Particularitati ale Actiunilor Militare Specifice Misiunilor de Asistenta Umanitara

Cuprins

INTRODUCERE

Capitolul 1. Asistență umanitară – generalități

1.1. Tipuri de misiuni ale armatei române

1.1.1. Tipuri de misiuni de asistență umanitară

1.2. Istoria operațiunilor de asistență umanitară

1.3. Asistența umanitară în concepția ONU, NATO și UE

1.3.1 Încălcări ale dreptului internațional umanitar

Capitolul 2: Misiuni de asistență umanitară făcute de armata României

2.1. Asistență umanitară acordată de România 

2.1.1. Tipuri de misiuni de asistență umanitară în care sunt implicate forțe de geniu

2.2.

Capitolul 4: Organizarea și înzestrarea subunităților care participă la acțiuni de asistență umanitară

4.1. Tipuri de lucrări ale subunităților de geniu

4.2. Procedee și proceduri de lucru ale subunităților de geniu care participă în activități de ajutorare

4.3. Reguli de angajare pe timpul executării misiunii de asistență umanitară

Capitolul 5: Partea practică

Concluzii și referințe personale

Bibliografie Listă de abrevieri

Anexe

1.Considerații generale

Misiunile armatei, în sens larg, sunt, de fapt, scopuri politice și strategice stabilite de societate pentru instituția militară. Ele se cer îndeplinite necondiționat și în orice împrejurări, fiind absolut obligatorii pentru armată ca instituție a statului, deoarece ele definesc statutul și rolul social al acesteia. Pe de altă parte, fiecare misiune se înfăptuiește printr-un ansamblu coerent și concentrat de acțiuni militare, în funcție de caracteristicile esențiale ale misiunii respective.

Acțiunile militare reprezintă modalitatea concretă prin care misiunile armatei prind viață, devin realitate.

În literatura de specialitate termenul de acțiune militară are înțelesuri diferite. Pentru a justifica afirmația de mai sus și pentru a face înțeles conținutul acestor cuvinte utilizate frecvent voi prezenta câteva exemple. Exemplele sunt:

„Acțiunea militară reprezintă ansamblul de activități, măsuri, preocupări etc., organizate și desfășurate de structuri ale armatei (comandamente, eșaloane, grupări etc.) prin utilizarea mijloacelor din înzestrare/dotare, în vederea atingerii unui scop în ansamblu sau a unei misiuni în detaliu”. În acest context, se vorbește de acțiune militară la nivel tactic și la nivel operativ.

„Acțiune militară. Acțiune executată cu mijloace militare. Acțiunile militare sunt decise de guvern. Conducerea generală este asigurată de șeful statului major general”. Se disting următoarele tipuri de acțiuni militare: acțiune militară umanitară, acțiune coercitivă, acțiune preventivă, acțiune civilo-militară.

Acțiune civilo-militară este acel tip de acțiune întreprinsă pe un teatru de operații militare, ce privește interacțiunea dintre forțele militare cu mediul civil propriu, pentru îndeplinirea obiectivelor fixate de guvern. Există trei tipuri de acțiuni civilo-militare și anume: acțiuni în folosul forțelor (scopul urmărit este de a facilita executarea misiunilor operaționale înaintea, pe timpul și după angajare); acțiuni în folosul mediului civil (sunt înscrise în cadrul obiectivelor guvernamentale, desfășurate în scopul de a contribui la restabilirea totală parțială sau a funcțiilor vitale ale unui stat sinistrat); acțiuni umanitare (acel tip de acțiune ce cuprinde: ajutorul umanitar și acțiunile militare cu scop umanitar).

Acțiune militară umanitară reprezintă acea acțiune prin care forțele armate execută prestări directe în folosul populației și a organizațiilor umanitare prezente pe teatru, chiar asigurând protecția lor. Acest tip de acțiune este adesea realizat în cadrul unei operațiuni de menținere a păcii.

Scopul politic al acțiunilor militare umanitare este reprezentat de sprijinirea populației aflate în dificultate, în urma unor războaie, conflicte, crize, dezastre naturale sau produse de om. Acesta este atins atunci când acțiunile forțelor armate reușesc să aplaneze conflictul prin eliminarea încălcării drepturilor omului realizată de un stat sau o grupare de state străine , fără acordul obligatoriu al statului pe teritoriul cărora se produc incidentele.

Pentru o bună înțelegere a operațiunilor de asistență este important să se cunoască semnificația următorilor termeni:

Asistență externă – este asistența acordată unor națiuni străine de la vânzarea de echipamente militare până la donarea de alimente, provizii și medicamente pentru a ajuta supraviețuitorii unor dezastre naturale sau dezastre provocate de om. Asistența externă are trei forme: asistență pentru dezvoltare, asistență umanitară și asistență de securitate.

Asistența pentru dezvoltare – se referă la programe, proiecte și activități concepute pentru a promova creșterea economică și îmbunătățirea vieții cetățenilor țărilor în curs de dezvoltare.

Asistență de Securitate este un grup de programe prin care se oferă articole de apărare, de pregătire militară și alte servicii legate de apărare.

Asistență în caz de dezastre produse în mod natural (cum ar fi cutremure, furtuni, secetele, erupții vulcanice, incendii) sau produse de om (cum ar fi explozii sau incendii industriale, boli infecțioase, etc.)

Și nu în ultimul rând, asistența umanitară (HA) care, în general, este înțeleasă ca find reprezentată de acțiunile de ajutorare pentru a salva vieți, pentru a atenua suferința și a menține și proteja demnitatea umană în timpul și în urma crizelor provocate de om și de dezastrele naturale, precum și pentru prevenirea acestor situații. Această formă imediată de ajutorare inplică furnizarea de hrană, apă, adăpost de urgență și ajutor medical

HA se poate executa ca răspuns la un cutremur, inundație, foamete sau dezastre atât naturale, cât și produse de om, cum ar fi, contaminarea radioactivă, biologică sau chimică sau izbucnirea unei pandemii. De asemenea, poate fi necesară ca o consecință a războaielor sau a luptelor generate de diferendele politice, religioase sau persecuția etnică. HA este executată pentru eliminarea sau reducerea consecințelor dezastrelor naturale sau produse de acțiunea omului, a epidemiilor care pot reprezenta o amenințarea serioasă a vieții sau care pot avea ca rezultat daune însemnate sau pierderea propietății. HA este limitată ca scop și ca durată și este destinată pentru suplimentarea sau completarea eforturilor autorităților civile ale națiunii gazdă sau agențiilor care au responsabilitatea primară de asigurare a acestui gen de asistență.

Principiile după care se ghidează aceste forme de asistență și ajutor sunt esențiale pentru stabilirea și menținerea accesului la populațiile afectate fie în contextul unui dezastru natural, fie în contextul unui conflict armat, sau a unui complex de urgență (spre exemplu, un dezastru natural care are loc în timpul unui conflict armat). De organizațiile umanitare sunt cunoscute, în general, patru principii: umanitate, neutralitate, imparțialitate și independență. Acestea au fost recunoscute de Organizația Națiunilor Unite (ONU) prin Rezoluția Adunării Generale 46/182 din 1991. Al patrulea principiu a fost adăugat în 2004 sub egidă ONU prin Rezoluția Adunării Generale 58/114.

Umanitate – salvarea de vieți omenești și atenuarea suferințelor, oriunde se constat. Scopul acțiunii umanitare este de a proteja viața și sănătatea și de a asigura respectarea ființei umane.

Imparțialitate – care acționează numai la nevoie, fără discriminare între sau în cadrul populațiilor afectate. Acțiunile umanitare trebuie să se efectueze numai la nevoie, acordându-se prioritate celor mai urgente cazuri, fară a se face diferențieri cu privire la naționalitate, rasă, sex, convingeri religioase, clasă sau opinii politice.

Neutralitate – acționând fără a favoriza nicio parte într-un conflict armat sau alte dispute când o astfel de acțiune este efectuată. Actorii umanitari nu trebuie să ia parte la ostilități sau să se angajeze în controverse de natură politică, rasială, religioasă sau ideologică.

Independență – acțiunea umanitară trebuie să fie autonomă față de obiectivele politice, economice, militare sau alte obiective pe care orice actor le poate deține cu privire la zonele unde acțiunea umanitară este implementată.

În funcție de aceste principii și pe baza gradului de contact cu populația afectată, asistența umanitară poate fi împărțită în trei categorii. Cele trei categorii sunt foarte importante deoarece ajută, pe de-o parte la definirea, în condiții diferite, a unor tipuri de activități umanitare care sunt oportune sprijinirii cu resurse militare internaționale, iar pe de altă parte oferă „consultare” părților implicate în ceea ce privește natura și necesitatea asistenței. Categoriile menționate mai sus sunt reprezentate de:

Asistență directă: atunci când distribuirea bunurilor și serviciilor se realizează față în față.

Asistență indirectă: atunci când bunurile se transportă spre populațiia afectată

Suport de infrastructură: implică furnizarea de servicii generale, precum repararea drumurilor, managementul spațiului aerian, generarea de energie electrică, numai în beneficiul populației afectate.

Tipuri de misiuni ale armatei române și dificultăți în executarea misiunilor de asistență umanitară

Misiunea armatei reprezină ansamblul de activități și acțiuni diferite, ca natură și conținut (concepție, organizare, conducere, desfășurare, învățământ, exerciții, antrenamente, aplicații, trageri cu armamentul de infanterie din dotare, trageri de luptă etc.), reglementate juridic (instrucțiuni, regulamente, dispoziții, legi, hotărâri de guvern, ordine ale ministrului apărării naționale,), organizate, conduse și desfășurate în cadrul structurii militare, având în vedere îndeplinirea obiectivelor și scopurilor legale stabilite de societate.

Misiunile armatei se pot aprecia ca un mandat încredințat instituției militare de către societate și de către instituțiile statului abilitate, prin lege, să facă acest lucru. Mandatul se referă la: principalele competențe ale armatei, atât în domeniul securității și apărării țării, cât și al promovării intereselor naționale,în interiorul și în afara țării; obligațiile pe care România și le-a asumat, prin tratate și convenții internaționale referitoare la securitatea zonală, regională și globală.

Dinamica misiunilor armatei reprezintă un process complex și multidimensional. Pentru o înțelege cât mai bine a acesteia, misiunile se pot clasifica după următoarele criterii: conținut, natură, locul de îndeplinire, mod de executare și organizația sub egidă căreia își desfășoară activitatea.

După conținutul misiunilor, acestea se împart în: misiuni generale, misiuni speciale și misiuni ocazionale. Misiunile generale sunt cele prin intermediul cărora se garantează suveranitatea, independența și unitatea statului, dar și integritatea teritorială a țării și a democrației constituționale. Misiunile speciale se referă la obligațiile pe care le are statul român în urma unor tratate și convenții internaționale și la participarea unor structuri militare la executarea unor diverse sarcini, militare sau non militare, acolo unde o cer interesele internaționale în afara granițelor țării. Misiunile ocazionale sunt reprezentate de acele activități și acțiuni ale armatei ce iau forma unei implicări active și consistente a unităților și subunităților militare în situațiile în care doar intervenția unor asemenea structuri pot rezolva problemele ivite. De exemplu, asistența umanitară, adică: ajutorarea populației în caz de catastrofe ecologice sau dezastre naturaale (incendii, inundații, cutremure, viscole, etc.)

Natura misiunilor armatei, le delimitează pe acestea în misiuni militare și misiuni non militare. Misiunile non militare cuprind o serie vastă de acțiuni și activități care se execută independent de structurile militare naționale și multinaționale. Printre acestea se numără și misiunile umanitare care, deși, sunt îndeplinite de armată atât pe teritoriul național, cât și în afara acestuia, nu sunt specifice organizației militare. De-a lungul timpului au apărut situații în care, aceasta și-a arătat un angajament sporit, rolul ei fiind esențial în astfel de misiuni. Participarea armatei la acțiuni umanitare, se face, în mod deosebit, în cazul unor catastrofe naturale. Misiunea structurilor militare este de a lupta împotriva instabilității și de a asigura securitatea ONG-urilor cu activități în furnizarea ajutorului umanitar. Nici armata și nici mijloacele de care ea dispune nu sunt predispuse la activitățile cu caracter umanitar. În afara teritoriului național armata se poate implica în oferirea de ajutor umanitar, pe trei direcții:

ca instituție militară care deține capacitatea de reacție rapidă, de organizare și de autoapărare, aramta, asigură libertatea de mișcare a forțelor angajate în acordarea ajutorului umanitar, menține perimetrul de securitate, și protejează culoarele umanitare;

armata pune la dispoziția ONG-urilor, angajate în activități umanitare, a infrastructurii pe care o posedă, în special, mijloacele de comunicație și de transport

serviciul medical militar poate să acorde ajutorul calificat necesar populației civile traumatizate, prin intermediul personalului de specialitate de care dispune în spitalele de campanie proprii.

Structurile militare participă la activități prin care se oferă ajutor umanitar numai atunci când alte structuri, nu militare, nu pot face față. Aceste tipuri de misiuni ridică o serie de dificultăți în modul de îndeplinire. Printre probleme executării acestora se găsesc și următoarele:

definirea misiunilor umanitare nu este riguroasă;

mandatul misiunilor umanitare nu este foarte précis și poate duce la interpretări diferite pe teren. În prezent, granița dintre menținerea păcii și asistența umanitară, este tot mai neclară.

în structura armatei nu există o unitate specializată în oferirea ajutorului umanitar. Deși, polivalența militarului îi îngăduie acestuia să acorde ajutor umanitar, el nu intervine decât atunci când nu este altcineva care poate rezolva situația. Având în vedere importanța crescândă a misiunilor umanitare ce se cer îndeplinite de diferite structuri militare (naționale sau multinaționale), probabil, în viitor, se vor înfința unități sau subunități specializate și capabile să îndeplinească, cu profesionalism, astfel de sarcini;

costurile misiunilor ridică probleme serioase în modul de soluționare al acestora deoarece armata consumă din propriul buget atunci când participă la acțiuni umanitare, iar acesta în mai toate statele este unul riguros elaborat și cu destinații foarte bine definite;

ajutorul umanitar în unele regiuni poate da roade, iar în altele se poate dovedi mai puțin eficace;

ajutorul umanitar nu poate decât temporar. Pentru a fi eficace și semnificativ și pentru a stabiliza regiunea în cauză, ajutorul umanitar trebuie urmat de o consistenă susținere economică și politică. În acest context, armată ar fi chemată să intervină, în scopul, previnirii crizelor care ar putea pune în pericol echilibrul realizat prin ajutorul umanitar acordat.

Tipuri de misiuni de asistență umanitară:

Misiuni de refulare. Misiunile de refulare includ ajutorul prompt care poate fi folosit pentru a ușura suferința victemelor dezastrelor. Potențialul rol al forțelor includ un răspuns imediat pentru a preveni pierderile de vieți omenești și distrugerea de propietăți; pentru construirea de facilități de bază și adăposturi, pentru realizarea igenizării și pentru furnizarea de hrană și de îngrijire medicală.

Misiuni de sprijin pentru populația dislocată. Misiunle de sprijin pentru populația dislocată sunt special concepute pentru a oferi asistență și protecție civililor dislocați. Misiunile de support pot include organizarea unei tabere (construirea și amenajarea taberei), furnizarea de mijloace de îngrijire (alimente, rechizite, asistență medicală și protecție) și plasarea (mișcarea sau relocarea în alte țări, tabere și locații).

Misiuni de securitate. Misiunile de securitate pot include misiuni de stabilire și menținere a unor condiții necesare pentru furnizarea de HA de către organizațiile din lume. În unele cazuri, țara afectată nu poate fi în măsură să-și îndeplinească condițiile necesare și poate solicita asistență militară altor țări. Spre exemplu, acestea pot cere asistență pentru a-și putea securiza zonele de depozitare a materialelor primite ca ajutoare până când, ele, vor fi distribuite populației afectate. Alte exemple ar putea fi: implicarea în furnizarea de protecție și escorte armate pentru convoaiele și personalul implicat în furnizarea de ajutor umanitar pentru civilii dislocați și asigurarea securității pentru forțele multinaționale, organizațiile neguvernamentale (ONG) și organizații interguvernamentale (OIG).

Asistență tehnică și asistență pentru ocuparea anumitor funcții. Acest tip de asistență poate fi acordată sub formă de consiliere și formare profesională, de forță de muncă, de echipament. Comandantul structurilor care acordă asistența umanitară externă stabilește proceduri operaționale privind consultanță tehnică și asistență pentru țara afectată.

Indiferent de tipul de misiune, comandanții militari trebuie să fie prudenți și să nu își angajeze forțele în proiecte și sarcini care depășesc misiunile de asistență umanitară.

HA poate fi executată la cererea națiunii gazdă, ca parte a unei operații, cum ar fi o operație de sprijin sau COIN, ori ca o operație distinctă executată pentru ameliorarea suferinței umane, în special acolo unde actorii civili responsabili nu sunt capabili sau nu vor să sprijine populația într-un mod adecvat. Acțiunile militare ale NATO pot veni în sprijinul de scurtă durată cum ar fi restabilirea comunicațiilor, managementul distribuirii ajutoarelor, asigurarea asistenței medicale de urgență, deminarea în scop umanitar și livrarea ajutoarelor de maximă necessitate. De asemenea, ele pot lua forma consilierii, instruirii sau asigurării cu personal sau unele echipamente.

Asistență umanitară acordată de România este definită, conform Art.3 (c) al HG 1052/2011, ca asistența de urgență acordată statelor în caz de dezastre și conflicte armate prelungite, cu scopul atenuării consecințelor asupra victimelor, inclusiv asistența oferită în procesul de tranziție de la o situație de criză umanitară către procesele de reabilitare sau reconstrucție timpurie.

Un ansamblu de situații umanitare apare în urma unui război civil sau conflict, cel mai adesea caracterizate de răspândirea violenței (o delfalcare a legii și autorității) și de masive mișcări ale populației, de asemea, și de regiunile cele mai sărace din țările disproporționate.

Responsabilitatea principală pentru a răspunde la dezastre revine guvernului țării afectate . De obicei , însăși comunitățile afectate și guvernele lor oferă un prim răspuns semnificativ la aceste situații de urgență. Când nevoile comunităților afectate depășesc capacitatea de răspuns a guvernului lor atunci guvernele din întreaga lume oferă asistență prin intermediul unui răspuns umanitar, internațional, stabilit.

Istoria operațiunilor de a asistență umanitară

Odată cu fondarea celei mai vechi, bogate și bine structurată organizație umanitară din lume, și anume, Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CIRC), a început și istoria operațiunilor de a asistență umanitară. CIRC a fost înfințată de Henri Dunant în anul 1864 care a fost marcat de durerea fizică și morală a răniților din bătălia de la Solferino și a rămas până astăzi atașat unor principii severe de imparțialitate și neutralitate.

Primele organizații neguvernamentale private umanitare își înregistrează apariția în perioada interbelică, însă abia la finalul celui de al doilea război mondial s-a stabilit forma modernă a comunității umanitare internaționale. În urma a eforturilor de codificare a legilor războiului CICR a devenit gazdă Convențiilor de la Geneva ( anul1949) care, la un loc cu protocoalele lor ( anul 1977), formează corpul dreptului internațional umanitar finalul celui de al doilea război mondial (DIU). Formarea sistemului Națiunilor Unite a dus la apariția agențiilor interguvernamentale specializate în domeniul umanitar (UNICEF, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, Organizația Mondială a Sănătății) ce au ca principiu după care își conduc activitățile oferirea de ajutor umanitar ceelor care suferă în urma unor catastrofelor naturale sau în urma unor dezastre provocate de om. Această perioadă este reprezentată și de formarea celor mai multe organizații neguvernamentale umanitare întemeiate, în special, pentru asigurarea de asistență în Europa. Executarea misiunilor de asistență umanitară necesită coordonarea și colaborarea mai multor agenții guvernamentale și neguvernamentale cu forțele militare pentru îndeplinirea unor scopuri comune.

Azi CIRC a rămas cea mai  însemnată organizație umanitară din lume, oferindu-i-se de trei ori Premiul Nobel pentru Pace.

Asistența umanitară, în forma sa clasică, se baza pe principiul neutralității față de părțile în conflict, însă, odată cu apariția perioadei de democretizare a presei, această formă suferă modificări fundamentale. Relația mass-mediei cu operațiunile umanitare a condus la nașterea celei mai importante “schisme” a comunității umanitare. Odată cu sporirea interesului opiniei publice internaționale față de crizele umanitare, în rândurile personalului umanitar de pe teren ce se confruntă cu situații zguduitoare, s-a generat o atitudine negativă față de controlul prealabil impus de CICR asupra conținutului publicațiilor pentru a împiedica propagarea unor idei.

Organizația “Médecins sans frontičres”, în anul 1971, promovează un nou mod de abordare în care acțiunile de ajutorare a victimelor sunt eficientizate prin anunțarea factorilor care au dus la apariția crizelor și prin formularea acuzațiilor la adresa responsabililor care le-au provocat. Manifestat într-o perioadă postideologică, idealul umanitar, la sfârșitul anilor ’80 a rămas ultimul ideal salvator. Cu potențial ideologic, deși apolitică, acțiunea umanitară este domeniul în care opinia publică a acceptat să fie antrenată. Facilitățile de desfășurare logistică și revoluția transporturilor au făcut posibilă intervenția în orice loc de pe glob unde sunt comunități umane care suferă.

În modul acesta s-a realizat o apropiere inevitabilă a acțiunii umanitare de drepturile omului, nemaifiind decât foarte puțin până la proclamarea necesității intervenției umanitare. Apropierea de intervenția umanitarăa fost făcută de organizația “Médecins du monde” (înființată în 1980 de către Bernard Kouchner, fondatorul organizației“Médecins sans frontičres”). Aceasta, prin activitățile interprinse, promovează conceptul unei acțiuni umanitare implicată direct în dezbaterea politică și beneficiază de sprijin guvernamental. Acțiunea umanitară în postura de promotor al drepturilor omului este pusă sub semnul moralității , având ca reper doctrina “dreptului de ingerință”și corolarul său: intervenția militară din rațiuni umanitare. În 1999 datorită activității sale, aceasta, a primit premiul Nobel pentru Pace.

Orice criză contemporană poate fi descrisă drept o urgență umanitară și să solicite o astfel de intervenție. Eforturile persoanelor implicate în acest tip de intervenție au ca obiectiv ajutorarea celor în nevoie, însă momentul intervenției, care,în mod inevitabil,este ulterior declanșării crizei, și instrumentele limitate de care se dispune ridică serioase dificultăți în atingerea obiectivelor umanitare propuse. După cum spunea, fostul Înalt Comisar ONU pentru Refugiați, Sadako Ogata: “Problemele umanitare nu au soluții umanitare” , ci politice, militare și culturale.

1.2. Asistența umanitară în concepția ONU, NATO și UE

Participarea României la Parteneriatul pentru Pace este o etapă de tranziție până în momentul integrării sale în Alianță. În funcție de asigurarea resurselor financiare România a disponibilizat forțe, tehnică de luptă și alte facilități în cadrul PfP pentru misiuni de menținere și impunere a păcii, misiuni de căutare și salvare, misiuni umanitare. Intrarea României în etapa decisivă a integrării în structurile euroatlantice ridică o multitudine de probleme care trebuie abordate la adevărata lor dimensiune de către toate instituțiile statului, urmărindu-se în același timp formularea cât mai rapidă a unor soluții de rezolvare viabile.

Avându-se în vedere faptul că obiectivul principal al NATO rămâne realizarea unei structuri de forțe optime, capabile să îndeplinească toate misiunile Alianței, incluzând, pe lângă altele, misiuni de asistență umanitară, este evidentă necesitatea unor eforturi suplimentare din partea statelor membre ale organizației pentru a pune la dispoziție, în caz de necesitate, forțe cu grad ridicat de pregătire, rapid dislocabile și în măsură să acționeze în comun.

Operațiile de răspuns la criză non-articol 5 sunt concepute cu intenția de a răspunde la timpul potrivit și într-un mod coordonat atunci când crizele ar putea să afecteze securitatea sau să amenințe stabilitatea și să conducă la conflicte în vecinătatea Alianței.

NA5CRO pot fi executate numai de NATO sau în cooperare cu alte organizații internaționale (OI) sau națiuni gazdă non-NATO. ONU, UE, OSCE sunt organizații care se ocupă de problemele de securitate și au relații politice, economice, culturale sau militare cu națiunile membre NATO. NATO poate acționa în zone unde sunt implicate și alte OI (Comitetul Internațional al Crucii Roșii și Semilunii Roșii, Curtea Internațională de Justiție).

NA5CRO conduse de NATO pot cuprinde, prințe altele, operații umanitare, misiuni de sprijin în situații de urgență sau de sprijin pentru misiuni de reconstrucție.

Participarea Armatei României la acest tip de operații se poate face numai pe baza unei hotărâri a Consilului Suprem de Apărare a Țării, cu respectarea prevederilor legii privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritorului României.

Obiectivele participării României la NA5CRO sunt circumscrise apartenenței la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. În acest context, participarea cu forțe la acest gen de operații este și va fi necesară pentru îndeplinirea obiectivelor strategice ale Alianței. În cadrul participării României la NA5CRO, principalele misiuni ale armatei, în raport cu obiectivele propuse la nivel național, vor fi: promovarea siguranței și securității regionale și globale și mamagementul crizelor în context aliat, UE și ONU.

Capacitățile unice ale Alianței vor continua să fie solicitate pentru a ușura suferințele umane, prin operații de asistență umanitară și de ajutor la dezastre. Statele, națiunile, actorii transnaționali și entitățile non-statale vor continua să revoace și să redefinească distribuția globală a puterii, conceptul de suveranitate și natura războiului. Forțele Alianței care execută aceste operații pot fi supuse unor amenințări de natură diversă, altele decât cele militare. Astfel, fenomenele naturale (cutremure, fenomene meteorologice extreme, inundații, erupții vulcanice și altele), precum și dezastre provocate de om (incendii, deversări de țiței și alte incidente industriale) ar putea necesita operații de răspuns la crize.

Principalul ajutor acordat de militari va fi de asigurare a unui mediu sigur în care actorii umanitari să își poată exercita funcțiile. În cadrul unei operațiuni conduse de NATO, forțele alianței își pot asuma sarcini în sprijinul unui efort umanitar mai extins. Aceste sarcini pot precede, pot fi executate în paralel sau veni în completarea activităților civile specializate în acțiuni umanitare. Acțiunile umanitare sunt la baza organizațiilor civile, angajarea militară va acoperi în principal acele sarcini care nu pot fi asigurate la nivelul cerut de acele organizații. Aceste operații trebuie să fie executate în concordanță cu direcționările adoptate de Comitetul Permanent Inter-Agenții (IASC) al ONU. În conflictele unde o parte obstrucționează deliberat aprovizionarea oponenților săi, necesitatea asigurării protecției militare, cum ar fi escortarea convoaielor, pentru asigurarea livrării în siguranță a ajutoarelor, trebuie să fie analizată cu atenție, pentru a evita pericolul intervenției sau politizării acestui gen de ajutor.

Unitățile/subunitățile de geniu contribuie semnificativ în timpul operațiilor umanitare sau de înlăturare a urmărilor dezastrelor. Nivelul de asistență poate fi diferit de la echipe mici, de înaltă specializare, până la unități complete de geniu. Echipele mici pot fi utilizate pentru evaluarea daunelor sau estimarea necesarului de reparații de geniu și poate ajuta la sprijinul specializat, cum ar fi asigurarea și distribuția energiei electrice, executarea de lucrări de reparații a utilităților, purificarea apei și acțiuni de forare a puților de apă. În operațiile umanitare și de înlăturare a urmărilor dezastrelor de avengura, unitățile aliate de geniu asigură sprijinul pentru construcția de facilități, reparații structurale, înlăturarea deșeurilor, executarea de reparații de urgență pentru repunerea în funcțiune a utilităților.

Operațiile de menținere a păcii fac parte din operațiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations – PSOs). PSOs sunt operațiile non-articol 5, de răspuns la criză, conduse imparțial, în conformitate cu principiile Cartei ONU. De regulă, acestea se desfășoară în sprijinul unei organizații internaționale (ONU, UE, OSCE) în scopul restaurării, menținerii sau impunerii păcii. Aceste operații au în vedere oprirea, moderarea și/sau terminarea ostilităților între sau în interiorul statelor prin intermediul intervenției imparțiale a unei a treia părți, organizată și condusă. Această a treia parte este, de regulă, o Forță Multinațională pentru Menținerea Păcii (FMMP). În ultimii ani, ONU a extins, în mod semnificativ, tipul operațiilor militare de menținere a păcii, incluzând activități umanitare, precum protecția ajutoarelor umanitare și a refugiaților.

ONU a lărgit tipul operațiilor militare, desfășurate în cadrul strategiei de menținere a păcii, introducând un nou concept, acela al „operațiilor de menținere a păcii cu spectru larg – Wider Peacekeeping Operations”, care include și protecția refugiaților și ajutorul umanitar.

Cadrul juridic privind participarea României la operații multinaționale este asigurat de Legea apărării naționale nr. 45/1995, unde se prevede că „în interesul securității colective și potrivit obligațiilor asumate de România prin tratate internaționale, la solicitarea Președintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare participarea cu efective și tehnică militară la constituirea forțelor internaționale destinate menținerii păcii sau în scopuri umanitare”

UE nu pune în practică în mod direct programele de asistență umanitară. În poziția sa de donator de ajutor umanitar, UE își duce la bun sfârșit misiunea prin finanțarea acțiunilor puse în aplicare de către organizațiile partenere care au semnat un acord-cadru de parteneriat cu UE. Printre partenerii UE se găsește o largă paletă de organisme profesionale: organizațile internaționale și ONG-urile europene, cum ar fi diferitele agenții ale Organizației Națiunilor Unite sau Crucea Roșie (cu care Comisia a semnat un acord-cadru financiar și administrativ). Agențiile specializate din statele membre UE sunt, de asemenea, considerate partenere în domeniul ajutorului umanitar. Această mare varietate de parteneri care asigură punerea în practică ads programelor permite UE să acopere din ce în ce mai multe nevoi în diferite părți ale lumii, deseori în situații tot mai complexe.

Uniunea Europeană este unul dintre cei mai importanți furnizori mondiali de ajutor umanitar: Comisia Europeană alături de statele membre donează pentru asistență în caz de urgență aproximativ jumătate din fondurile globale.

În 1992 „pentru a asigura o intervenție mai rapidă și mai eficientă” a fost înființată Direcția Generală de Ajutor Umanitar și Protecție Civilă (ECHO), forța motrice a Uniunii Europene în domeniul umanitar. ECHO finanțează acțiuni de ajutorare puse în practică prin intermediul mai multor organizații-partenere, cum ar fi organizațiile neguvernamentale și internaționale sau agenții ONU. ECHO este principala instituție care oferă și coordonează asistența umanitară europeană. De când s-a înființat, ECHO a participat la conflicte din peste 140 de țări, direcționând aproximativ 14 miliarde EUR din bugetul comun al UE către aproximativ 150 de milioane de persoane afectate de urmările unor dezastre. ECHO sprijină lucrări umanitare eficiente în întreaga lume.
În 2013, Comisia UE a oferit asistență umanitară în valoare de 1,353 miliarde EURO în peste 90 de țări din afara UE, ameliorând suferința cauzată de deyastre și conflicte a unui număr aproximativ de 124 milioane de persoane. În aceeași mod au fost distribuite fondurile și în 2014, ieșind în evidență prin complexitatea problemei trei țări: Republica Centrafricană, Siria și Sudanul de Sud. Sarcinile principale ale ECHO sunt finanțarea, verificarea bunei gestiuni financiare și asigurarea faptului că bunurile și serviciile partenerilor săi ajung, în mod eficient și rapid, la populațiile afectate, pentru a răspunde unor nevoi reale.

Asistența umanitară și protecția civilă reprezintă principalele mecanisme ale mandatului ECHO prin care Uniunea Europeană poate furniza rapid și eficace ceea ce este nevoie pentru atenuarea suferinței populațiilor care se confruntă cu consecințele imediate ale dezastrelor. Ajutorul acordat de UE le oferă asistență persoanelor cu cele mai stringente nevoi din țările afectate de dezastre. Acest ajutor este esențial pentru cei îndurerați și pregătește comunitățile, care sunt în mod recurent victime ale unor astfel de fenomene, pentru a face față efectelor viitoarelor situații de urgență. Acțiunile de protecție civilă, care vin în completarea asistenței umanitare, oferă sprijin imediat, punând la dispoziție echipe de experți, echipamente de salvare, echipamente de monitorizare în timp real a dezastrelor în curs de evoluție, atât în afară, cât și în interiorul Uniunii Europene.

Solidaritatea UE a avut o contribuție semnificativă la soluționarea unor crize majore, precum tsunami din Asia de Sud-Est din 2004, cutremurul din Haiti și inundațiile din Pakistan care au avut loc în 2010. Un aspect important al activităților Comisiei în domeniul umanitar este concentrarea asupra „crizelor uitate”, reprezentate de situațiile umanitare care nu sunt raportate frecvent în mass-media și, în cazul cărora, Comisia este adesea singurul furnizor de asistență umanitară.

Astăzi, Uniunea Europeană este cel mai mare donator de ajutor umanitar. Primii douăzeci de donatori instituționali pe plan mondial includ Comisia Europeană și unsprezece state membre ale UE – Suedia, Regatul Unit, Germania, Țările de Jos, Finlanda, Danemarca, Spania, Franța, Irlanda, Belgia și Italia.

Cadrul politic general pentru asistența umanitară este discutat în Consensul european privind ajutorul umanitar (2007), semnat de cele trei instituții ale UE (Consiliul, Comisia și Parlamentul). Consensul definește viziunea comună a UE, obiectivele referitoare la politici și principii, incluzând: bunele practici privind acțiunile umanitare; cooperarea umanitară internațională; diminuarea riscurilor și pregătirea pentru intervenție; protecția civilă; relațiile civile și militare. Textul prevede o abordare mai coerentă a furnizării de ajutor umanitar, corelând ajutorul umanitar și ajutorul pentru dezvoltare pentru a-i permite Uniunii să reacționeze mai eficient la nevoile aflate în creștere.

În ceea ce privește crizele provocate de om, UE a sprijinit operațiuni de asistență în cadrul mai multor conflicte, dintre care amintim vastul conflict și război civil din Siria, care a generat un exod masiv de refugiați sirieni către țările vecine. Acest conflict a necesitat un răspuns umanitar pe scară largă din partea UE încă de când a izbucnit.

Consiliul European a condamnat hotărât bombardarea, de către forțele Siriei, teritoriului Turciei, adresând un imbold general la prevenirea escaladării și solicitând,totodată, autorităților siriene să respecte complet suveranitatea și integritatea tuturor țărilor vecine. Încă de când a izbucnit, acest conflict a necesitat un răspuns umanitar pe scară largă din partea UE. Ajutorul european a fost destinat populației afectate de criză din interiorul Siriei, precum și refugiaților și comunităților gazdă din regiune și a avut un impact imediat pentru cei care aveau nevoie de asistență. În plus, a fost acordată asistență materială țărilor vecine care găzduiesc refugiați sirieni (de exemplu, ambulanțe, dispozitive de încălzire, pături și produse de igienă). În timp ce operațiunile umanitare ale Comisiei au acordat prioritate mai ales operațiunilor de salvare de vieți omenești în Siria și în țările învecinate, cu o atenție deosebită acordată persoanelor celor mai vulnerabile, inclusiv persoanelor strămutate în interiorul țării (PSI), refugiaților și comunităților gazdă, alte instrumente ale UE (IEVP, ICD, IdS, IPA) au fost orientate spre stabilizare și operațiuni pe termen mediu și mai lung, concentrându-se în principal asupra consolidării capacităților autorităților locale și a modernizării serviciilor de bază (apă, salubrizare și igienă, sănătate, educație) în comunitățile-gazdă, precum și asupra modernizării mijloacelor de subzistență ale acestor comunități. UE a jucat un rol important prin faptul că a solicitat finanțare suplimentară din partea altor donatori și a încercat să asigure faptul că acest sprijin răspunde nevoilor populațiilor strămutate de pe întreg teritoriul Siriei și nu doar celor din „zonele fierbinți”.

UE a continuat să furnizeze asistență umanitară și a îndemnat toți donatorii să își mărească contribuțiile acordate ONU în cadrul celor mai recente solicitări ale acesteia. Consiliul European a sugerat tuturor părților să respecte dreptul umanitar internațional, (inluzând inviolabilitatea spațiilor pentru tratament medical, a vehiculelor folosite în activitatea medicală și a personalului medical). Toți membrii ONU ar trebui să pună capăt oricăror formele de violență, să ia măsuri, în special pentru protejarea a grupurilor vulnerabile, să permită accesul (în condiții de siguranță) pentru furnizarea de ajutor umanitar, pe tot teritoriul țării. Toți cei ce încălcă dreptul internațional al omului trebuie să fie trași la răspundere.

Prin exemplul de mai sus se evidențiază faptul că pentru a consolida eficacitatea ajutorului UE, este indispensabilă o mai bună divizare a activității între CE și statele membre. Ceea ce este de dorit este ca Uniunea să-și concentreze activitatea în domeniile în care poate aduce cel mai mare aport: comerț și în integrarea regională, mediu și gestionarea resurselor naturale, infrastructuri; apă și energie; dezvoltarea rurală, agricultură și siguranță alimentară; guvernare, democrație, drepturile omului și sprijin pentru reformele economice și instituționale; prevenirea conflictelor și a fragilității statelor; dezvoltarea umană, coeziune socială și ocuparea forței de muncă.

Pentru a asigura coerența, complementaritatea și coordonarea în implementarea programelor de asistență externă în întreaga lume, UE întreține relații strânse și cu organizațiile internaționale. Angajamentul Uniunii Europene de eficientizare a multilateralismului, având la bază Organizația Națiunilor Unite, reprezintă elementul central al acțiunii sale externe. UE, respectiv Comisia și statele membre, împreună, reprezintă cel mai important contribuitor al ONU, contribuind cu circa 38% din bugetul acesteia și finanțând circa 2/5 din misiunile de pace ale ONU.

Activitățile umanitare interprinse de organizațiile menționate mai sus continuă să evolueze cât mai mult pentru a corespunde realiților și nevoilor umanitare în continuă schimbare. Provocările cărora organizațiile au trebuit să le facă față, în special, în ultimele două decenii au solicitat atât întărirea capacității de conducere și organizare a operațiunilor pe teren, cât și alocarea unor resurse economice mărite.

1.3.1 Încălcări ale dreptului internațional umanitar

Conflictele care nu au caracter internaționl adesea sunt marcate de nerespectarea dreptului internațional umanitar și a principiilor acestuia. Aceste conflicte reprezintă principala cauză a crizelor umanitare provocate de om. Organizațiile militare întâmpină probleme majore în ceea ce privește accesul la persoanele care au nevoie de ajutor. Deseori, guvernele, milițiile și grupurile armate reduc spațiul umanitar și, uneori, nu țin cont de cele mai elementare forme de protecție garantate de D.I.U. Organizațiile militare s-au confruntat cu restricții de acces, mai ales, în zonele de conflict și/sau în regiunile marcate de absența flagrantă a statului de drept din cauza obstacolelor politice. Situația generală și condițiile de lucru s-au deteriorat în multe zone de conflict, cum ar fi Somalia, Siria și Republica Centrafricană, în care lucrătorii umanitari au fost martori la practicarea unor metode de război extrem de brutale, printre care și atacurile asupra civililor sau recurgerea la violența sexuală ca armă de război. Au fost situații în care cei care lucrau în domeniul umanitar au fost atacați, răpiți, expulzați și chiar asasinați. De aceea, trebuie să se țină mereu cont de aceste riscuri.

Capitolul 2: Misiuni de asistență umanitară făcute de armata României

Toate misiunile armatei României (de la apărarea suveranității și independenței țării până la misiuni umanitare), ca instituție a statului, sunt prevăzute în Constituția țării și în actele normative referitoare la apărarea și securitatea țării.

Apartenența țării la Alianța Nord-Atlantică a amplificat participarea unor structuri militare românești la executarea unor misiuni în afara teritoriului național și a nuanțat contribuția României la apărarea colectivă.

Odată cu schimbarea regimului politic, după 1989, România a stabilit, cu claritate, care sunt misiunile armatei române,atât pe plan intern, cât și internațional. O dovadă a acestor noi decizii o constituie prevederile Constituției României care precizează: „Armata este subordonată exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale. În condițiile legii și ale tratatelor internaționale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară și participă la acțiuni

privind menținerea sau restabilire păcii”. În același timp, a apărut legea 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara statului român, lege care specifică tipurile de misiuni internaționale la care poate să participle armata română. Potrivit legii menționate, armata țării noastre va executa, în afara teritoriului național, misiuni de apărare colectivă, de asistență umanitară, de tip coaliție și misiuni în sprijinul păcii,

„România va acționa, prin politica sa de apărare, ca parte a securității naționale, pentru: integrarea în structurile militare euro-atlantice și europene; reforma organismului militar, în vederea dezvoltării unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente; întărirea controlului civil și democratic asupra forțelor armate, în conformitate cu principiile și valorile democrației; consolidarea statutului României de generator de securitate, prin menținerea și îmbunătățirea contribuției la stabilitatea regională”. Utilizarea mijloacelor militare reprezintă o modalitate de acțiune de ultimă instanță pentru apărarea intereselor fundamentale ale țării”

2.1. Asistență umanitară acordată de România 

România ca stat membru al Uniunii Europene și al Organizație Națiunilor Unite își asumă responsabilității de a găsi rezolvare pentru unele probleme globale și recunoaște principiul solidarității între oameni. România, respectând atât principiile acordării de asistență umanitară, cât și treptul internațional umanitar, dreptul omului și dreptul refugiaților.

În anul 2014 Ministerul Apărării Externe supune dezbaterii publice ”Legea privind cooperarea internațională pentru dezvoltare și asistență umanitară”. Printre prioritățile strategice ale acestei legi se enumeră și oferirea de asistență umanitară, mai exact furnizarea de fonduri financiare și/sau bunuri acordate statelor în caz de dezastre sau conflicte armate, cu scopul atenuării consecințelor asupra victimelor, incluzând și sprijin oferit în procesul de tranziție de la o criză umanitară către procesele de reabilitare sau reconstrucție timpurie. Cooperarea internațională pentru dezvoltare, în continuare cooperare pentru dezvoltare, constă în totalitatea măsurilor întreprinse și finanțate de România pentru dezvoltare internațională, inclusiv asistență umanitară. Legea ca reglementa distinct asistența umanitară ca formă de cooperare pentru dezvoltare, care are în cadrul acesteia un regim particular, pupă principia și reguli specifice.

În înțelesul prezentei legi, asistența umanitară are următoarea semnificație: set de activități întreprinse cu scopul de a oferi asistență și sprijin persoanelor aflate în nevoie, de a salva vieți, de a apăra demnitatea umană, de a contribui la reducerea suferinței oamenilor în cazuri de dezastre naturale, foamete și malnutriție sau alte situații de urgență, precum și de a asista și sprijini programele de prevenire, reabilitare și reconstrucție.

Hotărârea de guvern 1052/2011 cu privire la finanțarea asistenței pentru dezvoltare din cadrul politicii naționale de cooperare internațională pentru dezvoltare, stabilește raportul legal referitor la acțiunile României în domeniul ajutorului umanitar.

Guvernul României furnizează asistență umanitară

Oferirea de asistență umanitară e un act de voință unilaterală al Guvernului român. România acordată asistența umanitară în două moduri: fie direct statului în cauză, fie indirect, prin intermediul unor organizații neguvernamentale române și/sau străine sau  prin intermediul: unei organizații internaționale specializată în acest domeniu; unui fond autonom gestionat de această organizație de profil sau unui fond constituit special pentru a răspunde nevoilor unei crize umanitare.

Pentru ca o țară să poată acorda asistență umanitară cu ajutorul unor organizațiilor neguvernamentale, acestea trenuie să îndeplinească condițiile următoare:

– să dețină experiență în domeniul asistenței umanitare;

– să cunoască bine circumstanțele și specificul local;

– să facă dovada posesiei de mijloace esențiale furnizării eficiente și rapide de asistență umanitară.

Prin participarea structurilor militare române la formarea forțelor de menținere a păcii, România își concretizează politica externă. Țara noastră dorește să-și promoveze interesele în lume, dar pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar să participe la crearea păcii. De aceea, nu este suficient ca România să acționeaze doar pe plan intern, ci și pe plan extern, luând parte la eforturile internaționale de pace, de stabilitate și de securitate. În prezent nici un stat nu se mai poate gândi la izolare, de aceea singura soluție este aceea de a se implica activ și eficient în problemele mondiale pentru că acestea includ toate statele. De aceea, participarea forțelor militare române, sub mandat ONU sau sub egidă OSCE, la acțiuni umanitare și/sau la cele care urmăresc îndepărtarea consecințelor unor dezastre sau calamități reprezintă una dintre misiunile cele mai importante din prezent.

Având în vedere caracterul urgent de acordare de asistență umanitară și a necesității de a transmite ajutoare cât mai repede, România a încheiat acorduri-cadru cu organizații internaționale sau organizații neguvernamentale, pentru a putea finanța rapid acțiuni specifice.

România mărindu-și cooperarea cu ONU și OSCE în domeniul securității regionale și globale și-a lărgit cooperarea și cu forțele multinaționale sub egidă ONU, UE, NATO sau OSCE. România își concretizează voința politică de a se implica în asemenea acțiuni internaționale prin disponibilizarea forțelor și mijloacelor caracteristice pe care le are și cu care se poate angaja în operații umanitare sau de menținere a păcii și prin formarea, dotarea și instruirea structurilor militare destinate îndeplinirii acestor obiective.

Este necesară implicarea României cu efective militare în cadrul forțelor ce se ocupă cu operațiuni de menținere a păcii deoarece, o dată cu participarea, România își va putea pregăti și antrena propiile unități de menținere a păcii, respectând neparticiparea la asemenea acțiuni pe teritoriul unor state, cum ar fi, cele din imediata învecinătate.

Concomitent cu participarea la operațiunile de menținere a păcii, armata română își garantează mărirea performanțelor militare de antrenare în condiții cât mai apropiate de cele ale câmpului de luptă, menținând capacitatea operativă a unităților și a marilor unități. Orice unitate militară care se pregătește pentru a pleca în acest tip de misiune își va intensifica în mod automat nivelul de performanță prin mărirea procesului de instruire. Participarea în operațiunile de menținere a păcii oferă, structurilor armate românești, posibilitatea de a se adapta la structurile militare moderne. În contact cu alte armate la acțiuni militare multinaționale, militari români, pe lângă familiarizarea cu aceste acțiuni asigură și compatibilitatea tehnică și interoperabilitatea tactică și de stat major.Asistarea la aceste tipuri de operațiuni este foarte folositoare deoarece nu este suficientă doar o pregătire teoretică.

Începând cu anul 1991, România, în baza tratatelor și înțelegerilor la care a aderat, a luat parte la un număr însemnat de misiuni în afara teritoriului statului român, fiind recunoscută de comunitatea internațională ca un partener de bază în efortul internațional pentru stingerea focarelor de conflict și intrarea în normalitate a vieții economico-sociale din regiunile afectate.

Țara noastră a participat la o serie de misiuni umanitare, dintre care amintim:

Misiunea ONU în Somalia la Mogadishu (UNOSOM II) – România a participat cu un spital militar de companie, format din 235 de persoane. Între 06.07.1993 și 26.10.1994 s-au efectuat două rotații ale numărului de personae ce lucrau în spital, astfel încât la operațiunea "Restore Hope" din Somalia au participat aproape 700 de militari români. Peste 80% din toate activitățile medicale s-a derulat în folosul populației locale, având un caracter umanitar.

Participarea militară romanescă la o operațiune de menținere a păcii sub mandat ONU din Angola. În cadrul misiunii UNAVEM III s-a acționat cu aproape 1.000 de militari: o grupă de stat major alcătuită din ofițeri și subofițeri, încadrați în structura de comandă a misiunii, un batalion de infanterie și un spital militar de campanile.

Misiuni ale infanteriștilor români. Acestea au constat în: patrulări în raionul de responsabilitate, escortarea convoaielor cu materiale și cu tehnică ale trupelor responsabile cu menținerea păcii sau ale organizațiilor umanitare. Militarii români au contribuit și la misiuni de asistență umanitară, adică furnizarea de apă, mâncare și haine, pentru locuitori. Infanteriști români care au participat la misiunile de mai sus aparțineau de unul dintre cele patru batalioane romanești de menținere a păcii, și anume: cel de la București, cel de la Iași, cel de la Craiova și cel de la Bistrița Năsăud. Misiunea s-a terminat la 8 iulie 1997.

Misiunile geniștilor români dislocați la Zenica. Aceștia au executat misiuni de întreținere și construcții drumuri sau poduri, și deminări. Din cauza reducerii misiunilor specifice și a lipsei fondurilor, în anul 2000, militarii români au fost retrași. Însă, România nu a părăsit spațiul bosniac și în vara lui 2000 a trimis, în cadrul SFOR, 68 de geniști și polițiști militari. Ei formau Detașamentul Național “Bosnia” și acționau lângă Sarajevo.

Misiunile din Albania. Chiar dacă a durat doar 77 de zile, prezența românească în Albania, în cadrul misiunii ONU de impunere a păcii, detașmentul român, alcătuit din 391 de militari, a fost dislocat la Girokaster, o zonă foarte periculoasă a Albaniei. În primă fază, militarii români au executat recunoașteri și patrulări pe intinerii îndepărtate și greu accesibile, spre localitățile din zona muntoasă din sud-estului Albaniei. Apoi, au primit misiuni de escortare a convoaielor umanitare, ce soseau în zona romanescă de responsabilitate.

Misiunile din Irak. Detașamentul român de geniu de la Comandamentul 2 Operațional Întrunit, din Buzău, a început misiunea în Irak cu 149 demilitari în luna iulie a anului 2003. Militarii au participat la misiunea „Antică Babilonia”, fiind dislocați în taberele de lângă Al Hillah și Ad Diwaniyah. Geniștii români au efectuat misiuni de construcție și/sau reparare de drumuri, de întreține a unor poduri ce asigură legătura între diferite localități irakiene, precum și misiuni genistice în folosul armatei irakiene și al populației civile.

2.2 Tipuri de misiuni de asistență umanitară în care sunt implicate forțe de geniu

Calitățile și profesionalismul geniștilor contribuie la dezvoltarea și modernizarea organismului militar românesc, aducând o contribuție atât pe plan militar, cât și în alte domenii ale vieții sociale: politic, economic, științific și cultural.

Arma geniu a fost prezentă în toate acțiunile militare începând cu Războiul de Independență, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, dar și în activități importante desfășurate pe timp de pace, pentru amenajarea teritoriului, precum: realizarea fortificațiilor regiunii fortificate Focșani-Nămăloasa-Galați, Cetății București, a fortificațiilor din zona Banatului, Olteniei și de pe Litoral, refacerea, după război, a rețelei de poduri, drumuri, căi ferate și aerodromuri, participarea la realizarea a canalelor navigabile Dunăre-Marea Neagră și Poarta Albă-Midia-Năvodari și a Transfăgărășanului și construcția sistemului de irigații. De asemenea, reconstrucția țării după conflictele militare, realizarea unor importante lucrări de fortificații și de amenajare a unor obiective industriale și turistice, participarea la prevenirea și înlăturarea efectelor calamităților naturale, etc., reprezintă dovezi de îndeplinire a menirii acestei arme.

După 1990 geniștii români au participat la misiuni de reconstruție și menținerea păcii în teatrele de operații din Bosnia-Herțegovina, Irak, Angola, Afganistan, demonstrând prin efort și profesionalism capacitatea de a colabora cu structurile NATO. Înalții responsabili militari și politici ai Alianței au apreciat modul de îndeplinire al misiunilor geniștilor români. Toate acestea și rezultatele deosebite obținute la exercițiile militare cu participare multinațională, au reprezentat o contribuție importantă la efortul general de intregrare militară europeană și euroatlantică.

Începând cu anul 1991, România, în baza tratatelor și înțelegerilor la care a aderat, a luat parte la un număr însemnat de misiuni în afara teritoriului statului român, fiind recunoscută de comunitatea internațională ca un partener de bază în efortul internațional pentru stingerea focarelor de conflict și intrarea în normalitate a vieții economico-sociale din regiunile afectate. România a participat și continuă să participe la operații în afara teritoriului statului român, iar dintre misiunile deja încheiate, elementele relevante pentru fiecare dintre ele sunt următoarele:

DESERT STORM (Coaliția internațională împotriva Irakului în perioada 20.02 – 20.03.1991). România a participat în cadrul operației ca parte a Forței Multinaționale din zona Golfului Persic cu 1 spital de campanie (200 paturi) și 384 militari. Participarea a avut la bază Rezoluția nr. 678 a Consiliului de Securitate al ONU. Spitalul a îndeplinit misiuni de asistență medicală acordată trupelor britanice angajate în operațiune și misiuni umanitare în folosul victimelor din rândul prizonierilor de război sau al civililor.

UNOSOM II (UN OPERATION IN SOMALIA – “RESTORE HOPE”, 06.07.1993 – 26.10.1994). Participarea României a avut la bază solicitarea Secretariatului General al ONU adresată Guvernului României și a inclus, pe lângă asistență medicală de urgență pentru trupele ONU participante, și o largă activitate de specialitate, cu caracter umanitar, în folosul populației locale cu nevoi de îngrijiri medicale (cca 80 % din totalul misiunilor primite a constituit-o această activitate). România a participat la misiune cu 1 spital de campanie (50 paturi), 235 militari (105 militari personal medical, 35 militari pentru pază și 95 pentru logistică). Total militari participanți la misiune 705.

M I S I U N E A DE VERIFICARE A NAȚIUNILOR UNITE PENTRU A N G O L A – U N A V E M I I I – d e s f ă ș u r a t ă î n perioada 01.06.1995 – 30.05.1997 a avut caracter umanitar în beneficiul populației civile locale (implementarea Protocolului de la Lusaka). Valoarea forțelor participante – un batalion de infanterie, denumit la vremea respectivă „Batalion de Căști Albastre”, cu un efectiv de 758 militari. Pe durata misiunii au participat: Batalionul 2 Infanterie, Batalionul 26 Infanterie, Batalionul 812 Infanterie și Batalionul 151 Infanterie (în această ordine, durata misiunii fiind de 6 luni pentru fiecare batalion), 31 ofițeri de stat major (01.04.1995 – 06.06.1997), care au acționat în cadrul comandamentului misiunii, un spital de campanie cu 40 paturi (pe timpul rotațiilor efectuate în perioada 17.05.1995 – 06.06.1997, 108 militari au asigurat asistența medicală de urgență acordată personalului ONU și o activitate de profi l cu caracter umanitar în beneficiul populației civile locale). Total militari participanți la misiune 3.232.

2.1.2

Planificarea unei misiuni, idiferent de tipul ei, diferă la misiunile multidimensionale față de misiunile tradiționale. Misiunile multidimensionale admit intervenția unui număr mare de actori implicați, care acționează întrunit doar dacă iși stabilesc aceleași priorități și au o voință comună, ceea ce face necesară o planificare integrată. Este foarte important să se menșină un nivel ridicat de comunicare între partenerii care desfășoară

Populațiile civile sunt din ce în ce mai expuse la acte de violență și la suferință datorită conflictelor armate fără caracter internațional, care, în continure, reprezintă principala cauză a crizelor umanitare provocate de om. Adeseori cest tip de conflicte este marcat de nerespectarea dreptului internațional umanitar (DIU) și a principiilor acestuia. De a lungul timpului organizațiile umanitare s-au confruntat cu probleme din ce în ce mai mari în ceea ce privește accesul la persoanele care aveau nevoie de ajutor. Guvernele și milițiile sau grupurile armate reduc deseori spațiul umanitar și, uneori, nu țin cont nici de cele mai eesențiale forme de protecție garantate de dreptul internațional umanitar.

Organizațiile umanitare s-au întâlnit cu astfel de restricții de acces mai ales în zonele de conflict și/sau în regiunile marcate de absența flagrantă a statului de drept din cauza obstacolelor politice. În 2013, situația generală și condițiile de lucru s-au deteriorat îndeosebi în Siria, în Afganistan și în Republica Centrafricană. În alte țări, nu s-a observat nicio îmbunătățire în domeniul securității față de anul trecut, acest lucru fiind valabil în special în Somalia, în Republica Democratică Congo (RDC) și în Yemen. În multe zone de conflict (de exemplu, în Somalia, Siria și Republica Centrafricană), lucrătorii umanitari au fost martori la practicarea unor metode de război extrem de brutale, printre care atacurile asupra civililor și recurgerea la violența sexuală ca armă de război.

De asemenea, UE a promovat accesul la ajutorul umanitar pentru a spori numărul de organizații umanitare autorizate să acorde asistență, astfel încât să se facă față nevoilor din ce în ce mai mari. Printre acțiunile prioritare s-au numărat asigurarea accesului nerestricționat în zonele de conflict și solicitarea protejării adecvate a civililor (inclusiv a lucrătorilor umanitari și a personalului medical) și a instalațiilor.

Concluzii

UE joacă un rol important în conturarea eforturilor comunității internaționale cu privire la gestionarea riscurilor de dezastre. UE și statele sale membre furnizează peste jumătate1 din finanțarea mondială oferită pentru a răspunde nevoilor persoanelor lovite de dezastre naturale sau de dezastre provocate de om. Prin acțiunile sale umanitare, UE intervine imediat în caz de dezastre, pregătește comunitățile pentru a face față provocărilor viitoare și promovează activ respectarea dreptului internațional umanitar.

BIBLIOGRAFIE

Cornel  CUCU, Operațiile de menținere  a păcii – actualitate și tendințe, Universitatea Națională de Apărare „Carol I” Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, 2006

Ion DRAGOMAN, Dreptul internațional aplicabil în operațiunile de menținere a păcii, Editura Academiei de Înalte Studii, București

Dr. Petre DUȚU, Cristian BĂHNĂREANU, DETERMINĂRI ALE MISIUNILOR ARMATEI ROMÂNIEI ÎN CONDIȚIILE INTEGRĂRII ȚĂRII ÎN NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.

Dr. Petre DUȚU, Dinamica misiunilor armtei române, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2014

Cpt. cdor. dr. Vasile BUCINSCHI, Acțiunile aviației în cadrul operațiilor întrunite, București, Editura AISM, 2002.

Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM,2002.

Revista: “Cadran Politic”, nr. 20 , articolul :“Intervenția umanitară internațională, între obligație morală și proiect ideologic”

Doctrina privind participarea la operații de răspuns la crize non-articol 5, București, 2013

SMG/PF-3.15 Manualul pregătirii și executării misiunilor militare în afara teritoriului statului roman de către contigentele naționale, Buzău, 2005,

Legea Apărării naționale nr. 45/1995, Monitorul Oficial nr. 172 din 07.07.1994, p.1, art. 5.

Constituția României, București, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003, p.66

Strategia de Securitate Națională a României, București, 2001, pp.9-11

Legea Apărării naționale nr. 45/1995, Monitorul Oficial nr. 172 din 07.07.1994, p.1, art. 5.

INFOGRAFIE

http://www.bc.edu/content/dam/files/schools/law/lawreviews/journals/bciclr/25_1/01_FMS.htm

http://dbp.idebate.org/ro/index.php/In_urma_unei_interventii_militare_cu_scop_umanitar_care_si-a_atins_scopul,_fortele_de_ocupatie_ar_trebui_sa_plece_daca_asta_este_dorinta_explicita_a_populatiei_native

http://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Responsabilitatea-de-a-proteja-2011.pdf

http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/r10007_ro.htm

http://europedirect.nord-vest.ro/detaliu.aspx?eID=606&t=evenimente