5Cpib_trimIr2010.pdf, vizitat la 13.06.2011.

”România cheltuiește doar 15% pentru serviciile de asistență în ambulatoriu, față de 35% cât reprezintă media în țările OCED.

Cheltuielile asigurărilor publice de sănătate pentru serviciile medicale în ambulatoriu reprezintă aproximativ 11% din bugetul pentru servicii, în timp ce proporția serviciilor de asistență primară în bugetul alocat serviciilor asigurărilor de sănătate de către CNAS a scăzut constant de la 9% în 1999, la 4,9% în 2006.

Medicamentele și consumabilele pentru asistența medicală ambulatorie reprezintă circa 23% din cheltuielile de asistență medicală ambulatorie și 9% din cheltuielile spitalelor, din bugetul de asigurări de sănătate.

Drept urmare, 32% din bugetul asigurărilor de sănătate sunt cheltuieli pentru medicamente și consumabile, acesta fiind al doilea articol de cheltuieli ca mărime, după serviciile de asistență prin spitalizare.”

Un element de vitală importanță pentru țara noastră îl constituie investiția în nutriție și dezvoltarea capacităților cognitive ale copiilor încă de la naștere.

Acest tip de investiție determină dezvoltarea calităților cognitive și necognitive cum ar fi: perseverența, motivarea, autocontrolul, încrederea în sine, conștinciozitatea, conștiința etc.

Aceste caracteristici luate împreună determină sănătatea și ușurință în acumularea capitalului uman, care are ca finalitate atingerea idealurilor de realizare materială și socială a indivizilor.

Menținerea sănătății este, în general, o formă de a face economie.

Alimentația nesănătoasa determină o creștere a cheltuielilor cu medicamentele și tratamentele medicale și genereză prin bolile pe care le creează întreruperi ale circuitului productiv al indivizilor.

Accidentele de natură profesională reprezintă și ele o problemă importantă de securitate și sănătate în Europa.

În fiecare an, aproximativ 5.500 de persoane sunt declarate decedate în accidente la locul de muncă.

În 1998, 4,7 milioane de lucrători au suferit accidente la locul de muncă având ca urmare mai mult de trei zile de absență de la lucru.

Probabil, în fiecare an se pierd în jur de 150 milioane zile lucrătoare ca urmare a accidentelor de natură profesională. Costurile sunt imense pentru întreprinderi, iar suferința victimelor și a familiilor acestora nu se poate cuantifica.

2.7 Concluzii

În acest capitol, am fixat coordonatele capitalului uman, identificând elementele sale componente și modul în care fiecare dintre ele contribuie la realizarea creșterii economice.

Printre elementele definitorii capitalului uman am menționat: capitalul educațional (instruire școlară, dar și în afara școlii) și capitalul biologic (abilități fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate).

Capitalul uman și capitalul fizic sunt complementare în realizarea creșterii productivității muncii și, prin urmare, a creșterii economice generalizate.

Randamentul investițiilor în capitalul uman depinde de succesul măsurilor de promovare a capitalului fizic de politicile educaționale și de sănătate, precum și de calitatea fondului genetic al fiecărei națiuni.

Exemplul tigrilor asiatici menționat în deschiderea acestui studiu este relevant în materie de utilizare a capitalului uman. În pofida faptului că nu dețin resurse proprii țările respective s-au dezvoltat rapid, bazându-se pe o forță de muncă bine pregătită, educată, foarte muncitoare și conștientă de importanța misiunii pe care o are. Această forță de muncă utilizează în present cu success cele mai noi tehnologii existente pe piață.

La nivel național și global, leadershipul, ca trăsătură a capitalului uman, este foarte important în ecuația creșterii economice. Stabilitatea politică, eficiența guvernului, sistemul legislativ, corupția, statul de drept etc., sunt factori determinanți pentru crearea condițiilor necesare obținerii creșterii economice. Leadershipul este în măsură să asigure aceste condiții.

Un capital uman acumulat în urma unui proces educațional de durată și calitativ superior permite unui individ să îndeplinească sarcini cu un nivel de complexitate sporit mai repede și mai eficient. Acest individ poate aplica idei noi și valoroase și poate gasi modalitați de îmbunătățire a calității producției sau serviciilor. Capitalul uman valoros determină creșterea productivității muncii. Similar creșterii capitalului fizic (mașini, utilaje) creșterea capitalului uman (cunoașterii) generează o creștere a productivității. Noile tehnologii nu au valoare foarte mare în țările cu oameni fără aptitudini și cunoștințe în stare să le folosească.

Angajatul sănătos se adaptează condițiilor de lucru și este capabil să genereze o productivitate optimă. De aceea, prevenirea îmbolnăvirilor, inclusiv a celor profesionale și promovarea sănătății indivizilor trebuie să reprezinte un scop principal al oricărei societăți, ceea ce, în final, se traduce și în creșteri de productivitate și beneficii economice.

O stare de sănătate bună reduce deprecierea capitalului uman și prin urmare, are efect asupra creșterii economice.

Investițiile în capitalul uman trebuie făcute de la vârsta cea mai fragedă. O generație de copii subnutrită, privată de cele mai elementare servicii de sănătate și educație, ajunsă la maturitate nu va putea performa corespunzător pe piața concurențială a muncii. Orice măsură de remediere a situației în acel moment se va dovedi inutilă ca randament al investiției.

Investițiile în capitalul uman nu sunt suficiente pentru a înregistra creștere economică, dar combinarea și corelarea judicioasă a capitalul uman cu celelalte forme de capital reprezintă calea de urmat, bătătorită de unii și abia defrișată de alții.

Capitolul 3

MIGRAȚIA MODERNĂ ȘI ROLUL EI ÎN CREȘTEREA ECONOMICĂ

Peter Drucker spunea: “Cea mai mare migrație din istoria noastră a început în timpul celui de-al doilea Război Mondial și continuă de atunci fără a pierde din intensitate…”

3.1. Efectele migrației asupra creșterii economice

Mobilitatea oamenilor este unul din vectorii creșterii economice, fenomenul în sine modificând condițiile economice și sociale atât în zona de origine cât și în zona de destinație.

Prin migrație oamenii accesează noi condiții sociale, economice, culturale și științifice, contribuind la fixarea și combinarea cunoștințelor locale și originare, avand efect de polenizare, a cunoașterii la nivel regional și global, de transfer de resurse și informații pe toate palierele sociale.

Ieftinirea semnificativă a accesului la informație prin intermediul Internetului, mass-media și dezvoltarea fără precedent a infrastructurii de transporturi și comunicații au deschis opțiunile și speranțele oamenilor de a se realiza profesional sau personal în domenii și areale greu de închipuit acum 20 de ani.

Într-un interviu acordat la Carnegie Council la 3 aprilie 2006, reputatul economist Joseph Stiglitz spunea:

”În primul rând, migrația este teribil de importantă. Valoarea remitențelor acum este de trei ori mai mare decât tot sprijinul străin și mai mare decât investițiile străine directe din multe țări. Deci este un stimulant al creșterii economice.

Circulația forței de muncă are potențialul de a crește eficiența globală mult mai mult decât circulația capitalului. Chiar și o liberalizare parțială a circulației forței de muncă poate avea un efect enorm asupra creșterii venitului global”.

La mijlocul anilor `90, John Galbraight vedea migrația ca o mutare a oamenilor dintr-o țară mai puțin avantajată într-o țară mai avantajată și efectele asupra vieții sociale și economice din cea din urmă. Așa este în SUA, Canada, Europa de Vest și așa va fi foarte posibil în viitor în Japonia.

John Galbraight susține că majoritatea țărilor industrializate depind în anumite sectoare economice de munca imigranților. Germania se bazeaza pe imigranții de origine turcă, sau din estul Europei în industria auto. Franța ar avea probeme fără afluxul de forță de muncă din nordul Africii. Spania, care în trecut furniza forță de muncă pentru alte state dezvoltate europene se bazeaza acum pe pe forță de muncă din Africa sau Europa de Est. De asemenea, economistul susține că migrația nu este o problemă exclusiv internațională. Ne oferă exemplul industriei italiene care s-a bazat o perioada pe lucrătorii din sudul țării.

În lucrarea sa, Șocul Viitorului, Alvin Toffler precizează că: „Între martie 1967 și Martie 1968 – într-un singur an – 36,6 milioane de americani (fără a lua în considerare copiii sub un an) și-au schimbat domiciliul. Aceasta reprezintă mai mult decât populația Cambogiei, Ghana, Guatemala, Honduras, Iraq, Israel, Mongolia, Nicaragua și Tunisia împreună.”

John Galbraight susține ca teama nativilor de a-și pierde locurile de muncă în fața valului de imigranți nu este justificată întrucât, mare parte dintre aceștia ocupă poziții care nu sunt solicitate de localnici. El încurajeaza această idee. De asemenea susține necesitatea controlului imigrației, dar nu al imigranților din domeniile: literar, artistic, științific, tehnologic, precum și a celor care cer azil politic. Susține că în celelalte sectoare imigrația trebuie permisă numai în baza locurilor de muncă disponibile (exemplul Elveției).

În ”Economics”, Paul Samuelson spunea: „prin menținerea ofertei de forță de muncă la un nivel scăzut, politicile de imigrație tind să țină salariile la un nivel înalt. Să subliniem acest principiu de bază.

Limitarea sub orice formă a ofertei de forță de muncă în raport cu ceilalți factori de producție va avea drept urmare firească creșterea ratei salariilor; o creștere în ofertă, în condițiile în care ceilalți factori se mențin egali, tinde să scadă nivelul salariilor.”

În studiul, International Migration and Community Development, Edward Taylor ”et al” subliniază că multiplicatorii veniturilor și ai locurilor de muncă rezultați din remitențe sunt destul de ridicați și multe din beneficiile indirecte nu se regăsesc la nivelul familiilor migranților, ci la nivelul acelora care le furnizează bunuri și servicii care nu ar fi fost consumate în absența migrației internaționale.

Exportul de forță de muncă nu trebuie să se constituie într-un substitut al politicilor de dezvoltare. În cel mai bun caz, ca și celelalte exporturi, poate fi o componentă importantă a strategiei de dezvoltare în țări în care forța de muncă este excedentară, în care costul exportării de forță de muncă e relativ scăzut și potențialul de câștiga din remitențe este ridicat.

Dacă nu există valută din alte surse (export), iar rezervele sunt limitate, guvernele din statele în dezvoltare pot să investească în educația și pregătirea de forță de muncă calificată pe care să o exporte în țările dezvoltate și ulterior să dezvolte un sistem de stimulente care să determine emigranții să repatrieze o mare parte a câștigurilor lor sub forma remitențelor sau economiilor. Foarte important pentru guvernele țărilor în dezvoltare este să creeze cadrul instituțional și mediul economic favorabile folosirii fondurilor trimise de migranți pentru dezvoltare, pentru investirea lor în activități productive.”

Peste 213 milioane de oameni (3,1% din populația planetei) locuiesc în afara țării în care s-au născut. Schimbările demografice, diferențele în nivelul veniturilor și condițiile politice au cele mai puternice efecte asupra migrației.

Graficul 3.1 Migrația la nivel mondial

Sursa tabelului: United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2009). Trends in International Migrant Stock: The 2008 Revision (United Nations database, POP/DB/MIG/Stock/Rev.2008).

Dacă populația migrantă ar locui într-o singură țară, aceasta ar fi pe locul 5 mondial ca număr de locuitori. Din totalul migranților la nivel mondial 49% sunt femei.

Graficul 3.2. Țările cu cel mai mare număr de migranți

internaționali în 2010 (milioane)

Sursa în situl : www.un.org/esa/population/publications/2009Migration_Chart/IttMig_maps.pdf, vizitat la 2.05.2009.

Tabel 3.1. Țările cu cel mai mare număr de migranți

internaționali în 2010 (milioane)

3.2. Efectele economice ale migrației

Efectele economice ale migrației sunt foarte diferite. Diaspora poate juca un rol foarte important în sprijinirea dezvoltării îndeosebi în domeniul tehnologiei de ultimă generație. Membrii emigrației pot constitui o punte de legătură între tehnologiile la care au acces în țările de adopție, piețele aferente și întreprinzătorii din țările de origine și instituțiile orientate către piața acestor tehnologii.

Costuri ale migrației pentru țările de origine.

Costuri economice

Diminuarea forței de muncă cu precădere tânără și calificată; Peste 15% din populația activă a României lucrează în strainătate.

Scăderea numărului potențialilor investitori – poate încetini creșterea economică;

Reducerea forței de muncă poate decuraja investițiile străine directe. Crește astfel dependența de sprijinul bugetar.

Beneficii economice

Perspectiva reducerii șomajului în țările de origine;

Emigranții care se întorc acasă cu know-how, capital și apetit pentru investiții;

Banii trimși acasă, remitențele, pot fi investiți în economia țării de origine;

Țările de origine pot beneficia mai mult de pe urma remitențelor decât pierd prin exportul de creiere dacă impun măsuri care să încurjeze emigranții să crească sumele transferate către familii.

Scăderea presiunii asupra cheltuielilor bugetare (educație, sănătate, asistență socială etc).

Costurile sociale

Percepția privind beneficiile migrației la nivel individual încurajează tânăra generație să emigreze. Acest fapt are efect negative asupra structurii sociale pe termen lung;

Neîntoarcerea migranților creează dezechilibre în structura populației cu consecințe negative pe termen lung;

Problema copiilor ramași acasă (educație deficitară, lipsa părinților, creșterea infracționalității juvenile etc);

Un studiu realizat în Marea Britanie pe un eșantion de 200 de muncitori imigranți a arătat că aceștia ocupă majoritatea locurilor vacante în domenii cu risc ridicat de îmbolnăvire sau de accidentare

Întoarcerea migranților pensionari impune costuri sociale în lipsa unui mecanism adecvat de asistență pentru aceștia.

Avantajele sociale

Reducerea densității populației și reducerea natalității;

Remitențele pot contribui la finanțarea sistemelor de educație și sănătate;

Întoarcerea emigranților pune presiune pe creșterea serviciilor sociale în comunitate (locuri de divertisment la nivel occidental etc);

Costuri ale emigrației pentru țărilor de adopție

Costuri economice

Costul educației copiilor imigranților;

Creșterea dependenței de imigranți în anumite domenii economice (culesul căpșunelor în Spania);

Fluxurile financiare care părăsesc țara (remitențele, pensiie etc);

Creșterea dependenților de sistemele de sănătate și de educație;

Avantajele economice

Imigranții preiau joburile cele mai puțin dorite de nativi;

În Marea Britanie imigranții contribuie la veniturile bugetare mai mult decât beneficiează din serviciile sociale oferite de stat.

Câștigul în forță de muncă foarte calificată la costuri reduse;

Diferența de know-how, calificare, dintre țările de origine și tările de destinație.

Creează noi locuri de muncă.;

În Germania, piața muncii se adaptează fluxului de imigranți prin suplimentarea locurilor de muncă și nu prin reducerea salariilor.

Aceasta datorită cadrului instituțional bine organizat – sidicatele germane sunt foarte puternice și manifestă flexibilitate redusă când e vorba de diminuarea salariilor.

Costuri sociale

Discriminarea imigranților determină tensiuni sociale și extremism

Pierderea identității culturale la imigranții din a doua și a treia generație;

Apariția de enclave ale diferitelor grupuri entice.

Avantajele sociale

Consolidarea unei societăți multiculturale care favorizează conștientizarea reciprocă a valorilor și creșterea respectului și înțelegerii pentru alte culturi.

Apariția de noi servicii comunitare, noi tipuri de afaceri specifice grupurilor entice respective (restaurante cu specific indian, libanez, egiptean etc).

În paginile următoare vor fi devoltate câteva din avantajele și dezavantajele prezentate mai sus.

Organizatiile internaționale se confruntă în prezent cu problema identificării modalităților de a reduce efectele negative ale migrației pe scară largă și de creștere a impactului acesteia asupra dezvoltării și creșterii economice.

George Borjas, specialistul american numărul unu în materie de imigrație, susține că analiza impactului economic al imigrației este centrată pe 3 întrebări de bază:

1.Cum performează imigranții în țările gazdă;

În anii `70, imigrantul mediu câștiga cu 1% mai mult decât nativul mediu. În anii 90 imigrantul mediu câștiga cu 15% mai puțin decât autohtonii din aceeași categorie.

Această înrăutățire a performanțelor se datorează scăderii calităților imigranților în timp.

Borjas subliniază însă faptul că există și imigranți care sunt mai calificați decât nativii, dar evoluția cifrelor din anii `70 până în prezent este în favoarea autohtonilor.

2. Ce influență au imigranții asupra oportunităților de angajare a localnicilor;

Imigranții au tendința să se stabilească în anumite zone economice.

De exemplu, în anii 1990, 70% din imigranți locuiau în doar șase state: California, New York, Texas, Florida, New Jersey și Illinois.

George Borjas subliniază faptul că imigranții necalificați ocupă locurile de muncă ale autohtonilor necalificați, contribuind la scăderea salariilor acestora.

Jumătate din scăderea salariului absolvenților de liceu în intervalul 1980-1995, precizează el, se datorează imigranților necalificați.

De asemenea impactul imigranților asupra impozitelor pe care trebuie să le plătească o familie este destul de sever, menționează George Borjas.

Conform unui studiu al ”National Academy of Sciences”, în California, principala destinație a imigranților începând cu anul 1965, imigrația a crescut taxele anuale ale unei gospodării autohtone cu 1.200 USD pe an, deoarece noile valuri de imigranți apelează mai mult la programele sociale decât cele trecute.

George Borjas subliniază însă că nu există suficiente dovezi care să confirme că imigrația are un efect negativ asupra ratei de angajare a nativilor.

3. Ce politică de imigrație este mai avantajoasă pentru țara gazdă.

Țările gazdă trebuie să filtreze imigranții după anumite categorii observabile de talente, calificări, astfel încât aceștia, odată intrați în țară să câștige salarii mai mari și să nu aibă nevoie de programele de asistență socială.

3.3. Remitențele

Relaxarea legislației în privința migrației forței de muncă poate fi una dintre cele mai rapide căi de accelerare a creșterii economice globale.

Remitențele oficiale către țările în dezvoltare au atins 318 miliarde USD în 2009, de la 336 miliarde USD în 2008, mai puțin cu 6% .

Pe fondul previziunilor privind îmbunătățirea condițiilor economice la nivel global în 2010 se așteapta o creștere a remitențelor către țările în dezvoltare de 6.2%, iar în 2011 7,1%.

La nivel global, conform OIM, valoarea remitențelor în 2009 a fost de 414 miliarde USD.

În topul țărilor primitoare de remitențe în anul 2008 s-a aflat India (52 miliarde USD) urmată de China (49 miliarde USD) și Mexic (26 miliarde USD).

Remitențele tind să reducă sărăcia și inechitățile și au câteva efecte pozitive asupra creșterii economice: creșterea nivelului de economisire, creșterea gradului de investire în capitalul uman, creșterea spiritului întreprinzător și a depozitelor bancare.

În plus, remitențele reduc oferta de muncă în țările de origine și au ca efect supraevaluarea cursului de schimb.

Într-un studiu al Băncii Mondiale se arată că remitențele pot fi un instrument foarte puternic de luptă împotriva sărăciei, afirmând că o creștere de 10%, în medie, a remitențelor ar produce o scădere a procentului celor ce trăiesc în sărăcie între 1,8 și 3,5% și că remitențele reduc sărăcia mult mai mult decât veniturile generate de activitățile economice domestice.

Graficul 3.3

Sursa: http://web.worldbank.org și prelucrare proprie.

3.3 Migrația creierelor

Țările de origine suferă de reducerea forței de muncă calificate „export de creiere”.

În urmă cu câțiva ani liderii Uniunii Europene și-au propus să facă din Uniune cea mai competitivă și dinamică economie din lume bazată pe cunoaștere până în 2010.

Unul din semnele cele mai îngrijorătoare ale eșecului acestei strategii este continuarea migrare a celor mai înzestrați cercetători europeni, care își termină studiile și aleg o carieră în cercetare în Statele Unite.

Aproximativ 400.000 de cercetători europeni în ST (știință și tehnologie) locuiesc acum în SUA și alte mii emigrează în fiecare an.

Dintre aceștia, conform unui studiu al Comisiei Europene, doar 13% vor să se întoarcă în Europa.

În prezent sunt mai multi savanti de origine africană în SUA decât pe continentul negru. UNDP estimează că India pierde anul 2 miliarde de dolari datorită exportului de specialiști în IT în SUA (subvenționează practic SUA cu respective sumă, întrucât Guvernul Indian alocă 20.000 USD pentru educarea unui student).

În Zambia emigrația a redus numărul de medici de la 1.600 în urmă cu câțiva ani la 400 în prezent. Organizația Mondială pentru Migrație estimează că exportul de creiere a costat Africa din 1997 până în prezent aproximativ 9 miliarde USD.

Conform Fondului pentru Populație al ONU, în Africa sunt doar 1,3% din numărul de medici la nivel mondial.

În lucrarea ”Migrația Cercetătorilor Români, Situația Actuală, Cauze, Soluții”, Răzvan Florian de la Asociația Ad Astra a cercetătorilor români spunea: “Numărul cercetătorilor din România se află într-o scădere continuă. Dacă în 1989 lucrau în România peste 150.000 de cercetători, în 2002 statisticile oficiale înregistrau doar 38.433 de salariați în cercetare.

Conform Eurostat, procentul din forța de muncă reprezentat de cercetători era în 2001 de 0,39% în România, penultimul pe plan european, comparativ cu o medie de 1,39% în Uniunea Europeană și 0,84% în țările candidate la aderare.

Numărul cercetătorilor atestați era în 2002 de 8.513 persoane, iar numărul cercetătorilor din România care publică în reviste din fluxul științific principal (indexate de către ISI) este estimat la 5.700, deci doar aproximativ 15% din persoanele angajate în cercetare și 67% din cercetătorii atestați sunt cercetători competitivi pe plan internațional.

Repartiția pe țări a acestora arată că 64% din totalul cercetătorilor români cu rezultate relevante pe plan internațional activează în străinătate. Majoritatea lucrează în SUA (29%), Franța (7%), Canada, Germania, Marea Britanie (5%)”.

Pentru a contracara acest fenomen, China a lansat Planul pe termen mediu și lung de dezvoltare a talentelor PTMLDT (2010-2020), primul plan național de acest gen lansat vreodată de Partidul Comunist Chinez și Consiliul de Stat.

China speră să stimleze dezvoltarea a șase categorii de specializări, inclusiv cercetarea în domeniul tehnologiilor de varf, cu scopul de a se transforma dintr-o țară bogată în forță de muncă într-o țară care cultivă intensiv talentele.

Planul prevede creșterea numărului cercetătorilor de la 25 la 10.000 de locuitori în 2008, la 43 la 10.000 de locuitori în 2020. Schema celor 1000 de talente, inițiată în 2008 cu scopul de a atrage 1000 de specialiști de top în domenii tehnologice cheie și noi domenii de cercetare a fost, de asemenea încorporată în PTMLDT.

Atragerea de talente din străinătate în China este un alt punct de interes pentru autoritățile de la Beijing (prin pachete stimulative, incluzand premii guvernamentale pentru cei care vor sa se stabilească în țară)

Într-un studiu al Băncii Mondiale sunt prezentate câteva căi de abordare a problematicii exportului de creiere:

Circulația persoanelor cu studii superioare la nivel global trebuie gestionată corespunzător, fără însă a fi impuse măsuri de control.

Studiile superioare ar trebui într-o măsură din ce în ce mai mare să fie finanțate din surse private, în mod special în contextual actual al mobilității ridicate a creierelor și dificultății statului de a recupera investiția în pregătirea acestora.

Investițiile în instruirea de asistente medicale și alte categorii profesionale reprezintă o foarte bună strategie de dezvoltare. Există alte căi de recuperare a acestor investiții.

Există stimulente nepecuniare foarte eficiente (rețelele profesionale de exemplu) care pot să fie rețină sau să atragă înapoi talentele plecate în străinătate.

Subvenționarea salariilor personalului cu pregătire superioară – medicii, specialiștii în IT etc – sau controlul nu sunt foarte eficiente.

3.4. Factorii care favorizează migrația

Piața muncii din țările de origine și destinație (forțele demografice);

Sistemul politic și legislativ din ambele state;

Libera circulație a informației și calitatea acesteia (cenzura);

Tendințele emigraționiste ale unui anumit grup etnic;

Costurile transportului și al tranzacțiilor;

Constrângeri financiare;

Orice alte motive pentru care țara de destinație este preferată țării de proveniență a imigrației (probleme etnice, politice, religioase etc)

Migrația forței este o tranzacție economică între cumpărătorul forței de muncă și furnizorul acesteia și prin urmare ar trebui să fie eficientă și benefică pentru ambele părți.

Atâta timp cât productivitatea marginala a muncii este diferită la nivelul țărilor, migrația forței de muncă duce la creșterea bunăstării. În țările în care forța de muncă este suficientă, salariile vor fi mai reduse decât în cele puternic capitalizate.

Muncitorii vor avea așadar un stimulent de a migra din prima categorie de țări în a doua, îmbunătățind alocarea resurselor la nivel internațional.

După cel de-al Doilea Război Mondial piața muncii în Europa era deficitară datorită numărului mare de morți din rândul populației active economic.

Pentru a satisface cererea crescândă de forță de muncă, numeroase țări, inclusiv Germania au apelat la recrutatea de muncitori imigranți.

În anii `50 și `60 mulți muncitori din Turcia au plecat să lucreze în Germania în baza unor contracte pe termen limitat.

Este foarte bine cunoscut faptul că în următoarele decenii se vor înregistra schimbări semnificative în structura populației în rândul țărilor dezvoltate.

Conform previziunilor recente ale ONU, cota populației în vărstă, neangajată economic, se va dubla în următorii 50 de ani. Aceste schimbări demografice vor avea consecințe semnificative asupra economiei țărilor din OCDE.

Prin îmbătrânirea populației scade procentul muncitorilor care suportă cheltuielile legate de acestia, cresc alocările bugetare pentru sănătate și pensii.

Acest fapt determină creșterea impozitelor și taxelor cu efect automat de inhibare a forței de muncă și de limitare a investițiilor și, pe cale de consecință, o scădere a productivității muncii.

Scăderea numărului de muncitori determină creșterea salariilor, factor care poate duce la inflație. Ca soluție firmele vor fi incurajate să angajeze mai mulți lucrători.

În condițiile în care aceștia nu pot fi găsiti pe plan local, național imigranții reprezintă soluția cea mai la îndemână.

Graficul 3.4

Sursa: OCDE prelucrare proprie

Statele au la îndemână câteva pârghii de contrabalansare a efectului îmbătrânirii: creșterea vârstei de pensionare; încurajarea sistemului de pensii private; favorizarea accesului în țară a anumitor categorii de imigranți.

În acest context, în anul 2000, Germania a adoptat un sistem de vize care să permită accesul ușor pe piața muncii a specialiștilor în tehnologia informației. Au fost alocate vize pentru 20.000 de specialiști, în pofida reticenței populației în privința imigranților.

La Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud, în echipa Germaniei au fost câțiva fotbaliști cu nume mai puțin prusace: Mesut Oezil, Jerome Boateng, Sami Khedira, Mario Gomez. Cu aportul acestora Germania s-a calificat până în semifinalele competiției și a câștigat medalia de bronz.

În Japonia, numărul nașterior a scăzut continuu în ultimii 30 de ani. 22% din locuitori au vârsta peste 65 de ani. Până în anul 2050 Japonia va avea nevoie de 25,3 milioane de imigranți, iar Germania de 11,5 milioane, pentru a putea menține populația la nivelul anului 2010.

În Japonia se discută deja la nivel politic și economic de luarea unor măsuri de largă favorizare a imigrației, ca singură măsură de evitare a dezastrului demografic.

Biroul European de Statistică, Eurostat, indică o scădere dramatică a populației României în următoarele decenii, de la 21,42 milioane de locuitori în 2008 până la 19,62 milioane în 2035 și 16,92 milioane de locuitori în 2060.

La polul opus, sunt țările a căror populație se află în continuă creștere, în cea mai mare parte țări în curs de dezvoltare. Conform datelor culese de la ONU, până în 2050, populația Egiptului va ajunge la 129.533.000 locuitori, a Ugandei la 91.271.000 locuitori, iar a Pakistanului la 335.195.000 locuitori.

Tabelul 3.2 Evoluția în timp a populației

într-o selecție relevantă de state

Sursa în situl: http://esa.un.org/unpp, vizitat la 8.07.2010. Populatia este exprimată în mii locuitori

Graficul 3.4

3.5 Cazul României

În România, peste o treime dintre familii, aproximativ 2,5 milioane, au avut sau au cel puțin unul dintre membri plecat în străinătate după 1989, potrivit studiului “Locuirea temporară în străinătate.” „Se vorbește de 2,5-2,8 milioane de emigranți români, însă nu există date exacte. Aceștia trimit anual în țară între șase și opt miliarde de euro.“

Construcțiile, pentru bărbați (98% au muncit cel puțin o dată în acest domeniu), munca menajeră pentru femei (88%) și agricultura (72% bărbați și 28% femei), sunt principalele ocupații ale românilor în străinătate.

Practicarea ilegală a acestor ocupații este deosebit de ridicată în cazul activităților menajere și agricole, iar ponderea celor care au muncit clandestin era în creștere, de la 34% în perioada 1990-1995, la 53% după 2001.

Ponderea persoanelor între 18 și 59 de ani care au lucrat în străinătate după 1989 este de 12%. Însă, fenomenul s-a accentuat în special după anul 2002, odată cu liberalizarea circulației în spațiul Schengen pentru români.

Conform datelor de la Banca Mondială, România se afla în 2007-2008 în top 10, sub aspectul volumului de remitențe venite în țară. Raportul Dezvoltării Umane din 2009 spune că volumul remitențelor pe locuitor intrate în România în 2007 a fost de 398 de dolari.

În 2008, estimările Băncii Mondiale plasează România pe cea de-a opta poziție în grupul țărilor emergente și în dezvoltare ca volum al remitențelor din străinătate. 

În primele 5 luni ale anului 2009, transferurile către țară au ajuns la 2.9 miliarde euro, cu doar 13% mai puțin comparativ cu aceeași perioadă a anului 2008, când suma a fost de 3.35 miliarde.

În 2010, remitențele au reprezentat 3% din PIB în scădere față de anul anterior. Românii care muncesc în străinătate au devenit cei mai mari investitori în economia româneasca, iar România, a ajuns să depindă în ultima perioadă de aceste remitențe.

Conform studiilor, 70% din emigranții intervievați au spus că doresc să revină acasă, iar 60% au declarat că, odată întorși, își vor deschide o afacere. Tipologia emigrantului: tânăr, ambitios, apt să își asume riscuri, întreprinzător.

Tabelul 3.3. Evoluția investițiilor străine directe atrase de România,

în perioada 2003-2009

(Milioane EURO)

Sursa: Banca Națională a României, Balanța de plăți.

Observăm că remitențele transmise către România în anul 2008 s-au ridicat la aproximativ 52% din valoarea investițiilor străine directe.

Tabel 3.4. Investițiile străine directe atrase de România în anul 2010

(Milioane EURO)

Sursa: BNR informații: http://www.bnro.ro/ Publicații – Buletine lunare

Tabelul 3.5 Intrările de remitențe pe țări

Sursa: World Bank staff estimates based on the International Monetary Fund's Balance of Payments Statistics Yearbook 2008.

Remitențele se răsfrâng asupra leului sub aspectul evoluției pe piața valutară.

Capacitatea internațională de plată a unei țări este dată de exporturi, care sunt plătite în valută. Emigranții români prin fluxurile valutare transmise în țară devin un important înlocuitor al exporturilor.

Din păcate, doar câteva procente din banii trimiși de emigranți în țară sunt alocați pentru investiții. Cea mai mare parte a acestora se folosește pentru achizitionarea de bunuri provenite în cea mai mare parte din importuri.

Așadar, banii se întorc, mai mult sau mai puțin tot în țările de unde au fost câștigați, mărind practice deficitul extern al țării de origine.

”The International Trade Union Confederation” estimează că imigranții cheltuiesc 87% din veniturile obținute în țările gazdă. Așadar, conform acestui studiu valoarea remitențelor la nivel global ar putea reprezenta doar 13% din câștigul obținut de imigranți.

Rezultă că veniturile nete înregistrate de imigranți au fost de aproximativ 3.200 miliarde USD în 2009.

Respectând același algoritm, veniturile înregistrate de români în 2008 au fost de 72 de miliarde USD, iar în primele luni ale lui 2009 aproape 38 de miliarde USD.

Cum rata de economisire în cazul emigranților din regiunea sud-est-europeană este de 50%, diferența reprezentând-o cheltuielile curente și banii trimiși celor de acasă, rezultă că în 2008 românii au economisit 36 miliarde de USD, iar în 2009, pâna la data analizei 19 miliarde USD.

Imigranții consideră că este mai important să economisească pentru a avea fonduri la întoarcerea acasă atât pentru eventuale investiții cât și pentru educația copiilor sau pensie.

„pentru fiecare euro pe care îl trimit acasă, albanezii păstrează 6,6 euro, pe care îi economisesc. Cei mai economi sunt însă emigranții din Kosovo, care, atunci când expediază un euro către familii, depun în bănci 7,1 euro“.

Autoritățile statului ar trebui să se gândească la avantajele financiare pe care le-ar reprezenta pentru România întoarcerea emigranților acasă și învestirea acestor bani în sectoare productive în țară.

Economiile acumulate doar într-un an și jumătate, aproximativ 55 miliarde USD reprezintă de 4 ori investițiile străine intrate în România în aceeași perioadă de timp.

În 2009, remitențele trimise către țările în dezvoltare s-au ridicat la 316 miliarde USD, cu 6% mai puțin decât în 2008.

Având în vedere previziunile favorabile referitoare la îmbunătățirea condițiilor economice la nivel global, fluxul de remitențe către țările în dezvoltare va crește cu 7,1% în 2011.

Așadar emigranții români ar putea ca la sfărșitul anului 2011 să economisească cu 7,1% mai mult. Conform cifrelor menționate, dacă migranții români nu cheltuiesc sumele economisite, la sfărșitul anului 2011 vor avea economisiți 38,5 miliarde USD.

În total din 2008 până în 2011 românii vor fi economisit 144,34 miliarde USD.

Prin comparație, BNR avea la 30 iunie 2010 rezerve valutare de 31,6 miliarde de euro și o rezervă de aur de 103,7 tone (3,37 miliarde euro).

Rezervele internaționale (valută plus aur) s-au plasat astfel la sfârșitul primului semestru din 2010 la 34,99 miliarde euro.

Datoria totală a României era în cuantum de 86.600.000.000 de euro. Cred că exemplul este elocvent.

Românii din exterior vor fi economisit de aproape două ori mai mult decât datoria acumulată în 20 de ani a României.

Graficul 3.5

3.6 Concluzii

Migrația oferă o serie de avantaje considerabile atât la nivelul țărilor de origine cât și al celor de destinație.

Pentru țările în dezvoltare principalul beneficiu în constituie remitențele, care prin valența lor de venituri din exportul forței de muncă au efect de relaxare a presiunilor exercitate asupra producției interne și a restricțiilor financiare și constituie vectori ai creșterii economice și ai dezvoltării. Contribuie, de asemenea, la micșorarea presiunii asupra deficitului contului curent și balanței de plǎți externe.

Efectele pozitive pentru creșterea economicǎ provin și din faptul că o parte din veniturile provenite de la emigranți sunt economisite în sistemul bancar din țările gazdă și cele de origine, putând fi folosite ulterior, la repatriere, pentru investiții.

O situație îngrijorătoare o reprezintă însǎ creșterea continuă a migrației externe a populației înalt calificate și cu studii superioare.

România și alte țări aflate în dezvoltare se confruntă cu probleme legate de migrația creierelor – ”brain drain”. În Romania peste un sfert din forța de muncă emigrantă are studii superioare.

Pentru țările dezvoltate afectate de îmbătrânirea populației, migrația internațională reprezintă singura soluție de a păstra indicatorii demografici și economici la un nivel care să le asigure perpetuarea nivelului de trai la care au ajuns.

O creștere a numărului imigranților peste nivelul de confort pentru țările industrializate, pune presiune pe infrastructura existentă (crește cerere de locuințe, suplimentarea de locuri în școli, spitale, accesul la drumurile publice etc.) , dar generează și noi locuri de muncă.

Imigranții care sunt angajati în poziții conforme nivelului lor de pregătire au o contribuție mai mare la creșterea economică, în special în condițiile în care contribuțiile lor la bugetul de stat sunt mai mari decât alocațiile bugetare primite prin programele de asistență socială.

Pentru aceste state, important este să implementeze politici de triere a imigrnților funcție de nevoile de specialiști pe termen scurt și mediu și de ajustare a politicilor demografice pe termen lung.

Resursele financiare aflate la îndemâna migranților internaționali sunt considerabile.

Țările de origine ar trebui să se implice activ în direcționarea acestor fonduri pentru a realiza creștere economică internă. Trebuie trasate politici speciale pentru stimularea emigranților internaționali de a se întoarce și investi economiile personale în activități economice generatoare de bunuri și servicii autohtone și nu în consum de bunuri din import.

Capitolul 4

CONTRIBUȚIA INOVAȚIEI ȘI PROGRESULUI TEHNOLOGIC LA CREȘTEREA ECONOMICĂ

”Dacă industria auto ar fi avansat la fel de rapid ca cea a semiconductorilor, un Rolls Royce ar face în prezent jumătate de million de mile cu un galon de benzină și ar fi mai ieftin să îl abandonezi decât să îl parchezi”.

Gordon Moore (1998)

4.1. Definirea conceptului, clasificări

Sub aspectul său material, tehnologia reprezintă ansamblul obiectelor create și folosite de om de-a lungul istoriei, de la uneltele primitive până la cele mai complicate mașini și utilaje moderne.

Tehnologia, reprezintă, de asemenea, suma tuturor activităților tehnice: invenții, descoperiri, cercetare-dezvoltare (proiectarea, realizarea și implementarea unui produs, organizarea ciclului de producție, planificarea, marketing etc).

Tehnologia mai poate fi înteleasă și ca totalitatea cunoștințelor tehnice, de la cele mai specializate tehnici și practici, la sistemele teoretice și științifice implicând inginerie, cunoaștere, know-how.

În intervalul 1930-1970 economiștii clasificau progresul tehnologic în invenții neutre și cele care duc la reducerea timpului de lucru sau diminuarea capitalului investit.

În Economia Bunăstării, Arthur Cecil Pigou făcea distincția între îmbunătățirile care duc la creșterea, scăderea sau menținerea constantă a raportului capital-muncă.

În 1932 John Richard Hicks a propus o variantă în care invențiile sunt neutre dacă ele cresc în aceeași măsură productivitatea marginală a capitalului și a muncii. În opinia sa invențiile ocupă locul doi ca importanță în progresul economic.

El distinge trei categorii de invenții în funcție de efectul pe care îl au asupra productivității marginale a capitalului:

Invenții care reduc munca necesară (cresc productivitatea marginală a capitalului mai mult decât munca);

Invenții care necesită reducerea capitalului necesar producției (cresc productivitatea marginală a muncii mai mult decât capitalul);

Invenții neutre (invențiile care nu influențează rata productivității marginale).

În 1948 Roy Harrod definea drept neutre acele invenții care lăsau neafectată productivitatea capitalului la un anumit nivel al dobânzii.

John Richard Hicks distinge în acest proces doi vectori care determină: schimbarea prețurilor relative și substituția factorilor pe de o parte (invenții induse) și (invențiile autonome) care influențează cu precădere economiile aferente muncii.

În ”The Trade Cycle,” Roy Harrod abordează pentru prima oară problema caracterului invențiilor. Teoria sa privind ciclurile economice este bazată pe interacțiunea multiplicatorului keynesian și principiului accelerării.

Conform doctrinei multiplicatorului, o creștere a investițiilor determină o creștere a veniturilor, care la rândul lor sunt folosite pentru a genera noi venituri etc, în cadrul unui proces convergent dependent de proporția alocațiilor din fiecare etapă.

Conform acceleratorului, investițiile nete în capital fizic au loc atunci când se previzionează o creștere a cererii care nu poate fi satisfăcută prin echipamentele deja existente.

Creșterea investițiilor depinde de rata dobânzii, care va influența ce tehnologii disponibile vor fi alese de către întreprinzători. În această logică, o creștere a veniturilor determină o creștere a cererii care va stimula investițiile care, la rândul lor, creează noi venituri. Se realizează astfel creștere economică la o rată constantă.

Roy Harrod a subliniat că un asemenea model nu este stabil și poate degenera în criză economică. Progresul tehnologic contribuie la menținerea la același nivel sau chiar amplificarea creșterii economice în condițiile în care rata de creștere a investițiilor se diminuează ca urmare a creșterii tendinței de economisire la un anumit moment.

Creșterea economică durabilă, în concepția literturii schumpeteriene derivă dintr-o succesiune de îmbunătățiri ale produselor, în care creșterea este văzută ca o secvență a îmbunătățirii calității, determinată de inovațiile generate de activitatea de cercetare. Conform acestuia, factorul care determină schimbarea este inovația, pe care o definește ca ”a face lucrurile diferit în domeniul vieții economice”.

În economiile moderne, companiile private investesc cu regularitate sume mari de bani în cercetare și dezvoltare. Cu toate acestea, majoritatea teoriilor creșterii economice pe termen lung au ignorat acest aspect sau l-au tratat ca pe un factor exogen.

Problema a intrat în atenția economiștilor în anii `90, prin contribuția lui Paul Romer, care a creat un model în care motorul creșterii este determinat de inovația introdusă de firme în încercarea de a-și maximiza profiturile.

Paul Romer pune, de asemenea, accentul pe inovarea produselor, în condițiile în care vectorul activităților de cercetare-dezvoltare îl constituie profiturile obținute prin vânzarea produselor noi.

Începând cu Robert Solow, progresul tehnologic a fost identificat cu creșterea productivității reziduale.

Economiștii care studiază creșterea economică au descoperit că acumularea capitalului contribuie cu 13% la îmbunătățirea bunăstării economice înregistrate în prima parte a secolului al 20-lea. Restul progresului economic, aproximativ 90% trebuie atribuit tehnologiei sau productivitații totale a factorilor (PTF).

4.2. Modelul lui Solow

Progresul tehnic și procesul de creștere economică în modelul lui Solow arată că acumularea de factori nu contribuie decât pe termen scurt la creșterea economică; numai progresul tehnic, care în analiza neoclasică este considerat exogen, poate stimula procesul de creștere pe termen lung. Modelul neoclasic al lui Solow reprezintă reperul fundamental în analiza procesului de creștere economică. În studiul său, Solow pleacă de la următoarele ipoteze:

economia este perfect concurențială;

mobilitatea perfectă a factorilor de producție;

ocuparea deplină în ceea ce privește utilizarea resurselor;

factorul de producție capital este supus randamentelor descrescătoare;

randamentele de scară sunt constante.

Toate economiile vor dispune de progress tehnic (A), care va crește cu aceeași rată (a), considerată constantă:

A(t) = A(0)

Funcția de producție este Cobb-Douglass, iar progresul tehnic este inclus în model având sensul unei utilizări intensive a forței de muncă. Funcția de producție în modelul Solow cu progres tehnic devine:

Y = f (K, L × E)

unde: E reprezintă eficiența muncii.

K = capitalul fizic

L = munca

k = K/L (stocul de capital pe locuitor);

y = Y/L (producția, venitul pe locuitor).

Cu cât progresul tehnic este mai ridicat, cu atât productivitatea muncii crește.

Termenul L × E reprezintă numărul lucrătorilor efectivi. Să considerăm că productivitatea muncii (E) crește cu o rată constantă (g). Deoarece forța de muncă crește cu o rată n, iar productivitatea muncii cu o rată (g), numărul lucrătorilor efectivi crește cu o rată (n + g).

Astfel, starea staționară exprimată prin ecuația

Δk = s × f(k) – δ × k ,

devine:

k = s × f (k) – (δ + n + g) × k

Graficul 4.1

Progresul tehnic permite deplasarea funcției de producție la , favorizând procesul de creștere economică, deoarece cu același stoc de capital ( *) se obține un nivel mai ridicat al venitului.

În modelul Solow, doar progresul tehnic asigură o rată mai mare de creștere a lui (y), celelalte variabile având efecte de nivel.

Pe termen scurt, creșterea economică este determinată de capital și progres tehnic, iar pe termen lung creșterea economică este determinată numai de progresul tehnic.

Cercetarea-dezvoltarea reprezintă calea de a crește PTF, crearea premiselor pentru o economie bazată pe cunoaștere.

Economiștii au schimbat macazul de la stimularea capitalului fizic la stimularea progresului tehnic și acumulării de cunoaștere. Modelul de mai jos ajută la clarificarea ideii.

Să presupunem că producția totală (Y) satisface funcția de producție

Y = F(K,N,A˜), (1)

K = stocul de capital,

N = cantitatea de muncă

A˜= indicator al tehnologiei

Pentru a evita eventuale erori de măsurare și a evidenția rolul capitalului uman, se presupune că (A˜) are două componente:

h = capitalul uman/muncitor

A = creșterea tehnologică

Deoarece capitalul uman este materializat prin muncitori, (h) este specific unei anumite economii. Prin contrast (A) este imaterial și global, descriind cunoștințe clasificabile și diseminabile, în timp ce (h) descrie cunoștințe ”tacite”.

Pentru a evidenția cantitățile în diferitele economii presupunem că

A˜j = (hj ,A) (2)

Aplicată relației (1) rezultă ori

Yj = F(Kj,Nj × hj,Nj × A) (3)

ori

Yj = F(Kj,Nj × hj × A). (4)

Relațiile (3) și (4) implică echilibrul în care nivelul veniturilor/capita sau productivitatea muncii (Y/N) poate fi influențat de deciziile asupra capitalului uman.

Ratele de creștere a productivității muncii rămân egale cu rata de creștere a tehnologiei (A) și prin urmare sunt invariabile față de deciziile și politicile privind capitalul uman.

Creșterea capitalului uman poate duce la creșterea productivității muncii, chiar în condițiile unei stări tehnologice date.

Trebuie făcută diferența față de modelele lui Paul Romer în care capitalul uman este considerat un input al cercetării-dezvoltării și prin urmare al progresului tehnologic, care evoluază endogen.

Capitalul uman poate să joace un rol dual, dar conceptual distinct în creșterea economică.

În relația (2) tehnologia (A) reprezintă acumularea unui tip de cunoaștere reprezentând un bun global public. Capitalul uman (h) este diferit (partea care contează din cunoaștere este cea diseminabilă, cealaltă, tacită).

Kenneth Arrow a identificat faptul că țările sunt diferite atât ca funcții de producție cât și ca înzestrare cu resurse naturale. El a introdus o teorie endogenă a schimbării prin cunoaștere pentru a explica aceste diferențe. În modelul lui, acumularea cunoașterii este numită învățare sau a învăța făcând ”learning by doing”. El a afirmat că tehnologia crește cu o rată constantă și a descoperit că o creștere economică pe termen lung depinde de creșterea populației.

Cele mai noi tipuri de modele de creștere endogenă din literatura de specialitate, Paul Romer, Gene Grossman și Elhanan Helpman și Phillippe Aghion și Peter Howitt susțin că o creștere continuă a nivelului resurselor alocate pentru crearea de noi tehnologii contribuie la creșterea economică continuă.

Progresul tehnologic are două forme de manifestare: inovarea produselor și inovarea proceselor.

Prima formă de referă la apariția de produse noi, de calitate superioară, iar cea de-a doua la implementarea de tehnologii care duc la economisirea resurselor.

Diseminarea de noi produse și transferul direct de tehnologii contribuie la promovarea creșterii economice, în special în țările în devoltare aflate la celalalt pol al dezvoltării tehnologice.

O serie de studii arată că importurile de bunuri de capital și tehnologii de vârf exercită o influență semnificativă asupra productivității domestice.

Teoria de creștere endogenă susține că deschiderea internațională favorizează accesul la tehnologii noi și la produse intermediare specializate de înaltă calitate, care în final stimulează creșterea productivității.

Un studiu recent arată că randamentul investițiilor în cercetare dezvoltare (C&D) în diferite sectoare industriale este de 20-30%.

Randamentul mediu al investițiilor în economie pe ansamblu se crede că e undeva la 10%.

Profitul estimat din C&D pentru societate ca întreg, datorită diseminării benefice generate de investițiile în C&D anterioare atât pentru consumatori cât și pentru firme variază între 20% și 100%, într-o varietate de industrii, cu o medie undeva la 50%.

Scurgerile tehnologice se realizează și prin intermediul investițiilor străine directe (ISD) și firmelor multinaționale (FM). Interacțiunile dintre FM și companiile locale sub forma relațiilor de producție pe verticală pot, de asemenea să contribuie la răspândirea tehnologiilor.

În ultimele decenii au apărut o serie de instrumente și instituții financiare.

Progresul tehnologic a jucat un rol important în implementarea acestor inovații pe piețele financiare.

Noile tehnologii, îndeosebi tehnologia informațiilor și comunicațiilor au contribuit la scăderea costurilor de furnizare a serviciilor financiare și instrumentelor făcându-le astfel mai profitabile.

Evoluțiile înregistrate în tehnologia calculatoarelor a permis răspândirea și folosirea cărților de plată, Internet banking-ul și securizarea acestor servicii. Când progresul tehnologic e rapid, costurile de intermediere se reduc, influențând pozitiv investițiile în noile tehnologii.

Timp de câteva decenii economiștii au fost sceptici în privința efectelor tehnologiilor bazate pe informatică asupra productivității agregate și creșterii economice.

Laureatul premiului Nobel Robert Solow spunea: ”Poți să vezi era calculatoarelor peste tot, mai puțin în statisticile referitoare la productivitate”.

Studiile făcute de Stephen Oliner și Daniel Sichel au arătat că tehnologia informației a avut o contribuție redusă la creșterea economică a SUA în timpul anilor `70, `80 și prima parte a anilor `90.

În 2000, în urma unor noi studii, Oliner și Sichel au ajuns la concluzia că tehnologia informației a contribuit cu aproximativ 50% la creșterea productivității în SUA între 1996 și 1999. De la o contribuție nesemnificativa, în doar câțiva ani revoluția IT a avut un efect formidabil asupra economiei americane.

William Nordhaus a investigat rolul IT în creșterea productivității muncii și a ajuns la concluzia că în SUA, IT a contribuit la accelerarea cu peste 30% productivității economiei.

Într-un nou studiu, Dale Jorgenson și Kevin Stiroh și Dale Jorgesson au documentat faptul că în SUA, IT a contribuit la creșterea producției cu 1 procent pe an în intervalul 1996-1999.

4.3. Rentabilitatea cercetării în studiile de specialitate

Tabel 4.1 Rentabilitatea C&D

Sursa: Commission staff working paper – For the proposal for the Council and European Parliament decisions on the 7th Framework Programme (EC and Euratom). Main Report: Overall summary IMPACT ASSESSMENT AND EX ANTE EVALUATION {COM(2005) 119 final}

In situl:http://aplikace.msmt.cz/VedaAVyzkum/MezSpolVaVFiles32/Sec-05-430.doc, vizitat la 20.03.2009.

4.4. Studiu privind problema inovației din punct de vedere monopolist și concurențial

”Cum se poate face o comparație între Mac și PC? Inovează Mac în materie de hardware în același ritm ca HP sau Compaq? Aceste întrebări sunt de larg interes din punctul devedere al economiștilor deoarece au legătură cu vechea întrebare despre ce stimuleză mai bine inovația, monopolul sau concurența. Într-un fel Apple reprezintă monopolul în vreme ce producătorii de PC-uri reprezintă piața competitivă. Răspunsul evident, la prima vedere este competiția. Dar agumentele ambelor părți sunt plauzibile. Joseph Schumpeter afirma că datorită faptului că monopolistul culege toate roadele inovației, aceste firme ar trebui să fie mai inovative. Companiilor li se oferă dreptul de monopol asupra unui nou produs pentru a recupera costurile inovării; fără o asemenea protecție, nu au nici un stimulent să inoveze.

Pe de altă parte alții argumentează diferențierea dată de competiție (creând un produs nou, temporar ai o poziție de monopol asupra lui). Cei trei producători de PC-uri (Hewlett Packard, Sony și Toshiba) au cicluri de producție scurte și scăderi de prețuri pe durata de viață a unui produs. Apple, la polul opus, are cicluri lungi de producție și prețuri fixe. La momentul studiului Apple nu promovase un produs nou de 9 luni, în vreme ce HP de o lună, Compaq 3 luni etc”.

Joseph Schumpeter consideră că organizația monopolistă este capabilă să-și asume mai bine riscurile funcționării și să impună transformările inovatoare în societate față de teoria liberală clasică, care consideră că sistemul capitalist are nevoie numai de libera concurență pentru a fi dinamic și eficace.

Investițiile în tehnologie sunt diferite de investițiile în capital fizic. Investiția în dezvoltarea tehnologică reprezintă cultivarea capacităților tehnologice care sunt un rezultat al învățării, cunoașterii în domeniu. Investițiile în tehnologie sunt mai mult decât cheltuielli de cercetare dezvoltare și, cu toate că pot fi folosite ca un indicator al volumului investițiilor în domeniu, presupun investiția simultană în oameni, organizații, tehnici, informații, pentru a crea procesul intern de cunoaștere tehnologică și învățământ tehnologic.

4.5 Războiul și neofactorii

În timpul și după cel de-al 2-lea Război Mondial, investițile federale ale SUA în noi tehnologii s-au îndreptat către domeniul apărării, stimulate și de concurența acerbă în domeniul militar a Uniunii Sovietice. Principalele domenii vizate au fost tehnica militară, energia nucleară și ulterior explorarea spațiului.

”În timpul ultimului război mondial SUA și-a folosit doar 30% din forța economică, industrială și tehnologică, la sfărșitul războiului fiind capabile să producă mai mult armament decât puteau Germania și Japonia să distrugă.”

Rezultatele C&D în domeniul militar și-au găsit o largă utilizare în sectorul civil al societății: Astfel, avionul cu reacție, microprocesoarele, computerele și sistemele de operare etc, sunt rezultate ale investițiilor în industria apărării.

Investițiile guvernamentale în apărare au avut ca efect dezvoltarea unei întregi rețele de aprovizionare cu diverse componente produse de sectorul civil. Așadar, industrii civile întregi au beneficiat de comenzile provenite din zona militară.

4.6. Domenii de vârf în care se învestește în cercetare dezvoltare

În SUA, creșterea investițiilor în cercetare-dezvoltare este dominată de sectorul farmaceutic, sectorul biotehnologiei și sectorul IT, în timp ce în UE creșterea acestor investiții este repartizată în mod mai uniform între toate sectoarele.

Sectorul farmaceutic și al biotehnologiei își consolidează poziția ca primul sector de investiții în cercetare-dezvoltare, atât la nivel mondial, cât și în SUA, reprezentand 18,9% și respectiv 25,0%.

Multe companii farmaceutice au prezentat o creștere puternică a investițiilor în cercetare-dezvoltare: de exemplu Takeda Pharm (+42,7%), Boehringer Ingelheim (+21,9%), Schering-Plough (+20,6%).

Cu toate acestea, Merck (SUA), Johnson & Johnson și Pfizer și-au redus cu 1-2% investițiile în cercetare-dezvoltare.

Companiile din SUA și-au consolidat poziția fruntașă în sectoarele cu o intensitate ridicată a activităților de cercetare-dezvoltare, sporindu-și investițiile cu 35 % în ultimii patru ani, față de doar 13,6 % în cazul companiilor din UE.

Deși totalul la nivelul sectoarelor cu activitate intensă de cercetare-dezvoltare din SUA este de doua ori mai mare decât cel din UE în ceea ce priveste investițiile în cercetare-dezvoltare, companiile din UE prezintă performanțe similare cu cele ale concurenților din SUA.

Companiile din UE sunt fruntașe în sectoarele cu o intensitate medie spre ridicată și medie spre scazută a activității de cercetare-dezvoltare, cum ar fi sectorul automobilelor și al componentelor auto, sectorul echipamentelor electrice și electronice sau sectorul produselor chimice.

Ponderea cheltuielilor de C&D în Japonia (3,4% din PIB în 2007) a fost cea mai mare din rândul țărilor G7 și mult peste media OCDE (2,2%).

În 2007, companiile Japoneze au finanțat 78% din cheltuielile de C&D, față de media OCDE de 54 și numai 2,2% din C&D de stat.

Sectorul automobilelor și al componentelor auto este pe locul trei la nivel mondial, reprezentând 17,1%, dar pe primul loc în SUA și Japonia, unde reprezintă 25%, respectiv, 27,0%. Cel mai mare investitor din lume în cercetare-dezvoltare a fost Toyota Motor cu 7,61 miliarde EUR.

Raportul arată că cea mai mare creștere a investițiilor în cercetare-dezvoltare au înregistrat-o companiile din țările emergente. Cheltuielile totale cu C&D în Germania au fost de 2,5% din PIB, în aceeași perioadă. Companiile Germane au finanțat 68% din totalul cheltuielilor de C&D, iar reducerile de taxe pentru stimularea investițiilor sunt cele mai scăzute din OCDE.

În ciuda faptului că sectorul auto a fost primul afectat de criza economică, Volkswagen a înregistrat în 2009 o creștere de 20,4% a investițiilor în cercetare-dezvoltare.

În cadrul UE, același trend l-au înregistrat Peugeot (+14,4%) și Fiat (+14,1%).

Altele și-au redus considerabil investițiile în cercetare-dezvoltare (de exemplu Renault 9,2%, Daimler 9,1%, BMW 8,9%, Ford Motor 2,7% și General Motors, 1,2%.

Doar două companii din UE, Volkswagen și Nokia, se afla printre primii zece investitori în cercetare-dezvoltare. Între aceștia se mai numară cinci companii din SUA, printre care Microsoft, General Motors și Pfizer, și una din Japonia, Toyota, care se afla pe primul loc așa cum am menționat anterior.

În primii 50 de investitori în cercetare-dezvoltare se numară 16 companii din UE și 18 companii din SUA.

Cu toate acestea, companiile din UE aflate între primii 50 de investitori au prezentat, în medie, o intensitate mai ridicată a investițiilor în cercetare-dezvoltare (luate ca procent din vânzări) decât companiile din alte parți ale lumii, intensitatea fiind de 7,8% față de 6,8%.

Investițiile corporative în cercetare-dezvoltare la nivel mondial au crescut cu 6,9% în 2008, în ciuda crizei economice, conform tabloului pe 2009 privind investițiile realizate în cercetarea-dezvoltarea industrială din UE (EU Industrial R&D Investment Scoreboard).

Cu un plus de 8,1%, creșterea investițiilor în cercetare-dezvoltare realizate de companiile din UE, definite ca fiind companii cu sediul în UE, este semnificativ mai ridicată, pentru al doilea an consecutiv, decât cea a companiilor din SUA, cifrata la 5,7%, și Japonia, de 4,4%.

Două companii din UE figurează în clasamentul primelor zece firme: Volkswagen pe locul 3, cu o investiție în cercetare-dezvoltare de 5,93 miliarde EUR, și Nokia pe locul 8.

Companiile din UE au reușit să mențină aproape neschimbată evoluția ascendentă a investițiilor în cercetare-dezvoltare, la 8,1%, fața de 8,8% în 2007, în timp ce companiile din SUA au înregistrat o creștere mai slabă, de la 8,6% în 2007 la 5,7% în 2008.

Companiile din economiile emergente au continuat să prezinte cea mai ridicată rată de creștere a investițiilor în cercetare-dezvoltare, în fruntea acestora aflându-se China, cu o creștere de 40%, India (27,3%), Taiwan (25,1%) și Brazilia (18,6%).

Numărul de patente la un milion de locuitori este un indicator al ”productivității” inovației. Noile mărci de comerț înregistrate la ”U.S. Patent and Trademark Office” (USPTO) au scăzut cu 20% în 2008. Fenomenul a fost accentuat cu precădere în domeniile financiar și al asigurărilor unde scăderea a fost de 30%.

În 2007, excedentul comercial în industriile de înaltă tehnologie a reprezentat aproximativ 3% din totalul comerțului manufacturier. SUA au fost și cel mai mare importator de bunuri și servicii din categoria tehnologiei informației și comunicațiilor.

Germania ocupă locul trei la capitolul invenții, după SUA și Japonia (74 de patente la 1 milion locuitori), fiind specializată în tehnologii de mediu și nanotehnologie (10% în patentele de nanotehnologie din cadrul OCDE în intervalul 2004-2006).

Tabel 4.3. Numărul de patente depuse

la EPO/milion locuitori

În 2006, SUA au acordat 28% dintre diplomele de doctorat din OCDE, o cotă semnificativ mai mică decât cea a Uniunii Europene de aproximativ 50%.

Rata de absolvire a studiilor superioare pentru bărbați în Japonia este de 43%. Rata de absolvire a studiilor doctorale este de 1%, sub media de 1,3%.

Numărul angajaților cu studii superioare a crescut cu 3% în intervalul 1998-2007, reprezentând 40% din totalul forței de muncă.

Rata ocupării în domeniul C&D este de numai 15%, fiind cea mai scăzută din OCDE. Germania a acordat 13% din diplomele de absolvire a doctoratului în științe din OCDE. Are cel mai ridicat grad de absolvire în domeniile ingineriei și științelor.

Decizia de a adopta o nouă tehnologie nu este simplă. Managerii trebuie să gasească echilibrul între vechi și nou având în vedere faptul că schimbarea tehnologiei este foarte scumpă și de cele mai multe ori ireversibilă.

Sarcina managerilor este de a ști cum va evolua piața și cât de repede evoluează tehnologiile din domeniul lor de activitate.

În momentul în care decizia de schimbare a tehnologiei este luată, apar următoarele întrebări : Care din noile tehnologii să fie aleasă? Este nevoie de training pentru utilizarea ei? Care va fi randamentul investiției?

În lipsă de idei inovative se poate apela la centrele de transfer tehnologic care se ocupă cu introducerea în circuitul economic a tehnologiilor și utilajelor specifice, echipamentelor și instalațiilor rezultate din cercetare, în vederea obținerii de procese, produse sau servicii noi sau îmbunătățite, cerute de piață.

Cu ajutorul centrelor de transfer tehnologic se pot pune în practică idei inovative și astfel se implementează idei care să ducă la creșterea productivității muncii.

Riscurile asumate se concretizează mai târziu prin dezvoltarea piețelor prin introducere de noi produse sau produse îmbunătățite, prin îmbunătățirea proceselor organizatorice și tehnologice specifice fiecarei economii și nu în ultimul rând prin îmbunătățirea proceselor de distribuție.

Evident cele mai avantajate economii sunt cele aflate în avangarda progresului tehnic, care ajung să dețină un avans tehnologic ce le permite obținerea de prețuri pe măsură sau cele care reusesc să realizeze produsele cerute de piață, pe care concurența este incapabilă să le realizeze.

Capacitatea tehnologică, încluzând tehnicile de investiție, este reflectată de modul în care se produc bunuri și se prestează servicii în economie. Se pornește de la cumpărarea bunului, trecându-se apoi la varianta mixtă cumpărare cu începerea producției după care se trece producția industriala a respectivului bun.

Îmbunătățirea capacității tehnologice este asociată cu deținerea și utilizarea cunoașterii, capacitatea de a guverna și capitalul uman, sub forma capitalului intelectual.

La nivel macro, cu cât este mai ridicată capacitatea tehnologică cu atât mai avansată este eficiența afacerii.

Eficiența producției este dată de crearea de bunuri cu intrari puține și viteză maximă. O măsură a eficienței este creșterea valorii adăugate a bunurilor și serviciilor.

Creșterea valorii adăugate pe muncitor reprezintă îmbunătățirea capacității tehnologice, îndeosebi în producția de bunuri și servicii de înaltă tehnologie.

Competitivitatea exprimă capacitatea economiilor de a se menține în competiție și de a obține avantaje economice, în condițiile unui anumit mediu de afaceri internțional.

O economie cu adevărat competitivă va oferi bunuri și/sau servicii de o calitate superioară sau eventual similară la un preț mai scăzut decât competitorii săi. Nu este însă deloc simplu să găsești soluții pentru a realiza produse (servicii) atractive și la preturi mici. În multe situații răspunsul la problema enunțată este inovarea.

Inovarea este un proces complex prin care anumite idei noi sunt transpuse în practică generând schimbări în produsele și serviciile oferite de de o economie.

Succesul IMM-urilor în economia mondială actuală se datorează capacității inovatoare a acestora și a flexibilității de care dau dovadă permanent.

Nu numai IMM-urile sunt inovative, ci și marile companii, care din dorința de a obține profituri mari și o cotație mai bună a acțiunilor pe piața bursieră apelează la inovare pentru a obține avantaje competitive în fața concurenților majori. Deși investițiile în inovare sunt destul de riscante, multe firme mari și chiar și IMM-uri sunt dispuse sa riște mult visând să obțină o rata mai mare a profitabilității.

Adoptarea unei tehnologii existente de către țările aflate în dezvoltare presupune anumite costuri.

Firmele și economiile trebuie să își dezvolte capacitate de a asimila, absorbi și de a învăța ”manualul de utilizare al acestora”, iar cheltuielile aferente acestui proces pot fi ele însele asimilate cheltuielilor de C&D. Procesul de învățare, să știi care sunt limitele și să identifici ce adaptări trebuie făcute, reprezintă a doua față a C&D.

În viitor, cei care inovează și cei care oferă servicii suport pentru activitatea de inovare vor fi forțați să își reconsidere anumite puncte de vedere și să dea o alta direcție inovării.

Chiar dacă acum este o cerere mare pentru produse noi și ieftine vor trebui să își concentreze atenția asupra unor produse probabil mai scumpe dar care vor avea un ciclu de viată mult mai lung. În mod evident un ciclu de viață mult mai lung va însemna un număr mult mai mic de produse care ajung la groapa de gunoi ceea ce implicit va însemna și o protecție a resurselor.

Balcer și Lippman și Farzin, Huisman și Kort au studiat sincronizarea optimă dintre adoptarea unei noi tehnologii în contextul incertitudinii privind viteza de apariție și eficiența inovației. Ei au arătat că îmbunătățirea semnificativă a tehnologiilor și o rată ridicată a inovațiilor amână achiziționarea acestora.

În studiul ”Anticipation Efects of Technological Progress on Capital Accumulation: a Vintage Capital Approach”, Gustav Feichtinger, Richard F. Hartl, Peter M. Kort și Vladimir M.Veliov arată că în perioadele în care progresul tehnologic se desfășoară rapid firmele au tendința de a tăia investițiile în noi mașini și utilaje și așteaptă apariția de noi invenții.

În cazul în care doar investițiile în mașini noi sunt posibile, aceastea duc la scăderea producției, care la rândul ei creează un întreg val de faze anticipative negative sau pozitive.

Când este posibilă investirea în mașini vechi, scăderea producției nu mai are loc, pentru că scăderea investițiilor în mașini noi este compensată de surplusul de investiții în mașini mai vechi.

Mașinile mai vechi sunt mai ieftine, dar, de asemenea viața lor este mai scurtă, deci pot fi casate în momentul în care mașini mai modern sunt inventate.

Așa cum au arătat și Chari și Hopenhayn, firmele continuă să investească în tehnologii vechi deși aparent sunt disponibile tehnologii superioare .

O mare parte dintre modelele de studiu se axează pe complementaritatea dintre tehnologie și modul de utilizare a acesteia.

O companie are alternativa de a perfecționa și crește randmentul unei tehnologiei pe care o deține (learning by doing) sau de a o schimba cu un process de producție mai profitabil, dar care nu este suficient stăpânit imediat după achziționare. Schimbarea know-how-ului sau a tehnologiei poate determina anumite inerții și întârzieri în ceea ce privește adaptarea personalului la noile condiții,datorită timpului necesar pentru dobândirea calităților necesare pentru utilizarea lor corespunzătoare.

Companiile avansate tehnologic sunt mai reticente în a schimba tehnologiile pe care le stăpânesc.

Edwin Mansfield menționează că, în cazul unui echipament nou, atât furnizorul cât și utilizatorul își asumă un risc considerabil.

”În istoria științei, Thomas Kuhn (1963) a pretins că persoanele care adoptă mai întâi o nouă paradigmă științifică sunt în mod predominant nou-veniți în domeniu.

În domeniul organizării industriale se consideră că laboratoarele industrial sunt responsabile pentru multe inovații minore, majoritatea inovațiilor venind din afară (Edwin Mansfield, 1968, p. 92).

John Jewkes și alții (1959) au constatat că înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, doar 12 din 61 de invenții importante proveneau de la laboratoarele industriale.

Mai mult de jumătate proveneau de la laboratoare particulare. Daniel Hamberg (1963) relatează constatări similar după cel de-al Doilea Război Mondial.”

La nivel național, rolul guvernelor, așa cum este definit în Strategia Europa 2020, constă în:

îmbunătățirea mediului de afaceri în special pentru IMM-urile inovative, inclusiv prin achiziții publice care să sprijine inițiativele inovative;

îmbunătățirea condițiilor privind protecția proprietății intelectuale;

reducerea barierelor administrative asupra companiilor și îmbunătățirea calității legislației;

cooperarea cu stakeholderii (reprezentanții patronatelor, sindicatelor, consumatorilor, mediul academic, ONG-urile) pentru a identifica și rezolva eventualele disfuncționalități.

Adaugăm la această listă, în virtutea analizei noastre și eficientizarea cheltuielilor publice astfel încat să se găsească resurse pentru investiții în infrastructură și educatie și stimularea dezvoltării clusterelor.

În 2011 Comisia Europeană va aloca 6,4 miliarde Euro în cercetare și inovare. Pachetul, cel mai mare de acest gen care a existat vreodată, vizează o gamă largă de discipline științifice, domenii de politici publice și sectoare comerciale. 800 milioane Euro vor fi direcționați către IMM-uri. 

Acest pachet reprezintă un stimul economic și se preconizează că va crea peste 165.000 de locuri de muncă.

De asemenea, constituie o investiție pe termen lung într-o Europă mai inteligentă, mai durabilă și mai incluzivă, fiind un element-cheie în cadrul strategiei Europa 2020.

Prioritatea de vârf o reprezintă întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), coloana vertebrală a sistemului de inovare european, care reprezintă 99% din totalul companiilor europene.

În domeniul sănătății, al bioeconomiei bazate pe cunoaștere, al mediului și al nanotehnologiilor, participarea IMM-urilor trebuie să se ridice la 35% din bugetul total pentru o serie de teme.

Traducerea cercetării în noi tehnologii, produse și servicii este un element central al acestui pachet.

În domeniul nanotehnologiilor (270 milioane EUR), accentul se va pune pe activitățile de cercetare care ar putea duce la oportunități de brevetare și comercializare.

În jur de 600 milioane EUR din finanțarea pentru TIC sunt alocate următoarei generații de infrastructuri de rețele și servicii, sistemelor robotice, componentelor electronice și fotonice și tehnologiilor pentru conținutul digital.

Într-un studiu al Institutului Național de Statistică, realizat pentru perioada 2006-2008, se arată că, doar o treime din rândul companiilor românești au fost inovative, introducând noutăți tehnologice sau non-tehnologice.

Dintre întreprinderile inovatoare tehnologic, una din opt a inovat un produs, una din trei a inovat un proces și aproximativ 50% au implementat și dezvoltat atât produse cât și procese noi.

Tabel 4.4. Inovația și cheltuielile aferente

în 2006 la nivel UE

Sursa:Eurostat

Graficul 4.2

Inovatorii non-tehnologici au implementat și dezvoltat mai multe inovări organizationale decât de marketing.

Studiul arată că întreprinderile mari sunt mai inovative decât cele mici și mijlocii, șase din zece întreprinderi mari fiind inovative, față de numai trei din zece întreprinderi mici și mijlocii.

Pe activități, domeniul industriei este mai inovativ decât domeniul serviciilor.

Achizitionarea de mașini, echipamente și software a fost principala activitate în care au fost implicate companiile pentru realizarea activităților inovative.

Din totalul cheltuielilor de inovare doar 14,1% s-au cheltuit pentru activități de cercetare-dezvoltare.

Întreprinderile din domeniul industriei cheltuiesc mai mult pentru cercetare-dezvoltare decât cele din domeniul serviciilor.

Peste jumătate din numarul inovatorilor tehnologici au considerat calitatea bunurilor și serviciilor ca principal obiectiv al inovarii, iar jumatăte din inovatorii tehnologici au menționat ca obiectiv important extinderea gamei de bunuri și servicii.

Principala sursă de informare pentru inovare rămâne cea din cadrul întreprinderii. Totodată, cercetarea a arătat că întreprinderile românești nu cooperează îndeajuns. Astfel, numai 2,7% din numărul companiilor au cooperat în vederea realizării activităților inovative, iar principalii parteneri de cooperare au fost furnizorii de echipamente, materiale, componente sau software.

Cu toate acestea, nicio companie din România nu se află în topul primelor 1.000 de companii din Uniunea Europeana după investițiile în cercetare și dezvoltare în 2008.

Țara cu cele mai multe companii aflate în acest top este Marea Britanie (247), aceasta fiind urmată de Germania (209). Pe lângă România, alte șase state membre ale UE, respectiv Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania și Slovacia, nu au companii prezente în acest top.

Tabel 4.5. Pilonii competitivității

(pe o scală de la 1- cel mai slab la 7- cel mai puternic)

Sursa: Forumul Economic Mondial, Raportul Global al Competitivitatii 2009-2010

Competiția pe piața pe piața românească nu se bazează preponderent pe inovare sau avans tehnologic ci mai degrabă pe preț. Companiile românești nu sunt stimulate să investească în cercetare-dezvoltare pentru că piața nu cere produse noi sau avansate tehnologic.

Tabel 4.6 Industrii suport de amonte și aval, România, 2010

Sursa: GEA, în situl: http://www.minind.ro/studiu_ASPES/studiu_reindustrializarea_ro_bostina_ok.pdf, vizitat la 10.06.2010.

Dezavantajul competitiv cel mai grav se regăsește în sfera dezvoltării clusterelor.

Conform lui Michael Porter, cluster-ul reprezintă o aglomerare geografică de companii, furnizori, prestatori de servicii și instituții asociate într-un domeniu anumit, interconectate prin factori externi și complementari de diverse tipuri.

Cluster-ul poate fi localizat în orice tip de comunități teritoriale, de la cele mici, cum ar fi un grup de localități, orașe sau comune, până la regiuni, stat sau zone frontaliere între state.

Un avantaj competitiv solid într-o economie globală depinde din ce în ce mai mult de factorii locali – cunoștințe, relații, motivare etc., cu care, din punct de vedere geografic, concurenții mai îndepărtați nu pot concura.

Firmele grupate în clustere, indiferent dacă sunt sau nu competitori direcți, au acces la inputuri specializate și la angajați specializați, au un acces sporit la informație relevantă pentru sectorul lor de activitate și la termeni de comparație privitoare la costuri și productivitate, pot beneficia de complementaritatea cu activitățile altor firme din cluster, au un acces mai facil împreună la bunuri și investiții publice.

Clusterele sunt rezultatul unor concentrări de companii, astfel încât acestea să poată produce sinergii mai ridicate, prin intermediul proximității lor geografice și interdependenței lor.

Eduard Feser subliniază că acestea nu presupun numai gruparea economică a unor companii și instituții dintr-un anumit sector, ci mai degrabă se referă la relațiile prin care se interconectează, se generează și consolidează anumite avantaje competitive.

Planul Național de Dezvoltare al României pentru perioada 2007-2013 oferă baza pentru toate activitățile curente în domeniul cercetării-dezvoltării-inovației (CDI). Cheltuielile publice pentru CDI au ca țintă, în 2011, 1% din PIB.

4.7 Concluzii

De-a lungul timpului, marii economiști ai lumii au evidențiat contribuția pe care progresul tehnologic a avut-o asupra dezvoltării umanității și implicit a creșterii economice.

John Maynard Keynes spunea că din timpuri străvechi pînă la începutul secolului al 18-lea nu s-au petrecut schimbări remarcabile în nivelul de trai al omului simplu, locuind în centrele civilizate ale lumii. El a identificat doi factori esențiali care au determinat această stagnare: absența unor îmbunătățiri tehnologice și eșecul acumulării capitalului.

Tehnologia informației a contribuit cu aproximativ 50% la creșterea productivității în SUA între 1996 și 1999. De la o contribuție nesemnificativă, în doar câțiva ani revoluția IT a avut un efect formidabil asupra economiei americane.

Evoluțiile înregistrate în tehnologia calculatoarelor a permis răspândirea și folosirea cărților de plată, Internet banking-ul și securizarea acestor servicii.

Când progresul tehnologic e rapid, costurile de intermediere se reduc, influențând pozitiv investițiile în noile tehnologii.

Deschiderea internațională favorizează accesul la tehnologii noi și la produse intermediare specializate de înaltă calitate, care în final stimulează creșterea productivității.

Acumularea capitalului contribuie cu 13% la îmbunătățirea bunăstării economice înregistrate în prima parte a secolului al 20-lea. Restul progresului economic, aproximativ 90% trebuie atribuit tehnologiei sau productivitații totale a factorilor.

Acumularea de factori nu contribuie decât pe termen scurt la creșterea economică; numai progresul tehnic, care în analiza neoclasică este considerat exogen, poate stimula procesul de creștere pe termen lung. Pe termen scurt, creșterea economică este determinată de capital și progres tehnic, iar pe termen lung creșterea economică este determinată numai de progresul tehnic.

Tehnologia este văzută atât la nivel macroeconomic cât și la nivelul întreprinderilor ca un determinant cheie al creșterii economice. Cu toate acestea, tehnologia nu este singurul vector al creșterii economice. La nivel macroeconomic, sporirea nivelului muncii și a capitalului sunt responsabile pentru creșterea înregistrată de economiile naționale. Eficiența instituțiilor care sprijină evoluția tehnologică (institute de cercetare, universități, programele guvernamentale de resort) sunt, de asemenea, extrem de importante în cultivarea capacității societății de a se angrena în crearea și utilizarea de noi tehnologii.

Inovația, inclusiv dezvoltarea și comercializarea de noi produse, servicii, modele de afaceri și tehnici de management, este vitală pentru continuarea succesului economic.

Pentru economia națională sau globală, dezvoltarea de clustere industriale care să grupeze interesele pe orizontala și verticală ale unor industrii înalt tehnologizate trebuie să constituie o prioritate. Clusterele sunt acele zone în care cercetarea va naște ideile și tehnologiile viitorului.

Capitolul 5

MODELE DE CREȘTERE ECONOMICĂ

PARTICULARITĂȚI ALE CREȘTERII ECONOMICE ÎN SUA

5.1 Excepționalismul american

La mijlocul secolului al 19-lea, Alexis de Toqueville scria despre „excepționalismul american” încercând să prezinte diferențele profunde dintre Statele Unite și restul țărilor lumii. „Tot ce este legat de America este extraordinar”, spunea Toqueville.

Dacă ar fi să „revadă” America acum, Toqueville ar fi satisfăcut să vadă că multe dintre aspectele relatate și previziunile făcute de el și-au păstrat esența și s-au confirmat de-a lungul timpului. El vedea Statele Unite, care la acel moment aveau 13 milioane locuitori, în decurs de 100 de ani, ca fiind una dintre cele două mari puteri ale lumii, cea de-a doua fiind Rusia. Dar surpriza lui de azi nu este oferită de prezervarea democrației americane, ci de vectorul pur capitalist al acesteia. Așa cum a făcut în 1831, el ar dori să împărtășească Europei și restului lumii lecțiile învățate pe pământul american și întrebările ridicate de experiența locuitorilor acestuia.

SUA sunt cea mai mare și mai puternică din punct de vedere tehnologic țară din lume, cu un PIB pe cap de locuitor de 46.400 USD. Companiile americane se bucură de o mai mare flexibilitate decât firmele similare din Uniunea Europeană și Japonia în ceea ce privește deciziile de majorare a capitalului social, concedierea surplusului de angajați și dezvoltarea de noi produse. Companiile americane conduc sau sunt pe locuri fruntașe în domenii de vârf cum ar fi tehnologia informației și comunicării, medicină, echipamente militare, aeronautică și cercetarea spațiului.

Tabel 5.1. Topul celor mai mari economii ale lumii 2010

Sursa:în situl: http://www.economywatch.com/economies-in-top/, vizitat la 10.08.2010

Previziunea lui Marx conform căreia dezvoltarea capitalismului va duce inevitabil la apariția și proliferarea socialismului nu s-a dovedit adevărată în America. Partidul Socialist American nu a obținut niciodată mai mult de 6% din voturi la alegerile prezidențiale și nu a câștigat vreodată mai mult de câteva locuri în Congres. De-a lungul ultimului secol, SUA au fost singura democrație occidentală care a fost dominată exclusiv de partide cu orientare capitalismului liberal.

La cumpăna dintre secolele XIX – XX, doi mari președinți au elaborat doctrinele economico-politice ce urmau să definească relațiile SUA cu restul lumii. Președintele Taft a lansat „Diplomația Dolarului” potrivit căreia interesele americane sunt economice și se manifestă la nivel mondial. Președintele Roosvelt a impus ”Diplomația Big Stick” potrivit căreia SUA își promovează cu forța sau își apără interesele economice oriunde în lume. Începutul secolului XX marchează afirmarea SUA ca prima mare putere economică a lumii.

Ca populație, conform statisticilor din 2010, SUA se află pe locul trei după China și India.

Contează acest indicator când analizăm bogăția unei țări? Din primele cinci țări ale lumii ca număr ce locuitori: China, India, Statele Unite, Indonezia și Brazilia, doar SUA sunt cu adevărat bogate.

De fapt, cea mai bogată țară din lume în fost Luxemburg, având o populație de aproximativ 492.000 locuitori. Multe dintre cele mai bogate țări din lume au o populație sub media globală de 6 milioane, la nivelul anului 2009. Dacă ne raportăm la creșterea veniturilor pe locuitor, pe locurile fruntașe vom găsi tot țări cu populație redusă. Singapore – aproximativ 3 milioane de locuitori – a înregistrat cea mai ridicată rată de creștere a venitului pe locuitor între 1960 și 1990. Așadar pot exista țări mici și prospere și doar mărimea nu este suficientă pentru a garanta succesul economic.

Tabel 5.2. Clasamentul Dezvoltării Umane 2009

Norvegia

Australia

Islanda

Canada

Irlanda

Olanda

Suedia

Franța

Elveția

Japonia

Luxemburg

Finlanda

SUA

Austria

Spania

Sursa în situl: http://hdr.undp.org/en/statistics/, vizitat la 15.08.2010

Tabelul 5.3. Clasamentul PIB/capita

pentru selecția de la Tabelul 5.2

/locuitor 2009

Sursa în situl: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_(nominal)_per_capita, vizitat la 20.08.2010.

Din analiza celor două tabele observăm că din topul primelor 15 țări cu cel mai ridicat nivel al dezvoltării umane 10 țări se regăsesc și în topul 15, al țărilor cu cel mai ridicat PIB/locuitor.

Ca să îl parafrazăm pe Toqueville, în privința rezultatelor economice America reprezintă o „excepție”. În intervalul 1870 – 2004, în Statele Unite, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de peste zece ori ajungând de la 3.340 USD în 1870 la 46.381 USD în 2009, înregistrând o rată de creștere anuală de 1,8%.

Această performanță a conferit SUA, în 2004, locul doi pe plan mondial.

Dacă din 1870 și până în prezent rata de creștere anuală a SUA ar fi fost de 0,8%, cu un punct procentual mai puțin decât nivelul din 2000, PIB/locuitor în 2000 ar fi fost de 9.450 USD, reprezentând dublul valorii din 1870, respectiv 28% din nivelul anului 2000.

În aceste condiții, din 150 de state, SUA ar fi ocupat locul 45. Altfel spus, PIB-ul Statelor Unite în 2000 ar fi fost la nivelul celui înregistrat în prezent de Polonia sau în Mexic.

În 1950 piața americană era de nouă ori mai mare decât următoarea piață ca mărime (Marea Britanie).

Prin urmare industria americană s-a bucurat de o economie de scară pe care nici o altă economie națională nu visa să o atingă. Producția de masă era un monopol american, costurile unitare scăzute din industria SUA (de exemplu, oțel sau autoturisme) fiind greu de atins de celelalte state dezvoltate.

Și din punct de vedere tehnologic americanii au fost și sunt superiori altor națiuni, chiar dintre cele membre OCDE. După 1945, când cercetarea științifică în Europa fusese anihilată, majoritatea institutelor și universităților fiind distruse în timpul războiului.

O mare parte din savanții germani (europeni) au fost adoptați de noua putere emergentă, SUA și de ”aliatul” lor Rusia, pe principiul primul venit, primul servit. Printre aceștia îi putem aminti pe Albert Einstein, Enrico Fermi etc., unele dintre cele mai luminate minți ale secolului trecut și nu numai.

Un rol special în economia americană îl joacă companiile transnaționale. Coca Cola, Colgate, Microsoft, Ford, , General Electric, Intel, Exxon, Wal-Mart, Mc Donalds, reprezintă imaginea SUA în întreaga lume.

În topul primelor zece corporații transnaționale din lume, primele cinci sunt din SUA.

Activitatea lor se concentrează asupra ramurilor cu reale perspective de dezvoltare și de obținere a profitului.

Companiile transnaționale sunt vârful de lance al ofensivei americane în contextul globalizării economice.

În anii 80, societățile transnaționale dețineau o treime din producția industrială, peste jumătate din comerțul exterior. Valoarea mărfurilor și a serviciilor asigurate de transnaționalele de proveniență americană se ridica în această perioadă la 350 miliarde dolari.

Exprimat în procente, firmele americane reprezentau în 1999, 71,8% din valoarea primelor 50 de societăți transnaționale din lume.

Prin investițiile directe în străinătate, marile companii americane obțin profituri uriașe dar mai ales capătă posibilitatea de a controla sursele de materii prime.

Companiile americane sunt prezente pe piețele de înalt nivel în ceea ce privește consumul dar în regiunile producătoare de materii prime.

Totodată companiile americane transferă în exterior modelul american de planificare și de management a activității economice, și în egală măsură și noile tehnologii de mare randament și productivitate.

Globalizarea economiei duce la dezvoltarea companiilor transnaționale americane. Ele sunt astăzi o puternică forță în economia mondială și un adevărat liant al economiei americane care se regăsește și dincolo de frontierele naționale.

Secretul succesului american este legat de sumele uriașe investite în cercetare și dezvoltare, atât de către companiile private dar și de către autoritățile federale.

Un alt factor al succesului îl reprezintă gradul de pregătire și numărul personalului de cercetare. Revoluția tehnico-științifică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulți deținători ai premiului Nobel în știință sunt americani. Nivelul înalt al tehnologiei utilizate în industria americană determină repartizarea forței de muncă în domeniul serviciilor într-un procent uriaș (73,2% ) prin comparație cu 24,1% în industrie și 2,7%în agricultură.

Muncitorii americani sunt, în general mai bine pregătiți decât omologii lor străini. În SUA a fost introdus pentru prima dată sistemul de învățământ obligatoriu până la nivel de liceu, inclusiv.

O mare parte a cetățenilor americani beneficiază și au beneficiat de acest sistem care a le-a asigurat un nivel înalt de pregătire, care le-a permis să capete deprinderi și cunoștințe greu de atins pentru alții. Ca urmare costurile de producție au scăzut. Managerii americani erau cei mai buni din lume.

În 1960 venitul pe cap de locuitor al Japoniei era cu o treime mai mic decât cel al SUA, înregistrând în intervalul 1960-1985 o rata anuală de creștere de 5,8%. India, în același interval, pornind de la un nivel al venitului pe locuitor de 1/5 din cel al SUA, a înregistrat o rată media anuală de creștere de 1,5%. Datorită faptului că venitul pe locuitor în SUA a crescut cu o rată medie anuală de 2,1%, Japonia a recuperat handicapul în timp ce India a rămas mult în urmă.

Unul dintre motivele pentru care Japonia a crescut atât de rapid îl constituie faptul că, această țară a copiat practicile industriale ale țărilor dezvoltate și beneficiat de pe urma prezenței trupelor americane pe teritoriul său și de conflictele din zonă, după cel de al Doilea Război Mondial.

În studiul lor, Garett Jones și Tim Kane concluzionează că zecile de milioane de soldați americani dislocați din 1950 și până în prezent în diverse regiuni ale globului au avut un impact pozitiv asupra acestora. Astfel, în baza datelor centralizate din 94 de țări unde ”U.S. Army” a fost prezentă, a rezultat că există o relație de directă proporționalitate între prezența trupelor și creșterea economică a țărilor respective. Spre exemplu, staționarea unei forțe de 500.000 de soldați americani într-un anumit stat, pentru o perioadă de 50 ani (10.000 pe an) este asociată unei creșteri cu 1% a PIB anual pe locuitor. Explicația relației trupe-creștere este dată de umbrela de securitate creată de americani care favorizează creșterea dorinței de a investi într-o anumită țară.

Pentru o țară în dezvoltare ca India, creșteri notabile ale nivelului de trai pot fi obținute prin adoptarea know-how-ului și tehnologiei deținute de corporațiile multinaționale, dar țările din vârful piramidei dezvoltării precum SUA, Canada sau mai recent (din punct de vedere istoric) Japonia, nu se pot rezuma la a adopta soluțiile oferite de alții, mai ales că acestea sunt relativ limitate.

Aceste state trebuie să investească puternic și constant în cercetare pentru a reuși o alocare cât mai profitabilă a resurselor deja existente sau viitoare.

Pe această linie de gândire, economiștii susțin promovarea a trei tipuri de politici destinate a încuraja producția, transmiterea și implementarea ideilor: subvenții pentru învățământ, acordarea de granturi pentru cercetare și protejarea brevetelor și drepturilor de autor.

Tabelul 5.4 Indicatori macroeconomici în SUA

Sursa: OCDE, 2005

5.2 Factorii creșterii economice în SUA

5.2.1. Capitalul Uman

„În cel de-al doilea secol al erei creștine”, începea Eduard Gibbon „Declinul și căderea Imperiului Roman”, „Roma cuprindea cea mai mare parte a lumii și cea mai civilizată parte a umanității”. Statele Unite pot pretinde a fi echivalentul modern al acesteia.

La începutul secolului XXI, ”Imperiul Statelor Unite” a creat cea mai deschisă și dinamică societate din lume.

Un indicator al dinamismului social îl constituie creșterea populației. În secolul XX, populația Americii a crescut cu 250%, în timp ce în Marea Britanie sau Franța procentul de creștere a fost sub 60%. În ultimii cincisprezece ani, numărul americanilor a crescut de la 263 milioane la aproape 310 milioane, cea mai mare creștere a ultimilor 40 de ani.

Graficul 5.1.

Sursa: U.S. Census Bureau, 2010 în situl: http://www.census.gov/prod/cen2010/briefs/c2010br-01.pdf, vizitat la 21.11.2010

America este singura țară din lume care a menținut tiparele de creștere demografică specifice erei industriale în perioada post-industrială. Exceptând lumea arabă și câteva state cu venituri mijlocii din America Latină, toate celelalte țări cu rate ale fertilității mai mari decât Statele Unite sunt foarte sărace.

Americanii muncesc anual cu 300 ore mai mult decât europenii. Își schimbă serviciul mai des, cam o dată la șapte ani, față de 11 ani în Germania sau Japonia.

5.2.2. Rolul imigranților în creșterea economiei americane

O societate dinamică este și deschisă în ceea ce privește imigrația. Conform Census Bureau, SUA găzduiește în prezent 40,5 milioane de persoane născute pe teritoriul altor state. Ritmul recent de creștere economică înregistrat în SUA ar fi fost imposibil de realizat fără existența acestora.

Tabelul 5.5 Topul primelor 10 țări de origine

a imigrației americane

Sursa: DHS, Office of Immigration Statistics, 2010 Yearbook of Immigration Statistics (Washington, DC: Office of Immigration Statistics.

”Datele arată că, în ultimă instanță, imigranții sporesc capacitatea de producție a economiei americane, stimulează investițiile și favorizează o specializare care, pe termen lung, intensifică productivitatea. … În conformitate cu ceea ce au arătat cercetările anterioare, nu există nicio dovadă că aceste efecte benefice au loc prin pierderea locurilor de muncă ale unor persoane născute în Statele Unite … economia îi absoarbe pe imigranți, sporind ocaziile de angajare, fară a determina excluderea persoanelor active născute în Statele Unite ”.

În general, imigrantii ilegali nu au educația și experiența necesare pentru a ocupa funcții importante; ei ocupă posturile nedorite de către native (menajere, grădinari etc).

Imigranții au contribuit la creșterea locurilor de muncă în trei mari direcții:

au acoperit necesarul general;

au completat necesarul de forță de muncă în zonele în care aceasta era deficitară;

au practicat meserii considerate rușinoase pentru nativi.

Firmele multinaționale recunosc utilizarea de imigranți ilegali ca fiind un avantaj competitiv (reduce costurile, deci firma dispune de mai multe resurse, fiind astfel capabilă să implementeze strategii competitive). În acest sens, corporațiile tind să își intensifice eforturile de stopare a fenomenului imigraționist pentru a reduce astfel resursele și puterea competitiva a celoralți jucători din piață.

Cetățenii născuți pe teritoriul altor state reprezintă doar 11,3% din populația SUA și 14% din forța de muncă ocupată. În mod surprinzător, fluxul imigranților este atât de mare încât rata de creștere a ocupării este mai mare la imigranți decât la autohtoni.

Graficul 5.2

Sursa în situl: http://www.workingimmigrants.com/2006/07/high_impact_of_immigrant_worke2002.html, vizitat la 23.08.2010, prelucrare proprie.

Graficul 5.3

Sursa: idem graficul anterior.

În anii `90 forța de muncă a crescut cu 16.7 milioane muncitori, 6.4 milioane, respectiv 38%, fiind imigranți. Majoritatea celor din urmă (4,2 milioane) au sosit în timpul boom-ului economic din 1996-2000, imigranții ajungând să ocupe 4 din 10 slujbe nou create, într-un moment în care rata șomajului era dintre cele mai scăzute.

Prin faptul că fluctuează odată cu ciclurile economice, imigrația facilitează munca autorităților de reglementare monetară. Prin furnizarea de forță de muncă acolo unde este nevoie imigrația contribuie la creșterea vitezei ciclurilor economice și menținerea prețurilor și salariilor la un nivel confortabil.

În anul 2000 – vârful boom-ului economic american – Alan Greenspan atribuia creșterea economică americană următorilor factori:

creșterea productivității muncii;

creșterea forței de muncă.

Ambii factori au ținut în frâu costurile pe lucrător și au permis economiei să crească mai repede, cu inflație scăzută, limitând nevoia de intervenție a Rezervei Federale pentru reducerea acesteia.

Pe termen lung, imigranții au, de asemenea un efect benefic asupra sănătății fiscale, asigurărilor sociale și programul Medicare. Având în vedere că aceștia sunt în medie mai tineri decât nativii și că au o rată a fertilității peste autohtoni, imigrația reduce procesul de îmbătrânire a populației și crește rata populației active în raport cu cea pensionată, ajutând la bunul mers al programelor sociale.

Trebuie menționat și faptul că, printre acești imigranți sunt și persoane având un nivel de instruire mult peste media autohtonilor și care, în timp, contribuie substanțial la dezvoltarea domeniilor în care își desfășoară activitatea.

Conform unui raport al statelor americane vecine cu frontiera care desparte Mexicul de SUA, în anul 2008, pentru îngrijirea imigranților ilegali prezenți pe teritoriul statelor New Mexico, California și Arizona, s-a alocat de la buget peste 190 milioane de dolari, ceea ce reprezintă mai mult decât un sfert din totalul cheltuielilor pentru sănătate alocate pentru aceste 3 state. De aici apar cele mai multe reacții ostile în rândul populației americane față de imigranții hispanici, mai ales față de cei ilegali, aceștia neplătind taxe la bugetul de stat și, totusi, beneficiind de îngrijiri medicale ca oricare alt cetățean.

5.2.3. Efectul stării de sănătate asupra creșterii economice pe termen lung

Starea sănătății populației unei țări va afecta creșterea economică sub influența a numeroși factori care țin de condițiile locale. Muncitorii sănătoși sunt mult mai productivi – vigoare crescută, forță, concentrare, rezistență, creativitate etc. Prin urmare, când starea sănătății populației se îmbunătățește, statul respectiv va produce mai multe bunuri și servicii sub imperiul combinării aptitudinilor, capitalului fizic și cunoașterii tehnologice.

În PIB-ul din 2008, cheltuielile pentru sănătate au reprezentat 16%, cea mai mare cotă din țările membre OCDE cu mai mult de 4% peste următoarea țară din OCDE. Pentru comparație, Elveția și Germania au alocat pentru sănătate 10,7%, respectiv 10,5% din PIB-ul lor, iar Canada 10,4% și Franța 11,2%.

SUA conduce și la cheltuieli cu sănătatea pe cap de locuitor, cu 7.538 USD, în 2008 mai mult decât dublu față de media OCDE, 2.307 USD în 2003. Elveția 4.627 USD și Norvegia 5.003 USD ocupă locurile următoare. Aceeași situație era și în 2003.

Diferențele în privința cheltuielilor cu sănătatea, reflectă diferențele de prețuri, volum și cantitate a serviciilor prestate.

Între 1998 și 2003, cheltuielile anuale cu sănătatea pe locuitor în SUA au crescut în termeni reali cu 4,6%, o rată anuală comparabilă cu cea a OCDE, 4,5%.

În ultimul deceniu cota cheltuielilor de sănătate alocată produselor farmaceutice a crescut de la 8,6% în 1993 la 12,9% în 2003. Procentul se menține însă sub media OCDE de 17,7%. În anul 2009 Statele Unite au cheltuit pe produse farmaceutice 12% din totalul cheltuielilor de sănătate, urmate de Franța, Canada și Italia.

Sectorul public constituie principala sursă de finanțare pentru sănătate în țările OCDE cu excepția SUA, Mexicului și Coreea. În America doar 44% din cheltuielile de sănătate sunt finanțate de la buget cu mult sub media celorlalte state membre ale OCDE de 72%.

Cota de cheltuieli publice alocate sănătății rămâne cea mai joasă din țările OCDE, comparând, de exemplu, cu țările nordice Norvegia și Suedia – 80%. În State, asigurările private de sănătate acoperă 37% din cheltuielile de sănătate, mult peste media OCDE. Pe lângă SUA, Franța, Canada și Olanda acoperă prin sistemul privat peste 10% din cheltuielile pentru sănătate.

5.2.3.1 Resursele umane și materiale din domeniul sănătății în SUA

În pofida cheltuielilor relativ mari de sănătate, în SUA sunt mai puțini medici pe locuitor decât în majoritatea țărilor OCDE. În 2009, Statele Unite aveau 2,4 doctori practicieni la 1000 locuitori. De asemenea, existau 10,8 asistente la 1000 locuitori. Numărul paturilor la mia de locuitori în 2009 era de 3,1.

Majoritatea țărilor OCDE au înregistrat creșteri mari în ceea ce privește speranța de viață în ultimii 40 de ani. În Statele Unite, speranța de viață la naștere a crescut cu 7,3 ani între 1960 și 2002, mai puțin decât în Japonia,14 ani sau în Canada – 8,4 ani.

În 2009 speranța de viață în SUA era de 78,2 ani, Japonia, Elveția, Germania, Islanda, Israel ocupau, de asemenea poziții fruntașe în ceea ce privește speranța de viață în țările OCDE.

Tabelul 5.6. Speranța de viață la naștere

pe rase și sex în intervalul, 1930–2002

Sursa: National Center for Health Statistics, National Vital Statistics Reports, vol. 52, no. 3, Sept. 18, 2003

Creșterea speranței de viață are efect direct asupra nivelului mediu de îndemânare/calificare a populației și prelungirea timpului agregat de lucru efectiv. Rezultă, la nivel de muncitor o creștere a productivității muncii (lucrătorul sănătos muncește mai mult și mai eficient).

Starea bună a sănătății joacă, de asemenea, un rol important în:

creșterea eficienței educației (copiii sănătoși și bine hrăniți vor beneficia mai mult decât cei bolnavi și subnutriți de pe urma unui anumit nivel de instruire;

creșterea creativității lucrătorilor (sănătatea mentală contribuie la dezvoltarea imaginației, creativității, ideilor noi, cercetare-dezvoltare;

dezvoltarea abilității de a rezista la stres (creșterea adaptabilității la stresul legat de modificarea rapidă a factorului tehnologic);

5.2.4 Educația și cercetarea

Statele Unite dețin monopolul celor mai bune universități din lume și, de asemenea, oferă accesul la învățământ de cel mai înalt nivel persoanelor care doresc și merită acest lucru.

Succesul învățământului universitar și postuniversitar american nu se datorează în exclusivitate factorului material, ci este și rezultatul unei organizări deosebite a sistemului educațional.

Universitățile americane sunt mult mai puțin dependente de stat decât instituțiile de învățământ din celelalte state ale lumii.

Finanțarea acestora se face dintr-o gamă foarte variată de resurse: donații, companii, foști studenți deveniți oameni de afaceri, fundații etc.

Tabelul 5.7. Topul celor mai bune universități din lume

Sursa: Jiao Tong University Shanghai, The Economist, September 10th 2005

Institutul pentru Învățământ Superior din cadrul Universității Jiao Tong din Shanghai a întocmit un clasament al celor mai bune universități de pe glob, după diverse criterii printre care și numărul de premii Nobel câștigate și a articolelor apărute în publicațiile de prestigiu.

Șaptesprezece din primele douăzeci de universități din acea listă sunt americane. În top 50 sunt 35.

În cadrul instituțiilor de învățământ americane își desfășoară activitatea 70% dintre câștigătorii premiilor Nobel în diverse domenii științifice. Aceștia produc 30% din articolele și lucrările științifice apărute la nivel mondial și 44% dintre cele mai des citate studii.

Universitățile pot fi patronate de stat, biserică, filantropi generoși sau funcționează în sistem privat, în baza taxelor de școlarizare.

În anul fiscal 2004 donațiile private către universități s-au ridicat la suma de 24,4 miliarde dolari SUA. Doar 100 din cele aproximativ 3200 de instituții de nivel superior din SUA sunt implicate în activități de cercetare. Cea mai mare parte sunt colegii regionale care oferă module de studiu de doi ani, studenții merituoși putând alege după absolvire transferul la marile universități de cercetare.

5.2.5 Factorul tehnologic

5.2.5.1. Impactul industriei IT în dezvoltarea economică a Statelor Unite în intervalul 1940-2010

Stadiul actual de creștere a economiei americane este surprinzător în ceea ce privește durata și soliditatea. Cercetători ai progresului tehnologic cum ar fi Robert Gordon, vorbesc de ”Marele Val”, o perioadă de creștere puternică a progresului tehnologic, perioadă ale cărei coordonate pot fi localizate în intervalul 1891-1979 (cu niveluri ridicate ale productivității totale a factorilor între 1-2%).

Istoricul Brad de Long folosește conceptul de „leading sector”, sector generator, pentru fiecare stagiu al progresului tehnologic. Astfel în 1870 sectorul generator au fost căile ferate, în 1890 – industria chimică organică, industria de construcții a autovehiculelor în 1920, televiziunea în 1950 și transporturile aeriene în anii `60.

În cadrul ”Marelui Val”, Gordon evidențiază patru mari grupuri de inovații:

Electricitatea (motoarele electrice, iluminatul electric și electrocasnicele);

Motorul cu combustie internă (autovehicule, avioane, autostrăzi);

Chimia moleculară (industria petrochimică, masele plastice și industria farmaceutică);

Comunicațiile și divertismentul (telefonul, radioul, cinematograful și televiziunea).

Așa cum s-a întâmplat și cu inovațiile amintite, există se pare, o anumită întârziere între introducerea unei tehnologii și impactul general al acesteia asupra economiei. Pentru a înțelege acest decalaj de absorbție a progresului tehnologic trebuie să înțelegem că majoritatea noilor tehnologii au nevoie de dezvoltări complementare (șosele pentru autoturisme etc).

Actuala revoluție tehnologică poate fi privită ca o sumă a două tipuri de inovații: capacitatea de a procesa și stoca informații folosind computerele și scăderea costului de transmitere a informației.

Industria IT (calculatoare, telecomunicații, soft și servicii conexe) a jucat un rol major în modernizarea și dezvoltarea economiei americane.

”Marele Val” este un exemplu al modului în care oamenii pot, prin intermediul abilității practic nelimitat de a inventa, inova și pune în practică, să învingă legea scăderii randamentelor a lui Thomas Malthus.

Această lege pe care Thomas Malthus a aplicat-o în modelul său de creștere, ca o regulă care limitează expansiunea odată cu creșterea populației se aplică muncii și capitalului fizic, dar nu neapărat capitalului intelectual și ideilor.

În acest spirit Thomas Jefferson spunea: ”Cine primește o idee de la mine, o primește fără a mă vitregi de ea, așa cum cel care își aprinde lumânarea de la mine nu mă lasă în întuneric”.

Computerul a fost lansat spre comercializare la sfârșitul anilor 40 și s-a dovedit a fi tehnologia cu gradul cel mai ridicat de up-gradare, modernizare din secolul XX. Tehnologia informației a făcut și ea pași mari în ultimele trei decenii aducând îmbunătățiri rețelelor de telefonie, calității sunetului, vitezei de transfer a datelor. Software-ul, programarea computerelor au evoluat de la cartelele perforate, benzi până la FORTRAN, COBOL, BASIC și a patra generație de limbaje (4GL).

Pentru câteva decenii, supremația Statelor Unite în ceea ce privește computerele și comunicațiile a fost de neclintit. Începând cu anii `80 și alte state au început timid procesul de recuperare a decalajului. Cota SUA din piața mondială de IT era în 2000 de 45%, Europei îi reveneau 32%, Asiei 20%, urmate de America Centrală și de Sud cu 2%, restului țărilor revenindu-le 1%.

Tabelul 5.8

Abonați la conexiuni Broadband la 100 locuitori, Decembrie 2004

Graficul 5.4. Conexiuni broadband la 100 locuitori, decembrie 2004

Sursa în situl: http://www.oecd.org/document/39/0,3746,en_2649_34223_36459431_1_1__1,00.html, OECD 2005, prelucrare proprie.

În 1973, Agenția Apărării pentru Cercetări și Proiecte Avansate (DARPA) a demarat un program pentru dezvoltarea unui protocoale de comunicații care să permită legătura între computerele legate în rețea. Sistemul de rețele rezultat din acest program a primit denumirea de INTERNET. Interconectivitatea între diverse rețele permite creșterea enormă a traficului și răspândirea rapidă a acestuia pe tot globul.

Introducerea pe piață a computerului personal (PC-ul, 1985) și Internetul au revoluționat modul de lucru în toate sectoarele economiei și nu numai.

Prețul PC-urilor a scăzut anual cu o rată de 5%, încă de la lansare. În prezent aproape de 70% din gospodăriile americane au unul sau mai multe computere.

Aproximativ 60 milioane de calculatoare au fost vândute în SUA numai în 2004, 40% dintre ele pentru uz casnic.

Utilizarea acestora în școlile de stat a crescut semnificativ din `80 până în prezent. Aproape 98% din școlile publice folosesc computere și 90% dintre bibliotecile de stat au în dotare computere.

Industria IT americană s-a maturizat considerabil în anii `90. Tot mai mulți muncitori au căpătat deprinderea de a utiliza calculatorul, iar IT-ul și investițiile puternice în acest sector au generat creștere economică și accelerarea productivității muncii.

Unii economiști se gândesc la computere ca la un nou factor de producție. Până relativ recent, experții credeau în cuvintele lui Robert Solow care afirma: „computerele pot fi întâlnite oriunde, mai puțin în statisticile privind productivitatea.”

Chiar dacă pc-urile invadaseră fiecare aspect al vieții economice, rezultatele în ceea ce privește productivitatea nu păreau a fi încurajatoare. Situația s-a schimbat începând cu anul 1995, când productivitatea a început să crească rapid recuperând terenul pierdut după 1973. Cu creșteri de 3,2% anual între 1948-1973, productivitatea a crescut cu o rată de 1,4% anual între 1973 – 1995 și a explodat în perioada următoare la 2,9% anual până în 1999.

Conform ipotezei lui Gordon creșterea productivității manufacturiere se datorează computerelor, iar a celei nemanufacturiere se datorează ciclurilor de afaceri și unei mai bune dimensionări a producției. Datele recente par a confirma această teorie.

Productivitatea muncii în fabrici a înregistrat o creștere anuală de 4% între 1990 și 2003, urmată de cea a corporațiilor non-financiare cu creșteri de 2,8%.

Productivitatea afacerilor a crescut în fiecare an cu 2,4% în același interval. Entuziaștii vorbeau de o nouă era a capitalismului american.

Azi, economia americană și securitatea națională sunt total dependente de IT, iar miezul infrastructurii informaționale îl reprezintă Internetul.

În 2010, existau mai mult de 100 de linii telefonice fixe la 100 locuitori, de telefonia mobilă beneficiau 96% din locuitori, iar de Internet 77,3%. Mai mult de două treimi dintre americani sunt on-line. Cercetarea și dezvoltarea în acest domeniu este susținută financiar de Guvernul SUA și de industria IT. Bugetul pentru dezvoltarea rețelelor și cercetarea în domeniul IT pentru anul 2005, pentru toate agențiile americane a fost de 2.147 milioane dolari. Industria IT este evaluată la 29.100 milioane dolari.

5.2.5.2. Modelul neoclasic de creștere

Folosirea tehnologiei informației (IT) pentru creșterea economică durabilă produce trei efecte principale: (1) eficiență, (2) creștere, (3) utilizarea capitalului. Primele două efecte au caracter multiplicativ în timp ce al treilea poate fi adăugat la productivitatea agregată a producției.

Modelele neoclasice de creștere iau în considerare trei factori direcți de producție: acumularea fizică de capital (K), munca (L) și productivitatea agregată a cunoașterii (A); pentru o funcție de producție agregată la nivel de economic global de forma:

Y=F(AL,K)

y=f=f(k)

unde (Y) este producția agregată, (y) producția generată de munca în condiții de eficientă (y≡), și k reprezintă capitalul pe munca în condiții de eficientă (k≡).

Capitalul (K) reprezintă deprecierea investițiile cumulative din economia națională, iar producția agregată (Y) va crește odată cu creșterea factorilor de producție implicați, în condiții de ocupare deplină a forței de muncă. Datorită faptului că factorul de producție (K) este limitat:

(3) lim f `( k ) = ∞; ( k → 0 ) și limf ` ( k ) = 0; ( k → ∞ )

Când capitalul este insuficient, productivitatea sa marginală este mare, iar când acesta se epuizează, productivitatea sa marginală tinde spre 0. Calea de a ajunge la creșterea cu aceeași rată a capitalului și a producției (balanced growth path) pentru k=0 fără introducerea IT este:

(4) sf ( k ) = ( δ + n + g ) k

unde (δ) reprezintă deprecierea capitalului, (n) rata de creștere a populației active, (s) rata de economisire agregată și (g) rata progresului tehnologic efectiv (rata locală a inovației).

Vom introduce variabila i pentru a cuantifica utilizarea efectivă a IT într-o economie și vom presupune că sunt îndeplinite următoarele condiții:

k ( i ) > 0, δ`( i ) < 0, δ„( i ) > 0, n` ( i ) = 0, g` ( i ) > 0 g„ ( i ) < 0.

Astfel, utilizarea pe scară largă a IT crește rata locală a inovației (g` ( i ) > 0) fără a avea efect asupra creșterii forței de muncă (n` ( i ) = 0). Deprecierea capitalului (δ) poate fi scrisă ca o funcție asociată noțiunii de depreciere (d) și deprecierii fizice a capitalului (ρ), astfel:

δ ( i ) = d ( i ) + ρ

În esență, (5) arată că utilizarea tehnologiei informației nu are efect direct asupra ratei de depreciere fizică a capitalului (ρ), deși presupune de asemenea că utilizarea IT scade rata noțiunii de depreciere prin efectul de răspândire a rezultatelor (spill over outcomes), prin urmare, condiția anterioară δ`( i ) < 0, deoarece d` ( i ) < 0 cu ρ` ( i) = 0). Mai departe, o asemenea rată de diminuare scade (i.e. convex) în valoare absolută după cum sugerează δ„( i ) > 0. De asemenea, utilizarea IT induce efecte pozitive asupra ratei locale a inovației, dar cu o rată diminuată g„ ( i ) < 0.

f„ ( i ) = .

Formula (6) arată că utilizarea exogenă a tehnologiei informației este o funcție multiplicativă având două efecte majore:

de eficiență: și

de scară: .

Efectul de eficiență poate fi înțeles ca un proces de inovație tehnologică prin intermediul IT, iar efectul de scară ca un proces de stocare prin care baza productivă a unei economii crește prin intermediul tehnologiei informației.

Dacă extindem modelul neoclasic și endogenizăm alegerea IT, obținem următorul rezultat (diferențiind total ecuația (4) raportat la ”i”, și considerând adevărate relațiile (2), (3) și (5)):

(7) s=k(i)+

rezultă că:

(8)

f„(i)= +.

Când resursele de capital ale unei economii sunt libere de a alege nivelul de utilizare al “i” , efectul de creștere a sustenabilității generat de IT determină un nou, suplimentar, efect de utilizare al capitalului, în plus față de efectul multiplicativ al ecuației (6). Acest efect suplimentar depinde de rata de înlocuire a capitalului în economie (δ ( i )+ n + g ( i)) în corelație cu rata agregată de economisire (s). În particular , noul efect este mai puternic, astfel:

δ ( I )+ n + g ( i ) >sf„( k )

Aceasta sugerează că productivitatea câștigată de pe urma folosirii corespunzătoare a IT are nevoie ca rata de înlocuire a capitalului să depășească productivitatea marginală a capitalului provenit din economii.

Deși tehnologia informației promovează deschiderea economică, accesul rapid și ieftin la informații poate să ofere practic posibilități nelimitate în materie de deschidere socială.

5.2.6 Politici economice și instituții

Pentru a acoperi golul instituțional în domeniul relațiilor economice internaționale, președintele Richard Nixon a creat, în 1971, Consiliul pentru Politici Economice Internaționale. Tot el, la începutul celui de-al doilea mandat, a creat Consiliul pentru Politici Economice.

Întrucât numărul comitetelor care aveau tangență cu activitatea de coordonare economică ajunsese la aproximativ 30, pentru a elimina lipsa de sincronizare și paralelismele, președintele Gerald Ford a pus bazele Consiliului de Coordonare a Politicilor Economice. Acesta reunea miniștrii agriculturii, comerțului, sănătății, educației, locuinței și dezvoltării urbane, internelor, muncii, transporturilor, finanțelor și răspundea de elaborarea și aplicarea politicilor economice în țară și în străinătate.

Consiliului de Coordonare a Politicilor Economice (CCPE), spunea Jules Katz, care a deținut poziții importante în cadrul administrațiilor președinților Nixon, Ford, Carter, Bush, că a fost cel mai bun mecanism de coordonare aflat la dispoziția vreunei administrații americane.

Președintele Jimmy Carter a desființat (CCPE) și a înființat în locul acestuia Grupul pentru Politici Economice care avea însărcinări atât pe plan intern cât și pe plan extern.

În timpul mandatului lui Jimmy Carter a început procesul de dereglementare, care a fost continuat de Ronald Reagan și George Bush, Bill Clinton și George W. Bush.

Dereglementarea a început pe o bază extrem de pragmatică, respectiv de la compararea costurilor și beneficiilor reglementării unor sectoare (transporturi aeriene și transporturi rutiere, fiind expresia încrederii neîngrădite în piață și în capacitatea sa de autoreglare.

Dereglementarea este o componentă esențială a paradigmei neoliberale fiind așezată la baza performanțelor economiei americane în materie de creștere a produsului intern brut, a productivității etc. Lărgirea ariei concurenței într-un climat de progres tehnologic rapid și de integrare deosebit de strânsă a economiei mondiale nu poate să nu aibă asemenea rezultate benefice.

Ronald Reagan a gestionat problematica economică printr-o o serie de consilii care funcționau pe lângă Guvern. Reaganomics a fost cea mai serioasă încercare de a schimba cursul politicilor economice americane de la ”New Deal”.

Ronald Reagan susținea ca numai prin reducerea cheltuielilor bugetare se poate înregistra economică.

Programul de redresare economică lansat de Reagan în 1981 avea patru obiective majore: (1) reducerea ritmului de creștere a cheltuielilor publice, (2) reducerea ratei marginale a impozitului pe venituri (capital, muncă), (3) dereglementarea, începută în timpul mandatului lui Carter și (4) reducerea inflației prin controlul masei monetare pusă în circulație.

În timpul mandatului lui Reagan s-a impus teoria ofertei.

Politica supply-side se bazează pe ideea Keynesiană că managementul cererii induce distorsiuni în semnalele transmise de piață și are efecte inflaționiste.

Conform acestei politici intervenția statului în economie nu e o soluție, ci o parte a problemei. Sprijinirea ofertei afirmă suporterii acestei politici, îndeosebi prin reducerea fiscalității, determină creșterea veniturilor fiscale și îmbunătățirea nivelului de trai.

Această politică a fost adoptată de Ronald Reagan, George Bush tatăl și apoi de Bill Clinton. Trecerea la supply-side economics a însemnat o adevărată revoluție în materie de politică fiscală, asistență socială și politică comercială.

Se aștepta ca aceste schimbări majore ale politicii economice americane să determine creșterea investițiilor și a gradului de economisire, creșterea economică, echilibrarea bugetului, însănătoșirea piețelor financiare, reducerea inflației și a ratei dobânzii.

Creșterea anuală a cheltuielilor bugetare a fost redusă de la 4% cât era în timpul lui Carter la 2,5% în timpul administrației Reagan, în ciuda recordului de creștere a cheltuielilor militare pe timp de pace.

În PIB-ul anului 1981, cheltuielile federale reprezentau 22,9%, iar în anul 1989 acestea au scăzut la 22,1%.

Schimbările asupra codului fiscal federal au fost substanțiale. Impozitul maxim pe venit a fost redus de la 70% la 28%. Impozitul pe profit a fost redus de la 48% la 34%.

Reagan a relaxat sau chiar a eliminat controlul asupra prețului carburanților și gazelor naturale.

Băncilor li s-a permis să investească într-o gamă variată de domenii, iar sfera de acoperire a legilor antitrust a fost redusă.

Dereglementarea a fost în mod sigur ultima dintre prioritățile programului economic al administrației Reagan. Referitor la politica monetară, Reagan a fost susținătorul reducerii creșterii masei monetare inițiată de Federal Reserve la sfârșitul anului 1979, politică ce a condus la recesiunea severă din 1982, dar și la o reducere substanțială a inflației și ratei dobânzii.

În privința cursurilor de schimb, în timpul primului mandat, administrația nu a intervenit pentru modificarea valorii dolarului, în timpul celui de al doilea mandat intervenind doar ocazional cu scopul de a reduce și apoi stabiliza cursul valutar al monedei naționale.

Astfel, produsul intern brut real pe muncitor, care a crescut cu o rată anuală de 0,8% în timpul mandatului președintelui Carter a crescut la 1,8%.

Productivitatea în sectorul manufacturier a crescut cu o rată anuală de 3,8%, un record pe timp de pace.

Mulți alți indicatori macroeconomici au fost îmbunătățiți. Rata șomajului a fost redusă de la 7% în 1980 la 5,4 % în 1988. Rata inflației a scăzut de la 10,4% în 1980 la 4,2% în 1988. Rata de înființare a unor noi afaceri a crescut substanțial, în schimb, falimentele bancare au fost cele mai ridicate din perioada anilor `30.

La sfârșitul administrației Reagan, economia americană înregistrase cea mai mare expansiune realizată în timp de pace. Privind retrospectiv, cele mai mari realizări ale Reaganomics au fost reducerea taxelor și a inflației. În plus, aceste rezultate au fost obținute cu eforturi mai mici decât se prevăzuse anterior..

În general, procesul de elaborare a politicilor economice din timpul președintelui George Bush senior a fost dezorganizat și ineficient. Pentru reglementare s-a impus o anume combinație de impozite mai ridicate și de reduceri ale cheltuielilor pentru a elimina deficitul bugetului guvernamental. În timpul administrației acestuia impozitele au crescut, iar cheltuielile bugetare au fost ținute sub control.

După standardele economice contemporane, performanțele economice ale SUA în anii `90 au fost impresionante. Boom-ul economic american de acum două decenii s-a datorat și politicilor economice ale administrației Clinton.

Bill Clinton a creat Consiliul Economic Național (National Economic Council – NEC).

NEC a gestionat întreaga problematică a dezvoltării și implementării politicilor economice atât pe plan intern, cât și în sfera internațională. De asemenea, NEC avea grijă ca politicile propuse să fie în conformitatea cu platforma economică prezidențială, recomanda adoptarea unei anumite poziții în relațiile economice internaționale și și-a dezvoltat un bagaj propriu de instrumente de analiză și evaluare.

Paul Samuelson scria: ”Liderii lumii par a fi conduși de nas de consilierii economici. Dar cine trage și cine împinge? Și țineți cont că acela care își alege doctorul dintr-un grup mare de medici specialiști este în mod normal propriul doctor. Prințul, de multe ori, aude ceea ce vrea să audă”

În timpul celor doua mandate ale președintelui Clinton între 1993 și 2000, economia americană a înregistrat cea mai lungă perioadă de creștere din ultimele trei decenii.

În cursul celui de al doilea mandat, creșterea economică reală a înregistrat o medie de 4,5 % anual, iar șomajul a atins nivelul de 4%. Creșterea economică susținută și rata scăzută a șomajului erau cu atât mai remarcabile cu cât surveneau pe un fond de surplus bugetar structural și inflație redusă.

Reducerea deficitului bugetar a reprezentat un obiectiv major al politicilor economice puse în aplicare de administrațiile Clinton, care au fost obligate sa găsească răspunsuri noi la gravele dezechilibre create de politica de mari reduceri de taxe și sporire dramatică a bugetului apărării din a doua administrație Reagan.

Clinton a practicat o politică fiscală progresist-conservatoare, combinând încercări moderate de redistribuție cu disciplina bugetară, bugetul incluzând creșteri semnificative de taxe și reduceri de cheltuieli bugetare. Creșterile de taxe s-au concentrat, în schimb, pe cei cu venituri mari, coroborat cu programe destinate celor cu venituri mici si medii, cum ar fi Earned Income Tax, Head Start și alte programe guvernamentale.

Dintre factorii pe termen mediu care explica succesul perioadei, conform Frankel și Orszag46, se număra o politică macroeconomică sănătoasă, atât fiscală cât și monetară. Anii `90 au fost marcați de: acordul privind bugetul în 1990 și, respectiv, 1993 și menținerea deciziei de utilizare a surplusului bugetar pentru plata datoriei în anii 1998-2000. Trecerea de la deficit la surplus bugetar a condus la îmbunătățirea ratei nete de economisire la nivel național, care a condus la scăderea ratei dobânzii și la creșterea nivelului investițiilor sectorului privat. Similar, eliminarea deficitului bugetar a permis Rezervei Federale să practice rate mai scăzute ale dobânzii, cu efectele cunoscute asupra inflației și creșterii.

În 2001, Rezerva Federală a aplicat o politică de reducere a ratei dobânzii, de la 6,50 % la 1,75 %. Scăderea ratei dobânzii stimulează cererea prin încurajarea consumului, investițiile prin micșorarea costului capitalului, investițiile imobiliare. Totodată, prin devalorizarea dolarului în raport cu alte valute străine sunt încurajate exporturile și scad importurile, realizându-se echilibrarea balanței de plăți externe.

Strategia lui George Bush pentru asigurarea prosperității Americii prevedea: reducerea cheltuielilor bugetare, promovarea politicilor pro-creștere și întărirea instituțiilor. George Bush a propus o strategie bazată pe trei piloni:

restrângerea cheltuielilor Guvernului Federal;

cooperarea cu Congresul, pentru promulgarea legislației care să susțină creșterea economică prin permanentizarea reducerii taxelor;

reformarea instituțiilor fundamentale ale societății americane astfel încât să se adapteze noului secol;

George Bush este hotărât să încurajeze inovația, să scadă costul derulării afacerilor și să promoveze creșterea economică. Politicile economice susținute de administrația Bush au avut în vedere următoarele aspecte: încurajarea investițiilor și expansiunii economice prin reducerea cheltuielilor publice și reducerea reglementărilor – dereglementarea, reducerea dependenței de sursele de energie străină, expansiunea comerțului exterior, protejarea micilor afaceri și angajaților acestora, precum și reducerea costurilor cu asigurările de sănătate.

În prezent, economia lumii depinde foarte mult de dezvoltarea economică a SUA, iar SUA depinde prea mult de împrumuturile externe.

Accesul ușor la bani ieftini ar pute împinge economia americană într-o direcție greșită.

Majoritate banilor împrumutați au ca destinație consumul și investițiile imobiliare, fiind neglijate investițiile în domeniul productiv: construirea de locuințe nu determină o creștere economică pe termen lung, în maniera în care o face crearea unor facilități industriale.

5.3 Ultima criză

În secolul al 16-lea a fost adus primul bulb de lalea în Olanda. După câțiva ani, timp în care și-au câștigat notorietatea, bulbii de lalele au devenit un simbol al bogăției și statutului social atât în Olanda cât și în țările învecinate.

Întrucât nevoia de a epata face parte din trasăturile de bază ale umanității, dorința de a avea în posesie un asemenea bulb a generat o creștere considerabilă a prețului lalelelor.

Creșterea prețului a constituit o oportunitate pentru investitorii speculativi care au început să își vândă bunurile pentru a achizitiona bulbul care să îi imbogățească.

În mai puțin de o lună prețul unui bulb crescuse de 20 de ori. Ce mai Caritas!

În banii de azi, urmare instrumentelor speculative create, un bulb de lalea putea costa în jur de 80.0000 de euro.

În momentul în care statul a încercat să reglementeze piața, cei mai informați traderi au vândut masiv bulbii deținuti, obținând sume fabuloase în aur. Această acțiune și intrarea pe piața a unei oferte suplimentare de bulbi a dus la spargerea acestei bule speculative. Într-o luna și jumătate valoarea bulbilor a scăzut cu 90%. Ultimii investitori au pierdut totul, la fel ca și conaționalii noștri la jocurile piramidale gen Caritas, FNI etc.

Și pentru că istoria ne arată că oamenii nu învață nimic din experiențele trecute, astfel de crize s-au succedat la intervale de timp mai mari sau mai mici până în prezent.

Marea Criză a început în vara anului 1929. Căderea inițială a fost relativ moderată, dar contracția s-a accelerat după prăbușirea bursei la sfărșitul lui octombrie. Produsul Național Brut (PNB) a scăzut cu 10,2% din 1929 până în 1930.

Graficul. 5.1. Produsul Național brut per capita, 1919-1930

Sursa în situl: http://www.macroeconomics.tu-berlin.de/fileadmin/fg124/romer/publications/multiple-public-info.pdf., vizitat la 14.06.2010

Graficul 5.2. Creșterea economică în SUA

Sursa: www.TradingEconomics.com, bureau of economic Analysis, vizitat la 11.12.2010

Președintele american Herbert Hoover a redus cheltuielile bugetare în timpul Marii Depresiuni din anii 1929 – 1933, obținând prăbușirea Wall Street-ului. FMI a făcut același lucru în Asia, în 1997, provocând mai întâi încetinirea activității economice, apoi recesiune și depresiune. Dacă exemplele sunt discutabile, putând fi aduse argumente pro, dar și contra, concluzia contrariază șocant.

Urmare Marii Crize, Mihail Manoilescu a sugerat adoptarea unui set de măsuri urgente, între care:

ƒReforma profundă a statului. Date fiind eșecurile înregistrate de tipurile economice deja experimentate (economia liberă de piață, economia planificată central), omenirea s-ar fi aflat în faza adoptării sistemului economic și social-politic corporatist;

Instaurarea economiei naționale organizate, ceea ce implica, în practică, intervenția permanentă a statului în viața economică, atât pentru determinarea unităților și ramurilor economice care trebuiau subvenționate, cât și pentru exercitarea unui control asupra operațiunilor de comerț exterior;

Descentralizarea industrială a lumii și creșterea capacității de cumpărare a țărilor în curs de industrializare.

„Unele aspecte ale vieții capitaliste din zilele noastre trezesc întrebarea, dacă mai există sau nu instinct capitalist /…/ Intrigă, în special, persistența în anumite aberații economice, care nu pot sfârși decât cu o prăbușire.

În „Lumea Nouă”, 3, 1932, Mihail Manoilescu ataca virulent, cu argumente desprinse, în mare măsură, din dezbaterea de idei aflată atunci în desfășurare în Germania, modul de funcționare a economiei libere de piață.

„Unele aspecte ale vieții capitaliste din zilele noastre trezesc întrebarea, dacă mai există sau nu instinct capitalist /…/ Intrigă, în special, persistența în anumite aberații economice, care nu pot sfârși decât cu o prăbușire. Cea mai gravă, cea mai adâncă și cea mai cunoscută dintre toate este menținerea fără sfârșit a nivelului ridicat al dobânzilor.

Catastrofalele căderi ale întreprinderilor industriale și bancare din toată lumea se datoresc, în mare parte, abuzului care s-a făcut de către capitalul leneș în exploatarea elementelor economice producătoare și active. Dacă în locul rentabilității absurde și antieconomice de 10%, rentabilitatea generală s-ar fi păstrat în jurul nivelului antebelic de 5%, rezistența capitalismului ar fi fost infinit mai mare”.

Spune Roubini:”Atunci, ca și acum, speculațiile de pe piața imobiliară și de pe cea bursieră, reglementarea financiară minimală și un stol de inovații financiare au conspirat la crearea unui balon iluzoriu care, atunci când s-a spart, a pregătit scena pentru cvasicolapsul sistemului financiar de pe Wall Street, o brutală cădere economică în viața omului de rând și o recesiune mondială. … aceleași forțe care au dat naștere Marii Depresiuni și-au făcut de cap și în anii care au dus la propria noastră Mare Recesiune”.

Sfârșitul comunismului a determinat un val fără precedent de migrație dinspre est către vest. Milioane de oameni în căutarea mirajului occidental au ales să traiască visul american la el acasa. Odată ajunși peste ocean au pus presiune pe piața imobiliară. La fel ca și în cazul lalelelor, au avut nevoie de un anumit timp pentru a strânge banii necesari valorizarii boomului imobiliar. În plus, în anul 2004 guvernul american a lansat programul de credite pentru locuințe fără garanții, la noi se numesc credite cu buletinul. Pe acest fond, prețul imobilelor a început să crească. Creșterea economică înregistrată ca urmare a dezvoltărilor tehnologice și expansiunii economice ca urmare a deschiderii piețelor din fostul bloc de răsărit a creat mirajul că oamenii își vor permite să cumpere locuințe. Așa a început totul.

În ”Despre criză, fără mânie și cu discernământ”, autorii au argumentat de ce criza a pornit din Statele Unite: “…plusarea riscului din partea unor instituții de credit specializate în domeniul ipotecar, pe fondul percepției de evoluție normală la un orizont pe termen mediu, în contextul unui sistem de supraveghere specific american (mai lax, divizat regional și din punctul de vedere al procedurilor), care și-a dovedit slăbiciunile. … tipul de capitalism practicat de în SUA favorozează capitalul financiar în fața capitalului uman.”

În Criză, Finanțe,Teorii – Studii alese, Gheorghe Dolgu identifică nouă cauze principale de declanșare a crizei:

Supraextindere în materie de credit și îndatorare. În acest moment, criza financiară este legată mai ales de îndatorarea familiilor și a firmelor din sectorul financiar;

Derivatele, piesa centrală a crizei. Produse financiare negociabile a cărăror depinde sau derivă din valoarea altor active (proprietăți, obligații, acțiuni) sau combinații de active sau instrumente financiare;

O concentrare excesivă. Fragilitatea unui sistem financiar bazat pe finanțarea prin piețe de capital;

Practici contabile discutabile. Declinul de pe piețele bursiere modifică mereu raportul între diverse componente ale activelor firmei de investiâii financiare, hedge-fund-ului etc., raportul între fondurile proprii și fondurile atrase, accentuând criza de lichiditate și de solvabilitate;

Excesele dereglementării. Acest proces a demarat în anii administrației democrate a lui Jimmy Carter, la sfîrșitul anilor `70.

Culpa agențiilor de rating. Agențiile de rating, ca și în împrejurări anterioare, nu au reușit să evalueze corect situația diverselor instrumente și instituții financiare și nu și-au adus contribuția la diminuarea opacității derivatelor și semnalarea la timp a unor primejdii crescănde.

Legislativul și executivul american … s-au lăsat adormite de prejudecățile ideologice despre perfecționarea piețelor și omnisciența lor;

Publicul american nu a învățat din rateurile trecute ale pieței și nu a ajuns să asocieze câștigurile mari cu riscurile pe măsură;

Ruptura de economia reală. …Într-o economie dezvoltată sau superdezvoltată, sectorul financiar se dezvoltă în mod inevitabil mai rapid decât economia reală și la un anumit moment intervine ruptura, incapacitatea lui de a mai reflecta fundamentele lumii reale.

Printre cauzele principale ale crizei și ale propagării ei a fost și dereglementarea și eliminarea restrictiilor din legea Glass-Steagll.

Avand siguranța că prețurile nu se pot duce decât în sus, investitorii s-au îndatorat și au învestit puternic, umflând bula imobiliară la un nivel fără precedent. Toate aceste demersuri au avut loc cu binecuvântarea susținătorilor mâinii învizibile care reglează piețele.

Într-un interviu acordat în The New York Review of Books în 15 mai 2008, referitor la posibilitatea de a fi evitat această criză, George Soros spunea:

”Cred că se putea, dar tebuia să se recunoască faptul că sistemul, așa cum operează el în prezent, este construit pe fundamente false. Din nefericire, avem o idee despre fundamentalismul de piață, ideologie dominantă în prezent, care susține că piețele se autoreglează; și asta este fals, deoarece, în general intervenția autorităților este cea care salvează piețele câns au probleme.”. Iată opinia unui om de afaceri care a beneficiat din plin de pe urma unui sistem dereglementat și care a influențat și influențează în continuare piețe și țări.

Planul de redresare al Americii, prin American Recovery and Reinvestment Act, este cel mai îndrăzneț și de avengură, ca finanțare 787 miliarde USD. Scopul acestuia este de a salva economia aflată într-un proces de erodare continuă și așezarea ai pe un trend ascendent prin reactivarea forței de muncă locale prin investiții pe termen lung. Peste 100 de miliarde vor fi alocați doar pentru programe de transformare și inovative.

Principalele ținte ale planului vizează:

Modernizarea sistemului de transport incluzănd vehicule cu tehnologie avansată și căi de transport cu viteze mari;

Creșterea accentului pe energii alternative (vântului, solară etc)

Crearea cadrului pentru creșterea inovației în sectorul privat prin investiții în broadband, SmartGrid și tehnologia informației în sănătate;

Investiții în cercetarea medicală.

Joseph Stiglitz consideră că există și alte modalități de rezolvare a problemelor generate de criza economică, printre care se numără crearea unui fond de solidaritate, care să ajute statele cu probleme. Lipsa de solidaritate este principalul obstacol în calea ieșirii din criză.

Referitor la nevoia de a se construi un nou capitalism, Amartya Sen, sugerează decidenților la nivel global să îl recitească pe Adam Smith care a vorbit de caracterul necruțător al pieței capitaliste, ale cărei practici trebuie supravegheate de către stat.

Sen spune că nu trebuie inventat un „nou capitalism” ci revăzute „idei mai vechi”, pentru a înțelege mecanismele care au stat la baza situației actuale. ”Smith refuză intervențiile care exclud piața, dar nu intervențiile care includ piața având drept scop realizarea acelor lucruri importante pe care piața nu le poate rezolva”

La un moment dat, dezechilibrele economice globale vor fi corectate și, dacă lucrurile merg bine, creșterea în restul lumii va începe procesul de apropiere și atingere a performanțelor americane, diminuând astfel decalajul existent în prezent.

În final, deși excepționalismul american îi îngrijorează pe outsideri – pentru că reprezintă și încurajează o lume mult mai nesigură – doctrinele excepționaliste par a fi potrivite cu noțiunea conform căreia lumea după Războiul Rece este un teren de luptă între culturi și ideologii diferite, o „ciocnire a civilizațiilor”. Într-o astfel de lume, teza antiexcepționalistă a Uniunii Europene, ale cărei state ar trebui să-și uniformizeze imaginea și mesajul, pare să ofere un refugiu sigur. Nimeni nu știe care dintre cele două sisteme economice va influența mai mult viitorul. Dar, pentru SUA alegerea a fost deja făcută. America este o țară diferită: atât față de ceilalți, cât și în interiorul său.

5.3 Concluzii

Pornind de la determinanții creșterii economice și ponderea lor în realizarea creșterii economice, am ales câțiva dintre aceștia și i-am analizat în contextul celei mai mari economii a lumii, cea din Statele Unite ale Americii.

Începând cu Doctrina Monroe care proclama, la 2 decembrie 1823, că puterile europene nu vor mai coloniza și nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale americilor, continuând cu ”Diplomația Dolarului,” potrivit căreia interesele americane sunt economice și se manifestă la nivel mondial și cu ”Diplomația Big Stick” potrivit căreia SUA își promovează cu forța sau își apără interesele economice oriunde în lume, Statele Unite s-au afirmat în secolul XX ca prima mare putere economică și militară a lumii.

Industria americană s-a bucurat de o economie de scară pe care nici o altă economie națională nu visa să o atingă. Producția de masă era un monopol american, costurile unitare scăzute din industria SUA (de exemplu, oțel sau autoturisme) fiind greu de atins de celelalte state dezvoltate.

Companiile transnaționale americane reprezintă imaginea SUA în lume și sunt vectorii prin care se controlează resurse și tehnologii la nivel global. În topul primelor zece corporații transnaționale din lume, primele cinci sunt din SUA. Firmele americane conduc sau sunt pe locuri fruntașe în domenii de vârf cum ar fi tehnologia informației și comunicării, medicină, echipamente militare, aeronautică și cercetarea spațiului, exploatarea resurselor solului și subsolului.

Și din punct de vedere tehnologic americanii au fost și sunt superiori multor națiuni, chiar dintre cele membre OCDE. Nivelul înalt al tehnologiei utilizate în industria americană determină repartizarea forței de muncă în domeniul serviciilor într-un procent uriaș (73,2%).

Un alt factor al succesului îl reprezintă gradul de pregătire și numărul personalului de cercetare. Revoluția tehnico-științifică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulți deținători ai premiului Nobel în știință sunt americani.

America este singura țară din lume care a menținut tiparele de creștere demografică specifice erei industriale în perioada post-industrială.

În anul 2000, vârful boom-ului economic american, Alan Greenspan atribuia creșterea economică americană următorilor factori: creșterea productivității muncii și creșterea forței de muncă.

SUA conduce și la cheltuieli cu sănătatea pe cap de locuitor și dețin monopolul celor mai bune universități din lume.

Acestea sunt doar câteva dintre elementele constitutive ale succesului înregistrat de Statele Unite în ultimele două secole.

Avand în vedere că nicio societate nu este perfectă, și cu atat mai mult un colos economic ca SUA, situația actuală în care se află economia mondială se datorează, în mare parte expansiunii fără precedent a Statelor Unite și aurei de invincibilitate a sistemului capitalist și democrației al căror exponent sunt.

Așa cum am arătat la subcapitolul politici economice și instituții, dereglementarea pornită în timpul lui Jimmy Carter a permis ”părții întunecate a capitalismului”, izvorâtă din trăsăturile specific umane, deseori amintite în cuprinsul tezei, să arunce economia mondială într-una din cele mai grave crize economice înregistrată în istorie.

Dereglementarea a fost dublată de o supraextindere în materie de credit și îndatorare, dezvoltarea fără control a produselor financiare derivate, finanțarea prin piețe de capital, ruptura de economia reală etc.

Conjunctura mondială actuală lasă greu să se întrevadă o îmbunătățire pe termen scurt a situației economice a SUA, dar, având în vedere ciclurile economice trecute și experiența în reveniri economice a acestui ”uriaș adormit”, cred că există suficiente motive de optimism pe termen lung.

Un element important al reconstrucției creșterii economice a SUA îl poate constitui repatrierea industriilor externalizate de expansionismul anterior crizei și așezarea sistemului financiar federal și internațional pe baze solide și transparente.

Concluzii

Deși să vorbești despre creștere economică în contextul celei mai mari crize contemporane, poate părea la prima vedere puțin ironic, analiza evoluției creșterii economice din antichitate până în prezent a oferit, însă, prilejul identificării, pe de-o parte a elementelor determinante ale acesteia cât și a factorilor care în timp au împiedicat realizarea sa.

Au existat întotdeauna suișuri și coborâșuri, dar, de fiecare dată, au fost identificați ”numitori comuni” de ambele tabere.

Trecând în revistă economiștii și marii gânditorii de la Adam Smith și până la Amartya Sen sau Joseph Stiglitz, ”numitorii comuni” favorabili creșterii economice au fost: capitalul uman (oferta de forță de muncă, educația, disciplina, motivația, spiritul întreprinzător); resursele naturale (pământul, mineralele, combustibilii,); capitalul fizic (utilaje, fabrici, infrastructură); progresul tehnic și tehnologic alături de inovație (cercetarea științifică, diseminarea informației, reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele aflate în dezvoltare); factori interni (politicile guvernamentale – favorizarea afacerilor, reglementare, impozite și taxe, subvenții pentru dezvoltarea industriei și agriculturii); externi (geopolitica, investițiile străine directe, legăturile comerciale, diseminarea cunoașterii, fluxurile financiare dinte state.

Am radiografiat sistemul capitalist pentru a identifica elementele care periodic pun economia în stare de criză, atât la nivel local, cât și la nivel global. Atât Adam Smith, cât și predecesorii săi au găsit un numitor comun, și anume ”omul și acțiunile sale” mândria și nepăsarea lui pentru binele social.

Pornind de la dictonul ”omul sfințește locul,” am analizat câteva aspecte care definesc cel mai bine ”capitalul uman” și am abordat probleme de actualitate cum ar fi: educația, sănătatea, statutul social, migrația, inovația.

Aceste elemente, combinate și direcționate de o politică economică bine fundamentată, ar trebui să asigure progresul, sub toate aspectele lui: tehnologic, social, cultural, spiritual.

De la începuturile istoriei, omul și uneltele sale, din ce în ce mai sofisticate, respectiv, capitalul uman și capitalul fizic au fost complementare în realizarea creșterii productivității muncii și, prin urmare, a creșterii economice generalizate și a bunăstării.

Amintesc aici exemplul Japoniei, unul dintre liderii economici mondiali, care nu se remarcă prin resurse naturale excepționale, dar care a reușit să domine o mare parte a lumii atât economic cât și politic de-a lungul istoriei.

Randamentul investițiilor în capitalul uman depinde de succesul măsurilor de promovare a capitalului fizic de politicile educaționale și de sănătate, precum și de calitatea fondului genetic al fiecărei națiuni.

Investițiile în capitalul uman trebuie făcute de la vârsta cea mai fragedă. O generație de copii subnutrită, privată de cele mai elementare servicii de sănătate și educație, ajunsă la maturitate nu va putea performa corespunzător pe piața concurențială a muncii.

Investițiile în capitalul uman nu sunt suficiente pentru a înregistra creștere economică, dar combinarea și corelarea judicioasă a capitalul uman cu celelalte forme de capital reprezintă calea de urmat, bătătorită de unii și abia defrișată de alții.

Un alt aspect important abordat în teză a fost migrația. Prin migrație se realizează schimburi economice culturale și se diseminează cunoașterea.

Remitențele trimise în țările de origine, prin valența lor de venituri din exportul forței de muncă, au efect de relaxare a presiunilor exercitate asupra producției interne deficitului de contului curent și balanței de plǎți externe.

La repatriere emigranții aduce în țările de origine sumele economisite. Aceste fonduri pot fi folosite pentru investiții sau prin consum stimulează industriile locale.

Țările în dezvoltare au nevoie de capital uman de calitate, însă elita inginerilor, medicilor, cercetătorilor, după ce beneficiază de avantajele sistemului educațional de acasă, aleg să plece în țări dezvoltate, contribuind astfel la dezvoltarea altor țări.

Este o problemă la care țările mai sărace trebuie să reflecteze intens, având în vedere dubla pierdere înregistrată în sistem. Pe de-o parte banii investiți de stat în educația unui emigrant cu creier și aportul său virtual la dezvoltarea economică a societății. Conform statisticilor din România, peste un sfert din forța de muncă emigrantă are studii superioare.

Pentru țările dezvoltate afectate de îmbătrânirea populației, migrația internațională reprezintă singura soluție de a păstra indicatorii demografici și economici la un nivel care să le asigure perpetuarea nivelului de trai și plata pensiilor.

Așa cum am arătat în capitolul destinat migrației, resursele financiare aflate la îndemâna migranților internaționali sunt considerabile.

Țările de origine ar trebui să se implice activ în direcționarea acestor fonduri pentru a realiza creștere economic internă.

Politici speciale trebuie trasate pentru stimularea emigranților internaționali de a se întoarce și investi economiile în activități economice generatoare de bunuri și servicii autohtone și nu în consum de bunuri din import.

Investițiile în imobiliare, terenuri intravilane sau agricole, bunuri de consum sau alte investiții speculative sunt consecința directă a incertitudinii în care se află economia națională a lipsei perspectivelor concrete de investire a banilor migranților. Aceste politici descurajează nu numai migranții ci și investitorii străini și autohtoni.

Tehnologia și progresul tehnologic precum și crecetarea-dezvoltarea care le favorizează, sunt văzute de majoritatea teoreticienilor din domeniul economic, atât la nivel macroeconomic cât și la nivelul întreprinderilor ca elemente cheie al creșterii economice.

În acest sens, instituțiile care asigură cadrul necesar pentru evoluția tehnologică: institute de cercetare, universități, programele guvernamentale de resort, sunt, de asemenea, extrem de importante în cultivarea capacității societății de a se angrena în crearea și utilizarea de noi tehnologii.

Inovația, inclusiv dezvoltarea și comercializarea de noi produse, servicii, modele de afaceri și tehnici de management, este vitală pentru continuarea succesului.

Am subliniat importanța dezvoltării de parcuri sau clustere industriale care să concentreze la un loc întreprinderi productive, furnizorii și clienții lor din amonte și aval, institute de cercetare, universități și toată infrastructura civică aferentă. Asemenea domenii ale inteligenței și productivității vor putea să asigure, pe baze noi, ecologice, mersul înainte al societăților moderne.

De asemenea, am analizat, ca un studiu de caz ingredientele succesului economic al Statelor Unite, ca țara cea mai semnificativă la nivel mondial, atât ca generator de creștere economică, pe momente istorice, dar și de instabilitate globală, cu valențele ei de putere economică, politică și militară la nivel global.

Am arătat importanța pe care americanii au acordat-o educației, cercetării-dezvoltării, sănătății, precum și cadrului instituțional care a asigurat mixul ingredientelor succesului.

De asemenea, am creionat succint aspectele legate de crizele care au avut ca punct de plecare contextul global, stimulat de acțiunile și inacțiunile Statelor Unite ca locomotivă acționată de ”cavalerii apocalipsei economice” a capitalismului: avariția, desconsiderarea naturii, egoismul, dorința de afirmare socială.

Marele Alan Greenspan spunea în Era turbulențelor: ”Nimeni nu poate să conteste izbânzile de până acum ale capitalismului. Economiile de piață au reușit, de-a lungul secolelor, să creeze prosperitate, prin eliminarea celor ineficienți și prost pregătiți și prin recompensarea celor care anticipează cererea consumatorilor și o satisfac, utilizând în modul cel mai cel mai eficient resursele de muncă și de capital. Tehnologiile mai noi împing în tot mai mare măsură înainte acest neiertător proces capitalist, la o scară mondială. … Din nefericire, creșterea economică nu poate să producă mulțumire sau fericire de durată. … fericirea este o stare relativă, care într-un timp îndelungat separată de creșterea economică.”

Închidem așadar cercul deschis în introducere prin sublinierea mesajului transmis direct sau subliminal de marii economiști ai lumii. ”Creșterea economică nu este totul!!!”. A reprezentat multă vreme un etalon al standardului economic al tărilor în competiție pentru gloria eternă și votanți docili. Oamenii trebuie să înteleagă că mai mult nu înseamnă și mai bine nici pentru umanitate, ca specie, nici pentru celelalte regnuri (animal și vegetal). Deși victoriile capitalismului se vad la tot pasul: orașe ale viitorului, în care oamenii se plimbă în mașini luxoase, au case și posibilități nebănuite, undeva, la celalalt capăt al civilizației, membrii unui trib din bazinul Amazonului sesizează că pâmantul nu mai are culoare, plafonul de verdeață al pădurii tropicale s-a rărit și soarele distruge încet, încet, habitatul obișnuit de mii de ani.

Mesajul este cât se poate de simplu. Omenirea a ajuns la un moment de răscruce al existenței ei. Capitalismul trebuie să se redefinească pe principii globale și să se sincronizeze cu vibrația planetei.

Abia atunci, când conștiința planetară va rezona în fiecare dintre noi și când fiecare viețuitoare a planetei va întelege că lupta cu natura înseamnă, de fapt lupta cu noi înșine, vom avea șanse să creștem atât economic, cât și ca bunăstare.