Participarea Ue In Procesul de Pace Israeliano Palestinian

CUPRINS

INTRODUCERE

FUNDAL GENERAL

ÎNTRE PRIMUL ȘI AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL………………………………

RĂZBOAIELE ARABO- ISRAELIENE……………………………………………………..

DE LA INVAZIA SUDULUI LIBANULUI PÂNĂ ÎN ANUL 2000………………

FRAGILA PARTICIPARE A UE DE LA ÎNFIINȚARE PÂNĂ ÎN SEPTEMBRIE 2000

PRIMA DECADA…………………………………………………………………………………….

ANII 70……………………………………………………………………………………………………

DECLARAȚIA DE LA VENEȚIA……………………………………………………………..

ANII 80……………………………………………………………………………………………………

CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ DE LA MADRID………………………………

AJUTORUL COMUNITĂȚII…………………………………………………………………….

PROCESUL BARCELONA……………………………………………………………………….

RĂMĂȘIȚELE ANILOR 90………………………………………………………………………

PARTICIPAREA UE ÎNTRE SEPTEMBRIE 2000 ȘI IUNIE 2007.

28 SEPTEMBRIE 2000- IZBUCNIREA INTIFADEI……………………………………

ISRAELUL, MILITANȚII PALESTINIENI ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL……..

ISRAELUL………………………………………………………………………………………….

SANCȚIUNI ÎMPOTRIVA ISRAELULUI………………………………………………

GRUPĂRILE MILITANTE PALESTINIENE…………………………………………

HAMAS………………………………………………………………………………………………

CVARTETUL………………………………………………………………………………………….

ASEDIUL BISERICII NATIVITĂȚII DIN BETLEEM……………………………….

JENIN…………………………………………………………………………………………………….

OPINIILE CETĂȚENILOR EUROPENI – OCTOMBRIE 2003……………………

BARIERA DIN CISIORDANIA………………………………………………………………..

DESCRIEREA BARIEREI ȘI REACȚII…………………………………………………

IMPACTUL CONSTRUIRII ZIDULUI- REACȚIILE ONU……………………..

EU COPPS ȘI EUPOL COPPS……………………………………………………………………

EU EOM 2005…………………………………………………………………………………………..

4.10. PLANUL DE DEZANGAJARE AL FÂȘIEI GAZA……………………………………

DESCRIEREA FÂȘIEI GAZA……………………………………………………………….

PLANUL DE DEZANGAJARE A LUI SHARON ȘI SITUAȚIA COLONIȘTILOR…………………………………………………………………………………

EU BAM RAFAH…………………………………………………………………………………….

MECANISMUL INTERNAȚIONAL TEMPORAR……………………………………..

LIBAN-34 DE ZILE DE RĂZBOI………………………………………………………………

IANUARIE-IUNIE 2007……………………………………………………………………………

ULTIMELE NOUĂ LUNI: AUGUST 2007- APRILIE 2008………………………….

CONCLUZII…………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ…………………………………………………………………..

INFORMATIE ONLINE ……………………………………………………………………………

7. ANEXE

Anexa 1. HARTA TERITORIILOR ISRAELIENE ȘI PALESTINIENE………….

Anexa 2. TERITORIILE PALESTINIENE ……………………………………….

Anexa 3. FÂȘIA GAZA ÎN 2003………………………………………………………………….

Anexa 4. PLANUL DE DEZANGAJARE AL FÂȘIEI GAZA…………………

Anexa 5. FÂȘIA GAZA – 2007…………………………………………………………………….

Anexa 6. CISIORDANIA – 2007…………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Conflictul israelo-palestinian este o problemă care distruge realitatea de fiecare zi a unei Europe ordinare, chiar și indirect. Canalele TV de știri transmit succesiv, zi de zi dezvoltarea situației în zonă. Asta înseamnă că situația este stabilă și necesită abgradare constantă.

În prezent, Orientul Mijlociu este(și a fost o lungă perioadă de timp) sursa multor conflicte și instabilități, care au influențat nu numai regiunea ci întreaga lume.

Pe de altă parte este și dificila situație din Irak, marcată de eșecul intervenției SUA.

Iranul este perceput de Israel, ONU și UE, ca o amenințare, datorită proiectului său de îmbogățire cu uraniu.

În sudul Libanului, vara anului 2006, a fost marcată de 34 de zile de conflict, între Hezbollah și Israel, iar în ultimele luni, s-a dezlănțuit un conflict între armata libaneză și grupul Palestinian radical Fatah al-Islam în tabăra de refugiați Nahr al-Bared.

În Afganistan starea de afaceri continuă să fie critică, după intervenția amată a NATO în 2001 și dezvoltarea consecventă, cum ar fi alegerile din 2005 și adoptarea noii constituții.

Guvernul israelian este foarte fragil, ca o consecință a conflictului lansat împotriva Libanului în 2006, care a fost criticat de cetățenii săi de nenumărate ori.

Pe pământul palestinian, unitatea guvernamentală de trei luni, care se presupunea că este răspunsul la conflictele dintre Hamas și Fatah a fost recent dizolvat de către președintele Mahmoud Abbas, după ce Hamas avea control complet asupra Fâșiei Gaza. Acestea au dus la divizarea teritoriilor palestiniene în Fâșia Gaza lui Hamas și Cisiordania lui Fatah.

Cu această scurtă descriere, scopul nostru a fost să demonstrăm importanța problemelor din Orientul Mijlociu pentru prezentul nostru.

Trăim într-o lume în care Uniunea Europeană își extinde teritoriile și lumea pare să devină mai mică prin dezvoltări tehnologice succesive care asigură vasta și rapida raspândire a informației, mijloacele de transport permit oricărui cetățean să viziteze și să calătorească în toată lumea, vaccinuri și medicamente care ajută la lupta împotriva cancerului și a altor boli incurabile, și chiar studiul vieții pe alte planete(Marte de exemplu), cât de grea poate fi rezolvarea acestui conflict din Orientul Mijlociu?

Aparent, după ani întregi de eforturi, pare a fi o misiune foarte frustrantă. Politicienii locali și militanții, nu sunt singurii vinovați, pentru că se întâmplă uneori ca comunitatea internațională (sau, mai precis, anumiți actori ai comunității internaționale) să aibă partea lor de vină, ținând cont de poziția asumată și dacă au intervenit sau nu la timpul potrivit.

De curând încă două țări au fost accepte în Uniunea Europeană, aceasta fiind compusă din 27 de membri. Prin această extindere, și vechea întrebare dacă Turcia ar trebui sau nu să devină membru cu drepturi depline al Comunității, granițele Uniunii Europene se apropie din ce în ce mai mult de Orientul Mijlociu. Într-o Comunitate al cărei motto este „Uniți în diversitate”, cu o populație de aproape 500 de milioane, compusă dintr-o multitudine de etnii, culturi, regiuni, locuri, idei religiose și diferite legături în lume, progresiv devine mai important a înțelege „ordinea” și garantarea securității între propriile-i granițe. Pentru a asigura acest lucru, UE ar trebui sa-și asigure un rol important pe scena politică mondială, apărându-și propriile interese și contribuind la rezolvarea obiectivului problematic și la conflictele care afectează lumea. Astăzi căutarea unei coeziuni este strâns legată de evenimentele globale. Poziția individuală luată de statele membre, care definește sau nu Uniunea, este un actor solid și influent. Dacă statele membre nu luptă pentru aceleași obiective, eșuând a-și demonstra politica comună, UE își pierde influența.

După ce ai fost lovit pe propriul pământ de atacuri teroriste, care sunt foarte des întâlnite în Orientul Mijlociu, este important să facem o introspecție și să ne întrebăm cu ce s-a greșit sau ce s-a interpretat greșit pe parcurs. Considerând că în mod normal Uniunea simbolizează bastionul democrației, este mult mai important să ne dăm seama ce anume au atacat teroriștii. Deși aceste atacuri nu sunt direct legate de subiectul nostru sunt importante prin conjunctura unei priviri în ansamblu, globale a situației.

Ca student la [anonimizat], este foarte important să ințeleg participarea UE la procesul menit sa rezolve problemele din aceasta zona delicata care este Orientul Mijlociu. Aceasta a devenit cruciala, luand in considerare faptul ca anumite tari europene pot fi, cu o anumita marja de eroare, responsabile pentru actuala stare de afaceri, in sensul ca au fost odata puteri coloniale in regiune si poate nu au ajutat sa se ajunga la o intelegere justa a problemelor cand erau recente. Avand acestea in minte am decis ca participarea UE la procesul israelo-palestinian de obtinere a pacii sa fie subiectul meu pentru lucrarea de licenta. Perioada selectata- din septembrie 2000, pana in aprilie 2008- corespunde, dupa intelegerea noastra perioada in care UE a inceput sa aiba un rol proeminent, in timp devenind tot mai implicata in acest proces. Chiar daca exista de 60 de ani, subiectul nu a fost pentru mult timp o prioritate petru UE. Principalul obiectiv este sa demonstram cum pozitia UE a avut un rol in timp si impactul ei.Astfel,vom observa ca desi in multe cazuri rolul jucat a fost pozitiv,unele situatii ridica mari semne de intrebare.

Structura lucrarii de fata este divizata in trei capitole principale,precedate de o introducere si finalizata de concluzii

In primul capitol vom analiza radacinile acestul conflict,incepand din primul razboi mondial pana in anul 2000,subliniind evenimentele majore care au structurat acest conflict,si reactia pe plan international,in special ONU.

Al doilea capitol ne apropie si mai mult de tema lucrarii de fata,prin analiza diferitelor pozitii pe care le-a adoptat UE in marile conflicte pe plan politic sau militar ,printre care modul de abordare al populatiei,palestiniene Conferinta de la Madrid,Parteneriatul Euro-Mediteraneean,aproperea fata de tarile arabe.

Al treilea capitol prezinta rolul UE intre anii 2000-2008,este principalul capitol al acestei lucrari.Divizat in 40 de sectiuni,prezinta diferite parti ale acestui conflict care vor oferi cititorului o analiza globala a celor mai importante evenimente violente din ultimii 7 ani,incercand sa dam un raspuns la intrebari ca:

-cum a contribuit UE la mentinerea pacii?

-ce sanctiuni a aplicat partilor implicate?

-de ce este privit Eurobarometrul din oct

2003 in problema Irakului atat de

controversat?

-cum s-a ajuns la divizarea teritoriului

palestinian?

Concluzia acestei lucrări aș dori sa fie faptul ca toate aceste probleme se leaga reciproc una de alta si interactioneaza.

Cercetare:

-adunare de informatii pt primul capitol nu a fost o sarcina dificila,incercand sa prezint atat ideile proarabe cat si cele proisraeliene. Site-ul oficial al ONU (http://www.un.org/documents/) a fost o vasta sursa de informatii pe parcursul intregii lucrari. Pentru documentele mai vechi ,sursa de inspirație a fost Arhiva Integrarii Europene a Universitatii din Pittsburg, prezenta pe site-ul(http://aei.pitt.edu/). Deasemenea, prin bunăvoința unor profesori de la universități celebre din străinătate am avut acces la unele cărți foarte interesante și relevante pentru subiectul meu.

2. Fundalul Gesigura acest lucru, UE ar trebui sa-și asigure un rol important pe scena politică mondială, apărându-și propriile interese și contribuind la rezolvarea obiectivului problematic și la conflictele care afectează lumea. Astăzi căutarea unei coeziuni este strâns legată de evenimentele globale. Poziția individuală luată de statele membre, care definește sau nu Uniunea, este un actor solid și influent. Dacă statele membre nu luptă pentru aceleași obiective, eșuând a-și demonstra politica comună, UE își pierde influența.

După ce ai fost lovit pe propriul pământ de atacuri teroriste, care sunt foarte des întâlnite în Orientul Mijlociu, este important să facem o introspecție și să ne întrebăm cu ce s-a greșit sau ce s-a interpretat greșit pe parcurs. Considerând că în mod normal Uniunea simbolizează bastionul democrației, este mult mai important să ne dăm seama ce anume au atacat teroriștii. Deși aceste atacuri nu sunt direct legate de subiectul nostru sunt importante prin conjunctura unei priviri în ansamblu, globale a situației.

Ca student la [anonimizat], este foarte important să ințeleg participarea UE la procesul menit sa rezolve problemele din aceasta zona delicata care este Orientul Mijlociu. Aceasta a devenit cruciala, luand in considerare faptul ca anumite tari europene pot fi, cu o anumita marja de eroare, responsabile pentru actuala stare de afaceri, in sensul ca au fost odata puteri coloniale in regiune si poate nu au ajutat sa se ajunga la o intelegere justa a problemelor cand erau recente. Avand acestea in minte am decis ca participarea UE la procesul israelo-palestinian de obtinere a pacii sa fie subiectul meu pentru lucrarea de licenta. Perioada selectata- din septembrie 2000, pana in aprilie 2008- corespunde, dupa intelegerea noastra perioada in care UE a inceput sa aiba un rol proeminent, in timp devenind tot mai implicata in acest proces. Chiar daca exista de 60 de ani, subiectul nu a fost pentru mult timp o prioritate petru UE. Principalul obiectiv este sa demonstram cum pozitia UE a avut un rol in timp si impactul ei.Astfel,vom observa ca desi in multe cazuri rolul jucat a fost pozitiv,unele situatii ridica mari semne de intrebare.

Structura lucrarii de fata este divizata in trei capitole principale,precedate de o introducere si finalizata de concluzii

In primul capitol vom analiza radacinile acestul conflict,incepand din primul razboi mondial pana in anul 2000,subliniind evenimentele majore care au structurat acest conflict,si reactia pe plan international,in special ONU.

Al doilea capitol ne apropie si mai mult de tema lucrarii de fata,prin analiza diferitelor pozitii pe care le-a adoptat UE in marile conflicte pe plan politic sau militar ,printre care modul de abordare al populatiei,palestiniene Conferinta de la Madrid,Parteneriatul Euro-Mediteraneean,aproperea fata de tarile arabe.

Al treilea capitol prezinta rolul UE intre anii 2000-2008,este principalul capitol al acestei lucrari.Divizat in 40 de sectiuni,prezinta diferite parti ale acestui conflict care vor oferi cititorului o analiza globala a celor mai importante evenimente violente din ultimii 7 ani,incercand sa dam un raspuns la intrebari ca:

-cum a contribuit UE la mentinerea pacii?

-ce sanctiuni a aplicat partilor implicate?

-de ce este privit Eurobarometrul din oct

2003 in problema Irakului atat de

controversat?

-cum s-a ajuns la divizarea teritoriului

palestinian?

Concluzia acestei lucrări aș dori sa fie faptul ca toate aceste probleme se leaga reciproc una de alta si interactioneaza.

Cercetare:

-adunare de informatii pt primul capitol nu a fost o sarcina dificila,incercand sa prezint atat ideile proarabe cat si cele proisraeliene. Site-ul oficial al ONU (http://www.un.org/documents/) a fost o vasta sursa de informatii pe parcursul intregii lucrari. Pentru documentele mai vechi ,sursa de inspirație a fost Arhiva Integrarii Europene a Universitatii din Pittsburg, prezenta pe site-ul(http://aei.pitt.edu/). Deasemenea, prin bunăvoința unor profesori de la universități celebre din străinătate am avut acces la unele cărți foarte interesante și relevante pentru subiectul meu.

2. Fundalul Genaral

2.1 Între Primul și al Doilea Război Mondial

Conflictul arabo-israelian își are originile în evenimentele care s-au produs la începutul secolului al XX-lea, când lumea suferea transformări majore.

Înainte de sfârșitul Marelui Război, care s-a terminat cu înfrângerea Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Imperiul German și Otoman și Bulgaria), în 1916 Marea Britanie și Franța au semnat Pactul Sykes-Picot, prin care au împărțit Orientul Apropiat. Astfel, puterile europene, după sute de ani de prezență otomană, controlau o vastă suprafață, inclusiv pământul sfânt din Ierusalim, Țara Sfântă. Un an mai târziu apare o scrisoare de la Lord Arthur James Balfour, Secretarul de Stat al ministerului de Afaceri Externe, către Lord Rothschild de la Comitetul politic al Organizației Zioniste, care spunea:

„Guvernul majestății Sale privește cu favoare stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina sau drepturile și status-ul politic obținut de evrei în alte țări.”

Acest document, cunoscut ca Declarația Balfour, este evident percepută în mai multe feluri de către comunitățile evreiești și cele arabe. Este de asemenea vazută de unii ca fiind sursa responsabilității britanice asupra evenimentelor ce se vor desfășura mai târziu, care, în opinia mea, este o acuzație foarte serioasă și nu ar trebui făcută cu atâta ușurință. Cu toate acestea, ar trebui să fie atenți când fac (sau analizează) asemenea afirmații, pentru că consecințele ar putea fi groaznice.

În mod evident, în timp au avut loc negocieri pentru independența arabilor(1916), un proiect pentru fondarea unui stat arab (1919), în 1920 Conferința de la San Remo stabilea dispoziții pentru diferite regiuni din Orientul Mijlociu, Marea Britanie fiind responsabilă pentru zona Palestinei și Irakul, iar Franța pentru Siria și Libanul de azi. Scopul acestor dispoziții a fost să pregătească popoarele pentru autodeterminare.

Cu sprijinul declarat al Marii Britanii, poporul evreu a început să imigreze în Palestina istorică, iar în mai 1921, apar primele confruntări între arabi și evrei, violența răspândindu-se rapid peste întreg teritoriul, lăsând 95 de morți. Cu toate acestea,perioada 1921-1929 a fost calmă, dar cărarea vieții sângeroase în Palestina a fost fixată.

Al Doilea Razboi Mondial a fost un factor determinant pentru felul în care se vor desfășura lucrurile în Palestina. Șocul holocaustului și uciderea a milioane de evrei a presat comunitatea internațională să plece capul la ideea zionistă care avea pretenția la un stat evreu în Palestina istorică. Sute de evrei refugiați au început să sosească în Palestina iar prin 1947 confruntările între arabi și evrei erau constante. Guvernul britanic a discutat problema în cadrul ONU iar Adunarea Generală a adoptat Rezoluția 181, care preciza că Mandatul pentru Palestina se va termina la 1 august 1948, și că va exista un stat independent arab și evreiesc, iar orașul Ierusalim, inclusiv Locurile Sfinte, vor fi sub regim internațional special (administrate de ONU). “În timp ce conducerea evreiască a acceptat soluția, statul palestinian și arab au respins-o.” Confruntările dintre palestinieni și evrei au continuat.

2.2. Războiul arabo-israelian

Pe 14 mai 1948, Israelul își proclama independența, iar o zi mai târziu, cinci armate arabe(Egipt, Siria, Iordan și neprevazut Leban și Irak) atacau noua țară. Acest război cunoscut ca „Războiul de Independență”, de catre evrei și „al-Nakbah”(Catastrofa) de către palestinieni, a durat până în primul trimestru al anului 1949. După câteva luni (februarie-iulie) de negocieri, s-a stabilit un armistițiu între Statele Arabe și victoriosul Israel. În acea vreme, între 400 și 800 de arabi își abandonaseră teritoriile, în timp ce Israel anexase 4000 km² celor 9000 km² stabiliți anterior de Națiunile Unite. La sfârșitul anului 1948 Adunarea Generală a Națiunilor Unite apără drepturile palestinienilor de a se întoarce la Rezoluția 194.

În 1950, Iordanul și Egiptul anexează Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) și Fâșia Gaza, teritorii pe care le controlau sub armistițiu. „Nici unul dintre Statele Arabe nu s-a oferit să realizeze o entitate palestiniană independentă în teritoriile palestiniene. Ei au condus acolo până în 1967.”

În mai 1964 s-a fondat Organizația pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat este unul dintre fondatorii săi, un om foarte important în istoria acestui conflict și mai târziu în procesul de pace.

Războiul de 6 zile din 1967, care încă o dată a dezlănțuit Egiptul, Iordanul și Siria, împotriva Israelului, este un moment important al conflictului pentru importanța sa geopolitică. La sfîrșitul războiului, Israelul ocupase Muntele Sinai din Egipt, Înălțimile Golan din Siria(care vor fi anexate formal în 1981), deasemenea Fâșia Gaza și Cisiordania, incluzând Ierusalimul de Est(și mai târziu, pornind de la aceasta s-au numit Teritoriile Ocupate). Această ocupare nu a fost recunoscută niciodată de comunitatea internațională, iar Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat rezoluția 242, denunțând inadmisibilitatea ocupării acestui teritoriu prin război, cerând Israelului retragerea din teritoriile ocupate în timpul conflictului și recunoașterea suveranității, integritate teritorială și independența politică a fiecărui stat în zonă, ceea ce înseamnă că Statele Arabe trebuie să recunoască și ele dreptul Israelului de a exista.

Septembrie Negru al anului 1970, o reacție a Regelui Hussein al Iordaniei la acțiunea mai multor militanți palestinieni (cum ar fi PLO) care ocupaseră poziții strategice în Iordan, s.a transformat într-un masacru a mii de palestinieni care trăiau în Iordan și mulți alții au fost expulzați „Acești palestinieni au înființat o nouă bază în Sudul Libanului.”

În 1972, în timpul Jocurilor Olimpice din Munchen, conflictul israeliano-palestinian, s-a extins și pe pământ european, când mai mulți atleți olimpici israelieni au fost uciți de o organizație palestiniană, numită deasemenea Septembrie Negru.

Egipt și Siria, nefiind mulțumite de deznodământul războiului anterior, au lansat o nouă ofensivă înpotriva Israelului, așa numitul războiul Yom Kippur ⁄ Ramadan din 1973. Israelul a ieșit încă o dată victorios, iar faima invincibilității armatei israeliene a început să se contureze. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 338, apelând la un armistițiu, încetarea focului și implementarea Rezoluției 242.

În 1974, PLO a dobândit statul de observator al Adunării Generale a Națiunilor Unite.

Au survenit schimbări politice, în Septembrie 1978 odată cu semnarea Acordului Camp David de către Israel și Egipt, prin susținerea lui Jimmy Carter(Președintele Statelor Unite); a constituit baza tratatului de pace din anul următor. Eventual, Sinaiul avea să fie returnat Egiptului.

2.3. De la invazia Libanului de Sud până în anul 2000.

La doi ani după ce Israelul a invadat Libanul de Sud, în 1981, un război israelo-palestinian a început la granița libaneză. Un an mai târziu, Israelul și-a început invazia în Liban(„Operațiunea Pacea pentru Galilea”), urmată de asedierea Beirutului. Unul dintre cele mai controversate evenimente, asociate Israelului, s-a întâmplat în acest război- masacrul Sabra și Shatilla(tabere de refugiați plestinieni). Acțiunile ministrului apărării Ariel Sharon au fost suspicioase. Până în 1985, Israelul s-a retras din Liban, exceptând granița sudică(ceea ce se va întâmpla, probabil în anul 2000). La sfârșitul anului 1987, palestinienii din Teritoriile Ocupate s-au răzbrătit printr-o mișcare spontană numită Intifada, războiul pietrelor, mai întâi în Gaza și pe urmă în Cisiordania.

În 1988, se produce separarea legăturilor juridice și administrative ale Iordaniei cu palestinienii din Cisiordania, însă cel mai important lucru, care face acest an memorabil este Declarația de independență a Statului Palestinian, din 15 noiembrie, dată de Consiliul Național Palestinian cu recunoașterea rezoluțiilor ONU din 1947(181, 242, 338 și altele) și reafirmarea condamnării terorismului.

În anul următor, Comitetul Executiv al PLO, scria Departamentului Federal Elvețian de Afaceri Externe pentru a informa ca a decis să adere la Convenția de la Geneva și respectiv la protocoalele adiționale. Cu toate acestea, în nesiguranța internațională a existenței sau inexistenței statului Palestinian, Guvernul Elvețian a informat Comunitatea Internațională, că nu se poate decide dacă în realitatea acestea sunt instrumente valide de acceptare. Cu toate acestea, PLO își menține încrederea. În același an, PLO și-a încălcat statutul, și a recunoscut dreptul de existența a Israelului.

Lumea se schimbă în 1989. Odată cu căderea Zidului Berlinului, cele două sfere de influență (americană și sovietică), în care era împărțită lumea au dispărut. Colapsul Uniunii Sovietice din 1990, a permis stabilirea a peste 1 milion de evrei din Uniunea Sovietică în Israel.

O Conferință internațională a avut loc la Madrid în 1991, chiar dacă PLO și Arafat nu au fost reprezentați direct, deoarece liderul s-a compromis prin susținerea lui Saddam Hussein în invazia din Kuveit. Însă în 1993, prin sprijinul lui Bill Clinton (Președintele Statelor Unite) s-a realizat faimoasa strângere de mână dintre Yitzhak Rabin, prim-ministrul Israelului și Yasser Arafat, confirmând, pentru prima dată, recunoasterea mutuală a drepturilor naționale (israeliene și palestiniene), ceea ce este considerat de către unii, cea mai importantă realizare a acestui acord. Deasemenea, în 13 septembrie s-a semnat Declarația de Principiu asupra Acordului Interimar de Auto-Guvernare. Această negociere, numită și Acordul de la Oslo, ar trebui, eventual să ducă la fondarea statului palestinian, iar probleme intens disputate, cum ar fi refugiații și Ierusalimul, vor fi lăsate pentru etapa următoare, care va fi și finală. De fapt, până în prezent, nu s-a ajuns la un nici o înțelegere. Însă, anumite măsuri, întradevăr s-au luat. În mai 1994, Israelul s-a retras din Fâșia Gaza și din Jericho, transferând o parte din puterea sa civilă; în 1995, Arafat și Rabin au semnat Acordurile Taba (numite și Oslo II), cu promisiunea că acestea vor fi extinse și în Cisiordania. Din nefericire, Rabin a fost omorât de un evreu extremist de dreapta, fiind substituit temporar de Shimon Peres. Este interesant de menționat că, deși s-au realizat progrese importante, în ultimul său inteviu (cu o lună înaintea asasinării sale), Rabin a declarat, că el personal nu s-a opus creării unui stat intependent între Israel și Iordan, care indiscutabil va fi o entitate palestiniană, însă nu va constitui un adevărat stat independent. După declarația lui Rabin de atunci, Israelul era dispus să facă compromisuri în schimbul păcii, însă nu accepta cedarea Teritoriilor Ocupate, cucerite în 1967- evident, principiul „ teritorii pentru pace ” nu era acceptat. Cu toate acestea, în noiembrie- decembrie, Israelul începe să expulzeze din mai multe localități palestiniene din Cisiordania, cu exceptia Hebronului.

Începutul anului 1996, a avut un impact puternic, deoarece au avut loc primele alegeri electorale din Palestina, iar Arafat avea noua functie de Presedinte al Autoritații Palestine(AP). În mai, partidul conservator a lui Benjamin Netanyahu’s Likud a câștigat alegerile în Israel, rupând legătura care existase intre palestinieni și partidul laburist, cu care negocierile fuseseră făcute. În ianuarie 1997, au fost semnate Ințelegerile de la Hebron, care prevedeau că 80 % din va trece în mâinile Autoritășii Palestiniene(AP) și stabilirea primei, din cele trei faze ale retragerii forțelor militare israeliene, din zona rurală a Cisiordaniei. În următoarea lună, Parlamentul Israelian a aprobat construirea unui așezământ pe Dealul Abu Ghneim, în zona Har Homa, în Israelul de Est ocupat, ceea ce a dus la blocarea negocierilor.

Începutul anului 1998 și 1999, a fost marcat de Wye Plantation și Înțelegerile Sharm el-Sheikh, stabilind retragerea israeliană și întărirea puterii AP în Cisiordania. Deși rezultatul negocierilor dintre Israelieni și palestinieni părea pozitiv, partea tragică este că decizia finală nu a fost îndeplinită cu succes, iar esecul negocierilor Camp David din iulie 2004, a adus disperarea în sufletele oamenilor, care le-a spulberat și ultima urmă de speranță. Un nou val de violențe a izbucnit la sfârșitul lui Septembrie, sub forma unei noi Intifada.

3. Participarea fragilă a UE

De la fondarea sa până în Septembrie 2000.

3.1. Primele decade

Al Doilea Război Mondial a lăsat o mare parte a Europei în ruine. Politicienii acelei vremi au realizat că este necesară o uniune, altfel amenințarea unui război va fi întotdeauna prezentă. Un viitor război nu va mai putea fi susținut și acceptat, deoarece riscurile erau prea mari cu introducerea unor noi amenințări reprezentate de puterile și armele nucleare.

Dând o mare atenție conflictului franco-german, o primă propunere a implicat strategii pentru stabilirea unui dialog eficient între cele două țări, ceea ce a dus la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1950. „Într-o manieră practică dar în același timp simbolică, părțile slabe ale războiului au fost transformate în instrumente ale reconcilierii și păcii.” Din păcate Comunitatea nu a reușit să-și asume nici o formă a politicii comune de apărare, sau consecvență politică, scopul său dovedindu-se a fi strict economic, iar până în 1957, tratatele de la Roma au fost semnate, astfel conturându-se două mari comunități: Comunitatea Economică Europeană(CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(EURATOM). Aceste trei comunități erau compuse din: Franța, Germania, Italia ți Benelux(cei Șase).

În anii 50, 60, mai ales după eșecul suplimentării unei tactici de integrare politică internă, problema palestiniană nu a fost un subiect primordial pentru Cei Șase.

Pe de altă parte, legăturile istorice unesc Europa și Israelul, iar existența unei relații speciale între cele două, părea a fi indispensabilă. Cooperarea dintre CEE și Israel, era foarte importantă pentru subzistența noii țări, transformând-o în unul dintre partenerii subordonați ai CEE. În 1965, Israel a cerut să devină membru cu drepturi depline în CEE, iar mai târziu s-a dorit o asociere, însă ambele propuneri au fost respinse. A devenit evident că Israelul se consideră o țară occidentală, și a fost văzută la fel de Vest. În acelați an, a fost semnat un tratat de fuziune a executivelor celor trei comunități(CECO, CEE și EURATOM), creându-se un singur consiliu și o singură comisie. Acest tratat a intrat în vigoare în 1 iulie 1967

Când s-a declanșat Războiul de 6 Zile, în 1967, Comunitatea Europeană nu a avut nici o poziție oficială.

3.2 Anii 70

În 1973, Comunitatea Economică Europeană, s-a extins, după aderarea Danemarcei, Marii Britanii și a Irlandei(Grupul statelor membre era acum, Cei Nouă). Mai târziu, în acel an, după războiul de Yom Kippur sau războiul de Ramadan, statele arabe, au declarat că vor introduce embargouri la petrol, țărilor care au susținut Israelul în acest război. Aceste declarații au avut consecințe majore pe plan internațional (atât economice cât și politice), Occidentul realizând dependența acută față de valoroasele resurse energetice care se aflau în mâinile țărilor arabe. În cadrul CEE, acest eveniment, a creat un fel divizare internă în trei grupuri: Franța și Marea Britanie au fost absolvite de embargou, datorită poziției lor pro-arabe; Țările de Jos și SUA au dovedit o apropiere de Israel și pentru aceea s-au confruntat cu un embargou total, celelalte state membre au suferit embargouri partiale. Dialogul arabo-israelian, care inițial a fost inițiativă franceză, a început să se dezvolte, vizând în special probleme economice, pe care le aveau în comun ambele fronturi. La sfârșitul anului, Ministerele de externe ale Celor Nouă au elaborat un document privind „Identitatea europeană”, în care erau evidențiate și delimitate interesele majore și ce reprezintă de fapt CEE. Dintre acestea amintim:

Apărarea principiilor reprezentative ale democrației, dreptate socială- aceasta fiind scopul de bază al progresului economic- și respectarea drepturilor omului;

Necesitatea unei Europe unite, pentru a se putea exprima printr-o singură voce, impunându-se astfel pe plan mondial și jucându-și rolul corespunzător în lume;

Intenția de a exercita o influență pozitivă asupra relațiilor economice mondiale;

Intenția de a juca un rol activ în afacerile mondiale, astfel contribuind, în conformitate cu scopurle și principiile Cărții Națiunilor Unite, la asigurarea unei temelii meritate pentru relațiile internaționale, la apărarea eficace a egalității și independenței statelor, la împărțirea echitabilă a prosperității și la garantarea efectivă a securității fiecărui stat.

„Pentru urmărirea acestor obiective, Cei Nouă ar trebui să-și definească în mod progresiv pozițiile comune în domeniul politicii externe”. Acest obiectiv, de a atinge poziții comune în special în ceea ce privește politica externă comună, putem spune că a fost un ghimpe în istoria Uniunii Europene. Totuși, ar fi putut avea succes, dacă coeziunea dintre statele membre nu ar fi fost atât de mult influențată și distrusă de propriile interese și alianțe naționale.

Două alte importante puncte din această declarație au fost, afirmația potrivit căreia Comunitatea a urmărit să pună în funcțiune, treptat, o politică de dezvoltare, menită să ofere ajutor la nivel mondial, și (având o importanță majoră pentru subiectul nostru), faptul că „Cei Nouă au încercat să păstreze legaturile mai vechi cu țările din Orientul Mijlociu și să coopereze cu acestea în scopul restabilirii și menținerii păcii în regiune”. După cum vom vedea, problema reală va fi dacă Comunității îi va fi permis să exercite orice tip de influență în regiune, ținând seamă de faptul că în acea vreme, lumea era împărțită în două sfere de influență: Vestul american și Estul sovietic. Aceștia erau cei doi poli care controlau întreaga politică mondială.

În 1975, CEE și Israelul, stabilesc o înțelegere de cooperare, prin care configurează o zonă de libera circulație a mărfurilor. Țănând seamă de boicotul arab care a fost implementat împotriva Israelului, această înțelegere a fost esențială pentru viabilitatea economică a țării. „Politicieni și intelectuali din Israel și din întreaga lume au sperat ca printr-o colaborare cu CEE și prin respectarea aceleași reguli economice, Statele Arabe și Israelul vor putea colabora indirect în regiune și eventual să atingă unele forme ale integrarii economice.”

Doi ani mai târziu (ținând cont de deciziile luate în 1973), în iunie 1977, Consiliul European a elaborat o declarație foarte importantă referitoare la Orientul Mijlociu. S-a conștientizat faptul că situația era într-o stare critică, însă nu s-a luat o pozișie individuală; au decis să susțină în continuare puterile implicate, cerându-le acestora un angajament realist în stabilirea negocierilor. Pentru prima dată Cei Nouă au afirmat: „…încrederea lor că singura soluție posibilă pentru rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu este recunoașterea drepturilor legitime ale poporului palestinian de a-și exprima identitatea națională, ceea ce implică și necesitatea unei patrii pentru palestinieni”. De asemenea, Consiliul a făcut apel la Israel să recunoască drepturile legitime ale palestinienilor, iar Tările Arabe să recunoască dreptul Israelului de a exista și să trăiască în bună înțelegere, între granițele garantate și recunoscute. Cei Nouă au evidențiat și faptul că „securitatea statelor din zonă nu poate fi asigurată prin achiziția de teritorii prin forță”; consider această declarație ca fiind oportună, având în vedere evenimentele subliniate în capitolul anterior(efectele războaielor arabo-israeliene în plan geopolitic). Comunitatea a încheiat această declarație, afirmând că este pregătită să-și asume rolul în negocierile procesului de pace, aceasta fiind o contribuție de extindere pe care au dorit-o participanții, în conformitate cu garanțiile din cadrul Națiunilor Unite. În pofida acestei declarații, la negocierile care au urmat la Camp David, între Israel și Egipt, Europei nu i s-a dat oportunitatea să participe nici într-un fel.

3.3 Declarația de la Veneția

Din acest motiv, anul 1980 va marca o răsturnare de situație: Comunitatea decide să se impună. În Declarația de la Veneția din 16 iunie, Cei Nouă au declarat că: „legăturile tradiționale și interesele comune care apropie Europa de Orientul Mijlociu îi obligă să joace un rol special, iar acum este necesar să găsească o soluție cât mai eficientă pentru stabilirea păcii”. Menținând și stabilind pozițiile și rezoluțiile Națiunilor Unite, Cei Nouă au reamintit importanța a două principii, universal recunoscute de Comunitatea internațională: „dreptul la existență și securitate pentru toate statele din regiune, inclusiv Israel și dreptate pentru toate popoarele”, aceasta implică recunoașterea drepturilor legitime ale palestinienilor care ar trebui să-și exercite pe deplin dreptul la autodeterminare. O soluție corectă ar trebui gasită pentru problema refugiaților. De asemenea, Comunitatea a spus ca: „nu va accepta nici o inițiativă unilaterală, menită să schimbe statutul Ierusalimului și că orice înțelegere asupra statutului acestui oraș ar trebui să garanteze pacea și accesul tuturor la Locurile Sfinte”. În ceea ce privește politica Israelului, Comunitatea a văzut-o ca pe un „obstacol major” care împiedica relizarea păcii, și a cerut Israelului „…să pună capăt ocupației teritoriale” care începuse în 1967(la fel facuse deja cu o parte din Sinai). Doar în această rezoluție, CEE s-a apropiat ce cel mai important punct al conflictului: recunoașterea internă a statelor din regiune, drepturile legitime ale palestinienilor, Ierusalimul și politica de colonizare , – pe care, mai târziu, Comunitatea le-a considerat probleme extrem de grave – din păcate Comunitatea avea dreptate. În ceea ce privește refugiații, problema a fost menționată, însă nu s-a luat nici o poziție serioasă.

3.4 Anii optzeci

În 1981, prin aderarea Greciei, Comunitatea s-a extins la 10 membri. CEE a stabilit relații directe cu Arafat în Damasc, iar conducătorul PLO a insistat asupra faptului că: „o inițiativă europeană trebuie să țină cont de drepturile palestinienilor”. În pofida acestor declarații, în aprilie, Consiliul Național Palestinian (CNP- corpul legislativ palestinian) a confirmat că exista o ostilitate generală față de orice inițiativă europeană. Mai mult, Israelul a criticat această întâlnire. Ministrul de externe al Israelului Yitzhak Shamir, a condamnat activitățile Celor Zece în Orientul Mijlociu și presupusa poziție pro-palestiniană a Europei. Se pare că nu era momentul potrivit pentru succesul unui program european.

În iunie 1982, după începerea invaziei Libanului de catre Israel, Statele Membre se confruntau dinou cu probleme în ceea ce privește măsurile care trebuiau luate în Orientul Mijlociu. Este șocant faptul că, după cum am menționat mai sus, chiar dacă Comunitatea era formată doar din zece membri, întâmpina dificultăți majore în procesul decizional- după părerea mea, nici astăzi, nu există îmbunătățiri sclipitoare în astfel de probleme, chiar dacă Uniunea Europeană are în prezent douăzeci și șapte de membri. Deși și-a asumat rolul la un nivel mult mai practic, acela de a asigura, împreună cu SUA și ONU, implementarea măsurilor militare necesare, Comunitatea a fost convinsă că: „…adevăratele garanții de securitate pot fi oferite numai de Națiunile Unite”. De fapt, Cei Zece au acționat ca un observator reticent și precaut. Pe întreaga perioadă a anilor optzeci, Comunitatea și-a asumat o apropiere pro-americană/israeliană, ceea ce a dus la unele rezultate conjuncturale (invazia Afganistanului de către sovietici, etc. ). Deasemenea, Comunitatea nu a luat parte la Conferința Internațională pe problema Palestinei(1983).

Anul 1987 a marcat o profundă schimbare de conștientizare a problemei palestiniene. Odată cu neașteptata mișcare Intifada, nu numai Israelul, ci întreaga lume a realizat gravitatea și importanța acestor probleme.

În septembrie 1988, Arafat s-a adresat Parlamentului European, însă acesta nu a fost primit în mod oficial, ca urmare, două luni mai târziu, s-a proclamat Declarația de Indepentență a Palestinei. Un an mai târziu, ținând seama de ideea existentă încă din 1987, Cei Doisprezece au cerut organizarea unei conferințe internaționale pe tema păcii (pe care au consideat-o: „…singura măsură care va permite continuarea procesului de pace în zonă”), care să se desfășoare sub egida Națiunilor Unite, și la care îi este permis să participe și Organizației pentru Eliberarea Palestinei(OEP). Deasemenea, Comuninatea și-a arătat îngrijorarea față de „…deteriorarea continuă a situației din Teritoriile Ocupate, creșterea constantă a morților și dispăruților și suferința populației”, cerând Israelului să înceteze represaliile, aplicând și respectând prevederile Convenției de la Geneva asupra protecției populației civile în timp de război.

În 1989, asistăm la căderea Zidului Berlinului, care a dus, împreună cu alte circumstanțe la colapsul Republicii Demacrate Germane. Acesta prăbușire fiind strâns legată de dezintegrarea Uniunii Sovietice în mai multe state noi. Această nouă conjunctură a implicăt transformări majore la nivel geopolitic, în cadrul Europei, iar Comunitatea Europeană beneficia de noi oportunități, putând analiza pentru prima dată ideea unei larg răspândite integrări.

3.5 Conferința Internațională de la Madrid

O conferință internațională va avea loc la Madrid, în mai 1991, dar nu în condițiile în care CEE și-a propus. Europenii și rușii au jucat un rol subtil, aproape inexistent în cadrul negocierilor, iar Arafat a fost exclus din această conferință, după ce și-a anunțat suportul pentru invazia în Kuwait a lui Saddam. Palestinienii au fost reprezentați de o delegație comună iordaniano-palestiniană, care nu avea legături cu OEP. Trebuie specificat faptul că palestinienii nu au fost reprezentați de propria lor delegație, fiind însoțiți de Iordania, o țară care nu a apărat întotdeauna interesele palestiniene. În încercarea de a lua măsuri care să faciliteze procesul de pace, au fost create cinci grupuri de muncă conduse de diferiși coordonatori:

Controlul Armamentului și Securitatea Regională → coordonate de America și Rusia;

Dezvoltarea Economică → sub egida Comunității Europene;

Mediul înconjurător→ fiscalizat de Japonia;

Apa(cea mai importantă resursă, dar în același timp și problemă a conflictului) → Statele Unite;

Problema refugiaților → Canada.

Statele Unite, singura mare putere după căderea Uniunii Sovietice, în scopul implementării proiectului său Pacea Americană în Orientul Mijlociu, și-a atribuit cele mai importante subiecte în cadrul acestei conferințe. Rolul jucat de Comunitatea Europeană în acest proces de pace a fost unul economic și financiar. Modurile diferite de abordare a grupurilor de muncă, a dus la stagnarea procesului.

3.6 Implicarea Comunității

Există un document oficial al Comunității, din 1993, pe care aș vrea să îl analizăm puțin. COM (93) 458 despre suportul CE în procesul din Orientul Mijlociu, spune că din punct de vedere economic trebuie lansat un program de cooperare cu comunitatea internațională (în special tările din Golf), în scopul dezvoltării economice a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza. Astfel s-ar stabili un nivel economic satisfăcător în aceste teritorii și se va susține „…o acțiune care va sprijini dezvoltarea economică a regiunii ca întreg”. Comisia a propus ca pentru anii 1994-1998 „… Comunitatea ar trebui să-și demonstreze sprijinul prin finanțări și împrumuturi pe termen lung”. Bugetul Comunității ar trebui să fie sursa pentru jumătate din sumele alocate, restul fiind furnizat prin Banca Europeană de Investiții(BEI). Până în 1995-1996, resursele financiare ar trebui puse la dispoziție în contextul politicii mediteraneene(vezi 3.7.). De asemenea, Comisia a considerat că este necesară reînoirea și îmbunătățirea relațiilor bilaterale ale Uniunii Europene, recomandând înlocuirea Tratatului de Colaborare al CEE cu Israelul (1975), cu un nou Tratat, adăugând înțelegerii anterioare de liber schimb „…domenii noi în cadrul comerțului, servicii și cooperare în diverse sectoare (în special știință și tehnologie)”. O minte deschisă ar trebui să fie pregătită să răspundă oricărei încercări de dialog, venită din partea Egiptului, Iordaniei, Libanului și Siriei. Comisia a condiderat că va fi foarte importantă crearea unei zone de liber schimb cu tările arabe din regiune, nu doar pentru a stabili comerțul liber între ele, ci pentru realizarea acestuia și cu Israelul- ideile fundamentale care vor genera Procesul Barcelona erau deja prezente.

Totuși, analizând același document, aș vrea să insist asupra ajutorului acordat de Comunitate în acești ani poporului palestinian și Teritoriilor Ocupate, și modul în care acest ajutor a luat sfârșit. Comunitatea a inițiat în 1971 o cooperare cu Agenția ONU de Ajutor și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat(UNRWA); până în 1980, s-au cheltuit 132 de milioane $. Aceste fonduri au fost folosite doar pentru refugiații palestinieni. În 1981, Comunitatea a adoptat o nouă strategie, ajutorul adresându-se direct poporului palestinian sub diferite forme de finanțare. Între 1981 -1986, ajutorul acordat s-a ridicat la 8.98 milioane ECU(unitate monetara europeană). În 1987 a fost creată o nouă linie de finanțare-Articolul B7-406 și B7-701 (mai târziu B7-420), folosită pentru dezvoltarea sprijinului direct acordat Cisiordaniei și Fâșiei Gaza. În continuare vă voi prezenta o mică schemă, care cuprinde cele cinci tipuri de ajutor acordate de Comunitate:

Ajutor oferit refugiaților prin UNRWA

1971-1992 = 518 milioane ECU(ajutor acordat tuturor refugiaților, chiar și celor care nu locuiau în teritoriu, aceștia reprezentând cca. 38%);

1971-1992 = (în terotorii) 197 milioane ECU;

Ajutor oferit prin co-finanțarea acordată de ONG-urile europene:

1979-1992 = 12,8 milioane ECU;

Dezvoltarea sprijinului direct prin linia de finanțare B7 -406 și B7-701

Suma în 1991 = 70 milioane ECU (include 60 milioane ECU- ajutor excepțional);

Suma în 1992 = 17 milioane ECU (include 5 milioane ECU- ajutor excepțional);

În 1993 = 35 milioane ECU(include 20 milioane ECU- pentru acțiuni noi)

Suma totală 1987- 1993 = 139 milioane ECU.

Ajutor oferit pentru încurajarea exporturile palestiniene directe din teritorii spre piețele Comunității → Comunitatea a redus pentru palestinieni, costurile de import la anumite produse agricole la zero(din ianuarie 1993).

Intervenții de ajutor în cazuri de urgență și excepționale:

În 1992- 5 milioane ECU → fonduri pentru spitalele palestiniene.

„ În decembrie 1992 Comunitatea a aprobat 6000 tone de făină de grâu pentru refugiații din Fâșia Gaza prin intermediul UNRWA, iar în iunie 1993 s-a aprobat o cantitate adițională de 6000 tone de făină de grâu, 600 tone de orez și 600 tone de zahăr pentru refugiații și non-refugiații din Fâșia Gaza.”

Acest tip de măsuri au făcut din Uniunea Europeană principalul donator al Guvernului și poporului palestinian. Aceste măsuri au fost oficializate de Consiliul European în decembrie, unde Uniunea a confirmat „…intențiile sale (…) de a sprijini procesul de pace prin mobilizarea politică, economică și a mijloacelor bănești”. Chiar dacă rolul său în Conferința de la Madrid nu a fost foarte important, Uniunea Europeană și-a respectat angajamentul și procedura de dezvoltare economică, mai sus menționată. Aceasta a urmat să fie implementată într-o manieră rapidă, eficientă și transparentă, chiar dacă acest lucru nu s-a realizat în condițiile stabilite în cadrul conferinței. Deasemenea, Uniunea a sprijinit procesul democratic în Teritorii, oferind asistență și monitorizând alegerile electorale, pentru a se putea desfășura la momentul potrivit- acest lucru s-a întâmplat în 1996 când Misiunea UE de Observare a Alegerilor (EU-EOM) a fost prezentă la primele alegeri parlamentare palestiniene, în urma cărora Arafat a fost ales președinte.

Un an mai târziu, UE a implementat un program de cinci ani (1994-1998), printr-o cooperare financiară și tehnică cu Teritoriile Ocupate. Acest program s-a realizat cu scopul de a susține dezvoltarea economică și socială în următoarele domenii: infrastructură, producție, dezvoltare urbană și rurală, educație, sănătate, mediul înconjurător, servicii, comerț exterior, îmbunătățirea serviciilor oferite de către instituții, necesară pentru ca administrația publică să-și desfășoare activitatea în condiții corespunzătoare și pentru realizarea unor progrese în democrație și drepturile omului.

În 1995 (an în care a avut loc a patra extindere, prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei), UE a oferit, până la sfârșitul lui octombrie, finanțări de 183 MECU pentru dezvoltarea palestiniană, ceea ce reprezintă 45% din totalul donațiilor, „…Uniunea devine cel mai important donator”. Conform Băncii Mondiale, cei mai importanți donatori, în acea vreme au fost Arabia Saudită (76 MECU, 19%), Statele Unite (64 MECU, 16%), Japonia (30 MECU, 8%). În octombrie, Uniunea Europeană a declarat că „…a invitat Autoritatea palestiniană să participe ca partener deplin la Conferința Ministerială, Euro-Mediteraneeană de la Barcelona din Noiembrie 1995 ” și că „…apartenența la acest parteneriat va valorifica relațiile dintre palestinieni, alți parteneri mediteraneeni și Uniune”, într-un cadru multilateral cu scopul de a complementa relațiile bilaterale.

3.7 Procesul Barcelona

Conferința de la Barcelona a urmărit drumul spre un parteneriat euro-mediteraneean(cunoscut sub numele de Procesul Barcelona), stabilind înțelegeri între UE și Egipt*, Algeria, Israel*, Iordania*, Liban*, Malta, Maroc, Siria*, Tunisia, Turcia și AP(Autoritatea Palestiniană)*. Definiția acestei inițiative a fost o asociere politică de securitate, într-o ambianță de pace și stabilitate. Înțelegerile au inclus politică și securitate, economic și comercial, social, cultural, parteneriate umane și cooperare financiară. Fundamentul relațiilor dintre state și între acestea cu UE au fost Statul de drept, Democrația, Drepturile omului, Multiplicitate/Varietate și Pluralism, Egalitate între oameni și Dreptul la Libertate- acestea reprezentând conceptul de Buna Guvernare, atât de îndrăgit de Uniune, și care este propria-i piatră de temelie. Alte puncte puternic accentuate în cadrul acestei conferințe au fost lupta împotriva terorismului și tentativa de a crea o zonă pașnică.Dacă acest proces ar fi avut succes, ar fi devenit una dintre cele mai mari zone economice din lume, cuprinzând aproximativ 800 de milioane de oameni. S-a dorit realizarea unui zone de liberă circulație și s-a încercat nu numai dezvoltarea piețelor, ci și a tărilor respective (prin îmbunătățirea condițiilor de viață și modernizarea structurilor sociale), aceasta a fost deasemenea o cale de a încerca prevenirea problemelor legate de migrațiile și emigrațiile ilegale. Uniunea Europeană a realizat că pentru a-și menține securitatea internă, va trebui să-și ia politici de angajament în tările care îi înconjoară granițele, acestea având o oarecare legătură cu statele membre sau cu Uniunea Europeană ca entitate globală (cum ar fi relațiile comerciale, sau chiar moștenirea proceselor anterioare de colonizare). Acest proces trebuia să se desfășoare în paralel cu Procesul de Pace din Orientul Mijlociu și a reprezentat o modalitate de europenizare a zonei maditeraneene- o politică care s-a ciocnit cu intenția americană de obținere a hegemoniei în Orientul Mijlociu(Pax Americana-Pacea americană). Chiar dacă intențiile au fost bune, rezultatele au fost dincolo de așteptări. Normal era imposibil să separi acest proiect de realizările și eșecurile procesului de pace. În aceste condiții, în 1997, Liga Arabă a întrerupt Procesul de normalizare a relațiilor cu Israel, ceea ce a însemnat întreruperea negocierilor dintre statele membre ale Ligii Arabe și Israel. Stagnarea Procesului de pace a dus la stagnarea Procesului Barcelona.

3.8. Amintirea anilor nouăzeci

Moartea lui Rabin și schimbările survenite în guvernul israelian, (prin noile alegeri din 1996, care au adus la putere partidul Likud, și înfrângerea lui Shimon Peres, care era sprijinit de Vest), au fost integrate într-o conjunctură care a dus la frustrări majore în cadrul UE. În acest val de evenimente, în cadrul unei ședințe neoficiale de la Dublin, în octombrie 1996, UE a făcut un pas foarte important prin crearea misiunii de Reprezentant Special al UE (EUSR) în Orientul Mijlociu, funcție care i-a fost atribuită lui Miguel-Angel Moratinos (acesta a fost ambasadorul Spaniei în Israel, iar în prezent este Ministrul Afacerilor Externe al Regatului Spaniei). Principalele funcții ale acestei misiuni sunt, de exemplu: sprijinirea acțiunilor și inițiativelor care duc la luarea unor decizii finale în privința conflictului, facilitarea cooperării în probleme de securitate, contribuirea la implementarea înțelegerilor dintre părți. Oficiul de Asistență Tehnică al Comisiei Europene pentru Cisiordania și Gaza, înființat în 1994, împreună cu Reprezentantul Special, a reprezentat Statele Membre la nivel local, a condus programul de asistență pentru donațiile primite de palestinieni și și-a jucat rolul în comunitatea diplomatică din zonă.

Prezența permanentă a delegației în zonă, a asigurat prezența UE, pentru prima dată la Acordurile de la Hebron, ca semnatar oficial al tratatului. Decizia Guvernului Israelian de a aproba planul de construcție în Har Homa/Jabal Abu Ghneim a fost puternic condamnată de UE, care tot timpul a considerat politica de colonizare a Israelului ilegală și împotriva legii internaționale. La Consiliul de la Amsterdam din 1997, Uniunea Europeană și-a accentuat angajamentele față de drepturile omului, democrație și protejarea societății civile, condamnând nerespectarea acestor drepturi, cum ar fi: „…abuzurile autorității de securitate, tortura, suprimarea libertăților, a dreptului la opinie, a mijloacelor media, confiacarea pământurilor, uciderile extra-juridice, privarea de dreptul la reședință sau incitarea la violență”. Deasemenea s-a precizat următorul principiu: „…crearea unei entități palestiniene viabile și pacifiste, este cel mai bun mod de a garanta securitatea Israelului”, iar până la sfârșitul anului, având convingerea că dezvoltarea economică este necesară pentru stabilitatea politică, și-a accentuat sprijinul față de instituțiile palestiniene din Ierusalimul de Est. Ununea și-a exprimat intențiile de a continua să-și folosească toate ‚valorile politice și morale’, pentru a se asigura că toate prevederile prevăzute în acordurile recente, vor fi implementate pe deplin de către cele două părți.

În 1998, UE a acceptat, Memorandumul de la Wye River, și i-a felicitat pentru rolul lor în acest acord pe Prim Ministrul Benjamin, pe Președintele Yasser Arafat, pe Președintele Clinton și Secretarul de Stat Albright și pe Regele Hussein al Iordaniei. Însă, încă o dată, UE nu a participat la negocieri, ceea ce i-a displacut. Pe parcursul întregului an, Uniunea și-a reafirmat în mod constant entuziasmul, bunăvoința și angajamentul de a participa la aplanarea conflictelor din Orientul Mijlociu, având în vedere faptul că este cel mai mare donator al palestinienilor, ceea ce ar trebui să-i ofere un statut aparte.

Un an mai târziu, pentru prima dată, Uniunea Europeană va recunoaște dreptul palestinienilor de a avea propriul stat:

„Uniunea Europenă, este convinsă că, crearea unui stat suveran palestinian democratic, viabil și pașnic, având la bază înțelegerile existente și prin intermediul negocierilor, va fi cea mai bună garanție pentru securitatea și acceptarea Israelului ca partener cu drepturi egale în regiune. Uniunea Europeană este pregătită să recunoască un stat palestinian atunci când va veni momentul (…) ”

În timpul unui Consiliu de Asociere al Israelului cu Uniunea Europenă, de la Luxemburg, în iunie 2000, „Președintele Consiliului European a reamintit faptul că respectul pentru drepturile omului în Israel a fost un element esențial al înțelegeri” dintre părți – o problemă fundamentală (vezi 4.2), nu doar pentru Israel, ci și pentru Autoritatea Palestiniană și pentru grupurile care militează pentru cauza palestiniană.

Consiuliul Santa Maria da Feira a stabilit strategia comună a Uniunii Europene în zona mediteraneeană:

„Strategia comună va ghida politicile și strategiile Uniunii pentru dezvoltarea parteneriatului euro-mediteraneean stabilit prin Declarația de la Barcelona și acquis-ul său ulterior, ambele fiind componente bilaterale și regionale, ca și consolidarea păcii, stabilității și securității în Orientul Mijlociu, urmărind realizarea păcii prin toate mijloacele necesare. Prin urmare, acestea exprimă determinarea Uniunii de a-și continua, în mod activ, politica sa coerentă în această regiune.”

Cu această ocazie, UE a primit cu entuziasm retragerea Israelului din Liban și și-a arătat binevoința de a „…asista și contribui la eforturile Libanului de reconciliere și reabilitare.”

Până acum am conturat faptul că prin existența sa, Uniunea Europeană(sub diferite nume) și-a asumat diferite poziții în ceea ce privește conflictul israelo-palestinian din Orientul Mijlociu. Într-o primă fază, în timpul anilor cincizeci, șaizeci, Uniunea a arătat o poziție apatică, neavând poziții ferme față de evenimente. Apoi în anii șaptezeci, a arătat o formă de angajament, prin colaborarea cu UNRWA și ajutorul oferit refugiaților palestinieni. În anii optzeci, deși a existat, pentru un timp, o clară apropiere pro-americană/ israeliană, Declarațiile de la Veneția și Madrid, ca și crearea unei linii de finanțare specifice, pentru asigurarea unui ajutor direct pentru poporul(ca un tot) și instituțiile palestiniene, definește un angajament serios față de problema existentă. Anii nouăzeci au fost marcați de parteneriatul euro-mediteraneean(dar și blocarea lui) și de crearea postului de Reprezentant Special, acestea indicând creșterea voinței de a participa la proces. Cu toate acestea, deși a început să intervină în acest proces, adevărul este că condițiile nu au întrunit profilul necesar, care să permită Uniunii exercitarea unui rol puternic. Statele Unite și-au menținut rolul hegeminic în procesul de pace, deși unele puteri au început să conștientizeze participarea Uniunii Europene, doar în noul mileniu, vocea ei va fi auzită. Uniunea a crescut, odată cu aderarea la structurile ei a zece noi tări în 2004, și alte două în 2007 (astăzi, cei 27 de membri, au o populație de aprox. 490 milioane- mai mare decât populația Statelor Unite și a Rusiei împreună-, fiind cel mai mare comerciant al lumii și generând un sfert din resursele globului), astfel forța capacității sale normative va fi eventual, mai concisă și influentă.

4. Participarea Uniunii Europene între Septembrie 2000 și Aprilie 2007

Acum vom pătrunde în esența lucrării.

Ca punct de plecare am ales începutul celei de-a doua Intifada, vom trata subiectele profund, analizând decizii, acțiuni, declarații, dezbateri, care nu au apărut, despre rolul UE în procesul de pace, chiar polemici care au fost generate la nivel global în jurul acestui proces și acțiunile întreprinse de părțile participante. Vom încheia cu cel mai recent eveniment care a avut loc până în Aprilie 2008.

4.1. 28 Septembrie 2000- Izbucnirea Intifadei

La 28 Septembrie 2000, Ariel Sharon, însoțit de o gardă puternică și o delegație a Partidului Likud, a vizitat Moscheea Al Aqsa. Moscheea cuprinde o parte pe care musulmanii o numesc al- Haram al- Sharif(al treilea loc sfânt în credința musulmană, după Mecca și Medina, unde se presupune că Mahomed s-a înălțat la cer), iar evreii îl numesc Muntele Templului. Este o parte a Locurilor Sfinte în Vechiul Oraș al Ierusalimului; este foarte importantă situarea acestora pentru a putea înțelege evenimentele petrecute aici. Administrarea Locurilor Sfinte și a Ierusalimului este un subiect delicat, care înglobează acest conflict. După cum am menționat, până în această zi, nu s-a găsit o soluție în ceea ce privește problema Ierusalimului. Ocuparea orașului de către Israel în 1967, nu a fost recunoscută internațional, însă forțele israeliene au considerat-o o ocupare de facto. Având în vedere că nu vorbim despre un oraș oarecare ci despre Ierusalim, unde atât israelienii cât și palestinienii își doresc să aibă capitala propriilor țări, iar importanța simbolică a acestui loc este un subiect mondial, nu este greu să recunoaștem că tot ce se întâmplă acolo poate lua proporții considerabile și în același timp poate răni sensibilitatea multor oameni. Desigur, în mijlocul acestei probleme musulmano-evreiești, trebuie să ținem cont și de faptul că orașul reprezintă un loc foarte important pentru creștini. Un oraș cu atâtea credințe, pare a fi, din păcate, condamnat de propria dificultate de a oferi o viață normală și o rutină pașnică. Acum, trebuie să adăugăm un alt aspect: pentru poporul palestinian care trăiește sub asuprirea ocupației, Moscheea din Ierusalim este simbolul unității și identității lor. De aceea acțiunile au fost privite ca o insultă, o provocare, generând instantaneu proteste și demonstrații. Trebuie să încadrăm evenimentul în propria conjunctură: eșecul negocierilor de la Camp David, ceea ce a reprezentat colapsul Procesului de la Oslo care a început cu aproape o decadă mai repede, a generat nu doar neîncredere și lipsă de speranță pentru israelieni și palestinieni, dar și un nou val de violență, denumit A Doua Intifada(cunosctută ca Al Aqsa Intifada, pentru motivele menționate mai sus).

Reacția Națiunilor Unite și a Uniunii Europene a fost promptă și necruțătoare, acestea au emis rezoluții care condamnau acțiunea provocatoare a Domnului Sharon și au susținut că a declanșat violență nu doar în Locurile Sfinte ci și în alte zone. Desigur, reacția mondială a fost diferită cu privire la acest subiect. În timp ce unii vedeau această acțiune ca ‚o mișcare bine pregătită de către armata israeliană’, alții o vedeau ca ‚o reafirmare a dreptului evreilor de a vizita Muntele Templului’. După părerea mea, nu putem avea încredere în declarația lui Sharon, potrivit căreia prezența lui reprezintă un ‚mesaj de pace’. El nu era nou în politică, și nici nu era cunoscut de către palestinieni(și de întreaga lume) ca având o atitudine pașnică în acest conflict. Nu încerc să spun că o persoană nu poate să-și schimbe poziția, oricum, este greu de crezut că acest tip de acțiune a fost unul naiv și bine intenționat.

Acest nou val de evenimente violente, a demonstrat cât de important era pentru Uniunea Europeană implicarea cât mai profundă în Procesul de Pace din Orientul Mijlociu. Medierea acestui conflict de către Statelor Unite, care odată era văzută ca singurul element posibil care ar putea stabili pacea, s-a dovedit a fi vulnerabilă. Evident, medierea Statelor Unite nu poate fi acuzată pentru eșecul negocierilor, dar sprijinul evident și bine cunoscut, acordat Israelului, a implicat necesitatea unei noi intervenții, nu neaparat pro-arabă(cum a fost acuzată UE de multe ori de către Israel), care să vină cu idei noi și să asculte perspectivele și propunerile lumii arabe(de exemplu: Inițiativa de pace a Ligii Țărilor Arabe de la Beirut, din 2002- propusă de către Prințul Abdullah al Arabiei Saudite- astăzi rege).

Reprezentantul Special al UE, Moratinos, a eșuat în misiunea sa în ultimii patru ani, de aceea, imediat după evenimentele petrecute la Locurile Sfinte, Înaltului Reprezentant al UE pentru Politică Externă și de Securitate Comună, Domnul Javier Solana, i s-a cerut să meargă în zonă. Acesta va deveni una dintre cele mai importante persoane implicate în încercarea de a găsi o soluție pașnică la acest conflict, reprezentând totodată imaginea politicii externe a UE în lume.

Uniunea Europeană a cerut liderilor israelieni și palestinieni încetarea violenței. Situația era intolerabilă, iar Uniunea a considerat că: „lipsa progresului în procesul de pace, incluzând problema stabilirii, a fost sursa violenței și a frustrării comunității palestiniene”. În noiembrie, Președenția franceză a cerut autorităților israeliene:

Să-și retragă armata pe pozițiile ocupate înainte de 28 septembrie și să oprească restricțiile asupra circulației mărfurilor și a persoanelor din teritoriile palestiniene;

Să ridice sancțiunile financiare asupra AP(Autorității Palestiniene);

Dacă este necesară intervenția forțelor de securitate într-o acțiune involuntară, să se folosească doar arme non-letale, așa cum a cerut Secretariatul General al Națiunilor Unite;

Iar Autorității palestiniene:

Să facă toate eforturile necesare pentru a pune capăt violenței;

Să impună restricții forțelor de securitate, pentru a opri focul asupra israelienilor.

Este foarte important să menționăm faptul ca UE, a susținut eforturile Statelor Unite în procesul de pace și angajamentul față de această problemă a lui Bill Clinton, care era președinte atunci. Președenția franceză a încheiat acea declarație din noiembrie afirmând că: „Uniunea Europeană a dorit să ofere o contribuție. Ea este pregătită să-și asume responsabilitățile”. În ultimii ani, mai ales după 1998, Uniunea a accentuat acest aspect, considerând că este mai mult decât pregătită pentru a avea un rol politic important și o colaborare la procesul de pace și la negocierile necesare. După cum vom vedea, era timpul ca vocea Uniunii să fie auzită.

4.2 Legea internațională și militanții israelieni și palestinieni

Conform Dreptului Internațional Umanitar(cutumele și prevederile legii conflictului armat, care reglementează metodele și mijloacele desfășurării războiului) și Dreptului internațional cutumiar, civilii ar trebui să beneficieze de protecție împotriva agresiunii militare. Este interzis a susține sau a săvârși atacuri împotriva civililor. De fapt, atacul asupra civililor, când aceștia nu sunt în propria țară, constituie crimă de război. În acest context sinuciderile sunt automat considerate crime de război. Având în vedere forma sistematică și modul frecvent în care, grupuri militante ca Hamas și Jihad, comit aceste fapte, face ca acestea să aibă statutul de crime împotriva umanității. Același lucru se aplică și crimelor extrjudiciare, constante în Israel. Aceste aspecte le vom analiza în această parte.

4.2.1 Israel

În martie 1987, a avut loc o Conferință pe tema terorismului internațional, susținută de Organizația Progresului Internațional. A fost publicat un document foarte interesant și important: Declarația de la Geneva asupra Terorismului. Voi menționa câteva pasaje, care consider că trebuie lămurite:

„Introducere

… Să înțelegem că semnul distingtiv al terorismului este frica și că această frică este stimulată de amenințări fără discernământ și de forme înspăimântătoare de violență îndreptate asupra oamenilor obișnuiți. (…)

Terorismul, ca putere a statelor moderne, cu armamentul său de înaltă tehnologie a depășit calitativitatea politicii violente bazată pe grupuri care aspiră la încetarea asupririlor și obținerea libertății. (…)

Nu recunoaștem nici o formă de terorism, dar trebuie să recunoaștem că originile terorismului sunt nuclearitatea, regimurile criminale, crimele de stat, atacurile cu înaltă tehnologie asupra oamenilor din Lumea a Treia și negarea sistematică a drepturilor omului. Asistăm la o extindere crudă a terorismului, ajungându-se la batjocorirea luptelor împotriva terorismului cu eticheta ‚terorism’. Sprijinim această luptă pentru auto-determinare și independență și cerem libertate în exprimarea politică și eliberarea oamenenilor.(…)

2. Mișcările naționale de eliberare

După cum a fost recunoscut în repetate rânduri de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, oamenii care luptă împotriva dominării coloniale și a ocupației străine și împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului lor la autodeterminare, au dreptul de a folosi forța pentru a-și îndeplini obiectivele, fiind în conformitate cu dreptului internațional. Această folosire legală a forței, nu trebuie să fie confundată cu acte de terorism internațional. Legal, este inadmisibil ca membrii mișcărilor naționale de eliberare din Bazinul Caraibian, America Centrală, Namibia, Nordul Irlandei, Insulele din Pacific, Palestina și Africa de Sud, să se considere unii pe ceilalți criminali comuni. Mai degrabă, luptătorii pentru eliberarea națională, ar trebuii tratați ca combatanți și supuși dreptului conflictului, în conformitate cu Regulamentul de la Haga 1907, Cele Patru Convenții de la Geneva din 1949 și Protocolul Adițional I din 1977 (…) Cu toate acestea, când un luptător pentru eliberare este capturat de către un stat beligerant, nu trebuie tratat ca un criminal, va fi considerat prizonier de război. El poate fi reținut pe durata conflictului, sau eliberat cu condiția de a nu mai participa la ostilități, sau vândut în schimbul unui prizonier de război. În cazul în care un luptător pentru eliberare națională este prins într-un stat neutru, acesta nu ar trebui extrădat în statul beligerant.”

După analiza câtorva puncte ale acestei Declarații, de la 1) la 11), putem menționa faptul că Israelul a încălcat aproape toate punctele. Analizând punctul 9) vânzarea armelor care sprijină continuitatea războiului regional și împiedică găsirea unei soluții politice a disputelor internaționale, este evident că rolul ambiuu al Statelor Unite se încadrează în această definiție. Oferind Israelului elicoptere, care au fost folosite pentru atacarea unor puncte civile și pentru crimele extrajudiciare, în special în timpul celei de-a Doua Intifada, Statele Unite a participat, chiar dacă indirect, la uciderea și rănirea multor oameni. Oricum, în zilele noastre informația circulă repede și este imposibil ca SUA să nu fi aflat unde a sfârșit ajutorul oferit de ei- deasemenea, la începutul Intifadei, Clinton a trimis un număr impresionant de elicoptere militare în zonă. Nu ne rămâne decât să concluzionăm că de fapt, în pofida Declarției de la Geneva asupra Terorismului, atât Israelul cât și SUA, au comis acte de terorism.

Israelul și-a asumat diferite forme de pedepsire colectivă a palestinienilor. De exemplu, ca răspuns la sinucideri și crime, adeseori, au fost închise punctele de control(la câteva ieșiri din Fâșia Gaza și Cisiordania), ceea ce împiedica palestinienii care munceau în Israel să câștige banii necesari pentru a-și hrăni familiile, și mai mult, nu aveau acces la piețe și alte infrastructuri. Când punctele de control nu sunt închise, hărțuirea tinde să atingă cele mai înalte nivele. Au existat situații în care s-a întrerupt curentul și resursele de apă.

În timpul Primei Intifada, potrivit Centrului de Informare privind Drepturile omului din Chicago, din 9 decembrie 1987, până în 31 mai 1990, 838 de decese sunt atribuite forțelor de ocupare israeliană, 208 din aceștia au fost copii. 689 au fost împușcați mortal iar 88 de decese au fost cauzate de gaze lacrimogene. În total, la acea vreme, a fost estimată implicarea a 93500 de palestinieni în acest conflict, 1467 de case și alte clădiri au fost demolate sau sigilate. Deasemenea 87473 de măslini și alți pomi fructiferi au fost dezrădăcinați de armata israeliană- ținând seamă de faptul că agricultura este fundamentală pentru supraviețuirea palestinienilor, nu doar economic vorbind, ci și în ceea ce privește capacitatea de a se hrăni, cu siguranță aceasta a fost o lovitură puternică pentru ei.

Pentru Al-Aqsa Intifada, Centru Palestinian pentru Drepturile omului din Gaza, oferă statistici recente. Din 29 septembrie 2000, până în 27 iunie 2007, 3326 de civili palestinieni au fost uciși de către Forțele de Ocupare Israeliene în Teritorii(Teritoriile Palestiniene Ocupate), alți 878 au fost uciși în conflict armat- din numărul total de morți, 787 au fost copii, 142 femei, 25 personal medical și 10 jurnaliști; 11050 de palestinieni au fost răniți în Gaza și 13200 în Cisiordania. În ceea ce privește fatalitatea persoanelor țintă(ucideri extrajudiciare), au fost ucise 415 persoane, împreună cu alți 212 civili non-țintă. Amintim faptul că numărul morților a cauzat pierderi colaterale foarte mari, mai mult de jumătate din decese reprezintă ținte extrajudiciare.

În timpul conflictului, 15 427 de case palestiniene au fost demolate în Fâșia Gaza și 13457 au fost afectate doar parțial, cele mai afectate au fost districtul Rafah și Khan Yunis. Aceste acțiuni au lăsat mii de palestinieni fără case. În opinia mea, sfârșitul acestui conflict nu va putea justifica niciodată aceste acțiuni, care reprezintă nu numai crime de război, dar și crime împotriva umanității.

În septembrie 2005, după dezarmarea Fâșiei Gaza(vezi 4.10), Israelul a folosit o nouă pedeapsă colectivă: „jeturile aeriene au început să zboare la altitudine joasă, pe teritoriul Fâșiei Gaza, distrugând bariera fonică pentru a crea bubuituri”. Aceste explozii oribile care aveau loc între 2.00-4.00, între 6.30-8.00 (în timp ce copii mergeau la școală), după-amiază și seara, zguduiau cerul, fisurau clădirile, spărgeau geamurile și instalau o stare de panică. Dr. Eyad El-Sarrah, fondatorul și directorul unei organizații palestiniene care sprijină sănătatea mentală în comunitatea din Gaza- Gaza Community Mental Health Programme(GCMHP) și Comisarul General al Comisiei Palestiniene Independente pentru Drepturile Cetățenilor, scria la sfârșitul lui Septembrie:

„Gaza este cuprinsă de panică, copii plâng neîncetat, înspăimântați, foarte mulți nu-și pot controla funcțiile urinare. Multor copii le e frică să-și părăsească casele și refuză să meargă la scoală. Mulți sunt zăpăciți, palizi, suferă de insomnii și au un apetit scăzut.

Unele femei însărcinate, suferă de dureri acute, iar altele au fost internate în spilatal cu dureri premature. Mulți oameni se plâng de presiunea acustică. Toți sunt năuciți.

Noua metodă a Israelului de a crea bubuituri sonice internaționale în zona noastră aeriană, nu a mai fost folosită înainte de eliberare, pentru a nu răni israelienii stabiliți aici și copii acestora.

Israelul a determinat palestinienii din Gaza să se considere neajutorați, pentru a ține întreaga populație captivă prin frică și paralizie. Aceasta este o crima de război, o crimă rasistă. Israelul trebuie oprit.”

Evident, toate Concluziile Președenției Consiliului European din această perioadă(septembrie 2000- iunie 2007),au condamnat multe din aceste acțiuni, învinuind „folosirea excesivă a armatei și răspunsul disproporționat al Israelului la atacurile mortale din teritoriile administrate de către palestinieni.”; ilegalitatea incursiunilor israeliene în Teritorii; i s-a amintit Israelului că folosirea disproporționată a forței și pedepsirea colectivă nu erau în concordanță cu principiile înțelegerii de asociere dintre UE și Israel; s-a cerut Israelului să oprească crimele extrajudiciare…. În 2004, Israelul a ucis, printre mulți alții, liderul spiritual al Hamas-ului, Sheikh Ahmed Yassin și liderul politic al aceluiași grup, Abdel-Aziz al Rantissi. Aceste acțiuni au provocat o mare ofensă Uniunii.

În ceea ce privește bubuiturile sonice, nu am găsit nici o frază, nici un comentariu în actele și declarațiile oficiale al UE sau ale Domnului Solana. Această situație mi se pare ciudată, având în vedere că Înaltul Reprezentant era la pământ, iar rapoartele erau făcute de instituțiile palestiniene, Amnesty Internațional și alții. Unii spun că Uniunea Europeană a decis să închidă ochii după așa numitul succes al eliberării Fâșiei Gaza. Nu putem decide dacă a fost o mișcare economică sau politică(sau în acest caz lipsă de atitudine), dar probabil amândouă.

Cu toate acestea, UE a afirmat dinnou că Israelul are dreptul de a-și proteja cetățenii, cerând Guvernului israelian să „facă eforturi maxime pentru a evita pierderile de vieți omenești și să nu întreprindă acțiuni care ar putea agrava situația economică și umanitară a poporului palestinian” și de a „se abține de la orice măsuri represive care nu sunt în concordanță cu dreptul internațional.”

4.2.2 Sancțiuni împotriva Israelului

După cum am văzut, Israelul a răspuns prin continuarea acțiunilor ilegale.

În 2001, voci din interiorul UE, au cerut acțiuni stricte și aplicarea sancțiunilor ca răspuns la acțiunile Israelului, pe care Uniunea le considera un comportament inacceptabil. Atât în Israel cât și în Teritorii, violența creștea. Actele de suicid și atacurile armate veneau ca răspuns la misilele israeliene și la crimele extrajudiciare, și vice-versa. În martie, Uniunea afirma că „nu există soluție militară la acest conflict”deplorând creșterea violenței, „pierderile umane, atât palestiniene cât și israeliene” prin oferirea de condoleanțe familiilor și simpatie suferinzilor. În aprilie UE și-a exprimat „îngrijorarea față de activitățile de stabilire în zonă a israelienilor, inclusiv planurile de stabilire a unor noi așezări omenești și extinderea acestora.” Așezarea Har Homa/Jabal Abu Ghneim, care a fost sursa unor blocade a tratativelor de pace în februarie 1998, s-a dorit a fi extinsă cu 2800 de locuințe adiționale și crearea a 6000 de locuințe în așezarea Giva’ot. Uniunea Europeană a expus cazul foarte clar:

„Așezările schimbă caracterul fizic și compoziția demografică a Teritoriilor Ocupate.

Toate tentativele de constituire a unor noi așezări sunt ilegale, și constituie un obstacol major în procesul de pace.

Uniunea Europeană îndeamnă Guvernul israelian să-și anuleze politica de populare din Teritoriile Ocupate, inclusiv Ierusalimul de Est.”

În cadrul Uniunii, Franța a dus o campanie de suspendare a tratatului de asociere cu Israelul, iar Ministrul de externe belgian (a cărui țară, în curând, urma să preia Președenția prin rotație) a amenințat Israelul cu sancțiuni. Oricum, aceste amenințări nu s-au formalizat niciodată, deși prin numeroasele declarații europene, Comunitatea s-a arătat extrem de nemulțumită de acțiunile violente ale Israelului. Cu toate acestea, Anna Lindh, ministrul de externe suedez, a ignorat aceste lucruri, declarând că ruperea relațiilor cu Israelul sau introducerea embargourilor, ar afecta negocierile și ar împiedica realizarea procesului de pace.

În ianuarie 2002, Uniunea a avertizat Israelul să oprească distrugerea infrastructurilor și a altor facilități finanțate de UE, rezervându-și dreptul de a cere reparații pentru daunele suferite.

Moshe Katzav, Președintele Israelului la acea vreme, a declarat într-un interviu(după ce a fost confruntat cu ideea că statele Uniunii Europene criticau operațiunile militate ale Israelului) că UE se înșela și avea o atitudine greșită prefăcându-se a fi neutră în ceea ce privește pacea; sau sprijină terorismul sau luptă împotriva lui. Deasemenea a mai spus că în teroriștii arabi au explodat autobuzele, aleele și restaurantele, iar aceste acțiuni de distrugere și vărsare de sânge nu pot fi nici într-un caz comparate cu acțiunile militare israeliene- o concluzie foarte dubioasă (vezi 4.2.1.). Din punctul meu de vedere, toate acțiunile de terorism și atacurile israeliene sunt dăunătoare și au ucis zeci, dacă nu sute de oameni. Katzav a continuat să afirme că Israelul nu dorește să se extindă, nici să atace civilii palestinieni(ciudat, având în vedere „Operațiunea defensivă Shield”- vezi 4.4 și 4.5), susținând că Israelul își apără cetățenii, ca orice țară europeană a cărei capitală ar fi atacată. Potrivit afirmațiilor sale, și Guvernele europene ar reacționa dacă ar fi atacate de o campanie teroristă ca cea care a lovit Israelul. Până acum, atât Madridul(în 2004), cât și Londra(în 2005) au fost atacate de teroriști, ambele țări, Spania și Marea Britanie, intervenind în războiul din Irak(în2003). Oricum, aceste țări, ca și alte state membre UE, nu au început să folosească misile și să atace cetățenii unei țări pe care au considerat-o ofensivă, așa cum Israelul acționează constant în Teritoriile Palestiniene(un exemplu concludent este atacul Libanului în iulie-august 2006). Ne-am apropiat de un subiect foarte complex și delicat, scopul meu a fost să evidențiez că din punctul meu de vedere comparația Domnului Katzav nu a fost una foarte rezonabilă.

În aprilie, conflictul a luat proporții prin lansarea „Operațiunii Defensive Shield” de către Israel, care a ocupat principalele orașe din Cisiordania, aflate sub controlul Autorității Palestiniene. Parlamentul European a lansat o rezoluție. Vom cita mai jos o parte din ea:

„(…) 2.Condamnă cu fermitate toate atacurile teroriste indiscriminate de sinucidere cu bombe, săvârșite de extremiștii palestinieni împotriva Israelului; face apel către Autoritatea Palestiniană, pentru ca aceasta să facă toate eforturile necesare pentru a preveni atacurile teroriste;

3. Condamnă escaladarea militară a Guvernului Sharon, care încalcă dreptul internațional și umanitar și care nu va oferi o soluție eficientă atacurilor teroriste, condamnă oprimarea populației civile palestiniene de către armata israeliană și distrugerea sistematică a infrastructurilor din Cisiordania;

Clarifică Guvernului Israelian că Domnul Arafat, Președintele ANP(Autorității Naționale Palestiniene) ales în mod democratic, trebuie să se bucure de libertatea de mișcare și consideră inacceptabil arestul său la domiciliu;

Condamnă refuzul Primului Ministru Sharon de a lăsa delegația de nivel înalt a UE să se întâlnească cu Președintele Arafat și consideră că Guvernul Israelian ar trebui să profite de eforturile europene de soluționarea a crizei, inclusiv a terorismului; Consideră că tratamentul jignitor al delegației UE este un punct de cotitură în relațiile UE cu Israel;(…)

Cere Consiliului să instituie Israelului și Palestinei un embargo pentru arme;

Cere Consiliului și Comisiei să convoace urgent Consiliul de Asociere al UE-Israel, pentru a-și impune poziția față de Guvernul Israelian, cerându-i să se conformeze recentelor rezoluții ONU și solicitându-i o reacție pozitivă la eforturile curente întreprinse de UE pentru găsirea unei soluții pașnice la acest conflict; ținând cont de aceste circumstanțe cere Consiliului și Comisiei să suspende Acordul de Asociere Euro-mediteranean dintre UE și Israel;

Subliniază responsabilitatea specială a SUA în această criză, mai ales datorită influenței sale asupra politicii israeliene și sprijină decizia de a trimite o delegație de nivel înalt a SUA în regiune, cu scopul de a determina o reluare a discuțiilor între cele două părți și de a pune capăt violenței; (…) ”

Consiliul a respins cererea de suspendare a Acordului de Asociere Euro-Mediteranean, însă țări ca Germania, au suspendat vânzarea armelor către Israel. Faptul că Sharon nu a permis reprezentanților Uniunii Europene să aibă contact direct cu Președintele Arafat în Ramallah(în timp ce reprezentantului american Anthony Zinni i s-a permis ), a arătat cât de departe este dispus Israelul să meargă ca răspuns la asemenea amenințări. Sancțiunile nu au fost considerate ca o opțiune și chiar astăzi, în secțiunea FAQ a side-ului oficial, UE refuză să adopte acest gen de poziție față de Israel.

Din punctul meu de vedere, această atitudide, are la bază sedimente economice, însă aceste motive tind spre politicile de atenuare ale Uniunii. UE, nu și-a pierdut timpul aplicând sancțiuni Guvernului Hamas după ce a venit la putere(vezi 4.2.4), pretinzând că nu a renunțat la terorism, deși a acceptat valorile democrației și dreptul Israelului de a exista. După cum am concluzionat, Israelul a săvârșit acțiuni teroriste, dar UE nu a luat nici o poziție în acest sens. Cu siguranță, dacă UE ar aplica vreodată sancțiuni Israelului, ar fi constrânsă de Națiunile Unite și nu trebuie uitat faptul că Israelul reprezintă un important partener economic. În cea de-a Cincia Întălnire a Consiliului de Asociere UE-Israel(2004), există anumite declarații care mi s-au părut interesante: „UE și Israel împărtășesc valori comune: respectul pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale, democrație, statul de drept, o bună guvernare și respecarea legii internaționale”. După toate condamnările și recunoașterea ilegalităților și a comportamentului ilegal, această declarație a Uniunii Europene este cam ipocrită. Se pare că Uniunea se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru a nu tulbura sau deteriora piața. Se demonstrează că, din păcate, puterea UE este inconsecventă.

4.2.3 Grupurile militante palestiniene

– Jihadul și martirismul

Înainte de a discuta despre grupurile militante, există o serie de denumiri pe care aș vrea să le clarificăm: noțiunea de Jihad și martir.

Pentru definiție vom analiza cuvintele lui Jean Flori, care a adunat informații din Sfântul Coran, Al-Hadith (Spusele profetului Mahomed și poveștile sale de viață), Figh al- Sunnah(Tradiția Profetului Mahomed) și alte surse:

„Jihadul este un război sfânt, dar nu este un război agresiv. De fapt este un război defensiv, în care musulmanilor le este ordonat să participe în conformitate cu următoarele condiții și stipulații: Dacă sunt atacați, dacă le sunt luate, sau sunt deposedați de pământurile și proprietățile lor. Musulmanilor li se mai cere să lupte pentru combaterea asupririlor și nedreptăților pe pământ și pentru protejarea Islamului. Însă, Jihadul nu este un act de agresiune sau o declarație de război. Războiul Sfânt a jucat un rol atât politic cât și religios, în conformitate cu însăși natura sa rezultată din uniunea celor două domenii. ”

După părerea mea, această definiție nu este foarte mediatizată și cunoscută în Europa și în Statele Unite. Cei mai mulți europeni și americani(care nu au habar de acest termen și dețin informații minime în ceea ce privește această problemă), dacă ar fi întrebați ce înseamnă Jihad, cu siguranță ar răspunde că reprezintă agresiune și că orașele lor au fost atacate prin această formă de război. Acesta este rezultatul degenerării termenului, nu doar de către media ci și de către grupurile militante extremiste. Ținând cont de aceste aspecte, este foarte important de menționat că după 11 septembrie 2001, în mentalitatea europeană și americană, lumea arabă/musulmană este identificată cu extremismul islamic. Când apar astfel de procese, este dificil de identificat diferența dintre societatea musulmană și musulmanul sau arabul ca individ, mai mult acești indivizi sunt reprezentativi pentru societatea din care fac parte- astfel se ajunge la crearea unui stereotip pentru toți oamenii din această societate cu care intrăm în contact, chiar dacă aceștia nu fac parte dintr-un grup activist sau extremist.

Deasemea, definiția martirului a suferit manipulări.

Deși Coranul condamnă suicidul, pe de altă parte, oferă paradisul celor care își dau viața pentru principiile, credința sau țara lor:

„[3.169] Să nu credeți că cei care sunt uciși după voia lui Allah, sunt morți; Dimpotrivă, ei trăiesc lângă Domnul de la care primesc pe viitor viață ;”

Conceptul de martirism nu este în exclusivitate musulman sau religios. „În contextul conflictelor curente, termenul „martir”este folosit pentru toți indivizii uciși, răniți sau întemnițați pe parcursul evenimentelor cunoscute sub numele de „al-Aqsa Intifada”, inclusiv cei care au comis atacuri de sinucidere.”

Există diferite denumiri pentru aceași acțiune(acțiune de martirism, acțiune de sacrificiu, acțiune de suicid), în funcție de perspectiva persoanei sau a grupului. Martirul unui om este ucigașul altuia.

Martirismul este foarte apreciat în societatea palestiniană. Abdallah Shami, liderul Jihadului Islamic, considera, în 2003, că în cultura palestiniană, martirismul s-a transformat într-un act fundamental. Copii, femei, mii de palestinieni doresc să devină martiri, cea mai elocventă dovadă în acest sens este devotamentul care se poate observa la funerariile martirilor. Mai presus de faptul că această persoană este liderul unei grupări islamice extremiste, care comite atacuri constante în Israel, este o certitudine faptul că martirismul a devenit o parte a societății palestiniene din Teritorii. Potrivit Dr. Eyad El Sharrah, lupta oamenilor de astăzi, este rezultatul Primei Intifada: copii au fost supusi unor situații dramatice, inclusiv identificarea cu noua putere, după ce li s-a distrus imaginea părinților și a autorității. La asta se adaugă pierderea speranței și traume psihologice profunde trăite de poporul palestinian(sentimentul de nedreptate care îi afectează din 1948) se transformă într-o cultură de disperare, motivată de imensele nedreptăți, care cer răzbunare. Martirii sunt văzuți ca profeți, ca oameni sfinți, nu ca soldați care luptă pentru a-și apăra țara. Având în vedere că palestinienii nu dețin mijloace(tancuri, elicoptere, avioane) ca și Israelul, își folosesc corpul ca armă devenind o‚bombă inteligentă’, o ‚bombă atomică a săracilor’

Prin aceste argumente, scopul meu nu a fost să sprijin atacurile de suicid împotriva Israelului, a altor oameni sau guverne. Scopul meu a fost să introduc în context acțiunile care vor urma și să situez în cultura și societatea lor. Consider acest lucru foarte important, pentru că nu trebuie să uităm faptul că cultura musulmană, evreiască și creștină, sunt considerabil diferite una de cealaltă și ar trebuii să facem efortul de a vedea lucrurile din perspective diferite, fără a ne limita la imaginea pe care ne-o oferă societatea noastră.

-O mică descriere a grupurilor militante și a acțiunilor acestora

În perioada menționată, există patru grupuri militante importante: Hamas, Jihadul Islamic, Brigada Martirilor Al-Aqsa și Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei(FPEP). Aceste grupuri sunt importante deoarece au comis atacuri sinucigașe împotriva Israelului.

În timp ce FPEP a fost fondat în 1967, după al doilea război arabo-israelian, Jihadul Islamic a fost creat în Gaza, în 1982; Hamas a fost produsul Primei Intifada, în decembrie 1987 iar Brigada Martirilor, este cel mai recent grup înființat, format în 2000-2001(în tabăra de refugiați Balata, lângă Nablus), și care are strânse legături cu Fatah, partidul din care a făcut parte Yasser Arafat și Președintele Mahmoud Abbas (Abu Mazen).

Aceste grupuri, general vorbind, au avut agende politice diferite. Grupările islamiste Hamas și Jihadul Islamic, au avut ca ținte: „…crearea unui stat palestinian islamist, care să cuprindă nu numai Cisiordania și Fâșia Gaza, ci toate teritoriile ținute de Israel în suveranitate din 1948”- ei neagă dreptul la existență a Israelului. Cu toate că „spre deosebire de Hamas, a cărui ideologie cere eliberarea tuturor teritoriilor istorice palestiniene, Jihadul Islamic, vede lupta pentru Palestina ca un catalizator pentru o revoluție islamică în toată lumea arabă.” Deasemenea, FPEP luptă pentru „ un stat palestinian înconjurat de Israel”. Pe de altă parte, Brigada, apără stabilirea legii palestiniene în Teritorii(Cisiordania și Gaza), prin eliberarea Teritoriilor de ocuparea militară israeliană. Din toate aceste agende, cea a Brigadei pare a fi realizabilă, întrucât, desființarea Israelului este imposibilă. Este interesant de menționat faptul că, chiar dacă aceste grupuri aveau scopuri diferite, s-a întămplat să organizeze atacuri împreună. Aparent, era posibil să lupte împreună împotriva unui dușman comun; problema apare când lupta împotriva dușmanului încetează, sau în cazul nostru, apare un conflict intern(mai multe despre aceasta la punctul 4.13, despre luptele palestiniene interne dintre Hamas și Fatah).

După cum am menționat mai sus, aplicare Dreptului Internațional Umanitar și a Convenției de la Geneva, face ca aceste grupări, prin fregvența atacurilor sistematice împotriva Israelului, prin răspândirea fricii și a terorii, să fie nu numai teroriste, dar și vinovate de crime de război și crime împotriva umanității. Un academician palestinian, spunea (în 2002): „Știm despre Convenția de la Geneva, nevoia de a distinge, dar ceea ce vedem aici e cu totul diferit”.

Între 30 septembrie 2000 și 31 august 2002, aceste grupări au fost responsabile pentru moartea a 415 israelieni și rănirea a peste 2000. între 1 ianuarie 2001 și 31 august 2002, s-au comis 48 de atacuri sinucigașe împotriva civililor, dintre care 38 în Israel(inclusiv în Ierusalimul de Vest) și 10 în Teritorii(inclusiv Ierusalimul de Est). Gruparea Hamas a fost responsabilă pentru 18, Jihadul pentru 12, Brigada pentru 13, iar FPEP pentru 3(3 atacuri au fost însușite de mai mult de un grup, iar la 2 atacuri nu se știe sigur originea). Într-o frază simplă, aceasta este opinia lui Moti Mizrachi, o victimă a acestor atacuri brutale- „Intreaga ta viață dispare într-un moment ”.

Nici o scuză nu ar putea vreodată justifica aceste acțiuni, fie că a fost vorba de răzbunare, auto-apărare, sau chiar o dovadă care să arate Israelului că și poporul său poate fi tulburat pe propriul teritoriu. Unul dintre scopurile acestor atacuri este acela de a arăta israelienilor că nu vor avea pace până nu se va ajunge la o înțelegere pașnică- oricum, este clar că aceste grupări au percepții diferite asupra înțelegerii pașnice și corecte.

Israelul l-a considerat vinovat pentru aceste acțiuni pe Arafat, deși grupări militante ca Hamas și Jihadul Islamic, nu răspundeau Președintelui. Brigada Martirilor Al-Aqsa, știută a fi o ramură separată a organizației Președintelui, Fatah, nu putea fi oficial legată de Arafat și nu exista nici o confirmare că acesta ar fi ordonat sau sprijinit aceste atacuri, pe care el le condamna public. Tehnic vorbind, asemenea acuzații venite din partea Israelului, nu puteau fi acceptate legal, deoarece Arafat nu putea fi considerat responsabil pentru acțiunile unor părți care nu erau supravegheate de el. Oricum, fiind Înalta Autoritate în Teritoriile Ocupate, Arafat, avea responsabilitatea de a evita asemenea acțiuni violente și să aducă în fața justiției criminalii și susținătorii. Uniunea Europeană a condamnat aceste atacuri în mod sistematic, îndemnând Autoritatea Palestiniană să distrugă rețelele teroriste ale grupărilor Hamas și Jihad, să aresteze și să judece toți suspecții, amintind că au „…întreaga responsabilitate pentru combaterea terorismului, putând folosi toate mijloacele legale de care dispun.” Mai târziu, UE, a facut presiuni asupra AP să-și „demonstreze concret determinarea în lupta împotriva terorismului și a violenței extremiste.” Însă, tot timpul aceasta a fost o problemă delicată, deoarece, aducând acești oameni în fața justiției, Arafat ar fi satisfăcut comunitatea internațională, dar în același timp ar fi fost considerat un trădător de o parte din oamenii săi(care considerau aceste atacuri ca răspuns ca ocuparea israeliană), astfel a ajuns să aibă o poziție instabilă, primind acuzații de corupție atât din interior cât și din exterior.

4.2.4 Hamas

Dintre toate aceste grupări, Hamas(acronimul pentru Harakat al-Muqawama al-Islamyya)s-a implicat direct în viața politică palestiniană, atât politic cât și militar. Este unul din actorii principali în acest conflict(vezi 4.13).

După cum am mai spus, Hamas este o grupare islamică, fondată în 1987, în mijlocul Primei Intifada. Principiile sale sunt cunoscute prin extremism și prin refuzul categoric al dreptului Israelului de a exista și de a-și proteja granițele.

La începutul anilor nouăzeci, în Sudul Libanului au fost expulzați aproximativ 415 militanți palestinieni(majoritatea făceau parte din Hamas și Jihadul Islamic). S-a spus că între Hamas(organizația sunnilor) și Hezbollah(organizația shiaților-cei care îl urmează pe Ali, creată de către ambasadorul Iranului în Siria, Akbar Mohtashemi, în timpul revoluției lui Khomeini), grupări cu ideologii religioase diferite, s-a stabilit o relație când deportații au fost hrăniți de Hezbollah, cu hrană și cu mentalitate islamistă radicală, în aceea vreme, Hamas nu-și inițiase, încă, politica de atac prin sinucidere.

Mai târziu, Hamas și-a extins influența din Gaza, datorită unei vaste rețele care oferea sprijin medical, educativ și religios. Propaganda sa de succes despre atacurile sinucigașe împotriva civililor și a militarilor israelieni, i-a asigurat un rol important pe parcursul Intifadei al-Aqsa. A fost finanțată de instituții și simpatizanți din Arabia Saudită, Statele din Golf și Iran.

Comițând mai multe atacuri sinucigașe și fiind responsabil pentru moartea multor israelieni, aripa sa militară, Hamas-Izz al-Din al-Qassem, era deja în 2001 pe lista de teroriști a UE. Interzicând stângerea de fonduri, special pentru aripa militară, crezând că va putea separa această aripă de Hamas, care era implicat în activități caritabile. Oricum, odată cu dezvoltările aduse de A Doua Intifada, în septembrie 2003, Uniunea Europeană și-a schimbat poziția, introducând pe listă Hamasul ca întreg(atât aripa militară, cât și cea politică).

Revenind în 2002, era evident că scopurile politice ale Hamas erau de a înlocui Fatah (partidul care fusese la putere, la început sub forma OEP, și mai târziu, după primele alegeri din 1996- sub imaginea Președintelui Arafat) și de a obține majoritatea în Consiliul Național Palestinian(PNC). Acest obiectiv a fost atins în 2006.

– Alegerile din 2006

După cum știm, nimic nu pare să fie vreodată stabil în Orientul Mijlociu. Începutul anului 2006 a adus schimbări radicale, care vor avea o importanță majoră. După multe controverse, mai întâi, Israelul, care a afirmat că va biocota alegerile dacă îi va fi permis Hamas-ului să participe, iar UE și-a acordat votul de încredere pentru decizia AP de a permite această participare, astfel, aripa politică a Hamas a participat la alegerile legislative din Ianuarie și spre surprinderea tuturor a câștigat majoritatea în Consiliul Național Palestinian(PNC, Parlamentul), învingând în cele din urmă Fatah. Aceasta ar însemna că întreaga platformă de negocieri s-a schimbat. Palestinienii au votat schimbarea, însă pentru comunitatea internațională, această schimbare va fi un obstacol, deoarece agenda extremistă și islamistă a Hamas, nu a fost deloc cooperantă cu Israelul.

Chiar dacă nu s-a opus participării Hamas la alegeri, Uniunea Europeană a amenințat că: „…Europenii vor lua în considerare posibilitatea de a nu-și respecta angajamentele față de Autoritatea Palestiniană, dacă membri conducerii palestiniene alese, nu renunță la violență, și nu recunosc Israelul.” Liderii UE au cerut dezarmarea Hamas-ului, considerând că : „…cei care doresc să facă parte din procesul politic nu ar trebui să se implice în activități armate”, specificând că există „… o totală condradicție între acțiunile violente și construirea unui stat democratic.” Pe lângă dezarmare și recunoașterea Israelului, Hamas trebuia să recunoască înțelegerile deja existente dintre Israel și AP. Aceasta a fost și poziția Cvartetului pentru Orientul Mijlociu.

Ismail Heniyeh, care a devenit Prim-ministru palestinian, a răspuns acestor cereri, demostrându-și punctul de vedere (și al Hamas-ului), într-un interviu acordat publicației americane Washington Post (în 26 februarie 2006), pe care îl vom cita datorită pertinenței sale:

„ Suntem surprinși că ni se impun asemenea condiții. De ce nu impun asemenea condiții și Israelului? A respectat Israelul înțelegerile? De fapt, Israelul a ocolit toate înțelegerile. Israelul trebuie mai întâi să recunoască statul palestinian și granițele sale, precum și dreptul palestinienilor de a exista, ca precondiții ale începerii unui dialog. Care Israel ar trebui să-l recunoaștem? Israelul din 1917; Israelul din 1936; Israelul din 1948; Israelul din 1956; sau Israelul din 1967? Care granițe și care Israel? Israelul ar trebui să recunoască primul statul palestinian și granițele sale și apoi vom ști despre ce vorbim. Nu suntem un popor setos de sânge și nu suntem interesați de un cerc vicios al violenței. Suntem un popor oprimat care are drepturi. Dacă pacea ni le va aduce înseamnă că este calea cea bună.

Washington Post (vom prescurta WP): Va recunoaște Hamas-ul Israelul?

Ismail Heniyeh(vom spune doar Heniyeh): Dacă Israelul se retrage în cadrul granițelor din 1967, vom fi de acord cu instaurarea păcii în etape…

Aceasta înseamnă realizarea unor condiții de stabilitate și calm, fără incursiuni și asasinate de partea israeliană, care vor avea drept consecință securitate pentru palestinieni, o situație pe care șeicul Yassim (fondatorul Hamas) a denumit-o hudna(încetarea focului) pe termen lung.

WP: Pacea în etape, nu ar însemna nimicirea poporului evreu?

Heniyeh: Palestinienii nu au sentimente de animozitate față de evrei. Nu vrem să-i zvârlim în mare. Scopul nostru este să ni se dea înapoi teritoriile, nu să facem rău cuiva(…)

WP: Acceptați Acordul de la Oslo semnat de Yasser Arafat?

Heniyeh: Israelul a încetat să mai fie angajat față de acesta.

WP: Nu am întrebat de Israel. Dumneavoastră ca prim-ministru palestinian sunteți angajat față de Acordul de la Oslo?

Heniyeh: Acordul de la Oslo prevede stabilirea unui stat palestinian până în anul 1999. Unde este acest stat palestinian? A oferit acest acord Israelului dreptul de a reocupa Cisiordania, de a construi zidul și de a extinde așezările, de a iudaiza Ierusalimul și de a-l face în totalitate evreiesc? I s-a dat Israelului dreptul de a întrerupe munca de la portul și aeroportul din Gaza? Le-a dat Oslo dreptul de a asedia Gaza și de a opri rambursarea taxelor de la AP?

WP: Deci, nu acceptați acordurile existente dintre palestinieni și Israel?

Heniyeh: Nu am spus asta. Am spus că Israel….

WP: Dar nu sunteți prim-ministrul Israelului. Veți accepta acordurile semnate de Autoritatea Palestiniană cu Israelul?

Heniyeh: Aceste acorduri vor fi revăzute, urmând să fie respectate doar cele care sunt în interesul poporului palestinian.”

Această perspectivă, pe care o consider suficient de pertinentă, pentru Israel, Europa și SUA a fost irelevantă. Hamas-ul „renunțase cu un an înainte de alegeri, la teroare și oferea un armistițiu pe termen lung”, însă, se pare că acest lucru nu a fost luat în considerare. Este evident că evenimentele din trecut și-au lăsat amprenta asupra modului în care gruparea Hamas era percepută, însă este evident faptul că grupare și-a schimbat comportamentul și politica, în speranța că Israelul va recunoaște granițele din 1967, se va retrage din Cisiordania, va sista construcțiile de separare și va înceta asedierea nemiloasă a Fâșiei Gaza. În continuare vom dezbate faptul că Hamas-ul se afla pe lista teroriștilor Uniunii Europene și a Statelor Unite, iar acestea au refuzat să negocieze cu teroriștii. În lunile care au urmat, Heniyeh și guvernul său au continuat să-și susțină ideile menționate în interviu, și potrivit Cvartetului și UE : „au eșuat în angajamentul lor față de principiile non-violenței, în angajamentul de a recunoaște Israelul și de a accepta înțelegerile și obligațiile precedente, inclusiv ‚Foaia parcurs’”(pentru Foaia de parcurs vezi 4.3). În consecință, UE (și alți donatori internaționali) nu au mai oferit ajutor financiar direct Guvernului condus Hamas. Pentru prima dată din 1981, UE nu a mai oferit ajutor direct și asistență Autorității Palestiniene. Însă UE nu a încetat să ofere ajutor poporului palestinian, implicându-se împreună cu alți donatori majori, într-un Mecanism Internațional Temporar (MIT), care are același scop(vezi 4.12).

4.3 Cvartetul

După cum am văzut, inceputul unei noi Intifada, a plasat întreaga situație într-o nouă perspectivă. Având în vedere ritmul în care se desfățurau crimele și violența, era necesar, mai mult ca niciodată încheierea acestui conflict. Conștientizând acest lucru, la sfârșitul anului 2001, UE accentua ideea că era necesară o inițiativă comună, care să includă UE, SUA, Federația Rusă și ONU. Astfel, o intervenție care ar avea un impact real s-ar putea realiza în Orientul Mijlociu. Era esențială prezența unei noi puteri pentru monitorizarea acestui conflict.

La scurt timp după începerea „Operațiunii Scutul Defensiv” și a atacurilor sinucigașe mortale din Israel, în 10 aprilie 2002, a avut loc prima declarație a Cvartetului pentru Orientul Mijlociu. Grupul s-a întâlnit la Madrid, după aproape zece ani de la Conferința Internațională de la Madrid și în mod firesc, reprezentanții celor patru mari puteri ale Cvartetului au susținut o conferință de presă. Voi cita câteva pasaje pe care le-am considerat importante din această conferință de presă:

Secretarul de Stat al SUA, Colin Powel: „Cu toții suntem îngrijorați de situația umanitară”

„Violența, sub orice formă, ca act de terorism sau ca act de rezistență, în acest moment împiedică productivitatea. Nu conduce la imaginea pe care poporul palestinian o are pentru statul în care pot să trăiască în pace alături de israelieni.”

Ministrul de Externe Piqué: „în cadrul întâlnirii Cvartetului, am luat în considerare posibilitatea de a convoca Consiliul de Asociere al UE- Israel, pentru a analiza situația și pentru a avea un dialog politic profund despre măsurile care trebuie luate pentru realizarea păcii și garantarea securității. Vom continua să analizăm posibilitățile; încă nu ne putem pronunța”

Am ales aceste pasaje din motive evidente. În primul rând, Statele Unite nu au făcut nici o declarație care ar acuza sau ar face Israelul responsabil pentru deteriorarea condițiilor umanitare în Teritorii. În al doilea rând, chiar dacă Europa era pe punctul de a lua o decizie în ceea ce privește Israelul, dacă îi va aplica sau nu sancțiuni (vezi 4.2.2), aceste probleme nu s-au discutat în cadrul Cvartetului. Iar al treilea motiv a fost acela că Secretarul de Stat al SUA, afirmând că orice act de agresiune sau violență împiedică productivitatea a evitat să spună că anumite acte de rezistență pot fi legale și justificate, ceea ce ar fi dus la o condamnare a acțiunilor israeliene. Ceea ce Domnul Powell nu putea face.

Nu a trecut mult timp până au apărut divergențe între cele patru elemente ale Cvartetului. În 24 iunie 2002, Președintele Bush a făcut o declarație în ceea ce privește soluția pentru cele două state și înlocuirea conducerii palestiniene:

„În viziunea mea există două state care co-există în armonie, pace și securitate. Această pace se va realiza doar atunci când toate părțile vor lupta împotriva terorii. Acum, în acest moment critic, dacă toate părțile vor trece peste reminescențele din trecut și vor merge pe același drum, împreună putem învinge întunericul, prin lumina speranței. Pacea necesită o conducere palestiniană nouă și diferită, pentru a se putea naște un stat palestinian.

Fac apel către poporul palestinian de a-și alege lideri noi, lideri care nu sunt compromiși de teroare.”

Este evident că Bush (și Israel) au cerut înlocuirea lui Arafat, ceea ce UE nu putea accepta. Câteva săptămâni mai târziu, Ministrul de externe german Joschka Fischer, a prezentat la Berlin o propunere numită „Non-paper”, aceasta definea modul în care s-ar putea implementa soluția celor două state a Domnului Bush și stabilirea unui stat palestinian(nu au existat propuneri americane oficiale pentru realizarea acestor obiective). Fischer a respins ideea înlăturării lui Arafat, în schimb a propus reorganizarea Autorității Palestiniene prin implementarea unei reforme și crearea unui nou post de Prim-ministru, însă Arafat să rămână Președinte. În acest timp, acest Guvern cu caracter intermediar ar trebui să se angajeze în luarea unor măsuri de securitate. A susținut că ar trebui reluate negocierile cu vecinii din zonă și a recomandat ca în a treia fază să apară statul palestinian, doar dacă măsurile precedente au avut succes. La început această țară va fi provizorie, până la realizarea unor negocieri care vor permite noi rezoluții în ceea ce privește granițele și statutul Ierusalimului. Fischer a preluat sugestia lui Bush, considerând că este necesară o perioadă de trei ani pentru dezvoltarea întregului proces și stabilirea oficială a statului Palestina. Propunerea Domnului Fischer a fost preluată de Bruselles la 22 iulie 2002, astfel Consiliul „a subliniat necesitatea creării unei foi de parcurs în scopul realizării obiectivelor, în următorii trei ani și creării unei așezări israelo-palestiniană, formată din două state care co-există în pace și securitate”. Propunerea lui Fischer a fost aprobată de UE, iar această versiune europeană a ‚Foii de parcurs’ va sta la baza Foii de parcurs care a fost anunțată mai târziu, în decembrie de Cvartetul pentru Orientul Mijlociu. În pofida faptului că mulți oameni cred că Foaia de parcurs a Orientului Mijlociu își are originea în discursul Domnului Bush, în esență a fost un proiect european.

Foaia de parcurs a fost structurată în trei faze și trebuia strict implementată, concluziile finale fiind trase în 2005. Faza I (sfârșitul anului 2002- mai 2003), obiectivul era „Încetarea violenței și a terorii, Normalizarea vieții palestiniene și Crearea instituțiilor palestiniene”; Faza II (iunie 2003- decembrie 2003) trebuia să fie o etapă de tranziție, iar ultimul obiectiv Faza III (2004-2005) era menită să realizeze „O înțelegere permanentă și Încheierea conflictului israelo-palestinian”.

Pe 30 aprilie 2003, Foaia de parcurs a fost prezentată Prim-ministrului Ariel Sharon(de către ambasadorul SUA, Daniel Kurtzer) și lui Mahmoud Abbas (de către reprezentanții UE, Solana și Moratinos), care, potrivit propunerii Cvartetului, a fost numit de către Arafat Prim-ministru. Ambele părți au acceptat acest plan. Prin acest nou val de speranță, Miniștri de externe israelian și palestinian, Domnul Silvan Shalom și Domnul Nabil Shaath, au participat în aceeași zi la întâlnirea Consiliului Afaceri Generale al UE, ceea ce nu se întâmplase din 2001.

Cu toate acestea, după cum a apărut pe prima pagină, Foaia de parcurs, „…ca un plan performant, va avea nevoie de progrese, ceea ce depinde de buna-credință a eforturilor depuse de părți și respectarea obligațiilor menționate în continuare. Dacă părțile își vor respecta obligațiile cât mai repede, progresul se va realiza mai devreme decât este indicat în plan. Nerespectarea obligațiilor va împiedica progresul.” Nerespectarea responsabilităților și acțiunilor cerute de acest program Israelului și Autorității Palestiniene au dus la blocarea proiectului. Până în prezent, foaia de parcurs nu a fost realizată și având în vedere situația din prezent, nu cred că se va realiza în curând.

Pierzându-și influența și dorința de colaborare dintre membri, pe o perioadă de aproximativ opt luni (26 septembrie 2003- 4 mai 2004), Cvartetul nu a eliberat nici un act oficial- crea impresia că organizația se va dizolva. Prin mai 2004, s-a restabilit colaborarea dintre membri și s-a făcut un compromis, care va asigura acțiunea constantă a organizației, chiar dacă, doar prin dialog frecvent între părți. De atunci a avut o activitate constantă. Din acest moment, poziția Cvartetului va fi exprimată împreună cu poziția Uniunii Europene.

4.4 Asedierea Bisericii „Nașterii Domnului” din Betleem

În perioada „Operațiunii Scutul Defensiv”, UE a avut oportunitatea de a interveni într-o situație foarte delicată. În 2 aprilie 2002, forțele israeliene(care ocupau orașe în Cisiordania, pentru a anihila militanții) au ajuns în Betleem, unde un grup de peste o sută de persoane, inclusiv militanți, s-au refugiat în Biserica Nașterii Domnului. Aici se presupune că s-a născut Hristos, iar în mod normal, această Biserică era administrată de către autoritățile ortodoxe, romano-catolice și armeni. Asedierea Bisericii a durat 38 de zile. Condițiile din Biserică erau critice: răniților nu le era permisă asistență medicală; după câteva săptămâni, nu mai aveau hrană, iar armata israeliană nu permitea grupurilor umanitare să intre sau să ofere asistență. Nici măcar ambulanțelor nu le era permis accesul, deoarece pentru armata israeliană acestea reprezentau autobuze teroriste care ajutau militanții să părăsească orașul.

Înainte de sfârșitul asediului, peste 40% dintre oamenii care se refugiaseră aici au abandonat Biserica. În total, au fost nouăzeci de palestinieni- bolnavi, răniți, uciți, morți din cauza lipsei de hrană, iar unii probabil nu au mai rezistat.

UE, Vaticanul și SUA,nu au intervenit, priveau și încercau să gasească o soluție. Chiar și Președintele Arafat a fost înconjurat de trupele israeliene, în cartierul său general la Ramallah, neavând libertatea de a se mișca, și inițial, nu i s-a permis să se întâlnească cu delegațiile europene.

Existau negocieri însă unele au eșuat.

În 9 mai, după ce Reprezentantul UE fusese la Bazilică pentru a identifica persoanele, iar securitatea lui Arafat a fost asigurată, prin retragerea trupelor israeliene din Ramallah, existau zvonuri potrivit cărora, UE ar fi stabilit înțelegeri cu ambele părți. În următoarea zi (10 Mai- marchează sfărșitul oficial al Operațiunii Scutul Defensiv), cei 13 militanți palestinieni care au rămas în Biserică iar cei care erau pe lista israeliană a celor mai căutate persoane, au fost expulzați în Cipru (în acea perioadă Cipru își depusese cererea de aderare la UE dar nu era un membru cu drepturi depline), unde trebuia să aștepte până se luau deciziile finale, în ceea ce privește acceptarea lor de către statele membre ale Uniunii Europene. Decizia oficială a fost luată în 21 mai, cei 13 militanți fiind exilați în Belgia, Grecia, Spania, Irlanda, Italia și în Portugalia. Abdullah Daoud, unul dintre acești militanți, trebuia să rămână în Cipru, până când i se decidea soarta. Câteva luni mai târziu, Daoud a fost exilat în Mauritania, singura țară arabă care l-a acceptat. Potrivit declarațiilor israeliene, acesta era cel mai căutat și mai periculos din lista celor treisprezece militanți palestinieni, se pare că avea legătura cu mai multe atacuri împotriva Israelului(Israelul a spus același lucru și despre ceilalți militanți), deși el a respins aceste acuzații.

Deznodământul acestei situații l-a pus pe Arafat, dinou, într-o poziție delicată. Dându-și permisiunea pentru deportarea militanților, a pus capăt acestei crize, mulțumind Vestul. Însă, în același timp a fost privit ca un trădător, deoarece nu a asigurat deportarea militanților în Gaza.

În pofida acestor probleme interne, celor doisprezece li s-a asigurat șederea temporară în statele UE, iar vizele au fost prelungite de mai multe ori (ultima dată în noiembrie 2006). Li s-a dat șansa să înceapă o nouă viață (deși inițial au fost supravegheați) pe teritoriul UE. Uniunea Europeană și-a demonstrat abilitățile de a negocia cu ambele părți (Israel și AP), împiedicând agravarea acestei situații. Soluționarea asediului Bisericii Nativității este o perlă în istoria diplomației Uniunii Europene.

4.5 Jenin

Jeninul, situat în apropierea graniții de nord a Cisiordaniei, a fost unul dintre primele orașe ocupate în timpul „Operațiunii Scutul Defensiv”, a cărei obiective au fost: „capturarea și uciderea militanților palestinieni responsabili pentru atacurile sinucigașe cu bombe și pentru alte atacuri care au produs moartea a peste șaptezeci de israelieni și a altor civili, începând din Martie 2002.”

Ce s-a întâmplat în Jenin (aici exista o tabără de refugiați care adăpostea 14000 de palestinieni), a devenit subiectul unor discuții și dezbateri controversate, cerându-se realizarea unor investigații. Primele acuzații au susținut că Israelul a comis un genocid, făcându-se comparații cu masacrul Sabra și Shatila din 1982.

Uniunea Europeană și-a demonstrat îngrijorarea, accentuând importanța „…inițiativei luate de Secretarul General al ONU, pentru obținerea informațiilor detaliate despre evenimentele petrecute în tabăra de refugiați de la Jenin.”

În următoarele luni, Human Rights Watch(HRW), a realizat un raport bazat pe investigații în zonă. S-a constatat că nu este vorba de genocid, însă acțiunile Forțelor Defensive Israeliene(FDI) au fost considerate crime de război. Printre altele, raportul a concluzionat că timp de unsprezece zile(4-15 aprilie), armata israeliană a blocat intrarea vehiculelor și personalului medical, responsabililor oficiali și a jurnaliștilor. Nici măcar Comitetului Internațional al Crucii Roșii nu i s-a permis să intre. Blocând asistența medicală și sprijinul umanitar, FDI au acționat împotriva dreptului internațional umanitar, care spune că civilii nu sunt obiectul atacurilor și că puterea ocupantă are responsabilitatea de a asigura protecția acestora. În timpul intervenției israeliene, au fost distruse 140 de clădiri, alte 200 au fost lăsate în stare de profundă degradare, nelocuibile și nesigure. Asta înseamnă că 4000 de persoane, mai mult de un sfert din populație, au rămas fără locuințe. HRW a considerat că moartea mai multor civili a fost ilegală, iar FDI a ucis acești oameni intenționat. Deasemnea, moartea altor civili a luat forma unor execuții sumare, ceea ce constituie crimă de război. A mai fost raportat că forțele israeliene au folosit palestinienii ca „scuturi umane”.

Unul dintre lucrurile care a evidențiat ocuparea Jeninul față de alte orașe din Cisiordania a fost faptul că militanții de aici au opus rezistența împotriva forțelor israeliene, ceea ce s-a transformat într-un conflict deschis, care a ținut mai multe zile. Chiar dacă au încercat să se apere împotriva ocupării, „…palestinienii înarmați au pus în pericol civilii prin folosirea taberei ca bază pentru plănuirea și lansarea atacurilor, folosind tactici ca amplasarea unor dispozitive explozive improvizate în tabără, iar în timpul conflictului armat s-au strecurat printre civilii palestinieni, pentru a nu fi arestați de către forțele israeliene. ”

4.6 Octombrie 2003- Opinia cetățenilor europeni

În a doua săptămână din octombrie, EuroBarometru a efectuat un sondaj de opinie, pe un eșantion de 7515 cetățeni din cele cinsprezece state membre ale Uniunii Europene. Titlul sondajului a fost „Irak și Pacea în Lume”, fiind publicat în Noiembrie 2003.

Vom pune accent pe punctele referitoare la tema noastră.

În partea a doua a sondajului B. Relații Internaționale, capitolul 1.2 s-a întrebat despre Rolul UE în procesul de pace din Orientul Mijlociu. 81% din cetățeni sunt de părere că UE ar trebui să exercite un rol efectiv în rezolvarea conflictului, din care 36% sunt total de acord. Doar 16% nu sunt de acord. Sprijinul cel mai mare a fost din partea Greciei (90%) și Italiei(89%). În Suedia(68%) și Finlanda(66%) s-a înregistrat cel mai scăzut nivel, deși procentul este considerabil.

Capitolul 1.3- chestionează cetățenii despre schimburile dintre țările europene și cele arabe, unde s-a menționat, de exemplu, Parteneriatul Euro-Mediteranean. 86% sunt de părere că schimbul politic și cultural cu țările arabe este foarte important. Nivelul celor care au fost total de acord și a celor care au fost parțial de acord este același, 43%. Nivelul cel mai scăzut, dar în acelasi timp suficient de mare s-a înregistrat în Danemarca(73%) și Suedia (79%).

În ceea ce privește politica externă a UE(capitolul 1.4), 59% au fost de părere că politica UE a fost în mod corespunzător adaptată celei a Statelor Unite. În Olanda(36%) și în Spania(35%) au considerat-o prea apropiată de cea a SUA, iar în Portugalia(18%) au considera-o mult prea diferită de cea a SUA.

În ceea ce privește terorismul (capitolul 2.1), 55% au văzut o amenințare puternică de terorism în țările lor, ceea ce demostrează natura transnațională a acestui fenomen. 43% au simțit că amenințarea este scăzută. Marea Britanie și Spania se consideră cele mai amenințate, dintre toate statele. Aceste două state s-au alăturat inițiativei americane în Irak, ceea ce le-a pus într-o poziție diferită față de celelalte state membre ale UE, care au refuzat să se implice. Frica lor a fost justificată: în martie 2004, Madridul a fost bombardat, iar Londra a fost atacată în iulie 2005. Țările care s-au simțit protejate față de posibile atacuri au fost Finlanda(94%), Austria (88%) și Danemarca (83%).

Când au fost întrebați despre amenințările păcii mondiale, marea majoritate nu au considerat UE o amenințare, clasând scala de la 96% în Germania, la 77% în Portugalia. Am ajuns la punctul care ne interesează cel mai mult. Dintr-o listă de mai multe țări(care nu includea Autoritatea Palestiniană, deoarece pe această listă se aflau doar state, iar statutul palestinian este controversat), cetățenii Uniunii Europene au fost întrebați care dintre aceste state reprezintă cea mai mare amenințare pentru pacea mondială. Majoritatea de 59% au răspuns ‚Israel’, cel mai mare nivel s-a înregistrat în Olanda(74%) și Austria(69%). Italia a fost singura țară în care mojoritatea nu a considerat că Israelul este principala amenințare, 48% au răspuns ‚da’ și 46% au răspuns ‚nu’. Israelul a fost urmat de Iran, Coreea de Nord și Statele Unite, toate adunând o majoritate de 53%.

Luând în considerare declarațiile oficiale(și constante) ale UE, potrivit cărora Israelul avea dreptul să se apere, acest sondaj a demonstrat o importanță incoerență între Bruxelles și cetățenii Uniunii Europene. Chiar dacă rezultatele acestui sondaj nu pot generaliza opinia a milioane de oameni, totuși reprezintă un eșantion important. După părerea mea, cetățenii ar trebui să reprezinte centrul Uniunii, iar aceasta ar trebui să reprezinte punctul lor de vedere. Aceste rezultate au demonstrat deficitul de democrație și comunicare dintre cele două părți- oamenii și reprezentanții. Chiar dacă în 2006 UE a eliberat un White Paper cu inițiativa de a dezvolta și de a aprofunda contactul și împărtășirea ideilor între oameni și Bruxelles, nu mi se pare că a fost o inițiativă de succes, deși conceptul în sine este unul pozitiv.

Potrivit cetățenilor europeni, Israelul a fost principala amenințare a păcii mondiale, iar SUA a fost în aceași linie cu așa numita tripla ‚axă a răului’, Iran, Coreea de Nord și Irak(52%). În mod normal, reacțiile au apărut foarte repede, poate și pentru că rezultatele s-au răspândit înainte de a fi publicate oficial. Fondatorul Centrului Wiesenthal, Rabinul Marvin Hier, a spus că aceste rezultate sfidează logica și constituie izbucnirea rasistă a unei imaginații fanteziste, aceasta fiind „o dovadă că în societatea europeană antisemitismul este înrădăcinat mai adânc decât oricând de la terminarea războiului.” Acest centru a inițiat o petiție internațională pentru condamnarea Comisiei Europene, care nu a fost responsabilă pentru aceste rezultate, pledând între altele, ca UE să nu mai fie reprezentată în Cvartet și în procesul de pace. Oficialitățile israeliene au insistat ca „…în definiția modernă a antisemitismului să fie incluse și criticile și atacurile deschise la adresa politicii Israelului.” Cu acest gen de declarații, practic spuneau că Israelul este mai presus de critici sau că alte țări nu au dreptul de a-i critica, ceea ce după părerea mea, împiedică dreptul la libertate, cuvânt și opinie. Israelul ar trebui să aibă aceleași drepturi și obligații ca oricare altă țară, fiind subiect de critică, la fel cum sunt și alte țări. Steagul antisemitismului este fluturat de foarte multe ori de către politicieni. Silvan Shalon, Ministru de externe la acea vreme, a înfruntat aceste rezultate cu mai multă moderație, afirmând că acesta este rezultatul mediatizării Israelului în Europa, în comparație cu Iranul și Coreea de Nord. „ A afirmat că sondajul de opinie a fost realizat într-o manieră iresponsabilă și denaturează realitatea ”, a mai precizat că acest sondaj nu dovedește că europenii erau antisemiți. Romano Prodi, Președintele Comisiei Europene în acea vreme, a afirmat că rezultatele nu vor afecta politica UE în Orientul Mijlociu, nici nu vor reflecta viziunea Comisiei. Silvia Berlusconi, în acea vreme capul președenției Consiliului „…a spus că întrebările cercetării au fost ‚induse în eroare’”, iar ministrul său de externe Franco Frattini, a încercat printr-o declarație să ‚calmeze furorile’, „…afirmând că, constatările relatează un mesaj distorsionat.” Se pare că apăruse o altă situație controversată, nu în legătură cu rezultatele, ci cu publicarea acestora. „Comisia Europeană a fost acuzată că ar fi interzis publicarea rezultatelor, extinderea neîncrederii în Israel și SUA, în timp ce administrația Bush șchiopăta în oferirea asistenței pentru reconstrucția Irakului, la Conferința Internațională a donatorilor de la Madrid.” Cu toate acestea, acest lucru a fost negat de către purtătorii de cuvânt ai Comisiei, care au susținut că rezultatele au fost publicate doar în noiembrie, nu din motive politice, ci datorită faptului că nu erau ‚stabile’.

Acestea sunt deasemenea subiecte delicate. Nu cred că Uniunea Europeană ar trebui să justifice rezultatele unui sondaj de opinie european, ca acesta. Suntem conștienți de faptul că întotdeauna există cineva interesat în a duce lucrurile la extreme, așa cum s-a întâmplat și cu caricaturile lui Mahomed. Pe de o parte un sondaj este doar un sondaj. Pe de altă parte, poate ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Uniunea Europeană, că lucrurile nu funcționează așa cum ar trebui, că se pierde ceva între Bruxelles și cetățenii europeni, acum din 27 de state diferite. Deși vorbim despre subiecte diferite, la aproape doi ani de la acestă situație, în 2005, proiectul de Tratat privind o constituție comună a UE a eșuat la referendumurile din Franța și Olanda. Încă o dată oamenii nu erau hotărâți să urmeze aceeași cale ca și politicienii. În unele cazuri oamenii nu au fost informați corect, însă se pare că nu au fost de acord cu aceste decizii. Dacă Uniunea dorește să aibă succes, va trebui să găsească o cale mult mai eficientă de a ajunge la cetățenii săi, și aici vorbim de aproximativ 490 de milioane de oameni. Desigur, nu este un lucru ușor de făcut, însă el trebuie realizat într.un fel sau altul.

4.7 Bariera din Cisiordania

Urmând exemplul a ceea ce s-a întămplat în Gaza în iunie 2002, un Israel nemulțumit, sub conducerea lui Sharon, care se pare că nu a văzut nici un succes în negocierile de pace, a decis să facă un pas unilateral. Această acțiune nu a provocat doar agitație în cadrul Națiunilor Unite, ci și în toate părțile interesate de stabilirea unei așezări pașnice, legale și sigure. Această barieră a fost construită de către israelieni cu intenția de a împiedica infiltrarea teroriștilor palestinieni din Cisiordania și de a preveni și evita atacuri în Israel.

4.7.1 Descrierea barierei. Reacții ulterioare

Bariera Gaza, care cuprindea Fâșia de-a lungul graniței cu Israel, a fost construită în 1994, în timpul conducerii lui Rabin. Mai jos urmează o descriere a zidului:

„Bariara de 52 de kilometri, în mare parte este compusă din gard de sârmă cu puncte fortificate, senzori și zone de tampon, augmentate de o suprafață deschisă de supraveghere de 300 de metri, pe partea Gaza. Întrarea din Gaza în Israel, este posibilă doar prin câteva puncte de trecere ale barierei, care sunt puternic monitorizate. La granița din Sud cu Egiptul, a fost ridicat un zid de metal, marcat pe întreaga sa distanță de câteva puncte militare. În interiorul Fâșiei Gaza, forțele israeliene patrulau fâșia, cunoscută ca „Axa Philadelphia”, sau „Culuarul Philadelphi”, pentru a asigura securitatea și a preveni orice mișcare palestiniană, sau contact cu Egiptul. Țărmul mediteranean- singura ieșire rămasă- era păzită de flota militară israeliană. ”

Zidul din Cisiordania a fost asemănător.

Această barieră, lungă de 638 de km, este numită de către palestinieni Zidul Apartheidului, ceea ce demonstrează adversitatea și sentimentul lor de maltratare. Mai jos urmează descrierea (făcută de către Hani Amer, un fermier palestinian din Mezha) felului în care arată zidul din zona lui:

„Zidul și șanțurile care au fost făcute, în unele locuri au mai mult de 120 de metri lățime; în alte părți ating de la 60 la 80 de metri. Barierele sunt din sârmă ghimpată, urmate de șanțuri adânci de doi metri, apoi un zid de ciment de jumătate de metru și o plasă electrificată cu camere de supraveghere. Mai există o fâșie de nisip de patru metri, pentru a detecta urmele, iar după toate acestea, o altă barieră de sârmă ghimpată.”

Argumentând existența acestui zid cu scopul său oficial, pentru a preveni intrarea teroriștilor în Israel, acest fermier a răspuns: „nu acest zid va opri bombele sinucigașe. Pentru ei nu contează dacă se omoară aici sau în altă parte. Acest zid, doar va crește disperarea și le va da mai mult curaj pentru a se sinucide.”

Principala problemă, cel puțin legal vorbind, nu a fost construirea acestui zid, deoarece din nefericire, acest lucru s-a mai întâmplat(cel mai recent exemplu ar fi zidul dintre Mexic și SUA), ci ipostaza în care s-au desfășurat aceste acțiuni, care vor trece dincolo de Linia Verde stabilită în 1967. În afară de faptul că împiedică existența păcii, prezența sa creează o instabilitate în economia locală, secționând în două părți satele și cartierele, întrerupănd fluxurile obișnuite ale muncitorilor palestinieni către Israel și între localitățile palestiniene, precum și relațiile familiale. Mai mult, a separat oamenii de pământurile lor(acesta fiind un aspect foarte important, având în vedere că agricultura este principala resursă în zonă) și a pus în pericol soluționarea conflictului dintre cele două state. Desigur, reacțiile din cele două părți ale Atlanticului au fost diferite. Statele Unite s-au opus printr-o Rezoluție a Consiliului de Securitate, care consideră zidul din Teritoriile Palestiniene Ocupate ca ilegal. Cererea impusă Israelului de a înceta construirea zidului în Teritoriile Ocupate, inclusiv în interiorul și în jurul Ierusalimului de Est, a trecut printr-o rezoluție a Adunării Generale(A/RES/ES-10/13), care, în contrast cu rezoluțiile Consiliului de Securitate nu are un caracter coercitiv. Din păcate, problema nu a fost soluționată. În decembrie 2003, o sesiune specială a Adunării Generale (A/RES/ES-10/14) a aprobat o rezoluție, care a cerut Curții Internaționale de Justiție să ofere o opinie oficială în ceea ce privește acestă problemă. În acestă sesiune UE a adoptat o poziție care a generat controverse: statele membre ale UE, chiar dacă au votat în favoarea rezoluției A/RES/ES-10/13, s-au abținut să voteze rezoluția A/RES/ES-10/14, din următoarele motive:

„Uniunea Europeană este de părere că propusa cerere pentru un sfat din partea Curții Internaționale de Justiție nu va ajuta cele două părți să reia dialogul politic și în consecință este nepotrivită.”

Însă, scopul acestei rezoluții nu a fost crearea unor obstacole în fragilul dialog dintre palestinieni și israelieni. Problema pusă în fața CUI avea în vedere măsuri legale:

„Care sunt consecințele legale, care reies în urma construirii acestui zid de către Israel, putere ocupantă, în Teritoriile Palestiniene Ocupate, inclusiv în și în jurul Ierusalimului de Est, după cum a fost descris în raportul Secretarului General, având în vedere legile și principiile dreptului internațional, inclusiv A Patra Convenție de la Geneva din 1949 și rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate și ale Adunării Generale? ”

Din acest motiv, având în vedere că UE a condamnat și a considerat ilegală politica de expansiunea așezărilor israeliene, considerând că este o violare a dreptului internațional și că periclitează soluționarea conflictului dintre cele două părți, astfel cerând în decembrie 2002 „…încetarea confiscării terenurilor pentru așa zisa barieră de securitate”, iar în iunie 2003, a cerut încetarea construirii zidului. Pare a fi o decizie inconsecventă de a se abține de la o rezoluție care ar fi oferit o cale de a clarifica detaliile pentru toată lumea.

În continuare vom menționa căteva intervenții care au apărut în timpul Întâlnirii Națiunilor Unite asupra Impactului construirii zidului din 2004.

4.7.2 Reuniunea Internațională a Națiunilor Unite asupra Impactului construirii Zidului

În timpul întălnirii, nivelul criticilor împotriva acțiunilor Israelului a fost foarte mare. Vom prezenta câteva opinii, pentru a demonstra cum văd situația oamenii din diferite țări ale lumii. Trebuie precizat faptul că Israel și Statele Unite nu au participat la această întâlnire.

Organizația Conferinței Islamice a considerat această măsură luată de Israel ca „devorare a pământurilor palestiniene” și o încercare de „expansiune teritorială ilegală”. Reprezentantul OCI a mai afirmat că Israelul încalcă două principii importante ale dreptului internațional: achiziția de teritorii prin forță și dreptul popoarelor la autodeterminare. Numindu-l „zidul apartheidului”, OCI a susținut că acest zid violează drepturile omului, reprezentând un obstacol pentru procesul de pace.

Reprezentanții Ligii Arabe au acuzat această construcție ca fiind un „zid rasist” și au susținut că „a încălcat dreptul umanitar internațional, în mod special a Patra Convenție de la Geneva, ceea ce a constituit o crimă de război. Deasemenea au prevenit asupra faptului că zidul va cauza palestinienilor pierderea locurilor de muncă ale.”

Republica Arabă Siria, a amintit că „din cauza zidului, 600 000 de palestinieni, mai mult de un sfert din populația Cisiordaniei, vor fi alungați și deposedați ”, acuzând Israelul că va popula teritoriul cu coloniști noi. Reprezentantul a considerat că „eșecul Consiliului de Securitate de a lua măsuri în această privință(după vetoul rezoluției S/2003/980), a avut un efect negativ asupra situației deteriorate din regiune și a diminuat șansele de relizare a păcii.”

Reprezentantul Algeriei a spus că „acest zid urât, de două ori mai înalt decât zidul Berlinului” va întemnița 300 000 de oameni în 81 de enclave, aceasta fiind o măsură de pedepsire colectivă.

Reprezentantul Pakistanului a avertizat că dacă acest zid a fost construit din motive de securitate, atunci el ar trebui să urmeze Linia Verde- interesant punct de vedere.

Federeția Rusă a menționat că „Israelul ar trebui să conștientizeze că ocuparea teritoriilor palestiniene afectează Israelul și nu-i asigură securitatea, iar palestinienii ar trebui să conștientizeze că terorismul compromite cererile lor justificate și întârzie perspectiva lor de a-și câștiga o suveranitate reală.”

George Khoury, reprezentantul Programului de Asistență pentru Palestinieni, din cadrul Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite în Ierusalim, a atras atenția asupra faptului că în cazul în care zidul va fi terminat, 14,9% din palestinieni vor fi prinși între zid și Linia Verde; 22,6% vor fi separați de propriile lor pământuri; 13,5% din Cisiordania se va afla între zid și Linia Verde; iar 43,5% din Cisiordania va fi anexată de facto de Israel. Deasemenea el a demonstrat că odată terminat, zidul va afecta negativ eduacația a 170 000 de studenți și că o creștere în rata abandonării studiilor de către studenți este deja evidentă, în special femeile studente. Deasemenea, zidul afectează deja, accesul la îngrijiri medicale a 152 229 de persoane, izolați atât în enclave cât și între zid și Linia Verde. Zidul a avut un impact major și asupra resurselor naturale, până la acea dată, „…103 678 de arbori au fost dezrădăcinați, au fost distruse 18 745 arii de teren arabil și 35700 metri de rețea de irigație au fost deteriorați de-a lungul zidului.”

Domnul Ziegler, Raportorul Special al Comisiei pentru drepturile omului, după ce a prezentat câteva detalii și cifre care indicau gradul avansat de degradare a crizei umanitare din Teritoriile Palestiniene Ocupate, „ca european, a accentuat faptul că 67% din exporturile Israelului se îndreaptă spre 15 state ale UE și că a existat o asociere între Israel și UE”, a întreabat „de ce acordul de asociere nu a fost suspendat, când textul acordului menționează că statele partenere se obligă să respecte drepturile omului în teritoriile pe care le controlează”(acest aspect este dezbătut în capitolul 4.2.2).

În opinia mea, Israelul nu și-a demonstrat promptitudinea în a oferi compensații- ca exemplu, majoritatea refugiaților din 1948 și 1967, nu au primit nici o dezpăgubire pentru locuințele și terenurile pe care Israelul le-a ocupat în timpul acestor războaie.

Mossi Raz, Directorul Coaliției pentru pacea israeliano-palestiniană, a făcut câteva critici foarte interesante: „diferența dintre Acordurile de la Oslo și Foaia de parcurs, a fost acea că Acordurile de la Oslo au fost violate de către două părți- israelienii și palestinienii, iar Foaia de parcurs a fost violată de către șase părți- Israel, palestinienii și cei patru membri ai Cvartetului. Domnul Raz a solicitat comunității internaționale să-și unească eforturile prin acorduri bilaterale, pentru realizarea păcii.” După cum am menționat mai sus, au apărut unele discrepanțe în poziția membrilor Cvartetului, cum ar fi reacțiile la construcția zidului și controversele provocate de rezultatele sondajului european din 2003. Acestea s-au materializat în stagnarea activităților oficiale ale grupului pentru o perioadă de opt luni. Prima declarație oficială a Cvartetului a fost eliberată după două săptămâni de la Întâlnire. Poziția Cvartetului în ceea ce privește bariera a fost că aceasta ar trebui să fie folosită pentru securitate și nu în scopuri politice și că această barieră să fie temporară. Cvartetul și-a manifestat îngrijorarea față de ruta propusă pentru barieră, „…în mod particular pentru că zidul este rezultatul confiscării teritoriilor palestiniene, a opririi circulației oamenenilor și a bunurilor și subminarea încrederii palestinienilor în procesul foii de parcurs, deoarece se pare că aduce prejudicii granițelor viitorului stat palestinian.”

Vom încheia această parte prin citarea câtorva pasaje din poziția lui Victor de Currea-Lugo, analist la Rețeua Organizațiilor Non-guvernamentale pentru Mediu. El a accentuat că „…orice zid construit în teritoriul israelian va fi legal, dar nu neaparat și consecințele sale.” Apoi a comparat: „ În cazul zidului Berlinului, nimeni nu a discutat legalitatea sa, ci consecințele asupra drepturilor omului, același lucru s-a întâmplat și cu zidul construit între Statele Unite și Mexic. Calea poate fi legală, dar consecințele ei au fost teribile”. Domnul Currea- Lugo a subliniat că:

„Dacă zidul a fost ilegal, toate statele care au semnat Convenția de la Geneva, au responsabilitatea legală de a opri construirea acestui zid și impactul său asupra civililor. Spre surprinderea noastră, Uniunea Europeană s-a implicat argumentând că dezbaterile sunt politice și nu juridice, astfel sprijinind vocea Israelului care a afirmat că, Curtea nu este legal competentă să examineze acest zid.(…) Guvernul Israelian a luat o poziție previzibilă, negând crimele de război și crimele împotriva umanității care au însoțit construirea acestui zid. Dar dacă restul din așa numitul internațional- inclusiv Uniunea Europeană- au fost de acord cu această opinie, atunci se neagă existența oricărei exproprieri de pământ și că au existat alte violări serioase ale drepturilor la libertatea de mișcare, la proprietate, sănătate, educație și muncă(…). astfel va dispărea universalitatea drepturilor omului. ”

Mai târziu, în iulie 2004, Curtea Internațională de Justiție a eliberat opinia oficială consultativă în ceea ce privește consecințele legale ale construirii zidului, concluzionând că construirea acestui zid în Teritoriile Palestiniene Ocupate(TPO), inclusiv în interiorul și în jurul Ierusalimului de Est era împotriva dreptului internațional; Israelul având obligația să inceteze încălcarea dreptului internațional și să oprească imediat lucrările la construcția zidului din TPO și să demoleze ceea ce s-a construit până acum în această privință. Deasemenea Israelul era obligat să facă reparații pentru toate daunele cauzate de construirea zidului în TPO, inclusiv în jurul și în Ierusalimul de Est. În 20 iulie, rezoluția potrivit căreia se accepta opinia consultativă a CIJ a trecut în cadrul Adunării Generale, prin 150 de voturi în fovoare și 6 împotrivă(Australia, Statele Federale ale Micrineziei, Israel, Insulele Marshall, Tuvalu și SUA), au fost 10 abțineri. Reprezentantul Olandei, a vorbit în numele UE: „a spus că delegația sa a recunoscut decizia CIJ și a votat în favoarea textului în spirit de consens. Uniunea își va exprima din nou opoziția față de ruta acestei bariere, însă nu-și ascunde dezacordul față de unele elemente ale opiniei consultative. Uniunea Europeană a sprijinit dreptul Israelului la autoapărare. Își va reafirma convingerea că Foaia de parcurs va rămâne soluția principală pentru realizarea unei așezări pașnice. Cel mai important pas, pentru toate părțile a fost combaterea unor viitoare violențe.”

Chiar dacă au existat aceste controverse, UE și-a menținut poziția oficială, fiind împotriva construirii acestui zid. Din păcate nu am găsit nici un document oficial sau declarație, referitoare la tratamentul brutal pe care forțele israeliene îl aplicau grupurilor de oamen, nu numai palestinieni, chiar și israelieni sau diferitelor organizații pentru apărarea drepturilor omului, care lansau diferite programe locale împotriva construirii zidului (începând din 2003).

4.8 EU COPPS și EUPOL COPPS

În martie 2004, Uniunea Europeană și-a afirmat acordul pentru a „…sprijini Autoritatea Palestiniană pentru a-și asuma responsabilitatea în lege și ordine, iar în particular, să-și îmbunătățească capacitatea poliției civile și capacitatea de a impune legea în general.” Consiliul a cerut Reprezentantului Special, în strânsă legătură cu Comisia, să examineze cererea AP în această zonă și să facă recomandări sau să ofere asistență.

Această inițiativă se va materializa la începutul lui 2005, sub forma EU COPPS (EU Coordination Office for Palestinian Police Support). Era compus din

patru experți, care au fost trimiși în regiune din ianuarie și o echipă locală, pentru sarcinile administrative. În cadrul EUSR, această unitate își are sediul în Ierusalimul de Est și în Ramallah, cu un birou satelit în orașul Gaza.

Obiectivele sale au fost clasificate pe termen scurt și mediu.

Într-o primă etapă, era important să ofere echipament și traininguri pentru poliție, pentru a putea patrula efectiv străzile și pentru a oferi servicii mai bune palestinienilor. „Obiectivele includeau menținerea siguranței și a securității cetățenilor, reducerea crimelor și a fobiei față de acestea și asigurarea încrederii publice în regulile legii și în politică. Nevoile materiale includeau autovehicule, echipament de comunicare, echipament de serviciu și repararea infrastructurii.”Au fost oferite echipamentele pentru ordinea publică și vehicule pentru poliției(inclusiv vehiculele specialiștilor și echipamentul personal de protecție) în valoare de 10 milioane de euro. EU COPPS era responsabil și pentru coordonarea și recondiționarea Centrului de Training pentru Poliție din Jericho.

În ceea ce privește obiectivele pe termen mediu, era esențial să ajute poliția să-și dezvolte o strategie și capacitatea managerială pentru a o putea implementa. Aceste obiective, care necesitau donații constante, pe termen lung, af fi trebuit „…să fie coordonate împreună cu implementarea angajamentelor de securitate făcute de AP prin Foaia de parcurs.„ Alte obiective includeau „… dezvoltarea unui cadru legislativ coerent, un mecanism de răspundere adecvat pentru poliție și implicarea în restructurarea poliției. Planurile de viitor constau în conferințe și worhshopuri în scopul facilitării proiectelor transformaționale și implicarea societății civile. Deasemenea, sprijinirea împotriva consumului de droguri și programe de training(în colaborare cu Oficiul ONU pentru Droguri și Crime).”

În 20 aprilie 2005, Javier Solana a anunțat stabilirea EU COPPS în Ramallah. Înaltul Reprezentant a considerat acest eveniment o culminarea a dialogului dintre UE și Autoritatea Palestiniană și ca o mărturie a angajamentului liderilor palestinieni(în special Prim-Ministrul Ahmed Qureia și Ministrul Nassaer Youssef) față de transformarea poliției. Solana a reafirmat că „pentru UE va rămâne o prioritate oferirea de asistență Autorității Palestiniene în sarcina sa crucială de a-și asuma responsabilitatea pentru respectarea legii și menținerea ordinii, îmbunătățirea poliției civile și a capacității de impunere a legii.”

Proiectul a fost îmbunătățit în noiembrie prin Misiunea de Poliție a UE în Teritoriile Ocupate(EUPOL COPPS). Jonathan McIvor, care a condus EU COPPS, în cadrul Oficiului Reprezentantului Special al UE pentru Procesul de Pace din Orientul Mijlociu(Marc Otte), a fost numit de către Comitetul Politic și de Securitate al UE, conducătorul misiunii. Misiunea care a început în 1 ianuarie 2006, trebuia să aibă un mandat de trei ani, având obiectivele de a asista „…implementarea Planului de Dezvoltare al Politiei Civile Palestiniene, consilierea și sprijinirea membrilor seniori din cadrul Poliției Palestiniene Civile și a sistemului juridic, a fost cerută asistență internațională pentru Poliția Palestiniană Civilă.” Misiunea trebuia să „…coopereze cu programele Comunității Europene de creare a instituțiilor și deasemenea cu alte eforturi internaționale în sectorul de securitate și în reforma judiciară.”

Cu acest proiect, care a avut ca scop îmbunătățirea securității civililor palestinieni, UE făcea un pas înainte în rolul său în Procesul de Pace din Orientul Mijlociu. UE și-a asumat responsabilități importante, într-un domeniu în care, cu câțiva ani în urmă, participarea sa părea imposibilă și inimaginabilă- securitatea. Demonstrează că atât prezența cât și importanța Uniunii Europene în zonă este într-o continuă creștere.

4.9 EU EOM 2005

Într-o mișcare de sprijinire a tinerelor democrații și a țărilor care au suferit schimbări politice majore, UE a creat mai multe Misiuni de Observare a Alegerilor(EU EOM), trimise în toată lumea, pentru a oferi asistență autorităților locale în scopul stabilirii unui cadru legal și corect pentru campaniile partidelor și procesul electoral.

Prima EOM a fost trimisă în Teritoriile Palestiniene Ocupate în 1996, când au avut loc primele alegeri legislative. În acest sens, UE a continuat să sprijine AP, atât în Ianuarie 2005, cât și în ianuarie 2006. Vom prezenta doar una din aceste două alegeri, bazându-ne pe unele concluzii expuse de misiunea de observare. Deși rezultatele din 2006 au fost controversate, am decis să discutăm despre alegerile din 2005, deoarece au fost primele după o perioadă de aproape zece ani, de acea mult mai importante.

Aceste alegeri au avut ca scop, alegerea unui nou Președinte al Autorității Palestiniene, după moartea lui Yasser Arafat, în noiembrie 2004.

Una dintre speranțele observatorilor UE la alegeri a fost de a reduce tensiunea și tentativele de fraudă, intimidare sau violență, însă, în același timp să ofere candidaților și alegătorilor încrederea de a participa nestingheriți.

Misiunea a fost compusă din 42 de observatori pe termen lung, reprezentând 19 țări, inclusiv Canada, Norvegia și Elveția. În timpul alegerilor au fost prezenți încă 167 de observatori pe timp scurt, reprezentând 26 de șări. „EUEOM a analizat peste 1200 de rapoarte ale stațiilor de votare” . Misiunea a fost însoțită de o delegație a Parlamentului European, formată din 28 de MEP (Membri ai Parlamentului European) și o echipă de 22 de persoane. Buletinele de vot erau din Spania, iar cerneala indelebilă(care, din păcate, se putea șterge) a fost adusă din Danemarca.

În rezumatul sau executiv, Misiunea a afirmat că aceste alegeri „…au reprezentat efortul sicer de a conduce un proces electoral obișnuit. (…) Atât ocuparea și violențele continue, cât și restricțiile asupra libertății de mișcare, au demonstrat că întotdeauna va fi greu de realizat alegeri electorale libere.” Misiunea a precizat că în unele zone, punctele de control au fost suficient de destinse, însă au existat probleme, în special în Nablus, Hebron și în anumite zone din Gaza. Unul dintre lucrurile care au nemulțumit observatorii a fost faptul că Consiliul Legislativ Palestinian (CLP) a îmbunătățit legea pentru a putea permite oamenilor să voteze, chiar dacă nu erau prezenți în registrul electoral ci doar în cel civil. Potrivit observatorilor, Registrul Civil „… nu a fost un document solid, iar folosirea lui a îngreunat sarcina autorităților electorale”, influențând negativ administrarea corespunzătoare a locurilor de votare. Deasemenea au existat probleme în Ierusalimul de Est, generate de lipsa informației clare, de obstacolele administrative și de autoritățile israeliene. Observatorii au mai precizat că au existat restricții, în ceea ce privește libertatea de mișcare, impuse candidaților, aceștia neavând acces la alegători, în special în Ierusalimul de Est și Gaza. Mahmoud Abbas a fost singurul candidat care a obținut permisiunea de a merge în Gaza. Deasemenena, în ceea cel privește pe Abbas, chiar dacă indirect, a existat o mediatizare excesivă a acestuia în știrile difuzate la posturile publice de televiziune și radio, în comparație cu ceilalți candidați, acest lucru fiind considerat un deficit serios. Concluziile finale au fost următoarele:

„10. În ciuda faptului că au existat deficiențe și având în vedere contextul în care s-au desfășurat, aceste alegeri reprezintă o realizare și o importantă oportunitate. Democrația dorită, nu poate fi consolidată prin una sau două alegeri. Practica, pentru liderii palestinieni, de a-și căuta legitimitatea prin urna de vot a fost întărită și în același timp spiritul în care palestinienii s-au înregistrat și au participat, sunt indicatori puternici ai dorinței de a urma regulile legii și succesul participării lor la vot.

11. Este clar că multe din problemele cu care s-au confruntat aceste alegeri, sunt cauzate de contextul politic vast și de impactul produs de existența ocupației și a conflictului (…).”

Mahmoud Abbas a câștigat aceste alegeri, care ar fi trebuit să ofere Israelului un partener legal în cadrul negocierilor.

4.10 Planul de dezangajare a Fâșiei Gaza

În scenă a fost indrodusă o nouă directivă, în februarie 2004, când Ariel Sharon și-a declarat intenția de a începe dezarmarea Fâșiei Gaza și a unor părți din Nordul Cisiordaniei.

Mai întâi vom introduce o descriere a Fâșiei Gaza, apoi vom observa reacțiile comunității internaționale și clauzele importante ale planului, iar în final vom realiza o descriere de ansamblu a situației coloniștilor(care trebuia să fie evacuați). Nu vom discuta despre evacuarea Nordului Samariei, care a inclus patru sate(Ganim, Kadim, Sa-Nur și Homesh) și baze militare, deoarece acesta nu a fost cel mai important pas, zona fiind problematică, chiar și coloniști ceruseră dinainte compensații pentru a putea pleca. De fapt, în Ganim și Kadim, „…aprope jumătate din ocupanți plecaseră înainte de anunțarea planului.”

4.10.1 Descrierea Fâșiei Gaza

În 2002, jurnalistul portughez, Arsenio Reis, a petrecut câteva săptămâni în regiune, urmărid dezvoltările „Operațiunii Scutul Defensiv ”, a vizitat Gaza, și a scris despre ce a văzut acolo. În continuare vom cita câteva pasaje din descrierea sa:

„Este un teritoriu mic, de 365 de metri pătrați, izolat de apă și pământ. Este un fel de închisoare, cu trei compartimente, la fel ca și fâșiile pe care Israel le-a trasat(…)Pe puținele străzile, vehicule militare, mașinile coloniștilor și doar foarte rar zărești câte un cetățean palestinian(…)

Șase mii de coloniști (5% din populație) sunt supravegheați de patru mii de soldați, pe 42% din teritoriu, iar circa un milion și trei sute de mii de palestinieni ocupă teritoriul rămas de 58%. De aceea Fâșia Gaza apare în documentele ONU ca una dintre cele mai populate zone de pe glob. Majoritatea populației a lucrat în Israel, de aceea, 65% sunt șomeri, iar mai mult de 80% din populație trăiesc sub pragul de sărăcie. Neavând activitate, populația crește într-un ritm accelerat- 4% pe an. Un alt factor care influențează această creștere este populația tânără care trăiește în Gaza- media de vârstă este sub 50 de ani la jumătate din populație. Venitul pe cap de locuitor este de aproximativ 1800 de dolari, de zece ori mai puțin decât în partea israelienă, deși prețurile (inclusiv la bunurile esențiale) nu sunt diferite.”

Gaza depinde economic de contactele sale cu Cisiordania, „… ceea ce implică camioanele și mărfurile care traversează Erez și Karni și ajung în Cisiordania prin Israel.” Potrivit lui Nigel Roberts, reprezentantul Băncii Mondiale în TPO, „…înainte de izbucnirea Intifadei, 225 de comioane traversau zilnic aceste puncte de trecere, în comparație cu șase luni înainte de evacuare, când traversau doar 32 pe zi.” Analizând situația din primele două luni de după evacuare, Domnul Roberts a declarat că situația se agravase profund, deoarece le era permisă intrarea în Israel la aproximativ doisprezece camione.

4.10.2 Planul de dezangajare a lui Sharon. Situația coloniștilor

Văzut de către Cvartet și de către lume ca o pătrundere majoră, planul este perceput de unii(ca Reinhart) ca o oportunitate de a învălui ochii străinului, astfel, părăsind zona conflictuală, cunoscută pentru rarele sale resursele de apă, Sharon ar putea să ia o serie de măsuri care să-i permit un control mai bun asupra Cisiordaniei (o zonă mai bogată), cum ar fi continuarea construirii barierei de separare/protecție (denumirea acestei bariere depinde de perspectiva din care privești lucrurile- vezi 4.7) și continuarea implementării coloniilor.

UE și Cvartetul au fost de acord cu acest plan de dezangajare, în condițiile în care se va desfășura în conformitate cu Foaia de Parcurs și nu va fi o mișcare unilaterală. Potrivit Consiliului UE din martie 2004, „…retragerea ar putea reprezenta un pas semnificativ pentru implementarea Foii de Parcurs, în conformitate cu deliberarea Consiliului din 23 martie, a prevăzut:

s-a desfășurat în contextul Foii de Parcurs;

a fost un pas pentru ajungerea la o soluție între cele două state;

nu a implicat transferul activităților coloniste în Cisiordania;

a fost o preluare organizată și negociată a responsabilităților de către Autoritatea Palestiniană;

Israelul a facilitat reabilitarea și reconstrucția Fâșiei Gaza.”

Au existat câteva clauze importante în planul de dezangajare, asupra cărora aș dori să ne oprim puțin:

Secțiunea 3- Situația securității după relocalizare

„Fâșia Gaza

Israelul va supraveghea și va monitoriza perimetrul extern al Fâșiei Gaza, va continua să-și mențină autoritatea exclusivă în spațiul aerian al Gazei și va continua să-și exercite activitățile de securitate în marea de la țărmul Fâșiei Gaza.

Fâșia Gaza va fi demilitarizată și va fi lipsită de arme, prezența cărora încalcă înțelegerile israeliano-palestiniene.

Israelul își rezervă dreptul de autoapărare, atât preventiv cât și reactiv, inclusiv dacă va fi necesar folosirea forței, în privința unor eventuale amenințări venite dinspre Fâșia Gaza.”

Potrivit clauzelor, ceea ce se va schimba va fi faptul că nu vor mai exista coloniști în Gaza(ceea ce reprezintă un pas semnificativ pentru realizarea unui stat palestinian), însă în ceea ce privește securitatea, nu se vor schimba foarte multe. Gaza va rămâne o închisoare, înconjurată de un zid, cu ieșiri supravegheate de trupele israeliene, vulnerabilă pentru orice atac israelian, în cazul în care vor exista amenințări dinspre Fâșie. Presupunând că grupările militante nu vor fi anihilate și că acestea vor lansa rachete Qassam, cel puțin o dată pe săptămână, de la granițele nordice spre teritoriile israeliene, sau alte tipuri de atacuri ofensive, potrivit planului, Gaza ar putea fi atacată ca răzbunare.

Clauzele care permit Israelului șă-și mențină autoritatea în spațiul aerian al Fâșiei Gaza, pot servi ca justificare(deși nu a fost niciodată justificabil) pentru bombele sonice(vezi 4.2.1), o nouă formă de pedepsire colectivă, pe care Autoritățile israeliene au început să o practice în septembrie 2005, imediat după dezangajare.

În pofida acestor argumente, comunitatea internațională a acceptat acest plan.

În 14 aprilie 2005, Cvartetul a numit un Reprezentant Special pentru Dezangajarea Fâșiei Gaza, Domnul James D. Wolfensohn (fost președinte al Băncii Mondiale), având misiunea de a conduce, observa și coordona eforturile comunității internaționale de a sprijini inițiativa dezangajării. Reprezentantul Special trebuia să fie singurul interlocutor, la nivel politic, în ceea ce privește dezangajarea; să „… lucreze cu palestinienii, pentru realizarea unor reforme specifice și a unor pași pentru redresarea și creșterea economică, democrație, o guvernare bună și transparentă, crearea de locuri de muncă și îmbunătățirea standardelor de viață;” să susțină coordonarea și cooperarea între Guvernul Israelian și Autoritatea Palestiniană. „Această misiune nu trebuie să se extindă asupra aspectelor militare și de securitate ale dezangajării”. Domnul Wolfensohn trebuia să se focalizeze pe problemele economice survenite după retragere și pe regenerarea economiei palestiniene. Această misiune trebuia să se desfășoare pe o perioadă de șase luni, de la 1 iunie până la 31 decembrie 2005, însă pe 9 noiembrie 2005, Cvartetul a declarat că Domnul Wolfensohn își va continua munca până la sfârșitul lui martie 2006.

După dezangajare, Cvartetul „a plătit tribut pentru curajul politic al lui Sharon și a lăudat Guvernul Israelian, forțele sale armate și politica sa, pentru executarea profesională a operațiunii. Deasemenea și-a exprimat aprecierea pentru comportamentul responsabil al Autorității Palestiniene și pentru oamenii care au ajutat la menținerea unui mediu pașnic în timpul evacuării. Cvartetul a felicitat strânsa coordonare dintre serviciile de securitate israeliene și palestiniene în timpul procesului.”

– Situația coloniștilor

Planul de dezangajare, a fost de fapt, un proces de opt luni, iar data de finalizare s-a prelungit din iunie până în august 2005 (ultimii coloniști au plecat în septembrie).

După anunțarea planului de dezangajare în februarie, acesta a fost aprobat doar în iunie de către cabinetul israelian. În această periodă, „mulți coloniști din Gaza, se interesau când și unde vor fi despăgubiți. În spatele protestelor liderilor, mulți coloniști erau extenuați de o viață trăită în frică și tensiune constantă, erau bucuroși că în sfârșit vor putea pleca, așteptând să-și primească compensațiile pentru a-și putea reclădi viața în altă parte.” Deasemenea existau și coloniștii ideologici, care nu erau de acord cu planul și care eventual, au fost evacuați ultimii din Gaza. Au trecut lunile și nu s-a realizat nici un progres în ceea ce privește realizarea unei scheme de compensație.

Legal vorbind, nu putea exista nici o compensație, înainte ca Knesset-ul(Parlamentul israelian- cu sediul la Ierusalim) să elibereze o lege pentru aceste compensații, ceea ce s-a întâmplat doar în februarie 2005. După o lună și jumătate de la aprobarea legii, agenția guvernamentală care se ocupa de compensații, Sela, a afirmat că încă nu aveau banii, pentru că încă nu exista un comitet care să aloce fondurile. După aproape un an de la anunțarea planului, a devenit clar că „nu s-au realizat planuri concrete pentru realizarea evacuării”.

Până în aprilie, nu s-a realizat nici o infrastructură pentru evacuați, nici măcar caravanele speciale care au fost propuse.

În iunie, problema încă se discuta în cadrul comitetelor și nici un colonist nu avea posibilitatea de a pleca. Rezultatul acestor întârzieri a fost acela că atunci când s-a realizat evacuarea, în august 2005 „…coloniștii din Gaza nu au primit compensațiile, iar majoritatea au fost cazați în hotele și apartamente închiriate.”

Uniunea Europeană, ca element al Cvartetului, a susținut ca executarea operațiunii să se facă profesional, iar Consiliul a recunoscut oficial dezangajarea în Decembrie.

4.11 EU BAM Rafah

Dezangajarea Gazei a generat problema graniței Rafah. Până atunci a fost controlată de Israel și Egipt, dar acum trebuia să se găsească o nouă soluție. Această graniță era singura portiță spre lumea exterioară pe care o aveau palestinienii, fără a trece prin Israel.

În 16-17 octombrie 2005, Domnul Wolfensohn a scris o scrisoare către Secretarul General Kofi-Annan și către ceilalți miniștri de externe ai Cvartetului, afirmând:

„Guvernul israelian, cu importantele sale preocupările pentru securitate, nu este dispus să renunțe la control, comportându-se ca și cum nu ar exista nici o retragere, întârziind să ia deciziile dificile, preferând să lase problemele dificile în grija suncomitetelor.”

Raportul care era atașat scrisorii, spunea:

„Reprezentantul Special a fost dezamăgit că nici una dintre problemele majore nu au fost rezolvate. Fără îmbunătățiri drastice în circulația și accesul palestinian, fără aranjamentele de securitate necesare pentru Israel, reabilitarea economică, necesară pentru soluționarea conflictului, nu va fi posibilă.”

De la dezangajare, granița a fost majoritatea timpului închisă. Situația a displăcut comunității internaționale și Secretarului de Stat al Statelor Unite Condoleezza Rise, care a făcut următoarea declarație:

„Problema granițelor trebuie rezolvată: nu doar granița Rafah, dar și problema liberei circulații în Cisiordania și problemele legate de alte granițe care trebuiesc eliberate.”

În iunie 2005, Consiliul European a insistat asupra faptului că palestinienii trebuie să aibă acces „…la exterior, în mod particular prin granițele cu Egiptul, printr-un port și un aeroport și să se stabilească o legătură semnificativă cu Cisiordania.”

Următoarele negocieri, facilitate de Condoleezza Rise, Javier Solana și James Wolfensohn, s-a făcut în 15 noiembrie, anuntându-se două înțelegeri între israelieni și palestinieni: Acordul privind punctele de trecere a frontierei din Rafah și Acordul asupra accesului și liberei circulații.

Potrivit informațiilor ulterioare, Israelul renunță la controlul asupra graniței Rafah, fiind preluată de către AP și Egipt, fiecare în partea sa. Se spera redeschiderea frontierei în 10 zile. Numai oamenii care dețineau o carte de identitate palestiniană, puteau traversa granița(excepție făcând anumite categorii menționate în acord, ca diplomații, politicienii străini și membri organizațiilor internaționale, în acest caz, AP a trebuit să specifice și membri Guvernului Israelian), acesta fiind singurul punct de trecere între Gaza și Egipt, cu excepția Kerem Shalomului, care este pe teritoriul israelian. Deasemenea a fost menționat în acord că Rafah va fi folosit pentru exportul mărfurilor spre Egipt.

Chiar dacă pentru prima dată palestinienii erau responsabili pentru una din granițele lor, nu vor fi singuri- Uniunea Europeană va participa în acest acord ca a treia parte, trimitând o misiune care va monitoriza granița: Misiunea de Asistență a UE la punctul de frontieră Rafah în Teritoriile Ocupate (EU BAM Rafah). Misiunea europeană ar trebui să „…se asigure că sunt urmate procedurile necesare și … să sfătuiască ambele părți în legătură cu orice fel de informație pe care o deține, cu privire la persoane care doresc să treacă granița ilegal”. Trebuie să instruiască personalul să verifice vehiculele și să folosească echipamentul necesar, potrivit standardelor internaționale. Astfel ajută AP să dezvolte capacitatea managerială a graniței. După ce palestinieni își vor dezvolta capacitatea de a inspecta mașinile, pentru satisfacția UE, acestora le va fi permis să treacă prin Rafah. Israelul va avea acces la înregistrările facute de camerele de supraveghere în punctul vamal Rafah, astfel procedurile vor putea fi analizate de la distanță. Uniunea Europeană va avea autoritatea de a se asigura că Autoritatea Palestiniană va respecta legile aplicabile și regulamentul impus de acord, iar în caz de nesupunere, UE „… are puterea de a cere reexaminarea și reevaluarea oricărui pasager, bagaj, vehicul sau marfă.”

Prin acest acord, Israelul a permis pentru prima dată UE, să joace un rol major în relațiile israeliano-palestiniene. EU BAM, împreună cu EU COPPS și EUPOL COPPS, care, deasemenea, aveau posibilitatea de a se dezvolta, după dezangajarea Gaza, au marcat o importantă schimbare în ceea ce privește rolul UE în procesul de pace, pentru moment, având responsabilitatea problemelor de securitate, care sunt iminente în regiune.

La 25 noiembrie 2005, Solana a întâmpinat cu bucurie deschiderea punctului vamal Rafah, condiderând acest eveniment „o mare oportunitate”, „un punct de răscruce”, un important pas al palestinienilor spre „o viitoare suveranitate statală”. Deasemenea, el a amintit importanța nenașterii procesului de pace și faptul că soluționarea conflictului a fost și este o prioritate pentru Europa.

Până în Decembrie, mai mult de 20 000 de persoane au traversat granița dintre Gaza și Egipt, ceea ce înseamnă mai mult de 1 000 de persoane pe zi. Potrivit declarațiilor lui Solana, acest lucru reprezenta „o adevărată îmbunătățire pentru palestinieni, în ceea ce privește calitatea vieții” și a fost plăcut impresionat de faptul că UE a contribuit la realizarea unui obiectiv, a unui pas atât de important. Până în Februarie 2006, numărul celor care au traversat granița a atins 100 000, aproximativ 51 000 de persoane au trecut dinspre Gaza spre Egipt și aproximativ 40 000 au intrat în Gaza prin Egipt. Media persoanelor care au traversat granița este de aproximativ 1 400. Misiunea a fost un succes.

Cu toate acestea, după răpirea lui Gilad Shalid(25 iunie 2006), soldat al armatei israeliene în punctul de frontieră Kerem Shalom, Rafah-ul a fost închis de forțele israeliene. Punctul de frontieră, la fel ca orice în Orientul Mijlociu, depinde de situația politică. Din nefericire, soldatul israelian încă nu a fost eliberat, deși au trecut doi ani de la capturarea sa(după exact un an de la răpirea sa, a fost publicat un mesaj audio, ca dovadă că încă ar putea trăi).

4.12 Mecanismul Internațional Temporar (TIM)

După cum am văzut la punctul 4.2.4, după ce Hamas a câștigat alegerile electorale în ianuarie 2006 iar comunitatea internațională nu a fost mulțumită de această guvernare, susținând că nu au renunțat la violență și că nu recunosc Israelul și înțelegerile cu acest stat, UE și o parte a comunității internaționale a întrerupt ajutorul direct și finanțările către Autoritatea Palestiniană. Cu toate acestea, ajutorul acordat poporului palestinian nu trebuia să fie blocat, deoarece ar fi reprezentat o pedeapsă colectivă. Pentru a strânge fondurile internaționale și ale UE, în contextul în care acestea să nu ajungă la guvernul condus de Hamas, ci să ajungă direct la populație, s-a creat Mecanismul Internațional Temporar.

Cvartetul, într-o declarație din 9 mai 2006, și-a exprimat „dorința de a aproba un mecanism internațional temporar, care a fost limitat în scop și durată, care funcționează cu deplină transparență și responsabilitate și asigură livrarea directă a asistenței către poporul palestinian.” Dacă aceste criterii erau îndeplinite, operațiunea putea începe, inițial pe o durată de trei luni. Cvartetul a felicitat UE pentru acest mecanism(proiectul a fost realizat de Comisie) și și-a exprimat dorința de a-l dezvolta. Fiind una dintre cele mai mari puteri economice și financiare, UE a propus o inițiativă în zona pe care o cunoștea cel mai bine. Din păcate, situația care a scânteiat acest proiect a fost nefericită. Cvartetul a invitat alți donatori și organizații internaționale să participe la acest mecanism.

În iunie, UE a declarat că mecanismul ar trebui „să se focalizeze pe proviziile esențiale, pe costurile pentru serviciile sociale și sănătate, pe furnizarea utilităților, inclusiv conbustibil și pe indemnizațiile sociale.” Chiar și statele arabe au fost invitate să ofere fonduri, fiind luate în considerare și contribuțiile substanțiale.

În septembrie 2006, după cele trei luni, Comisia alocase TIM 105 milioane €, iar pentru întreg anul a alocat din bugetul Comisiei pentru poporul palestinian 330 milioane €. Până în acel punct, statele membre au contribuit la mecanism cu aproximativ 60 milioane €. Comisarul European pentru Relații Externe, Benita Ferrero-Waldner(care a vizitat constant regiunea în 2006) spunea:

„Prin TIM, am reușit să ne ținem promisiunea, de a ușura suferința poporului palestinian pe parcursul prezentei crize- și am puternica convingere că mecanismul trebuie să continue. TIM este un exemplu elocvent al rolului constructiv pe care UE îl poate avea în Orientul Mijlociu. Lansarea proiectului se datorează eforturilor Comisiei, iar operațiunea, condusă de echipa europeană, care a administrat contribuțiile Comisie Europene și a statelor membre, este o dovadă a capacității UE de a acționa în cele mai dificile circumstanțe. ”

Durata de funcționarea a TIM a fost prelungită de mai multe ori, până când situația financiară și nevoile viitoare vor putea fi evaluate și va putea fi creat un cadru mai durabil pentru existență. Datorită noilor dezvoltări și având în vedere că UE, Statele Unite și alte entități au reînceput să ofere ajutor direct AP, viitorul TIM este nesigur.

4.13 Libanul- 34 de zile de război

Nu avem intenția de a descrie intervenția Israelului în Liban din iulie-august 2006, însă consider că este important să facem o scurtă referire la acest eveniment.

Israelul s-a retras din Sudul Libanului, în 2000, după o ocupare care a început cu aproape douăzeci de ani înainte(vezi 2.3). cu toate acestea au mai existat conflicte ocazionale la graniță, iar când Hezbollah, considerat o grupare teroristă de către Israel și SUA(nu și de către UE), a câștigat majoritatea în parlamentul libanez, situația a devenit tot mai tensionată.

Motivul inițial care s-a dat pentru extinderea Israelului, nu doar în Sudul Libanului ci chiar ajungând până în Beirut, a fost moartea a trei soldați și răpirea a altor doi. Se pare că un grup militant, o parte din Hezbollah, a comis aceste acțiuni, pentru care a trebuit să părăsească țara. Acestea s-au întâmplat la mai puțin de trei săptămâni de la răpirea lui Gilad Shalit, în Sudul Israelului. Acțiunile păreau a fi coordonate(nu am găsit nici o informație care să confirme acest lucru), iar Israelul s-a simțit atacat din mai multe părți.

În mod constant au fost lansate rachete de către Hezbollah, acestea lovind mai multe orașe din Nordul Israelului, inclusiv Haifa, cunoscut ca simbol al pașnicei coexistențe religioase. Israelul a răspuns, bombardând mai multe zone, inclusiv capitala Beirut, iar mai apoi pornind o invazie terestră asupra Sudului Libanului(zona care a suferit cel mai mult în urma bombardamentelor). S-au produs pagube colaterale.

După negocieri și intervenția Națiunilor Unite și a comunității internaționale, în 14 august 2006 s-a stabilit un armistițiu între Israel și Hezbollah. Până atunci, de partea israeliană au murit 116 soldați și 43 de civili; aproximativ 1 000 de libanezi au fost uciși, majoritatea civili. Pagube majore s-au făcut infrastructurilor și mii de locuințe au fost distruse.

În 13 iulie 2006, la o zi după ce conflictul începuse oficial, Solana a făcut apel la comunitatea internațională, să nu cedeze Guvernul Libanez, pe care îl considera „foarte important în regiune”deoarece își făcuse bine treaba și trebuia să li se dea oportunitatea de a continua să lucreze. La 25 iulie 2006, UE a eliberat o declarație, insistând asupra necesității de a trece la procedurile de evacuare și a declarat „criză umanitară”. Uniunea Europeană a atras atenția autorităților israeliene asupra obligațiilor privind dreptul umanitar internațional, punând accent pe protecția civililor și accesul oraganizațiilor care oferă ajutor. Președenția a „coordonat activ situația, în particular prin discuții telefonice zilnice între șefii unităților consulare, Comisia Europeană și Secretariatul Consiliului.” În ceea ce privește situația umanitară, Comisia, până în acel moment, adoptase deja un pachet special de ajutor, în valoare de 10 milioane € și se pregătea să aloce alte contribuții financiare (în mod special, pentru a răspunde cererii ONU de 150 milioane $). „Departamentul de ajutor umanitar al Comisie(ECHO) a trimis o echipă de 6 experți la Beirut, pentru a evalua necesitățile, să monitorizeze proviziile ajutorului umanitar și să contribuie la coordonarea eforturilor internaționale de ajutor.” Deasemenea, statele UE au oferit ajutor umanitar bilateral.

Mai târziu, UE a trimis un important contingent de forțe, care s-au alăturat UNIFIL (Forțele Interimare ale ONU în Liban), în special Franța și mai târziu Italia.

Cu timpul, era evident că acest război a avut consecințe majore asupra Guvernului Israelian, care a devenit mai slab, fiind acuzat că s-a grăbit cu o intervenție exagerată, care a cauzat mari tulburări, iar în final nu a reușit să-și atingă principalul scop- eliberarea soldaților răpiți. La începutul lui martie 2007, s-au răspândit svonuri, potrivit cărora, Prim Ministrul Olmert decisese, cu cel puțin patru luni înainte, că orice răpire a trupelor israeliene la propriile granițe, va declanșa război. Generalul Dan Halutz, fost șef al Statului Major a demisionat în ianuarie, iar opoziția făcea presiuni, cerând demisia lui Olmert și a lui Amir Peretz, Ministrul Apărării. Cu toate acestea, Olmert a continuat să afirme că nu va demisiona datorită războiului cu Libanul. A avut sprijinul Casei Albe, care l-a considerat „esențial” pentru eforturile de stabilire a păcii în Orientul Mijlociu. Ehud Olmert a continuat să-și mențină poziția de Prim Ministru.

4.14 Ianuarie-Iunie 2007

Prima jumătate a anului 2007 a fost marcată de un nou conflict intens. În afară de conflictele dintre grupurile militante și Israel, noua particularitate dramatică a fost conflictul intern dintre Hamas și Fatah, care a început să se contureze după alegerile din ianuarie 2006. Violența era prezentă pe străzile din Gaza și zi de zi, numărul deceselor anunțate era tot mai mare.

În decembrie 2006, Javier Solana făcuse deja apel pentru un armistițiu între facțiuni. La sfârșitul lunii, pentru prima dată în ultimele luni, Ehud Olmert și Mahmoud Abbas s-au întâlnit. Comisia Europeană a sperat că acesta va fi un pas spre reluarea negocierilor de pace.

Pe 14 ianuarie 2007, Secretarul de Stat al SUA Condoleezza Rise și Președintele Abbas, nu au putut ajunge la o poziție comună, cu privire la modul de deblocare a procesului de pace cu Israelul. În timp ce Rise a reafirmat necesitatea de a accelera procesul de pace, Abbas a respins orice soluție temporară, făcând aluzie la o propunere pe care Israelului o prezentase înainte, conform căreia, un stat palestinian ar putea fi creat, cu frontiere temporare (până la o soluționare finală). Abbas a cerut Israelului să oprească operațiunile de ocupare, să elibereze prizonierii și să oprească orice formă de pedepsire colectivă. Deasemenea, el a reamintit că palestinienii își păstrează armistițiul asupra căruia au convenit în 26 noiembrie 2006, grupările militante și Israelul.

De la mijlocul lui decembrie până în 20 ianuarie, mai mult de 30 de palestinieni au fost uciși în conflictele dintre Hamas și Fatah.

La sfârșitul lunii, Hamas și Fatah au căzut de acord asupra unui armistițiu. Diplomații egipteni (care au avut o importantă participare, în aceste luni, încercând constant să ajute la oprirea violenței), au rupt înțelegerea, după zile întregi de mediere. Regele Abdullah al Arabiei Saudite a invitat grupurile la Mecca, pentru a se ajunge la o înțelegere. Învitațiile au fost acceptate însă data nu a fost stabilită.

După ce a fost declarat armistițiul (29 ianuarie), un avion israelian a bombardat un tunel de sub frontiera Gaza-Egipt, spunând că ar fi fost folosit de către militanții palestinieni pentru a ataca ținte israeliene. Această acțiune a venit exact la o zi după ce bombardierul palestinian din Gaza a ucis trei oameni în stațiunea israeliană Eilat (primul atac de sinucidere împotriva israelienilor în ultimele nouă luni; atac pretins de către Jihadul Islamic și Brigada Martirilor Al-Aqsa). Prim Ministrul Olmert a declarat că „ar trebui…să instruim oamenii securității să-și continue lupta împotriva teroriștilor și a liderilor lor.”

În cele patru zile înainte de 30 ianuarie, 33 de palestinieni au murit din cauza confruntării Hamas-Fatah.

În 7 și 8 februarie 2007, s-a stabilit acordul de la Mecca între cele două facțiuni. Scopul a fost crearea unui Guvern Palestinian de uniune națională. Pe 17 martie 2007, Consiliul Național Palestinian(PNC) a aprobat guvernul de uniune națională. În acest nou guvern, Gruparea Hamas avea să dețină doisprezece miniștri (Haniyed rămâne Prim Ministru ), Fatah avea șase, iar ceilalți șapte erau independenți, inclusiv reprezentanții Finanțelor și a Afacerilor Externe. Funcția de Ministru al Afacerilor Interne, care a fost intens disputată, a fost atribuită independentului Hani al-Qawasmi. Votul s-a desfașurat simultan în Ramallah (Cisiordania) și Gaza. Dintr-un total de 132 de deputați, 86 au participat la vot. Patru parlamentari s-au abținut de la vot, în timp ce 41 (37 din Hamas), nu și-au putut exercita dreptul de vot, fiind împiedicați de Israel.

Totuși, această schimbare structurală, nu a determinat UE și SUA să introducă embargo economic și politic. Norvegia a fost prima țară europeană care a recunoscut și a susținut unitatea acestui guvern. Cu toate acestea, UE afirmă că este gata să stabilească legături cu ministerele non-Hamas.

Pe 10 aprilie, Statele Unite au autorizat fonduri de 60 de milioane $ pentru îmbunătațirea personalului de securitate al președintelui palestinian Abbas. O zi mai târziu, UE a efectuat o expertiză tehnică financiară pentru a se asigura că Ministerul Finanțelor a lucrat într-un mod responsabil și transparent.

În pofida acestor progrese interne, conflictele dintre trupele israeliene și grupările palestiniene(în special Hamas) au continuat, iar pe 24 aprilie, aripa înarmată a Hamas a pus capăt celor cinci luni de armistițiu cu Israelul.

În același timp, cabinetul israelian era și el instabil (a se vedea 4.12), confruntându-se cu probleme legate de raportul conflictului cu Libanul din 2006.

La începutul lui mai, era evident că Mecca era doar un vis: facțiunile au continuat constant să se atace, chiar dacă a fost promovată o operațiune comună de securitate, care unea Hamas și Fatah, astfel neexistând nici o urmă de înbunătățire. 400 de persoane au murit în urma acestor confruntări, din ianuarie până în iunie 2006.

La 14 mai, Ministrul de Interne Hani Qawasmi a demisionat(a mai încercat să-și dea demisia în 13 aprilie, însă cererea i-a fost respinsă), determinându-l pe Primul Ministru Haniyed să preia controlul securității în Gaza.

În partea israeliană se plănuia o nouă așezare, prin construirea a trei cartiere evreiești în Ierusalimul de Est, care, în conformitate cu declarațiile lui Yehoshua Pollak (viceprimarul Ierusalimului), ar trebui să contribuie la crearea unei zone rezidențiale evreiești de legătură între Ierusalimul de Est și Ierusalimul de Vest. Având în vedere că ocuparea Ierusalimului de Est de către Israel nu a fost recunoscută de către comunitatea internațională, care consideră că este o zona aflată sub ocupație, acest tip de planuri sunt ilegale.

La granița de sud a Libanului, a izbugnit un conflict între armata libaneză și o grupare palestiniană, Fatah al-Islam (care s-a desprins din gruparea Fatah al-Intifada, care la rândul ei a fost un desident al Fatah-ului din 1983), care s-a refugiat în interiorul taberei de refugiați Nahr al-Bared. Se pare că, conflictul a erupt în momentul în care forțele de securitate au încercat să aresteze suspecți într-un jaf bancar. Gruparea extremistă a răspuns prin atacarea bazei militare de la intrarea în tabără. Această situație a rămas nerezolvată.

În zilele următoare, conflictul intern din Fâșia Gaza a atins un nivel de violență incredibil. Până la mijlocul lui iunie, Hamas a preluat controlul asupra întregii Fâșii, după ce a distrus și a ocupat bazele infrastructurii Fatah. Pe 15 iunie 2007, Președintele Abbas a demis guvernul palestinian și a declarat stare de urgență. Primul Ministru Haniyed a refuzat să facă acest pas, chiar dacă Abbas la numit Prim Ministru pe fostul Ministru de Finanțe Salam Fayyad.

Ca răspuns, UE și SUA au oferit ajutor politic și militar. Israelul a deblocat parțial banii din taxele palestinienilor care au revenit Autorității Palestiniene.

4.15. Conferința de la Annapolis

Cele cinci luni, din iunie până în noiembrie 2007 au marcat o perioada de intense dispute și violențe între palestinieni și israelieni. Nu s-a schimbat foarte mult situația din Orientul Mijlociu, au rămas aceleași conflicte, iar eforturile comunității internaționale de a restabili pacea în regiune au fost inutile.

La 27 Noiembrie 2007, prin Conferința de pace de la Annopolis, marile puteri se mobilizau pentru a pune capăt acestui conflict care zguduie întreaga lume prin amploarea și victimele sale. Cu o zi înainte, reprezentanții Cvartetului s-au întâlnit la Washington pentru a stabili ultimele reglementări în ceea ce privește negocierile ulterioare. În urma acestei întâlniri, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, a subliniat faptul că prin această conferință se dorește reglementarea conflictului palestiniano-israelian, rezolvarea problemelor care există în relațiile dintre Israel și vecinii săi și consolidarea unui stat palestinian independent. Însă a foat puțin sceptic, afirmând că: „E bine măcar daca se va reuși să se înceapă tratativele consacrate statutului statului palestinian”. Nu doar Lavrov a fost sceptic cu privire la această conferință; deoarece tratativele de pace s-au desfășurat în SUA, a existat o incertitudine larg răspândită în presa regională. Unii observatori palestinieni au criticat poliția pentru încercarea de a suprima manifestările anti- conferință din Ramallah (manifestări de acest gen s-au desfășurat și în Fâșia Gaza, conduse de liderul Hamas, Ismail Haniyeh – a cărui mișcare nu a fost invitată la conferință), în timp ce ziarele palestiniene au rămas sceptice față de realizările asteptate în urma conferinței. Potrivit declarațiilor SUA, Annopolis va fi doar începutul unei noi etape a procesului de pace, această etapă dorindu-se a se materializa prin crearea statului palestinian independent, până la sfârșitul anului 2008.

În contextul acestor declarații interminabile, declarația Premierului Olmert este foarte relevantă pentru subiectul nostru, acesta conștientizând importanța sprijinului internațional pentru soluționarea conflictelor. La Annopolis au fost prezente 49 de state, printre care Arabia Saudită, Siria, Libia, Indonezia și Malaezia, prezența lor acolo demonstrând interesul lumii arabe pentru aceste negocieri.

Aceasta este prima dată, în ultimele decenii, când în contextul unei asemenea conferințe internaționale nu au fost incluse pozițiile Uniunii Europene și ale ONU, acestea nepuntându-se compara cu eforturile SUA. În mod similar, importanța Cvartetului a fost diminuată, la Conferința de la Annapolis, SUA jucând un rol major ca mediator, iar celelalte trei puteri ale Cvartetului asumându-și poziții inferioare.

Principalele realizări ale acestei conferințe au fost: intensificare negocierilor dintre cele două părți, cu scopul de a se ajunge la semnarea unui tratat de pace în 2008; reafirmarea obligațiilor celor două părți prevăzute în foaia de parcurs, inclusiv încetarea violențelor palestiniene și construirii de așezări israeliene în Cisiordania.

Dacă până la această conferință, monitorizarea israelienilor și a palestinienilor în ceea ce privește foaia de parcurs era făcută de către UE, acum se va ocupa SUA de acest lucru, ca reprezentant al Cvartetului. Mai mult, SUA a promis sprijin necondiționat pentru viitoarele negocieri și încredere în realizarea obiectivelor acestei conferințe.

5. Concluzii

În perioada primelor decade, Orientul Mijlociu nu a fost o prioritate, nici macar un subiect pentru Uniunea Europeană, un nou organism care a încercat sa-și păstreze propriile teritorii.

Mai târziu în anii 70, embargoul de ulei impus de statele arabe, a făcut Vestul să realizeze cât de dependenți sunt de resursele de energie, ceea ce a făcut Uniunea să stabilească un Dialog Euro-Arab. După ce nu a participat la negocierile Camp David din 1978, Comunitatea a început să aibă o poziție mult mai definită și a demonstrat legăturile sale cu Orientul Mijlociu și intenția sa de a se implica cât mai mult.

Declarația de la Veneția a fost foarte importantă, datorită acelui document prin care UE menționează toate punctele importante ale unui conflict. Însă nu a fost foarte clară poziția privind drepturile refugiaților. Singurul lucru pe care președenția l-a manționat a fost crearea unui așezământ „corect”. De-a lungul timpului UE nu s+a confruntat cu a această problemă deloc. Au fost fosibile referiri vagi la aceasta problemă, dar nu s-a propus o soluție reală(cel puțin nu am gasit).

Declarația de la Madrid din 1989, a fost una dintre cele mai importante a acestei decade. UE a făcut apel pentru realizarea unei conferințe internaționale care să trateze acest subiect, și la care să i-a parte ambele părți, pentru a se ajunge la o soluție care să țină cont de interesul tuturor. Conferința Internațională de la Madrid a avut loc în 1991, însă Uniunea Europeană nu a reușit să dețină un rol proeminent. Acest lucru nu se va întâmpla în anii 90, o decadă marcată de Acordurile de la Oslo, deși s-a distrus o reprezentanță(Reprezentanța Specială a Uniunii Europene) și apărând în statutul Acordurilor de la Hebron, garanții pentru semnatari.

A fost foarte interesant să lucrez la un subiect atât de delicat, și sper ca cuvintele mele să se alăture altora în căutarea dreptății. Fără îndoială îți lasă un sentiment de frustrare atunci cand meditezi la o asemenea situație, nu foarte pozitivă. Născut din agricultură, cu minunate civilizații antice (cum ar fi cea babiloniană), cu trei dintre cele mai mari credințe religioase din lume, Orientul Mijlociu, pare a fi o regiune unde instabilitatea este inevitabilă. Conflictul israelo-palestinian crește pe zi ce trece, și încă nu s-a rezolvat. Fără îndoială, Comunitatea Internațională, nu ar trebui să renunțe la această regiune, și să faca eforturile necesare și reale, folosindu-și toate resursele pentru a asigura pacea pentru acești oameni. Nimic nu ține la nesfârșit, acest conflict trebuie să se termine odată, eu sper ca acest lucru să se întâmple cât mai repede.

„Subit, am realizat că se petrece ceva interesant.

Israelienii și palestinienii își vorbesc unul celuilalt,

pentru că majoritatea tinerilor vorbesc ebraică.

Ei râd și se relaxează împreună.

Noaptea petrec împreună în jurul focului,

ca orice alt grup de tineri,

ca și cum nu ar fi fost niciodată dușmani,

ca și cum ar fi așa simplu să conviețuiască

în pace. ”

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Boyle Francis, Palestine, Palestinians and International Law ,Atlanta, Ed. Clarity Press Inc., 2003, 202 p.

Chomsky, Noam, Pirates and Emperors, Old and New – International Terrorism in the Real World, Ed. Pluto Press, 2003, 334 p, ediție revizuită, carte în curs de apariție.

Cymerman, Henrique, Interviews in the Centre of the World, Parede, Ed. Prime Books, 2004.

INFORMAȚII ONLINE

7.ANEXE

Anexa 1- Harta teritoriilor israeliene și palestiniene

Sursa: http://www.answers.com/topic/abu-mazen

Anexa 2 – Teritoriile Palestiniene

Sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/Image:Palestinian_authority_map.gif

Anexa 3 – Fâșia Gaza în 2003

Sursa: http://www.theglobaleducationproject.org/mideast/info/maps/gaza-strip-2003-map.html

Anexa 4 – Planul de dezangajare al Fâșiei Gaza

Sursa:http://www.theglobeandmail.com/special/dynamic/20050812-gaza.jpg

Anexa 5 – Fâșia Gaza 2007

Sursa:http://domino.un.org/unispal.nsf/fd807e46661e3689852570d00069e918/c209e2b02a8f3e69852572bf005f00f8!OpenDocument

Anexa 6- Cisiordania 2007

Sursa:http://www.reliefweb.int/rw/rwb.nsf/db900sid/JOPA-74XHER?OpenDocument